Drept constituţional şi instituţii politice

Suport de curs pentru semestrul I

An universitar 2005-2006

drd. Mihai Lupu

 Cuprins

Capitolul I. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Secţiunea 1. Sistemul dreptului ................................................................................. 4

Secţiunea a 2-a. Specificitatea dreptului constituţional ca ramură a dreptului ......... 6
1. Obiectul şi subiectele dreptului constituţional
2. Normele de drept constituţional
3. Izvoarele formale ale dreptului constituţional
4. Drept constituţional şi instituţii politice – ştiinţă şi disciplină de studiu
4.1 Obiectul de studiu
4.2. Metodele de cercetare
4.3. Apariţia şi dezvoltarea dreptului constituţional
Secţiunea a 3-a Dreptul constituţional – ramura principală a sistemului de drept ... 11

Capitolul II. Statul

Secţiunea 1. Conceptul de stat .................................................................................. 13

Secţiunea a 2-a Etapele formării statului .................................................................. 13
Secţiunea a 3-a. Elementele statului ......................................................................... 14
1. Populaţia
1.1. Cetăţenia
1.2. Drepturile şi libertăţile fundamentale
1.3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
1.4. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
1.5. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
2. Teritoriul
2.1. Noţiune
2.2. Delimitarea teritoriului
2.3. Raporturile dintre stat şi teritoriu
2.4. Caracterele teritoriului
3. Suveranitatea
Secţiunea a 4-a Criteriile statului ............................................................................. 26
1. Forma de stat
2. Forma de guvernământ
3. Regimul politic
3.1. Determinări în clasificarea regimurilor politice
3.2. Clasificarea regimurilor politice în epoca contemporană
3.2.1 Regimurile politice pluraliste
3.2.2 Regimurile politice totalitare sau dictatoriale
3.2.3 Regimurile politice mixte
Secţiunea a 5-a Funcţiile statului ............................................................................ 31

2
Secţiunea a 6-a Accesul cetăţenilor la putere ......................................................... 32
1. Dreptul de vot
1.1 Votul cenzitar
1.2. Sufragiul intelectual
1.3. Excluderea de la vot a anumitor categorii de cetăţeni
1.4. Votul universal
2. Alegerile libere
3. Sisteme electorale (moduri de scrutin)
3.1. Scrutinul majoritar
3.2. Reprezentarea proporţională
3.3. Sistemele mixte
3.4. Reprezentarea minorităţilor şi a grupurilor de interese speciale

Capitolul III. Constituţia

Secţiunea 1. Noţiunea de constituţie ...................................................................... 39

Secţiunea a 2-a. Clasificarea constituţiilor ............................................................ 40
1. Constituţiile cutumiare
2. Constituţiile scrise
Secţiunea a 3-a Adoptarea, modificarea şi abrogarea constituţiei .......................... 43
1. Adoptarea constituţiei
2. Modificarea constituţiei
3. Caracterul şi legitimitatea constituţională ale loviturilor de stat şi ale revoluţiilor
sociale
4. Încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea
constituţiei
Secţiunea a 4-a Conţinutul constituţiei ................................................................... 47
Secţiunea a 5-a Supremaţia constituţiei .................................................................. 48
1. Conceptul de supremaţie a constituţiei
2. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei
3. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei

3
 Capitolul I. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Secţiunea 1. Sistemul dreptului.

Nimeni nu poate spune exact când şi în ce condiţii a apărut dreptul. Se consideră că

dreptul a apărut odată cu societatea omenească, privită ca ansamblu unitar, complex
sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii
acestora de creare a bunurilor materiale şi a valorilor spirituale necesare traiului individual şi
colectiv1. Afirmaţia este criticabilă deoarece, la începuturi, societatea nu era suficient
organizată pentru a răspunde tuturor nevoilor individuale şi colective. Cert este însă că
societatea presupune, în primul rând, stabilirea unor relaţii între indivizii care o compun,
relaţii ce nu se pot desfăşura haotic, ci numai după nişte reguli a căror respectare trebuie
asigurată. Putem vorbi de apariţia dreptului doar atunci când societatea umană se organizează
în stat, care, pe lângă edictarea de norme are şi responsabilitatea vegherii la respectarea lor,
dacă este necesar utilizând toate mijloacele de care dispune. Edictarea de norme şi asigurarea
respectării lor făcându-se organizat şi sistematic ia naştere un sistem 2, pe care îl putem numi
sistemul dreptului.
Sistemul dreptului are următoarele trăsături3:
a)elementul de bază al sistemului este norma juridică;
b)este un sistem deschis, aflându-se într-un proces permanent de schimbare, pentru a ţine
cont de transformările intervenite în societate, uneori chiar pentru a genera aceste
transformări;
c)structura sistemului relevă o serie de interacţiuni între diferite componente ale
sistemului, pe multiple planuri;
d)sistemul dreptului nu este reductibil la părţile componente, el poate funcţiona doar ca
ansamblu, în toată complexitatea ce-l caracterizează;
e)sistemul dreptului se distinge de toate celelalte sisteme în primul rând prin faptul că
asigurarea respectării normei juridice se face, în unele cazuri, prin recurgere la forţa de
constrângere a statului;
f) sistemul dreptului cunoaşte o ierarhie a subsistemelor, în funcţie de importanţa relaţiilor
sociale reglementate şi de forma pe care o îmbracă norma juridică;
g)sistemul dreptului nu are un mecanism propriu de autoreglare, el este organizat din afara
sa de către organele statului menite să edicteze şi să facă respectată norma juridică.
Dreptul natural este dreptul inerent naturii umane, imuabil, care preexistă statului şi se
impune acestuia în procesul edictării de norme juridice, cuprinzând toate regulile a căror
respectare asigură membrului comunităţii umane viaţa şi statul social, respectarea demnităţii
şi deplina manifestare a personalităţii. Teoretizarea dreptului natural a constituit preocuparea
filozofilor europeni din secolul al XVIII – lea, ca o reacţie împotriva absolutismului
monarhic. Dreptul natural este acelaşi în toate timpurile. Limitele nu-i pot fi stabilite, aşa cum
oamenii de ştiinţă nu pot descoperi totul despre om şi umanitate.
Dreptul obiectiv trebuie să aibă ca sursa dreptul natural şi desemnează ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile sociale, alcătuind ordinea de drept, a căror
respectare este asigurată, dacă este cazul, prin forţa de constrângere a statului. Dreptul pozitiv
este dreptul obiectiv în vigoare, aplicabil.

1
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 12.
2
Pentru o aprofundare a noţiunii de sistem vezi I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat,
Arad, 2001, p. 7-12.
3
I. Deleanu, op. cit., p. 16 şi urm.

4
 Dreptul obiectiv este izvorul dreptului subiectiv, acea prerogativă recunoscută
individului de a avea o anumită conduită sau de a pretinde altuia să aibă o anumită conduită,
la nevoie recurgând la forţa de constrângere a statului.
Cele două mari subdiviziuni ale dreptului sunt dreptul public şi dreptul privat. Distincţia
dintre dreptul public şi dreptul privat a constituit preocuparea juriştilor din toate timpurile4.
Ulpian a ales drept criteriu natura interesului urmărit: dreptul public protejează interesul
general, în timp ce dreptul privat are în vedere interesele particulare. Determinarea sferei de
cuprindere a celor două subdiviziuni nu dă o importanţă mai mare intereselor generale decât
celor private. O majoritate nu poate aduce atingere drepturilor fundamentale ale unui singur
individ, chiar dacă acţiunea ei ar avea în vedere un interes general.
Savigny explică necesitatea delimitării celor două subdiviziuni în funcţie de finalitatea
urmărită: în dreptul public statul este scop şi individul este mijloc, în timp ce în dreptul privat
individul este scop şi statul mijloc.
Paul Negulescu5 găseşte şi alte diferenţe care justifică cele două subdiviziuni, diferenţe
ce pot fi considerate şi caracteristici ale subdiviziunilor dreptului. Normele de drept privat
sunt mai cristalizate, mai stabile decât cele de drept public, puternic influenţate de egoismul
de clasă, mai puţin puternic decât egoismul individual, care influenţeză normele de drept
privat. În plus, în timp ce, în dreptul privat un act întocmit în frauda legii nu poate produce
efecte juridice, în dreptul public, un act ilegal, determinat de o împrejurare excepţională, poate
produce efecte.
Ion Deleanu afirmă6 că, pentru delimitarea celor două subdiviziuni, trebuie să avem în
vedere trei criterii:
a)criteriul organic – are ca temei calitatea subiecţilor;
Dreptul public priveşte persoanele publice, este aplicabil între raporturile dintre
autorităţi (stat) sau dintre autorităţi şi cetăţeni. Persoana publică creează dreptul şi îl aplică, de
regulă din oficiu, înterzicând, autorizând controlând sau impunând o anumită conduită.
În dreptul privat, statul este doar un arbitru: creează dreptul, supraveghează respectarea
lui şi, la sesizarea persoanelor private sancţionează acţiunile ilegale.
b)criteriul interesului;
c)criteriul formal – are ca temei forma raporturilor juridice.
Dreptul public se caracterizează prin procdee de constrângere, mijlocul de acţiune fiind
actul juridic unilateral, impus de puterea statală. Părţile raporului juridic se află pe poziţii
inegale.
Dreptul privat se aplică raporturilor juridice în care manifestarea de voinţă este liberă,
de pe poziţii egale, nu impusă.
O delimitare clară a celor două subdiviziuni nu se poate face. Între ele există multiple
interferenţe. De la o epocă la alta, fiecărei subdiviziuni i s-a acordat o importanţă mai mică
sau mai mare. Astfel, în secolul al XIX-lea, dreptul privat a cunoscut o ascensiune fără
precedent, pentru ca, după primul război mondial, statul să se implice tot mai mult în viaţa
societăţii, implicare ce a avut drept consecinţă o publicizare a dreptului.

Secţiunea a 2-a. Specificitatea dreptului constituţional ca ramură a dreptului

1. Obiectul şi subiectele dreptului constituţional

În sistemul dreptului dreptul constituţional ocupă o poziţie supraordonată, justificată

atât de elemente de fond, cât şi de elemente de formă. Dreptul constituţional reglementează

4
P. Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927, p. 29-31
5
idem, p. 32-34
6
I. Deleanu, op. cit., p. 24-27

5
cele mai importante relaţii sociale în stat, impunându-se celorlalte ramuri de drept. De aceea
normele de drept constituţional cunosc forme deosebite de adoptare şi trebuie să fie respectate
de toate autorităţile publice nu numai în aplicarea dreptului, dar şi în elaborarea de norme
aparţinând celorlalte ramuri de drept.
Pentru a identifica raporturile juridice de drept constituţional trebuie să stabilim obiectul
specific, subiectele şi normele de drept constituţional.
Obiectul dreptului constituţional este alcătuit din acel relaţii sociale care se nasc în
activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele puterii
şi bazele organizării puterii. Bazele puterii sunt factorii economici şi sociali, elemente
exterioare statului, care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Bazele
organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, elemente ce configurează structura şi atribuţiile
autorităţilor publice.7
Subiectele dreptului constituţional sunt poporul, statul, organele statului, asociaţiile
politice, cetăţenii, străinii şi apatrizii. Poporul, conform Constituţiei, deţine suveranitatea
naţională şi o exercită prin organele alese prin vot. Statul poate fi considerat ca subiect atât
individual, cât şi prin organele sale. Organele statului pot fi subiecte ale dreptului
constituţional dacă avem în vedere cele trei atribuţii principale ale statului (legislativă,
executivă şi judecătorească), exercitate prin intermediul acestor organe (Parlament, Guvern,
Preşedinte, instanţele judecătoreşti). Asociaţiile politice au drept scop accesul la putere şi
impunerea unei anumite politici. Cetăţenii, străinii sau apatrizii pot fi titulari de drepturi şi
obligaţii garantate constituţional.

2. Normele de drept constituţional

Normele de drept constituţional reglementează relaţii sociale ce apar în procesul

instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii8. Aceste norme sunt cuprinse în Constituţie
şi în celelalte izvoare formale ale dreptului constituţional.
Norma juridică este regula socială de conduită generală şi obligatorie, elaborată,
recunoscută sau acceptată de stat al cărei scop este asigurarea ordinei sociale şi impusă, dacă
este cazul, prin forţa coercitivă a statului9.
În funcţie de ramura de drept căreia aparţin, individualizată prin obiectul propriu de
reglementare şi prin metodele de reglementare specifice, normele juridice se pot clasifica în
norme de drept constituţional, norme de drept penal, norme de drept administrativ etc.
Obiectul interesului nostru îl constituie normele de drept constituţional, în cadrul cărora se
includ normele constituţionale.
Pentru a evidenţia specificitatea normei constituţionale, trebuie să avem în vedere mai
ales obiectul de reglementare, structura, dar şi potenţialele taxonomii cu relevanţă în
abordarea temei.
Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale într-
un stat. Un reputat constituţionalist 10, atunci când tratează obiectul de cercetare al disciplinei
dreptului constituţional, consideră că normele de drept constituţional le găsim exprimate, din
punct de vedere formal, în principal în constituţii şi în legile de revizuire a constituţiilor, fără
să facă referire şi la alte acte normative ce reglementează relaţii sociale specifice domeniului.
Alţi autori11 măresc sfera de cuprindere, incluzând în categoria izvoarelor de drept
7
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 31
8
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 23
9
Gh. Lupu, Gh. Avornic, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina, Chişinău, 1997, p. 64; N. Popa, Teoria
generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 146.
10
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, vol. I, p. 35-37
11
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 41-
46.

6
constituţional actele normative care conţin norme juridice ce reglementează relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitarii puterii şi care sunt
emise/adoptate de autorităţile publice reprezentative. Dezbaterea prezintă mare interes dacă
luăm în considerare apariţia unor noi ramuri şi discipline de drept, putem spune desprinse din
dreptul constituţional, cum ar fi dreptul parlamentar, sau dacă avem în vedere legislaţia
supranaţională, specifică organizaţiilor internaţionale de integrare. Ne mărginim în a
considera normele constituţionale acele norme incluse în constituţii şi în legile constituţionale.
Analiza structurii normei juridice trebuie facută din două direcţii de investigare: o
direcţie este trasată de logica normei, iar cealaltă de construcţia tehnico-legislativă. Din punct
de vedere al structurii logice, norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune.12 Fiecare ramură a dreptului cunoaşte o structură logică a normei juridice
particulară. De exemplu, dreptul penal pune accentul în special pe sancţiune, în timp ce, în
dreptul internaţional public, sancţiunea lipseşte de cele mai multe ori sau constituie o
excepţia. Sub aspect tehnico-legislativ trebuie să avem în vedere construcţia normei juridice,
structura externă şi dinamică a acesteia.
Autorii de drept constituţional au încercat să evidenţieze specificul normele
constituţionale, pe care unii teoreticeni ai dreptului nu le consideră norme juridice în
adevăratul sens, ci doar norme cu valoare de principiu, folosite doar în interpretarea normelor
juridice aparţinând altor ramuri de drept, în măsura în care nu reglementează direct modul de
instituire, organizare şi funcţionare a autorităţilor publice la cel mai înalt nivel statal.
Preocupările sunt justificate de mai multe considerente: stabilirea unei ierarhii a actelor
normative, în vârful căreia este situată constituţia; creşterea importanţei controlului de
constituţionalitate; procesul de constituţionalizare a dreptului; integrarea europeană care
determină şi implementarea acquis-ului comunitar şi care impune reconsiderarea unor
concepte (suveranitate, constituţie). Normele constituţionale sunt norme juridice de o forţă
superioară celorlalte norme care alcătuiesc un sistem de drept, obligatorii pentru toate
organele statului. Este datoria autorităţii publice ce are de interpretat dispoziţiile
constituţionale să identifice structura logico-formală, cu elementele sale, respectiv ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea. Aprecierea unor norme din constituţie trebuie facută prin raportarea
la întregul sistem de drept. Este motivul pentru care, în dreptul constituţional sunt utilizate ca
metode de interpretare metoda sistemică şi metoda teleologică13. Normele constituţionale
instituie, în cazul nerespectării lor, sancţiuni specifice (revocarea unui ministru, retragerea
încrederii acordate guvernului, declararea unei legi ca fiind neconstituţională), neavând doar
valoare de principiu. Chiar pentru reglementările cu valoare de principiu, de largă
generalitate, cuprinse în constituţii, unele sancţiuni sunt stabilite prin norme aparţinând altor
ramuri de drept14.
Pentru dreptul constituţional prezintă interes în special clasificarea după criteriul
gradului şi al intensităţii incidenţei acestora, care împarte normele juridice în norme-principii
(cardinale), norme cu o valoare axiomatică ce apar ca adevărate postulate juridice şi pe care le
găsim în constituţii sau în declaraţii, şi norme-mijloace, care asigură traducerea, în limbajul
specific dreptului a cerinţelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale15.
O altă posibilă clasificare16, nu foarte diferită de cea enunţată anterior, împarte normele
de drept constituţional în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. Prima
categorie include normele cu valoare de principiu, care trebuie, pentru a fi puse în aplicare la
cazuri concrete să fie dezvoltate de celelate ramuri ale dreptului. De exemplu, prevederile
12
Vezi N. Popa, op. cit., p. 147-151.
13
Pentru detalii privind interpretarea normelor constituţionale vezi I. Muraru şi colectiv, Interpretarea constituţiei
– doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
14
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 38-39
15
N. Popa, op. cit., p. 156
16
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 39-40

7
constituţionale referitoare la dreptul de proprietate sunt dezvoltate în Codul civil. Normele cu
aplicaţie nemijlocită pot constitui temeiul juridic al unui act administrativ sau jurisdicţional în
executarea legilor sau în aplicarea dreptului la cazuri de speţă. Astfel, atunci când dispune
măsura arestării preventive, judecătorul va putea invoca art. 23 din Constituţia României.

3. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Prin izvor formal înţelegem forma de exprimare a dreptului. Izvoarele formale

cunoscute în evoluţia dreptului sunt obieceiul juridic, practica judecătorească (incluzând şi
precedentul judiciar), doctrina, contractul normativ şi actul normativ17.
Cutuma este cel mai vechi izvor de drept, chiar în cazul dreptului constituţional. În
prezent, puţine ţări mai recunosc (Anglia, Noua Zeelandă, Israel) în materie constituţională,
cutuma drept izvor formal, aceasta fiind completată de acte normative cu valoare
constituţională ce reglementează relaţiile sociale specifice domeniului dreptului constituţional.
Cum însă o constituţie scrisă, oricât de bine „inspirată” şi „construită” ar fi nu poate epuiza
toate posibilele situaţii ce se pot ivi la cel mai înalt nivel statal, există o serie de practici care
completează normele constituţionale, fără însă a fi contrare acestora. Astfel de practici,
aplicate un timp îndelungat şi unanim recunoscute pot fi considerate cutume, ca izvoare ale
dreptului constituţional.18
Cu privire la practica instanţelor, la noi în ţară nu este izvor de drept. Statutul
jurisprudenţei Curţii Constituţionale poate comporta unele discuţii. În măsura în care soluţiile
pronunţate sunt obligatorii şi Constituţia instituie anumite obligaţii pentru organele centrale
ale puterii de stat, putem considera că practica poate influenţa adoptarea, modificarea sau
abrogarea unor acte normative, fără a fi însă izvor de drept constituţional.
Contractul normativ poate fi izvor de drept constituţional în materia organizării şi
funcţionării structurii federative a statelor19. Statele ce alcătuiesc federaţie semnează un astfel
de contract (tratat), prin care convin ce atribuţii rămân în sarcina lor şi ce competenţe sunt
transferate stucturilor centrale ale federaţiei.
Tot în această categorie pot fi incluse şi declaraţiile de drepturi ale omului. Declaraţiile
de drepturi au o sferă mai generală de cuprindere în materia drepturilor omului, proclamând
principii esenţiale de organizare politică şi drepturile inerente fiinţei umane şi care se impun
legiuitorului naţional. Sub aspectul forţei juridice, declaraţiile sunt inferioare constituţiilor,
cele dintâi căpătând valoare juridică doar prin recunoaşterea lor constituţională.20
În privinţa actelor normative, trebuie identificate criteriile pentru determinarea
categoriilor ce pot fi considerate izvoare ale dreptului constituţional. S-au stabilit în doctrina
românească două criterii: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. Pot fi
considerate izvoare ale dreptului constituţional actele normative care sunt adoptate de
autorităţile reprezentative, reglementând relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.21
Izvoarele formale ale dreptului constituţional român sunt22:
a) Constituţia României, legea fundamentală, este în totalitate izvor al dreptului
constituţional. Alături de Constituţie sunt situate şi legile de revizuire a acesteia.
b) Legea, înţeleasă ca act juridic al Parlamentului, este izvor de drept constituţional în
măsura în care reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,

17
Pentru detalii vezi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 188-205
18
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 42-43; P. Negulescu, op. cit., p. 35-36
19
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 201
20
T. Drăganu, op. cit., p. 103
21
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 41
22
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 44-46

8
 menţinerii şi exercitării puterii. Exemple: legea cetăţeniei, legile privind partidele politice,
legile electorale etc.
c) Regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului, Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
d) Ordonanţele Guvernului se emit în baza art. 114 din Constituţie şi sunt izvoare de drept
constituţional în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute pentru lege.
e) Tratatul internaţional, pentru a fi izvor al dreptului constituţional, trebuie să fie de
aplicaţie directă, să fie ratificat de Parlament şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor
specifice acestei ramuri.

4. Drept constituţional şi instituţii politice – ştiinţă şi disciplină de studiu

Orice disciplină ştiinţifică trebuie să aibă un obiect propriu de reglementare, deosebit de

specificul sau de obiectul altor discipline ştiinţifice. Obiectul de studiu specific nu este
suficient pentru a determina o ştiinţă, fiind necesară şi o metodă proprie.

4.1 Obiectul de studiu

Obiectul disciplinei drept constituţional şi instituţii politice constă în studiul raporturilor

sociale reglementate în principal de constituţie, lege fundamentală care cuprinde reguli
privitoare la forma de stat, la forma de guvernământ, la organizarea şi funcţionarea
parlamentului, la raporturile acestuia cu celelalte organe ale puterii de stat, precum şi la
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În afara acestor raporturi, disciplina mai
studiază relaţiile sociale reglementate de alte acte normative cum ar fi regulamentele celor
două camere ale parlamentului sau legile, relaţii sociale care, deşi sunt reglementate de acte
normative ce fac obiectul studiului altor discipline, sunt legate de domeniile constituţionale
menţionate mai sus. De asemenea, disciplina studiază instituţiile politice. Prin instituţie se
înţelege un grup de norme juridice, care aparţin unei ramuri de drept, unite pe criteriul unui
obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa. Ex: instituţia
proprietăţii, instituţia căsătoriei, instituţia contractului etc. Instituţiile politice sunt instituţiile
relative la putere care cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele
privitoare la această realizare (Parlamentul, Preşedintele României).

4.2. Metodele de cercetare

Metodele utilizate în doctrina dreptului constituţional23 sunt metoda exegetică, metoda

analitică-sintetică şi metoda rezultată din îmbinarea celor două metode cu metodele şi
tehnicile sociologice de cercetare.
Metoda exegetică constă în utilizarea interpretării gramaticale şi logice, în scopul de a
stabili înţelesul diferitelor texte de legi. Carenţele metodei sunt: cercetarea devine un simplu
comentariu, fară să analizeze cauzele fenomenelor juridice şi raporturile lor cu alte fenomene
sau legi sociologice care le guvernează; metoda îndepărtează de la realităţile sociale, prin
căutarea sensului legii, juristul riscând să transforme ştiinţa dreptului într-un exerciţiu de
logică formală.
Metoda analitică-sintetică se bazează pe analiza diferitelor norme juridice în vigoare, în
scopul de a găsi principiul juridic ce le stă la bază. Odată descoperite, aceste principii sunt
studiate comparativ, stabilindu-se caracterele lor specifice, pentru ca apoi, pe cale de sinteză,
să se desprindă din ele un număr de principii superioare, care guvernează o materie

23
T. Drăganu, op. cit., p. 35

9
determinată a dreptului. Principiile sunt utilizate în cele din urmă pentru a interpreta celelalte
dispoziţii constituţionale.
Urmare a dezvoltării cercetării sociologice, a perfecţionării tehnicilor de investigare a
fenomenelor de masă şi a importanţei crescânde dobândite de ştiintţele politice, doctrina
modernă a dreptului constituţional întregeşte analiza pur juridică a instituţiilor juridice şi
politice, efectuată prin aplicarea metodelor exegetică şi analitică-sintetică, cu una de natură
sociologică şi politică. O justă înţelegere a fenomenlor juridice nu este posibilă fără studiul
atent al cauzelor economice, sociale şi politice, al convingerilor sau reprezentărilor colective
care îşi spun cuvântul în geneza normelor de drept şi le determină conţinutul.

4.3. Apariţia şi dezvoltarea dreptului constituţional

Cuvântul “constituţie” derivă din “constitutio”, care în limba latină înseamnă “aşezare
cu temei”, “starea unui lucru”. Termenul comun a fost folosit în dreptul roman pentru a
desemna legile care emanau de la împărat, indiferent de domeniul lor de reglementare.
În Evul Mediu noţiunea este utilizată în lumea ecleziastică, în sfera de cuprindere
semantică intrând o serie de legi monahale.24
Secolul al XVIII-lea apropie înţelesul termenului de ceea ce se înţelege în momentul
de faţă prin Constituţie, respectiv acea lege care, reglementând organizarea şi funcţionarea
statului, limitează puterea monarhului şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
individului. Concepţia ţine seama exclusiv de conţinutul normelor, forma de adoptare a
acestora fiind indiferentă. Cel mai bun exemplu pentru a ilustra această concepţie este Anglia,
unde există un număr de reguli juridice care, deşi nu sunt consacrate într-o lege sistematică de
organizare a statului, ci s-au format în cea mai mare parte pe cale de obiceiuri, iar într-o mai
mică măsură printr-un număr de acte scrise cu valoare de lege, aduc limitări puterii
monarhului şi garantează drepturile individuale, alcătuind o adevărată constiţutie.
Ideea că normele constituţionale trebuie cuprinse în legi scrise şi sistematice a fost o
consecinţă a căutării de procedee juridice cât mai eficiente pentru limitarea puterilor
guvernanţilor şi respectarea drepturilor personalităţii25. Revoluţiile americană şi franceză au
afirmat că este necesară recunoaşterea unei valori supreme constituţiei faţă de celelalte legi.
Pentru a se asigura această supremaţie, adoptarea constituţiilor trebuie să se facă de către o
adunare special aleasă, după o procedură mai elaborată decât în cazul normelor obişnuite. În
scopul consolidării supremaţiei constituţiei s-a căutat un mijloc pentru a o face obligatorie
inclusiv pentru puterea legiuitoare. Astfel a apărut un organ specializat, independent, care să
verifice conformitatea legilor cu prevederile constituţionale. În cazul în care constituţia nu era
respectată, legile nu mai puteau fi aplicate.
Constituţia, aşa cum este înţeleasă acum, cuprinde ansamblul normelor juridice, prin
care se stabileşte modul de instituire, organizare şi funcţionare a puterii publice, limitându-se
totodată exercitarea acesteia, prin garantarea colaborării şi controlului între autorităţilor
publice, precum şi prin respectarea drepturilor personalităţii.
Nevoia de a studia sistematic constituţiile a făcut ca, la sfârşitul secolului al XVIII-lea
să se nască o disciplină juridică nouă: dreptul constituţional.
Prima catedră de drept constituţional a apărut în Italia, la Ferrara, în 1796, fiind
urmată de alte două la Pavia şi Bologna. Ulterior, în 1834 fost înfiinţată şi la Paris o catedră
de drept constituţional. Termenul de “drept constituţional” s-a răspândit odată cu elaborarea
diferitelor constituţii scrise şi în restul Europei, afară de Germania sau Austria, unde
disciplina de studiu a purtat denumirea “drept de stat”.

24
T. Drăganu, op. cit., p. 7
25
T. Drăganu, op. cit., p. 9

10
 În România, studiul constituţiei s-a făcut, la început, împreună cu studierea dreptului
administrativ, sub titulatura de “drept public”, primul curs fiind ţinut la Academia Mihăileană,
în 1837. Patruzeci de ani mai târziu, Simion Bărnuţiu era, la Iaşi, titularul catedrei de “Drept
public al românilor”.
Noţiunea de drept constituţional a apărut în ţara noastră în 1864, odată cu publicarea
unui volum intitulat “Drept constituţional” de către A. Codrescu, şi a fost consacrată deplin în
prima jumătate a secolului XX, prin activitatea ştiinţifică şi didactică a profesorilor Constantin
Stere, Constantin Dissescu, Paul Negulescu, George Alexianu sau Ion Vântu.
În a doua jumătate a secolului XX s-a încetăţenit în Europa, pentru a desemna
disciplina de studiu, titulatura de “Drept constituţional şi instituţii politice”, care a fost
preluată, după 1989, şi în România.

Secţiunea a 3-a Dreptul constituţional – ramura principală a sistemului de drept

Locul unei ramuri într-un sistem de drept este dat de importanţa relaţiilor sociale
reglementate şi de valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor devine drept.26
Dreptul constituţional român reglementează cele mai importante relaţii sociale, care
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Guvernanţii, desemnaţi în urma
unor alegeri libere de către guvernaţi, organizează întreaga viaţă a statului, în limitele stabilite
de legea fundamentală.
Importanţa relaţiilor sociale reglementate impune ca reglementarea să se facă prin cele
mai importante şi mai eficiente forme juridice, exemplul cel mai elocvent fiind constituţia,
legea fundamentală a ţării.
Cele două aspecte evidenţiate mai sus conferă dreptului constituţional importanţă
maximă.
Consecinţele ce decurg din situarea dreptului constituţional în vârful ierarhiei ramurilor
de drept aparţinând unui sistem vizează, în primul rând, obligativitatea conformităţii normelor
celorlalte ramuri de drept cu normele constituţiei, şi, în al doilea rând, modificarea normelor
ramurilor de drept atunci când prevederile constituţionale care reglementează relaţii sociale în
domeniul acelor ramuri se modifică.27

26
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 47
27
Idem, p. 48

11
 Capitolul II. Statul

Secţiunea 1. Conceptul de stat

Conceptul de stat este susceptibil de mai multe definiţii, în funcţie de epoca istorică şi de
poziţiile doctrinare de pe care este analizat. Cele două coordonate care trebuie avute în vedere
în analiza statului sunt puterea şi dreptul.
Definiţiile statului pornesc de la ideea că fiinţele umane se asociază în vederea
satisfacerii unui scop comun. Diferenţe există în ceea ce priveşte precizarea acestui scop:
libertatea tuturor membrilor grupului contra binelui comun ori coexistenţa paşnică a
membrilor grupului contra luptei pentru putere. În general statul este considerat ca o formă de
organizare socială care garantează împotriva pericolelor din exterior şi din interior atât propria
sa siguranţă cât şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc.
Din punct de vedere juridic, conceptul de stat reprezintă o noţiune interdisciplinară, care
interesează în egală măsură atât dreptul public intern cât şi dreptul public internaţional.
Statul nu este o simplă adunare de persoane care şi-au exprimat dorinţa de a fi membri ai
aceleiaşi organizări statale, uniţi prin recunoaşterea aceleiaşi puteri publice exercitată în limite
geografice stabilite, ci este o modalitate de organizare a puterii politice. El reprezintă o ordine
juridică structurată şi eficientă. Statul modern se caracterizează prin aceea că puterea
poporului se exercită într-un cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de
oameni organizată. Această putere este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a
guvernanţilor, entitate ce beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa
lor politică. Puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi
aplicate în conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente, articulate astfel
încât fiecare regulă decurge dintr-o alta, întotdeauna anterioară şi cu un grad mai mare de
generalitate. Apare astfel ca indisolubilă legătura dintre stat, putere politică şi drept.

Secţiunea a 2-a Etapele formării statului

Etapele formării statului pot fi grupate în câteva perioade. Modelele dezvoltate de

cultura occidentală au fost ulterior importate, cel mai adesea cu unele modificări, în toate
celelalte zone ale globului. O posibilă periodizare a apariţiei statului începe în Evul Mediu,

12
parcurge o fază intermediară, a statului absolutist, trece prin etapa statului naţional şi liberal
şi culminează în epoca contemporană cu etapa statului de drept şi social.
Statul feudal era caracterizat prin concentrarea puterii la nivel central, în mâinile
monarhului. Relaţia de dependenţă a supuşilor faţă de monarh s-a transformat în perioada
Evului Mediu timpuriu într-o legătură din ce în ce mai rigidă, într-o veritabilă relaţie de
dependenţă din partea celor aflaţi pe un teritoriu din ce în ce mai precis determinat,
dependenţă ce nu se mai bazează pe simpla tradiţie, ci mai ales, pe puterea militară şi
poliţienească a monarhului. Pentru ca noua relaţie de dependenţă între popor şi monarh să nu
se mai justifice prin tradiţie, tradiţe ce începuse să fie combătută, s-a căutat o altă legitimitate
puterii monarhului. Unii au găsit-o în ideea contractului social, alţii au căutat-o în ideea de
suveranitate. Statul suveran este noua formă organizare raţională dorită de popor şi de regele
său care dispune de monopolul puterii politice în interior şi este independent în exterior.
Această etapă a evoluţiei statului caracterizează prin faptul că suveranul este cel care impune,
uneori chiar produce dreptul pozitiv, dar el însuşi nu este supus regulilor juridice. Pe tot
parcursul Evului Mediu timpuriu fenomenul de putere a capătat o tot mai mare importanţă şi a
devenit tot mai complex în materie de organizare şi în privinţa mijloacelor de exprimare.
Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează în timp apariţia statului
modern.
La începuturile sale, capitalismul cunoaşte o tot mai accentuată diviziune a muncii,
având drept consecinţă apariţia unor forme de putere tot mai organizate. Statul devine tot mai
puternic teritorializat, sedentarizarea populaţiilor se produce treptat şi creşte cantitativ.
Puterea de stat se diferenţiază tot mai clar de celelalte forme de putere existente în cadrul
colectivităţii, iar exercitarea ei devine o preocupare constantă şi nu doar una temporară legată
doar de apariţia fenomenelor de criză.
Formarea statului naţional liberal este un proces de stabilire a frontierelor culturale şi de
standardizare culturală în interiorul acestor frontiere, naţionalismul încercând să creeze o
identitate între uniunea politică denumită stat şi unitatea culturală care este naţiunea. Primul
Război Mondial a avut o importanţă marcantă pentru formarea statelor naţionale, întrucât a
dat un sens clar conceptului de suveranitate de stat, legându-l de conceptul de cetăţenie şi de
cel de naţiune. Democratizarea accentuată a puterii politice a avut drept principală consecinţă
integrarea întregii populaţii a statului în procesul de realizare a puterii, integrare realizată în
principal prin reclamarea de către masele largi a tot mai multe drepturi şi prin identificarea pe
care statul naţional liberal a operat-o între subiectele puterii de stat şi cetăţeni.
Dezvoltarea capitalismului industrial a stabilit o corelaţie strânsă între dezvoltarea
social- economică şi consolidarea regimului democratic, fapt ce a condus la apariţia statului
de drept şi social. Puterea politică s-a manifestat în principal prin faptul că statul şi-a asumat
noi sarcini în materie de economie, de politici sociale şi prin aceea că centrul de greutate a
întregului proces politic se transferă din zona competenţelor deliberative în cea a atribuţiilor
de executare, de punere în aplicare a deciziilor. În acest context, integrarea populaţiei se
desăvârşeşte prin apariţia unei noi generaţii de drepturi, cele sociale. Caracterul programatic
al acestora s-a transformat treptat în caracter juridic, beneficiind de importante garanţii din
partea statului.

Secţiunea a 3-a. Elementele statului

Definiţiile date de doctrină statului sunt pe cât de numeroase pe atât de contradictorii.

Unii autori consideră că este preferabil să se descrie statul în loc să se definească. Procedând
la aceasta descriere a statului, aceştia consideră că, pentru a putea vorbi de stat, este necesar să
existe: un teritoriu, o populaţie (naţiune) şi o autoritate publică sau putere de stat.

13
1. Populaţia

În stadiul actual al evoluţiei umanităţii, se consideră că suportul statului este naţiunea,

adică, ansamblul de aşezări omeneşti, între locuitorii cărora există o legătură de solidaritate cu
un caracter particular. După o primă părere, ceea ce leagă pe membrii unei naţiuni sunt un
număr de factori materiali, cum ar fi comunitatea de origine, de limbă, de rasă, de obicei,
faptul de a locui pe o unitate geografică mărginită. Aceste elemente de ordin material crează o
puternică solidaritate între indivizi, dar ele nu sunt suficiente nici fiecare în parte, nici laolaltă,
pentru a da naştere unei naţiuni. Tocmai pentru acest motiv o a doua teorie vede temelia
solidarităţii naţionale într-un număr de factori spirituali printre care se numără în special
comunitatea de tradiţii, de amintiri, de suferinţe, de aspiraţii şi, mai ales, voinţa de a trăi
împreună. Această voinţă de a trăi împreună, ca şi comunitatea aspiraţiilor şi conştiinţa
aceloraşi interese constituie adevarata temelie a legăturii naţionale. Conceptul de populaţie
este indisolubil legat de cel de cetăţenie.

1.1. Cetăţenia

Cetăţenia este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-
economice, politice şi juridice dintre aceasta şi stat, dovedind apartenenţa sa la un anumit stat
şi atribuindu-i posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de
constituţie şi de legile ţării. Cetăţenia română este reglementată prin Legea nr. 21 din 1 martie
1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 6 martie 2000, modificată şi
completată de Ordonanţa de urgenţă nr. 68 din 13 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 424 din 18 iunie 2002, Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 29 mai 2003, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 399 din 9 iunie 2003, şi Legea nr. 248 din 10 iunie 2003
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 13 iunie 2003.
Dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme: sistemul care are la bază principiul jus
sangvinis (dreptul sângelui) şi sistemul care are la bază principiul jus loci (dreptul locului).
Aceste două moduri de dobândire a cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în
lume, fiind aplicate de către state combinat sau separat, explicaţiile alegerii găsindu-se în
interesele concrete pe care le au naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din
părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv. Conform sistemului jus
loci, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. Acest
sistem este însă criticabil deoarece, atunci când părinţii nu au cetăţenia statului unde s-a
născut copilul este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al statului
respectiv, el fiind ataşat prin familia sa unui alt stat.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind cel
mai potrivit sistem, expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii generaţiilor pe
acest pământ.
Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi
dobândită, adăugând pe lângă modul originar şi unele moduri derivate care să înlesnească
persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea
românească.
Cetăţenia română se dobândeşte de către copil dacă acesta se naşte din părinţi cetăţeni
români sau atunci când unul dintre părinţi este cetăţean român. Teritoriul pe care s-a născut
sau unde domicilitază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, în nici un fel, cetăţenia
copilului. Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre
părinţi nu este cunoscut.

14
 Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este repatrierea. Înscrierea
în lege a acestui mod de dobândire a cetăţeniei române a răspuns necesităţii de a se da o
reglementare corespunzătoare situaţiilor în care persoanele care au fost cetăţeni români au
pierdut cetăţenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, dar doresc să se reintegreze în
societatea română. Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul din
soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, soţul cetăţeanului străin poate cere
dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii. Cât priveşte copilul minor al repatriatului,
legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţamântul. Dacă părinţii nu
cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului ţinând cont de interesele
acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei iar aprobarea acestor cereri
revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei.
Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin
adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură
persoană, aceasta este cetăţean român. În cazul în care, dintre cei doi adoptatori, numai unul
este român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord, va
decide instanţa de judecată, în funcţie de interesul adoptatului. Copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani i se cere consimţământul.
Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest
mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau pe apatrizii care îşi manifestă
dorinţa de a se integra în societatea românească.
Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani
sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de
la data căsătoriei;
b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român şi
declară că nu întreprinde sau sprijină şi nici în trecut nu a întreprins sau sprijinit acţiuni
împotriva ordinii de drept ori a siguranţei naţionale;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile
stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie
românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.
Termenele prevăzute la lit. a) pot fi reduse până la jumătate în cazul în care solicitantul
este o personalitate recunoscută pe plan internaţional ori a investit în România sume care
depăşesc 500.000 euro.
Dacă cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care a solicitat să i se acorde cetăţenia
română se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui
an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei de la lit. a).
Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de
18 ani dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi. În cazul în care numai unul dintre
părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la
cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul
minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit

15
vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Copilul dobândeşte cetăţenia română
pe aceeaşi dată cu părintele său.
Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului
care apreciază, în acest sens, asupra propunerilor ministrului justiţiei. Hotărârea Guvernului se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Foştii cetăţeni români, cu domiciliul sau
reşedinţa în străinătate, care din diferite motive au pierdut cetăţenia română, precum şi
descendenţii acestora pot face cerere de redobândire a cetăţeniei la misiunile diplomatice sau
la oficiile consulare competente ale României
Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură
specială şi autentică şi este însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
lege.
Cererea se adresează comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei,
care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei. Comisia, formată din 5 magistraţi de la
Tribunalul Bucureşti, este desemnată, pe o perioadă de 4 ani, de preşedintele acestei instanţe.
Preşedintele comisiei este magistratul cu funcţia cea mai mare sau, la funcţii egale,
magistratul cu cea mai mare vechime în funcţie. Comisia are un secretariat condus de un
consilier din Ministerul Justiţiei, desemnat de ministru. Comisia dispune, pe cheltuiala
petiţionarului, publicarea în extras a cererii de acordare a cetăţeniei române în Monitorul
Oficial al României, Partea a III-a. Examinarea cererii de către comisie se face numai după
trecerea a 30 de zile de la data publicării acesteia. În vederea soluţionării cererii, comisia
poate dispune: completarea actelor, precum şi orice explicaţii din partea petiţionarului;
solicitarea de relaţii de la orice autorităţi; citarea oricărei persoane care ar putea da informaţii
folositoare.
Autorităţile publice care deţin date sau informaţii din care rezultă că solicitantul nu
întruneşte condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei sunt obligate să le comunice comisiei.
După examinarea cererii comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează ministrului
justiţiei, împreună cu cererea de acordare a cetăţeniei române. În raport se menţionează, în
mod obligatoriu, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei.
Pe baza raportului comisiei, ministrul justiţiei prezintă Guvernului proiectul de hotărâre
pentru acordarea cetăţeniei române ori, după caz, pentru redobândirea cetăţeniei române. În
cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea
cetăţeniei, comisia, prin încheiere motivată, dispune respingerea cererii. Încheierea de
respingere poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la
comunicarea acesteia. O nouă cerere de acordare a cetăţeniei române se poate depune după 6
luni de la respingerea cererii anterioare.
Persoana căreia i se acordă cetăţenia română, cu stabilirea domiciliului în ţară, depune în
termen de 6 luni, în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat delegat anume în acest
scop, jurământul de credinţă faţă de România ce are următorul conţinut: "Jur să fiu devotat
patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi
legile României." Persoana care a obţinut cetăţenia română cu menţinerea domiciliului în
străinătate, depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului
consular al României din ţara în care domiciliază.
Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de credinţă.

16
 Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de
identitate, paşaportul ori cu certificatul constatator eliberat de şeful misiunii diplomatice.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit
de buletinul ori cartea de identitate, după caz, sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. În cazul
în care copilul este înscris în buletinul sau în cartea de identitate, după caz, ori în paşaportul
unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte. În caz contrar,
dovada cetăţeniei copilului până la vârsta de 14 ani se va putea face cu certificatul eliberat de
organele de evidenţă a populaţiei. Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de
14 ani, cu certificatul de naştere.
Cetăţenia română se pierde prin: retragere; aprobarea renunţării; în alte cazuri prevăzute
de lege.
Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:
a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele
statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt
relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
d) este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a
săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Cetăţenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naştere. Retragerea
cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-
a retras cetăţenia.
Pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a
împlinit vârsta de 18 ani şi care:
a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau,
având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce nici un efect asupra
cetăţeniei soţului sau copiilor minori.
Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia
română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei
ţara, minorul pierde cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut
cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a
domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română
pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Acest lucru este posibil şi în cazul în
care numai unul dintre părinţi este cunoscut sau este în viaţă.
Copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în
străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele
căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte,
cetăţean român.
Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română,
dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în
condiţiile prevăzute de legea străină. Data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de
către minor a cetăţeniei adoptatorului. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul
care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.

17
 Guvernul României dispune prin hotărâre retragerea cetăţeniei române sau, după caz,
aprobarea renunţării la cetăţenia română, apreciind asupra propunerii ministrului justiţiei,
după aceeaşi procedură după care se acordă cetăţenia.

1.2. Drepturile şi libertăţile fundamentale

Evidenţierea faptului că, faţă de ansamblul drepturilor garantate indivizilor în mediul

social, există o categorie de drepturi esenţiale pentru existenţa şi dezvoltarea materială şi
intelectuală a lor a dus la conceptualizarea distinctă a celor din urmă. Primii teoreticeni ai
epocii care a marcat lupta oamenilor pentru respectarea unor prerogative universal
recunoscute şi a căror garantare se impune statului au denumit aceste prerogative drepturi
înnăscute ale omului sau libertăţi naturale ale indivizilor. Mai târziu, conceptele au fost
înlocuite cu noţiunile de drepturi fundamentale ale omului sau ale omului şi cetăţeanului
Atunci când se recurgea la conceptul de drepturi înnăscute sau naturale ale indivizilor
se urmărea să se sublinieze că acestea se deosebesc de celelalte drepturi subiective chiar prin
natura lor. Ele s-ar caracteriza prin aceea că sunt indisolubil legate de persoana umană, căreia
îi aparţin dincolo de orice reglementare legală. Pentru că sunt anterioare statului, aceste
drepturi îi sunt superioare şi opozabile. Inerente naturii umane, ele sunt aceleaşi în toate
timpurile şi în toate locurile.
Realitatea de astăzi arată că reglementarea drepturilor individuale considerate
fundamentale variază de la ţară la ţară şi de la un moment istoric la altul, iar sfera lor se
lărgeşte pe măsura progresului ideilor democratice.
Deşi nu au un specific propriu nici din punctul de vedere al naturii juridice, nici al
obiectului lor, drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului îşi justifică pe deplin
existenţa pe planul reglementărilor interne ale statelor ca o categorie distinctă de celelalte
drepturi subiective prin importanţa lor economică, socială şi politică. Drepturile fundamentale
individuale constituie temelia juridică a ansamblului drepturilor subiective garantate prin legi.
Tocmai pentru că au această poziţie deosebit de importantă în cadrul drepturilor subiective,
considerate în totalitatea lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în cele mai multe ţări în
textul constituţiilor, fiind astfel învestite cu garanţii juridice speciale.
Drepturile şi libertăţile fundamentale au cunoscut de-a lungul timpului descoperiri
succesive, fiind încadrate în mai multe generaţii.
Drepturile din prima generaţie, care s-au impus ca realităţi juridice, au fost drepturile
civile şi politice, exprimând un stadiu de dezvoltare a societăţii marcat de puternice
revendicări şi de lupta contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice
au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca
proclamare a unei poziţii egale în faţa legii.
Drepturile din a doua generaţie au fost drepturile sociale, economice şi culturale, între
care s-au inclus dreptul la muncă, dreptul la protecţie socială, dreptul la educaţie. În timp ce
drepturile civile şi politice nu au presupus acţiuni concrete din partea statului, în afara
abţinerii de la îngrădirea libertăţii persoanei, drepturile sociale, economice şi culturale implică
din partea statelor acţiuni, măsuri şi garanţii. Drepturile din a doua generaţie s-au impus mai
ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Începând cu anii ’70 ai secolului trecut au apărut şi s-au impus drepturile din a treia
generaţie, denumite şi drepturi de solidaritate, în principal fiind caracterizate de faptul că pot
fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu în mod individual de către fiecare dintre ele.
Putem exemplifica cu: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător
sănătos, etc.

18
 Drepturile au fost cuprinse pe lângă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în două
pacte distincte, unul privind drepturile civile şi politice, iar celălalt drepturile economice,
sociale şi culturale, ambele adoptate în 1966. Pentru că fragmentarea lor nu este posibilă şi
nici justificată, documentele ulterioare ale Naţiunilor Unite au statuat indivizibilitatea acestor
drepturi.
Ideea promovării personalităţii umane a impus recunoaşterea unor drepturi noi care
valorificau raporturile individ-colectivitate în viziunea realităţilor contemporane. Unele din
aceste deziderate s-au impus ca veritabile drepturi, altele sunt încă discutabile, fundamentarea
lor juridică nefiind convingătoare, deşi scopurile lor evidenţiază idei progresiste şi umaniste.
Identificându-se noile drepturi ce s-au impus se considera că s-a conturat un drept al
dezvoltării ca domeniu al dreptului internaţional pozitiv, integrat în strategia noii ordini
mondiale în care conceptul central îl ocupă dezvoltarea, dezvoltare care priveşte atât individul
cât şi naţiunile sau colectivităţile.
Un nou drept al omului este considerat dreptul la un nivel de viaţă decent. Conceptul de
nivel de viaţă satisfăcător include dreptul la alimentaţie, la îmbrăcăminte şi la o locuinţă
satisfăcătoare. Unii autori raportează acest nivel la stadiul de dezvoltare a unei anumite
societăţi.
Propunerea unor noi drepturi ale omului în catalogul drepturilor fundamentale reflectă
preocupări notabile. Faţă de scopurile urmărite prin noile drepturi propuse şi teoretizate se
impune o examinare profundă a tuturor implicaţiilor lor. Transformarea omului în subiect de
drept în raporturile internaţionale este nedorită şi ridică probleme de ordin juridic pentru că
riscă să scoată cetăţeanul de sub jurisdicţia propriului stat.
Propunerea de generalizare a unor drepturi, de creare a unor drepturi complexe care să
încorporeze o serie de alte drepturi tradiţional stabilite prezintă riscul pierderii sensului şi
rostului drepturilor şi libertăţilor individuale. Filtrările sunt necesare în special atunci când se
propune instituţionalizarea ideilor, trecerea lor în domeniul juridicului, care lucrează cu
categorii şi noţiuni precis determinate, clare, posibil de aplicat în viaţa practică, pentru că
dreptul este un fenomen viu, o realitate practică şi nu o simplă teorie.

Constituţia României din 1991, reglementând drepturile fundamentale, le cuprinde sub

titlul “Drepturile şi libertăţile fundamentale” fără să adauge că este vorba de drepturi şi
libertăţi fundamentale ale cetăţenilor. Aceasta pentru că exercitarea celor mai multe drepturi
fundamentale reglementate sub acest titlu nu este condiţionată de calitatea de cetăţean român.
Străinii şi apatrizii care se află pe teritoriul României au o serie de drepturi care vizează
protecţia persoanei şi a bunurilor, dar nu se bucură de acele drepturi şi libertăţi prevăzute de
constituţie şi de legi care prin însăşi natura lor sunt indisolubil legate de calitatea de cetăţean
al statului român.
Drepturile fundamentale individuale au fost definite de participanţii la Colocviul de la
Aix din 1981 ca fiind ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice
cât şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public), în virtutea constituţiei, dar şi a
textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra puterii legislative
de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul internaţional).

1.3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

În funcţie de criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, conţinut ce

determină şi finalitatea acestor drepturi, acestea se clasifică în:
a) Inviolabilităţi - acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului
persoanei fizice. În această categorie includem: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi

19
psihică., libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la
ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului.
b) Drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale – acele drepturi care asigură
condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. În această
categorie se includ: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la
protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul de moştenire,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi
asistenţă, dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială.
c) Drepturi exclusiv politice – drepturi care pot fi exercitate de către cetăţeni numai
pentru participarea la guvernare. Această categorie include: dreptul la vot şi dreptul de a fi
ales.
d) Drepturi şi libertăţi social-politice – acele drepturi şi libertăţi care pot fi exercitate de
cetăţeni fie pentru realizarea şi rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru
participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a
gândurilor şi opiniilor, fapt pentru care mai sunt denumite şi libertăţi de opinie. În această
categorie se includ: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie,
libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei.
e) Drepturile garanţii – acele drepturi care au rolul de garanţii constituţionale ale
respectării celorlalte drepturi. Această categorie include: dreptul de petiţionare; dreptul
persoanei vătămate de către o autoritate publică de a obţine recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului vătămător şi repararea pagubei.
Această clasificare cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate în Constituţie pentru
cetăţenii români. Pentru cetăţenii străini şi apatrizi sunt recunoscute dreptul la protecţia
persoanei şi a bunurilor şi dreptul la azil.
O menţiune aparte se impune în legătură cu egalitatea în drepturi a cetăţenilor care poate
fi considerată ca fiind un principiu fundamental, o categorie de drepturi sau un drept politic.

1.4. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Pe lângă drepturi, cetăţenii au şi o serie de îndatoriri:
- îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
- îndatorirea de fidelitate faţă de ţară;
- îndatorirea de apărare a patriei;
- îndatorirea de a satisface serviciul militar;
- îndatorirea de a constribui la cheltuielile publice;
- îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta
drepturile şi libertăţile celorlalţi.

1.5. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi ndatoririlor fundamentale

ale cetăţenilor români

Există o serie de principii care guvernează domeniul menţionat, principii care, în

majoritate, sunt reglememtate expres în legea fundamentală:
- principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
- neretroactivitatea legii;
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
- funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia
română şi domiciliul în ţară;
- protecţia cetăţenilor români în străinătate;
- principiul protecţiei juridice a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România;
- cetăţenii români nu pot fi extradaţi sau expulzaţi din România;

20
 - prioritatea reglementărilor internaţionale;
- accesul liber la justiţie;
- caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

2. Teritoriul

2.1. Noţiune

Teritoriul statului reprezintă partea din globul pământesc care cuprinde solul, subsolul,
apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită
suveranitatea.
Solul este alcătuit din porţiunea de uscat de la suprafaţă care oferă posibilitatea
desfăşurării activităţilor umane în mod constant sau periodic, în funcţie de avantajele
economice sau de altă natură pe care le oferă acest element al teritoriului.
Subsolul reprezintă stratul inferior solului sau spaţiului acvatic şi care prezintă
importanţa în special sub aspectul bogăţiilor naturale pe care le conţine (minereuri, gaze
naturale, petrol, etc.).
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele interioare (fluvii, râuri, lacuri şi canale, apele
porturilor, ale radelor şi ale băilor maritime) şi din marea teritorială (fâşia maritimă de o
anumită lăţime situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui). Întinderea
mării teritoriale a României a fost stabilită prin Legea nr. 17/1990 la 12 mile marine. Deşi
parte integrantă a teritoriului statului, prin marea teritorială şi deasupra ei au dreptul să treacă
paşnic navele şi aeronavelor străine.
Spaţiul aerian este constituit din coloana aeriană care se află deasupra solului şi spaţiului
acvatic al unui anumit stat, până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
Zona economică este fâşia de mare de cel mult 200 de mile, începând de la liniile de
bază luate în considerare pentru calcularea lăţimii mării teritoriale, în care statele pot
revendica drepturi suverane în ceea ce priveşte exploatarea, conservarea şi gestiunea
resurselor naturale, biologice sau nebiologice ale solului, subsolului şi ale apelor de deasupra
lor.
Zona contiguă este formată din fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde
spre largul mării până la o distanţă de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite
în conformitate cu criteriile legale. Reglementând zona contiguă prin Legea nr. 17 din 7
august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei
contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002, ţara noastră îşi rezervă dreptul de a exercita controlul
în vederea prevenirii şi reprimării încălcărilor, pe teritoriul său, a legilor şi reglementărilor din
domeniul vamal, fiscal şi al trecerii frontierii de stat.
Teritoriul permite situarea în spaţiu a statului şi delimitarea lui de alte state, oferă o bază
concretă evoluţiei privind integrarea populaţiei şi constituirea sa într-o comunitate solidară şi
unită, determină întinderea geografică a puterii de stat şi, sub anumite aspecte, conţinutul
acesteia.

2.2. Delimitarea teritoriului

Delimitarea teritoriului se face prin frontiere. Frontiera de stat se stabileşte prin lege şi
prin convenţii internaţionale. Regimul juridic al frontierei este reglementat în România prin
Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 9 iunie
1992, republicată în 2000.

21
 Frontierele pot fi naturale sau artificiale. Apele de frontieră pot fi ape curgătoare (fluvii,
râuri, pârâuri), ape stătătoare (lacuri, mlaştini) sau golfuri închise. În cazul apelor curgătoare,
delimitarea frontierei se face fie ţinând seama de linia mediană, fie de linia care se obţine prin
unirea punctelor unde apa este cea mai adâncă (talveg). În cazul apelor stătătoare, frontiera
este reprezentată prin o linie dreptă care uneşte punctele de frontieră opuse de la malurile
celor două state riverane.
2.3. Raporturile dintre stat şi teritoriu
Raporturile dintre stat şi teritoriu sunt determinate de realităţile sociale. Ţinând seama
de acestă împrejurare se constată, de-a lungul istoriei, că teritoriul are un rol hotărâtor în
dezvoltarea popoarelor şi a statelor. Teritoriul a fost principala sursă de bunuri materiale
pentru oameni încă din cele mai vechi timpuri. Mai târziu, când a început să se dezvolte
agricultura, organizarea societăţii s-a făcut în funcţie de legăturile create între oamei şi
teritoriu, în special prin stabilirea domiciliului. Rolul teritoriului a devenit şi mai important
când au apărut naţiunile. Naţiunea este rezultatul traiului în comun, de-a lungul a numeroase
generaţii, pe acelaşi teritoriu, al unor grupuri umane unite prin aceleaşi aspiraţii, interese,
tradiţii şi, în special, a voinţei de a trăi împreună. Naţiunea este strâns legată de pământul pe
care s-a dezvoltat. De aceea, orice încercare de încălcare a teritoriului unei naţiuni echivalează
cu un atac împotriva naţiunii însăşi. Întrucât naţiunea este legată prin cele mai puternice
interese şi sentimente de teritoriul pe care locuieşte, este firesc ca ei să i se recunoască nu
numai suveranitatea în limitele lui, ci şi suveranitatea asupra lui. Astfel, din realitatea
incontestabilă că teritoriul aparţine poporului care-l locuieşte, rezultă în mod necesar
principiul suveranităţii teritoriale a statului, în calitatea lui de personificare juridică a naţiunii.
Desigur, pe teritoriul unui stat format prin cucerirea unor teritorii locuite în majoritate de alte
naţionalităţi, este posibil ca acestea să dorească constituirea unui stat propriu prin separare de
statul din care fac parte. În acest caz, suveranitatea teritorială naţională nu mai coincide cu
suveranitatea teritorială de stat şi, prin urmare, naţionalităţile respective vor putea să-şi
exercite dreptul la autodeterminare, chiar dacă puterea dominantă a majorităţii ar înţelege să
se opună.

2.4. Caracterele teritoriului

Inalienabilitatea teritoriului
Suveranitatea teritorială a unui stat implică obligaţia de a nu-i aduce nici o atingere
pentru celelalte state. Principiul integrităţii sau inviolabilităţii statului exprimă obligaţia
existentă în sarcina celorlalte state de a-i respecta această suveranitate teritorială. Dreptul
internaţional contemporan consacră principiul integrităţii teritoriale a statelor. În acelaşi timp
se admite însă modificarea teritoriului unui stat cu respectarea riguroasă a principiului
autodeterminării naţionalităţilor. Pe de altă parte, se consideră că formele prin care voinţa
unui popor se poate exprima în materie de modificări teritoriale sunt fie adoptarea unei
hotărâri în acest sens de organul legislativ, fie o consultare a întregului popor prin plebiscit,
cu deplina asigurare a libertăţii de exprimare şi votului. Inalienabilitatea teritoriului implică,
alături de consacrarea statului român ca stat naţional, faptul că teritoriul său nu ar putea fi
modificat fără să se aducă atingere voinţei poporului care-l locuieşte. Consacrarea de către
constituţie a principiului inalienabilităţii teritoriului României duce la consecinţa că micile
modificări ale frontierei de stat, cerute de anumite împrejurări locale sau prin care se
urmăreşte o mai bună delimitare a teritoriului, nu se pot efectua decât printr-o modificare a
constituţiei. Principiul inalienabilităţii implică interzicerea de către constituţie a luării oricărei
măsuri, de natură să implice recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o
porţiune a teritoriului statului nostru, indiferent de forma în care ar fi îmbrăcată . Această

22
consecinţă a principiului inalienabilităţii teritoriului nu este incompatibilă cu recunoaşterea de
către statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul său.
Indivizibilitatea teritoriului
Înscrierea în legea fundamentală a principiului indivizibilităţii teritoriului României îşi
găseşte explicaţia în împrejurările istorice în care s-a format statul nostru. Acest principiu
contituie o declaraţie solemnă că atât Unirea din 1859 cât şi cea din 1918 reprezintă acte
definitive asupra cărora nu se poate reveni nicicând fără să se aducă atingere voinţei întregului
popor român şi a locuitorilor din fiecare dintre aceste provincii. Principiul a fost inclus în
toate constituţiile române.

3. Suveranitatea

Termenul de suveranitate are mai multe înţelesuri. Astfel, suveranitatea poate desemna:
caracterul suprem al unei puteri pe deplin independente, adică o trăsătură a puterii de stat;
ansamblul competenţelor caracteristice statului, adică puterea de stat; poziţia pe care o ocupă
în ansamblul organelor statului titularul puterii statale.
Termenul de suveranitate poate de asemenea să fie îmsoţit de diverşi determinanţi, care
îi precizează conţinutul în funcţie de contextul în care este utilizat. Se vorbeşte astfel despre:
suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat pentru a desemna realităţi
care în mod ideatic se pot confunda, dar care în fapt fac trimitere la justificări teoretice
distincte ale puterii de stat; suveranitate externă şi suveranitate internă pentru a preciza
repartizarea competenţelor în cadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capătă
noi dimensiuni; suveranitate absolută şi suveranitate relativă pentru a desemna justificarea
cauzelor prime ale puterii de stat şi, respectiv, atribuţiile necesare existenţei normale a unui
stat.

Suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de
a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea
acestora. În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparţine în mod real întregului
popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului
legitimează dreptul acestuia la insurecţie. Consecinţa imediată a acestei modalităţi de
fundamentare a suveranităţii de stat, înţeleasă ca putere instituţionalizată este aceea că
exprimarea voinţei poporului suveran necesită acordul tuturor membrilor acestuia (absolutism
democratic). Rezultă că puterea este inalienabilă iar exercitarea ei trebuie realizată în mod
direct şi nu prin reprezentanţi, guvernanţii neavând decât un mandat imperativ şi fiind
revocabili în caz de neîndeplinire întocmai a mandatului primit.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de naţiune, considerată
ca persoană morală ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de cea a persoanelor care o
compun temporar, la timpul prezent, voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii
desemnaţi conform unor proceduri asupra cărora membrii naţiunii au convenit de comun
acord. Suveranitatea naţională aparţine naţiunii care însă nu poate să o exercite în mod direct
şi trebuie, cu necesitate, să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi. Delegarea nu implică în
mod absolut alegeri, ci se poate realiza şi prin alte forme. Mandatul acordat însă, nu mai poate
fi cenzurat de membrii naţiunii, care nu au dreptul de decizie finală, ci trebuie să se supună
deciziilor luate de naţiune ca o voinţă superioară şi distinctă de suma voinţelor individuale.
Suveranitatea naţională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea Parlamentului.
Consecinţa dierctă constă în aceea că puterea de stat este unică, inalienabilă şi indivizibilă,
reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă prin intermediul adunării special

23
desemnate în acest scop, care are un mandat colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală
a membrilor săi.
Conceptul de suveranitate naţională nu poate avea altă semnificaţie decât în situaţia în
care se are în vedere dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei
naţiuni, indiferent că aceasta posedă sau nu o organizaţie proprie de stat care poate conduce la
apariţia de noi state. Bineînţeles că atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat,
suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat.
Este evidentă atât deosebirea cât şi legătura între suveranitatea de stat, suveranitatea
poporului şi suveranitatea naţională. Suveranitatea de stat este o caracteristică generală a
puterii de stat. Raportat la evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, titularul puterii de
stat suverane este poporul.
Suveranitatea trăsătură generală a statului, este supremaţia şi independenţa puterii în
exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului suveranităţii prin
supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii în părţi distincte, de sine
stătătoare, deoarece o asemenea împărţire ar avea un caracter artificial faţă de caracterul unic
şi indivizibil al suveranităţii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenţă şi realizare
a puterii ca putere suverană.
Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă este
insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară
oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia cuprinsă în limitele frontierelor statului,
independenţa evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată în realizarea
scopurilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Aceasta nu poate duce la ideea că statele,
în virtutea suveranităţii ar putea avea comportări abitrare în viaţa internaţională.

Secţiunea a 4-a Criteriile statului

Fiecare stat poate fi analizat după trei criterii: forma de stat, forma de guvernământ şi
regimul politic.

1. Forma de stat

Conceptul “formă de stat” desemnează modalităţile în care se poate înfăţişa puterea de

stat constituită pe un teritoriu determinat.
Din punctul de vedere al formei de stat, statele pot fi unitare şi compuse.
Statele unitare sunt statele unde asupra tuturor indivizilor care-i populează teritoriul îşi
exercită suveranitatea un singur sistem de organe înzestrate cu suveranitate internă şi externă
(Bulgaria, Ungaria, Polonia, Suedia, Norvegia). Cetăţenii statului unitar au o singură
cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este făcută astfel încât organele de stat
din unităţile administrativ–teritoriale se subordonează uniform faţă de organele de stat
centrale. Dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul statului şi tuturor cetăţenilor.
Caracterul unitar al statului nu este incompatibil cu descentralizarea şi deconcentrarea,
principii după care se organizează organele administraţiei publice locale.
Statele compuse pot fi state federale (federative) sau asociaţii de state.

24
 Statul federativ este alcătuit din două sau mai multe state membre din unirea cărora
apare un stat nou ca subiect unitar de drept (SUA, Canada, Germania, Elveţia). Statele
alcătuitoare îşi pierd suveranitatea externă, dar îşi păstrează o parte a suveranităţi interne.
Statul federativ se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat:
organele federaţiei şi organele statelor membre. Federaţia evidenţiază o structură aparte a
organelor de stat federative. Parlamentul federal este un parlament bicameral, camera
inferioară reprezentând interesele cetăţenilor iar cea superioară interesele statelor.
Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern, federaţia
formând o uniune de drept constituţional, spre deosebire de asociaţiile de state care formează
uniuni de drept internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept
internaţional. Prima categorie de raporturi este reglementată de constituţia federaţiei, iar cea
de-a doua de tratatele internaţionale.
În statele federale există două cetăţenii, care se implică reciproc, situaţie distinctă de
instituţia dublei cetăţenii.
Statul federativ este supus la două tendinţe opuse, una de centralizare, de trecere la statul
unitar, şi cealaltă de descentralizare, de menţinere a federaţiei sau chiar de desprindere a unor
state membre de federaţie. Aceste tendinţe sunt determinate de condiţiile economice, care nu
pot fi rezolvate la nivelul statelor membre, de distribuirea energiei şi a combustibilului, de
realizarea unor programe de radio şi televiziune, de mişcarea forţei de muncă, serviciile
sociale, etc.
Asociaţiile de state grupează uniunea personală, uniunea reală şi confederaţia. Ele nu
dau naştere la noi state care să se comporte ca subiecte distincte de drept. Sunt forme ale vieţii
internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale. Statele membre îşi
păstrează independenţa şi raporturile dintre ele nu sunt de drept intern, ci de drept
internaţional.
Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state independente, care au
acelaşi şef de stat. Uniunea personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron sau
alegerii unui şef de stat comun (Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714, anul înscăunării pe
tronul Angliei a Regelui George I din ramura familiei domnitoare de Hanovra, şi 1837, anul
înscăunării Reginei Victoria; Olanda şi Marele Ducat de Luxemburg între anii 1890-1915).
Uniunea reală este o asociaţie de state în care există o serie de organe centrale de stat
comune, în domeniul afacerilor externe, armatei, finanţelor. În unele cazuri uniunea reală a
fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce pune într-o lumină specifică raporturile
dintre statele membre ale uniunii. Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite
Române între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862; Austria şi Ungaria între ani 1867 şi 1918.
Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de considerente
economice şi politice atât de ordin intern, cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat
nou, ca subiect individualizat de drept. Statele ce formează confederaţia urmăresc realizarea
unor scopuri comune economice, financiare, politice sau de apărare. În vederea discutării şi
hotărârii în unele probleme comune, statele confederate îşi aleg un organism comun denumit
dietă sau congres, unde sunt reprezentate toate statele membre, care ia hotărâri numai cu
unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate
ulterior de către organele legiuitoare ale acestora. La baza confederaţiei stă tratatul
internaţional. Confederaţiile au constituit, de regulă, o etapă spre realizarea statului federal
(Confederaţia Statelor Americane între anii 1778 - 1787; Confederaţia Germanică între 1815
şi 1871).

2. Forma de guvernământ

25
 Prin formă de guvernământ se înţelege modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme. Ea se raportează la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile
sale cu puterea legiuitoare.
Formele de guvernământ cele mai utilizate au fost monarhia şi republica.
Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh, absolut sau nu,
ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de
guvernământ.
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se caracterizezază prin puterea
discreţionară în stat a monarhului. Această formă specifică până la revoluţia franceză a existat
până aproape de timpurile noastre, la începutul secolului al XX-lea când două imperii
absolute, cel rus şi cel otoman, încă îşi făceau simţită prezenţa pe scena politică europeană.
Monarhia limitată (constituţională), se caracterizează prin limitarea puetrilor
monarhului, limitare consfinţită de legea fundamentală a statului. Cu toate acestea, monarhul
are un mare rol, atribuţiile Parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale în care
monarhul şi parlametul stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală.
Monahia parlamentară contemporană, întâlnită azi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările
scandinave ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, au un caracter mai mult simbolic.
Monarhul păstrează unele prerogative precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de
numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri,
desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. In republică
guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Seful de stat este
ales direct prin vot universal sau de către parlament, desemnare ce determină clasificări ale
acestei forme de guvernământ.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
parlament, în faţa căruia şi răspunde. Datorită acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat este
inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni
fie prin vot universal egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor
electorale.
Acest mod de desemnare a preşedintelui de republică îl situează din punct de vedere
legal pe o poziţie egală cu parlamentul. În republica prezidenţială prerogativele şefului de stat
sunt puternice. In unele republici prezidenţiale, preşedintele de republică poate fi şi şeful
guvernului.
În republică, funcţia de şef de stat poate fi îndeplinită fie de o singură persoană, fie de
către un organ colegial.

3. Regimul politic

Regimul politic poate fi definit ca ansamblul unitar şi coerent structurat al normelor

juridice şi al mecanismelor constituţionale, politice, social-economice, ideologice, prin
intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare.
În această accepţiune, regimul politic pune în evidenţă modelul de organizare şi
conducere a unei societăţi în care se reflectă atât activitatea instituţiilor statale, cât şi a
partidelor politice, a grupurilor de interese sau presiune, precum şi a celorlalte organizaţii ale
societăţii civile. Accepţiunea se bazează nu pe identificarea celor care deţin puterea de stat, ci
pe modul în care aceştia exercită puterea în stat.

26
 Doctrina românească recentă de drept constituţional a definit regimul politic ca fiind
modalităţile, procedeele sau metodele prin care se exercită guvernarea unui stat sau ca
ansamblul instituţiior, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea. Definiţia nu
exclude ca acest concept să aibă determinări de natură economică, socială sau istorică.

3.1. Determinări în clasificarea regimurilor politice

Esenţial pentru orice clasificare este identificarea acelor trăsături specifice care conferă
o notă de individualitate instituţiilor politice sau fenomenelor din natură sau societate.
A clasifica un regim politic înseamnă a evidenţia ceea ce este specific lui în ceea ce
priveşte: modul de organizare a structurilor de guvernare şi relaţiile dintre acestea, metodele
lor de activitate, locul şi funcţiile partidelor politice şi ale altor organizaţii sociale, caracterul
legislaţiei, gradul de asigurare şi respectare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, raporturile
dintre stat şi individ, doctrina politică pe care se întemeiază regimul politic respectiv. Cu
ajutorul acestor elemente definitorii pot fi operate diferenţieri valorice între diferitele regimuri
politice. De asemenea, pe baza lor se poate analiza evoluţia unui anumit regim politic.
Încercările de a clasifica şi interpreta regimurile politice sunt tot atât de vechi ca şi
regimurile însele. De-a lungul timpului, aceste încercări au avut o notă de subiectivism,
reflectând concepţii politice şi interese economice de clasă sau o anumită ideologie. În numele
lor s-a justificat, pe de o parte, legitimitatea democraţiei, iar pe de altă parte, avantajele
monocraţiei.
Analiza sistemelor politice nu poate să ignore caracterul eterogen al naţiunilor care
reprezintă tradiţii şi culturi politice diverse şi complexe. Apare astfel firească preocuparea de
a selecta şi sistematiza diversitatea caracteristicilor politice, naţionale, economice, sociale sau
culturale specifice, acele trăsături care unesc statele şi le definesc, dincolo de fizionomiile
naţionale proprii. Pe baza acestor trăsături, luate în considerare de Adunările constituante, s-
au cristalizat structuri instituţionale care sintetizează concepte ale democraţiei liberale, cum ar
fi libertatea, egalitatea, pluralismul, domnia legii, votul universal sau alegerile libere şi
periodice.
Până în anul 1989, clasificările şi tipologizările regimurilor politice contemporane, au
evidenţiat contradicţia fundamentală între ideologia statelor democratice vest-europene şi
marxism, distingând regimurile politice democratice de regimurile politice socialiste.
Analiştii politici au întâmpinat unele dificultăţi de încadrare categorială a unor instituţii
politice create sau adaptate artificial de către unele state în curs de dezvoltare, după modele
luate din alte sisteme constituţionale. Este cunoscut, că, de exemplu, doctrina şi practica
politică ale unor state africane, îndeosebi ale unora dintre noile state independente, au
împrumutat şi au aplicat concepţii şi metode de guvernare marxiste, deşi acestea nu
corespundeau cerinţelor lor de dezvoltare socială şi politică.
Marea varietate a statelor şi a regimurilor politice contemporane, tehnocratizarea actului
de conducere la nivel central şi local, influenţa crescândă exercitată de către corpurile
intermediare - partide politice, sindicate, grupuri de presiune - asupra guvernanţilor,
conştientizarea de către păturile cele mai largi ale populaţiei a rolului pe care sunt chemate să-
l joace în statul de drept şi, ca urmare, revendicarea de către ele a noi forme de participare la
conducere, au avut ca rezultat adăugarea unor noi criterii de delimitare a unor regimuri
politice de altele, constând, în principal, în gradul de asigurare şi în diversitatea formelor de
participare a cetăţenilor la conducere.
În aceste condiţii principiul separaţiei puterilor, care s-a bucurat de o mare audienţă din
partea doctrinarilor, ca un criteriu de clasificare a regimurilor politice, nu mai este suficient.
Datorită acestui impas, se pune accentul din ce în ce mai mult pe natura raporturilor între

27
guvernanţi şi guvernaţi, pe jocul politic între instituţiile guvernante, pe caracterul real al
opoziţiei.

3.2. Clasificarea regimurilor politice în epoca contemporană

Criteriile menţionate luate în ansamblu au dus la clasificarea regimurilor politice în trei

categorii: regimurile politice pluraliste, regimuri politice dictatoriale sau totalitare, regimuri
politice mixte.

3.2.1 Regimurile politice pluraliste

Într-o accepţiune foarte generală, pluralismul defineşte starea de diversitate. Privit din
perspectivă politică, pluralismul înseamnă existenţa diversităţii partidelor, forţelor şi
grupărilor politice, a ideologiilor, opiniilor şi intereselor politice. Diversitatea partidelor
politice trebuie privită nu numai ca un fenomen social, ci şi în raport de principiile şi normele
proprii de organizare şi funcţionare, de programele sau obiectivele determinate de voinţa
subiectivă a unor grupuri sociale sau a unor lideri.
Din această perspectivă, funcţia socială a unui asemenea regim politic constă în
realizarea şi reglarea cadrului general de disputare a luptei politice pentru cucerirea şi
exercitarea puterii.
Principiile şi normele pe care se bazează pluralismul politic sunt: egalitatea juridică între
partide, dialogul şi consensul politic. Egalitatea juridică înseamnă, între altele, că fiecare
partid trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale pentru a se înregistra şi funcţiona şi că
partidele au acelaşi statut electoral. Dialogul între partide presupune respectul reciproc şi
circumscrierea luptei politice la dispute de idei şi nu la confruntări violente. Consensul
semnifică participarea conştientă pe baza egalităţii juridice a forţelor politice la viaţa şi
activitatea socială pentru a asigura armonia acestei diversităţi care, la rândul ei, constituie
premisa funcţionării unitare a diversităţii însăşi.
Din punct de vedere conceptual, regimul politic pluralist reprezintă acel regim poiltic în
care sunt înregistrate şi funcţionează mai multe partide, fiecare disputându-şi în mod
democratic şi liber voturile electoratului şi participând în condiţii de egalitate juridică la
competiţia politică pentru cucerirea puterii. Numai într-un astfel de regim politic se poate
înfăptui în mod real principiul democratic al guvernării poporului de către popor şi pentru
popor.
Pluralismul se manifestă sub următoarele aspecte: pluralismul ideologic, existenţa a
două sau mai multe partide care funcţionează legal şi acţionează pentru cucerirea puterii,
existenţa unor organe diferite care exercită o anumită putere-legislativă, executivă sau
judecătorească.

3.2.2. Regimurile politice totalitare sau dictatoriale

În general în categoria regimurilor totalitare sunt grupate regimurile fasciste şi cele

comuniste. Cuprinderea acestora într-o singură categorie este justificată de următoarele
asemănări: anularea sau diminuarea substanţială a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici, impunerea unei doctrine oficiale, manipularea
opiniei publice prin discursul ideologic demagogic şi întărirea aparatului represiv. Între
regimurile fasciste şi comuniste sunt şi deosebiri importante, de exemplu baza economică sau
caracterul represiunii politice. Regimurile politice comuniste au ca bază economică a puterii
relaţiile de producţie întemeiate pe proprietatea statului asupra celor mai importante mijloace
de producţie, în timp ce regimurile fasciste au păstrat proprietatea privată.

28
 Existenţa unui regim politic totalitar nu este condiţionată de o anumită bază economică
sau de o structură socială specifică.
Toate regimurile totalitate au avut tendinţa de a lichida sau de a diminua substanţial
pluralismul politic şi au pus în practică această tendinţă, ridicând-o la rangul de politică de
stat. În regimurile totalitare, societatea civilă este reprimată, statul impunând monopolul
conducerii exercitate de un lider despotic, care concentrează prerogativele puterii şi ale
autorităţii publice. Concentrând puterea în mâinile sale, aparatul de conducere se depărtează
din ce în ce mai mult de membrii societăţii şi se transformă într-un monolit care nu recunoaşte
decât legitimitatea sa proclamată de un lider sau de o elită guvernamentală în numele
poporului, dar nu conferită de către popor.

3.2.3. Regimurile politice mixte

Datorită relativităţii criteriilor materiale şi formale de clasificare a regimurilor politice, a

dinamicii proceselor şi fenomenelor sociale ce caracterizează fizionomia şi conţinutul
acestora, în practică pot fi întâlnite regimuri politice care întrunesc unele dintre trăsăturile
distincte ale regimurilor pluraliste, iar altele ale celor autoritare sau totalitare.
Practica constituţională a statelor atestă că de cele mai multe ori regimul politic
împrumutat şi apoi transplantat forţat nu a fost cel pluralist, democratic, ci cel totalitar.
În cadrul regimurilor mixte se încearcă o îmbinare a libertăţilor democratice cu metodele
de guvernare autoritară, încercându-se să se evite primejdia unei democraţii simultan cu
evitarea exceselor unui autoritarism.
Regimurile mixte pot fi instituite ad-hoc, accidental, din motive de strategie politică
(încercarea de relativă liberalizare introdusă în unele ţări socialiste). Guvernele create în
timpul acestor regimuri erau formate, îndeosebi, din militari. Aceste regimuri politice au un
caracter provizoriu fiind înlocuite după încetarea crize4lor politice pentru soluţionarea cărora
au fost instituite.

Secţiunea a 5-a Funcţiile statului

Conceptul de funcţie a statului exprimă raportul dintre modalităţile concrete de

organizare a cetăţenilor şi scopul în vederea căruia au realizat ei mecanismul statal.
Funcţiile statului nu pot fi separate de competenţele sale, după cum nu se poate separa
misiunea statului de puterea sa. Prerogativele pe care statul le exercită se confundă la un
moment dat cu serviciile pe care el le prestează. Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi
variază în funcţie de conţinutul concret al activităţii umane respective, precum şi în funcţie de
diferitele scopuri pe care oamenii şi le stabilesc drept finalităţi social statale, în acest domeniu
factorii timp şi spaţiu determinând variaţii semnificative în chiar conţinutul funcţiilor statale.
De asemenea, expansiunea democraţiei a multiplicat funcţiile statului.
În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise de către stat
prin intermediul organelor sale. Deosebirea între funcţiile statului şi funcţiile diferitelor
organe ale statului constă în faptul că acestea din urmă nu sunt decât particularizări ale
primelor. Pentru a marca distincţia dintre aceste două concepte unii autori operează chiar cu
noţiunea de funcţii fundamentale ale statului, diferite de funcţiile organelor acestuia. Astfel,
chiar suveranitatea a fost definită drept o funcţie fundamentală, exercitată în baza unei
atribuţii precizate prin ordinea juridică instituţionalizată care este statul.
Diversificarea funcţiilor statului este specifică mai ales statelor moderne, în care
activităţile umane se multiplică şi se specializează totodată. Aceasta conduce la existenţa mai
multor grupări de funcţii, în raport de unele trăsături ce le sunt comune.

29
 După cum funcţiile statului se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii organizate
în stat sau în raporturile cu alte state, acestea sunt interne (pacificarea internă a indivizilor
care reuşesc să trăiască în armonie unii cu alţii în pofida caracterului limitat al resurselor de
care dispun, apărarea dreptăţii şi a justiţiei sociale, gestionarea economiei naţionale) şi externe
(protecţia fiinţei statului faţă de ameninţările venite din exteriorul lui, protecţia propriilor
cetăţeni faţă de agresiunile din partea altor cetăţeni sau altor state). Rolul determinant îl au
funcţiile interne, întrucât cele externe depind în bună măsură şi de factori exteriori statului
respectiv.
În raport de conţinutul concret al activităţii statale desfăşurate în vederea realizării unui
anumit scop se disting funcţii economice, culturale, sociale, represive, etc.
Cea mai cunoscută clasificare a funcţiilor statului face trimitere la principalul element
constitutiv al acestuia, puterea de stat, şi precizează principalele activităţi umane prin care
aceasta se înfăptuieşte: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională. Funcţia
legislativă corespunde acelei activităţi umane prin care se stabilesc în formă legislativă reguli
de conduită pentru toţi cetăţenii statului; ea are un caracter originar şi de ea depind în
conţinutul lor celelalte doua funcţii statale. Funcţia executivă dă expresie necesităţii punerii
în aplicare a regulilor stabilite, prin desfăşurarea unei activităţi de organizare a executării şi de
executare în concret a legilor; ea se concretizează la nivel juridic prin acte administrative care
trebuie să fie conforme cu legile. Funcţia jurisdicţională exprimă acea activitate umană prin
care se soluţionează conflictele apărute între cetăţeni în legătură cu orice aspect al vieţii lor în
cadrul statului şi se traduce în plan juridic prin hotărâri care beneficiază de autoritate de lucru
judecat şi au doar efecte relative, între părţile implicate în conflictul social soluţionat.
Fiecăreia din aceste funcţii îi corespunde la nivelul organizării statale câte un organ prin care
puterea de stat se exprimă şi se realizează efectiv.

Secţiunea a 6-a Accesul cetăţenilor la putere

Încă din cele mai vechi timpuri membrii colectivităţilor au năzuit la un statut politic care
să le confere condiţii prielnice pentru a se autoguverna fie direct, fie prin reprezentare.
Dreptul de participare la guvernare este un drept natural, înnăscut, de care trebuie să
beneficieze fiecare guvernat asupra căruia se răsfrânge acţiunea guvernanţilor. Cele mai
importante garanţii juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin sistemul
electoral. Conceptul de sistem electoral este însă controversat în doctrina constituţională. În
literatura politologică şi juridică occidentală se foloseşte noţiunea de drept de vot sau cea de
drepturi electorale.

1. Dreptul de vot

Dreptul de vot este dreptul recunoscut, în condiţiile legii, cetăţenilor unui stat de a-şi
exprima în mod liber, direct sau indirect, opţiunea electorală pentru un anumit partid politic
sau candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat independent.
Dreptul de vot se exprimă în mod obişnuit prin completarea unui buletin de vot şi
depunerea acestuia în urnă. Exercitarea acestui drept are ca scop alegerea parlamentarilor, a
preşedintelui, a consilierilor locali, a primarilor şi a altor persoane care candidează pentru
funcţii publice eligibile. Deci, prin exercitarea dreptului de vot, cetăţenii contribuie la
constituirea structurii de guvernare la nivel central şi local într-un anumit stat.
Fiecare stat deţine dreptul suveran de a stabili funcţiile publice eligibile şi condiţiile în
care cetăţenii săi îşi exercită dreptul de a alege persoanele care candidează pentru aceste
funcţii.

30
Dreptul de vot se exercită în modalităţi diverse stabilite printr-o lege privind procedura
electorală. Esenţial este ca votul să fie exprimat liber, fără nici o constrâgere sau presiune,
manifestare neviciată a voinţei personale şi a conştiinţei politice şi civice a alegătorului.
În prezent, practica constituţională generală a consacrat votul universal (votul
recunoscut tuturor cetăţenilor, cu anumite excepţii prevăzute expres de lege).
În evoluţia constituţională a statelor lumii pot fi identificate sisteme care au limitat
exercitarea dreptului de vot, în funcţie de avere, de pregătire sau capacitate intelectuală, de
apartenenţa la anumite clase sociale, de calitatea de membru al unor partide sau formaţiuni
politice sau de apartenenţa la o comunitate etnică sau religioasă. Într-un sens general, toate
aceste restrângeri ale dreptului de vot sunt apreciate ca discriminări. Unele dintre ele au avut
un caracter istoric, menţinerea lor şi astăzi în unele sisteme constituţionale fiind simbolică,
altele au dispărut. Anumite restricţii impuse exercitării drepturilor electorale prezintă o
gravitate deosebită, fiind adevărate încălcări ale dreptului natural.

1.1. Votul cenzitar

Acest sistem a fost răspândit în toate statele şi a constat în recunoaşterea calităţii de

alegător, şi implicit a dreptului de vot, cetăţenilor având un anumit venit anual evaluabil în
titluri de proprietate imobiliară sau stabilit în funcţie de cuantumul impozitelor plătite anual
asupra veniturilor încasate. Explicaţia acestui sistem poate fi găsită în faptul că averile
importante erau concentrate la o parte restrânsă a populaţiei. Aceasta “elită socială” avea rolul
determinant în procesul de conducere, fiind şi sursa veniturilor în stat. “Averea face să apară
spiritul conservator, iubitor de linişte şi ordine, elemente absolut necesare într-o guvernare.
Acei care au avere mai mare plătesc şi impozitele cele mai mari. Răspunderea greşelilor
guvernamentale se repercutează în mod mai evident asupra lor. Acei care suportă această
răspundere trebuie să aibă şi dreptul de a conduce.” (Paul Negulescu, George Alexianu).
Astăzi, responsabilitatea guvernării are alte conotaţii. Alegătorii sunt responsabili pentru
reaua gestiune a afacerilor publice, deoarece au ales guvernanţi incapabili. Totodată, asupra
lor se răsfrâng toate consecinţele negative ale unei astfel de guvernări. Prin urmare toţi
cetăţenii au vocaţia de alegători.
Sistemul votului cenzitar a fost suprimat în întregime în ultimele decenii.

1.2. Sufragiul intelectual

Potrivit practicii constituţionale a unor state recunoaşterea dreptului de vot a fost

condiţionată de o numită pregătire intelectuală, atestată prin acte specifice (certificat, diplomă,
etc.).
În esenţă, acest sistem răspunde cerinţei ca alegătorii, având un nivel ridicat de pregătire
intelectuală şi de înţelegere a fenomenelor politice, să fie în măsură a cunoaşte şi a înţelege
platformele şi programele electorale ale partidelor. Ei trebuie să fie capabili să facă judecăţi
de valoare pertinente asupra candidaţilor care sunt înscrişi în competiţia electorală şi a
programelor propuse de aceştia, deci să aibă o cultură politică.

1.3. Excluderea de la vot a anumitor categorii de cetăţeni

Excluderea de la vot a anumitor categorii de cetăţeni este o excludere arbitrară de la

dreptul de vot a exponenţilor anumitor clase sociale sau a celor care deţin calitatea de membru
al anumitor partide şi formaţiuni politice. Motivele excluderii sunt exclusiv politice.
Practic, în toate ţările socialiste adversarii regimului comunist au fost excluşi de la
exercitarea drepturilor electorale până în momentul când liderii politici comunişti au

31
considerat că opoziţia politică a fost lichidată sau îngenunchiată şi silită să se conformeze
ideologiei şi practicii politice a guvernului comunist.

1.4. Votul universal

Dreptul de vot universal este un drept natural pe care statul trebuie să-l garanteze
fiecărui cetăţean. Acest drept este proclamat în toate constituţiile moderne. El este recunoscut
exclusiv cetăţenilor statului respectiv. Treptat, pe măsura constituirii unor organisme supra
statale, acest principiu începe să se relativizeze.
Acordarea dreptului este condiţionată de îndeplinirea unei anumite vârste şi de
întrunirea unor cerinţe vizând conduita socială a alegătorului. Vârsta la care cetăţenii pot să
voteze este de regulă de 18 ani. În ceea ce priveşte conduita alegătorului, se cere ca acesta să
nu fi fost condamnat pentru anumite infracţiuni la pierderea drepturilor electorale sau să nu
aibă discernămâtul afectat (debilii sau alienaţii mintal).
În unele sisteme constituţionale şi în anumite etape de dezvoltare ale unor state au fost
excluse de la dreptul de vot femeile sau cei care nu au împlinit o anumită vârstă.
Votul sau sufragiul universal este egal, direct şi secret. În unele sisteme electorale se
stabileşte că votul trebuie să fie şi liber exprimat (România).
Votul egal înseamnă că fiecare alegător dispune de un singur vot. Pentru a se garanta
libertatea votului, fiecare stat adoptă măsuri corespunzătoare tradiţiilor sale electorale. În
România, de exemplu, după exercitarea procedurii de votare, cartea de alegător este
ştampilată, ceea ce arată că acesta şi-a exercitat dreptul de vot şi nu îi mai este permis să
voteze încă o dată.
Votul secret are ca fundament apărarea alegătorului împotriva oricăror represiuni pentru
opţiunea sa electorală.
Votul direct este votul exprimat nemijlocit de către alegător, care alege pe un anumit
candidat. Votul indirect constă în desemnarea de către alegători prin vot direct a altor
alegători denumiţi “alegători de gradul II” sau “mari electori”. Aceştia votează la rândul lor pe
candidaţii propuşi de partidele politice sau pe candidaţii independenţi.
În general, exercitarea dreptului de vot este obligatorie, deşi nu se prevede o sancţiune
aspră în cazul în care un alegător ar refuza să voteze. Se consideră că prezentarea în faţa
urnelor şi votarea constituie o îndatorire cetăţenească şi o dovadă de responsabilitate politică
din partea alegătorilor.

2. Alegerile libere

Alegerea candidaţilor propuşi de partidele politice fiind o opţiune politică a fiecărui

alegător, statele au legiferat practici sau tehnici electorale potrivit condiţiilor economice şi
social politice, tradiţiilor democratice specifice acestora. În pofida diversităţii, în doctrina
constituţională s-au sintetizat şi formulat patru principii directoare sau cerinţe fundamentale
ale oricărui sistem de votare, respectarea sau nerespectarea acestor principii conferind
sistemului electoral caracterul democratic sau nedemocratic.
Aceste principii sunt:
a) fiecare candidat are o şansă egală cu a altuia de a fi ales;
b) actul votării trebuie să fie real, sincer şi în conformitatea cu concepţia politică, conştiinţa
civică şi interesele alegătorului;
c) legalitatea sau corectitudinea verificării şi anunţării rezultatelor alegerilor;
d) contenciosul electoral (rezolvarea conflictelor apărute în desfăşurarea alegerilor de către
organe cu atribuţii jurisdicţionale).

32
 Modalităţile practice de respectare şi înfăptuire a acestor principii sunt diferite de la un
stat la altul. Cu toate acestea, pot fi identificate anumite modalităţi cu valoare generală, pentru
transpunerea lor în practica electorală.

Pentru asigurarea egalităţii de şanse a tuturor candidaţilor se iau următoarele măsuri:

a) împărţirea întregii suprafeţei teritoriale a ţării în circumscripţii electorale care coincid în
general cu unităţile administrativ-teritoriale;
Circumscripţia electorală este o unitate teritorială având una sau mai multe secţii de
votare la care cetăţenii domiciliaţi în perimetrul respectiv voteazăpentru a-şi desemna
reprezentanţii.
b) desfăşurarea unei campanii electorale care permite în mod egal fiecărui candidat să-şi
prezinte programul electoral;
Succesul electoral va depinde exclusiv de programul electoral, de farmecul personal al
candidatului şi de prestigiul social al partidului politic care a depus candidatura.
În fiecare sistem electoral sunt stabilite prin lege anumite cazuri în care se interzice
anumitor categorii de cetăţeni să candideze în alegeri. Motivele stabilirii unei asemenea
interdicţii sunt diferite: decăderea din drepturile electorale ca o sancţiune a comiterii anumitor
fapte antisociale; persoanele naturalizate, pentru o anumită perioadă; persoanele puse sub
interdicţie.
În afară de incapacităţile electorale legea poate prevedea şi anumite incompatibilităţi
între mandatul electiv căpătat de un cetăţean care a fost declarat ales şi funcţia sa. Persoana în
cauză are libertatea de a alege între continuarea funcţiei sale şi păstrarea mandatului căpătat în
alegeri.

Asigurarea caracterului real şi sincer al votării se face prin mai multe căi:
a) recensământul periodic şi corect al cetăţenilor cu drept de vot şi întocmirea listelor de
alegători;
b) campaniile electorale şi publicarea efectivă şi reală a acestora;
c) corectitudinea procedurilor de votare prin respectarea secretului votului şi a securităţii
urnelor, împiedicarea falsificării buletinelor de vot, etc.

Legalitatea sau corectitudinea verificării şi anunţării rezultatelor alegerilor se asigură

prin:
a) stabilirea unor comisii electorale formate din persoane cu o conduită ireproşabilă care
desfăşoară această procedură;
b) dreptul partidelor politice de a-şi desemna reprezentanţi în birourile electorale;
c) acreditarea observatorilor naţionali sau internaţionali care au dreptul să supravegheze
modul de îndeplinire a operaţiunilor de votare;
d) anularea alegerilor în caz de fraudă electorală.
În legislaţia electorală sunt prevăzute sancţiuni administrative şi penale pentru
încălcarea dispoziţiilor legale menite să asigure buna şi corecta desfăşurare a campaniei
electorale, a operaţiunilor de votare şi de stabilire a rezultatelor scrutinului.

3. Sisteme electorale (moduri de scrutin)

Modul de scrutin este procedeul de numărare a voturilor care permite repartizarea

mandatelor pentru candidaţii aleşi în funcţie de voturile exprimate de alegători. Sunt admise,
în general, două moduri de scrutin: scrutinul majoritar şi reprezentarea proporţională.

33
3.1. Scrutinul majoritar

Este foarte răspândit în ţările anglo-saxone şi se caracterizează prin simplitate. Potrivit

acestui sistem, mandatele sunt atribuite candidatului sau candidaţilor înscrişi pe o listă
electorală care au obţinut cele mai multe voturi. Ceilalţi candidaţi ies din cursa electorală. În
practică, sunt folosite mai multe modalităţi ale acestui tip de scrutin:
a) scrutinul majoritar poate fi cu un singur tur, cu două sau cu mai multe tururi, până se
realizează majoritatea necesară în favoarea unui candidat.
Scrutinul majoritar cu un singur tur se desfăşoară o singură dată, fiind ales candidatul
care a întrunit cele mai multe voturi (majoritate relativă), chiar şi un singur vot în plus. În
scrutinul majoritar cu două tururi este declarat învingător, după primul tur, candidatul care a
obţinut majoritatea absolută a voturilor exprimate. Dacă nici un candidat nu întruneşte această
majoritate se organizează un al doilea tur, de data aceasta cerându-se doar o majoritate
relativă.
În general, majoritatea absolută se calculează în funcţie de voturile exprimate, adică nu
se iau în considerare voturile anulate pentru vicii tehnice sau buletine necompletate. Poate să
fie însă calculată în funcţie de numărul total al alegătorilor.
b) scrutinul majoritar uninominal sau plurinominal şi scrutinul majoritar de listă.
Scrutinul majoritar uninominal se aplică în situaţiile în care se dispută un singur mandat,
alegătorii optând pentru unul dintre candidaţi.
Scrutinul plurinominal se aplică în situaţiile în care în aceeaşi circumscripţie electorală
sunt mai multe locuri. Alegătorii vor alege atâţia candidaţi câte mandate sunt puse în
competiţie.
Scrutinul majoritar de listă se aplică când în aceeaşi circumscripţie electorală sunt mai
multe locuri, fiecare alegător votând însă pentru o listă propusă de un partid politic. În acest
fel, alegătorul nu acordă votul său uneia sau alteia dintre persoanele înscrise pe listă ci
partidului de care îl leagă afinităţi politice.
Adesea, cele două tipuri de scrutin se combină.
Listele propuse de partide pot fi de mai multe feluri:
- liste blocate - alegătorul nu are dreptul de a modifica ordinea de prezentare a
candidaţilor propuşi;
- liste complete - numărul candidaţilor propuşi coincide cu numărul mandatelor
disputate;
- liste incomplete - se urmăreşte obţinerea unui anumit număr de mandate, mai mic
decât totalul mandatelor pe circumscripţie;
- scrutinul de listă cu primă majoritară - partidul care a obţinut în primul tur de scrutin
de listă majoritatea calificată a voturilor exprimate, primeşte toate mandatele disputate în
circumscripţia respectivă;
- scrutinul combinat - dă posibilitatea alegătorului să schimbe ordinea pe listă a
candidaţilor propuşi şi, astfel, să-şi întocmească propria listă de candidaţi.
Scrutinul uninominal prezintă următoarele avantaje:
- asigură cea mai strânsă legătură între cel ales şi alegător;
- este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului electoral din
partea cetăţenilor;
- la nivel naţional, există o majoritate parlamentară stabilă;

34
 - asigură o mai bună cunoaştere de către alegător a celui ales;
- cel ales îşi poate mai uşor susţine ideile şi programul său lansat în campania
electorală;
- este un sistem care, în condiţiile unei democraţii bipartide, avantajează partidele mari;
- este un mijloc de combatere a absenteismului electoral.

Dezavantajele sunt următoarele:

- nu corespunde pluralismului politic;
- se micşorează caracterul politic al Parlamentului;
- se pierd voturi ca urmare a aplicării acestui sistem;
- numărul de circumscripţii electorale este mare;
- implică cheltuieli mari din partea candidaţilor pentru susţinerea campaniei electorale.

Avantajele scrutinului majoritar de listă:

- este un sistem simplu şi eficace;
- duce la realizarea unei majorităţi stabile şi omogene;
- duce la o stabilitate guvernamentală;
- avantajează partidele mari.
Dezavantaje:
- determină realizarea unor alianţe electorale precare.
3.2. Reprezentarea proporţională
Principiul de bază al acestui mod de scrutin constă în repartizarea mandatelor în proporţie cât
mai exactă cu voturile acordate fiecărei liste de candidaţi, prezentate de către partidele
politice.
În desfăşurarea sa, scrutinul prin reprezentare proporţională cunoaşte mai multe faze
sau etape:
a a) stabilirea numărului de candidaţi aleşi pe fiecare listă;
Există mai multe procedee de stabilire dar cel mai utilizat este aşa-numitul cât electoral
obţinut prin împărţirea numărului de voturi exprimate la numărul de mandate existemt în
fiecare circumscripţie. După aflarea câtului electoral se calculează de câte ori acesta este
cuprins în numărul de voturi obţinute de către fiecare listă
b) repartizarea mandatului nedistribuit.
După repartizarea mandatelor există un mandat disponibil. Acest mandat disponibil
poate fi acordat potrivit sistemului restului cel mai mare, mediei celei mai mari sau
proporţional (metoda Hondt).

Pragul electoral reprezintă procentul din voturile exprimate pentru un partid necesar
intrării în parlament. Pragul electoral este o soluţie, în ţările în care este aplicat sistemul
proporţional prin scrutin de listă, de limitarea a numărului de partide care acced în parlament.
Reprezentarea proporţională prezintă următoarele avantaje:
- duce la formarea unui parlament care reprezintă destul de exact electoratul;
- avantajează multipartidismul şi permite reprezentarea în parlament a tuturor opiniilor,
intereselor şi opţiunilor politice;
- permite reprezentarea minorităţilor în parlament;

35
- propunerile de candidaţi sunt făcute numai de partide şi formaţiuni politice;
- permite şi implică anumite condiţionări legate de realizarea unui procent minim ce trebuie
întrunit la nivel naţional;
- duce la un raport just între procentul voturilor obţinute şi mandatele parlamentare
atribuite;
- se impune prin rigurozitatea calculelor matematice în împărţirea voturilor;
- desfăşurându-se într-un singur tur, evită aranjamentele şi speculaţiile politice determinate
de un al doilea tur de scrutin;
Dezavantaje:
- favorizează partidele mici, puternic reprezentate de lideri de opinie;
- presupune ruperea legăturilor între ales şi alegătorii săi;
- împărţirea voturilor şi atribuirea mandatelor presupune numeroase calcule şi operaţiuni la
nivel naţional şi local, uneori grau de înţeles de către alegător.
3.3. Sistemele mixte
Sistemele mixte sunt o îmbinare a sistemului majoritar cu cel al reprezentării
proporţionale, încercând să completeze lipsurile celor două sisteme. Exemple de sisteme
mixte pot fi : sistemul înrudirilor şi sitsemul prin compensare.
Sistemul înrudirilor este o modificare a sistemului reprezentării proporţionale în sensul
că mai multe liste de candidaţi propuşi în alegerile dintr-o circumscripţie electorală, se declară
înrudite şi voturile lor obţinute în alegeri se adună. Dacă o listă sau o înrudire de liste obţine
majoritatea absolută a voturilor, aceasta obţine toate locurile din circumscripţia respectivă,
urmând ca repartizarea locurilor între listele înrudite să se facă după metoda celei mai mari
medii.
Sistemul prin compensare este un sistem mixt care îmbină scrutinul uninominal şi
scrutinul proporţional. În cadrul acestui sistem trei sferturi din parlamentari sunt aleşi prin
scrutin uninominal cu un singur tur, iar celălalt sfert este atribuit după sistemul reprezentării
proporţionale
3.4. Reprezentarea minorităţilor şi a grupurilor de interese speciale
În unele ţări, printre care şi România, se practică sisteme electorale care permit
reprezentarea unor minorităţi naţionale sau cu interese speciale în parlament în condiţii care le
favorizează faţă de restul forţelor politice care prezintă candidaţi. În acest sens, reprezentanţii
minorităţilor naţionale, chiar dacă în alegerile parlamentare nu întrunesc numărul de voturi
necesar pentru a ocupa în condiţii de egalitate cu celelalte partide un mandat de deputat sau de
senator, pot fi desemnaţi ca senatori sau deputaţi, proporţional cu populaţia aparţinând
minorităţii naţionale respective.

Capitolul III. Constituţia

Secţiunea 1. Noţiunea de constituţie

Concepţiile asupra constituţiei au variat de la o epocă istorică la altă. Este motivul

pentru care, în conturarea noţiunii pot fi întâlnite unele dificultăţi, doctrina îmbrăţişând mai
multe definiţii, unele descriptive, altele analitice.

36
 În literatura de specialitate28 îndreptăţit s-a afirmat că, pentru a determina corect
categoria de constituţie, trebuie să o abordăm atât din punct de vedere politic, cât şi din punct
de vedere juridic. Din punct de vedere politic, constituţia: realizează sinteza evoluţiei
societăţii, exprimând în acelaşi timp şi aspiraţiile colectivităţii constituite în stat; consacră o
anumită formă de organizare a societăţii; determină şi garantează drepturile şi libertăţile
individuale, limitând acţiunea puterii statale în raport cu cetăţenii. Din punct de vedere juridic,
în definirea constituţiei trebuie să avem în vedere atât criteriul material, de conţinut, cât şi pe
cel formal, care determină condiţii speciale de adoptare, modificare şi abrogare, şi stabileşte
ierarhia actelor normative în sistemul dreptului.
Criteriul formal a fost mult timp omis din încercarea de conturare a noţiunii de
constituţie. Revoluţionarii francezi, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789,
au proclamat că orice societate în care garanţia drepturilor omului nu este asigurată, nici
separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie. Aveau în vedere, deci, numai conţinutul.
Aceeaşi problemă se poate pune atunci când vorbim de constituţiile cutumiare, constituţii ce
au o formă nu foarte bine conturată, cuprinzând reguli nesistemetizate într-un singur act
juridic. Autorii englezi, când delimitează noţiunea de constituţie, fac referire numai la criteriul
material, deoarece în Anglia sistemul politic s-a consolidat treptat iar instituţiile juridice s-au
cristalizat în timp, forma cutumiară a constituţiei rezistând până în timpurile noastre29.
Conţinutul constituţiei este complex şi variază de la o ţară de alta, fiind exprimat prin
norme care reglementează cele mai importante relaţii în stat, stabilind: caracterele statului;
principiile instituirii, organizării şi exercitării puterii de stat; drepturile personalităţii;
autorităţile publice care contribuie în mod esenţial la exercitarea puterii de stat.
Caracterul de lege fundamentală al constituţiei derivă din conţinutul şi calitatea
normelor juridice pe care le cuprinde. Aceste norme juridice se referă la principiile esenţiale
pentru toate domeniile vieţii statale. De aceea legea fundamentală constituie baza juridică a
întregii legislaţii şi temelia întregii organizări statale. 30 Constituţia, în majoritatea statelor
cunoaşte forme deosebite de adoptare, modificare şi abrogare. Constituţia se impune celorlalte
legi, fiind în vârful ierarhiei sistemului de drept. Întregul edificiu juridic se construieşte
pornind de la prevederile constituţionale care se impun atât autorităţilor publice, cât şi tuturor
actelor normative.
În literatura de specialitate constituţia a fost definită ţinându-se cont de ambele criterii
enunţate, în unele cazuri fără a implica în definţii ideologiile sau concepţiile filosofice.
Constituţia poate fi considerată ca fiind:
- legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridic
supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii31;
- actul juridic normative supreme, cuprinznd normele care au ca obiect de reglementare
instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cadru unor proceduri specifice32;
- legea fundamentală cu forţă juridică superioară celorlalte legi, care, reglementând, în
mod sistematic, principiile structurii social-economice, organizarea şi funcţionarea statului,
garantează material drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi stabileşte datoriile
corespunzătoare acestor drepturi 33.

Secţiunea a 2-a. Clasificarea constituţiilor

28
I. Deleanu, op. cit., p. 131
29
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, vol. I, p. 8
30
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 56
31
Idem, p. 58
32
I. Deleanu, op. cit., p. 132
33
T. Drăganu, citat în I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 56

37
1. Constituţiile cutumiare

Constituţia cutumiară este formată din tradiţii, obiceiuri, practici nescrise care
reglementează modul de organizare şi funcţionare a organismelor de guvernare şi raporturile
dintre ele, drepturile şi libertăţile omului, deci relaţii sociale fundamentale. Acestora li se
adaugă acte normative care au ca obiect aceeaşi sferă de relaţii sociale, fapt ce le conferă
valoare constituţională, fără a fi însă sistematizate într-o constituţie.
Obiceiurile (cutumele) juridice sunt reguli de conduită socială care, deşi nu emană de la
organele statului competente să legifereze, sunt considerate obligatorii datorită convingerii
unei colectivităţi că ele răspund sentimentului unanim de justiţie şi sunt consacrate printr-o
practică îndelungată34.
Forţa juridică a constituţiei cutumiare nu este diminuată comparativ cu cea a unei
constituţii scrise dacă guvernanţii şi guvernaţii recunosc legea fundamentală.
Cutuma constituţională are un caracter istoric. Pe măsura conştientizării şi consolidării
procesului de organizare politică s-au conturat în interiorul statelor obiceiuri şi tradiţii
constituţionale, transmise din generaţie în generaţie şi acceptate într-o manieră generală, fapt
care făcea inutilă codificarea lor. Justificarea necodificării obiceiurilor constituţionale poate fi
găsită şi în simplitatea relaţiilor sociale sau în faptul că populaţia era puţin numeroasă.
Treptat, centralizarea politică, afirmarea unităţii naţionale, dezvoltarea procesului de
instituţionalizare într-o formă modernă, corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi
celui a separaţiei puterilor în stat au dus la codificarea regulilor constituţionale.
Pentru ca o uzanţă să se transforme în obicei juridic, trebuie ca35:
- uzanţa să se aplice un timp suficient de lung pentru a nu apare ca un fapt întâmplător;
- aplicarea să genereze o practică îndelungată constantă, care să nu fie întreruptă de
practici contrare;
- dacă are loc o întrerupere, cea mai mare parte a societăţii să o considere ilegală sau
neconstituţională.
Norma poate fi considerată cutumă dacă conţine două elemente36: elementul material
şi elementul psihologic.
Elementul material constă în cutuma propriu-zisă şi se formează printr-o repetare
continuă a anumitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se
desfăşoare un timp îndelungat. Frecvenţa ţine de natura actelor, procedurilor sau a
obiceiurilor şi nu poate fi stabilită cu exacitate.
Cutuma presupune iniţial un element de incertitudine. Pe măsură ce se consolidează şi
capătă o fizionomie clară prin repetare continuă şi identică un timp îndelungat, elementul de
incertitudine dispare.
Elementul psihologic constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că trebuie să
se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia. Nu totdeauna însă interesele subiectelor
de drept constituţional corespund cutumei şi atunci aceştia nu mai au interes să respecte
obiceiul pentru că sancţiunea nu este perceptibilă şi, prin aceasta, neconformarea mai facilă.
Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formării sale, suplă, pentru că se
cristalizează în timp, fără a întruni condiţii speciale de formă şi exprimă fie voinţa
monarhului, fie interese sociale generale sau de grup. Cutuma evoluează odată cu
transformările ce se produc în viaţa politică a statului.
Marea Britanie este exemplul elocvent de ţară în care funcţionează un sistem
constituţional bazat pe cutumă. Sistemul britanic cuprinde trei categorii de norme:
- cutumele sancţionate de judecător;

34
T. Drăganu, op. cit., p. 42
35
idem
36
C. Ionescu, op. cit., p. 148

38
 - obiceiurile;
- statutele – legile scrise relative la organizarea puterilor publice votate de Parlament:
Magna Charta Libertatum (1215), Bill-ul drepturilor.
Supleţea cutumei, consideră unii, îi conferă un avantaj evident faţă de rigiditatea
textului scris, care nu poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale.
Argumentele contrare ar fi:
- tradiţia constituţională fiind topită în faptele sociale, nu poate fi definită ca regulă
juridică, caracterizându-se prin incertitudine;
- cutuma este într-o continuă schimbare, nu are formă definitiv stabilită şi nu i se poate
recunoaşte cu precizie conţinutul, aceastea ducând la imposibilitatea stabilirii dacă regula este
factor de progres sau factor de decadenţă;
- regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor autorităţilor publice.

2. Constituţiile scrise

Unii autori consideră că apariţia constituţiei scrise a fost un rezultat al luptei burgheziei
aflată în ascensiune economică şi politică împotriva absolutismului feudal 37. Afirmaţia nu este
tocmai exactă, dacă avem în vedere că forma scrisă a actelor cu valoare constituţională a fost
impusă de nobili, cler şi cavaleri lui Ioan fără Ţară în 1215. Motivele pot fi însă altele: forma
scrisă conferea un plus de stabilitate normelor constituţionale iar invocarea legii fundamentale
se putea face mult mai uşor, conţinutul fiind clar, precis determinat şi fără a lăsa loc
interpretării. Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere şi contextul apariţiei primei
constituţii scrise şi anume situaţia Statelor Unite ale Americii, unde, credem noi, rolul
constituţiei scrise a fost să coaguleze o naţiune liberă, pornindu-se de la ideea contractului
social, dezvoltată la mijlocul veacului al XVIII-lea în Europa. Exemplul a fost apoi urmat de
Franţa.
Regula de drept scrisă are şi avantajele clarităţii şi preciziei. Prin intermediul ei se
stabileşte cadrul de organizare a puterilor şi se sancţionează abuzurile puterii. Guvernaţii,
studiind legea fundamentală, au posibilitatea pot să cunoască prerogativele şi atribuţiile
guvernanţilor, drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le au precum şi modalităţile de
exercitare şi de apărare ale acestora. Astfel, guvernaţii pot să limiteze acţiunile guvernanţilor,
împiedicând abuzurile generate de exercitarea discreţionară a puterii.38
Formalismul constituţional este deosebit de important. Dacă redactarea unui text
constituţional nu este clară şi normele au caracter ambiguu pot apare dificultăţi de
interpretare, tensiuni politice şi conflicte sociale.
Constituţia scrisă garantează supremaţia regulii constituţionale asupra celorlalte reguli
juridice. Această supremaţie se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte
cu conţinut normativ.
De constituţiile scrise sistematice se deosebesc actele constituţionale, al căror obiect
nu îl constituie ansamblul relaţiilor sociale specifice ramurii dreptului constituţional, ci doar
unul sau câteva fragmente din acest tot.
Asemenea acte intervin de obicei în situaţii de criză politică, fie ca instrumente juridice
chemate să înfăptuiască trecerea de la un regim democratic la unul dictatorial, fie invers,
pentru a marca înlocuirea unui regim dictatorial cu unul democratic. Ele emană de la un organ
al statului legal constituit, în măsură să dispună de forţă de constrângere, dar care procedează
la modificarea constituţiei încălcând normele procedurale prestabilite în acest scop, sau de la
un guvern de fapt, adică de la un grup de persoane care-şi asumă puterea în stat din proprie
iniţiativă, fără să fi fost învestit legal cu o asemenea competenţă. Ex.: Decretul-lege nr. 3053
37
idem, p.150
38
C. Ionescu, op. cit., p. 150 şi urm.

39
din 5 septembrie 1940, prin care Carol al II-lea a dat generalului Antonescu depline puteri
pentru conducerea statului; Decretul-lege nr. 1628 din 2 septembrie 1944, prin care a fost
repusă în vigoare, cu unele excepţii, Constituţia din 1923.
În doctrină se admite că există două genuri de constituţii scrise39:
- constituţii clare şi scurte, care se limitează la fixarea unor principii şi reguli esenţiale
privind modul de constituire a organelor statului şi rapoturile dintre acestea, precum şi
îndatoririle cetăţeneşti – Constituţia Statelor Unite ale Americii are doar 7 articole, completate
de o serie de amendamente;
- constituţii foarte lungi dar complicate, care reglementează şi instituţii juridice
trăgându-şi seva din alte ramuri de drept: proprietatea, arestarea preventivă, ocrotirea familiei,
etc – exemplul poate fi Constituţia României.
Constituţiile scrise pot fi flexibile (suple) sau rigide.
Constituţiile flexibile se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le
conţin au aceeaşi forţă juridică ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obişnuite. Sigur, nu se pune problema verificării conformităţii celorlalte acte
normative cu legea fundamentală.
Constituţiile, definind structura de bază a societăţii, precum şi coordonatele de
perspectivă ale dezvoltării ei, orice încercare de a le modifica sau înlocui este de natură să
răscolească contrarietăţi de interese şi să dezlănţuiască pasiuni politice divergente. Rezultă că
o frecventă punere în discuţie a revizuirii este greu de realizat în practică, motiv pentru care
va fi inevitabil ca legile fundamentale, chiar suple, să dobândească o stabilitate mai mare
decât celelalte legi.
Astăzi, constituţiile flexibile sunt foarte rare (Noua Zeelandă).
Constituţiile rigide sunt legile fundamentale cu forţă juridică superioară, care se
modifică după o procedură mai elaborată decât în cazul legilor ordinare.
Cu toate acestea, constituţia nu trebuie privită ca o lege perenă, pentru că ea reflectă
condiţiile economice, sociale şi politice existente într-o societate la un moment dat,
prefigurând anumite făgaşuri menite să canalizeze dezvoltarea societăţii spre anumite direcţii.
Aceste direcţii, alături de modalităţile de înfăptuire a scopurilor urmărite se pot dovedi, în
timp, necorespunzătoare. Din acest motiv, constituţiile nu pot rămâne imuabile, ci trebuie să
se adapteze dinamicii sociale.
Întrucât constituţia reglementează raporturile care privesc interesele întregii populaţii
sau ale unor largi grupuri sociale, activitatea legislativă trebuie să presupună o temeinică
examinare a măsurilor propuse, făcută de un organ autentic reprezentativ al voinţei corpului
social, modalităţile procedurale de modificare/înlocuire mai complicate devenind astfel
necesare. Apoi trebuie ca actului normativ fundamental să i se asigure o mai mare stabilitate
decât celorlalte legi, în caz contrar riscându-se ca legea să nu se fixeze în conştiinţa colectivă
a maselor. Rezultatul poate fi micşorarea autorităţii legii şi lipsa încrederii poporului în
instituţiile statului.
Procedeele de înfăptuire a rigidităţii constituţionale sunt40:
- condiţiile speciale de modificare a legilor de revizuire a constituţiei;
- votul referendar la care trebuie supusă constituţia, după adoptarea de către Parlament;
- dispoziţiile constituţiei declarate nerevizuibile.
Rigiditatea constituţională are drept consecinţe juridice:
- abrogarea legilor ordinare şi a actelor normative inferioare lor intrate în vigoare
înaintea constituţiei şi care sunt inferioare acesteia;
- declararea ca neconstituţională a legii care nu este conformă cu legea fundamentală.

39
Idem, p. 152
40
T. Drăganu, op. cit., p. 47-49

40
Secţiunea a 3-a Adoptarea, modificarea şi abrogarea constituţiei

1. Adoptarea constituţiei

Conţinutul şi scopurile constituţiei au determinat o formă specială de adoptare, care să

pună în valoare supremaţia şi deosebirile faţă de alte legi.
Adoptarea constituţiei este un proces complex care cuprinde în principal: iniţiativa
adoptării constituţiei, organul competent să o adopte şi modurile de adoptare.
Adoptarea constituţiei are lor în următoarele situaţii41:
a) odată cu formarea unui stat nou
Apariţia unui stat nou impune adoptarea unor reglementări care au caracter politico-
juridic solemn şi se referă la caracteristicile juridice esenţiale ale teritoriului, structura de stat,
forma de guvernamânt, regimul politic, prin care se consacră existenţa unuei anumite
populaţii pe teritoriul respectiv (mai mult sau mai puţin omogene din punct de vedere
naţional), se prevăd principiile, normele si organismele de exercitare a puterii suverane,
drepturile si îndatoririle cetăţeneşti.
b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale
Aceste schimbări se referă la regimul politic ori la reînnoirea fundamentală a bazelor
politico-juridice, economice, la sistemul social- politic sau la desăvârşirea unităţii naţionale.
c) când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social
economic care nu afectează esenţa statului sau a regimului politic
Într-o asemenea situaţie constituţia nu mai corespunde noilor realităţi social-politice şi
nu mai oferă cadrul de realizare efectivă, eficientă, în beneficiul tuturor claselor sociale,
intereselor generale sau a binelui comun al societăţii.
Iniţiativa adoptării constituţiei trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau
social în măsură să cunoască cel mai bine evoluţia societăţii şi perspectivele sale. Unele
constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării unui astfel de act normativ, iar altele nu
prevăd un asemenea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor.
Astfel iniţiativa poate aparţine poporului, executivului sau parlamentului, sigur, în condiţii
speciale faţă de iniţiativa în cazul celorlalte legi.
De regulă constituţiile se adoptă de către puterea constituantă, adică organul, care,
beneficiind de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia. Puterea
constituantă poate fi originară, atunci când nu există constituţie în vigoare, sau instituită, adică
acea putere a cărei organizare şi funcţionare este prevăzută de constituţie.
Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri specifice fiecărei ţări şi
determinate de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în
momentul adoptării constituţiei şi de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut
următoarele moduri: constituţia acordată, statutul, pactul, constituţia convenţie şi constituţia
parlamentară.42
Constituţia acordată este constituţia adoptată de monarh ca stăpân absolut, fiind
considerată cea mai rudimentară constituţie.
Statutul sau constituţia plebiscitară este o variantă mai dezvoltată a constituţiei acordate.
Iniţiativa aparţine tot şefului statului, dar ratificarea se face prin plebiscit. Ratificarea prin
plebiscit nu transformă constituţia într-o constituţie democratică. Prin acest procedeu
suveranitatea populară este pasivă, pentru că nu decide dar acceptă în condiţii în care este
dificil de a face altfel.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul de adoptare a constituţiilor autoritare.
Corpul electoral poate spune “da” sau “nu” asupra textului constituţional în întregime, dar nu
41
C. Ionescu, op. cit., p. 156 şi urm.
42
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 65-69

41
poate modifica acest text. La aceasta se adaugă presiunile celor care au redactat constituţia,
fapt din care rezultă evident caracterul nedemocratic al statului.
Pactul este considerat a fi un contract între rege şi popor, reprezentat de parlament. Este
mai potrivit pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare deoarece monarhul trebuie să
ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o
conjunctură favorabilă s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. El poate fi urmarea
unei mişcări revendicative sau a constituit un mod de acces al unui principe străin pe tronul
unui nou stat.
Constituţia-convenţie este opera unei adunări denumite “convenţie”, special aleasă
pentru a adopta constituţia. Ea exprimă contractul intervenit între toţi membrii societăţii.
Convenţia era considerată deasupra parlamentului şi avea dreptul de a stabili puterile delegate
în stat şi competenţa puterii constituante. Acest tip de constituţie a fost considerat un mijloc
potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale.
Constituţia parlamentară este adoptată de către parlament după o procedură dinainte
stabilită care include: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului şi
adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată. Votarea constituţiei făcându-
se de către un parlament nou ales s-a creat aparenţa aplicării regulilor puterii constituante.
Extinderea referendumului, ca modalitate de participare directă a cetăţenilor la
guvernare a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor, fiind considerat şi mijlocul cel
mai democratic de adoptare a unei constituţii sau a unei legi.

2. Modificarea constituţiei

Dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o.

Autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după felul constituţiei. Procedura de
modificare a constituţiei este de regulă asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului
simetriei juridice. Modificarea constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se
modifică legile (constituţii suple sau flexibile) sau după alte reguli decât cele întâlnite în cazul
legilor ordinare (constituţii rigide).
Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea
anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
De obicei, posibilitatea şi procedura de revizuire sunt expres prevăzute chiar în textul
legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea
acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forţe politice existente în societate care,
fiind interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar
putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
Periculoasă este şi practica de a modifica oricând o constituţie, posibilă în special în
regimurile politice nedemocratice, când inţiativa aparţine fie unui partid politic având o largă
majoritate parlamentară, fie unui lider susţinut de anumite cercuri sau forţe politice în scopul
de a-şi consolida hegemonia asupra opoziţiei sau de a-şi realiza anumite interese de natură
politică şi economică sau particulare.
Soluţia optimă este stabilirea unui echilibru între cele două tendinţe prin alegerea
corectă a momentului revizuirii şi prin stabilirea clară a conţinutului acesteia. În orice situaţie
trebuie să primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului sau a reprezentanţilor săi.
Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora stabilind
organul care propune modificarea, organul care votează propunerea de modificare şi
majoritatea cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire. Dreptul de a iniţia modificarea
constituţiei are o mare importanţă, organului investit cu această prerogativă revenindu-i
atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta pregătirea acestuia. În
regimurile politice autoritare această prerogativă revine puterii executive iar în cele

42
democratice, dreptul de iniţiere a modificării constituţiei aparţine poporului, care îl exercită
prin referendum, sau parlamentului. Procedura cea mai răspândită în practica constituţională
actuală este conferirea acestui drept şefului statului şi parlamentului care acţionează
împreună. Se realizează astfel un echilibru, nici unul dintre două organisme neputând să
ignore rolul celuilalt în procesul revizuirii. În România, iniţiativa revizuirii Constituţiei
aparţine Preşedintelui, la propunerea Guvernului, unui sfert din numărul deputaţilor ori
senatorilor sau unui număr de 500 000 de cetăţeni cu drept de vot.
Este necesar ca procedura de revizuire să fie clară şi precisă. O asemenea cerinţă este o
condiţie a bunei funcţionări a instituţiilor constituţionale şi a încrederii între partidele politice
precum şi a populaţiei în instituţiile constituţionale.
În practica constituţională se întâlnesc şi cazuri în care modificarea unor dispoziţii din
constituţie este interzisă. Această interdicţie a revizuirii anumitor dispoziţii constituţionale a
fost deseori contestată, argumentul cel mai des folosit constând în faptul că ar fi o injusteţe să
obligi generaţiile viitoare să accepte punctul de vedere al unui constituant de care îl despart
atât realităţile politice şi cerinţele sociale cât şi o altă concepţie politică şi un alt mod de
gândire filosofică. Apărătorii instituţiei susţin că dispoziţiile constituţionale ce nu vor putea fi
revizuite constituie comandamente naţionale, reflectă interese fundamentale ale poporului şi
servesc raţiuni superioare de stat.
Unele constituţii fixează un anumit termen în care este interzisă revizuirea acestora.

3. Caracterul şi legitimitatea constituţională ale loviturilor de stat şi ale revoluţiilor sociale

Schimbările politice structurale din viaţa unui popor se produc de multe ori ca urmare a
unor lovituri de stat, puciuri, revolte populare sau chiar a unor revoluţii sociale. În ştiinţa
politică nu există un model care poate fi aplicat automat în toate statele şi în toate situaţiile
când se produc astfel de eveniment politice.
Câteodată, în situaţiile menţionate mai sus, nu este neapărat nevoie să se adopte o nouă
constituţie. Sunt însă şi situaţii când o lovitură de stat este urmată de adoptarea unei constituţii
noi sau de schimbarea substanţială a cadrului constituţional determinată de schimbarea
regimului politic.
Din punct de vedere juridic se poate discuta problema legitimităţii schimbării de putere
forţate şi a constituţiei adoptată ca urmare a acesteia. În principiu, aceste schimbări sunt
neconstituţionale pentru că sunt îndreptate împotriva ordinii constituţionale existente.
În dreptul constituţional este fundamentat principiul potrivit căruia poporul este în drept
să se revolte împotriva samavolniciei celor aflaţi la guvernarea statului. Acest principiu a fost
enunţat pentru prima dată în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptată de
Adunarea Naţională a Franţei la 26 August 1789 şi inclusă ca preambul în Constituţia din
1791. În istoria constituţională se consideră însă că fundamentarea moral politică a revoltei
populare împotriva opresiunii datează încă din perioada preconstituţională a coloniilor
americane.
Legitimitatea revoltelor populare are doar o valoare morală întrucât revolta maselor este
esenţialmente anarhică, imprevizibilă sub aspectul finalităţilor sale şi poate fi deturnată de la
obiectivele sale nobile în anumite conjuncturi defavorabile. Legitimităţii populare a revoltelor
poporului trebuie să îi urmeze în mod necesar o recunoaştere juridică bazată pe un text
constituţional sau pe manifestarea într-o formă organizată democratică a sprijinului popular.
Revoluţiile sociale au o bază populară largă şi tind să confere poporului atributele
suveranităţii. Spre deosebire de revoluţiile sociale, în cadrul loviturilor de stat populaţia nu
participă efectiv la răsturnarea ordinii constituţionale, ci se limitează la aşteptarea rezultatelor
puciului organizat, condus şi înfăptuit aproape exclusiv de un grup minoritar care are ca unic
ţel să preia conducerea.

43
 Problema raportului între constituţie şi revoluţia socială este foarte interesantă. Prin
revoluţie se răstoarnă legalitatea constituţională existentă în momentul izbucnirii acesteia şi se
pun bazele unei noi ordini constituţionale. Vechea constituţie va fi suspendată, revizuită,
abrogată şi înlocuită cu alta care va consfinţi noile raporturi de forţe politice. Noile structuri
de putere instituite în urma insurecţiilor, loviturilor de stat, revoluţiilor prezintă tendinţa de a
prelua puterea de comandă şi de a exercita în exclusivitate anumite prerogative ale autorităţii
statale care, în condiţii de normalitate politică, revin autorităţilor publice desemnate electoral.
Acest fenomen este general şi repetabil în timp.
Actele normative emise de noile organisme pot căpăta un conţinut constituţional pentru
că reglementează raporturi sociale fundamentale de natura celor care apar în procesul de
exercitare a puterii şi pentru că provin de la structuri de guvernare care au concentrat puterea
în stat.

4. Încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea

constituţiei

Unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor. În practica constituţională,

constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii
renunţau la formele democratice de conducere. Constituţia e poate suspenda prin proclamarea
stării de asediu, a stării de război, a stării de urgenţă, prin guvernarea prin decrete-legi sau
prin lovituri de stat. Suspendarea constituţiei întemeiată pe ideea ilegalităţii, în practică însă
fiind justificată prin teoria necesităţii. Suspendarea totală a constituţiei este o înlăturarea a
ideii de constituţionalitate şi de legalitate.
Abrogarea constituţiei se produce atunci când se adoptă o nouă constituţie.

Secţiunea a 4-a Conţinutul constituţiei

Legile fundamentale ale statelor diferă unele de altele pentru că exprimă diversitatea
istorică şi politică, economică şi socială, geografică şi demografică, culturală şi religioasă, şi
nu în ultimul rând ideologică. Cu toate acestea, din punct de vedere al conţinutului lor,
constituţiile statelor moderne se aseamănă, mergându-se până la existenţa a unor formulări
identice.
Studiul constituţiilor moderne scoate la iveală existenţa unor formule stereotipe şi a
unor proceduri asemănătoare. Constituţiile se aseamănă atât din punct de vedere al
metodologiei tehnico-legislative cât şi din cel al formulării unor instituţii juridice. Această
asemănare este determinată de obiectul comun de reglementare al normelor şi principiilor
constituţionale.
Majoritatea constituţiilor scrise cuprind:
- principiul suveranităţii naţionale, conform căruia poporul este titularul suveran al
puterii;
- principiul reprezentării, care statuează că poporul exercită prerogativele suveranităţii
sale prin intermediul unor organisme pe care le desemnează să acţioneze în numele său şi să îl
reprezinte pe plan intern şi extern;
- principiul separaţiei puterilor stabilind modul de constituire, organizare şi
funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
- valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi
spirituală ale unui popor;
- forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
- drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor precum şi îndatoririle acestora
faţă de stat.

44
 Principiile şi normele constituţionale pot fi împărţite în trei mari categorii:
1. principii şi norme constituţionale având rol determinant în stabilirea şi funcţionarea
organismelor de guvernare precum şi în stabilirea formei statului;
2. dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti însoţite sau nu de garanţii juridice
ale exercitării acestora;
3. dispoziţii constituţionale care nu au legătură directă cu procesul de guvernare.
Analiza conţinutului unei constituţii trebuie să ţină seama, pe lângă dimensiunea
juridică a acesteia, şi de programele politice, de ideologia şi interesele diferitelor partide
politice care şi-au asumat responsabilităţi concrete în dezvoltarea politică şi socială a unui stat
şi au căpătat votul de încredere al unor categorii populaţionale.
Normele referitoare la principiile care au un rol determinant în stabilirea şi
funcţionarea organismelor de guvernare precum şi în stabilirea formei statului au o importanţă
esenţială pentru constituţie, pentru că, în funcţie de conţinutul lor, constituţia respectivă poate
fi apreciată sau nu ca o constituţie democratică. În plus, stabilirea acestor norme în cuprinsul
constituţiei este de natură sa confere legitimitate constituţională întregului ansamblu de
organisme care concură la înfăptuirea sau exercitarea puterii politice. În cadrul acestei
categorii, cele mai importante sunt dispoziţiile constituţionale care reglementează structura de
guvernare întrucât ele fixează cadrul institiţional al sistemului politic. Structura
guvernamentală desemnează ansamblul instituţiilor politice şi al procedurilor referitoare la
desemnarea guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile dintre ele
precum şi la raporturile pe care le au cu cei guvernaţi. Importanţa este atât de ordin tehnico-
legislativ cât şi de ordin politic. Aceste norme şi principii condiţionează legitimitatea
guvernanţilor, puterea acestora exercitându-se numai pe baza şi în limitele fixate de ele.
Normele şi principiile care reglementează structura de guvernare au un pronunţat
caracter politic datorită implicării substanţiale a statului în viaţa socială care a dus la
dezvoltarea fără precedent a fenomenului statal. După primul război mondial statele şi-au
asumat responsabilităţi sporite faţă de libertăţile civice. Mai mult, în Europa apar noi state sau
se desăvârşeşte unitatea statală a altora. Toate acestea au dus la o tendinţă din partea
partidelor politice de a transpune în constituţii convingerile politice şi filosofice preluate din
doctrinele lor . Aceste convingeri sau doctrine au devenit principii directoare ale statului.
Potrivit acestei tendinţe, dispoziţiile constituţionale având un conţinut exclusiv sau
preponderent politic sunt mai numeroase în cadrul constituţiei decât regulile având un caracter
juridic propriu-zis. Ca formă de redactare a normelor cu un conţinut evident politic se
foloseşte stilul declarativ, mai evaziv decât cel juridic care este clar şi concis.
Constituţiile mai conţin şi dispoziţii finale şi tranzitorii care se aplică pe o perioadă
limitată şi au scopul de a reglementa trecerea de la o constituţie la alta şi de a soluţiona un
posibil conflict de legi. Ele nu mai sunt aplicabile după realizarea scopului pentru care au fost
incluse în constituţie.
Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico juridică a
acesteia, structură ce cuprinde de regulă, ca unitate de bază, articolul. Articolele sunt grupate
pe capitole şi titluri.

Secţiunea a 5-a Supremaţia constituţiei

1. Conceptul de supremaţie a constituţiei

Supremaţia constituţiei stabileşte locul constituţiei în sistemul normativ, ţinând seama

de ierarhia actelor normative, a sistemului de drept şi de locul dreptului constituţional în
sistemul de drept. Supremaţia constituţiei este o calitate a legii fundamentale care o situează
în vârful instituţiilor politico-juridice. Într-o societate organizată în stat constituţia este sursa

45
tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi juridice. Deci, supremaţia
constituţiei este o categorie politico-juridică care exprimă faptul că legea fundamentală este
rezultatul transformărilor societăţii şi marchează o etapă istorică din viaţa unei ţări şi dă
expresie şi stabilitate politico- juridică realităţilor şi perspectivelor etapei istorice în care a fost
adoptată.
Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind
trăsături şi elemente politice şi juridice care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu
numai în sistemul de drept ci şi în întregul sistem social- politic al unei ţări.
Pentru a ajunge la supremaţia constituţiei este necesară stabilirea cauzelor care o
legitimează. Astfel fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei s-a realizat pe mai
multe nivele:
A. Fundamentarea pe însăşi constituţie şi anume pe conţinutul, forma şi forţa juridică
a normelor pe care le conţine;
B. Fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a
organelor statului;
C. Fundamentarea pe trăsăturile puterii statale.
Baza ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se impune a fi căutată în dialectica
fenomenului statal-juridic, în complexitatea şi logica fenomenenlor economice, politice,
sociale şi juridice, în interrelaţiile dintre ele, identificând corect şi distingând cauzele şi
condiţiile de efecte şi consecinţe, pe de o parte, şi de garanţii, pe de altă parte. Identificarea
lanţului de cauze şi efecte se poate face observând corelaţiile dintre drept, economic, putere şi
politică. Statul şi dreptul sunt mijloace de realizare a politicii, iar politica este determinată sau
condiţionată de starea socială. Rezultă că legea fundamentală este determinată în ultimă
instanţă de condiţiile materiale şi culturale din societatea dată.
Cauzele economice, sociale şi juridice determină, în cazul constituţiei, un conţinut şi o
formă deosebite . Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor reprezentând
poporul, voinţă condiţionată şi determinată de contextul economic, social, politic şi cultural
din societatea în care este edictată.
Supremaţia constituţiei se exprimă prin funcţiile sale. Exprimarea voinţei
guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Legătura dintre constituţie şi putere este
puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general
obligatorie pentru întreaga societate. Funcţiile constituţiei sunt determinate de funcţiile puterii
al cărei conţinut este dat de factorii economici, politici, sociali şi culturali. Deci,
fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se regăseşte în totalitatea acestor factori
care se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi, în raport cu legea
fundamentală, în indivizibilitatea lor.

2. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei

Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei se referă la formele speciale de

adoptare care să scoată în evidenţă supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului
dar în special faţă de legile ordinare.
Modificarea constituţiei trebuie să se realizeze prin proceduri şi forme care să pună în
valoare locul constituţiei în sistemul de drept. Prevederile constituţionale trebuie să se
caracterizeze printr-o stabilitate sporită. Trebuie evitată însă transformarea stabilităţii într-o
piedică în dezvoltarea societăţii.
Constituţia are o poziţie supraordonată faţă de celelalte legi, poziţie determinată de
conţinut, de forma de adoptare şi de puterea juridică. Ea este parte integrantă a dreptului şi
izvorul principal al acestuia, stabilind principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate
celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii şi

46
numai în prevederile constituţiei. Normele acestor ramuri de drept trebuie să fie conforme cu
litera şi spiritul constituţiei. Încălcarea dispoziţiilor constituţionale de către reglementările din
celelalte ramuri ale dreptului atrage nulitatea acestora din urmă, nulitate care se constată prin
controlul de constituţionalitate.

3. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei

Supremaţia constituţiei beneficiază atât de garanţiile specifice întregului drept, care fac
ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat, cât şi de unele garanţii juridice specifice.
Aceste garanţii sunt: controlul general al aplicării constituţiei, controlul constituţionalitătii
legilor, îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitatea
statală este organizată prin constituţie. Constituţia stabileşte formele fundamentale de
realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului şi competenţa acestora. Exercitarea
puterii de către popor implică o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de stat.
Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele
stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să fie realizabil constituţia organizează un
sistem complex şi eficient de control al aplicării ei.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a
conformităţii legii cu constituţia şi cuprinde regulile privitoare la organele competente să facă
această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei
proceduri.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia asigură ca prevederile
constituţionale să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii
fundamentale se găseşte în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la
îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care
statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

47