~ 1 ~

Neurologie




~ 2 ~


Ce este neurologia?
Neurologia este o ramur special a medicinii care se ocup cu diagnosticul i tratamentul bolilor organice care
afecteaz sistemul nervos central sau periferic. Structurile organice ce in de domeniul neurologiei sunt - pe de o
parte - creierul, mduva spinrii(reprezint sistemul nervos central), structurile nconjurtoare, precum i vasele
sanguine care le hrnesc, - pe de alt parte - nervii cranieni, rdcinile nervoase i ganglionii spinali, nervii periferici,
dup ieirea din canalul spinal, inclusiv legturile cu muchii scheletici (reprezint sistemul nervos periferic).
Termenul de "Neurologie" a fost introdus de anatomistul englez Thomas Willis.
Boli ale sistemului nervos central
Afeciunile sistemului nervos central pot fi nscute (congenitale), dobndite n cursul vieii (inflamatorii, de origine
vascular, prin procesul de mbtrnire, neoplastice, de natur traumatic etc.).
Boli congenitale
Printre bolile congenitale exist o mare varietate de cauze i manifestri (tulburri metabolice, aberaii genetice,
traumatisme perinatale etc.). Noi nscuii cu malformaii grave ale creierului nu sunt de obicei viabili.
Afeciuni dobndite ale sistemului nervos central
Boli vasculare: infarctul cerebral ischemic i hemoragiile cerebrale, ramolismentul medular ischemic.
Bolile ganglionilor bazali: boala Parkinson
Neoformaii: Tumorile creierului i ale mduvii spinrii.
Boli convulsive: diversele forme de epilepsie.
Bolile inflamatorii: infeciunile bacteriene sau virale ale creierului (encefalite), mduvii spinrii (mielite) sau
nveliurilor lor (meningite), boli degenerativ-inflamatorii cauzate de prioni (de ex.: boala Creutzfeld-Jakob).
Boli demielinizante: scleroza multipl.
Boli degenerative primare sau eredo-degenerative: demene primitive (de ex.: boala Alzheimer), boala
Huntigton, sindromul Gilles de la Tourette, boli sistemice ale motoneuronului (de ex.: scleroza lateral
amiotrofic), bolile degenerative ale cerebelului (ataxiileereditare).
Diverse tipuri de dureri de cap (cefalee), n primul rnd migrena.
Traumatisme cranio-cerebrale i vertebro-medulare.
Boli ale sistemului nervos periferic
Afeciuni ale nervilor cranieni sau periferici: neuropatii, polineuropatii, nevralgii.
Boli inflamatorii demielinizante: sindromul Guillain-Barr, polineuropatia cronic inflamatorie
demielinizant (PCID).
Tumori ale nervilor: Neurome.
Sindroame compresive: radiculopatii prin hernii ale discurilor intervertebrale (de ex.: sciatica vertebral),
sindromul de tunel carpal.
Boli ale jonciunii neuro-musculare: miastenia.
Boli ale muchilor scheletici (miopatii): distrofii musculare, miotonie, boili inflamatorii (miozite).
Traumatisme ale nervilor.


~ 3 ~


Examenul neurologic
Anamneza. Ca n toate celelalte specialiti medicale, o anamnez complet i intit joac un rol primordial. Ea
cuprinde istoricul bolii actuale, antecedentele personale i cele familiare.
Semne meningeale. Se controleaz flexibilitatea cefei. Se poate constata o rigiditate ("redoarea
cefei", meningism), semn de iritaie meningial (meningit, hemoragie). Alte semne zise "meningeale": Semnul
Kernig, Semnul Brudzinski.
Fundul de ochi. Se examineaz oftalmoscopic fundul de ochi. Se poate constata o staz papilar, semn
de hipertensiune intracranian.
Nervii cranieni. Fiecare din funciile celor 12 nervi cranieni se examineaz n parte.
Motricitatea. Se controleaz fora diverselor grupuri musculare, motilitatea pasiv i activ a extremitilor,
precum i troficitatea muscular.
Sensibilitatea. Exist cinci tipuri de sensibilitate, care se examineaz separat: simul tactil (atingerea),
presiunea, simul poziional, durearea i temperatura.
Reflexe. Reflexele osteo-tendinoase sau "de ntindere" (reflexe miotatice), de ex.: Reflexul rotulian, se
examineaz cu ciocanul de reflexe. n cazuri patologice pot fi exagerate, diminuate sau abolite. Reflexele
cutanate (reflexe abdominale, cremasteriene) se examineaz cu un ac, de preferin bont.


Ciocan de reflexe (aici tipDejerine), semn distinctiv al unui neurolog
Semne zise "piramidale". Sunt reflexe patologice care se pot pune n eviden n cazul unei leziuni
a fascicolului piramidal ("tractus cortico-spinalis"). Cel mai cunoscut estesemnul Babinski: la excitarea
marginii externe a plantei piciorului apare extensiuneahalucelui). Alte semne piramidale: semnul Chaddock,
semnul Oppenheim.
Coordonarea]. Se controleaz echilibrul (staiunea i mersul) i felul cum sunt executate micrile
extremitilor. n cazuri patologice apar tulburri de coordonare (ataxie).
~ 4 ~


Tonusul muscular. Prin micri pasive ale extremitilor se pot constata diverse tipuri de tulburri de tonus
muscular: spasticitate, rigiditate ("rigor"), fewnomenul de "roat dinat", flexibilitate ceroas, hipotonie.
Examenul funciilor cognitive. Ce cerceteaz starea de contiin (vigilitatea), atenia,memoria, precum i
funciile vorbirii (n cazuri patologice se poate constata o afazie), micrile automate i deliberate
(patologic: apraxie), percepia i recunoaterea (patologic: agnozievizual,
auditiv, "neglect", anozognozie etc.)

Examene tehnice n neurologie
Examenul lichidului cefalo-rahidian. Lichidul cefalo-rahidian (sau: cerebro-spinal) se obine
prin rahicentez, cel mai adesea prin puncie lombar, n cazuri speciale prin puncie sub-occipital sau
cisternal (metod introdus de neuropsihiatrul romnAlexandru Obregia)
Biopsie muscular n cazul bolilor neuro-musculare sau miopatii.
Examene electro-fiziologice.
- Electroencefalografie (EEG)
- Electromiografie (EMG)
- Electroneurografie (ENG)
- Poteniale evocate
- Stimulare magnetic transcranial
Doppler-Sonografie extra- i transcranial, "Duplex".
Examene neuro-radiologice.
- Tomografie computerizat (CT)
- Rezonan magnetic nuclear (MRT)
- Tomografie cu emisiune de positroni (PET)
- Tomografie computerizat cu emisiune de fotoni (SPECT)
- Rezonan magnetic funcional (fMRT)
- Magnetoenceflaografie (MEG)
- Angiografie cerebral







~ 5 ~



Boli ale sistemului nervos central


BOLILE CEREBROVASCULARE

Accidentele vasculare cerebrale (AVC) sunt atingeri localizate ale parenchimuluicerebral, secundare unei leziuni a
sistemului cardio-
vascular: inim, artere sau vene.
Procesele patologice pot fi:- fie o leziune a vaselor sau a inimii,-fie o ocluzie vascular prin tromboz sau embolie-
fie o perturbaie hematologic

AVC pot fi
-ischemice (80-85%)

-hemoragice (15-20%)Acestea

au n comun un profil temporal n evoluie,
caracterizat prin:

debutul relativ brusc al unui deficit neurologic localizat, care se instaleaz brutal sau n cteva secunde, minute sau
ore.

o faz de stare n timpul creia deficitul este staionar

a III-a faz -caracterizat printr-o ameliorare mai mult sau mai puin marcat sau printr-o deteriorare pn la deces.

Aspectele hematoamelor subdurale i epidurale sunt descrise cu ocazia traumatismelor
craniene.

Accidentul vascular cerebral ischemic

Se stie ca tesutul cerebral este cel mai mare consumator de oxigen. Daca nu exista suficient sange
arterial care sa irige creierul, el poate suferi leziuni ireversibile. Cand acest organ ramane fara oxigen mai
mult de 5 minute, apare insuficienta cerebrala si chiar decesul.
Cauza accidentului vascular cerebral ischemic
Trebuie sa stii ca termenul de ischemie este folosit atunci cand un organ nu primeste suficient sange
oxigenat. Accidentul cerebral vascular ischemicapare cand scade debitul sangvin cerebral.
Ischemia cerebrala poate avea urmatoarele cauze:
-ateroscleroza (depuneri la nivelul arterelor cerebrale, in special la nivelul arterei carotide);
~ 6 ~


-embolia vasculara (bule de gaz sau fragmente de grasimi ce blocheaza vasele ce iriga creierul);
-arterite;
-agenezii vasculare (lipsa unor vase de sange);
-traumatisme directe ale vaselor de sange cervicale (artera carotida, vena jugurara);
-compresiuni ale vaselor mari de sange (in general date de tumori);
-compresiunea arterelor vertebrale in artroza cervicala sau spondiloza;
Mai pot contribui la ischemia cerebrala: hipertensiunea arteriala, diabetul, hipercolesterolemia.
Simptomele accidentului vascular cerebral ischemic
Daca ai suferit un accident vascular cerebral ischemicatunci poti prezenta:
-paralizia unei jumatati a corpului;
-furnicaturi si amorteala la nivelul unei maini sau a unui picior;
-tulburari de vorbire;
-tulburari de vedere la un ochi;
-ameteli si tulburari de echilibru;
-acufene (auzi bazaituri, suere) sau scaderea auzului;
-dureri de cap;
-crize convulsive.
In cazurile in care sangele nu reuseste sa mai oxigeneze deloc creierul, apar coma si paralizia totala.


Diagnosticul de accident vascular cerebral ischemic
Medicul neurolog este cel care, la examenul clinic, evidentiaza reducerea sau absenta anumitor reflexe
sau absenta pulsului la artera carotida.
Se pot face o serie de explorari: ecografie Doppler, electro-encefalograma, CT sau RMN. Pe baza
acestor examene imagistice se punediagnosticul de certitudine al accidentului vascular cerebral
ischemic.
Tratamentul accidentului vascular cerebral ischemic
~ 7 ~


Daca ai suferit un accident vascular cerebral ischemic, vei primi
medicatie vasodilatatoare si antiagregante plachetare. De asemenea, vei beneficia de sedinte
de recuperare neuro-motorie in cazul in care suferi de paralizie.
Pentru a evita alte accidente vasculare ischemice, trebuie sa ieiantidiabetice si antihipertensive,
daca este cazul; este bine sa stii cadieta este foarte importanta si va trebui sa renunti la grasimi si
dulciuri.
In unele cazuri este necesara o interventie chirurgicala numitatrombendarteriectomie. Aceasta are ca
rol ameliorarea debitului sangvin cerebral prin curatarea arterelor blocate sau facilitarea circulatiei
cerebrale prin alte mijloace.
HEMORAGIA CEREBRALA

Definitie: este revarsarea de sange in parenchimul cerebral.

Etiopatogenie: cauza cea mai obisnuita este hipertensiunea arteriala; in absenta acestuia, in
special sub varsta de 40 de ani, pot fi luate in consideratie malformatiile vasculare congenitale
(anevrisme sau angioame), discraziile sanguine, purpura si leucemia. De asemenea, poate aparea ca
urmare a unui traumatism cerebral. Hemoragia se produce, de obicei, prin diapedeza si, mult mai rar,
prin ruperea peretelui vascular. Sediul de predilectie al hemoragiei este teritoriul arterei cerebrale
mijlocii, cel mai adesea pe stanga. Intinderea leziunii este amplificata in faza acuta de edemul
perifocal.


Simptomatologie: debutul este de obicei de o brutalitate extrema, aparand cu ocazia unui efort, a
unei emotii, mese copioase, a unui puseu hipertensiv sau fara cauza aparenta. Rareori se intalnesc
prodroame in zilele premergatoare. Aspectul clinic este de ictus apoplectic, care apare in plina
sanatate, cu cefalee violenta, semne meningiene (greturi, varsaturi si redoare a cefei). Bolnavul isi
pierde rapid cunostinta si cade intr-o coma profunda si prelungita (cateva zile). In cazurile mai usoare,
bolnavul nu intra in coma si asista la instalarea progresiva a paraliziei. Coma este caracterizata prin
pierderea totala a cunostintei, sensibilitatii si motilitatii voluntare. In forme grave apar tulburarile de
ritm cardiac, respirator, febra mare si transpiratii profuze. Respiratia este zgomotoasa, fata bolnavului
este inexpresiva, apare deviatia conjugata a capului si a ochilor, membrele de partea paralizata cad
inerte cand sunt ridicate, obrazul de partea paralizata bombeaza in timpul respiratiei, aerul fiind
expulzat in vecinatatea comisurii bucale de aceeasi parte ("semnul pipei"). Lichidul cefalorahidian este
de obicei hemoragie. Semnul clinic principal este hemiplegia, care evolueaza in aceleasi stadii ca la
tromboza (hemiplegia flasca, spastica, sechele definitive). Evolutia este variabila. Unii bolnavi mor in
ziua ictusului, altii in a treia sau a patra zi si unii se pot vindeca, cu sechele definitive. Riscul unei noi
hemoragii, in lunile sau anii care urmeaza, este obisnuit.

Formele distincte sunt urmatoarele:

a) Hemoragia cerebro-meningiana este o hemoragie initial cerebrala, care cuprinde apoi ventriculii
si spatiile subarahnoidiene. Coma este profunda, febra ridicata, sindromul meningian prezent, lichidul
cefalorahidian hemoragie, evolutia de obicei mortala in 24 - 48 de ore.

b) Hemoragia cortico-meningiana este o alta forma clinica, mai benigna, in care hemoragia este
initial meningiana, atingand ulterior o mica portiune din cortex.

c) Hematomul intracerebral este o hemoragie cerebrala circumscrisa.

Tratament: in coma, deplasarea bolnavului este interzisa, iar ingrijirile igienice
vor fi practicate cu maxima atentie. Se vor asigura drenajul vezical si cel rectal. Se va mentine o
perfecta igiena bucala si a pielii, pentru evitarea escarelor. Partile expuse contactului prelungit cu



~ 8 ~


patul vor fi deosebit de atent curatate cu alcool, pudrate cu talc si protejate prin colaci de cauciuc
(bandajati). Asternutul si lenjeria vor fi mereu schimbate si intinse, pentru a evita cutele care pot duce
la escare. Hidratarea bolnavului este principala grija in aceasta perioada, ea asigurandu-se prin
perfuzii cu solutie glucozata izotonica sau solutie cloruro-sodica izotonica.

Terapia medicamentoasa urmareste scaderea edemului cerebral cu solutie glucozata hipertonica 33%
sau Sulfat de magneziu 25% i.v. si combaterea sangerarii prin hemostatice (vitamina K, Etamsilat).
Antibioticele se recomanda pentru prevenirea infectiilor. Asocierea sedati velor este indicata la bolnavii
agitati (de preferinta fenobarbital). In cazul formarii unui hematom intraparenchimatos, in hematomul
cronic subdural (posttraumatic) sau in angioame si anevrisme, interventia neurochirugicala se impune.
Dupa iesirea din starea de coma, bolnavul prezinta semnele leziunii cerebrale - in general o
hemiplegie. In acest stadiu se continua Tratamentul etiologic (ateroscleroza, diabet, sifilis, cardiopatie,
hipertensiune), ca si regimul alimentar indicat. Se adauga vasodilatatoare si sedative. Se reduce
contractura cu clorzoxazona (3 tablete/zi). Se fac ionizari cu clorura de calciu 1%, 15 - 20 de sedinte
transcerebrale.

De o deosebita importanta sunt miscarile pasive, care trebuie facute permanent bolnavului, la
membrele paralitice, si masajele, pentru a impiedica blocarea articulatiilor. imediat ce este posibil, se
incep gradat cultura fizica medicala si reeducarea mersului. d) Hemoragia meningiana este un
accident vascular cerebral relativ frecvent, aparand la orice varsta, dar indeosebi dupa 40 de ani.

Cele mai intalnite cauze sunt: malformatiile vasculare (anevrism, angioame), ateroscleroza vaselor
cerebrale, cu sau fara hipertensiune arteriala, traumatismele, discraziile sanguine, leziunile toxice
(alcool, oxid de carbon), arteritele tifice sau luetice etc.

Debutul este brusc, de obicei, in plina activitate, in urma unui efort, cu cefalee intensa, exacerbata de
zgomot sau lumina si cu semne de sindrom meningian: cefalee difuza, fotofobie, varsaturi facile,
provocate de schimbarea de pozitie, redoarea cefei (rezistenta la flectarea cefei), semnul Kernig
(pozitia sezand in pat este imposibila fara flexia membrelor inferioare). Bolnavul este agitat,
hipertermic, uneori confuz, rar delirant, adesea prezentand o stare de coma care, de obicei, nu este
profunda. Lichidul cefalorahidian este hemoragie. Cand suferinta este si corticala, apar semne de
iritatie piramidala (Babinski, hiperreflectivitate, uneori hemipareze). Mai rar, debutul este progresiv,
cu cefalee, ameteli, obnubilare, varsaturi.

In general, prognosticul este favorabil, bolnavul vindecandu-se fara sechele. Pericolul recidivelor este
insa mare.

Tratamentul este similar celui aplicat in hemoragiile cerebrale.

Boala Parkinson


Boala Parkinson este o boal degenerativ ce survine n urma distrugerii lente i progresive a neuronilor. ntruct
zona afectat joac un rol important n controlul micrilor, pacienii prezint gesturi rigide, sacadate i incontrolabile,
tremor i instabilitate postural.
Tulburrile legate de boala Parkinson apar cel mai adesea ntre 50 i 70 ani; vrsta medie de apariie a bolii este de
57 ani. La nceput, simptomele pot fi confundate cu procesul normal de mbtrnire, dar pe msura agravrii
acestora, diagnosticul devine evident. n momentul manifestrii primelor simptome, se crede c ntre 60% i 80% din
celulele din zona de control a activitilor motorii sunt deja distruse.
Boala Parkinson are o evoluie progresiv, iar semnele i simptomele se acumuleaz n timp. Dei aceast afeciune
este potenial invalidant, ea evolueaz lent astfel nct majoritatea pacienilor beneficiaz de numeroi ani de via
~ 9 ~


activ dup stabilirea diagnosticului. Mai mult, spre deosebire de alte afeciuni neurologice grave, boala Parkinson
este tratabil. Tratamentul este medicamentos i chirugical dar poate consta i n implantarea unui dispozitiv pentru
stimularea creierului. La scar mondial, boala este diagnosticat la 300 000 persoane n fiecare an. Incidena i
prevalena bolii cresc odat cu vrsta. Boala Parkinson afecteaz 1% din persoanele cu vrsta peste 65 ani. Rareori,
boala survine n copilrie sau adolescen. Incidena bolii este de 1,5 ori mai mare la brbai dect la femei.
Semne i simptome
Cele trei semne cardinale ale bolii Parkinson sunt: tremorul de repaus, rigiditatea i bradikinezia. Dintre acestea,
dou sunt eseniale pentru stabilirea diagnosticului. Instabilitatea postural este al patrulea semn cardinal, dar
survine tardiv, de obicei dup 8 ani de evoluie a bolii.
n 70% din cazuri, gesturile ritmice incontrolabile ale minilor, capului sau picioarelor constituie primul simptom i
se manifest n special n repaus i n perioadele de stres. Tremorul este diminuat n timpul micrilor i dispare
n somn, este accentuat de stres i de oboseal. Tremorul devine mai puin evident pe masura evoluiei bolii.
Rigiditatea se refer la creterea rezistenei la mobilizarea pasiv a muchilor i este mai evident la micrile
voluntare ale membrului contralateral.
Bradikinezia se refer la lentoarea micrilor, dar include i scderea micrilor spontane i scderea
amplitudinii micrilor. Bradikinezia este vizibil prin micrografie (scris de mn mic, ilizibil), hipomimie
(diminuarea micrilor mimice), clipit rar i hipofonie (voce diminuat).
Instabilitatea postural se refer la tulburrile de echilibru i coordonare. Apariia sa este o etapa important n
evoluia bolii, deoarece instabilitatea postural este dificil tratabila i este o sursa comun de invaliditate n
stadiile avansate ale bolii.
Demena survine tardiv n evoluia bolii Parkinson i afecteaz 15% - 30% din pacieni. Memoria recent este
afectat.
Alte semne sunt:
tulburri ale somnului
dificulti la deglutiie
sialoree (salivaie abundent)
micrografie (scris mic, ilizibil)
hipofonie (voce diminuat, monoton) i dificulti la articularea cuvintelor
incontinen urinar i constipaie, datorit alterarii funciei intestinului i vezicii
confuzie, pierderea memoriei
tulburri ale mersului, cu pai mici, trii; tendina accentuat spre cdere prin pierderea reflexelor posturale
pierderea balansului braelor n timpul mersului
hipotensiune ortostatic
dermatit seboreic
modificri ale personalitii

Cauze i factori de risc
Celulele nervoase afectate de boala Parkinson sunt situate ntr-o zon numit substantia nigra (substana neagr)
din centrul creierului. Aceste celule produc dopamin, un neurotransmitor care permite controlarea micrilor.
~ 10 ~


Prin moartea celulelor din substana neagr, boala Parkinson creeaz un deficit de dopamin. n mod normal,
controlul micrilor este rezultatul unui echilibru dintre cantitatea de dopamin i acetilcolin (un alt
neurotransmitor). Prin pierderea acestui echilibru, rezult tremorul, rigiditatea i pierderea coordonrii.
Cauza pierderii progresive a neuronilor n boala Parkinson rmne ns necunoscut. Oamenii de tiin indic o
asociere dintre factorii de mediu i cei genetici.
Factorii de mediu:
expunerea precoce sau prelungit la substane poluante chimice sau la pesticide (ierbicide i insecticide)
consumul unui drog (MPTP) poate cauza semnele i simptomele bolii Parkinson drogul are un efect similar
pesticidelor
medicamente neuroleptice (fenotiazina) sau substanele care blocheaz receptorii de dopamin
intoxicaia cu monoxid de carbon sau cu mangan
hidrocefalia, tumorile craniene, hematom subdural, boala Wilson, tulburrile idiopatice degenerative
Factorii genetici:
toate cauzele genetice cunoscute explica mai puin de 5% din cazurile de Parkinson
Diagnostic
Diagnosticul este clinic. Boala Parkinson este suspectat la pacienii peste 55 ani, cu tremor de repaus, rigiditate i
lentoare a micrilor. Diagnosticul este confirmat de prezena semnelor caracteristice: lipsa expresiei faciale, clipit
rar, reflexe posturale alterate, tulburri de mers caracteristice (pai mici, lipsa balansului braelor n timpul mersului).
Istoricul bolii cuprinde ntrebri legate de antecedentele de traumatisme craniene, accident vascular cerebral,
hidrocefalie, expunerea la toxine i prezena simptomelor sau antecedente de afeciuni neurologice degenerative.
Diagnosticul diferenial se face cu: boala Alzheimer, tremor esenial, hidrocefalia cu presiune normal, paralizia
supranuclear progresiv, demena cu corpi Lewy etc.
Prezenta tremorului n absena altor semne caracteristice indic un stadiu incipient al bolii sau un alt diagnostic. La
vrstnici, reducerea micrilor spontane sau mersul dificil, cu pai mici pot fi rezultatul depresiei sau a demenei.
Tratament
Dei nu exist un tratament curativ pentru boala Parkinson, simptomele sale pot fi atenuate cu ajutorul
medicamentelor, dar i prin modificarea stilului de via. n general, simptomele pot fi controlate cu succes dac
tratamentul este adaptat evoluiei bolii.
n ciuda depresiei i a anxietii cauzate de boala Parkinson, se recomand meninerea unui stil de via activ.
Obiectivul tratamentului const n controlarea semnelor i simptomelor pe o perioad de timp ct mai lung, ct i
reducerea efectelor adverse. Medicamentele ofer un bun control simptomatic timp de 4 6 ani. Dup acest interval,
invaliditatea progreseaz n ciuda tratamentelor, iar numeroi pacieni dezvolt complicaii motorii pe termen lung.
Alte cauze ale invaliditii n stadiile tardive ale bolii Parkinson sunt instabilitatea postural (tulburrile de echilibru) i
demena.
Tratamentul neuroprotector (posibil)
~ 11 ~


Terapiile neuroprotectoare sunt cele care ncetinesc pierderea neuronilor dopaminergici. n prezent, nu exista nicio
terapie cu rol neuroprotector demonstrat pentru boala Parkinson.
Selegilina este medicamentul considerat drept un posibil agent neuroprotector, dei efectele sale benefice nu au fost
n ntregime demonstrate. Selegilina poate fi prescris nc de la debutul bolii. Ea diminueaz degradarea dopaminei
naturale i a dopaminei formate cu ajutorul levodopei. n plus, se pare ca selegilina mpiedic formarea de radicali
liberi i de toxine, protejnd astfel celulele sntoase.
Tratamentul simptomatic
Momentul adecvat pentru iniierea medicaiei depinde de mai muli factori (vrsta, stilul de via, gravitatea
simptomelor etc.) Medicamentele prescrise au rolul de a reduce simptomele bolii, dar nu opresc evoluia sa. Se
recomand semnalarea oricrui nou simptom ce apare n timpul tratamentului, pentru a face modificrile necesare.
Asocierea dintre levedopa i un inhibitor de dopa-decarboxilaz (carbidopa sau benzerazid) este tratamentul
simptomatic standard pentru boala Parkinson, cu cele mai puine efecte adverse pe termen scurt.
Levodopa sau L-dopa este un precursor al dopaminei. Levodopa este deseori asociat cu carbidopa sau benzerazid
pentru a obine efecte optime sau pentru a diminua efectele secundare (greuri, vrsturi, ameeal). ntruct
eficacitatea sa scade n timp medicamentul devine ineficient n 5-6 ani medicii ateapt n general ca simptomele
bolii Parkinson sa fie marcate nainte de a prescrie levodopa.
Agonitii de dopamin bromocriptin, pergolid, pramipexol i ropinirol pot fi prescrii imediat dup stabilirea
diagnosticului, sau n asociaie cu levodopa ntr-un stadiu avansat al bolii. Agonitii de dopamin au efecte
comparabile cu levodopa + carbidopa/benzerazid n stadiile incipiente ale bolii, dar nu sunt suficient de eficiente n
controlarea semnelor i simptomelor n stadiile avansate.
Levodopa i agonitii de dopamin pot provoca somnolen i scderea vigilenei, astfel nct capacitatea de
conducere a vehiculelor poate fi diminuat.
Medicamentele anticolinergice benzotropin, trihexifenidil contribuie la reducerea tremorului la unele persoane,
restabilind echilibrul ntre dopamin i acetilcolin la nivelul creierului.
Amantadina are efecte benefice pentru pacienii cu Parkinson. ntruct amantadina nu permite dect o uoar
reducere a simptomelor, ea este utilizat la pacienii ntr-un stadiu incipient al bolii. Mecanismul sau de aciune la
nivelul creierului nu este nc bine cunoscut.
Antidepresivele sunt prescrise la unii pacieni cu boala Parkinson. Mai muli factori pot antrena stri depresive la
bolnavii ce sufer de o boala cronic degenerativ: sarcinile zilnice care devin progresiv mai dificile, modificrile
fiziologice ce se produc la nivelul creierului n cursul bolii i efectele secundare ale unor medicamente.
Tratamentul chirugical
Pentru pacienii ce se gsesc ntr-un stadiu avansat al bolii, n care simptomele nu mai rspund la medicaia
obinuit, se poate recurge la o intervenie chirurgical, n funcie de starea general a persoanei i de calitatea vieii.
Una dintre metodele ce pot fi folosite este talamotomia consta n distrugerea unei pri a talamusului, pentru a
reduce tremorul parkinsonian. Talamotomia nu acioneaz asupra bradikineziei, rigiditii, fluctuaiilor motorii sau
diskineziei. Peste 90% din pacienii ce efectueaz aceasta intervenie prezint o ameliorare considerabil n tremorul
membrului din partea opus leziunii. Complicaiile unei talamotomii bilaterale sunt comune; peste 25% din pacieni
prezint tulburri de vorbire, motiv pentru care talamotomiile bilaterale sunt evitate.
Palidotomia const n lezarea chirurgical a unei pri din formaiunea numit globus pallidus i are drept
rezultat o ameliorare important a celor trei semne radicale ale bolii Parkinson (tremor, rigiditate,
~ 12 ~


bradikinezie), precum i o reducere a diskineziei. Palidotomia bilateral nu este recomandat, deoarece
prezint complicaii frecvente, printre care dificulti n vorbire, disfagie i tulburri cognitive.

Aceste tehnici lezionale au fost nlocuite de stimularea cerebral profund ce const n implantarea unor
electrozi n anumite structuri ale creierului (nucleul subtalamic, globus pallidus, talamus). Electrozii sunt
conectai la un stimulator, implantat n regiunea subclavicular, prin intermediul unor fire de legatur.

Stimularea palidal const n implantarea unui stimulator n formaiunea numit globus pallidus i
controleaz toate simptomele cardinale ale bolii Parkinson (tremor, rigiditate, bradikinezie) precum i
diskinezia. Candidaii pentru stimularea palidal sunt pacienii cu fluctuaii motorii invalidante, rezistente la
medicaie i/sau diskinezie indus de levodopa. Stimularea subtalamic este n prezent cea mai comun
intervenie chirurgical n boala Parkinson i const n implantarea unui stimulator n nucleul subtalamic.
Stimularea subtalamic controleaz toate simptomele cardinale ale bolii Parkinson precum i fluctuaiile
motorii i diskinezia.

Neoformatiile sistemului nervos


Tumorile maduvei spinarii

Sunt formaiuni benigne sau maligne care apar la interiorul sau n apropierea mduvei spinrii sau a vertebrelor. Dei
durerea de spate este cea mai frecvent manifestare a unei tumori medulare, cele mai multe dureri de spate sunt
asociate cu stresul i mbtrnirea, nu cu patologia tumoral.
n majoritatea regiunilor tumorile benigne nu pun probleme deosebite; n cazul mduvei spinrii ns, tumorile (chiar
i cele benigne) pot cauza probleme grave de sntate, cum ar fi durerea aparut prin compresia nervilor, tulburrile
neurologice i uneori chiar i paralizia de cauz medular.
O tumor a mduvei spinrii, fie ea benign sau malign, poate fi amenintoare de via i poate cauza un handicap
permanent; n zilele noastre exist ns numeroase abordri terapeutice ale acestor afeciuni.

Simptome

Manifestrile clinice varaiz n funcie de localizarea i de tipul tumorii, ntruct o tumora poate ajunge s comprime
nervii, s erodeze vasele de snge sau chiar i vertebrele.
Simptomatologia tumorilor mduvei spinrii include:
Durerea de spate, deseori iradiat n alte regiuni ale corpului, cu acutizare nocturn;
Lipsa sensibilitii nervoase i apariia slbiciunii musculare, mai ales n cazul membrelor inferioare;
Dificulti la mers, ducnd uneori la cderi;
Scderea sensibilitii la durere, la cald sau la rece.
Durerea de spate, mai ales cea de la nivelul toracelui mijlociu i inferior, este cel mai frecvent simptom al tumorilor
mduvei spinrii. Durerea se poate nruti n timpul nopii sau la trezire, i poate iradia de la nivelul irei spinrii
ctre olduri, picioare sau brae i se poate accentua n timp, n ciuda tratamentului. Tumorile mduvei spinrii au o
rat de cretere variabil. n general, tumorile maligne cresc mai rapid, n timp ce tumorile benigne cresc mai lent,
evolund uneori ani de zile sau chiar decade.

Cauze

n ciuda faptului c oamenii de tiin afl din ce n ce mai multe lucruri privitoare la factorii genetici i de mediu care
cauzeaz apariia multor tipuri de tumori, n privina tumorilor medulare nu se cunosc prea multe lucruri n ceea ce
privete cauza de apariie. Se tie ns c celulele mduvei spinrii conin nite gene care se motenesc i care se
pot asocia cu diverse sindroame neoplazice, cum ar fi:
1. Neurofibromatoza 2
Aceasta este o boal ereditar caracterizat prin apariia de neurinoame (tumori benigne) la nivelul nervilor
~ 13 ~


acustici, ducnd la surditate progresiv - unilateral sau bilateral. Unele persoane care sufer
de neurofibromatoz de tip 2 dezvolt i tumori n stratul arahnoid al inveliului care acoper mduva spinrii.
2. Boala Von Hippel - Lindau
Aceast afeciune multisistemic rar se asociaz cu tumori noncanceroase ale vaselor sanguine (tumori
numite hemangiblastoame) ale creierului, retinei, mduvei spinrii sau cu alte tipuri de tumori ale rinichilor sau
glandelor suprarenale. De asemenea se cunoate n prezent faptul ca limfoamele mduvei spinrii
cancere ale sistemului imunitar sunt mult mai des ntalnite la pacienii a caror imunitate este prabuita ca
urmare a unei afeciuni preexistente sau a aciunii unor medicamente imunosupresoare.



Tipuri de tumori medulare

Tumorile medulare se clasific n funcie de localizarea lor n raport cu mduva spinrii:
Tumori extradurale (extravertebrale)
Cele mai multe tumori care afecteaz vertebrele ajung la acest nivel n urma metastazrii unor alte tumori primitive,
cum ar fi cele de la nivelul prostatei, plmnilor sau rinichilor. Dei cancerul iniial este de obicei diagnosticat inaintea
metastazelor, durerea de spate poate fi uneori primul simptom al afeciunii n cazul celor cu tumori spinale
metastazate la nivelul vertebrelor.
Tumorile maligne care apar la nivelul oaselor coloanei vertebrale sunt mai rare. Printre ele se numar osteosarcomul
(sarcomul osos), cel mai frecvent tip de cancer la copii, i sarcomul Ewing, o tumor agresiv a adulilor tineri.
Mielomul multiplu este o afeciune malign a mduvei osoase (maduva osoas este situat n zonele spongioase ale
oaselor) i apare mai frecvent la aduli.
Tumorile benigne, cum ar fi osteoamele, osteoblastoamele i hemangioamele pot aparea la nivelul structurilor
osoase ale coloanei vertebrale unde pot produce dureri prelungite, scolioza i chiar afectri neurologice.
Tumori extramedulare-intradurale
Aceste tumori se dezvolt n arahnoida (meningioame), n rdcinile nervoase (neurifibroame i schwannoame) sau
n filum terminale (ependimoame). Meningioamele apar la femeile de vrst adult. Neurofibroemamele sunt benigne,
doar rareori devin maligne. Ependimoamele din regiunea terminal a coloanei vertebrale sunt de obicei mari i dificil
de tratat ca urmare a aglomerrii de structuri nervoase de la acest nivel.
Tumorile intramedulare
Acestea apar la nivelul celulelor suport al neuronilor, celule numite astrocitoame; afecteaz copiii i adolescenii. Pot
fi canceroase sau necanceroase, caz n care pot cauza ameeli, scderei ale sensibilitii, modificri ale tranzitului
urinar sau digestiv. Foarte rar tumorile ce au sursa primitiv la alte nivele pot produce metastaze care s se
localizeze n mduva spinrii.

Complicaii
Indiferent crui tip i-ar aparine, o tumor medular poate ajunge sa comprime nervii spinali, ducnd la pierderea
sensibilitii i a motilitii sub nivelul unde este localizat tumora, precum i tulburri n funcionalitatea intestinului i
a vezicii urinare.
Lezarea nervilor este ireversibil, i handicapul urmeaz s continue chiar i dup ndepartarea tumorii din acel loc.
n funcie de localizare, o tumor poate apsa chiar i pe mduva spinrii n sine, ameninnd viaa.


Tumorile cerebrale

Tumorile cerebrale sunt mase de celule maligne care pot creste in creier sau pe invelisurile acestuia. Sunt in
general impartite in doua categorii: tumori primare ale creierului, care se dezvolta chiar din celulele creierului si
metastaze cerebrale care ajung sa se devolte in creier avand ca punct de plecare un alt cancer in organism.
~ 14 ~




Tumorile primare ale creierului se clasifica dupa tipul de celula maligna care le-a generat in tumori gliale, tumori
neuronale provenite din celulele nervoase, tumori meningeale, provenite din celulele invelisurilor care acopera
creierul si schwanoame, provenite din celulele tecilor nervoase. Tumorile primare ale creierului, in special
astrocitoamele se gradeaza dupa un sistem propus de Organizatia Mondiala a Sanatatii, de la gradul I la gradul IV.


Cauza aparitiei acestor tumori este de multe ori necunoscuta, iar frecventa acestor boli creste cu varsta. Iradierea
efectuata in cursul vietii pentru alte boli creste riscul aparitiei glioamelor si meningioamelor.


Metastazele cerebrale sunt in legatura directa cu tumora primara care le-a generat. Cele mai frecvente tumori care
dau metastaze in creier sunt: tumorile pulmonare, cancerul de san, cancerul renal, melanomul si cancerul de colon.


Simptomele tumorilor cerebrale

Acestea depind de localizarea leziunii in creier si pot include: cefalee, crize epileptice, paralizii, amorteli, tulburari de
vorbire, paralizii de nervi cranieni. Simptomele se accentueaza progresiv.


Tumorile cerebrale pot sa apara la orice varsta. Copiii sub 2 ani si batranii au un risc particular de a dezvolta tumori
cerebrale, care le-ar scurta semnificativ viata.


Tipurile de tumori dezvoltate pe diferite grupe de varsta variaza foarte mult. De exemplu, glioblastomul (o tumora cu
malignitatea ridicata) are incidenta cea mai mare la batrani, in timp ce meduloblastomul este mai frecvent la copii.
Amandoua tipurile de tumora pot cauza decesul, dar se comporta clinic foarte diferit.

Cele mai frecvente tipuri de tumori cerebrale:

1. Astrocitomul
Provine din astrocite care sunt celule de sustinere ale sistemului nervos. Gradul de malignitate este stabilit de
anatomo-patolog in functie de caracteristicile celulelor. Astrocitoamele de grad mic reprezinta peste 15% din tumorile
persoanelor tinere, iar supravietuirea la 10 ani este de 50%.

2. Glioblastomul
Este cea mai frecventa si mai agresiva tumora a creierului, reprezentand 25% dintre toate tumorile, avand predilectie
pentru varstele cuprinse intre 55-75 de ani. Supravietuirea dupa operatie si tratament oncologic este in medie de 7-9
luni.

3. Oligodendrogliomul
Tumora provine din oligodendrocite, celule care produc mielina care acopera tecile nervoase. Reprezinta 15-20% din
totalul tumorilor cerebrale si apar mai frecvent intre 33 si 55 de ani. Supravietuirea este mai buna decat in cazul
astrocitoamelor.

4. Ependimomul
Tumora apare din celulele ependimului care captusesete cavitatile lichidiene ale creierului. Tumora apare atat la adult
cat si la copil, are o frecventa de aparitie mai mica, iar supravietuirea la 5 ani este in jur de 50-60%.
~ 15 ~



5. Meningiomul
Apare din celulele arahnoidei care inveleste creierul. Reprezinta circa 25 % din totalul tumorilor cerebrale. Iar
incidenta sa creste cu varsta. Marea majoritate sunt benigne si se pot trata cu succes prin rezectie neurochirurgicala.
O parte dintre ele beneficiaza de radiochirurgie.

6. Dermoidul si epidermoidul
Sunt tumori care apar in special in fosa posterioara a creierului si sunt leziuni benigne formate din keratina. Se
gasesc de obicei pe linia mediana si pot include elemente din piele, par, glande sudoripare si sebacee. Se trateaza
prin rezectie neurochirurgicala.

7. Schwanomul
Apare din celulele Schwan care acopera de obicei nervii periferici, si reprezinta 8-10% din totalul tumorilor. Cea mai
comuna localizare este in fosa posterioara pe nervul vestibulo-cohlear sau pe nervul trigemen. Aceste tumori sunt de
regula benigne si pot fi vindecate prin operatie. Radiochirurgia poate fi utila pentru tratamentul leziunilor mici.


8. Meduloblastomul
Este cea mai frecvent intalnita tumora cerebrala la copii. Se dezvolta la nivelul portiunii posterioare si inferioare a
creierului, numita cerebel. Tumora se extinde frecvent si in alte zone ale creierului, precum si la maduva spinarii. Mai
rar, se poate raspandi si la oase si maduva osoasa.
Tratamentul difera in functia de extinderea bolii, insa, in general, acesta consta dintr-o combinatie a urmatoarelor:
tratament chirurgical, radioterapie, si chimioterapie. Tratamentul chirurgical este foarte important. Este esential ca
medicul chirurg sa indeparteze o parte cat mai mare din tumoare.
Meduloblastomul este foarte sensibil la radioterapie. Din nefericire, insa, aceasta prezinta efecte secundare pe
termen lung, in special la copiii mici. Din acesta considerenta, se incearca evitarea pe cat posibil a utilizarii
radioterapiei la copii, inlocuind-o cu chimioterapia. In unele cazuri, se apeleaza la doze foarte mari de chimioterapice,
urmate de un transplant de maduva osoasa, pentru a evita folosirea radioterapiei. Din pacate, ca in majoritatea
cazurilor de cancer, exista posibilitatea ca tumoarea sa revina dupa tratament.

Boli convulsive - Epilepsia

Epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descarcari bruste si intense de activitate electrica in
creier. Aceasta activitate electrica anormala de la acest nivel se manifesta clinic prin convulsii care afecteaza
controlul miscarii, al vorbirii, al vederii sau chiar al starii de constienta.

Persoanele cu epilepsie au convulsii repetate care apar de-a lungul vietii si care, fara tratament corect, devin mai
severe si mai frecvente in timp. Cel mai adesea, tratamentul implica administrarea zilnica a unor medicamente
specifice. Nu toti cei care au convulsii au si epilepsie. Uneori, accesele sunt rezultatul unui traumatism, al unei
agresiuni sau al altor boli, fara legatura cu epilepsia.

In aceste cazuri, persoana nu mai are crize odata ce a disparut cauza care le provoca. Prin urmare, epilepsia este o
dereglare cronica, pe termen lung, care cauzeaza crize convulsive repetate in absenta tratamentului, dar uneori,
chiar in ciuda tratamentului. Desi epilepsia este uneori urmarea altor boli, de cele mai multe ori cauza este
necunoscuta. Epilepsia incepe cel mai adesea in copilarie sau dupa varsta de 60 de ani, desi se poate dezvolta la
orice varsta.

~ 16 ~


Factorii care cresc riscul de a face epilepsie sunt urmatorii:
- existenta unor cazuri de epilepsie in familie (predispozitie genetica);
- o rana serioasa la cap (o fractura a unui os al craniului sau o leziune in profunzimea creierului) cu pierderea
cunostintei sau amnezie pentru mai mult de 24 de ore cu cat leziunea este mai grava, cu atat mai mare este riscul
de aparitie a epilepsiei posttraumatice;
- o lovitura sau boli care au afectat vasele de sange din creier;
- tumorile cerebrale;
- infectii ale sistemului nervos central, cum ar fi encefalita sau meningita;
- intoxicatii voluntare sau involuntare cu plumb, cu alte toxice sau fum;
- probleme de dezvoltare a creierului inainte de nastere;
- consumul de alcool sau droguri pe o perioada lunga;
- convulsiile febrile in copilarie;
- boala Alzheimer.
Insa epilepsia se poate dezvolta chiar daca o persoana nu prezinta niciunul dintre factorii de risc enumerati mai sus.
Aceasta situatie este intalnita mai ales in formele de epilepsie infantila.

Tipuri de epilepsie

Sunt 2 tipuri de baza ale convulsiilor de natura epileptica:
- Convulsiile partiale sau localizate sunt determinate de descarcari electrice anormale intr-o anume zona a
creierului. Ele pot afecta starea de constienta sau doar o parte a corpului, iar apoi pot progresa, se pot generaliza si
pot afecta tot corpul.
- Convulsiile generalizate descarcarile electrice anormale se produc pe toata suprafata creierului si pot afecta tot
corpul. La cei care au convulsii generalizate este imposibil de stabilit care este locul de unde au pornit.
Diferentierea convulsiilor este importanta intrucat convulsiile partiale si cele generalizate sunt tratate diferit, tocmai
aceasta diferenta fiind un factor cheie in stabilirea unui tratament corect.

Sunt mai multe tipuri de epilepsie care pot cauza convulsii partiale sau generalizate. O clasificare este dificil de facut.
Diferitele tipuri pot avea mai mult decat o cauza, pot cauza mai mult decat un anume tip de convulsie si pot afecta
diferite persoane in moduri diferite. Epilepsia care cauzeaza convulsii partiale, de exemplu, poate lua mai multe
forme depinde care parte a corpului a fost afectata.

Iata cateva tipuri de epilepsie cu convulsii:
- epilepsia infantila cu focar benign;
- absentele epileptice infantile si juvenile;
- spasmele infantile (sindromul West);
- epilepsia mioclonica juvenila;
- epilepsia de lob temporal (cea mai comuna forma de epilepsie la adulti).
In general vorbind, epilepsia este situatia in care convulsiile se repeta in timp, fara a se putea prevedea anterior
declansarea crizei. In acest sens, exista mai multe forme de manifestare:
- pierderea temporara a anumitor simturi, cum ar fi mirosul sau gustul;
- pierderea controlului musculaturii;
- pierderi de scurta durata ale contactului cu mediul inconjurator;
- caderea intr-o stare de inconstienta cu pastrarea functiilor vitale.
Diagnosticul epilepsiei
Acesta se face pe baza unui examen clinic si a inregistrarii grafice a activitatii cerebrale, sub forma
deelectroencefalograma. In mod obligatoriu, este necesara excluderea prin examen computer tomografic sau RMN a
~ 17 ~


unei cauze care sa induca manifestarile epileptice, cum ar fi tumorile cerebrale.
Epilepsia nu este o forma de retardare mentala sau o boala mentala. Desi cateva forme de epilepsie infantila sunt
asociate cu inteligenta submedie si probleme de dezvoltare fizica si mentala, epilepsia nu cauzeaza aceste
probleme. Convulsiile pot parea ciudate si pot speria, dar ele nu fac o persoana nebuna, violenta sau periculoasa.
Epilepsia si convulsiile pe care aceasta le cauzeaza pot deranja independenta unei persoane, respectul de sine si
calitatea vietii. Unii oameni cu epilepsie pot avea greutati in obtinerea carnetului de sofer. Pentru femeile cu epilepsie,
sarcina poate fi mai complicata sau mai dificila.
Copiii cu epilepsie pot avea probleme la scoala. Adultii cu epilepsie pot avea alegeri limitate in ceea ce priveste
cariera, deoarece ei nu pot face anumite lucruri. Copiii si adultii pot fi confruntati cu discriminarea in scoala, la lucru si
in ce priveste viata sociala, din cauza conceptiilor gresite si a fricii vizavi de epilepsie.
Tratamentul epilepsiei
Din fericire, tratamentul existent astazi, corect administrat, le permite celor mai multi bolnavi sa isi controleze
convulsiile si sa faca fata bolii.
Controlul deplin al convulsiilor presupune consecventa in urmarea tratamentului pe care medicul l-a prescris. Daca
folositi medicamente antiepileptice, acestea trebuie luate exact asa cum au fost prescrise. Daca medicamentele nu
au reusit sa controleze convulsiile, deseori este din cauza faptului ca tratamentul nu a fost respectat. Este extrem de
important sa fie pastrat ritmul administrarii medicatiei, cerinta care poate fi uneori dificila, mai ales pentru unele
persoane mai putin organizate.
Uneori, din greseala sau din neglijenta, se poate intampla sa sariti peste o doza sau sa uitati o doza. Insa nu uitati,
medicamentele acestea trebuie sa fie luate regulat! Pe de alta parte, este de inteles ca poate fi neplacut sa iei
medicamente de 2 sau de 3 ori pe zi pe termen lung. In plus, efectele secundare ale medicamentelor antiepileptice
pot crea tentatia de a sari peste o doza pe ici, pe colo.
Medicatia antiepileptica va functiona insa doar daca nivelul eficient al medicamentului este mentinut in corp. Medicul
specialist va face un program al tratamentului si al dozelor pentru a mentine nivelul potrivit de medicament in sange.
Lipsa unei doze poate da peste cap tot sistemul.

Aceeasi regula este valabila si daca urmati dieta ketogenica. Aceasta dieta inlocuieste intr-o mare masura alimentele
bogate in glucide cu alimente mai bogate in lipide. Evident ca nu este o dieta fiziologica, alterand proportiile clasice;
uneori este dificil de urmat, dar poate influenta in mod pozitiv anumite tipuri de epilepsie.
Pe langa tratament, incercati sa identificati si sa evitati lucrurile care pot determina un episod convulsiv:
- somnul insuficient;
- consumul de alcool;
- stresul emotional;
- hrana nesanatoasa.
Daca totusi continuati sa aveti convulsii in ciuda tratamentului, tineti o evidenta a convulsiilor pe care le aveti (data,
ora si orice alte detalii). Aceste informatii pot ajuta medicul la modificarea tratamentului.
In situatii refractare la tratamentul medicamentos, se poate interveni chirurgical in scopul extirparii acelei zone din
creier care genereaza convulsiile.
Chirurgia, o dieta speciala (dieta ketogenica), un dispozitiv de stimulare nervoasa (numit stimulator al nervului vag)
sau o combinare a acestora trebuie incercata cand medicatia simpla nu controleaza accesele convulsive ale unei
persoane bolnave de epilepsie.


Boli inflamatorii ale sistemului nervos central

Meningita
~ 18 ~



Meningita este o infectie a membranelor (meningele) care invelesc creierul si maduva spinarii si uneori si a lichidului
cefalorahidian (LCR) care inconjoara creierul si maduva spinarii.

Meningita consta in tumefierea (inflamarea) foitelor meningeale ale creierului si in unele cazuri si ale maduvei
spinarii, aparand meningita spinala.

Atunci cand meningele sunt inflamate la celulele creierului ajunge mai putin sange si prin urmare mai putin oxigen.
Membrana meningeala este formata din 3 foite: duramater, arachnoida si piamater.


Daca nu se trateaza, in unele cazuri pot aparea sechele ale creierului. Infectia apare mai frecvent la copii, la adultii
tineri cu varsta cuprinsa intre 15 si 24 de ani, la adultii in varsta si la persoane care au o afectiune cronica, precum o
scadere a sistemului imun (sistemul de aparare al organismului).

Meningita poate imbraca forme usoare sau severe, ce pot ameninta viata. De regula, severitatea depinde de
microorganismul care a cauzat infectia si de varsta persoanei, precum si de starea generala de sanatate a
organismului in momentul infectarii.

Cauze
De obicei, meningita este cauzata de virusuri sau bacterii precum Neisseria meningitidis (cunoscuta si meningococ)
siStreptococcus pneumoniae (pneumococul). Meningita mai poate fi cauzata side alte microorganisme sau de alte
conditii.
In cazuri rare, fungii, parazitii, tuberculoza si organismele ce provoaca sifilis si boala Lyme pot provoca meningita.

Infectia se poate dezvolta de asemenea si ca o complicatie a altor afectiuni, a unei rani (in particular a cutiei craniene
sau a fetei) sau a unei interventii chirurgicale pe creier. In cazuri foarte rare, unele medicamente pot cauza meningita,
cum ar ficarbamazepina (), clotrimoxazol (Bactrim, Septra, trimetoprim-sulfametoxazol), medicamente antiinflamatorii
nonsteroidiene (precum si naproxen), levamisol (Ergamisol), (Flagyl), globuline imune si vaccinurile impotriva
rubeolei si impotriva oreionului. Uneori cauza nu se poate identifica.

Tipuri

Meningita virala
Intre 80% si 92% din persoanele care fac meningita virala in fiecare an sunt infectate cu virusuri care traiesc in mod
normal in . Aceste enterovirusuri (cum ar fi virusul Coxsackie si echovirusul) fac parte din flora intestinala fara sa
produca vreo boala.
Totusi, ele pot provoca meningita atunci cand sunt transmise de la o persoana la alta prin intermediul alimentelor,
apei sau obiectelor contaminate. provocata de enterovirusuri apare cel mai frecvent la copii mici si la sugari.

Virusurile herpetice pot fi de asemenea o cauza de meningita cu encefalita. Ele sunt adesea prezente in organismul
uman fara sa determine nici o boala, totusi ocazional ele devin active si provoaca afectiuni. Virusurile herpetice pot fi
transmise de la o persoana la alta prin intermediul contactelor apropiate, precum sarutul, tusea, stranutul sau
contactul sexual. Uneori, virusurile herpetice pot trece de la o mama la copilul ei, in timpul nasterii. In cazuri rare, alte
virusuri, precum virusul imunodeficientei umane (HIV) sau virusul ce provoaca oreionul, pot cauza meningita.
Meningita bacteriana
~ 19 ~


La cei mai multi oameni care fac meningita bacteriana, aceasta este provocata de unul din cele doua tipuri de
bacterii: Streptococcus pneumoniae sau Neisseria meningitidis. Aceste bacterii traiesc adesea in organismul uman,
cel mai frecvent la nivelul nasului si a gatului, fara sa provoace afectiuni. Totusi, bacteriile acestea pot provoca
meningita daca patrund in circulatia sanguina, de unde ajung la lichidul cefalorahidian sau la tesuturile (meninge)
care inconjoara creierul si maduva spinarii.

De asemenea, aceste bacterii pot fi transmise de la o persoana la alta, de obicei prin intermediul salivei sau a
secretiilor nazale infectate. Alte doua bacterii care pot provoca uneori meningita sunt streptococul de grup B
si Listeria monocytogenes. Meningita cauzata de bacteria streptococica de grup B apare cel mai frecvent la nou-
nascuti, care se pot infecta in timpul nasterii sau dupa.
Meningita cauzata de Listeria monocytogenes apare cel mai frecvent la nou-nascuti si la adultii in varsta. Programele
pentru preventia infectiei cu streptococii de grup B au scazut incidenta bolii. Aceste programe includ recomandarea
sceening-ului la toate femeile insarcinate in saptamana 3537 si administrarea de antibiotice in timpul nasterii la
femeile care sunt infectate cu aceasta bacterie. In cazuri rare, alte bacterii pot cauza meningita, de obicei la persoane
cu afectiuni medicale indelungate.

Simptome

Cele mai frecvente simptome ale tuturor formelor de meningita includ:
- febra;
- durere de cap severa si persistenta;
- gatul este intepenit si dureros, cel mai bine evidentiindu-se la incercarea de a atinge pieptul cu barbia;
- varsaturi;
- confuzie si un nivel scazut de constienta/luciditate;
- convulsii.

Alte simptome ale meningitei sunt:
- oboseala/lenevire, slabiciune si dureri musculare si senzatii ciudate (cum ar fi furnicaturi) sau slabiciune in intregul
corp;
- sensibilitatea ochilor si dureri ale ochilor la lumina puternica;
- eruptie cutanata;
- momente de ameteala.
La unii oameni pot aparea simptome neobisnuite de meningita. Astfel, sugarii, copiii mici si varstnicii si persoanele cu
alte afectiuni medicale pot sa nu prezinte simptomele comune ale meningitei. Este posibil ca ei sa nu se simta bine si
sa aiba energie putina
- la sugari, semnele de meningita pot fi febra, o iritabilitate care este greu de calmat, scaderea poftei de mancare,
eruptie cutanata, varsaturi si un tipat ascutit.

Copii cu varsta mai mica de 18 luni pot sa nu prezinte "intepenirea" gatului;
- sugarii mai pot prezenta de asemenea niste pete usor umflate la nivelul capului, care nu se datoreaza plansului si
corpul incordat. Ei pot plange atunci cand sunt luati in brate;
- copii mici cu meningita pot avea manifestari asemanatoare gripei, tusei sau tulburari de respiratie;
- adultii in varsta si persoanele care au alte afectiuni medicale pot prezenta doar o durere de cap usoara si febra.

De obicei, simptomele meningitei bacteriene debuteaza brusc, iar cele ale meningitei virale pot debuta brusc sau
treptat, in curs de cateva zile. De exemplu, simptomele meningitei virale aparute dupa oreion pot aparea dupa cateva
zile sau saptamani. Alte afectiuni ce pot da simptome asemanatoare meningitei sunt hepatita virala si gripa.
~ 20 ~


Perioada de incubatie - durata de timp masurata din momentul expunerii la infectie si pana cand se dezvolta
primele simptome - depinde de tipul de microorganism care a cauzat infectia.

Diagnostic
Medicii pun diagnosticul de meningita pe baza istoricului medical, a examenului fizic si a unuia sau mai multor teste.
In timpul efectuarii istoricului medical, pacientul este intrebat daca a fost expus la microorganisme care pot produce
meningita sau daca a venit in contact cu o persoana infectata cu un microorganism de acest tip. Se face de
asemenea un examen fizic in scopul cautarii semnelor de infectie, cum ar fi "intepenirea" gatului si in pozitia culcata,
incapacitatea de a putea atinge pieptul cu barbia fara a ridica picioarele. Daca se suspecteaza meningita, medicul
poate face testele imediat, inaintea sau la inceputul internarii in spital.
Investigatii
Punctia lombara
Punctia lombara este cel mai important test de pentru diagnosticul de meningita. Ea se face aproape intotdeauna in
cazul suspiciunii de meningita.
Este prelevata o mostra de lichid cefalorahidian (LCR) care este testata in scopul cautarii si identificarii unuia din
microorganismele ce pot provoca meningita.
Se face o cultura din lichid cu acest scop. Adesea este nevoie de cateva zile pana la cateva saptamani pana la
obtinerea rezultatelor acestei culturi din LCR.

Totusi se pot face si alte teste din lichidul cefalorahidian pentru identificarea microrganismului care a cauzat infectia.
Rezultatele acestor teste pot fi gata inaintea rezultatelor culturii. Pot fi facute si alte teste pentru confirmarea
diagnosticului, cum ar fi:
-hemocultura (cultura efectuata din sange), pentru identificarea infectiei
-tomografie computerizata (CT) sau rezonanta magnetica nucleara (RMN) la nivelul capului, pentru gasirea tumefierii
tesuturilor cerebrale sau a complicatiilor, cum ar fi leziunile cerebrale
-testele urinare, pentru identificarea unei infectii urinare
-radiografie toracica, in cautarea unei infectii pulmonare
-precum si o biopsie de la nivelul eruptiei cutanate.
Mod de transmitere
Microorganismele care cauzeaza meningita pot fi transmise de la o persoana la alta sau transmise de la rozatoare
sau insecte la oameni. Totusi, expunerea la un microorganism care provoaca meningita nu inseamna neaparat ca
persoana respectiva va face meningita. Microorganismele pot fi transmise de la o persoana la alta:
- in timpul nasterii. O mama poate transmite copilului ei un microorganism care cauzeaza meningita, chiar daca
mama nu are nici un simptom. Nasterea copilului cu operatie cezariana si nu pe cale normala nu il protejeaza
intotdeauna pe copil impotriva infectarii. Microorganisme precum enterovirusurile, streptococii de grup B si Escherichia
coli se pot transmite in acest mod
- prin intermediul materiilor facale. Enterovirusurile si unele bacterii (de exemplu, Listeria monocytogenes si E. coli)
se pot transmite in acest fel. Pe aceasta cale meningita apare in special la copii si mult mai rar la adulti
- prin tuse sau stranut. Persoanele infectate pot transmite anumite bacterii care sunt prezente in mod normal la
nivelul nasului si gatului lor (precum

~ 21 ~


Streptococcus pneumoniae si Neisseria meningitidis) prin intermediul salivei sau a secretiilor nazale
- prin sarut, prin contact sexual sau prin contactul cu sangele infectat. Virusul imunodeficientei umane (HIV) poate de
asemenea sa provoace meningita si poate fi transmis de la o persoana infectata la alta persoana prin contact sexual
sau prin sange, dar nu prin sarut. Unele microorganisme care provoaca meningita cu encefalita pot fi transmise la
oameni de la rozatoare sau insecte. Cele mai frecvente dintre acestea sunt arbovirusurile (inclusiv
virusul encefalitei St. Louis si virusul West Nile) si coriomeningita limfocitica, care se transmite prin praf sau alimente
contaminate cu urina de la soareci, hamsteri sau soricei.


Evolutie
Evolutia meningitei depinde de varsta pacientului, de starea generala de sanatate si de microorganismul care a
cauzat infectia. Afectiunea poate varia de la usoara la severa. Meningita virala este mai frecventa spre sfarsitul verii
si la inceputul toamnei. De obicei nu provoaca o afectiune severa. Totusi, este foarte important un consult medical,
mai ales daca simptomele evolueaza in asa fel incat se poate suspecta o meningita bacteriana, care este mai
serioasa.


In cazurile usoare de meningita virala se poate face un tratament la domiciliu, iar vindecarea se face in doua
saptamani. Totusi, la unele persoane pot sa persiste simptome, ca oboseala sau ameteala pentru cateva luni dupa
aceea.Meningita bacteriana apare cel mai frecvent spre sfarsitul iernii pana la inceputul primaverii. De obicei
determina o afectare serioasa si poate deveni amenintatoare de viata. Simptomele meningitei bacteriene apar de
obicei brusc si dureaza cel putin 2 3 saptamani. O persoana cu meningita bacteriana este internata si tratata in
spital cu antibiotice. Complicatiile care apar in cursul bolii sau complicatiile pe termen lung sunt mai frecvente in
meningita bacteriana decat in menigita virala. Nou nascutii si copii mici cu meningita bacteriana, persoanele cu
sistemul imun afectat si varstnicii cu afectiuni croniceau un risc mai mare decat restul de a dezvolta complicatii
imediate sau pe termen lung. Exista riscul de la persoanele cu meningita bacteriana care nu sunt tratate prompt.
Nou-nascutii, copii mici cu varsta sub 2 ani, varstnicii si persoanele cu sistemul imun slabit au un risc mai mare de
deces decat ceilalti.

Probabilitatea de deces din cauza meningitei bacteriene la adulti este cea mai mare la cei care:
-au varsta de peste 50 de ani;
-au convulsii in primele 24 de ore de boala;
-intarzie inceperea tratamentului;
-sunt in coma la internarea in spital;
-sunt in stare de soc;
-nu pot respira autonom, fara ajutorul masinilor.


Meningita cauzata de Streptococcus (S.) pneumoniae are riscul cel mai mare de a provoca moartea dintre toate
meningitele bacteriene. Vaccinul impotriva S. pneumoniae ii protejeaza de obicei pe cei care il fac, de bolile (inclusiv
menigita) provocate de majoritatea tulpinilor acestei bacterii. Factorii care pot creste riscul de meningita sunt:
- genetici -Unele persoane pot mosteni tendinta de a face meningita daca vin in contact cu aceste microorganisme
care o provoaca;
- sexul -Barbatii fac meningita mai frecvent decat femeile;
- varsta - In general, sugarii, copiii mici, adultii tineri si varstnicii au cel mai mare risc de a face meningita;
~ 22 ~


- conditii de trai aglomerate -Persoanele din tabere, scoli si camine/internate au o prababilitate mai mare de a face
meningita provocata de microorganisme care se raspandesc cu usurinta de la o persoana la alta.

Tratament
Tratamentul meningitei depinde de microorganismul care a cauzat infectia, de varsta, de extinderea infectiei si de
prezenta altor afectiuni medicale sau a complicatiilor meningitei.
Se recomanda consultarea imediata a doctorului in cazul in care dumneavoastra sau copilul dumneavoastra
prezentati simptome de meningita, deoareca meningita bacteriana poate duce la aparitia unor complicatii
amenintatoare de viata daca nu sunt tratate cat mai curand.

- Majoritatea cazurilor de meningita sunt cauzate de virusuri (determinand meningita virala). Cele mai multe
persoane cu menigita virala de obicei incep sa se simta mai bine dupa 3 zile de boala si se fac bine in aproximativ 2
saptamani.

Totusi, este important sa consultati un medic in cazul in care simptomele de meningita evolueaza asa incat exista
suspiciunea unei meningite bacteriene, care este mai severa. In cazurile de meningita virala usoara poate fi nevoie
doar de un tratament la domiciliu, ce contine consumarea de lichide cu scopul prevenirii deshidratarii si medicamente
pentru controleaza durerea si a febra. Daca starea de sanatate nu se imbunatateste sau daca, din contra,
simptomele dumneavoastra se inrautatesc, este nevoie de efectuarea unor noi teste pentru a se cauta alte cauze de
boala

- Meningita cauzata de bacterii trebuie tratata in spital, cu antibiotice. Este mai probabil sa se dezvolte complicatii in
cursul bolii (cum ar fi febra prelugita si convulsii) si complicatii pe termen lung (precum pierderea auzului si probleme
cu vederea) in cazul meningitelor bacteriene decat in cazul celor virale. Daca meningita bacteriana nu este tratata
promt si adecvat, poate surveni decesul. Meningita bacteriana sau menigita virala severa pot impune tratarea in
spital, cu:

- antibiotice. Aceste medicamente se administreaza de obicei in vena (pe cale intravenoasa sau IV). Antibioticele se
administreaza numai daca infectia este cauzata de o bacterie. Administrarea de antibiotice atunci cand nu este
nevoie poate duce la aparitia rezistentei la ele

- masuri pentru reducerea presiunii din creier. Daca meningita provoaca cresterea presiunii in creier, se
administreaza medicamente cortizonice precum dexametazona. Aceasta administrata in asociere cu antibiotice, cel
mai curand posibil in evolutia meningitei, poate reduce riscul de aparitie a sechelor si a decesului. Totusi, un studiu
arata ca steroizii nu au ameliorat evolutia la copiii din tarile in curs de dezvoltare, atunci cand adeseori copiii nu sunt
adusi la spital suficient de devreme dupa ce simptomele de meningita incep sa se dezvolte

- masuri pentru reducerea febrei. Medicamente precum acetaminofen (Paracetamol, Tylenol), consumul de lichide si
o buna ventilare a camerei pot reduce febra. In caz de febra inalta, poate fi nevoie de o interventie, cum ar fi punerea
unui cearceaf udat cu apa rece pe pat

- masuri pentru prevenirea convulsiilor. Daca apar convulsiile, este nevoie de un mediu inconjurator calm si linistit.
Medicamente precum fenobarbital sau diazepam pot fi administrate pentru oprirea lor

- oxigenoterapia. Administrarea de oxigen se face in caz de dificultate a respiratiei si pentru cresterea cantitatii de
oxigen in intregul organism. Oxigenul se poate administra printr-un cort sau o capota plasate deasupra corpului,
printr-o masca faciala pusa deasupra nasului si a gurii, printr-o piesa tinuta sub nas (canula nazala) sau in cazuri
~ 23 ~


severe, printr-un tub introdus prin gura pana la nivelul traheei

- monitorizarea consumului de lichide. Poate fi nevoie de consum de lichide in plus deoarece infectiile cresc nevoia
organismului de apa. Consumul de lichide poate reduce de asemenea riscul posibil al deshidratarii. Lichidele se
administreaza intravenos (IV) in cazul in care varsaturile impiedica consumarea lichidelor pe cale orala. Medicii si
asistentele controleaza cantitatea de lichide administrata deoarece persoanele cu meningita pot face complicatii in
cazul in care au prea putine sau prea multe lichide

- monitorizarea analizelor sangelui. Se fac frecvent teste sanguine pentru masurarea electrolitilor, precum sodiul,
potasiul si a glucozei din sange.


O persoana cu meningita severa trebuie tratata intr-o unitate de terapie intensiva (UTI) dintr-un spital. Medicii
monitorizeaza indeaproape pacientul si asigura ingrijirile necesare.
Majoritatea adultilor sanatosi care s-au vindecat de meningita nu necesita ingrijiri ulterioare.
Totusi, adultii care au afectiuni medicale care ii fac mai predispusi decat altii sa dezvolte complicatii pe termen lung
sau sa faca din nou meningita trebuie sa revina la control dupa ce s-au vindecat.
Sugarii si copii tratati pentru meningita trebuie sa fie intotdeauna monitorizati dupa ce s-au vindecat si trebuie
verificati pentru prevenirea complicatiilor pe termen lung, precum pierderea auzului.
Profilaxie
Sus
Vaccinarea (imunizarea) impotriva unora din microorganismele ce pot provoca meningita este cel mai eficient mod de
a preveni aparitia bolii. Imunizarea impotriva unor cauze comune de meningita includ:
- vaccinul impotriva pojarului, a oreionului si a rubeolei (measles, mumps, and rubella =MMR). Acest vaccin este
administrat de rutina la copii cu varsta intre 12 luni si 15 luni
- vaccinul impotriva varicelei (varsat de vant). Acest vaccin este recomandat la copii cu varsta mai mica de 18 luni,
precum si la copii mai mari, adolescentii si la adultii care nu au avut varsat de vant
- vaccinul impotriva influenzae tipul b. Imunizarea impotriva Haemophilus influenzae tipul b se recomanda la toti copiii
cu varsta intre 2 luni si 5 ani, precum si la toate persoanele cu varsta peste 5 ani care are o afectiune medicala
precum anemia cu hematii in secera (siclemie) sau are sistemul imun afectat.
De la introducerea acestui vaccin in 1985, acesta a dus la o scadere semnificativa a numarului cazurilor de meningita
provocata de aceasta bacterie
- vaccinurile impotriva celor mai frecvente cauze de meningita bacteriana (Streptococcus pneumoniae si Neisseria
meningitidis) sunt recomandate la persoanele cu risc crescut de infectie. Aceste persoane cu risc mare includ
varstnicii si copiii si adultii care au sistemul imun scazut, ca de exemplu cei care prezinta o boala grava sau care nu
au o splina functionala (care este o parte a sistemului imun). De asemenea, persoanele care au avut meningita in
trecut au un risc crescut.

Encefalite

Encefalita e o inflamatie a creierului care rezulta de obicei in urma unei infectii virale.
Cand creierul se inflameaza-devine mai mare de volum si iritat-circulatia normala a sangelui este alterata, conducand
la simptome precum: confuzia, febra si cefaleea (durerea de cap severa). Encefalita e o boala destul de rara.

Cauze
~ 24 ~


Cea mai frecventa cauza este virusul herpes simplex, acelasi virus care cauzeaza ranile care apar la frig si herpesul
genital.
Alti virusi care sunt implicati frecvent in producerea encefalitei includ virusii care determina
aparitia oreionului, rubeolei,rujeolei, gripei si a mononucleozei (virusul Epstein-Barr). Acesti virusi pot determina maladii
grave, dar rareori pot infecta creierul si determina encefalita.
Alt grup de virusi, numiti arbovirusi, pot imprastia encefalita mai ales prin muscaturile tantarilor si ale capuselor.

Majoritatea celor muscati de capuse sau de tantari infectati, nu dezvolta simptome si numai un numar mic de oameni
care dezvolta simptome in urma muscaturii dezvolta encefalita. Encefalita cauzata de arbovirusuri are tendinta sa
apara mai frecvent vara si toamna timpuriu, cand capusele si tantarii musca oamenii care petrec mai mult timp afara.
Desi e foarte rara, infectia cu virusul rabic (virusul turbarii) poate de asemenea duce la encefalita, care este mortala
daca tratamentul nu este instituit inaintea aparitiei simptomelor.
Simptome

Este important sa se solicite consult medical de urgenta daca se suspecteaza encefalita. Simptomele cheie sunt
febra, cefaleea (durerea de cap) severa si confuzia.

Alte simptome care pot apare, pot include:
-sensibilitate anormala la lumina (fotosensibilitate)
-greata si varsaturi
-rigiditatea cefei si a spatelui
-lipsa energiei, incetineala (letargie)
-ameteala.

Se pot dezvolta si simptome mai grave, care includ:
-convulsii sau tremor
-schimbari ale personalitatii
-pierderi ale memoriei
-dificultati la invatare si in intelegere
-neliniste, nervozitate
-vorbire confuza
-halucinatii, care reprezinta vederea sau auzirea unori lucruri care nu exista la fata locului
-delirul, care reprezinta o schimbare brusca a statusului mental, care conduce la confuzie si la un comportament
neobisnuit.

Cea mai severa forma de encefalita poate duce la coma si la moarte, mai ales daca e lasata netratata. In general,
simptomele care apar brutal si care sunt severe de la inceput, sunt mai probabil sa produca o encefalita
amenintatoare de viata.
Desi pot apare complicatii ca probleme ale vorbirii sau ale memoriei, majoritatea se recupereaza complet daca
tratamentul pentru encefalita se instaureaza de urgenta. Totusi, sansele pentru o recuperare completa scad daca
apar simptome severe, cum ar fi convulsiile sau coma sau daca tratamentul e intarziat.
Stadiile incipiente ale encefalitei pot determina simptome similare meningitei, o boala grava de cauza bacteriana sau
virala, care cauzeaza inflamatia tesuturilor care inconjoara creierul si maduva spinarii.

Investigatii

~ 25 ~


Teste de laborator

Testele de laboratorcare pot fi folosite pentru a diagnostica encefalita includ urmatoarele:
-analiza fluidului din maduva spinarii (lichidul cefalorahidian): acesta e unul din cele mai importante teste diagnostice;
mostrele sunt prelevate in timpul unei punctii spinale, in care un ac e introdus in partea inferioara a coloanei
vertebrale printre vertebre; lichidul cefalorahidian e examinat pentru a cauta dovezi de infectie, cum ar fi cresterea
numarului de leucocite si a cantitatii de proteine;

-in cazul encefalitei cauzata de virusul herpes simplex, se pot cauta urme ale materialului genetic viral; se poate
efectua o cultura virala pentru a identifica virusul care a cauzat encefalita; pentru o cultura virala, o cantitate mica de
lichid cefalorahidian e plasat intr-un container care contine anumite celule pe care sa creasca virusul; poate dura mai
multe saptamani pana cand rezultatele culturilor virale sunt gata.

Teste imagistice
Imagistica prin rezonanta magnetica (IRM) in zona capului, poate fi folosita pentru detectarea zonele specifice de
inflamatie sau sangerare ale creierului cauzate de encefalita. Totusi, multi pacienti cu encefalita au IRM-uri normale.
Alt test imagistic, CT (tomografia computerizata) al fetei si capului, poate fi folosit pentru a vedea aceste schimbari in
creier. CT foloseste razele X pentru a "fotografia" creierul.

Teste sangvine
Testarea sangelui pentru gasirea de anticorpi poate identifica unele cauze de encefalita, inclusiv virusurile transmise
de tantari si virusurile care cauzeaza mononucleoza (Epstein-Barr virus), citomegalovirus si toxoplasmoza.

Electroencefalograma (EEG)
O electroencefalograma (EEG) poate ajuta la confirmarea unui diagnostic de encefalita. Un EEG inregistreaza
activitatea electrica a creierului prin intermendiul unor fire (electrozi) montati pe cap si atasati unui computer. In cazul
unei encefalite, EEG-ul va arata o crestere sau scadere anormala a activitatii electrice; totusi, EEG-ul nu poate arata
daca activitatea electrica anormala e cauzata de encefalita.

Biopsia cerebrala
Biopsia cerebrala poate fi folosita pentru a gasi cauza encefalitei, mai ales daca e suspectata encefalita cu herpex
simplex si pacientul nu are o stare clinica ameliorata dupa tratamentul cu acyclovir (medicatie antivirala folosita pentru
tratamentul impotriva virusului herpex simplex). Un IRM poate ghida specialistii la determinarea locului de efectuare a
biopsiei, in cazul in care e nevoie de o biopsie. Folosind IRM pentru a ghida acul de biopsie, se extrage un mic
fragment de tesut cerebral si se examineaza pentru a gasi infectia virala. Biopsia cerebrala e folosita rareori, pentru
ca testele sangvine si lichidul cefalorahidian pot pune un diagnostic precis al encefalitei cauzate de virusul herpex
simplex.
~ 26 ~



Tratament medical
Tratamentul encefalitei se efectueaza in sectia de terapie intensiva a unui spital. Aici se monitorizeaza indeaproape
semnele vitale (tensiunea arteriala, ritmul cardiac, respiratia si nivelul fluidelor corporale).
Tratamentul va depinde de simptome si de cauza specifica a encefalitei, daca aceasta cauza poate fi identificata.

Encefalita cauzata de virusul herpex simplex sau de virusul varicelo-zosterian este tratata cu aciclovir (medicatie
antivirala), care e administrat intravenos. Pentru ca tratamentul precoce creste sansele de recuperare, este important
ca terapia cu aciclovir sa fie inceputa imediat ce se suspecteaza encefalita, chiar daca nu se cunoaste cauza exacta
a bolii. Cu tratament precoce, 70% din encefalitele cu herpex simplex se recupereaza. Tratamentul are cel mai mare
efect daca este dat in primele 4 zile de la debutul bolii.

Medicul trebuie chemat de urgenta daca se considera ca s-au instalat simptome de encefalita cum ar fi cefalee
severa, febra si confuzie, mai ales daca sunt acompaniate de rigiditatea cefei, greata, voma si ameteala.
Unii medici folosesc valacyclovirul pentru encefalita cu herpex simplex, chiar daca aceasta medicatie nu a fost
aprobata in mod oficial pentru tratamnetul encefalitei.

Encefalitele cauzate de arbovirusuri, care sunt transmise de tantari si capuse, nu raspund la aciclovir sau alte
medicatii. In loc sa se incerce omorarea virusului, medicii vor trata simptomele astfel incat pacientul sa fie confortabil
iar corpul sa se vindece singur.
Febra inalta poate fi redusa de acetaminofen (paracetamol) sau medicamente antiinflamatorii nesteroidiene (AINS)
cum ar fi ibuprofen, aspirina sau naproxen.

Totusi, o febra usoara poate ajuta la vindecare si nu este de obicei tratata. Aspirina nu trebuie administrata la
persoane mai tinere de 20 de ani, datorita riscului de a face sindrom Reye.
Convulsiile pot fi tratate cu medicatie anticonvulsivanta cum ar fi fenitoina (dilantin) sau fenobarbital.
Un ventilator (aparat de respiratie artificiala) si alte masuri suportive pot fi luate pentru a ajuta pacientul care intra in
coma.

Tratament ambulatoriu

Pentru ca encefalita poate fi o boala amenintatoare de viata, nu este adecvat tratamentul ei acasa. Simptomele ca
febra inalta, cefaleea severa si confuzia, impreuna cu greata si voma si posibil rigididatea gatului, pot fi cauzate de
encefalita. Trebuie cerut consult medical de urgenta daca se suspecteaza encefalita.
Dupa ce pacientul e externat, sau daca acesta e sub supravegherea unui medic, poate dura cateva saptamani sau
luni pana cand acesta se va recupera complet.

Se pot lua masuri si acasa pentru a reduce simptomele prelungite ale encefalitei:
-o nutritie adecvata si respectarea unui program de odihna, pentru a da timp organismului sa se vindece
- respectarea indicatiilor terapeutice in ceea ce priveste ingestia de fluide; uneori, o cantitate prea mare de fluide
poate cauza un edem cerebral si poate inrautati simptomele encefalitei
- administrarea de antialgice, ca acetaminofenul sau de antiinflamatoare nesteriodiene, cum ar fi naproxen,
ibuprofen, ori aspirina pentru durerile de cap, daca medicul nu a prescris alt antialgic
- pastrarea unei iluminatii scazute daca pacientul e sensibil la lumina
- pastrarea rabdarii in timpul recuperarii; aceasta poate dura cateva saptamani sau luni darmajoritatea se
~ 27 ~


recupereaza complet.

Daca exista slabiciune musculara sau probleme de coordonare ca rezultat al encefalitei, medicul poate prescrie
fiziokinetoterapie si exercitii de miscare. De asemenea, daca exista probleme cu vorbirea sau pierderi de memorie,
medicul poate recomanda exercitii de vorbire si terapii ocupationale.
Bineinteles, cel mai bine ar fi ca encefalita sa fie prevenita.
Profilaxie
Se poate scadea riscul de aparitie a encefalitei prin:
- vaccinarea impotriva varicelei, oreionului, rubeolei, rujeolei si gripei; encefalita e o complicatie rara a acestor boli
- evitarea zonelor unde exista o epidemie de encefalita virala
- daca aceste zone nu pot fi evitate, se poate incerca reducerea riscului de a fi muscat de tantari:

Boli demielinizante :Scleroza mulipla

Scleroza multipl (MS), numit i scleroz n plci, scleroz diseminat sauencefalomielit diseminat, este o
boal inflamatorie n care tecile izolatoareale celulelor nervoase din creier i mduva spinrii sunt deteriorate.
Aceast deteriorare afecteaz capacitatea sistemului nervos de a comunica, producnd o plaj larg de semne
i simptome,
[1][2]
incluznd handicapuri fizice, mentale
[2]
i uneori probleme psihice.
[3]
SM ia diferite forme, noi
simptome aprnd fie n atacuri sporadice (forme de recdere) sau agravndu-se cu trecerea timpului (forme
progresive).
[4]
ntre episoade, simptomele pot disprea complet; totui, adesea rezult probleme neurologice
permanente, n special n stadii mai avansate ale bolii.
[4]

n timp ce cauza bolii nu este clar, se crede c mecanismul ei ar fi fie o boal autoimun, fie un defect al celulelor
care produc mielin.
[5]
Printre cauzele propuse se numr factori genetici i de mediu, cum ar fi infeciile.
[2][6]
SM este
de obicei diagnosticat pe baza prezenei semnelor i simptomelor i a rezultatelor testelor medicale
corespunztoare.
Nu se cunoate nici un tratament pentru scleroza multipl. Diversele terapii urmresc s mbunteasc funciile
dup fiecare episod i s previn noi episoade.
[2]
Medicamentele folosite pentru a trata SM, dei au o eficacitate
destul de mic, pot avea efecte adverse i pot fi greu tolerate. Numeroase persoane urmeaz tratamente alternative,
n pofida lipsei de dovezi privind eficacitatea acestora. Rezultatul pe termen lung este dificil de prognosticat;
rezultatele bune se ntlnesc mai adesea la femei, la cei care dobndesc boala din tineree, la pacienii cu recderi i
la cei care au avut la nceput doar puine episoade.
[7]
Sperana de via este cu 5-10 ani mai mic dect la populaia
care nu sufer de aceast boal.
[1]

Conform datelor din 2008, ntre 2 i 2,5 milioane de oameni erau afectai la nivel mondial, incidena variind puternic n
diferite regiuni ale globului i n funcie de populaie.
[8]
Boala debuteaz de obicei ntre vrstele de 20 i 50 ani, fiind
de dou ori mai des ntlnit la femei dect la brbai.
[9]
Numele de scleroz multipl se refer la cicatricile (sclerele
mai cunoscute sub numele de plci sau leziuni) aflate n special n substana alb a creierului i mduvei
spinrii.
[10]
SM a fost descris pentru prima oar n 1868 de Jean-Martin Charcot.
[10]
Un numr de tratamente noi i
metode de diagnostic sunt n folsinta.
Denumirea de scleroz multipl se refer la cicatricele (sclerele, mai bine cunoscute sub denumirea de plci sau
leziuni) care se formeaz n sistemul nervos. Aceste leziuni afecteaz cel mai frecvent substana alb din nervul
optic, trunchiul cerebral, nucleii bazalii mduva spinrii, sau poriunile de substan alb aflate
lng ventriculii laterali.
[1]
Celulele din substana alb au funcia de a transmite semnalele dintre poriunile
~ 28 ~


de substan cenuie, unde se realizeaz procesarea, i restul corpului. Sistemul nervos periferic este rareori
implicat.
[2]

Specific, SM implic pierderea de oligodendrocite, celulele care creeaz i menin un strat adipos numit teac
de mielin care ajut neuronii s transmit semnale electrice(poteniale de aciune).
[1]
Consecina este subierea
sau dispariia complet a mielinei i, pe msur ce boala progreseaz, distrugerea axonilor neuronali. n absena
mielinei, neuronul nu mai poate transmite semnalele electrice.
[2]
Un proces de reparaie, numitremielinizare, are loc n
fazele incipiente ale bolii, ns oligodendrocitele nu pot s reconstituie integral teaca de mielin a celulei.
[31]
Crizele
repetate duc la remielinizri din ce n ce mai deficitare, pn cnd n jurul axonilor afectai se formeaz o plac
asemntoare unei cicatrice.
[31]
Aceste cicatrice sunt originea simptomelor; testele efectuate cuimagistic prin
rezonan magnetic (RMN) arat c n timpul unei crize se formeaz frecvent mai mult de zece noi plci.
[1]
Acest
fapt ar putea sugera c exist un numr de leziuni pn la care creierul se poate repara fr a produce consecine
vizibile.
[1]
Un alt proces implicat n apariia leziunilor este creterea numrului de astrocite la valori anormale, din
cauza distrugerii neuronilor nvecinai.
[1]
Au fost descrise mai multe tipare ale leziunilor.
[32]

Inflamaie
n afar de demielinizare, cellalt semn al bolii este inflamaia. n concordan cu explicaia imunologic, procesul
inflamator este provocat de limfocitele T, un tip de limfocite care joac un rol important n aprarea
organismului.
[2]
Limfocitele T ptrund n creier prin breele din bariera hematoencefalic. Celulele T recunosc mielina
drept un corp strin i o atac, fapt care explic de ce aceste celule se numesc i limfocite autoreactive.
[1]

Atacul asupra mielinei declaneaz procese inflamatoare care atrag aciunea altor celule ale sistemului imunitar i
eliberarea unor factori solubili cum sunt citokinele i anticorpii. Distrugerea progresiv a barierei hematoencefalice
provoac la rndul ei alte efecte nocive, cum ar fi edemaierea, activarea macrofagelor, activarea suplimentar a
citokinelor i a altor proteine distructive.
[2]
Exist cel puin trei moduri n care inflamaia poate reduce transmiterea
informaiilor ntre neuroni.
[1]
Factorii solubili eliberai pot bloca neurotransmisia neuronilor intaci. Aceti factori pot
determina sau agrava distrugerea mielinei, sau pot duce la distrugerea complet a axonului.
[1]

Bariera hematoencefalic face parte din sistemul de capilare care mpiedic ptrunderea limfocitelor T n sistemul
nervos central. Bariera poate deveni permeabil pentru aceste tipuri de celule n urma infeciei provocate de virui
sau bacterii. Dup ce bariera se reface, de obicei dup eliminarea infeciei, limfocitele T pot rmne captive n
creier.
[2]
Tratament
Dei n prezent nu se cunoate niciun tratament pentru scleroza multipl, exist cteva terapii care i-au dovedit
eficacitatea. Scopul principal al tratamentului const n restabilirea funciilor dup un atac, prevenirea altor atacuri i
eliminarea formelor de invaliditate. Ca n cazul oricrui tratament medical, medicamentele folosite n abordarea
terapeutic a sclerozei multiple au anumite efecte adverse. Exist i pacieni care recurg la tratamente alternative, n
ciuda faptului c nu exist dovezi care s susin eficiena acestora.
Atacuri acute
n timpul atacurilor simptomatice, tratamentul const de regul n administrarea intravenoas de corticosteroizi, cum
ar fimetilprednisolon,
[1]
corticosteroizii cu administrare oral prezentnd aceeai eficien i acelai nivel de
siguran.
[46]
Dei, de regul, tratamentele cu corticosteroizi sunt eficiente pentru ameliorarea simptomelor pe termen
scurt, acestea nu par s aib un impact major n recuperarea pe termen lung.
[47]
Consecinele atacurilor grave, care
nu rspund la corticosteroizi, ar putea fi tratate prinplasmaferez.
[1]

~ 29 ~



Boli degenerative primare: Boala Alzheimer

Definitie: Boala Alzheimer este o afectiune degenerativa primara cudisfunctie generala difuza permanenta,
durabila si ireversibila.Determina tulburari de memorie, gindire si comportament. Este cea maifrecventa cauza a
dementei in rindul persoanelor cu virsta de 65 deani si mai mult.
Unele studii epidemiologice arata ca boala Alzheimerreprezinta 50% din totalul dementelor.Incidenta: Potrivit
statisticilor,in Romania, incidenta tulburarilormintala a crescut de la 605,2, in 1975, la 883,3 persoane la
100.000locuitori, in 1993. In cadrul mortalitatii generale, decesele cauzatede tulburari mintale, boli ale sistemului
nervos si organe de simt(fara bolile cardio-vasculare) ocupa locul 5, inregistind o crestere semnificativa, de la 11,7,
in 1975, la 17,9, in 1994, si la 18,3, in1997 (proportie la 100.000 locuitori). In aceasta perioada,mortalitatea
generala a inregistrat valori semnificativ crescute, dela 928,8 la 1170, 7 decese la 100.000 persoane.

Cauze:
Rolul exact al geneticii in boala Alzheimer nu este clar.Cercetatorii au descoperit o legatura a acestei boli cu
anumiticromozomi. O forma extrem de rara cu simptome timpurii ale bolii Alzheimer are legatura cu anumiti
cromozomi.Factori de risc: Factorii de risc cunoscuti pina in prezent sint ceiereditari (cazuri de dementa in familie),
virsta inaintata si prezentasindromului Down. Singurul factor de risc pentru ceilalti membri aifamiliei este cel
ereditar. Se apreciaza ca persoanele avind o ruda degradul I care sufera de boala Alzheimer se afla in risc
teoreticabsolut de 26% pina la 45%.

Simptome:

Simptomele initiale sint dificultati in a-si aminti evenimentelerecente si in a desfasura activitati obisnuite. In plus,
pacientulpoate fi confuz, sa aiba tulburari de comportament, personalitate sigindire, este incapabil de a pronunta
corect cuvintele si de a seexprima coerent, este dezorientat atit in timpul noptii, cit si alzilei, sufera depresii,
halucinatii Aceste schimbari apar mai repedesau mai putin repede in functie de persoana. In cele din urma,
insa,boala face ca persoana afectata sa nu mai poata sa se ingrijeascasingura deloc. Boala Alzheimer are mai multe
stadii evolutive: precoce(usor), intermediar (moderat), tardiv (sever). Fiecare din acestestadii are modalitati
comune si diferite de tratament si ingrijire,fiind extrem de important sa fie cunoscute de ingrijitori si familie.Boala
Alzheimer afecteaza anumite canale ale creierului. Aceste canale sint esentiale pentru gindire, invatare si
memorare. Astfel, seproduce o degradare a celulelor cerebrale. Persoanele care sufera deaceasta boala au creierul
mai mic decit majoritatea populatiei.
In cazul acestor persoane, cantitatea de neurotransmitatori, si anume deacetilcolina (substante chimice care
servesc drept mesageri intrecelulele nervoase), este mai mica. Aceste substante sint esentiale inprocesul gindirii si
al memoriei.

Diagnostic:
Diagnosticul bolii Alzheimer are la baza un istoric deaccentuare a pierderii memoriei in timpul vietii si al altor
functiicognitive. Schimbarile de comportament, de personalitate si degindire, pot fi observate, de asemenea.
Diagnosticul clinic al boliiAlzheimer poate fi facut cu precizie de pina la 90%, pe baza acestorsimptome si a
rezultatului citorva teste.

Tratament:
Tratamentul include medicamente (unele administrate pentrua imbunatati memoria pacientului, prin cresterea
cantitatii deacetilcolina in organism, altele ca sa amelioreze problemele decomportament, cum ar fi halucinatiile,
~ 30 ~


agitatia). Unii bolnavi potavea nevoie de medicamente pentru depresie, anxietate (stareemotionala caracterizata
prin frica, teama) si insomnii. Consiliereabolnavului si a familiei este benefica. Anumite medicamente pot
afectaficatul, deci, inainte de a fi administrate, se recomanda sa se facaun test. Alte medicamente produc greata,
diaree, varsaturi, insomnii,oboseala sau crampe musculare. Bolnavii trebuie sa fie sub observatiaunui medic.
Acesta este obligat sa faca vizite regulate persoanelorcare sufera de boala Alzheimer. Nu exista vindecare in
boalaAlzheimer. Boala are o evolutie progresiva, simptomele agravindu-se cutimpul.

Preventie:
Nu se cunosc deocamdata metode pentru prevenirea bolii.



Cefaleea
Aproape toat lumea a avut, mcar o data n via, o cefalee (durere de cap). Aproximativ 95% dintre cefalee
sunt primare (adic nu sunt cauzate de alt boal sau tumor subiacent) i rareori, cefaleea poate fi secundar unor
probleme medicale severe.
Durerile de cap sunt determinate de multe cauze, iar localizarea, intensitatea i frecvena cu care apar variaz mult.
Dei esutul cerebral nu doare, exist dovezi c anumite zone ale creierului pot contribui la apariia diferitelor
tipuri de dureri de cap. De fapt, cea mai mare parte a craniului i o important parte a membranelor ce acoper
creierul nu pot simi durerea.
Nervii cranieni sau cervicali transmit senzaiile dureroase din aceste pri ale creierului ctre sistemul nervos
central. De exemplu, durerile dentare i mandibulare sunt transmise de nervii cranieni. Nervii cervicali transmit
informaia despre durere din regiunea cervical i de la baza craniului.
Durerea cu localizare extracranian poate fi cauzat de inflamaia sau tensiunea muscular, inflamaia arterelor
scalpului sau inflamaia sinusurilor, urechilor sau gingiilor. n interiorul craniului, cefaleea poate fi produs de dilatarea
sau spasmul arterial, inflamaia membranelor creierului, de presiunea determinat de o tumor sau de o hemoragie.
Cauze apariie cefalee
Dei cauza exact a cefaleei rmne neclar, cercettorii sugereaz c durerile de cap pot aprea datorit
modificrii concentraiilor anumitor neurotransmitori cerebrali cum ar fi serotonina sau noradrenalina. Un
dezechilibru n concentraia acestor neurotransmitori poate determina inflamaia arterelor craniene i iritarea
consecutiv a structurilor sensibile la durere. Acest lucru va determina transmiterea impulsurilor dureroase de-a
lungul nervului trigemen-o cale major a durerii-spre creier.
Nivelul endorfinelor, substane naturale cu efect antialgic, produse de creier i mduva spinrii, poate fi sczut
determinnd astfel apariia durerii.
Cefaleea poate fi surd, pulsatil sau ascuit, sfredelitoare. O descriere precis a tipului de durere poate fi de
ajutor n stabilirea tipului de cefalee pe care l prezini.
Cefaleea primar se clasific, n general, n 3 categorii: cefalee de tensiune, migrene i cefalee tip cluster (n
ciorchine).
Cefaleea de tensiune - const, de obicei, ntr-o durere surd sau o presiune la nivelul frunii, scalpului sau cefei.
Migrenele - constau n dureri severe localizate ntr-o jumtate a capului, fiind nsoite adesea de senzaii de
grea sau de tulburri temporare de vedere.
~ 31 ~


Cefaleea tip cluster - este caracterizat de o durere intens n sau n jurul unui ochi sau a unei jumti de cap,
durere ce tinde s fie episodic.
O durere de cap ce nu poate fi ameliorat, care afecteaz activitatea i dureaz 6 luni sau mai mult, este
considerat cronic. Dei cauza exact a cefaleei primare rmne neclar, se tie ns c poate fi declanat de o
serie de factori. Cefaleea, n specialmigrena, apare la unele femei n perioada premenstrual sau n timpul
menstruaiei, fiind legat, probabil, de variaiile hormonale. Cefaleea datorat hipertensiunii arteriale apare, de
obicei, diminea la trezire, dar este rar i apare doar n cazul unei hipertensiuni severe.
Cefaleea secundar unei infecii a cavitii nazale poate fi deosebit de intens, fiind accentuat aplecarea
capului. Ea este, de obicei, nsoit i de semne i simptome de infecie. Durerile de cap de cauz ocular pot aprea
dup perioade lungi de citit sau dup condusul pe timp de noapte. Cefaleea poate aprea i n condiii de surmenaj.
Diagnostic cefalee
Diagnosticul cefaleei se bazeaz, n general, pe istoricul bolii i pe examinarea fizic. Dac cefaleea a debutat
recent, survine n atacuri severe, este declanat de efort, apare de obicei diminea, fiind acompaniat de vom sau
de alte semne i simptome, vor fi necesare, n continuare, alte testri.
Acestea pot consta ntr-o tomografie computerizat sau o rezonan magnetic nuclear (RMN) la nivelul
capului pentru gsirea oricror anomalii structurale i pentru examinarea sinusurilor, oaselor feei i esutului i
oaselor regiunii cervicale. Dac cefaleea a aprut dup un traumatism cranian sau cervical, poate fi necesar o
radiografie de coloan cervical. Medicul va avea nevoie i de alte teste, ca de exemplu puncia lombar sau
arteriografie cerebral, pentru a pune diagnosticul.
CEFALEEA DE TENSIUNE
Semne i simptome cefalee de tensiune
O durere surd, asemntoare unei presiuni, la nivelul frunii, scalpului, tmplelor sau cefei. Cefaleea de tensiune
este adesea difuz, durerea fiind mai intens n cretetul capului i la nivelul cefei. Poate fi resimit ca o senzaie de
tensiune, ca i cum capul dumneavoastr ar fi strns de o band sau casc. Putei prezenta tulburri de somn. Muli
se plng de o senzaie de ncordare la nivelul muchilor cefei i al umerilor.
Cefaleea de tensiune ce este prezent de dou sau mai multe ori pe sptmna, pe o perioad de o lun sau
mai mult, poate fi considerat cronic.
Cefaleea de tensiune este probabil, cel mai frecvent tip de cefalee.
Factori declanatori de cefalee de tensiune
Stresul, depresia i anxietatea sunt cei mai frecveni factori declanatori. Anumite cefalee de tensiune pot fi
declanate de posturi defectuoase, lucrul n poziii chinuitoare sau de o ntindere brusc. Deoarece acest tip de
durere de cap rspunde bine la automedicaia analgezic, persoanele cu cefalee de tensiune nu-i consult, de
obicei, medicul.
Acest tip de cefalee poate afecta persoanele de ambele sexe i de orice vrst. Forma cronic se dezvolt,
frecvent, spre vrst mijlocie i poate dura civa ani de la debut.
Diagnostic cefalee de tensiune
~ 32 ~


Pentru a pune diagnosticul, medicul dumneavoastr v va pune anumite ntrebri sau va efectua unele teste
pentru a exclude alte cauze posibile de durere. Testele pot consta n examene urinare, examen oftalmologie, o
radiografie de sinusuri i o rezonan magnetic nuclear (RMN) sau o tomografie computerizat (CT). Medicul va
cuta, de asemenea, semne de anxietate sau depresie. Vei fi ntrebat dac exist, n via dumneavoastr de familie
sau la serviciu, vreun anume stres care s poat fi asociat cu agravarea cefaleei.
Ct de grav este cefaleea de tensiune - Acest tip de cefalee nu duce la alte boli mai grave, fiind, mai degrab,
un semn de stres, anxietate sau depresie.
Tratament cefalee de tensiune
Cefaleea de tensiune rspunde, de obicei, bine la tehnicile de relaxare, de exemplu un masaj, un dus fierbinte, o
baie cu ap cald, biofeedback i meditaie. innd un jurnal al durerilor de cap, vei putea identifica i evita mai uor
factorii declanatori. Analgezicele de tipul paracetamolului, aspirinei i ibuprofenului sunt, de obicei, eficiente. Pentru
problemele cronice poate fi prescris medicaie antidepresiv. Evitai ns tranchilizantele. Medicamentele nu sunt
ns o soluie. Folosirea n exces a analgezicelor poate duce chiar la apariia durerii de cap, situaie cunoscut sub
numele de cefalee de rebound. n plus, eficacitatea analgezicelor poate diminua n timp. Persisten unei cefalee de
tensiune poate fi un semnal de alarm tras de corpul dumneavoastr, n sensul unei schimbri a stilului de via.

Traumatisme craniene

soc accidental pe craniu, complicat sau nu cu leziuni ale encefalului.
Traumatismele craniene sunt frecvente. Principala lor cauza este reprezentata de accidentele rutiere, responsabile de
jumatate din traumatismele craniene severe, in particular la tineri, la care constituie prima cauza de mortalitate. Alte
origini sunt caderile, indeosebi inainte de 15 ani si dupa 65 ani, apoi accidentele de munca si sportive, accidentele
casnice si agresiunile.
In afara cazurilor celor mai benigne, caracterizate printr-o durere, un hematom sau o plaga a pielii
capului,traumatismele craniene pot fi sursa leziunilor primare (care apar imediat) sau secundare (care se produc la
cateva ore pana la cateva luni dupa traumatism).
Leziunile primare - Leziunile primare sunt osoase sau encefalice.
- Leziunile osoase sunt fracturile boltei craniene (prin soc direct) si cele ale bazei craniului (prin propagarea
socului). Exista doua varietati deosebite de fractura: fractura cu deplasare, un fragment osos fiind deplasat si
infundat, sifractura deschisa, cu plaga a pielii capului. O fractura nu antreneaza in mod obligatoriu consecinte grave,
dar poate provoca, mai ales in caz de deplasare, leziuni ale encefalului, primare sau secundare.
- Leziunile encefalului cuprind comotia cerebrala, contuzia cerebrala si hematomul subdural acut. Comotia cerebrala
se traduce prin leziuni difuze ale substantei albe provocate de deplasarea si intinderea structurii nervoase in
momentul impactului. Ea este responsabila de o pierdere imediata a starii de constienta, durata ei fiind proportionala
cu intensitatea leziunilor. Contuzia cerebrala comporta o distrugere a celulelor nervoase si mici focare de sangerare.
Leziunile contuziei pot fi localizate la punctul de impact al traumatismului sau de partea opusa atunci cand rezulta
dintr-un mecanism de contralovitura. Ele antreneaza, in functie de localizarea lor, tulburari de comportament sau un
usor deficit motor, in general fara gravitate si reversibil. hematomul subdural acut este o punga de sange colectat in
grosimea meningelor. El genereaza rapid o paralizie si tulburari ale constientei (somnolenta care poate merge pana
la coma).
Leziunile secundare - Leziunile secundare se produc intr-un interval care poate merge de la cateva ore pana la
cateva luni dupa traumatism, si pot aparea chiar atunci cand nu exista o fractura. Hematoamele intracraniene sunt
responsabile de o treime din decesele tardive prin traumatisme craniene. Este vorba de hematoame extradurale,
~ 33 ~


situate intre duramater si cutia craniana, si de hematoame subdurale cronice, situate intre encefal si duramater.
Primele se manifesta prin dureri de cap si tulburari ale constientei (somnolenta, coma). Celelalte se traduc, in
interval de cateva zile pana la cateva luni dupa traumatism prin dureri de cap, o hemiplegie, o afazie, o stare de
pseudodementa sau doar de confuzie la subiectul varstnic, tulburari ale comportamentului (inchidere in sine).
Pericolul acestor doua tipuri de hematom rezida in compresia pe care o provoaca asupra creierului. Modul de
instalare a simptomelor pe care le produc este cu atat mai putin rapid cu cat hematomul apare mai tarziu. Intr-un
mare numar de cazuri, aceste hematoame pot fi depistate prin scanerul cerebral si pot fi tratate, la nevoie, printr-
ointerventie chirurgicala de urgenta.
Diagnostic si tratament - Interogatoriul ranitului sau al anturajului sau da posibilitatea sa se
evalueze violentaaccidentului si sa se stie daca a avut loc pierderea starii de constienta, ceea ce sugereaza formarea
unui hematom. Examenul imediat, care va fi repetat in cursul supravegherii, se leaga de punctele urmatoare: starea
de constienta, semnele neurologice corespunzand unei leziuni localizate ca un hematom (paralizie a unui membru,
abolirea unuireflex), plaga a pielii capului. Radiografiile craniului, in cautarea unei fracturi sunt sistematice.
Atunci cand nu exista nici fractura, nici semn neurologic, riscul de complicatie este infim si spitalizarea nu este
intotdeauna necesara. Atunci cand a avut loc o pierdere a starii de constienta - chiar daca ranitului pare sa-i mearga
foarte bine - o supraveghere de 24 - 48 ore in spital este recomandabila. In caz de coma sau de semn neurologic, se
impune spitalizarea intr-un serviciu de neurochirurgie: scanerul cerebral permite sa se instituie un tratament adecvat
in fiecare caz. In caz de hematom subdural acut, este practicata o reanimare, concomitent cu
un tratamentantiedematos. Hematoamele extradurale sunt drenate pe cale chirurgicala in regim de urgenta, in timp
ce hematoamele subdurale cronice pot face obiectul unui drenaj chirurgical sau al unei corticoterapii.

Traumatismele coloanei vertebrale

Fracturile de compresie ale coloanei vertebrale apar in momentul in care asupra corpului vertebral (ce formeaza
coloana corpurilor vertebrale) se exercita o mare presiune cu efect compresiv, care il face sa isi micsoreze
dimensiunile. Asfel de fracturi apar in special la doua mari categorii de pacienti: cei implicati in accidente traumatice
si, mult mai frecvent, la pacientii cu osteoporoza.
Accidentele auto, traumatismele rezultate in urma activitatilor sportive, miscarile bruste si ridicarea incorecta a
greutatilor - toate aceste evenimente pot duce la diferite tipuri de leziuni ale gatului si dureri cervicale. Gatul este o
parte vitala a corpului care este destul de vulnerabila si predispusa la durere, la diverse prejudicii in urma
accidentelor, evenimentelor sportive si ca urmare a manipularii inadecvate de greutati.
Deoarece traumatismele pot apare oriunde (pe strada, la locul de munca, acasa, in vacanta etc.), si sub diverse
moduri: accidente de circulatie, caderi de la inaltime, calamitati naturale, agresiuni umane etc., cunoasterea si
aplicarea unor masuri si proceduri simple de prim ajutor la locul accidentului, pot reduce consecintele accidentului si
pot chiar salva vieti. De multe ori, traumatisme minore se pot solda cu decesul victimei, datorita neacordarii primului
ajutor sau a efectuarii unor manevre gresite, care agraveaza leziunile existente sau pot chiar produce altele noi.
Politraumatismul In cele mai multe cazuri, avem de-a face cu mai multe leziuni traumatice la aceeasi victima; in astfel
de situatii, cand sunt prezente cel putin doua leziuni traumatice dintre care cel putin una ameninta viata victimei
spunem ca avem de-a face cu un politraumatism. Astfel in cazul unui politraumatism scopul principal al primului
ajutor trebuie sa fie salvarea vietii.




~ 34 ~


Boli ale sistemului nervos periferic
Afeciuni ale nervilor cranieni sau periferici:
Neuropatii, polineuropatii, nevralgii.

Polineuropatia periferica este termenul care descrie o afectiune a sistemului nervos periferic (cel care conecteaza
creierul si maduva spinala cu alte structuri ale organismului) ce poate fi determinata de o boala nervoasa locala, dar
poate sa apara si ca o manifestare secundara a unei patologii sistemice. Polineuropatia periferica se caracterizeaza
prin aparitia paresteziilor si dureilor cronice la nivelul mainilor si picioarelor. Ea poate fi declansata de traumatisme,
accidente, infectii sau tulburari metabolice, dar poate sa apara si in cadrul diabetului, de exemplu.

Sistemul nervos periferic reprezinta partea sistemului nervos care are rolul de a interconecta membrele si viscerele
cu creierul si maduva spinala. Spre deosebire de aceste parti ale sistemului nervos central, sistemul nervos periferic
nu este protejat de oase, sau de alte bariere, ca urmare el este complet descoperit la agresiunea factorilor toxici.

Nervii periferici emerg din maduva si au o distributie particulara- se aranjeaza de-a lungul unor linii ce constituie
dermatoame. Astfel, in mod tipic, lezarea unui anume nerv periferic va determina simptome pe linia respectiva, careia
ii corespunde un anumit teritoriu cutanat. Lezarea nervilor periferici, indiferent de natura, duce la intreruperea legaturii
functionale (sau chiar anatomice) dintre regiunea deservita de nerv si structurile nervoase superioare, instalandu-se
astfel durere, senzatii anormale precum si modificarea tonusului muscular.

Specialistii recunosc mai multe tipuri de polineuropatie periferica: generalizata, simetrica, focala sau multifocala. Tipul
particular al polineuropatiei influenteaza mult si prognosticul pacientului. Neuropatiile periferice generalizate sunt
afectiuni simetrice si apar ca urmare a unor boli sistemice, care afecteaza sistemul nervos periferic in intregime.

Polineuropatiile periferice sunt relativ frecvente, in special la pacientii cu patologii sistemice ce au trecut de varsta de
55 de ani. Aproximativ 4% din pacientii din acest grup au semne si simptome de polineuropatie periferica.
Cauze
Nervii periferici au rolul de a transmite informatiile din periferie la creier. Un set de nervi transmite in mod special
informatiile culese din muschi si viscere (organe interne), iar al doilea set transmite informatii din piele, articulatii si
alte organe. Polineuropatiile periferice apar in momentul in care, din diferite cauze, aceasta trasmitere este afectata.
In unele cazuri sunt afectati nervii care controleaza tensiunea arteriala, sau procesele digestive si apar astfel tensiuni
arteriale anormale si numeroase tulburari digestive. Neuropatiile periferice sunt clasificate in functie de cauza de
aparitie si in functie de gradul extinderii leziunilor in mononeuropatii si polineuropatii.

Mononeuropatiile afecteaza un singur nerv periferic. Acestea sunt cauzate de traumatisme fizice, cel mai adesea
accidente, aplicarea unei presiuni constant ridicate asupra nervului, care duce in final la alterarea stratului protector al
nervului. Polineuropatiile sunt mai frecvente decat mononeuropatiile si implica afectarea unui numar crescut de nervi.
Ele apar ca umare a expunerii la toxine, dezechilibre metabolice si vitaminice sau in cadrul comlicatiilor unor boli
sistemice: cancer, insuficienta renala.

Desi in multe cazuri agentul etiopatogenic nu poate fi identificat, specialistii au realizat o lista cu cele mai frecvente
~ 35 ~


cauze de aparitie a polineuropatiilor periferice.

Acestea includ:
1. Boli genetice - boala Charcot-Marie, ataxia Friedreich;
2. Boli sistemice - diabet zaharat (determina aparitia neuropatiei diabetice), alcoolism cronic (polineuropatia alcoolica),
uremie (din cadrul insuficentei renale cronice), cancer, avitaminoze (in special avitaminoza B 12, avitaminoza A, E si
B1);
3. Infectii sau procese inflamatorii - HIV/ SIDA, hepatita, difteria, febra de Colorado, lepra, boala Lyme, sindromul
Guillain- Barre, poliarterita nodoasa, sarcoidoza, sindromul Sjogren, sifilis, lupus eritematos sistemic, amiloidoza;
4. Expunerea prelungita sau intoxicatia cu - oxid nitric, metale grele (plumb, arsenic, mercur) substante chimice
industrial, in special solvent, compusi toxici;
5. Reactii adverse medicamentoase - in special cele ale chemostaticelor;
6. Alte cauze - compresii nervoase exercitate de aparate ghipsate, proteje, carje, ischemie, traumatisme, expunere
prelungita la temperaturi scazute, hipotiroidism, afectiuni cronice hepatice.

Polineuropatia periferica este foarte frecventa in populatia generala, insa incidenta exacta in functie de grupe de
varsta nu poate fi stabilita datorita faptului ca definitia bolii este destul de laxa, iar cauzele ei sunt foarte numeroase.

Specialistii considera ca exista si o predispozitie genetica la a dezvolta polineuropatii. Factorii de risc pentru
aparitia acestei afectiuni sunt reprezentati de:
- Diabet zaharat, in special daca nu este controlat in mod corespunzator nivelul glicemiei;
- Abuz de alcool;
- Stare de imunosupresie;
- Boli autoimune si insuficiente cronice de organ.
Simptomatologie
In general, simptomele depind in functie de tipul de nerv afectat. Cele trei tipuri importante de nervi ce sunt implicate
in proces sunt: nervi motori (controleaza activitatea motorie), nervi senzitivi (poarta informatia senzitiva- durere,
senzatii tactile, nocicieptie) si nervi autonomi (care duc informatiile de la si catre organe si glande si sunt responsbili
de functionarea corecta a sistemului digestiv, cardiac, renal).

Astfel, si simptomele sunt clasificate in simptome motorii, senzoriale si vegetative, insa adesea sunt mixte. De
asemenea, simptomele depind si de natura agentului cauzator si pot fi sistemice sau locale. Nervii cu traiecte lungi
sunt mai frecvent afectati comparativ cu cei cu traiecte scurte, deci simptomele pot fi mai importante si mai
zgomotoase la nivelul extremitatilor distale (talpi, palme) decat in coapse sau brate.

Simptomele de natura senzitiva se caracterizeaza prin modificarea perceptiilor dureroase, tactile, termice, cu
apartia:
- Paresteziilor, anesteziilor;
- Incapacitatii de a discrimina intre stimulii tactili;
- Incapacitatea de a determina pozitia articulatiilor in spatiu (simptom care implica si pierderea simtului de coordoanre
a miscarilor);
- Hiperestezii, mai ales la nivelul picioarelor, iar pacientii nu pot atinge nici cele mai delicate materiale.

Aceste simptome debuteaza la nivelul talpilor si progreseaza spre centru, afectand din ce in ce mai multe zone.
Neuropatiile periferice senzitive apar in mod specific in cazul pacientilor cu diabet.
Simptomele motorii sunt reprezentate de slabiciune musculara, hipotrofie musculara si pierderea dexteritatii. Ele apar
ca urmare a lezarii functiei si chiar structurii fibrelor nervoase motorii. Intensitatea acestor simptome variaza foarte
~ 36 ~


mult, uneori putand fi vorba doar de crampe musculare.
Alte simptome de natura motorie include:
- Disfagie, tulburari de deglutitie;
- Paralizii;
- Caderi repetate (datorita hipotrofiei musculaturii membrelor inferioare);
- Incapacitatea de a realiza miscari fine (chiar si inchiderea nasturilor);
- Pierderea controlului muscular;
- Crampe musuclare, fasciculatii;
- Astenie musculara;
- Mers ebrios;
- Mialgii;
- Tremor.

Simptomele vegetative afecteaza in principal controlul voluntar si semivoluntar, cum ar fi tensiunea arteriala.

Simptomele de natura vegetativa includ:
- Balonare abdominala;
- Constipatie;
- Diareea;
- Satietate precoce;
- Greata si/sau varsaturi imediat dupa masa;
- Scadere in greutate (peste 5%);
- Tulburari de vedere, diminuarea acuitatii vizuale;
- Ameteli, lipotimii;
- Transpiratii scazute cantitativ;
- Tulburari de mictiune;
- Golire vezicala incompleta;
- Intoleranta la caldura;
- Impotenta;
- Incontinenta urinara.
Tratament
Tratametul polineuropatiei periferice isi propune:
- Identificarea si tratarea cauzei de baza a aparitiei acestei afectiuni si indepartarea factorilor de risc;
- Controlul simptomelor;
- Vindecarea cauzei, in masura in care acest lucru este posibil;
- Oferirea unui grad ridicat de independenta pacientului;
- Ameliorarea calitatii vietii pacientului.
Tratamentul de specialitate
Tratamentul de specialitate include administrarea diverselor medicamente si recuperarea functiilor motorii ale
pacientului.

Terapia medicamentoasa include adminsitrarea unor substante cu actiune pe sistemul nervos central, cum ar fi
antidepresive sau antiepilpetice (sunt indicate in tratamentul durerii neuropatice cronice). Cel mai frecvent sunt
utilizateantidepresivele triciclice (in special amitriptilina) sau antiepilepticele de tipul gabapentinei. Pacientii primesc de
~ 37 ~


obicei doze scazute pentru a se evita instalarea dependentei de medicament.

In cazul in care durerea este moderata se pot indica preparate antialgice obisnuite, de tipul ibuprofenul sau
acetamiofenului. Ele au avantajul de a fi disponibile tuturor pacientilor deoarece nu au nevoie de o reteta medicala
pentru a fi eliberate de catre farmacist. Medicamente antialgice continand opioide sunt eliberate doar pe baza
de prescriptie medicala, ele avand capacitate analgezica mult mai intensa si putand determina aparitia
dependentei.

Tratamentul medicamentos se adreseaza si complicatiilor induse de afectarile nervoase: cardiace, digestive, renale,
metabolice. Se recomanda adminstrarea de stimulante ale motilitatii gastrice (cum ar fi metoclopramidul),
medicamente antihipertensive, tratarea diareei sau a constipatiei.
Fiziokinetoterapia, terapia ocupationala si interventiile ortopedice sunt si ele indicate in cazul pacientilor cu
simptome importante de polineuropatie periferica. Sunt foarte utile, de exemplu, exercitiile care stimuleaza
functia si amelioreaza tonusul muscular. In cazul in care afectarea membrului inferior este importanta, pacientii pot
apela la carje, carucioare pentru a se deplasa mai bine.


Boli inflamatorii demielinizante: sindromul Guillain-
Barr, polineuropatia cronic inflamatorie
demielinizant (PCID).

Sindromul Guillain Barre este o boala neurologica rara care apartine unui grup larg de neuropatii periferice ce se
caracterizeaza prin afectarea autoimuna a sistemului nervos periferic. Boala este de fapt o polineuropatie
inflamatorie acuta demielinizanta declansata de un proces infectios acut. Leziunile se datoreaza raspunsului
sistemului imun al pacientului la infectia declansatoare. Sindromul Guillain Barre determina in final aparitia
atoniei musculare, disparitia reflexelor, pierderea capacitatii de a discrimina stimulii tactili, termici, durerosi,
aparitia paresteziilor localizate la nivelul bratelor, fetei, membrelor inferioare pana la dezvoltarea parezelor si
chiar a paraliziilor.
Sindromul reprezinta cea mai frecventa cauza de aparitie a paraliziilor cu evolutie rapida (zile-saptamani).
Aproximativ 2 persoane din 100000 dezvolta acest sindrom in decursul unui an. Nu exista predispozitie rasiala sau
de sex, femeile si barbatii au aceleasi sanse de a face boala. Un studiu efectuat de catre specialistii suedezi arata
ca incidenta este mai scazuta in timpul sarcinii, insa creste rapid in lunile dupa ce femeia a nascut. Boala poate sa
apara la orice varsta, chiar si in perioada copilariei, dar se pare ca are 2 varfuri de incidenta: in perioada de
adolescenta si cea de tanar adult (15-35 de ani) si la varsta a treia (50-75 de ani).
Desi poate fi fatala, multi pacienti isi revin aproape complet in urma unui tratament corect. Peste 85% isi recapata
functiile motorii si senzitive in 6-12 luni, maximul fiind la 18 luni. Totusi, aproximativ 7-15% din pacienti raman cu
un deficit neurologic (ataxie senzitiva, disestezii). Rata mortalitatii se apropie de 5% in principal datorita
complicatiilor respiratorii (insuficienta respiratorie), sepsisului, pneumoniei, trombemboliei pulmonare si in final
stopului cardiorespirator. Boala nu are tendinta la recurenta.
Care sunt cauzele?
Cauza exacta a sindromului Guillain-Bare ramane necunoscuta. Se pare totusi ca este o boala cu componenta
autoimuna (in aceste cazuri organismul pacientului este caracterizat printr-o hiperactivitate imuna: se secreta
anticorpi impotriva structurilor self, proprii organismului, dar care nu mai sunt percepute astfel de catre sistemul
de aparare ci sunt considerate antigene pe care acesta trebuie sa le distruga). Sindromul Guillain Barre apare ca
urmare a declansarii unor raspunsuri imune mediate umoral si celular, aparute ca urmare a unor procese
~ 38 ~


infectioase. Boala este precedata de o infectie bacteriana sau virala (aproximativ 40% din pacienti au fost
descoperiti pozitivi la testele serologice pentru infectia cu Campylobacter jejuni). Pe masura ca organismul
produce anticorpi sa lupte impotriva acestor infectii, sunt produsi si autoanticorpi. Tintele lor in cadrul
sindromului Guillain Barre devin gangliozidele care sunt substante complexe prezente in cantitati mari in tesutul
nervos, in secial in nodurile Ranvier. Apare astfel o infiltrare limfocitara si o demielinizare mediata de macrofage,
cu afectarea nervilor periferici, ce duce in timp scurt la Dureri la nivelul mainilor sau picioarelor, neindemanarea.
Pe masura ce functia musculara se degradeaza, se impune asistarea respiratorie a pacientului.
Simptomele tipice includ:
- Slabiciune musculara chiar si dupa 3 ani. In cazuri rare s-au raportat si recidive dupa multi ani.
Pacientii cu sindromul Guillain-Barre se confrunta nu doar cu probleme de ordin fizic, ci si emotional, datorita
faptului ca le este foarte greu sa se obisnuiasca cu starea de dependenta pe care o impune paralizia, avand
nevoie de consiliere psihologica.
Care sunt complicatiile?
Complicatiile pe termen lung sunt consecinta paraliziilor. Cele mai frecvente complicatii sunt:
- hipertensiunea/hipotensiunea
- trombembolia pulmonara, pneumonii
- aritmii cardiace
- retentie urinara
- ileus intestinal
- aspiratia lichidului de varsatura
- nefropatie (in special in cazul pacientilor tineri)
- tulburari psihiatrice (anxietate sau depresie).

Sindroame compresive: radiculopatii prin hernii ale
discurilor intervertebrale

Ce este hernia de disc?
Coloana vertebrala reprezinta elementul central al sistemului osos uman si deci al aparatului locomotor. Aceasta
indeplineste urmatoarele functii: functia de sustinere (sustine trunchiul alaturi de musculatura paravertebrala),
functia de protectie (protejeaza maduva importiva diferitelor agresiuni mecanice cu ajutorul canalului medular),
functia de mobilitate (datorita curburilor sale fiziologice ofera omului posibilitatea de a se misca si de a se deplasa
), functia morfogenetica (particularitatile mecanicii coloanei vertebrale influenteaza asezarea organelor interne).
Coloana vertebrala este alcatuita din 33-34 piese osoase numite vertebre. Corpii vertebrali sunt legati prin
discurile intervertebrale. Intre vertebre se mai gasesc si ligamente care, impreuna cu discul intervertebral si cu
capsulele articulare, formeaza segmentul de mobilitate.
Componenta cea mai importanta a acestuia o reprezinta discul intervertebral care este asezat in spatiile dintre
corpii vertebrali, pe care ii separa, dar ii si solidarizeaza in acelasi timp. Este format dintr-o portiune periferica,
alcatuita din tesut conjunctiv fibros, numita inel fibros si o portiune centrala cu aspect gelatinos, care poarta
numele de nucleu pulpos. In cazul discului degenerat, presiunile din interiorul nucleului pulpos scad semnificativ.
Contractura muschilor toracelui si abdomenului reduce cu mult solicitarea discurilor intervertebrale.
Aceste date releva importanta intretinerii unei bune musculaturi toraco-abdominale pentru asigurarea functionarii
normale a coloanei vertebrale si pentru prevenirea uzurii discale. Astfel, la persoanele supraponderale, unde
tonusul musculaturii abdominale e scazut, se creeaza conditii mecanice nefavorabile suplimentare asupra coloanei
~ 39 ~


vertebrale, explicand frecventa aparitiei discopatiei sau chiar a herniei de disc. Miscarea este necesara nutritiei
discului intervertebral.
Daca aceste discuri sunt indemne,ele au rol de a mentine flexibilitatea coloanei vertebrale si a atenua socurile la
care este supusa zilnic.Cand discurile se deterioreaza in urma traumatismelor sau imbatranirii,ele tind sa se
deplaseze spre exterior prin slabirea inelului fibros sau sa se rupa,proces care poarta numele de hernie de
disc,deplasare vertebrala sau ruptura de disc.
Hernia de disc poate aparea la orice nivel al coloanei vertebrale,insa cel mai des afecteaza coloana
lombara(partea inferioara),apoi in ordine coloana cervicala(partea coloanei corespunzatoare zonei gatului) si cel
mai rar coloana toracala.
Care sunt cauzele herniei de disc?
Hernierea unui disc se datoreaza de obicei degenerarii inelului fibros.Odata cu inaintarea in varsta,discurile incep
sa piarda din lichidul care le ajuta sa-si mentina hidratarea si totodata pozitia normala.Volumul nucleului pulpos
incepe sa scada cu timpul,presiunile nu mai sunt reapartizate uniform pe suprafata sa.
Hernia mai poate aparea si in caz de traumatisme la nivelul coloanei(accidente sportive,rutiere sau de
munca,caderi de la inaltime,expuneri prelungite la vibratii,miscari bruste,eforturi intense si sustinute fara
antrenament prealabil) care determina fisurarea inelului fibros si impingerea nucleului pulpos in afara prin aceste
fisuri.
Ce factori de risc pot duce la aparitia unei hernii de disc?
* varsta inaintata-care duce la modificari degenerative inevitabile ale discului intervertebral,si totodata
predispune la accidente cu potential traumatizant asupra coloanei vertebrale;
* sexul masculin;
* antecedente de traumatisme,interventii chirurgicale sau alte afectiuni sistemice,inflamatorii,tumorale,
localizate la nivelul coloanei,care slabesc structura sa de rezistenta;
* activitati care cresc solicitarile exercitate asupra coloanei,si slabesc progresiv structura discului:activitati care
necesita pozitii sezande indelungate(munca de birou),ridicari de obiecte grele,rasuciri sau aplecari
frecvente,miscari repetitive sau vibratii constante(cum ar fi condusul masinii).
* exercitii fizice efectuate neregulat,care solicita prea mult coloana dupa o perioada lunga de inactivitate;
* fumatul -nicotina scade capacitatea discului intervertebral de a prelua din sange substantele nutritive necesare;
* obezitatea-creste presiunea exercitata asupra discurilor,in special cele de la nivel lombar;
* tusea si stranutul frecvente,care solicita musculatura abdominala,pelvina si implicit cresc presiunea la nivelul
coloanei vertebrale.
Ce simptomatologie genereaza o hernie de disc?
Daca discul herniat apasa asupra unui nerv,vor aparea dureri,amorteli si Amorteala pe un picior,care incepe de la
nivelul sezutului si se extinde spre sold,glezna sau picior.
* Slabiciune musculara in teritoriul deservit de nervul afectat,care uneori se resimte in ambele picioare;
* dureri la nivelul anterior al coapsei;
* pierderea controlului voluntar asupra evacuarii de urina si materii fecalesi a capacitatii erectile,in sindromul
numit coada de cal(compresiunea foarte puternica asupra radacinilor nervoase afecteaza centrii care
controleaza aceste acte fiziologice).
Durerea de picior(lombosciatica) datorata unei hernii discale are urmatoarele caracteristici:
* apare de regula la un singur picior;
* debutul este brusc in cazul unui traumatism sau gradat la varstnici si in cazul degenerarii progresive a discului
intervertebral;
* poate fi continua sau in pusee;
* se accentueaza la tuse,stranut,defecatie sau orice alt efort ce implica contractia musculaturii abdominale si
pelvine;
* se agraveaza in condtii de sedentarism prelungit;
* se amelioreaza partial sau chiar total in timpul mersului,pozitiei intinse sau altor pozitii care relaxeaza coloana si
~ 40 ~


scad presiunea exercitata asupra discului herniat.
* cu timpul,simptomatologia se agraveaza daca pacientul nu consulta medicul pentru diagnosticarea si tratarea cat
mai rapid cu putinta a afectiunii:durerile devin aproape permanente,nu mai raspund la nici un fel de medicatie
antialgica,iar perioadele de acalmie sunt din ce in ce mai rare;pacientul devine agitat,anxios,nu isi mai poate
desfasura activitatile zilnice obisnuite.
Tratament
Scopul tratamentului herniei de disc este ameliorarea durerii si oprirea evolutiei procesului etiopatogenic. Pentru
aceasta se indica o perioada de odihna, administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene si fizioterapie. Majoritatea
pacientilor raspund foarte bine la aceste tratamente combinate si isi pot relua activitatile cotidiene, simptomele fiind
controlate adecvat. Exista insa si un procent relativ mic care au nevoie de tratament pe termen lung, corticoterapie
sau chiar interventie chirurgicala.

Tratamentul farmacologic

Tratamentul farmacologic include administrarea de analgezice de uz larg sau opioide, de relaxante musculare si
antiinflamatoare. Scopul tratamentului farmacologic este de a reduce durerea si inflamatia locala, redand pacientului
libertatea de miscare.

Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) sunt indicate in special pentru ameliorarea durerilor moderate. Dintre AINS
cel mai indicat este ibuprofenul, in cazul in care pacientul nu are contraindicatii. Se adminstreaza 200- 400 mg, fara a
se depasi insa 3, 2 grame/ zi. Nu este indicat pacientilor cu boala ulceroasa activa, cu insuficienta renala si cu
tulburari de coagulare.

Pe langa ibuprofen mai pot fi folosite si alte analgezice, cum ar fi ketoprofen, naproxen sau acetaminofen.
Acetaminofenul nu este un AINS, are un alt mecanism de actiune si nu are efecte secundare atat de importante ca
AINS (in special de natura gastrica) insa nici activitate antiinflamatorie. Analgezicele opioide pot fi administrate
pacientilor cu dureri intense ce nu pot fi controlate prin analgezicele obisnuite. Ele se elibereaza exclusiv pe baza
unei retete medicale, iar utilizarea lor se face sub supraveghere medicala deoarece exsita riscul de aparitie
a dependentei.

Spre deosebire de tratamentul cu AINS care poate fi facut pe termen lung, opioidele se administreaza exclusiv in
cure scurte. Indicatiile lor sunt limitate la herniile de disc secundare unor traumatisme grave .

Relaxantele musculare sunt indicate doar daca pacientul are si spasm muscular. Unii pacienti pot primi chiar si
corticosteroizi (oral sau intravenos) in cazul in care inflamatia peridiscala este importanta si nu se reduce in urma
tratamentului cu AINS.

Injectii epidurale cu cortizon

O optiune terapeutica folosita pentru controlul durerii si inflamatiei este reprezentata de injectarea de corticosteroizi in
zona afectata. Efectele benefice sunt resimtite chiar si cateva luni. Procedura este grevata de cateva riscuri deoarece
este invaziva. Pentru a fi localizata zona cat mai bine, injectiile se realizeaza sub control radiologic.
Tratamentul chirurgical

Tratamentul chirurgical este destul de rar folosit in cazul herniei de disc necomplicate. El trebuie avut in vedere doar
daca simptomele persista si afecteaza foarte mult calitatea vietii pacientului, limitandu-i activitatile zilnice si miscarile.
~ 41 ~



Cele mai utilizate si indicate proceduri chirurgicale sunt:

- Discectomia si microdiscectomia constau in indepartarea unui disc ce protruzioneaza. Procedura se realizeaza
subanestezie generala iar pacientul ramane internat in spital 3 - 4 zile sau pana cand starea de sanatate permite
externarea. Pentru a se evita riscul de aparitie a cheagurilor sangvine, pacientii sunt stimulati sa se mobilizeze chiar
din prima zi postoperator. Recuperarea completa dureaza cateva sapatamani. In cazul in care hernia nu a fost unica
sau daca au aparut si alte probleme ce au trebuit tratate, recuperarea va fi mai anevoiasa. Microdiscectomia consta
in indepartarea unor fragmente foarte reduse din discul implicat in hernie printr-o incizie de mici dimensiuni;

- Laminectomia sau hemilaminectomia- se face pentru a ameliora stenoza spinala sau compresia nervoasa;

- Chemonucleoliza este o procedura ce presupune injectarea unei enzime (chimopapaina) in interiorul discului
herniat cu scopul de a dizolva substanta gelatinoasa care este raspunzatoare de aparitia simptomelor. In anumite
situatii chemonucleoliza poate reprezenta o alternativa la discectomie.
Modificarea stilului de viata

Miastenie
Miastenia reprezinta o boala neurologica ce se caracterizeaza printr-o slabiciune musculara. Miastenia este o
afectiune foarte rara de origine autoimuna. anticorpii in cauza se fixeaza pe placa motorie, zona de contact a
celuleimusculare cu fibra nervoasa care o comanda, ceea ce impiedica acetilcolina sa se fixeze aici si sa blocheze
transmiterea mesajelor. Fara a se cunoaste motivele, se observa diferite afectiuni ale timusului la 75% dintre
persoanele suferind de miastenie. Boala debuteaza inaintea varstei de 40 ani - primele semne sunt de cele mai multe
ori oculare, pacientii plangandu-se de o diplopie sau de un ptosis al unuia dintre cei doi ochi. De asemenea, mai
poate fi vorba si de tulburari ale vocii, de jena la masticatie, de o vlaguire a membrelor, de o senzatie de
oboseala generala. Variabilitatea tulburarilor si accentuarea lor la oboseala sunt caracteristice bolilor. De cele mai
multe ori, miastenia se intinde la alti muschi. tratamentul se bazeaza pe administrarea de anticolinestezice, care
favorizeaza actiunea acetilcolinei, si adesea pe ablatia chirurgicala a timusului. In majoritatea cazurilor,
dacatratamentul este urmat multa vreme, acesta permite subiectului sa duca o viata normala sau cel putin autonoma.
Atunci cand acest tratament nu conduce la o ameliorare satisfacatoare, se propune administrarea deimunosupresoare.

Miopatie

Afectiune a fibrelor musculare.

miopatiile cu debut in copilarie

Afectiunile fibrelor musculare care apar in copilarie sunt aproape toate degenerative.
Varietatea cea mai frecventa este miopatia lui Duchenne, care este transmisa de catre femei si care nu afecteaza
decat baietii, de la varsta de 2 ani. Altele, ca miopatia lui Becker, apar mai tarziu.

Semne si simptome - Copiii afectati sufera de o reducere a tonusului muscular adesea generalizata, dar
predominand la radacinile membrelor, la gat, la torace si la abdomen. Fata are un aspect caracteristic: absenta
~ 42 ~


mimicii, caderea pleoapei superioare, gura deschisa in permanenta, buza superioara cu forma de accent circumflex.
Nou-nascutii prezinta uneori retractii musculare ale picioarelor si mainilor, un torticolis congenital, deformari ale
picioarelor si o luxatie a soldului. Dupa cativa ani, poate surveni o insuficienta respiratorie.

Diagnostic -Aceste anomalii trebuie sa conduca la consultarea unui pediatru specializat in neurologie, care va
proceda la examene complementare (dozarea enzimelor musculare, eleetromiografia, biopsia musculara etc.),
indispensabile pentru a determina tipul de boala in cauza.

Tratament - Actualmente, nu exista un tratament curativ al acestei boli, ci doar o ingrijire a tulburarilor pe care ele
le antreneaza, ceea ce permite imbunatatirea confortului si sperantei de viata a bolnavului. Kineziterapia, chiar
interventiile de chirurgie ortopedica permit corectarea retractiilor si deformatiilor musculare. Sunt utile sedintele de
reeducare si o asistenta respiratorie, intr-un stadiu ulterior al evolutiei. O traheotomie permite practicarea, pe timpul
noptii, a unei asistari respiratorii. In plus, copiii cu miopatii fac de regula obiectul unor scurte sederi in spital cu
scopul de a beneficia de o ventilatie asistata, in particular atunci cand sufera de o insuficienta respiratorie.

Miopatiile cu debut la varsta adulta

Afectiunile fibrelor musculare cu debut la varsta adulta pot fi de origine degenerativa sau metabolica sau
consecutive unei intoxicatii, luarii unor medicamente sau unor boli endocrine.

- Miopatiile degenerative cuprind indeosebi boala lui Steinert, cu transmisie autosomica ce se transmite numai prin
cromozomii nesexuali - dominanta (este suficient ca gena in cauza sa fie transmisa de catre unul dintre parinti pentru
a se dezvolta boala), care debuteaza intre 20 si 30 ani. Boala se traduce printr-o slabire progresiva a muschilor
asociata cu o miotonie (decontractare musculara anormal de lenta) si cu manifestari extramusculare, insuficienta
genitala (atrofie testiculara, impotenta), calvitie precoce, cataracta, tulburari ale conductiei cardiace etc.
- Miopatiile metabolice sunt provocate de o perturbatie biochimica ce stanjeneste functionarea muschilor. Printre ele
se disting indeosebi - paraliziile periodice, legate de variatiile excesive ale nivelului sangvin de potasiu. Aceste
afectiuni ereditare se traduc prin accese de paralizie ale celor 4 membre, - glicogenozele, legate de un deficit al
enzimelor care degradeaza glicogenul. Ele se traduc prin crampe si, uneori, printr-o insuficienta musculara la efort.
- Miopatiile secundare sunt provocate de o intoxicatie (alcool, heroina, amfetamine), de luarea unui medicament
(corticosteroizi, clorochin, cimetidina) sau sunt legate de o afectiune endocrina (boala lui Basedow sau a lui
Cushing, hipotiroidie). Ele se traduc printr-o slabire progresiva a muschilor

Diagnostic -In afara examenului clinic si a realizarii unei electromiograme, diagnosticul se pune si pe baza a diferite
examene complementare: dozarea nivelului de potasiu sangvin pentru paraliziile periodice, biopsia musculara pentru
glicogenoze etc.

Tratament - Tratamentul miopatiilor secundare consta in suprimarea cauzei lor (oprirea unui tratament cu
corticosteroizi, tratarea bolii responsabile etc.). In schimb, nu exista un tratament curativ al altor miopatii, pentru
care se poate totusi incerca o corectare a simptomelor (luarea de chinina sau de procainamida pentru tratarea
miotoniei din cadrul bolii lui Steinert, de exemplu) si Duchenne (miopatie a lui).



~ 43 ~