IFRS 4

Contracte de asigurare

Cuprins
Paragraf
INTRODUCERE IN1-IN13
Motivele emiterii acestui IFRS IN1-IN2
Principalele trăsături ale IFRS IN3-IN12
Impactul potenţial al propunerilor viitoare IN13
IFRS 4
Contracte de asigurare
OBIECTIV 1
ARIA DE APLICABILITATE 2-12
Instrumente derivate încorporate 7-9
Separarea componentelor de depozit 10-12
RECUNOAŞTERE ŞI EVALUARE 13-35
Derogare temporară de la alte IFRS 13-20
Testul de adecvare a datoriei 15-19
Deprecierea activelor de reasigurare 20
Modificări ale politicilor contabile 21-30
Rata dobânzii curentă de piaţă 24
Continuarea practicilor existente 25
Prudenţa 26
Marje de investiţii viitoare 27-29
Contabilitatea în “umbră” 30
Contracte de asigurare dobândite într-o combinare de întreprinderi sau 31-33
transfer de portofoliu
Caracteristici de participare discreţionară 34-35
Caracteristici de participare discreţionară în contractele de asigurare 34
Caracteristici de participare discreţionară în instrumentele financiare 35
PREZENTARE DE INFORMAŢII 36-39
Explicarea valorilor recunoscute 36-37
Valoarea, momentul şi incertitudinea fluxurilor de numerar 38-39
DATA INTRĂRII ÎN VIGOARE ŞI TRANZIŢIA 40-45
Prezentare de informaţii 42-44
Redesemnarea activelor financiare 45
ANEXE
A Definiţii termeni
B Definiţia unui contract de asigurare
C Amendamente la alte IFRS
APROBAREA IFRS 4 DE CĂTRE CONSILIU
BAZĂ PENTRU CONCLUZII
GHID DE IMPLEMENTARE

1
Standardul Inernaţional de raportare Financiară 4 Contracte de asigurare (IFRS 2) cuprinde
paragrafele 1-45 şi Anexele A-C. Toate paragrafele au aceeaşi autoritate. Paragrafele cu
caractere aldine prevăd principiile principale. Termenii definiţi în Anexa A sunt cu caractere italice
prima dată când apar în standard. Definiţiile altor termeni sunt date în Glosarul pentru IFRS. IFRS
4 trebuie citit în contextul obiectivului şi Bazei pentru concluzii, Prefaţei la Standardele
Internaţionale de raportare Financiară şi Cadrului general pentru întocmirea şi prezentarea
situaţiilor financiare. IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori oferă o
bază pentru selectarea şi aplicarea politicilor contabile în absenţa unor recomandări explicite.

2
INTRODUCERE
Motivele emiterii IFRS

IN1 Acesta este primul IFRS care tratează contractele de asigurare. Practicile contabile
pentru contractele de asigurare au fost diverse şi de multe ori au fost diferite de practicile
din alte sectoare. Pentru că multe entităţi vor adopta IFRS în 2005, Consiliul pentru
Standardele Internaţionale de Contabilitate a emis acest IFRS:
(a) pentru a aduce îmbunătăţiri limitate contabilităţii contractelor de asigurare până la
finalizarea de către Consiliu a celei de-a doua faze a proiectului său privind
contractele de asigurare.
(b) Pentru a solicita entităţilor care emit contracte de asigurare (asiguratorii) să prezinte
informaţii despre acele contracte.

IN2 Acest IFRS este o treaptă către faza II a acestui proiect. Consiliul şi-a exprimat
angajamentul faţă de finalizarea fazei II fără întârziere imediat ce a investigat toate
problemele teoretice şi practice relevante şi a finalizat procesul în întregime.

Principalele trăsături ale IFRS

IN3 IFRS se aplică tuturor contractelor de asigurare (inclusiv celor de reasigurare) pe
care o entitate le emite şi tuturor contractelor de reasigurare pe care le deţine, cu excepţia
contractelor specificate acoperite de alte IFRS. Nu se aplică altor active şi datorii ale unui
asigurator, cum ar fi activele financiare şi datoriile financiare care fac obiectul IAS 39
Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare. În plus, nu abordează contabilitatea
ţinută de asiguraţii.

IN4 IFRS scuteşte asiguratorul temporar (adică în cursul fazei I a acestu proiect) de
anumite cerinţe ale altor IFRS, inclusiv cerinţa de a ţine cont de Cadrul general la
selectarea politicilor contabile pentru contractele de asigurare. Totuşi, IFRS:
(a) interzice constituirea rezervelor pentru posibile despăgubiri în temeiul unor contracte
care nu au existat la data raportării (cum ar fi rezervele pentru catastrofe şi egalizare).
(b) Cere un test pentru adecvarea datoriilor din asigurare recunoscute şi un test de
depreciere pentru activele din reasigurare.
(c) Cere asiguratorului să păstreze datoriile din asigurare în bilanţ până la executarea,
anularea sau expirarea lor, şi să prezinte datoriile din asigurare fără compensarea lor
faţă de activele aferente din reasigurare.

IN5 IFRS permite asiguratorului să modifice politicile sale contabile pentru contractele
de asigurare doar dacă, ca o consecinţă, situaţiile sale financiare prezintă informaţii care
sunt mai relevante şi nu mai puţin credibile, sau mai credibile şi nu mai puţin relevante.
În particular, asiguratorul nu poate introduce nici una din următoarele practici, deşi poate
continua să utilizeze politici contabile care le presupun:
(a) evaluarea datoriilor din asigurare pe o bază neactualizată.
(b) Evaluarea drepturilor contractuale faţă de onorariile de administrare a investiţiilor
viitoare la o valoarea care excede valoarea justă decurgând dintr-o comparaţie cu
onorariile curente percepute de alţi participanţi ai pieţei pentru servicii similare.
(c) Utilizarea de politici contabile neuniforme pentru datoriile din asgurare a filialelor.

3
IN6 IFRS permite introducerea unei politici contabile care implică reevaluarea datoriilor
din asigurare desemnate cu consecvenţă în fiecare perioadă pentru a reflecta rata dobânzii
curentă de piaţă (şi, dacă alege asiguratorul, alte estimări şi ipoteze curente). Fără această
permisiune, asiguratorul ar fi fost obligat să aplice modificarea politicilor contabile cu
consecvenţă tuturor datoriilor similare.

IN7 Asiguratorul nu trebuie să modifice politicile sale contabile pentru contractele de

asigurare în scopul eliminării unei prudenţe excesive. Totuşi, dacă asiguratorul deja
evaluează contractele de asigurare cu suficientă prudenţă, nu trebuie să dea dovadă de
prudenţă suplimentară.
IN8 Există o prezumţie relativă că situaţiile financiare ale asiguratorului vor deveni mai
puţin relevante şi credibile dacă introduce o politică contabilă care reflectă marjele
investiţiilor viitoare în evaluarea contractelor de asigurare.

IN9 Dacă asiguratorul modifică politicile contabile pentru datoriile din asigurare, poate
reclasifica o parte sau toate activele financiare “la valoarea justă prin contul de profit şi
pierdere”.

IN10 IFRS:
(a) clarifică faptul că asiguratorul nu trebuie să contabilizeze un instrument derivat
încorporat separat la valoarea justă dacă derivatul încorporat satisface definiţia unui
contract de asigurare.
(b) Obligă asiguratorul să separe (adică să contabilizeze separat) componentele de
depozit ale unor contracte de asigurare, pentru a evita omisiunea activelor şi datoriilor
din bilanţul său.
(c) Clarifică aplicabilitatea practicii cunoscute uneori sub denumirea de “contabilitate în
umbră”.
(d) Permite o prezentare extinsă pentru contractele de asigurare dobândite într-o
combinare de întreprinderi sau transfer de portofoliu.
(e) Abordează aspecte limitate ale caracteristicilor de participare discreţionară cuprinse
în contractele de asigurare sau instrumentele financiare.

IN11 IFRS cere prezentarea de informaţii care să ajute utilizatorii să înţeleagă:

(a) sumele din situaţiile financiare ale asiguratorului care apar din contractele de
asigurare.
(b) Valoarea, momentul şi incertitudinea fluxurilor de numerar viitoare din contractele de
asigurare.

IN12 Entităţile trebuie să aplice IFRS pentru perioadele anuale care încep la sau după 1
ianuarie 2005, dar este încurajată aplicarea mai devreme. Asiguratorul nu trebuie sp
aplice anumite aspecte ale IFRS informaţiilor comparative care se referă la perioadele
anuale care încep înainte de 1 ianuarie 2005.

Impactul potenţial al propunerilor viitoare

4
IN13 Consiliul se aşteaptă să aprobe în al doilea trimestru al lui 2004 Proiectele de
expunere care propun amendamente la:
(a) tratamentul garanţiilor financiare şi contractele de asigurare de credit; şi
(b) opţiunea din IAS 39 care permite entităţii să desemneze active financiare şi datorii
financiare “la valoarea justă prin contul de profit şi pierdere”.

5
IFRS 4
Contracte de asigurare

OBIECTIV
1. Obiectivul acestui standard este de a specifica raportarea financiară pentru contractele
de asigurare efectuată de entităţile care emit astfel de contracte (denumite în IFRS
asiguratori) până la finalizarea de către Consiliu a celei de-a doua faze a proiectului
său privind contractele de asigurare. În particular acest IFRS solicită:
(a) îmbunătăţiri limitate la contabilitatea contractelor de asigurare ţinută de asiguratori.
(b) Prezentarea de informaţii care să identifice şi explice sumele din situaţiile financiare
ale asiguratorului care apar din contractele de asigurare şi să ajute utilizatorii acelor
situaţii să înţeleagă valoarea, momentul şi incertitudinea fluxurilor viitoare de
numerar din contractele de asigurare.

ARIA DE APLICABILITATE
2. Entitatea va aplica acest IFRS în cazul:
(a) contractelor de asigurare (inclusiv cele de reasigurare) pe care le emite şi contractelor
de reasigurare pe care le deţine.
(b) Instrumentelor financiare pe care le emite cu o caracteristică de participare
discreţionară (vezi paragraful 35). IAS 32 cere prezentări de informaţii privind
instrumentele financiare, inclusiv cele care conţin astfel de elemente.
3. Acest IFRS nu abordează alte aspecte ale contabilităţii asiguratorilor, cum ar fi
contabilitatea activelor financiare deţinute de asiguratori şi a datoriilor financiare
emise de asiguratori (vezi IAS 32 şi 39), cu excepţia celor din prevederilor tranzitorii
de la paragraful 45.
4. Entitatea nu va aplica acest IFRS în cazul:
(a) garanţiilor la produse acordate direct de producător, dealer sau comerciantul cu
amănuntul (vezi IAS 18 şi IAS 37).
(b) Activelor şi datoriilor angajatorilor în baza planurilor de beneficii pentru angajaţi
(vezi IAS 19 şi IFRS 2) şi obligaţiilor privind pensiile raportate de planuri de pensii
determinate.
(c) Drepturilor sau obligaţiilor contractuale care depind de utilizarea viitoare sau dreptul
de utilizare viitoare faţă de un element nefinanciar (de exemplu, anumite onorarii de
brevete, redevenţe, plăţi de leasing contingente şi elemente similare), precum şi al
garanţiei privind valoarea reziduală încorporată într-un leasing financiar (vezi IAS 17,
IAS 18 şi IAS 38).
(d) Garanţiilor financiare pe care entitatea le acordă sau le primeşte la transferul de active
sau datorii financiare aflate sub incidenţa IAS 39 către o altă parte, indiferent dacă
garanţiile apar ca garanţii financiare, scrisori de credit sau contracte de asigurare (vezi
IAS 39).
(e) Plăţii contingente de plătit sau primit într-o combinare de întreprinderi (vezi IFRS 3).
(f) Contractelor de asigurare directe pe care entitatea le deţine (adică contracte de
asigurare directe în care entitatea este deţinătorul poliţei). Totuşi, cedentul va aplica
acest IFRS contractelor de reasigurare pe care le deţine.

6
5. Pentru uşurinţa prezentării, acest IFRS descrie orice entitate care emite un contract de
asigurare ca asigurator, indiferent dacă emitentul este privit ca asigurator pentru
scopuri legale sau de supraveghere.
6. Contractul de reasigurare este un tip de contract de asigurare. Aşadar, toate referirile
din acest IFRS la contractele de asigurare sunt valabile şi pentru contractele de
reasigurare.

Instrumente derivate încorporate

7. IAS 39 cere entităţii să separe anumite derivate încorporate de contractul-gazdă, să le
evalueze la valoarea justă şi să includă modificările valorii juste în contul de profit şi
pierdere. IAS 39 se aplică derivatelor încorporate într-un contract de asigurare dacă
derivatul încorporat nu este el însuşi un contract de asigurare.
8. Ca excepţie de la cerinţa din IAS 39, asiguratorul nu trebuie să separe şi să evalueze
la valoarea justă, opţiunea unui asigurat de a renunţa la contract înainte de termen
pentru o sumă stabilită (sau pentru o sumă bazată pe o sumă determinată şi pe o rată a
dobânzii), chiar dacă preţul de exercitare diferă de valoarea contabilă a datoriei din
asigurare-gazdă. Totuşi, cerinţa din IAS 39 se aplică unei opţiuni de vânzare sau unei
opţiuni de răscumpărare în numerar încorporate într-un contract de asigurare dacă
valoarea de răscumpărare variază ca răspuns la modificarea unei variabile financiare
(cum ar fi preţul sau indicele unor acţiuni sau mărfuri) sau a unei variabile
nefinanciare care nu este specifică unei părţi din contract. În plus, cerinţa repectivă se
aplică şi dacă capacitatea deţinătorului de a exercita o opţiune devânzare sau una de
răscumpărare în numerar este declanşată de modificarea unei astfel de variabile (de
exemplu, o opţiune de vânzare care poate fi exercitată dacă un indice de piaţă pe
acţiuni atinge un anumit nivel).
9. Paragraful 8 se aplică în aceeaşi măsură opţiunilor de răscumpărare a unui instrument
financiar care cuprinde o caracteristică de participare discreţionară.

Separarea componentelor de depozit

10. Anumite contracte de asigurare conţin atât o componentă de asigurare cât şi o
componentă de depozit. În anumite cazuri, asiguratorul trebuie sau poate să separe
acele componente:
(a) separarea este obligatorie dacă ambele condiţii de mai jos sunt îndeplinite:
(i) asiguratorul poate evalua componenta de depozit (inclusiv opţiunile de
răscumpărare încorporate) separat (adică fără a lua în considerare componenta de
asigurare).
(ii) Politicile contabile ale asiguratorului nu solicită altfel recunoaşterea tuturor
obligaţiilor şi drepturilor care apar din componenta de depozit.
(b) Separarea este permisă, dar nu obligatorie, dacă asiguratorul poate evalua
componenta de depozit separat ca în (a) (I) dar politicile sale contabile cer
recunoaşterea tuturor obligaţiilor şi drepturilor care apar din componenta de depozit,
indiferent de baza utilizată pentru evaluarea acelor drepturi şi obligaţii.
(c) Separarea este interzisă dacă asiguratorul nu poate evalua componenta de depozit
separat ca în (a)(i).
11. Următorul este exemplul unui caz în care politicile contabile ale asiguratorului nu
solicită recunoaşterea tuturor obligaţiilor care apar din componenta de depozit.

7
 Cedentul primeşte compensaţie pentru pierderi din partea reasiguratorului dar
contractul obligă cedentul să ramburseze compensaţia în următorii ani. Obligaţia
respectivă apare din componenta de depozit. Dacă politicile contabile ale cedentului
permit altfel recunoaşterea compensaţiei ca venit fără recunoaşterea obligaţiei care
rezultă, separarea este necesară.
12. Pentru a separa un contract, asiguratorul va:
(a) aplica acest IFRS în cazul componentei de asigurare.
(b) Aplica IAS 39 în cazul componentei de depozit.

RECUNOAŞTERE ŞI EVALUARE
Derogare temporară de alte IFRS

13. Paragrafele 10-12 ale IAS 8 specifică criteriile pe care o entitate le va utiliza la
elaborarea unei politici contabile dacă nici un IFRS nu se aplică în mod specific
vreunui element. Totuşi, acest IFRS scuteşte asiguratorul de aplicarea acelor criterii în
cazul politicilor contabile pentru:
(a) contractele de asigurare pe care le emite (inclusiv costurile de achiziţie aferente şi
activele necorporale aferente, cum ar fi cele descrise în paragrafele 31 şi 32); şi
(b) contractele de reasigurare pe care le deţine.

14. Totuşi, acest IFRS nu scuteşte asiguratorul de anumite implicaţii ale criteriilor din
paragrafele 10-12 ale IAS 8. Mai precis, asiguratorul:
(a) nu va recunoaşte ca datorie rezervele pentru viitoare posibile despăgubiri, dacă acele
despăgubiri provin din contracte de asigurare care nu există la data raportării (cum ar
fi rezervele pentru catastrofe şi rezervele de egalizare).
(b) Va efectua testul de adecvare a datoriei descris în paragrafele 15-19.
(c) Va elimina o datorie din asigurare (sau o parte dintr-o astfel de datorie) din bilanţ
atunci, şi doar atunci când, este stinsă – adică atunci când obligaţia specificată în
contract este executată, anulată ori expiră.
(d) Nu va compensa:
(i) activele din reasigurare cu datoriile aferente din asigurare; sau
(ii) veniturile sau cheltuielile din contractele de reasigurare cu cheltuielile sau
veniturile din contractele de asigurare aferente.
(e) Va avea în vedere dacă activele din reasigurare sunt depreciate (vezi paragraful 20).

Testul de adecvare a datoriilor

15. Asiguratorul va evalua la fiecare dată de raportare dacă datoriile din asigurare
recunoscute sunt adecvate, folosind estimările curente ale fluxurilor de numerar
viitoare din contractele de asigurare. Dacă evaluarea respectivă arată că valoarea
contabilă a datoriilor din asigurare (mai puţin costurile de achiziţie amânate şi
activele necorporale aferente, cum ar fi cele discutate în paragrafele 31 şi 32) este
inadecvată având în vedere flucurile de numerar estimate, întreaga abatere va fi
recunoscută în contul de profit şi pierdere.
16. Dacă un asigurator aplică un test de adecvare a datoriilor care satisface cerinţe
minime specificate, acest IFRS nu mai impune alte cerinţe. Cerinţele minime sunt
următoarele:

8
(a) testul ia în considerare estimările curente ale tuturor fluxurilor de numerar
contractuale şi ale fluxurilor aferente cum ar fi costurile de administrare a cererilor de
despăgubiri, precum şi fluxurile de numerar provenind din opţiuni încorporate şi
garanţii.
(b) Dacă testul demonstrează că datoria este inadecvată, abaterea în întregime este
recunoscută în contul de profit şi pierdere.
17. Dacă politicile contabile ale asiguratorului nu solicită un test de adecvare a datoriilor
care să îndeplinească cerinţele minime ale paragrafului 16, asiguratorul :
(a) va determina valoarea contabilă a datoriilor din asigurare relevante* minus valoarea
contabilă a:
(i) costurilor de achiziţie amânate aferente, şi
(ii) activelor necorporale aferente, cum ar fi cele dobândite într-o combinare de
întreprinderi sau transfer de portofoliu (vezi paragrafele 31 şi 32). Totuşi, activele
din reasigurare aferente nu sunt luate în considerare deoarece asiguratorul le
contabilizează separat (vezi paragraful 20).
(b) Va determina dacă valoarea descrisă la (a) este mai mică decât valoarea contabilă care
ar fi necesară dacă datoriile din asigurare relevante s-ar afla sub incidenţa IAS 37.
Dacă este mai mică, asiguratorul va recunoaşte întreaga diferenţă în contul de profit şi
pierdere şi va reduce valoarea contabilă a costurilor de achiziţie amânate sau a
activelor necorporale aferente sau va majora valoarea contabilă a datoriilor din
asigurare relevante.

18. Dacă testul de adecvare a datoriilor asiguratorului satisface cerinţele minime ale
paragrafului 16, testul se aplică la nivelul de agregare specificat în acel test. Dacă
testul nu satisface cerinţele minime respective, comparaţia de la paragraful 17 se va
face la nivelul unui portofoliu de contracte expuse în mare unor riscuri similare şi
administrate ca un portofoliu singular.
19. Valoarea descrisă la paragraful 17(b) (adică rezultatul aplicării IAS 37) va reflecta
marjele de investiţii viitoare (vezi paragrafele 27-29) dacă, şi doar dacă, valoarea
descrisă la paragraful 17(a) reflectă şi acele marje.

Deprecierea activelor din reasigurare

20. Dacă un activ din reasigurare al cedentului este depreciat, acesta va reduce valoarea
sa contabilă în consdecinţă şi va recunoaşte deprecierea respectivă în contul de profit
şi pierdere. Un activ din reasigurare este dpreciat dacă, şi doar dacă:
(a) există probe obiective, ca rezultat al unui eveniment care a avut loc după
recunoaşterea iniţială a activului din reasigurare, că cedentul s-ar putea să nu
primească întreaga sumă ce I se cuvine în temeiul contractului; şi
(b) acel eveniment are un impact evaluabil credibil asupra sumelor pe care cedentul le va
primi de la reasigurator.

Modificările politicilor contabile

*
Datoriile din asigurare relevante sunt acele datorii din asigurare (şi costurile de achiziţie amânate şi
activele necorporale aferente) pentru care politicile contabile ale asiguratorului nu solicită un test de
adecvare a datoriilor care să îndeplinească cerinţele minime ale paragrafului 16.

9
21. Paragrafele 22-30 se aplică atât modificărilor făcute de asigurator care deja aplică
IFRS cât şi modificărilor făcute de un asigurator care adoptă IFRS pentru prima dată.
22. Asiguratorul poate modifica politicile contabile pentru contractele de asigurare dacă,
şi doar dacă, modificarea face situaţiile financiare mai relevante în raport cu nevoile
de luare a deciziilor economice ale utilizatorilor dar nu mai puţin credibile, sau mai
credibile dar nu mai puţin relevante pentru acele nevoi. Asiguratorul va judeca
relevanţa şi credibilitatea după criteriile IAS 8.
23. Pentru a justifica modificarea politicilor sale contabile pentru contractele de
asigurare, asiguratorul va arăta că modificarea apropie situaţiile sale financiare de
îndeplinirea criteriilor IAS 8, dar modificarea nu trebuie să conformă în totalitate cu
acele criterii. Mai jos sunt discutate următoarele probleme specifice:
(a) rata dobânzii curentă (paragraful 24);
(b) continuarea practicilor existente (paragraful 25);
(c) prudenţa (paragraful 26);
(d) marjele investiţiilor viitoare (paragrafele 27-29); şi
(e) contabilitatea “în umbră” (paragraful 30).

Rata dobânzii curentă de piaţă

24. asiguratorul poate, dar nu este obligat, să modifice politicile sale contabile astfel
încât să reevalueze datoriile din asigurare desemnate* pentru a reflecta rata dobânzii
curentă de piaţă şi să recunoască modificările acelor datorii în contul de profit şi
pierdere. La acel moment, poate introduce şi politici contabile care solicită alte
estimări curente şi ipoteze pentru datoriile desemnate. Opţiunea din acest paragraf
permite asiguratorului să modifice politicile sale contabile pentru datoriile desemnate,
fără aplicarea acelor politici cu consecvenţă tuturor datoriilor similare aşa cum are
cere-o IAS 8. Dacă asiguratorul desemnează datorii făcând uz de această opţiune, va
continua să aplice rata dobânzii curentă de piaţă (şi, dacă este posibil, celelalte
estimări curente şi ipoteze) cu consecvenţă în toate perioadele tuturor acestor datorii
până la stingerea lor.

Continuarea practicilor existente

25. Asiguratorul poate continua să folosească următoarele practici, dar introducerea
oricăreia dintre ele nu satisface paragraful 22:
(a) evaluarea datoriilor din asigurare pe o bază neactualizată.
(b) Evaluarea drepturilor contractuale faţă de onorariile de administrare a investiţiilor
viitoare la o valoare care excede valoarea justă implicită din comparaţia cu onorariile
curente percepute de alţi participanţi la piaţă pentru servicii similare. Este probabil ca
valoarea justă la început a acelor drepturi contractuale să fie egală cu costurile de
emisiune plătite, cu excepţia cazului în care onorariile de administrare a investiţiilor
viitoare şi costurile aferente sunt disparate faţă de valorile de piaţă comparabile.
(c) Utilizarea de politici contabile neuniforme pentru contractele de asigurare (şi costurile
de achiziţie amânate şi activele necorporale aferente, dacă există) ale filialelor, cu
excepţia permisă de paragraful 24. Dacă acele politici contabile nu sunt uniforme,

*
în acest paragraf, datoriile din asigurare includ costurile de achiziţie amânate şi activele necorporale
aferente, cum ar fi cele discutate la paragrafele 31 şi 32.

10
 asiguratorul le poate modifica dacă aceasta nu diversifică politicile contabile şi
satisface totodată celelalte cerinţe ale acestui IFRS.

Prudenţa

26. Asiguratorul nu trebuie să modifice politicile sale contabile pentru contractele de

asigurare în scopul eliminării unei prudenţe excesive. Totuşi, dacă asiguratorul deja
evaluează contractele de asigurare cu suficientă prudenţă, nu trebuie să dea dovadă de
prudenţă suplimentară.

Marje de investiţii viitoare

27 Asiguratorul nu trebuie să modifice politicile sale contabile pentru contractele de
asigurare în vederea eliminării marjelor investiţiilor viitoare. Totuşi, există o prezumţie
relativă că situaţiile financiare ale asiguratorului vor deveni mai puţin relevante şi
credibile dacă introduce o politică contabilă care reflectă marjele investiţiilor viitoare în
evaluarea contractelor de asigurare, dacă acele marje nu afectează plăţile contractuale.
Iată două exemple de politici contabile care reflectă acele marje:
(a) utilizarea unei rate de actualizare care reflectă rentabilitatea estimată a activelor
asiguratorului; sau
(b) proiectarea rentabilităţii acelor active la o rată estimată, actualizând acele venituri
proiectate la o rată diferită şi incluzând rezultatul în evaluarea datoriei.
28. Asiguratorul poate depăşi prezumţia relativă din paragraful 27 dacă, şi doar dacă,
celelalte componente ale modificării politicilor contabile sporesc relevanţa şi
credibilitatea situaţiilor financiare suficient pentru a contracara scăderea relevanţei şi
credibilităţii cauzate de includerea marjelor investiţiilor viitoare. De exemplu, să
presupunem că politicile contabile existente ale unui asigurator pentru contractele de
asigurare implică ipoteze excesiv de prudente formulate la început şi o rată de actualizare
prescrisă de organul de reglementare fără o raportare directă la condiţiile de piaţă şi
ignoră anumite opţiuni încorporate şi garanţii. Asiguratorul poate face situaţiile sale
financiare mai relevante dar nu mai puţin credibile prin trecerea la o bază comprehensivă
a contabilităţii orientată către investitor care este larg utilizată şi implică:
(a) estimări curente şi ipoteze;
(b) o ajustare rezonabilă (dar nu excesiv de prudentă) care să reflecte risc şi
incertitudine;
(c) evaluări care reflectă atât valoarea intrinsecă cât şi valoarea-timp a opţiunilor
încorporate şi garanţiilor; şi
(d) o rată de actualizare curentă de piaţă, chiar dacă acea rată reflectă rentabilitatea
estimată a activelor asiguratorului.

29. În anumite modele de evaluare, rata de actualizare este utilizată pentru a determina
valoarea actualizată a marjei profitului viitor. Marja respectivă de profit este apoi
atribuită unor perioade diferite pe baza unei formule. În aceste modele, rata de
actualizare afectează evaluarea datoriei doar indirect. În particular, utilizarea unei rate
de actualizare mai puţin adecvate are un efect limitat sau nici un efect asupra evaluării
datoriei la început. Totuşi, în alte modele, rata de actualizare determină evaluarea
datoriei direct. În acest din urmă caz, deoarece introducerea unei rate bazate pe active

11
 are un efect mai semnificativ, este foarte puţin probabil ca asiguratorul să poată
răsturna prezumţia relativă de la paragraful 27.

Contabilitatea în “umbră”
30. În anumite modele contabile, câştigurile sau pierderile realizate din activele unui
asigurator au un efect direct asupra evaluării unei părţi sau a tuturor (a) datoriilor din
asigurare, (b) costurilor de achiziţie amânate şi (c) activelor necorporale aferente,
cum sunt cele descrise în paragrafele 31 şi 32. Asiguratorul poate, dar nu este obligat,
să modifice politicile sale contabile astfel încât un câştig sau o pierdere recunoscută
dar nerealizată dintr-un activ să afecteze acele evaluări în acelaşi fel în care o face un
câştig sau o pierdere realizată. Ajustarea aferentă a datoriei din asigurare (sau
costurile de achiziţie amânate ori activele necorporale) va fi recunoscută în contul de
capital propriu dacă, şi numai dacă, câştigurile sau pierderile nerealizate sunt
recunoscute direct în capitalul propriu. Această practică este denumită uneori
“contabilitatea în umbră”.

Contracte de asigurare dobândite într-o combinare de întreprinderi sau transfer de

portofoliu
31. Pentru a respecta IFRS 3, asiguratorul, la data achiziţiei, va evalua la valoarea justă
datoriile din asigurare asumate şi activele din asigurare dobândite într-o combinare de
întreprinderi. Totuşi, asiguratorul poate, dar nu este obligat, să utilizeze o prezentare
extinsă care desparte valoarea justă a contractelor de asigurare dobândite în două
componente:
(a) o datorie evaluată conform politicilor contabile ale asiguratorului pentru contractele
de asigurare pe care le emite; şi
(b) un activ necorporal, reprezentând diferenţa dintre (I) valoarea justă a drepturilor de
asigurare contractuale dobândite şi obligaţiilor de asigurare asumate şi (ii) valoarea
descrisă la (a). Evaluarea ulterioară a acestui activ va fi consecventă cu evaluarea
datoriei din asigurare.
32. Asiguratorul care dobândeşte un portofoliu de contracte de asigurare poate utiliza
prezentarea extinsă din paragraful 31.
33. Activele necorporale descrise în paragrafele 31 şi 32 sunt excluse din aria de
aplicabilitate a IAS 36 şi IAS 38. Totuşi, IAS 36 şi IAS 38 se aplică listelor de clienţi
şi relaţiilor cu clienţii ce reflectă aşteptarea unor contracte viitoare, care nu fac parte
din drepturile şi obligaţiile contractuale din asigurare existente la data combinării de
întreprinderi sau transferului de portofolii.

Caracteristici de participare discreţionară

Caracteristici de participare discreţionară în contractele de asigurare
34. Anumite contracte de asigurare conţin o caracteristică de participare discreţionară
precum şi un element garantat. Emitentul unui astfel de contract:
(a) poate, dar nu trebuie, să recunoască elementul garantat separat de caracteristica de
participare discreţionară. Dacă emitentul nu le recunoaşte separat, atunci va clasifica
întregul contract ca datorie. Dacă le clasifică separat, atunci va clasifica elementul
garantat ca datorie.

12
(b) Dacă recunoaşte caracteristica de participare discreţionară separat de elementul
garantat, va clasifica acea caracteristică fie ca datorie fie ca o componentă separată a
capitalului propriu. Acest IFRS nu specifică modul în care asiguratorul stabileşte dacă
acea caracteristică este datorie sau capital propriu. Asiguratorul poate împărţi acea
caracteristică în componente de datorie şi capital propriu şi va utiliza o politică
contabilă consecventă pentru acea divizare. Asiguratorul nu poate clasifica acea
caracteristică ca o categorie intermediară care nu este nici datorie nici capital propriu.
(c) Poate recunoaşte toate primele primite ca venituri fără a separa vreo parte care se
referă la componenta de capital propriu. Modificările care rezultă în ceea ce priveşte
elementul garantat şi partea din caracteristica de participare discreţionară clasificată
ca datorie vor fi recunoscute în contul de profit şi pierdere. Dacă caracteristica de
participare discreţionară este clasificată parţial sau total ca şi capital propriu, o parte
din rezultat poate fi atribuită acelei caracteristici (în acelaşi fel în care o parte poate fi
atribuită intereselor minoritare). Asiguratorul va recunoaşte partea din rezultat
atribuibilă componentelor de capital propriu ale caracteristicii de participare ca o
alocare a rezultatului, cu ca venit sau cheltuială (vezi IAS 1).
(d) Dacă contractul conţine un derivat încorporat aflat sub incidenţa IAS 39, va aplica
IAS 39 derivatului încorporat.
(e) În toate privinţele neacoperite de paragrafele 14-20 şi 34(a)(d), va continua să
utilizeze politicile sale contabile existente pentru astfel de contracte, cu excepţia
cazului în care modifică acele politici contabile astfel încât să respecte paragrafele 21-
30.

Caracteristici de participare discreţionară în instrumentele financiare

35. Cerinţele din paragraful 34 se aplică şi unui instrument financiar care conţine o
caracteristică de participare discreţionară. În plus:
(a) dacă asiguratorul clasifică întreaga caracteristică de participare discreţionară ca
datorie, va aplica testul de adecvare a datoriei din paragrafele 15-19 întregului
contract (adică atât elementul garantat cât şi caracteristica de participare
discreţionară). Asiguratorul nu trebuie să determine valoarea care ar rezulta din
aplicarea IAS 39 în cazul elementului garantat.
(b) Dacă asiguratorul clasifică parţial sau integral acea caracteristică ca o componentă
separată a capitalului propriu, datoria recunoscută pentru întregul contract nu va fi
sub valoarea care ar rezulta din aplicarea IAS 39 în cazul elementului garantat.
Valoarea respectivă va include valoarea intrinsecă a unei opţiuni de răscumpărare a
contractului, dar nu trebuie să includă valoarea-timp dacă paragraful 9 scuteşte
opţiunea de evaluarea la valoare justă. Asiguratorul nu trebuie să prezinte valoarea
care ar rezulta din aplicarea IAS 39 în cazul elementului garantat şi nici nu trebuie să
prezinte valoarea respectivă separat. Mai departe, asiguratorul nu trebuie să determine
acea valoare dacă datoria totatlă recunoscută este evident mai mare.
(c) Deşi aceste contracte sunt instrumente financiare, asiguratorul poate continua să
recunoască primele aferente acelor contracte ca venituri şi să recunoască drept
cheltuială creşterea rezultată a valorii contabile a datoriei.

PREZENTARE DE INFORMAŢII
Explicarea valorilor recunoscute

13
36. Asiguratorul va prezenta informaţii care identifică şi explică valorile din situaţiile
financiare care provin din contractele de asigurare.
37. Pentru aplicarea paragrafului 36, asiguratorul va prezenta:
(a) politicile sale contabile pentru contractele de asigurare şi activele, datoriile, veniturile
şi cheltuielile aferente.
(b) Activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile recunoscute (şi, dacă prezintă situaţia
fluxurilor de numerar folosind metoda directă, fluxurile de numerar) provenind din
contractele de asigurare. Mai departe, dacă asiguratorul este cedent, va prezenta:
(i) câştigurile şi pierderile recunoscute în contul de profit şi pierdere din reasigurare;
şi
(ii) dacă cedentul amână şi amortizează câştigurile şi pierderile provenind din
reasigurare, amortizarea pentru perioadă şisumele rămase neamortizate la
începutul şi sfârşitul perioadei.
(c) Procedurile utilizate pentru a determina ipotezele care au efectul cel mai mare asupra
evaluării valorilor recunoscute descrise la (b). Când este posibil, asiguratorul va face
şi o prezentare cuantificată a acelor ipoteze.
(d) Efectul modificării ipotezelor utilizate pentru evaluarea activelor şi datoriilor din
asigurare, prezentând separat efectul fiecărei modificări cu un efect semnificativ
asupra situaţiilor financiare.
(e) Reconcilierile modificărilor datoriilor din asigurare, activelor din reasigurare şi, dacă
există, costurilor de achiziţie amânate aferente.

Valoarea, momentul şi incertitudinea fluxurilor de numerar

38. Asiguratorul va prezenta informaţii care ajută utilizatorii să înţeleagă valoarea,
momentul şi incertitudinea fluxurilor de numerar viitoare din contractele de asigurare.
39. Pentru aplicarea paragrafului 38, asiguratorul va prezenta:
(a) obiectivele sale în gestionarea riscurilor provenind din contractele de asigurare şi
politicile sale privind micşorarea acelor riscuri.
(b) Termenii şi condiţiile din contractele de asigurare care au un efect semnificativ asupra
valorii, momentului şi incertitudinii fluxurilor de numerar viitoare ale asiguratorului.
(c) Informaţii despre riscul de asigurare (atât înainte cât şi după reducerea riscului prin
reasigurare), inclusiv informaţii despre:
(i) senzitivitatea rezultatului şi capitalului propriu faţă de modificarea variabilelor
care au un efect semnificativ asupra lor.
(ii) Concentrările riscului de asigurare.
(iii) Despăgubirile efective comparativ cu estimările anterioare (adică evoluţia
despăgubirilor). Informaţiile despre evoluţia despăgubirilor vor merge până la
perioada în care a apărut prima cerere de despăgubire semnificativă pentru care
există încă incertitudine cu privire la valoarea şi momentul plăţilor dar nu trebuie
să depăşească 10 ani. Asiguratorul nu trebuie să prezinte aceste informaţii despre
cererile pentru care incertitudinea cu privire la valoarea şi momentul plăţilor este
de obicei soluţionată într-un an.

(d) Informaţii despre riscul ratei dobânzii şi riscul de credit pe care le-ar cere IAS 32
dacă contractele de asigurare ar face obiectul acestui standard.

14
(e) Informaţii despre expunerile la riscul ratei dobânzii sau riscul de piaţă pentru
derivatele încorporate cuprinse într-un contract de asigurare gazdă dacă asiguratorul
nu este obligat, şi nu, evaluează derivatele încorporate la valoarea justă.

DATA INTRĂRII ÎN VIGOARE ŞI TRANZIŢIA

40. Prevederile tranzitorii din paragrafele 41-45 se aplică atât unei entităţi care aplică deja
IFRS atunci când aplică pentru prima dată acest IFRS cât şi unei entităţi care aplică
(adoptă) IFRS pentru prima dată.
41. Entitatea va aplica acest IFRS pentru perioadele anuale care încep la sau după 1
ianuarie 2005. Aplicarea mai devreme este încurajată. Dacă entitatea aplică acest
IFRS pentru o perioadă anterioară, trebuie să prezinte acest fapt.

Prezentare de informaţii
42. Entitatea nu trebuie să aplice cerinţele de prezentare din acest IFRS informaţiilor
comparative referitoare la perioadele anuale care încep înainte de 1 ianuarie 2005, cu
excepţia prezentărilor cerute de paragraful 37(a) şi (b) privind politicile contabile şi
activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile recunoscute (şi fluxurile de numerar dacă
se foloseşte metoda directă).
43. Dacă este imposibilă aplicarea unei cerinţe particulare din paragrafele 10-35
informaţiilor comparative referitoare la perioadele anuale care încep înainte de 1
ianuarie 2005, entitatea trebuie să prezinte acest fapt. Aplicarea testului de adecvare a
datoriilor (paragrafele 15-19) în cazul informaţiilor comparative ar putea fi uneori
imposibilă, dar este foarte puţin probabil să fie imposibilă aplicarea altor cerinţe ale
paragrafelor 10-35 în cazul informaţiilor comparative. IAS 8 explică termenul
“imposibil”.
44. În aplicarea paragrafului 39©(iii), entitatea nu trebuie să prezinte informaţii despre
evoluţia despăgubirilor care au avut loc cu mai mult de cinci ani înainte de sfârşitul
primului exerciţiu financiar în care aplică IFRS. Mai departe, dacă este imposibilă,
atunci când entitatea aplică pentru prima dată acest IFRS, întocmirea de informaţii
despre evoluţia despăgubirilor care au avut loc înainte de începutul primei perioade
pentru care entitatea prezintă integral informaţii comparative conforme cu acest IFRS,
entitatea trebuie să prezinte acest fapt.

Redesemnarea activelor financiare

45. Atunci când asiguratorul modifică politicile sale contabile pentru datoriile din
asigurare, este permisă, dar nu obligatorie, reclasificarea unora sau tuturor activelor
financiare “la valoarea justă prin contul de profit şi pierdere”. Această reclasificare
este permisă dacă asiguratorul modifică politicile sale contabile atunci când aplică
pentru prima dată acest IFRS şi dacă efectuează o modificare de politică ulterioară
permisă de paragraful 22. Reclasificarea este o modificare de politică contabilă şi se
aplică IAS 8.

15
Anexa A
Definiţia termenilor

Această anexă face parte integrantă din IFRS.

Cedent Deţinătorul poliţei în baza unui contract de reasigurare

Componentă de Componentă contractualăcare nu este contabilizată ca instrument
depozit derivat conform IAS 39 şi s-ar afla sub incidenţa IAS 39 dacă ar fi
un instrument separat.
Contract de Contract de asigurare diferit de un contract de reasigurare.
asigurare directă
Caracteristică de Drept contractual de a primi, pe lângă beneficiile garantate, alte
participare beneficii:
discreţionară (a) care vor fi probabil o parte semnificativă din beneficiile
contractuale totale;
(b) a căror valoare sau moment este contractual la latitudinea
emitentului; şi
(c) care sunt contractual bazate pe:
(i) executarea unui portofoliu specificat de contracte sau a
unui tip specificat de contract;
(ii) rentabilitatea realizată şi/sau nerealizată la un portofoliu
specificat de active deţinute de emitent; sau
(iii) rezultatul companiei, fondului sau altei entităţi emitente a
contractului.
Valoare justă Valoarea pentru care un activ poate fi schimbat (tranzacţionat) sau
o datorie stinsă într-o tranzacţie încheiată în condiţii obiective
între două părţi aflate în cunoştinţă de cauză prin exprimarea
liberei voinţe.
Risc financiar Riscul unei modificări viitoare posibile în ceea ce priveşte una sau
mai multe rate ale dobânzii, preţuri ale instrumentelor financiare,
preţuri de mărfuri, cursuri de schimb valutar, indici de preţ sau
rate, rating-uri de credit, indici de credit sau alte variabile, cu
condiţia ca în cazul unei variabile nefinanciare aceasta să nu fie
specifică unei părţi din contract.
Beneficii garantate Plăţi sau alte beneficii faţă de care un anumit asigurat sau
investitor are un drept necondiţionat care nu se află contractual la
latitudinea emitentului.
Element garantat Obligaţie de a plăti beneficii garantate, incluse într-un contract cu
o caracteristică de participare discreţionară.
Activ din asigurare Drepturile contractuale nete ale asiguratorului în temeiul unui
contract de asigurare.
Contract de Contract în temeiul căruia o parte (asiguratorul) acceptă un risc de
asigurare asigurare semnificativ de la cealaltă parte (deţinătorul poliţei)
convenind să despăgubească pe deţinătorul poliţei în cazul în care
un anumit eveniment viitor incert (eveniment asigurat) afectează
pe deţinătorul poliţei. (vezi anexa B pentru îndrumare asupra

16
 acestei definiţii.)
Datorie din asigurare Obligaţiile contractuale nete ale asiguratorului în temeiul unui
contract de asigurare.
Risc de asigurare Risc, altul decât riscul financiar, transferat de la deţinătorul
contractului la emitent.
Eveniment asigurat Eveniment viitor incert care este acoperit de un contract de
asigurare şi creează risc de asigurare.
Asigurator Partea care are obligaţia în temeiul unui contract de asigurare de
a despăgubi pe deţinătorul poliţei în cazul apariţiei evenimentului
asigurat
Test de adecvare a Evaluare pentru a vedea dacă valoarea contabilă a unei datorii din
datoriei asigurare trebuie majorată (sau valoarea contabilă a costurilor de
achiziţie amânate aferente ori a activelor necorporale aferente
redusă), pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare.
Asigurat Partea care are dreptul la despăgubiri în temeiul unui contract de
asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat.
Active din Drepturile contractuale nete ale cedentului în temeiul unui
reasigurare contract de reasigurare.
Contract de Contract de asigurare emis de un asigurator (reasiguratorul)
reasigurare pentru a despăgubi alt asigurator (cedentul) pentru pierderile
dintr-unul sau mai multe contracte emise de cedent.
Reasigurator Partea care are obligaţia în temeiul unui contract de reasigurare să
despăgubească cedentul în cazul apariţiei evenimentului asigurat.
A separa A contabiliza componentele unui contract ca şi cum ar fi contracte
separate.

17
Anexa B
Definiţia contractului de asigurare

Această anexă face parte integrantă din IFRS.

B1 Această anexă oferă îndrumări asupra definiţiei contractului de asigurare din Anexa A.
Abordează următoarele aspecte:

(a) termenul “eveniment viitor incert” (paragrafele B2-B4);

(b) plăţile în natură (paragrafele B5-B7);
(c) riscul de asigurare şi alte riscuri (paragrafele B8-B17);
(d) exemple de contracte de asigurare (paragrafele B18-B21);
(e) risc de asigurare semnificativ (paragrafele B22-B28);
(f) modificarea nivelului riscului de asigurare (paragrafele B29 şi B30).

Eveniment viitor incert

B2 Incertitudinea (sau riscul) este esenţa unui contract de asigurare. Aşadar, cel puţin una
din următoarele variabile este incertă la încheierea contractului de asigurare:
(a) dacă evenimentul asigurat se va produce;
(b) când se va produce; sau
(c) cât va trebui să plătească asiguratorul dacă se produce.

B3 În anumite contracte de asigurare, evenimentul asigurat înseamnă descoperirea unei

pierderi pe durata contractului, chiar dacă pierderea provine dintr-un eveniment care s-a
produs înainte de încheierea contractului. În alte contracte de asigurare, evenimentul
asigurat este un eveniment care se produce pe durata contractului, chiar dacă pierderea
rezultată este descoperită după încheierea duratei contractului.

B4 Anumite contracte de asigurare acoperă evenimente care deja s-au produs, dar al căror
efect financiar este încă incert. Un exemplu este un contract de reasigurare care acoperă
asiguratorul direct împotriva cursului nefavorabil al solicitărilor de despăgubire deja
depuse de asiguraţii. În astfel de contracte, evenimentul asigurat înseamnă descoperirea
costurilor ultime ale solicitărilor respective.

Plăţi în natură
B5 Animite contracte de asigurare obligă sau permit efecturarea plăţilor în natură. Un
exemplu este atunci când asiguratorul înlocuieşte un bun furat direct, în loc să
despăgubească de asigurat pentru contravaloarea bunului. Un alt exemplu este atunci
când asiguratorul foloseşte propriile spitale şi personal medical pentru a asigura serviciile
medicale acoperite de contracte.

B6 Anumite contracte de servicii cu onorariu determinat în care nivelul serviciului

depinde de un eveniment incert satisface definiţia contractului de asigurare din acest
IFRS fără a fi însă reglementate ca şi contracte de asigurare în anumite ţări. Un exemplu
este un contract de întreţinere în care furnizorul serviciilor convine să repare un
echipament specificat aflat în stare de nefuncţionare. Onorariul determinat al serviciilor

18
are la bază numărul aşteptat de defecţiuni, dar este incert dacă o anumită maşină se va
strica. Defectarea echipamentului afectează proprietarul său iar contractul compensează
proprietarul (în natură şi nu în numerar). Un alt exemplu este un contract pentru servicii
de depanare autoturisme în care furnizorul convine, contra unui onorariu annual
determinat, să furnizeze asistenţă la faţa locului sau tractarea maşinii până la cel mai
apropiat service. Cel din urmă contract ar putea satisface definiţia unui contract de
asigurare chiar dacă furnizorul nu se obligă să efectueze reparaţii sau înlocuirea pieselor
defecte.

B7 Aplicarea IFRS-ului în cazul contractelor descrise la paragraful B6 probabil nu va fi

mai împovărătoare decât aplicarea IFRS-urilor care s-ar aplica dacă astfel de contracte nu
ar face obiectul acestui IFRS:
(a) este improbabil să existe datorii semnificative pentru defecţiuni care s-au produs deja.
(b) Dacă s-ar aplica IAS 18, furnizorul serviciilor ar recunoaşte veniturile prin raportare
la gradul de finalizare (şi în funcţie de alte criterii specificate). Această abordare este
de asemenea acceptabilă în baza acestui IFRS, care permite furnizorului de servicii (I)
să continue utilizarea politicilor contabile existente pentru aceste contracte dacă nu
implică practici interzise de paragraful 14 şi (ii) să îmbunătăţească politicile contabile
dacă acest lucru este permis de paragrafele 22-30.
(c) Furnizorul serviciilor are în vedere dacă costul îndeplinirii obligaţiei contractuale de a
furniza serviciile depăşeşte veniturile primite în avans. Pentru aceasta, aplică testul de
adecvare a datoriei descris la paragrafele 15-19 din acest IFRS. Dacă acest IFRS nu s-
ar aplica acestor contracte, furnizorul serviciilor ar aplica IAS 37 pentru a stabili dacă
acele contracte sunt oneroase.
(d) Pentru aceste contracte, cerinţele de prezentare din acest IFRS probabil nu vor fi cu
mult în plus faţă de cerinţele prevăzute de alte IFRS.

Distincţie între riscul de asigurare şi alte riscuri

B8 Definiţia contractului de asigurare se referă la riscul de asigurare, pe care acest IFRS

îl defineşte ca fiind riscul, altul decât riscul financiar, transferat de la deţinătorul
contractului către emitent. Contractul care expune emitentul la risc financiar fără un risc
de asigurare semnificativ nu este un contract de asigurare.

B9 Definiţia riscului financiar din Anexa A include o listă de variabile financiare şi

nefinanciare. Lista cuprinde variabile nefinanciare care nu sunt specifice unei părţi din
contract, cum ar fi un indice de pagube cauzate de cutremure într-o anumită regiune sau
un indice de temperaturi într-un anumit oraş. Aceasta exclude variabilele nefinanciare
care sunt specifice unei părţi din contract, cum ar fi apariţia sau neapariţia unui incendiu
care avariază sau distruge un bun aparţinând acelei părţi. Mai departe, riscul modificării
valorii juste a unui activ nefinanciar nu este un risc financiar dacă valoarea justă reflectă
nu numai modificări ale preţului de piaţă al unor astfel de active (o variabilă financiară)
ci şi starea unui anume activ nefinanciar deţinut de o parte la un contract (o variabilă
nefinanciară). De exemplu, dacă garanţia privind valoarea reziduală a unei maşini expune
pe garant la riscul modificării stării fizice a maşinii, acel risc este un risc de asigurare, nu
un risc financiar.

19
B10 Anumite contracte expun emitentul la un risc financiar, pe lângă riscul de asigurare
semnificativ. De exemplu, multe contracte de asigurare de viaţă garantează o rată minimă
de rentabilitate pentru asiguraţii (creând riscul financiar) şi totodată promit compensaţii
în caz de deces care la un moment dat depăşesc semnificativ soldul contului asiguratului
(creând riscul de asigurare sub forma riscului de mortalitate). Astfel de contracte sunt
contracte de asigurare.

B11 În baza unor contracte, evenimentul asigurat declanşează plata unei sume corelate cu
un indice de preţ. Astfel de contracte sunt contracte de asigurare, cu condiţia ca plata care
depinde de evenimentul asigurat să fie semnificativă. De exemplu, o anuitate viageră
corelată cu un indice al costului de viaţă transferă riscul de asigurare deoarece plata este
declanşată de un eveniment incert – supravieţuirea beneficiarului. Corelarea cu indicele
de preţ este un instrument derivat încorporat, dar totodată transferă şi riscul de asigurare.
Dacă transferul rezultat a riscului de asigurare este semnificativ, derivatul încorporat
satisface definiţia contractului de asigurare, caz în care nu trebuie separat şi evaluat la
valoarea justă. (vezi paragraful 7 din acest IFRS).

B12 Definiţia riscului de asigurare se referă la riscul pe care asiguratorul îl acceptă de la

asiguratul. Cu alte cuvinte, riscul de asigurare este un risc pre-existent transferat de la
asigurat la asigurator. Astfel, riscul nou creat de contract nu este risc de asigurare.

B13 Definiţia contractului de asigurare se referă la un efect nefavorabil asupra

asiguratului. Definiţia nu limitează plata asiguratorului la o sumă egală cu impactul
financiar al evenimentului nefavorabil. De exemplu, definiţia nu exclude clauza “nou
pentru vechi” prin care se plăteşte asiguratului o sumă suficientă pentru înlocuirea unui
activ vechi deteriorat cu unul nou. Similar, definiţia nu limitează plata în temeiul unui
contract de asigurare de viaţă la pierderea financiară suferită de dependenţii persoanei
decedate şi nici nu împiedică plata unor valori predeterminate pentru a cuantifica
pierderea cauzată de deces sau accident.

B14 Anumite contracte solicită o plată în cazul producerii unui eveniment incert
specificat dar nu solicită un efect nefavorabil asupra asiguratului ca o pre-condiţie pentru
plată. Un astfel de contract nu este un contract de asigurare dacă asiguratul foloseşte
contractul pentru a reduce expunerea la riscul de bază. De exemplu, dacă asiguratul
foloseşte un instrument derivat pentru a acoperi riscul unei variabile nefinanciare de bază
corelate cu fluxurile de numerar dintr-un activ al entităţii, derivatul nu este un contract de
asigurare deoarece plata nu depinde dacă asiguratul este afectat de reducerea fluxurilor de
numerar provenind din activul respectiv. Invers, definiţia contractului de asigurare se
referă la un eveniment incert pentru care efectul nefavorabil asupra asiguratului este o
precondiţie contractuală pentru plată. Această precondiţie nu cere asiguratorului să
investigheze dacă evenimentul a cauzat efectiv un efect nefavorabil, dar permite
asiguratorului să refuze plata dacă nu este încredinţat că evenimentul a cauzat un efect
nefavorabil.

B15 Riscul de discontinuitate sau neloialitate (adică riscul ca partea co-contractantă să

rezilieze contractul mai devreme sau mai târziu decât a anticipat emitentul la momentul

20
stabilirii preţului din contract) nu este un risc de asigurare întrucât plata către co-
contractant nu depinde de un eveniment viitor incert cu efecte nefavorabile asupra sa.
Similar, riscul creşterii cheltuielilor (riscul creşterii neaşteptate a costurilor administrative
asociate cu serviciul unui contract şi nu a costurilor asociate cu evenimentele asigurate)
nu este un risc de asigurare pentru că o creştere neaşteptată a cheltuielilor nu afectează pe
co-contractant.

B16 De aceea, un contract care expune emitentul la riscul de discontinuitate, riscul de

neloialitate sau riscul creşterii cheltuielilor nu este un contract de asugurare dacă nu
expune pe emitent şi la riscul de asigurare. Totuşi, dacă emitentul acelui contract reduce
riscul respectiv prin utilizarea unui al doilea contract pentru a transfera o parte din acel
risc altei părţi, cel de-al doilea contract expune această parte la riscul de asigurare.

B17 Asiguratorul poate accepta un risc de asigurare semnificativ de la asigurat doar dacă
asiguratorul nu este o entitate separată de asigurat. În cazul unei companii de asigurare
mutuale, aceasta acceptă riscul de la fiecare asigurat şi agregă acele riscuri. Deşi
asiguraţii poartă riscul agregat în mod solidar în calitatea lor de proprietari, compania
mutuală a acceptat totuşi riscul care reprezintă esenţa contractului de asigurare.

Exemple de contracte de asigurare

B18 Următoare contracte sunt exemple de contracte de asigurare, dacă transferul riscului
de asigurare este semnificativ:
(a) asigurarea împotriva sustragerii sau deteriorării unui bun.
(b) Asigurarea pentru răspunderea civilă la produse, asigurarea profesională, asigurarea
pentru răspundere civilă sau asigurarea pentru cheltuieli judiciare.
(c) Asigurarea de viaşă şi planurile cu plata anticipată de compensaţii pentru
înmormântare (deşi moartea este sigură, este incert momentul apariţiei sau, pentru
anumite tipuri de asigurare de viaţă, dacă decesul va surveni în cadrul unei perioade
acoperite de asigurare).
(d) Anuităţile viagere şi pensiile (contracte care oferă compensaţii pentru evenimentul
viitor incert – supravieţuirea beneficiarului – în vederea sprijinirii acestuia să-şi
menţină un anumit standard de viaţă, care ar fi altfel afectat prin supravieţuirea sa).
(e) Asigurarea pentru dizabilităţi şi asigurarea medicală.
(f) Fidejusiunea, garanţia de fidelitate, garanţia de bună-execuţie şi alte tipuri de garanţii
persoanel (contracte care oferă compensaţie dacă o altă parte nu-şi îndeplineşte
obligaţia contractuală, de exemplu obligaţia de a construi un imobil).
(g) Asigurarea de credit care prevede efectuarea de plăţi specificate pentru despăgubirea
asiguratului în ceea ce priveşte pierderea pe care o suferă deoarece un anumit debitor
nu efectuează plata la scadenţă în temeiul condiţiilor iniţiale sau amendate ale unui
instrument de creanţă. Aceste contracte pot avea diverse forme juridice, cum ar fi
aceea a unei garanţii financiare, scrisori de credit, produs derivat de credit în caz de
neplată sau contract de asigurare. Totuşi, aceste contracte nu intră sub incidenţa
acestui IFRS dacă entitatea nu le-a încheiat sau preluat în custodie cu ocazia
transferării de active sau datorii financiare către o altă parte aflate sub incidenţa IAS
39 (vezi paragraful 4(d)).

21
(h) Garanţiile de buna-funcţionare a produselor. Garanţiile acordate de o altă parte
pentru bunurile vândute de producător, dealer sau comerciant cu amănuntul fac
obiectul acestui IFRS. Totuşi, garanţiile emise direct de producător, dealer sau
comerciant cu amănuntul nu fac obiectul acestui IFRS, pentru că se află sub incidenţa
IAS 18 şi IAS 37.
(i) Asigurarea împotriva viciilor titlului (asigurarea împotriva descoperirii viciilor titlului
de proprietate pentru teren care nu erau vizibile la momentul încheierii contractului de
asigurare). În acest caz, evenimentul asigurat este descoperirea unui viciu şi nu viciul
în sine.
(j) Asistenţa pe durata deplasării (compensaţia în numerar sau în natură acordată
asiguraţilor pentru pierderi suferite în timpul deplasării). Paragrafele B6 şi B7 discută
despre unele contracte de acest fel.
(k) Obligaţiunea “catastrofă” care prevede plăţi reduse de capital, dobândă sau ambele
dacă un eveniment specificat afectează emitentul obligaţiunii (dacă evenimentul
specificat nu crează un risc de asigurare semnificativ, de exemplu dacă evenimentul
reprezintă o modificare a ratei dobânzii sau cursului valutar).
(l) Operaţiunile swap de asigurare şi alte contracte care cer o plată bazată pe modificarea
unor variabile climaterice, geologice sau alte variabile fizice care sunt specifice unei
părţi din contract.
(m)Contractele de reasigurare.

B19 Următoarele exemple nu constituie contracte de asigurare:

(a) contractele de investiţii care au forma juridică a unui contract de asigurare dar nu
expun asiguratorul la un risc de asigurare semnificativ, de exemplu contractele de
asigurare de viaţă în care asiguratorul poartă un risc de mortalitate semnificativ (astfel
de contracte sunt instrumente financiare diferite de cele de asigurare sau contracte de
prestări servicii, vezi paragrafele B20 şi B21).
(b) Contractele care au forma juridică a asigurării, dar transmit întregul risc de asigurare
semnificativ înapoi asiguratului prin mecanisme neretractabile şi aplicabile care
ajustează plăţile viitoare ale asiguratului ca rezultat direct al pierderilor asigurate, de
exemplu unele contracte de reasigurare financiare sau unele contracte de grup (astfel
de contracte sunt de regulă instrumente financiare diferite de cele de asigurare sau
contracte de prestări servicii, vezi paragrafele B20 şi B21).
(c) Auto-asigurarea, cu alte cuvinte păstrarea unui risc care ar fi putut fi acoperit de
asigurare (nu există un contract de asigurare deoarece nu există o convenţie cu o altă
parte).
(d) Contractele (cum sunt contractele de pariuri) care cer o plată dacă se produce un
eveniment viitor incert specificat, dar nu cer, ca o condiţie contractuală de efectuare a
plăţii, ca evenimentul să afecteze asiguratul. Totuşi, aceasta nu împiedică prevederea
unei plăţi predeterminate pentru cuantificarea pierderii cauzate de un eveniment
specificat cum ar fi decesul sau accidentul (vezi şi paragraful B13).
(e) Instrumentele derivate care expun o parte la un risc financiar dar nu risc de asigurare,
deoarece solicită acelei părţi să efectueze o plată bazată doar pe modificarea uneia sau
mai multor rate ale dobânzii, preţuri ale instrumentelor financiare, preţuri de mărfuri,
cursuri de schimb valutar, indici de preţ sau rate, rating-uri de credit, indici de credit

22
 sau alte variabile, cu condiţia ca în cazul unei variabile nefinanciare aceasta să nu fie
specifică unei părţi din contract (vezi IAS 39).
(f) Un contract de garanţie financiară (sau scrisoare de credit, produs derivat de credit în
caz de neplată sau contract de asigurare de credit) care cere efectuarea de plăţi chiar
dacă asiguratul nu a înregistrat o pierdere din incapacitatea debitorului de a efectua
plăţi la scadenţă (vezi IAS 39).
(g) Contracte care cer efectuarea unei plăţi bazate pe o variabilă climaterică, geologică
sau altă variabilă fizică care nu este specifică unei părţi din contract (de regulă
denumite instrumente derivate în funcţie de vreme).
(h) Obligaţiuni “catastrofă” care prevăd plăţi reduse de capital, dobândă sau ambele,
bazate pe o variabilă climaterică, geologică sau altă variabilă fizică care nu este
specifică unei părţi din contract.

B20 Dacă contractele descrise la paragraful B19 crează active sau datorii financiare, intră
în aria de aplicabilitate a IAS 39. Printre altele, aceasta înseamnă că părţile din contract
folosesc ceea ce uneori apare sub denumirea de contabilitatea depozitelor, care implică
următoarele:
(a) o parte recunoaşte plata primită ca datorie financiară nu ca venit.
(b) Cealaltă parte recunoaşte plata ca activ financiar şi nu ca cheltuială.

B21 Dacă contractele descrise la paragraful B19 nu crează active sau datorii financiare
se aplică IAS 18. În baza IAS 18, veniturile asociate cu o tranzacţie care implică o
prestare de servicii sunt recunoscute prin raportare la stadiul de finalizare a tranzacţiei
dacă rezultatul acesteia poate fi estimat credibil.

Risc de asigurare semnificativ

B22 Un contract este un contract de asigurare doar dacă se transferă un risc de asigurare
semnificativ. Paragrafele B8-B21 discută despre riscul de asigurare. Următoarele
paragrafe discută despre evaluarea semnificaţiei riscului de asigurare.

B23 Riscul de asigurare este semnificativ dacă, şi doar dacă, evenimentul asigurat ar
putea cauza plata de către asigurator a unor beneficii suplimentare semnificative sub orice
scenariu, excluzând scenariile care nu au substanţă comercială (nu au un efect care se
poate discerne asupra economiei tranzacţiei). Dacă beneficiile suplimentare semnificative
s-ar plăti în cadrul unor scenarii cu substanţă comercială, condiţia anterioară poate fi
îndeplinită chiar dacă evenimentul asigurat este extrem de improbabil sau chiar dacă
valoarea actualizată aşteptată (ponderată cu probabilitatea) a fluxurilor de numerar
contingente reprezintă o pondere mică din valoarea actualizată aşteptată a tuturor
fluxurilor contractuale rămase.

B24 Beneficiile suplimentare descrise la paragraful B23 se referă la sume care exced
sumele care s-ar plăti dacă nu s-ar produce nici un eveniment asigurat (exclusiv scenariile
fără substanţă comercială). Respectivele sume suplimentare includ costurile de
administrare şi evaluare a cererilor de despăgubire, dar exclud:
(a) pierderea capacităţii de a percepe onorari pentru servicii viitoare de la asigurat. De
exemplu, într-un contract de asigurare de viaţă cu componentă de investiţie, decesul

23
 asiguratului înseamnă că asiguratorul nu mai poate presta servicii de administrare a
investiţiei şi percepe onorari pentru aceasta. Totuşi, această pierdere economică
pentru asigurator nu reflectă riscul de asigurare, la fel cum un administratorul unui
fond mutual nu preia riscul de asigurare în legătură cu posibiliul deces al clientului.
De aceea, pierderea potenţială a onorariilor viitoare din administrarea investiţiilor nu
este relevantă pentru a evalua cât din riscul de asigurare se transferă prin contract.
(b) Scutirea la deces de cheltuielile care s-ar efectua prin reziliere sau răscumpărare.
Întrucât contractul a făcut să existe aceste cheltuieli, scutirea de aceste cheltuieli nu
compensează asiguratul pentru un risc preexistent. Aşadar, ele nu sunt relevante
pentru a evalua cât din riscul de asigurare se transferă prin contract.
(c) O plată condiţionată de un eveniment care nu cauzează o pierdere semnificativă
asiguratului. De exemplu, să considerăm un contract care cere emitentului să
plătească un milion de unităţi monetare dacă un bun suferă deteriorări fizice care ar
cauza o pierdere economică nesemnificativă de o unitate monetară pentru asigurat. În
acest contract, asiguratul transferă asiguratorului riscul nesemnificativ de a pierde o
unitate monetară. În acelaşi timp, contractul crează riscul de non-asigurare ca
emitentul să plătească 999.999 unităţi monetare dacă se produce evenimentul
specificat. Pentru că emitentul nu acceptă un risc de asigurare semnificativ de la
asigurat, acest contract nu este unul de asigurare.
(d) Recuperările posibile din reasigurare. Asiguratorul le contabilizează separat.

B25 Asiguratorul va evalua semnificaţia riscului de asigurare contract cu contract, şi nu

prin raportare la pragul de semnificaţie din punctul de vedere al situaţiilor financiare.*
Astfel, riscul de asigurare poate fi semnificativ chiar dacă există posibilitatea minimă de
pierdere semnificativă pentru un întreg portofoliu de contracte. Această evaluare contract
cu contract face mai facilă clasificarea unui contract drept contract de asigurare. Totuşi,
dacă un portofoliu relativ omogen de contracte mici este cunoscut ca fiind alcătuit din
contracte, care toate transferă un risc de asigurare, asiguratorul nu trebuie să examineze
fiecare contract pentru a identifica câteva contracte nederivate care transferă un risc de
asigurare nesemnificativ.

B26 Rezultă din paragrafele B23-B25 că dacă printr-un contract se plăteşte o

compensaţie în caz de deces care depăşeşte suma plătibilă în cazul supravieţuirii,
contractul este unul de asigurare dacă beneficiul suplimentar pentru deces nu este
nesemnificativ (judecat prin raportare la contract şi nu la întregul portofoliu). Aşa cum se
poate observa la paragraful B24(b) scutirea la deces de cheltuielile de reziliere sau
răscumpărare nu face parte din această evaluare dacă ea nu compensează asiguratul
pentru un risc preexistent. Similar, un contract de anuitate (rentă) prin care se plătesc
sume regulate pentru restul vieţii asiguratului este un contract de asigurare, dacă totalul
plăţilor viagere este nesemnificativ.

B27 Paragraful B23 se referă la beneficii suplimentare. Acestea ar putea include

obligativitatea de a plăti beneficii mai devreme dacă evenimentul asigurat se produce mai
devreme iar plata nu este ajustată cu valoarea-timp a banilor. Un exemplu este asigurarea

*
în acest scop, contractele încheiate simultan cu o singură parte (sau contractele care sunt independente în
alt fel) formează un singur contract.

24
pe întreaga viaţă pentru o sumă fixă (cu alte cuvinte asigurarea care prevede o
compensaţie de deces stabilită în cazul decesului asiguratului, fără o dată de expirare).
Este cert faptul că asiguratul va deceda, dar data decesului este incertă. Asiguratorul va
suferi o pierdere din acele contracte individualeîn cazul cărora asiguraţii decedează mai
devreme, chiar dacă nu există o pierdere globală pentru întreg portofoliul de contracte.

B28 Dacă un contract de asigurare este separat pe o componentă de depozit şi una de

asigurare, semnificaţia transferului riscului de asigurare este evaluată prin raportare la
componenta de asigurare. Semnificaţia riscului de asigurare transferat printr-un derivat
încorporat este evaluată prin raportare la acesta.

Modificarea nivelului riscului de asigurare

B29 Anumite contracte nu transferă nici un risc de asigurare către asigurat la început,
transferă un risc de asigurare mai târziu. De exemplu, să considerăm un contract care
prevede o rentabilitate a investiţiei specificată şi include o opţiune pentru asigurat de a
folosi sumele obţinute din investiţie la scadenţă pentru a încheia un contract de rentă
viageră la rata de anuitate curentă percepută de asigurator altor beneficiari noi în astfel de
contracte la data exercitării opţiunii de către asigurat. Contractul nu transferă nic un risc
de asigurare către asigurator până la exercitarea opţiunii, deoarece asiguratorul rămâne
liber să stabilească preţul anuităţii (rentei) pe o bază care reflectă riscul de asigurare
transferat asiguratorului la acel moment. tOtuşi, dacă contractul stipulează ratele anuităţii
(sau o bază pentru determinarea lor), contractul transferă riscul de asigurare către emitent
la început.

B30 Un contract care îndeplineşte condiţiile unui contract de asigurare rămâne un astfel
de contract până la stingerea sau expirarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor.

25
Anexa C

Amendamente la alte IFRS

Amendamentele din această anexă intră în vigoare pentru situaţiile financiare anuale care
acoperă perioadele începând la sau după 1 ianuarie 2005. Dacă entitatea aplică acest
IFRS mai devreme, amendamentele intră în vigoare ca atare.

Amendamentele cuprinse în această anexă la data emiterii standardului în 2004 au fost

încorporate în normele relevante publicate în acest volum.

26
Aprobarea IFRS 4 de către Consiliu

IFRS 4 a fost aprobat de către opt din cei 14 membri ai Consiliului pentru Standardele
Internaţionale de Contabilitate. Profesorul Barth şi domnii Garnett, Gelard, Leisenring,
Smith şi Yamada au votat contra. Opiniile lor sunt prezentate după Bază pentru concluzii.

27