Razboiul Rece si implicatiile sale asupra Europei

Cuprins
Introducere
4
Capitolul
proprii ?

Capitolul
negocierilor
Capitolul
sale

Pacea,

stare

de
6

fapt

Delimitarea

sau

interese

conceptuala

18
3

Razboiul

Rece
28

si

implicatiile

3.1.
Truman

Doctrina
36

3.2.
ingradire

Politica

de
37

3.3.
Europei

Planul

Marshall

si

reconstructia

37

3.4.
NATO

Crearea
40

3.5.
bipolara

Securitatea
49

3.6.

Dezghetul

(1953-

1962)

52

3.7.
(1956)

Razboiul
53

3.8.
relatiilor

Negocieri

3.9.

Ordinea

1970
Capitolul
pacea
4.1.
irakiana

Suezului

Destramarea

pentru
56

detensionarea

mondiala
63
URSS
67

dupa
nu

aduce
Criza
67

4.2.
Kosovo
4.3.
noastre

Cazul
69
Terorismul

amenintare

74

4.4.
terorismului

Definitia
75

4.5.
Europa
4.6.
mondiala
Concluzii
64
Bibliografie
88

zilelor

Terorismul

in
77

Spre

noua

ordine
83

Introducere
Stim cu totii, mai ales acum, in calitate de membru cu drepturi depline in
cadrul Uniunii Europene, ca deviza acestei structuri este "unitate in diversitate". O
deviza atat de profunda dar care ascunde enorme framantari.
Scopul acestei lucrari este de a aborda latura conflictuala a acestei "unitati",
latura care nu a fost niciodata straina acestor meleaguri dar care, in opinia mea, a
cunoscut nu doar culmi ci si solutii, in special datorita Razboiului Rece dintre cele
doua mari puteri mondiale, Statele Unite ale Americii si Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice.
Efectele acestuia sunt astazi tot mai vizibile, nu doar prin pozitia statelor
componente ale Uniunii Europene fata de evenimentele din exteriorul sau, in care
rolul activ il detin in continuare cele doua mari puteri, de acesta data U.R.S.S. fiind
asimilata cu Rusia, dar mai ales prin politica oficiala a UE, care "propavaduieste"
instrumentul negocierilor indiferent de amploarea evenimentului in locul actiunii in
forta.
Chiar daca formarea UE nu este nici pe departe finalizata, notiunea in sine
reprezentand un proces continuu, mai degraba un concept, este adevarat cu
profunde implicatii in lumea materiala, economica si sociala, aceasta nu inseamna
ca la nivelul acestei structuri nu exista interes de a se elabora o politica comuna de
aparare.
Diferentele de cultura si mai ales pozitiile dominante pe harta lumii detinute
de unele dintre marile puteri europene, in special Franta si Anglia, precum si
dorinta statelor mai mici care nu vor uita niciodata represiunile la care au fost
supuse de-a lungul istoriei de catre unii din vecini, fac ca politica de aparare
comuna sa ramana un deziderat, pe alocuri inlocuita de acorduri comune intre
diferite state.
Asa cum afirma si Prof.Dr. Iordan Gheorghe Barbulescu, "uniunea este de
acord, in totalitatea sa, sa dispuna de o capacitate proprie de aparare asa cum s-a
decis la Neapole la 25 nov 2003, invingandu-se reticentele Marii Britanii si
eliminand astfel apararea din temele red lines"[1].
Ceea ce nu inseamna nici pe departe ca, interesele proprii ale unelor state
membre, avand aici in vedere nu doar cele de ordin politic ci mai ales economic, nu
vor face ca, in anumite situatii, acestea sa se situeze pe pozitii diametral diferite.
Cunoastem bine pozitiile Frantei, Italiei, Spaniei si Marii Britanii fata de invazia
americana din Irak, in distonanta cu pozitia per ansamblu a UE.
De asemenea, nu trebuie uitata nici pozitia Romaniei, pozitie deloc
singulara, care pe de o parte face parte din Uniunea Europeana dar care, in acelasi
timp, a incheiat si acorduri separate cu S.U.A., trimitand chiar trupe in Irak si
Afganistan, zone de conflict care nu influenteaza deloc securitatea noastra.

Iata deci, in opinia mea, cum efectele Razboiului Rece pastreaza urme
adanci in constiinta colectiva, cum directioneaza inca actiunile clasei politice ca o
"razbunare" fata de perioada de ocupatie, desi, stim bine ca ocupatia a fost mai
degraba o renuntare din partea vestului decat o dominatie din partea estului.
Acest subiect am dorit sa-l abordez in prezenta disertatie, sigur, cu limitarile
de rigoare tinand cont de complexitatea subiectului.
Prin urmare, disertatia va cuprinde atat o parte teoretica, prezentata mai
detaliat in Capitolul I - Pacea - stare de fapt sau interese proprii ? si Capitolul II Delimitarea conceptuala a negocierilor, cat si practic in celelalte capitole din
cuprins, unde voi incerca sa argumentez cu cateva exemple subiectul propus,
respectiv influenta Razboiului Rece asupra tarilor din Europa.

Capitolul 1 - Pacea, stare de fapt sau interese proprii ?

Pacea, bunul suprem al omului; conditie sine qua nou a
implinirii aspiratiilor popoarelor - avand ca premisa acest adevar de
necontestat, vomincepe printr-o abordare care se incearca a contura cele doua
sintagme "dreptul la pace' si "dreptul pacii', sintagme ce se regasesc in acelasi
concept - "pacea' - concept ce ajunge sa cunoasca o profunzime si intindere a
carei rasfrangere este bine cunoscuta pe toate planurile si in toate etapele
existentei, fiintei umane, pe Terra.
Dintotdeauna, ceea ce a constituit valoarea suprema a omenirii - pacea - a
fost amenintata mai mult sau mai putin.Tendintele de dominare ale unuia sau altuia
dintr liderii politici care au aparut pe firmamentul lumii si-au pus amprenta asupra
societatii internationale. Au avut astfel ocazia sa apara conflicte iscate din cele mai
ascunse unghere, conflicte a caror desfasurare s-a incheiat, de mai multe ori cu
rezulate neasteptate.
Analizandu-le separat aflam ca primul concept, "dreptul la pace',
se regaseste in structura organica al celui de-al doilea concept "dreptul
pacii', iarexistenta acestuia din urma este de neconceput fara a avea ca
fundament, ca punct de plecare, "dreptul la pace'.
Punctul de plecare, element primordial al realizarii dreptului pacii
il constituie deci, dreptul la pace - drept ce apartine fiecarei fiinte umane,
inca de la contactul (cunoasterea) cu primele clipe ale existentei sale, fara a putea
fi insa conditionat de ceva sau cineva; constituindu-se odata cu dreptul la viata si
reprezentand in mod direct chiar o componenta a acestuia din urma, fiind deci un
drept firesc, fundamental al omului. Asadar, viata in sine, apartinand caoricaruia
dintre noi este de neconceput fara pace, fara acea clipa de maxima intensitate si
traire la care fiecare are dreptul, atat ca individ cat si ca natiune, in literatura
politica, filozofica precum si in studii juridice se argumenteaza ca popoarele au
un drept la pace, ca acest drept are o insemnatate covarsitoare si ca respectarea
lui este obligatorie pentru toti.
Victor Hugo arata ca "oricum ar fi ziua de azi, ziua de maine e pacea', iar
George Toparceanu releva ca nimic nu este mai de pret ca dreptul oamenilor la
liniste, la pace, deoarece "razboiul opreste vremea in loc si desfasoara de-andaratelea pe pamant toate etapele civilizatiei omenesti'.
"Cate nu poate realiza omenirea - arata Nicolae Balcescu - daca
dreptul popoarelor la pace se infaptuieste. '
Ajungem astfel la ideea ca dreptul la pace este un drept opozabil "erga
omnes' si deci, pentru ca existenta lui sa fie posibila pentru intreaga societateeste
imperios necesara existenta dreptului pacii, ca institutie esentiala in dobandirea,
mentinerea si consolidarea dreptului la pace a fiecarui individ, rezultand de aici in
mod indirect dezvoltarea normala a natiunilor si realizarea obiectivelor de progres

si civilizatie ale intregii umanitati. Dreptul pacii nu face altceva decat sa

ocroteasca, mentina si consolideze deci, dreptul la pace.
Apararea dreptului la pace prin intermediul fortei dreptului este
esenta filozofiei titulesciene. In conceptia acesteia, "Pacea este, intr-adevar,
unfenomen de miscare. Este un lucru viu care se infaptuieste treptat. Pacea nu
inseamna odihna, nu inseamna delasare. Pacea nu este decat un scop, nu e decat o
directie. Dar in directie zace implinirea, iar drumul este strabatut din clipa in care
ai pasit pe el. Totul este sa asiguri ritmul inaintarii!'
Astfel, apararea pacii prin mijloace juridice, perfectionarea normelor
si institutiilor dreptului international, lupta impotriva razboiului de
agresiunesunt componente fundamentate ale conceptiei lui Nicolae Titulescu,
care si-au gasit o stralucita ilustrare in intreaga sa activitate teoretica si
practica.Absolutizand necesitatea rezolvarii diferentelor interstatale numai
prin mijloace pasnice, Nicolae Titulescu s-a pronuntat cu fermitate
pentrurespectarea neabatuta a normelor juridice cu caracter imperativ, ce
prohibeau razboiul de agresiune, contribuind astfel, la precizarea, concretizarea,
siimbogatirea continutului acestora.[2]
Aceasta neobosita activitate desfasurata de Nicolae Titulescu, si
nu numai, avea, ca unic mobil, apararea pacii care in conceptia sa se prezenta
ca o stare fireasca, naturala, a raporturilor dintre state, pe cand razboiul
era calificat drept un fenomen anormal care trebuie inlaturat din viata
societatii,deoarece reprezinta o crima ce cadea sub incidenta legilor
internationale.
Pacea este cea care asigura progresul fiecarei natiuni si contribuie
la tezaurul civilizatiei mondiale, iar apropierea si colaborarea dintre state
suntposibile numai in conditii de pace.
N. Titulescu sublinia, de asemenea, ca pacea constituie o necesitatea
obiectiva pentru toate popoarele, un imperativ romanesc menit sa consolideze
unitatea nationala si sa asigure propasirea generala a tarii.
Pacea
este
deci,
conditia
creatiei
si
implinirii,
premisa
fundamentala, majora a civilizatiei, numai ea putand sa asigure omului
climatul firesc,necesar, al afirmarii si dezvoltarii sale multilaterale. In concluzie,
cele doua concepte se afla intr-o stransa interdependenta si interferenta
conceptuala,sfera fiecaruia dintre ele neputand fi precis delimitata, cum si nici
conceptului - sursa "pacea" nu i se poate da o definitie care sa-i precizeze clar
limitele.
Astfel spus, cele doua concepte se includ reciproc nefiind posibila o
delimitare a lor, clara si precisa, putandu-se face doar precizarea ca ele sunt
componente esentiale care ajuta la definirea "pacii', a conceptului premisa.
In consecinta numai printr-o stransa corelatie cu dreptul la pace poate
fi inteles continutul, explicate sensurile si definite semnificatiile profunde

aledreptului pacii. In doctrina de specialitate, numerosi autori au incercat o

cat mai precisa si cuprinzatoare definire a "dreptului pacii', ramura de
dreptdestul de noua in domeniu. Dintre cei care au reusit insa sa formuleze o
cat mai concreta definitie a dreptului pacii se indentifica profesorul
DumitruMazilu, care in studiile sale pe aceasta tema, de altfel cele mai
numeroase, aprofundate si pertinente, a reusit sa dea dreptului pacii locul pe carel merita in ierarhia stiintelor juridice. In conceptia sa "dreptul pacii reprezinta
un ansmblu de norme constituite prin acordul de vointa al statelor suverane
si egale in drepturi, care vizeaza statuarea unor structuri adecvate mentinerii
si consolidarii pacii, prevenirii
si solutionarii conflictelor si
starilor conflictuale, indeplinite prin actiunea politica, juridica, educativa si de
alta natura a fiecarui stat, iar, la nevoie, prin mijloace coercitive aplicate de catre
state, individual sau colectiv. '
Dreptul la pace este deci un instrument normativ care
realizeaza trecerea de la protectia formala legala a pacii la implementarea
obligatiei de mentinere a pacii, imbinare intre ceea ce doctrina occidentala
numeste sein si sollen, dreptul la pace are atat o dimensiune negativa (absentia
belii), cat si o dimensiune pozitiva (construirea unei lumi a pacii).
Dreptul international a consacrat institutiile: drepturile omului, drepturile
popoarelor, drepturile statelor precum si, din alta perspectiva, drepturi
individuale si drepturi colective. Dreptul la pace, este la o prima
analiza, intersectia drepturilor omului cu drepturile popoarelor si drepturile
statelor si, dincolo de aceasta, ca o metasinteza, dreptul la pace este o institutie
separata, cu un continut complex. Caracterul sau juridic este dat de recunoasterea
sa internationala prin consacrearea in documente, precum Declaratia universala
a drepturilor omului (1948). "Orice persoana are dreptul la o oranduire
sociala si internationala in care drepturile si libertatile expuse in prezenta
Declaratie pot fi deplin infaptuite 1' (art. 28). Dreptul la pace nu poate fi
conceput "ut singuli" deoarece valoarea fundamentala ocrotita, pacea, nu poate
fi garantata decat prin actiunea concertata a intregii comunitati internationale.
Preambulul Constitutiei U.N.E.S.C.O. este semnificativ in acest sens: "din
moment ce razboaiele incep in mintile oamenilor, tot in mintile oamenilor trebuie
sa se contureze si apararea pacii'.
Dreptul la pace este un drept absolut, opozabil erga omnes si inalienabil;
obligatiile pot fi in non faciendo sau in faciendo. Cartea africana a drepturilor
omului si ale popoarelor a prevazut, in art. 23, ca toate popoarele au dreptul la
pace si la securitate.
O importanta deosebita pentru conturarea acestui drept a avuto adoptarea de catre Adunarea Generala a O.N.U. a Declaratiei
asupradrepturilor popoarelor la pace din 12 noiembrie 1984 (Rezolutia nr. 39 11).[3]
Declaratia proclama in mod solemn ca popoarele au un drept sfant la pace,
statele avand obligatia fundamentala de a asigura o viata pasnica popoarelor. In
acest scop, se subliniaza in declaratie, politica statelor trebuie sa urmareasca

eliminarea amenintarilor cu razboiul si indeosebi cu celnuclear, renuntarea la

recurgerea la forta in relatiile internationale si promovarea reglementarii
pasnice a diferendelor.
Mai mult, in aceasta rezolutie, Adunarea Generala a cerut
tuturor statelor si tuturor organizatiilor internationale sa faca tot ce este in puterea
lorpentru aplicarea Declaratiei asupra dreptului la pace a popoarelor. Dreptul la
pace, aspiratie comuna deopotriva indivizilor si statelor, nu este consacrat printrun text juridic cu valoare de lege.
In discursul rostit la 25 septembrie 1990 in Sedinta Consiliului de
Securitate, ministrul afacerilor externe roman arata ca "anumite valori
internationale sunt uitate pentru ansmblul comunitatii mondiale. Una dintre
ele este solidaritatea.''
Dreptul pacii, ca ansamblu de norme menite sa asigure organizarea
si desfasurarea relatiilor pasnice intre state, natiuni si popoare,
presupuneacordul de vointa al statelor, atat in procesul de elaborare, cat si in
cel al aplicarii si realizarii normelor si principiilor convenite. Deci vointa statelor
vizeaza cu prioritate decizia mentinerii si consolidarii pacii.
In vremea nostra, un asemenea sistem trebuie sa functioneze eficient in
mentinerea pacii atat la nivel international, cat si la nivel national. Este bine stiut
ca disfunctionalitatea lui intr-o singura tara ar putea avea consecinte
imprevizibile pentru soarta pacii, pentru existenta insasi a comunitatii.
Referitor la acest concept imperativ, pe care-1 raportam la
situatia existenta azi, pe glob, un bine cunoscut autor si practician in domeniul de
specialitate, Adrian Nastase a reusit sa surprinda intr-un mod obiectiv, ceea ce ar
trebui promovat de catre noi toti: "Cred ca noua arhitectura mondiala,bazata
pe valorile pluralismului, democratiei, drepturilor omului si domniei legilor,
care sunt intriseci conceptului de securitate democratica, reprezinta oincercare
de a renunta la un mod de actiune fondat pe dominatie si violenta inlocuindu-l
cu unul ce are la baza cooperarea, toleranta si interdependenta'
Pentru a renunta la acest mod de actiune e necesar in primul
rand schimbarea modului in care oamenii gandesc asupra problemelor de
securitate.
Revine apoi politicienilor, expertilor, dificila si delicata misiune de a
operationaliza conceptul, contribuind practic si efectiv la o noua configuratie
globala ce va avea la baza pacea si stabilitatea, realizate ca urmare a asumarii
valorilor democratice.
In urma numeroaselor cercetari care s-au efectuat asupra pacii, sintezele de
specialitate au conchis asupra catorva sensuri majore' [4] in definirea
si intelegerea pacii:

a) Pacea - stare de drept rezulta in urma incheierii razboiului. In acest

sens, pacea este definita ca fiind situatia ce rezulta din incheierea
razboiului dintre doua sau mai multe state si reglementarea diferendului sau
diferendelor care au generat confruntarea armata respectiva. Pacea are aici
ca efect precizarea drepturilor si obligatiilor reciproce ale partilor in relatiile
dintre ele.
b) Pacea - stare caracterizata prin absenta razboiului. In acest sens, pacea
este definita si inteleasa ca o stare temporara, caracterizata prin
absenta razboiului in relatiile dintre state si popoare la un moment dat.
Aceasta acceptiune a pacii nu exclude ostilitatea latenta, cursa inarmarilor,
echilibrul bazat pe forta, mentinerea si proliferarea unor focare de incordare si
conflict.
c) Pacea - stare structurala a relatiilor internationale. In acest
sens definim pacea in studiul de forta; in aceasta acceptiune o tratam in relatia
cu dreptul international; in aceasta optica efectuam intregul demers al
dreptului pacii. Pacea este, trebuie sa fie - in mod necesar - acea stare
structurala a relatiilor dintre state si popoare care exclude folosirea mijloacelor
violente, a fortei si amenintarii cu forta in solutionarea problemelor litigioase. In
aceasta acceptiune, pacea presupune lichidarea inegalitatii, dominatiei si
asupririi, a politicii de exploatare si subordonare, a dependentei statelor mai
mici si mai slabe de cele mai puternice; pacea implica dezvoltarea unor
structuri de cooperare multilaterala, bazate pe egalitate in drepturi si avantaj
reciproc, pe neamestec in treburile interne si reglementarea numai prin mijloace
pasnice a oricaror litigii internationale. In aceasta acceptiune, pacea are un
caracter dinamic, implicand masuri de natura a asigura evolutia si readaptarea
pasnica a structurilor internationale prin eliminarea colonialismului
sineocolonialismului, a decalajelor economice, a impartirii lumii in tari bogate si
tari sarace; statornicirea unor modalitati de conlucrare permanenta[5] a
tuturorstatelor
pe
baze
consecvent
democratice;
abordarea
si
solutionarea problemelor internationale prin luarea in considerare a intereselor
tuturorstatelor - mari, mijlocii sau mici - si cu participarea lor efectiva.
Conceptul de pace, inteles ca avand o importanta cheie in cuprinsul
art. 39, nu este definit in cuprinsul Cartei ONU ori in vreun alt
documentinternational. In sens comun, pacea semnifica absenta razboiului, asa
cum a fost inteleasa in dreptul international clasic, care era alcatuit din doua
partiprincipale: dreptul pacii si dreptul razboiului (jus bellum ac
pacis). Insa conceptul de 'pace', asa cum este el inteles de catre Consiliul de
Securitate este mult mai extins decat in acceptiunea sa clasica. Notiunea de
pace in sensul Cartei ONU include nu numai absenta razboiului intre state, dar si
alti factori care privesc dimensiunile economica, ecologica si umanitara
ale relatiilor internationale. Astfel, Consiliul a directionat determinarea pacii
in cadrul art. 39 si, in consecinta, a aplicat competentele acordate prin
capitolul VII atat domeniului conflictelor armate interstatale, precum si
situatiilor care nu implica prima situatie. In cazul Rhodesiei de Sud, domnia
minoritatii si aplicarea politicilor rasiale a fost apreciata de catre Consiliu

drept o amenintare la adresa pacii si au fost puse in aplicare masuri de embargo

in domeniul armelor si in cel petrolier. Asa cum s-a precizat si
anterior, Rezolutia 688 (1991) a declarat exodul in masa al refugiatilor din Irak
drept o amenintare la adresa pacii. Prin Rezolutia 940 (1994), inlocuirea
guvernului legitim din Haiti a fost considerata drept o amenintare la adresa pacii,
in ciuda caracterului pur intern al situatiei. Rezolutia 794 (1993) incadreaza in
aceeasi categorie 'magnitudinea tragediei umane' din Somalia. Insasi
faptul neextradarii din Libia a celor doi suspecti in cazul prabusirii avionului
SUA pe teritoriul Marii Britanii a fost considerata drept o amenintare la adresa
pacii prin rezolutiile 784 (1992) si 843 (1993).
In toate situatiile mentionate, Consiliul a aplicat masuri coercitive
extensive, incluzand, in anumite cazuri, autorizarea statelor membre de folosire a
fortei armate.
Practica Consiliului de Securitate indica astfel, faptul ca
acesta considera corespunzatoare utilizarea competentelor coercitive
pentrumentinerea pacii si securitatii internationale, nu doar in situatia
conflictelor armate interstatale, dar si in alte domenii convergente scopurilor si
principiilor Natiunilor Unite, formand in consecinta o parte a securitatii
internationale. In acelasi timp, compunerea acestora nu ajuta la
clarificarea continutului pozitiv al notiunilor de 'pace', 'amenintare' ori 'incalcare''
a acesteia. O analiza intemeiata doar pe determinarile din art. 39[6] realizata
in trecut ar fi pur retrospectiva si descriptiva. Necesitatea identificarii
anumitor criterii obiective pentru definirea sferei pacii sau amenintarii la adresa
pacii devine astfel evidenta.
Cel mai frecvent, se considera ca determinarile prezente in art. 39
sunt concluzive si se afla la discretia absoluta a Consiliului de Securitate.
Pentruclarificarea continutului notiunii de pace si, respectiv, de amenintare la
adresa pacii au fost sugerate sau avansate variate criterii. Deseori, s-a
incercatimpunerea unor definitii formale acestor notiuni. Astfel, uneori, o
amenintare la adresa pacii este definita drept 'o situatie in care un
organ, competent a impune sanctiuni, declara a exista o amenintare actuala in
privinta pacii'. Aceasta definitie plaseaza punctul central in domeniul
competentelor discretionare ale Consiliului de Securitate si nu asupra continutului
concret al pacii si, respectiv, naturii amenintarii ori incalcarii acesteia. De
asemenea, s-a avansat ideea conform careia, Consiliul a fost desemnat a fi organul
care sa adopte doar decizii politice atat in privinta procesului de adoptare a
deciziilor, dar si in privinta substantei deciziei. Determinarea amenintarii la
adresa pacii a fost astfel privita din aceasta perspectiva: mecanismul de securitate
colectiva prin ONU s-a dorit a fi un mecanism care sa actioneze in conformitate
cu vointa si caracterul discretionar al membrilor permanenti ai Consiliului de
Securitate. Amenintarea la adresa pacii prin Carta ONU este, astfel, presupusa a fi
echivalenta cu ceea ce Consiliul determina a fi. Totusi, analiza prevederilor
relevante ale Cartei, precum si considerentele imperative conduc la admiterea
punctului de vedere conform caruia competentele Consiliului prin art. 39 se

intemeiaza in mod exclusiv pe caracterul politic discretionar si sunt, astfel,

eliberate de orice limitari vizibile.
Limitarile de competente ale Consiliului de Securitate conform art. 39 pot
fi atat factuale cat si legale. Limitarile factuale ale competentelor discretionare
ale Consiliului de Securitate se afla in legatura cu competenta acestuia de
identificare a unei situatii de amenintare la adresa pacii, cu alte cuvinte, de
identificare a anumitor fapte, evenimente ori circumstante care sa reprezinte o
asemenea amenintare. Limitarile legale, pe de alta parte, se afla in legatura cu
competentele de adoptare a deciziilor de catre Consiliu, in temeiul prevederilor
capitolului VII. Din punct de vedere legal, se poate determina, in anumite
circumstante, daca un fapt, un eveniment sau o circumstanta concreta poate fi
considerata drept o amenintare la adresa pacii. O astfel de apreciere se poate
intemeia pe baza Cartei ONU, precum si a dispozitiilor generale ale dreptului
international.
Interpretarea art. 39 din Carta sugereaza faptul ca puterea discretionara a
Consiliului nu are un caracter absolut si trebuie interpretata in
lumina obiectivelor si principiilor Natiunilor Unite. Respectivul articol
clarifica puterile coercitive ale Consiliului de Securitate, aflate in
dependentafunctionala de obiectivele si principiile respective. Desi caracterul
discretionar al Consiliului este subinteles, acesta putand adopta masuri
coercitive sinecoercitive, Carta mentioneaza faptul ca acesta trebuie sa mentina
o legatura clara si inviolabila intre activitatile, obiectivele si principiile
organizatiei.
Obiectivele si principiile Organizatiei nu trebuie considerate doar ca fiind
aspiratii politice sau morale, dar si ca reguli si principii valide din punct de
vedere legal, capabile sa asigure o baza legala de actiune pentru
ONU. Competenta discretionara sub aspect subiectiv a Consiliului de Securitate
nu este una de autointerpretare nelimitata, ci se afla in legatura cu evaluarea
faptelor si circumstantelor in lumina obiectivelor si principiilor
Natiunilor Unite.
Pana in prezent nu exista o definitie sau o intelegere obiectiva uniforma a
amenintarii la adresa pacii, precum si in privinta continutului acesteia,
eledevenind clare printr-o determinare de la caz la caz, statele fiind considerate
a avea obligatia de a nu produce amenintari la adresa pacii. in acest sens,
amenintarea la adresa pacii nu are un statut de interdictie legala. Aceasta
afirmatie se intemeiaza pe urmatorul argument: daca amenintarea la adresapacii
ar reprezenta o interdictie legala, atunci Consiliul de Securitate nu ar mai trebui sa
justifice determinarea acesteia in baza art. 39, prin raportare la fapte, evenimente
ori situatii obiective concrete, care ameninta pacea. Consiliul nu ar mai fi tinut
prin nici un criteriu sa caracterizeze anumite situatii drept amenintari la adresa
pacii.
In plus, un alt argument in acest sens rezida in faptul ca in
privinta amenintarii la adresa pacii nu poate fi dedus nici un astfel de concept
general.Existenta acesteia trebuie determinata de catre Consiliul de

Securitate in fiecare s i t u a t i e concreta. Astfel, consecintele determinarii sunt

presupuse in principiu a fi convergente cu asteptarile obisnuite ale statelor.
In timp ce este clar faptul ca amenintarea la adresa pacii nu poate
fi clasificata a priori, Consiliul neavand competenta inventarii unor
noiinterdictii legale, acesta trebuie sa demonstreze in fiecare caz concret cu
fapte, evenimente, situatii ori circumstante faptul ca amenintarea la adresa pacii
justifica aplicarea masurilor coercitive. Consiliul va demonstra, de asemenea, si
ca respectivele fapte, evenimente, situatii ori circumstante concrete sunt
potrivite a fi rezolvate prin exercitarea competentelor coercitive.
O amenintare la adresa pacii poate fi identificata in functie
de comportamentul anumitor actori si/sau in cadrului unui proces/unei
situatii. Sursa amenintarii a fost identificata in practica Consiliului in mai
multe modalitati. A fost interpretata ca rezidand in actiunea unui stat ori a
unui guvern sau regim, ori in anumite procese sau situatii (urgenta
umanitara, terorism etc). Conduita unui stat, respectiv a unui guvern a fost
uneori considerata drept o sursa de amenintare la adresa pacii. De exemplu,
Rezolutia 660 (1990) declara ca invazia fortelor armate ale Irakului in Kuwait
(adica o actiune intreprinsa de catre un stat), constituie o incalcare a pacii.
Procesul ori situatia care constituie amenintare la adresa pacii si securitatii este
invocat
in
Rezolutia 794
(1993),
in
care
Consiliul caracterizeaza 'magnitudinea suferintei umane', care nu s-a intemeiat
pe o actiune a vreunui stat, drept o amenintare la adresa pacii. Expulzarea
populatiei kurde din nordul Irakului si posibila destabilizare a situatiei din
statele vecine acestuia au fost, de asemenea, considerate drept o amenintare la
adresa pacii prin Rezolutia 688 (1991). Acea rezolutie combina o actiune a unui
guvern considerata drept amenintare, cu o situatie mai larga, care se extinde
dincolo de frontierele unei tari.
Desi Consiliul de Securitate a respins in mod explicit ideea ca notiunea de
amenintare la adresa pacii este limitata la razboaiele si conflictele armate
interstatale, legatura dintre aceste concepte trebuie totusi examinata.
Aceasta legatura este importanta, atat in privinta metodologiei, dar si a
concluziilorcare se pot desprinde de aici, in sensul determinarii carei
realitati ii corespunde amenintarea respectiva si ce criteriu poate fi folosit
pentruaplicarea ei la situatiile concrete.
A fost sugerat faptul ca o amenintare la adresa pacii poate fi
identificata intotdeauna in situatiile in care posibilitatea de aparitie a unui
conflict armatinternational sporeste, iar Consiliul este tinut in aceasta
apreciere de necesitatea existentei acestei circumstante.
In consecinta, cazurile pe care Consiliul de Securitate le-a caracterizat
drept amenintari la adresa pacii care nu implica posibilitatea aparitiei
conflictelor armate internationale, constituie o practica incompatibila cu
principiul suveranitatii.

Aceasta consideratie, conform careia amenintarea la adresa

pacii internationale este caracterizata intotdeauna prin faptul ca implica ori poate
conduce la actiuni militare transfrontaliere, are o valoare inerenta,
asigurand punctul de pornire in clarificarea criteriilor obiective de
determinare aamenintarii la adresa pacii. In acelasi timp, trebuie avuta in
vedere posibilitatea ca aparitia conflictelor militare internationale sa nu fie
singurasituatie reglementata de catre Carta ONU, in special tinand seama
de prevederile relative la securitatea colectiva. In privinta pacii si securitatii
internationale, pot fi identificate situatiile care nu constituie un conflict armat sau
pentru care nu este asteptata aparitia acestuia. Aceasta abordare este avuta in
vedere de catre capitolul VII, care dispune diferite masuri de raspuns. Consiliul
poate aplica atat masuri militare, cat si mijloace de coercitie cu caracter
nemilitar, iar acestea pot avea in vedere conflicte armate, dar si situatii care nu
implica aplicarea fortei organizate. Mai mult, competenteleConsiliului de
Securitate in temeiul capitolului VII pot fi aplicate in situatii care nu depasesc
granitele nationale ale unui stat si care nu fac obiectul aplicarii unei forte
sistematice si organizate. Carta nu limiteaza competenta subiectiva a Consiliului
de Securitate prin capitolul VII la razboaieleinterstatale.
Pentru o exercitare eficienta si de succes a acestei competente,
Consiliul detine puterea de a distinge intre diferitele masuri coercitive, prin
capitolul deja mentionat. Aceasta limita de apreciere poate reprezenta un
instrument foarte
util in
aceasta situatie, permitand Consiliului identificarea unei amenintari si a unui
raspuns potrivit la aceasta. Ea poate legitima sanctiunile imperative necoercitive in
situatii in care nu este vorba de un conflict armat. Astfel, ideea conform careia
amenintarea la adresa pacii este legata indisolubil de conflictele militare nu poate
fi tolerata. Situatiile care privesc amenintarea la adresa pacii pot fi mai extinse
decat cele care rezulta dintr-un atac armat asupra unui teritoriu al unui stat si astfel
impun in mod necesar un raspuns prin utilizarea fortei armate.
Exista o diversitate de opinii asupra incadrarii ori nu a situatiei
care reprezinta o amenintare la adresa pacii in sensul art. 39 in circumstantele
uneiincalcari a obligatiilor internationale ale unui stat asupra caruia sunt
orientate masurile cuprinse in capitolul VII. Se poate argumenta faptul ca
amenintarea la adresa pacii poate exista fara implicarea comiterii unui act cu
caracter international ilicit. Aspectul practic al problemei se refera la
posibilitatea adoptarii masurilor coercitive prevazute in capitolul VII in lipsa
comiterii unor astfel de acte internationale. Articolele aflate in stadiu de proiect al
Comisiei Natiunilor Unite de Drept International asupra responsabilitatii statelor
solicita existenta unui act cu caracter international ca preconditie a aplicarii
masurilor corespunzatoare impotriva acelui stat.
In aproape toate situatiile aplicarii masurilor coercitive
in capitolul VII, amenintarile la adresa pacii identificate de catre
au fost puse in legatura cu incalcari ale dreptului international, cu
a normelor de jus cogens de catre state ori de catre entitati
Situatia agresiunii ori alte cazuri de folosire ilegala a fortei (cum

cuprinse
Consiliu,
deosebire
nestatale.
ar fi, de

exemplu, invazia din Kuwait, ori cea din insulele Falkland) nu au nevoie de
precizari suplimentare in aceasta privinta. In alte situatii, Consiliul s-a referit
la incalcari masive ale drepturilor omului si ale dreptului umanitar ca
amenintari directe la adresa pacii. In situatia Rhodesiei, regimul minoritar a
incalcat in mod sistematic regulile recunoscute la nivel international si
standardele drepturilor omului. In situatia din Haiti, incalcarile drepturilor
omului s-au produs in egala masura. In cazul Irakului, represiunile masive ale
minoritatilor au avut loc in legatura directa cu incalcarea obligatiilor
internationale ale acestui stat. In cazul fostei Iugoslavii, incalcarile dreptului
umanitar international au atins o asemenea proportie incat Consiliul a
considerat ca acestea constituie in sine o amenintare la adresa pacii si
securitatii internationale. Mai mult, Consiliul a determinat faptul ca
implementarea consecintelor legale ale nesocotirii dreptului umanitar a
reprezentat o conditie inevitabila a restaurarii pacii si securitatii internationale.
In acest din urma caz, Consiliul de Securitate a interferat, in fapt, consideratiile
legate de incalcarea dreptului cu amenintarile la adresa pacii.
Chiar si in situatiile in care Consiliul a esuat in a demonstra gradul
de ilegalitate in derularea masurilor coercitive catre statul tinta, totusi, acesta
aapelat la anumite reguli ale dreptului international drept justificari cu caracter
general pentru actiunile sale. De exemplu, in situatia impunerii de sanctiuni
impotriva Libiei prin Rezolutia 748 (1992), Consiliul s-a referit la prevederile
Declaratiei privind relatiile amicale din 1970, care interzice statelor angajarea in
folosirea fortei impotriva altor state, prin metode si mijloace teroriste. Aceste
circumstante pot asigura o dovada a faptul ca, in cursul adoptarii deciziei
privind incadrarea in art. 39 si a adoptarii masurilor coercitive subsecvente
prevazute in capitolul VII din Carta, Consiliul a considerat necesara realizarea
referintei la un anumit grad de ilegalitate, care este implicat intr-o situatie
data.
Pentru impiedicarea amenintarilor la adresa pacii, Consiliul a avut
la dispozitie o larga categorie de masuri, in temeiul capitolului
mentionatanterior din Carta. Trebuie precizat si faptul ca art. 41 si 42 din
capitolul VII contin masuri coercitive sau sanctiuni care in mod necesar presupun
comitereaunui act international ilegal. Daca Consiliul considera ca
amenintarea la adresa pacii intr-o situatie care nu implica incalcarea dreptului
international,acesta nu are competenta de a impune sanctiuni statelor membre, in
sensul art. 41 si 42. Intr-o asemenea situatie, Consiliul se limiteaza la formularea
derecomandari, in temeiul art. 39, sau la ordonarea de masuri provizorii, prin
art. 40 din Carta.
Totusi, faptul ca masurile coercitive din art. 41 si 42 pot fi aplicate fata de
un stat doar ca raspuns la comiterea unei fapte anterioare in
planinternational, nu le face aplicabile in situatia in care acea actiune nu sa produs. Faptele, evenimentele ori situatiile pe care Consiliul le poate
vizainclud, desigur, dar nu se limiteaza la situatiile in care statele incalca
obligatiile internationale. Consiliul poate determina, de exemplu,
dacaanumite situatii de mediu, ori activitati ale unor entitati nestatale, cum ar

fi teroristii ori rebelii, ameninta pacea internationala, de exemplu,

datoritaefectelor lor transfrontaliere. in asemenea situatii, Consiliul se poate
intemeia pe art. 41 si 42 pentru coordonarea activitatilor statelor in mentinerea
sirestaurarea pacii si securitatii internationale, insa nu si in vederea unor
masuri coercitive directe impotriva statelor vinovate, ale caror actiuni nu au
avutcaracter ilegal din punct de vedere al dreptului international.

Capitolul 2 - Delimitarea conceptuala a negocierilor

Heinrich Heine - unul din marii ganditori germani ai secolului al XIX-lea,
aprecia ca "a trecut acea perioada mondiala a istoriei universale, in care actiunile
individuale ieseau in evidenta; eroii timpurilor mai noi sunt insasi popoarele,
partidele, masele; tragedia se deosebeste de cea antica prin aceea ca azi corurile
sunt acelea care actioneza si joaca rolurile principale, pe cand zeii, eroii si titanii,
erau pe vremuri personaje active, sunt redusi la rolul unor reprezentanti mediocrii
ai vointei partidelor si actiunii popoarelor", iar Alexandru D. Xenopol se intreba
"ce sunt toate framantarile popoarelor decat nazuinta de a realiza ideea dreptului
lor, de a apara aceasta idee, atat in relatiile dintre popoare, cat si in acelea dintre
clasele sociale". Dar, daca multa vreme s-a considerat ca acest drept se poate
realiza mai ales prin mijloace militare, treptat, s-a ajuns la concluzia ca sunt
preferabile mijloacele pasnice, in cadrul carora "negocierile ocupa un loc
prioritar" .
Universitatea din Toronto a organizat un Program de Studii ale Pacii si
Conflictului, relevand unele dintre cele mai importante cauze ale "starii de
confruntare" la nivel national si international, precum si cele mai frecvente efecte
ale acestei stari.
Thomas Fraser Homer-Dixon, participand activ la Programul de la
Universitatea din Toronto, a atras atentia asupra faptului ca si in viitor confruntarea
se va mentine datorita unor cauze multiple. El aprecieaza ca viitoarele conflicte si
violenta civila se vor isca, adesea din cauza insuficientei unor resurse (ca apa,
pamantul cultivabil, padurile si pescuitul).
Cauza confruntarilor in opinia lui Ryszard Kapuscinski este starea de criza
din societatile lumii a treia si din alte zone ale lumii, iar intr-o criza, "toata lumea
este nemultumita", iar nemultumirea genereaza tensiune.
Unul dintre cei mai apreciati analisti ai raporturilor dintre confruntare si
cooperare, Acad. Prof. Mircea Malita, atragea atentia ca, in comparatie cu starile de
confruntare (carora li se acorda spatii largi in cercetarile efectuate) cooperarii i se
rezerva relatari concise, iar negocierilor, care sunt, de regula, o expresie a
cooperarii[7], li se acorda spatii si mai reduse: "dintre cele doua genuri de
raporturi: conflictuale si de cooperare, in care intra statele, istoriografia acorda prin
traditie rol precumpanitor conflictului". Putine negocieri din trecut " au fost supuse
unor analize si descrieri"[8], in comparatie cu razboaiele, a caror cronologie "este
cunoscuta in detaliu". Cauza acestor optiuni o constituie "caracterul senzational al
conflictului, si emotia care il acompaniaza". Evident, aceasta contrasteaza "cu lipsa
de dramatism a negocierii".
Dar, daca cooperarea si negocierea "sunt lipsite de senzationalul care
acompaniaza confruntarea, conflictul" oare sunt mai putin importante in intelegerea
esentei raporturilor politice, comerciale, diplomatice ?

Toti analistii avizati ai proceselor politice si sociale ale lumii au relevat

"insemnatatea deosebita a cooperarii dintre parti, atat in relatiile interne, cat si in
cele internationale" si a solutionarii, prin negocieri a tuturor problemelor
conflictuale.
Robert D. Kaplan autorul unei carti care a socat[9] lumea stiintifica, a facut
cateva observatii pertinente cu privire la cum va evolua lumea in viitor. "Chiar daca
inclinatia ulterioara Razboiului Rece catre democratie a fost un triumf al filozofiei
liberale, pendulul se va opri unde ii e locul - la mijloc, intre idealurile lui Berlin si
realitatile lui Hobbes. Acolo unde sistemul politic se inclina prea mult intr-o
directie ne asteapta o viitoare reconstructie sau un dezastru".
Entuziasmul care a cuprins popoarele dupa incetarea Razboiului Rece avea
sa risipeasca mai repede decat chiar si cei mai pesimisti analisti ar fi prevazut.
Tentatia preluarii "functiilor de comanda", in numele instaurarii unei "noi ordini
planetare" s-a observat inca din zilele in care entuziasmul nu se risipise. Iar
consecinta cea mai vizibila avea sa fie "reasezarea raporturilor mondiale" in
"temeiul" unor "solutii" dictate si nu negociate.
Samuel P.Huntington observa ca "ordinea represiva dar pasnica a statelor
devotate afirmatiei ca nu exista Dumnezeu a fost inlocuita de violenta popoarelor
devotate unor divinitati diferite"[10]. Ceea ce nu face cunoscutul analist, asemenea
altora, este ca nu se refera la implicarea factorilor externi, care au dictat "solutiile"
in cazul crizelor aparute, mai ales in fost Iugoslavie (in evolutiile dramatice din
fosta Iugoslavie, factorul extern a avut o influenta deosebita).
O analiza sincera, deci obiectiva a "solutiilor" impuse, dictate, intr-un caz
conflictual demonstreaza ca ele nu au fost si nu sunt trainice, durabile. O "solutie"
dictata din afara, de regula, nu tine cont de interesele si nazuintele celor implicti
direct. De aceea "solutiile" s-au dovedit a fi anacronice ( ele sunt caracteristice
sistemelor totalitare, care au fost respinse de popoare).
Negocierile reprezinta optiunea viitorului. Pentru a sustine ca optiunea
pentru negocieri este eficienta, analistii evoca, adesea, rezultatele pozitive obtinute
in negocierile de dezarmare. Iar, argumentul cel mai convingator pare sa fie
"caracterul democratic al acestor negocieri". Optiunea pentru negocieri castiga tot
mai mult teren si pe plan intern. Marile si complicatele probleme ale sistemelor
sociale: discrepantele dintre diferite grupuri sociale, somajul, restructurea
economiei au facut si fac obiectul unor negocieri intre parti.
Edmon About - un remarcabil scriitor francez din secolul al XIX-lea - a
surprins cu inteligenta si subtilitate ratiunile legaturilor dintre oameni, motivatiile
profunde ale dialogului si cooperarii lor. "Aduceti-va aminte, sugera About, in tot
locul si-n tot timpul ca pamantul este o insula plutitoare, pe care frigul, cadura,
foamea, setea, boala si o mie de puteri nevazute se lupta cu inversunare, zi si
noapte, pentru distrugerea omului. Veti intelege astfel ca sunteti tovarasul firesc al
tuturor oamenilor care vietuiesc, fara deosebire de culoare, de limba si de patrie; ca
unirea tuturor sfortarilor individuale este singura tactica care sa poata bate
dusmanul comun; ca puterile voastre, resursele voastre, luminile voastre, unite cu

cele ale tuturor aliatilor vostri, abia vor ajunge spre a castiga victoria", iar
Maximilien de Robespierre[11] atragea atentia asupra faptului ca "Intreaga
societate se considera oprimata atunci cand unul singur dintre membrii ei este
oprimat. Si oprimat se va socoti fiecare individ atunci cand intreaga societate este
oprimata". Deci, "omul are constiinta ca nu este singur pe acest pamant" - observa
Petre Negulescu - "ca existenta sa este strans legata de aceea a tuturor celorlalte
fiinte asemenea cu el, soarta sa atarna de aceea a omenirii intregi, si nu poate fi
perceputa decat printr-insa".
Asadar, oamenii, fara deosebire de culoare, de limba sau de patrie, trebuie
sa-si uneasca "sfortarile individuale" spre infrangerea tuturor piedicilor si
dificultatilor, ceea ce implica cooperarea, dialogul, negocierea, atat in relatiile
dinlauntrul frontierelor nationale, cat si in relatiile lor internationale.
In lupta pe care o desfasoara oamenii cu piedicile si dificultatile existente in
calea convietuirii lor apar si momente de confruntare, se ivesc diferende, care pot
genera in conflicte[12]. In epoca pe care o parcurgem oamenii au inteles ca "toate
diferendele trebuie solutionate pe cale pasnica".
Din cele mai vechi timpuri s-a dovedit ca singura alternativa la politica de
forta, de agresiune si razboi o reprezinta reglementarea pasnica a tuturor litigiilor.
Iata de ce indatorirea statelor de a-si rezolva diferendele lor internationale prin
mijloace pasnice, prin negocieri, astfel incat pacea si securitatea internationala ca si
justitia sa nu fie puse in pericol, constituie un principiu fundamental care statueaza
modalitatile practice ale prevenirii confruntarii, conflictelor si desfasurarii normale
a relatiilor internationale.
Interdictia de a recurge la forta sau amenintarea cu folosirea fortei se afla
intr-o relatie directa cu indatorirea tutror statelor de a recurge la mijloace exclusiv
pasnice, la negocieri, pentru solutionarea litigiilor dintre ele. In temeiul Cartei
Natiunilor Unite, partile in orice diferend a carui prelungire poate pune in
primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale vor cauta, inainte de toate,
sa-l solutioneze prin tratative, ancheta, conciliere, pe cale judiciara, prin recurgere
la organisme sau acorduri regionale ori prin alte mijloace pasnice la alegerea lor.
In felul acesta, se instituie obligatia generala a tuturor statelor de a recurge
numai la mijloace pasnice pentru reglementarea diferendelor dintre ele. In lumina
prevederilor Cartei, aceasta obligatie este pusa intr-o legatura directa cu exigentele
mentinerii pacii, securitatii internationale si justitiei.
Experienta istoriei, indeosebi a evenimentelor din ultimele decenii, evolutiile
actuale ale situatiei internationale, demonstreaza ca recurgerea la mijloacele
pasnice, la negocieri si tratative, la solutii politice rationale reprezinta singura
modalitate posibila si logica de reglementare a oricarui diferend, a oricarui litigiu.
Reglementarea pasnica reprezinta o componenta fundamentala a securitatii, a
edificarii unor relatii internationale bazate pe excluderea fortei, pe intelegere si
incredere reciproca, recurgerea la mijloace pasnice, la negocieri, constituie un
principiu de baza al relatiilor internationale, deoarece ofera criteriile si cadrul
necesare pentru ca statele sa ajunga la o solutie rapida si echitabila pe baza

dreptului international, solutionarea prin mijloace pasnice, prin negocieri,

reprezinta o metoda, deoarece ingaduie statelor sa decida asupra modului cum vor
rezolv litigiile intre ele.
Pornind de la importanta exceptionala a folosirii numai a mijloacelor pasnice
pentru reglementarea litigiilor intre state, un interes deosebit s-a manifestat si se
manifesta, in continuare pentru gasirea unor modalitati adecvate in vederea
consacrarii acestor obligatii in instrumente juridice care sa dezvolte prevederile
Cartei si ale altor documente internationale. In acest sens, se impune asumarea de
catre toate statele a angajamantului de a recurge in mod constant si exclusiv la
mijloace pasnice pentru rezolvarea oricarui diferend si, in primul rand, la negocieri
si consultari directe intre partile interesate.
Practica relatiilor internationale demonstreaza ca mentinerea si consolidarea
pacii si securitatii in lume presupun solutionarea oricaror probleme litigioase dintre
state prin mijloace state, pe cale politica, prin tratative si negocieri. In acest spirit,
Adunarea Generala a ONU a dezbatut, incepand din 1979, problema "reglementarii
prin mijloace pasnice a diferendelor dintre state. Adoptarea la a XXXVII-a sesiune
a adunarii generale a ONU a Declaratiei cu privire la reglementarea pasnica a
diferendelor dintre state reflecta contributia, eforturile si preocuparile constante ale
Forumului mondial in directia folosirii exclusive a mijloacelor pasnice, politice in
rezolvarea oricaror probleme litigioase existente an raporturile interstatale. Statele
membre ale ONU au subliniat rolul si functiile mijloacelor pasnice in mentinerea si
consolidarea pacii, in promovarea unui climat de conlucrare, cooperare si
intelegere intre toate popoarele.
Fara indoiala, mentinerea si consolidarea pacii implica recurgerea la
mijloace pasnice, la solutii care sa se intemeieze pe asemenea mijloace. Epoca pe
care o parcurgem obliga sa se treaca de la declaratii generale de bune intentii, a
caror valoare nu trebuie subapreciata, la asumarea unor obligatii exprese de a
recurge numai la mijloacele pasnice, la negocieri, pentru reglementarea
diferendelor dintre ele.
Solutionarea prin mijloace pasnice, prin negocieri constituie o garantie a
pacii, deoarece:
a) numai in cazul in care un diferend este rezolvat prin asemenea mijloace se
ajunge la o reasezare stabila a relatiilor puse in pericol ca urmare a litigiului aparut;
b) in cursul unei reglementari pasnice se realizeaza apropierea partilor aflate
in diferend, ca urmare a unei mai bune intelegeri a cauzelor care au generat
conflictul, determinand deteriorarea raporturilor dintre cele doua state;
c) recurgerea la mijloace pasnice reprezinta o conditie majora a redobandirii
increderii intre cele doua parti, zdruncinata de aparitia starii de incordare si a
litigiului pe care l-a declansat.
Experienta demonstreaza ca nu este posibila solutionarea stabila a situatiilor
conflictelor pe calea reprimarii violente a unei parti, in incercarea de a-i frange

vointa si de a o determina sa accepte decizia partii mai puternice din punct de

vedere militaro-strategic[13]. Cercetarile efectuate au aratat ca reglementarile
impuse prin mijloace violente au o soarta relativ scurta, partea care a fost silita sa le
accepte nu uita si nu poate sa uite nedreptatea ce i-a fost facuta si pe care a fost
nevoita sa o suporte. Gandul si speranta continua la repararea si inlaturarea
nedreptatilor incolteste din prima clipa si se dezvolta pe masura trecerii timpului,
chiar daca opresorul, prin forta sa militara superioara, in dorinta de a mentine
solutia nedreapta si inechitabila, accentueaza mijloacele de constrangere utilizate
impotriva statului mai mic si mai slab. O stare conflictuala potentiala mocneste in
relatiile dintre cele doua parti, partea lezata asteptand cu nerabdare momentul
favorabil actiunii si curmarii injustitiei ce i s-a facut. Iata de ce, solutia intemeiata
pe forta nu poate fi durabila, nu poate sa determine restabilirea cursului firesc,
normal al raporturilor primejduite ca urmare a aparitiei litigiului.
Atat in relatiile internationale, cat si in relatiile interne, diferendele politice si
sociale sunt reglementate, tot mai mult, mai ales in ultimele decenii, prin negocieri.
Pentru a preciza Conceptul negocierilor trebuie sa clarificam scopul si
functiile acestora. De altfel, asupra acestor probleme s-au concentrat unele dintre
cele mai importante analize stiintifice[14], cu implicatii in practica negocierilor.
Johan Huizinga, un reputat analist olandez, observa ca natura umana ne
dezvaluie existenta confruntarii, dar si a dialogului, negocierii si intelegerii in
cadrul comunitatii, pe tot parcursul vietii. Oamenii se confrunta in familie, in
comunitatea rurala sau urbana, in comunitatea statala, in viata internationala, dar in
acelasi timp, ei ajung la intelegeri, deoarece astfel, convietuirea nu ar fi posibila.
Drumul spre intelegere implica, in mod necesar, dialogul, negocierea partilor.
Thomas C. Schelling, unul dintre cei mai reputati analisti ai negocierilor,
observa ca in problema conflictului dintre oameni conflict conceput ca un
"fenomen mai complex si mai delicat", in desfasurarea caruia "se imbina in mod
subtil antagonismul cu cooperarea in relatiile dintre adversari", care are ca finalitate
intelegerea lor, in cele din urma.
In lumina consideratiilor prezentate, finalitatile principale ale negocierilor
sunt: a) depasirea starilor de tensiune, incodare si conflict; b) eliminarea suspiciunii
si recastigarea increderii intre parti; c) realizarea intelegerii care este si una dintre
cele mai importante functii ale negocierii.
Doctrina si practica atrag atentia asupra faptului ca mai multe elemente
esentiale se regasesc in configurarea stabilitatii solutiei intemeiate pe negocieri:
a) optiunea pentru negocieri constituie dovada ca ambele parti si-au exprimat
atasamentul fata de aceste mijloace, socotind inadecvate mijloacele bazate pe forta,
pe presiuni si constrangere;
b) solutionarea prin negocieri impiedica evolutiile negative ale litigiului,
fiind de natura sa previna deteriorarea sa spre o stare conflictuala grava;

c) incheierea procesului pe parcursul caruia diferendul a fost solutionat

definitiv duce la restabilirea cursului initial al relatiilor dintre cele doua parti,
chezasuind reorientarea lor pe fagasul normal.
Pe parcursul unei reglementari prin negocieri se realizeaza apropierea
partilor aflate in diferend. Numai ca urmare a folosirii mijloacelor pasnice, partile,
prin contractele pe care le au frecvent intre ele, in efortul pe care-l fac pentru a gasi
solutiile cele mai potrivite, isi inteleg reciproc tot mai bine framantarile, realizand o
apropiere treptata, ce constituie o baza trainica pentru recucerirea terenului pierdut
prin aparitia litigiului, o premisa pentru redobindirea intelegerii dintre ele.
F.S. Northedge si M.D. Donelan, analizand mai multe conflicte dupa al
doilea razboi mondial, au definit negocierile atat ca mijloc, cat si ca metoda pentru
solutionare lor.
Arthur Lall constata ca din deceniul al 7 -lea al secolului al XX-lea,
negocierile au devenit metoda domonanta de reglementare a diferendelor.
Profesorul Mircea Malita atrage atentia ca in actuala configuratie internationala
"negocierile apar ca principala metoda a politicii externe[15]".
Negocierile sunt un mijloc de reglementare a diferendelor, fiind inclus "in
ansamblul mijloacelor pasnice", in opozitie cu mijloacele violente, agresive,
razboinice, care sunt, intr-o masura tot mai mare, combatute, repudiate din sistemul
mijloacelor interne si internationale de solutionare a starior conflictuale.
Negocierile sunt, in acelasi timp, o metoda de reglementare a diferendelor,
deoarece reprezinta "un mod de actiune", o modalitatea practica la care recurg
partile pentru "dezamorsarea conflictului" si pentru "gasirea cailor necesare
intelegerii".
In desfasurarea negocierilor, care apar ca o metoda constanta in realizarea
obiectivelor politice s-a recurs, pe parcursul istoriei, la contacte directe si, nu in
putine cazuri, la intalniri la nivel inalt (mai ales in acele dispute, in care solutiile
sunt cu implicatii si consecinte deosebite, solicitand angajarea factorilor supremi de
decizie.)
Fiind in acelasi timp mijloc si metoda de reglementare a diferendelor,
negocierile au mai multe functiuni a caror cunoastere se impune a asigura
orientarea si finalizarea lor cu succes.
Intre principalele functiuni ale negocierilor amintesc: a) identificarea
problemelor de solutionat; b) cautarea si gasirea modalitatilor optime de rezolvare
a diferendului; c) convenirea clauzelor acordului partilor.
Identificarea problemelor de solutionat este o functie initiala a negocierilor,
vizand "inventarul chestiunilor in disputa"[16] si "stabilirea ordinii in care vor fii
abordate in procesul negocierilor".

Cautarea si gasirea modalitatilor optime de rezolvare a diferendului implica

doua faze: faza in care fiecare parte stabileste aceste modalitati optime, din propriul
unghi de vedere si faza confuntarii optiunilor partilor la masa tratativelor.
Convenirea clauzelor acordului partilor marcheaza intelegerea acestora, care
reprezinta si una din finalitatile negocierilor, ca o incununare a realizarii
obiectivelor urmarite de parti si exercitarea cu succes a tuturor functiilor
negocierilor.[17]
In ceea ce priveste trasaturile negocierilor, acestea pot avea caracter bilateral
sau multilateral, in raport cu numarul participantilor. Practica arata ca atat in cazul
negocierilor bilaterale cat si al celor multilaterale se constata caracterul lor
continuu. Negocierile au un caracter bilateral atunci cand sunt implicate doua parti.
Acestea pot fi doua organizatii politice, doua organizatii sociale, doua comunitati
nationale sau doua state.
Negocierile in epoca actuala au tot mai frecvent un caracter multilateral[18].
Analizele efectuate cu privire la "angajarea si desfasurarea negocierilor" au
evidentiat volumul, in crestere, al negocierilor multilaterale ca urmare a interesului
manifestat de toate partile afectate de starile de confruntare si conflict "sa se
pronunte asupra solutiei negociate"[19].
Atat negocierile bilaterale cat si negocierile multilaterale pot avea un
obiectiv precis si limitat in intinderea sa, ceea ce permite incheierea negocierii cu
rezultatul dorit si urmarit de parti. Practica demonstreaza ca obiectivul unor
negocieri le imprima acestora un caracter continuu (in sensul ca "finalitatea lor nu
poate fi prevazuta si limitata in timp), ele nefinalizandu-se intr-o anumita limita de
timp. Exemplu: negocierile de dezarmare. Pentru negocierile de dezarmare la nivel
mondial, reprezentantii statelor negocieaza in cadrul Conferintei de dezarmare.
Pentru reducerea armelor conventionale in Europa se intrunesc reprezentantii
statelor europene, cei ai Statelor Unite si Canadei in cadrul Grupului Consultativ
Comun[20], constituit la Viena.
Negocierile au un caracter ad-hoc si institutionalizat. Negocierile ad-hoc sunt
convenite direct de catre parti, care stabilesc modalitatile de desfasurare si nivelul
la care vor avea loc. Partile evalueaza sansele acordului ce urmeaza sa se incheie,
actionand in acest sens. Aceste negocieri mai sunt definite si ocazionale, deoarece
se incheie definitiv prin intelegerea la care au ajuns partile, neavand continuitate.
Academicianul Mircea Malita precizeaza ca negocierile institutionalizate au
un "caracter de durata"[21], fiind practicate in cadrul organizatiilor
internationale[22]. Negocierile institutionalizate sunt grupate in:
a) negocierile care se desfasoara in cadrul organizatiilor internationale din
sistemul Natiunilor Unite (cum sunt negocierile de dezarmare);
b) negocierile care se desfasoara in cadrul regional, cum sunt cele din
Uniunea Europeana;

c) negocierile care au loc in cadrul unor conferinte internationale.

Academicianul Mircea Malita subliniaza ca negicierile "sunt procese
competitive desfasurate in cadrul unor convorbiri pasnice de catre una sau mai
multe parti, ce accepta sa urmareasca impreuna realizarea in mod optim si sigur a
unor obiective, fixate in cuprinsul unei solutii explicite, agreata in comun"[23].
Aceasta definitie data negocierilor subliniaza, pe de o parte, caracterul competitiv
al procesului de negociere, iar, pe de alta parte, pune accentul pe realizarea "optima
si sigura a obiectivelor" preconizate. Definitia demonstreza experienta indelungata
a autorului in activitatea diplomatica, relevand prezenta negociatorilor in derularea
cu succes a procesului negocierii.
Inchei acest capitol cu definitia data negocierilor de catre profesorul Dumitru
Mazilu care defineste negocierile ca fiind: "un proces complex,cu caracter
competitiv, in care partile urmaresc gasirea unei solutii adecvate diferendului
existent intre ele prin convenirea unui acord corespunzator".

Capitolul 3 - Razboiul Rece si implicatiile sale

Razboiul Rece in care s-au angajat cele doua superputeri postbelice nu a fost
un razboi tipic cu un inceput si un sfarsit, cu invingatori si invinsi. Sintagma
"razboi rece" a fost inventata pentru a defini o stare de fapt. Un sentiment reciproc
de ostilitate si temerile celor doi protagonisti constituiau trasatura definitorie a
acestei stari de lucruri. Aceste sentimente isi aveau originea in numeroasele lor
diferende istorice si politice, fiind puternic stimulate de mituri care transformau
uneori ostilitatea in ura. Razboiul Rece a dominat situatia internationala timp de
mai bine de o generatie.[24]
Presedintele Franklin Roosevelt a crezut, sau poate doar a sperat, ca-l va
putea convinge pe Iosif Visarionovici Stalin sa nu creeze o sfera separata, de
influenta sovietica, in Europa de est, ci mai bine sa coopereze cu Statele Unite in
vederea crearii unei ordini economice globale bazata pe comert liber si profitabil
pentru toti cei implicati si nu in ultimul rand pentru U.R.S.S.. Primul pas in acest
sens l-a constituit acordul de imprumut si inchiriere (Lend-Lease) in favoarea
U.R.S.S. din timpul celui de-al doilea razboi mondial; planul Marshall de dupa
razboi avea sa fie un soi de ultima actiune disperata, caci si dupa moartea lui
Roosevelt, in aprilie 1945, la Washington erau inca persoane care preferau o
politica de refacere a Europei de Vest fara o confruntare militara cu U.R.S.S..
Pentru cei mai multi americani, U.R.S.S. reprezenta o forta pornita sa subjuge
Europa si lumea intreaga in favoarea sa si a comunismului, capabila sa duca la bun
sfarsit, sau macar sa initieze aceasta actiune distructiva si daunatoare cu ajutorul
unei forte armate instigate prin subversiune. Unei atare pozitii, Statele Unite
trebuiau sa-i riposteze printr-o confruntare militara in alianta cu statele europene si
cu altele amenintate, avandu-se in vedere si faptul ca ostilitatea sovieticilor parea,
cel putin pe moment, greu de indepartat. Privita de la Moscova, lumea ocidentala
(care includea jumatate din Europa, precum si Statele Unite) doreau distrugerea
U.R.S.S., precum si eradicarea comunismului prin orice mijloace dar mai ales prin
forta sau prin amenintarea cu forta. Aceste doua puncte de vedere sunt la fel de
absurde. Cand cel de-al doilea razboi mondial a luat sfarsit, U.R.S.S. era in
imposibilitatea de a mai continua efortul militar, iar partidele comuniste din
imediata sa sfera de influenta nu erau capabile de nici o actiune semnificativa.
Puterile occidentale, profund neincrezatoare in U.R.S.S. si ostile sistemului
comunist, precum si valorile promovate de acesta, nu intentionau sa lanseze un atac
la adresa acestuia si nici sa tulbure dominatia sa asupra tarilor din centru si estul
Europei, dominatie impusa de armata sovietica in ultimul an de razboi. Fiecare
tabara s-a inarmat pentru a castiga un razboi pe care se astepta ca cealalta parte sa-l
declanseze, dar de care nu avea nici un chef si pentru care nici nu-si facuse vreun
plan.
Punctul de interes al Razboiului Rece a fost Germania, confruntarea in
privinta Berlinului din anii 1948-1949 fiind foarte aproape de un conflict armat, dar
sfarsitul acestei confruntari a insemnat o victorie pentru tabara occidentala, fara a
se ajunge la o angajare militara. Aceasta demonstratie controlata de forta a
stabilizat Europa care, timp de cateva decenii, a fost cea mai stabila zona din lume,

dar aproape simultan s-au declansat ostilitatile in Asia, incepand cu triumful

comunismului in China si razboiul din Coreea. Aceste evenimente au condus in
schimb la o accelerare a independentei si reinarmarii Germaniei de Vest in cadrul
unei noi aliante euro-americane si la o succesiune de conflicte in Asia, dintre care
cel mai devastator a fost razboiul din Vietnam. Cele doua protagoniste ale
Razboiului Rece nu au ajuns niciodata la o confruntare directa, dar fiecare s-a
angajat in actiunea de extindere a propriei influente si dobandirea unor avantaje
teritoriale in diferite zone ale lumii, in special in Orientul Mijlociu si, dupa
colonizare, in Africa. Nici una dintre aceste tentative nu a avut un caracter decisiv
si, timp de aproape jumatate de secol, principalul aspect exterior al Razboiului
Rece nu au fost inaintarile sau retragerile, ci acumularea si perfectionarea
mijloacelor cu care fiecare dintre cele doua tabere incerca sa o intimideze pe
cealalta: adica, propria cursa a inarmarii. Destinderea Razboiului Rece a avut
rezultatul combinat al imensului cost al acestor inarmari si al deteriorarii
principiilor care stateau la baza acestuia.
In vara anului 1945, atat Washingtonul cat si Moscova stiau ca Japonia era
gata sa se declare invinsa si sa iasa din razboiul care incepuse cu atacul de la Pearl
Harbour din 1941. In iulie, americanii au detonat experimental prima arma
nucleara din istoria omenirii, iar in august au lansat doua bombe asupra oraselor
Hiroshima si Nagasaki. Japonia a capitulat imediat, iar iminenta victorie a
americanilor i-a pus pe rusi in situatia de a se multumi cu o prada modesta din
impartirea de dupa razboi a Orientului Indepartat. Cel de-al doilea razboi mondial
s-a incheiat printr-o actiune care includea doua dintre principalele elemente ale
Razboiului Rece: aparitia armelor nucleare si rivalitatea ruso-americana.
Pe frontul din Europa, acest conflict a fost pentru catva timp mascat.
Organismele si particularitatile colaborarii din timpul razboiului aveau sa fie
adaptate la problemele pacii, nicidecum inlaturate. Ofensiva sovietica din
primavara anului 1944 a creeat U.R.S.S.-ului conditiile pentru a domina militar si
politic Europa, ceea ce nu se mai intamplase din 1814, cand Alexandru I a intrat
victorios in Paris planuind sa puna ordine in Europa si sa vegheze la pastrarea
acestei ordini. Natura controlului pe care marile puteri il puteau exercita la mijlocul
secolului XX era o chestiune ce necesita discutii: in ce masura marile puteri aveau
sa controleze in mod colectiv intreaga lume, in ce masura aveau sa domine un
anumit sector. Sovieticii si britanicii, cu acordul sovaitor al presedintelui Franklin
D. Roosevelt dar fara acceptul secretarului de stat american Cordell Hull, au
discutat aspectele practice ale unei impartiri imediate a reponsabilitatilor, iar in
luna octombrie 1944, la conferinta de la Moscova, la care presedintele american nu
a putut participa din cauza campaniei electorale in plina desfasurare, aceste
responsabilitati au fost discutate sub forma de cifre concrete. In aceste discutii nu sa pus deloc problema Europei Occidentale pentru ca era limpede cine detine
controlul asupra acestei zone. Polonia nu a fost inclusa, de vreme ce anumite zone
erau efectiv sub controlul militar al lui Stalin iar alte zone din ea erau iminent sub
acelasi control. In ceea ce priveste celelalte tari, realitatea existenta era exprimata
sub forma de procente. Astfel, influenta sovietica in Romania era de 90%, iar in
Bulgaria si Ungaria de 80%, in Iugoslavia de 50%, iar in Grecia de 10%. In
realitate, aceste cifre, desi au aspectul unei targuieli intre cele doua parti, descriu de

fapt situatia concreta: 90% si 10% reprezinta o modalitate politicoasa de a spune

100% si 0%, situatia in cele doua cazuri extreme al Romaniei si al Greciei, fiind
confirmata de faptul ca britanicii si-au arogat Grecia fara ca rusii sa protesteze, iar
U.R.S.S. a instaurat in Romania un regim procomunist, britanicii multumindu-se sa
protesteze numai formal impotriva acestui lucru. Bulgaria si Ungaria au avut
aceeasi soarta ca Romania din ratiuni militare. Iugoslavia desi a aparut initial ca
intra in sfera de influenta a sovieticilor, foarte curand a iesit de sub controlul lor.
Europa a ajuns sa fie impartita in doua segmente apartinand celor doi principali
invingatori, S.U.A. si U.R.S.S. Aceste doua puteri au continuat catva timp sa
vorbeasca in termenii unei aliante, fiind angajate in acelasi timp in dirijarea
teritoriilor german si austriac, pe care ele si aliatii lor le cucerisera.
In toata aceasta perioada, U.R.S.S. s-a dovedit a fi un stat extrem de fragil.
Pentru U.R.S.S., razboiul a insemnat un adevarat dezastru economic, insotit de
numeroase pierderi de vieti omenesti, numarul acestora nefiind nici astazi cunoscut
cu adevarat. Statul rus a fost puternic datorita imensului sau teritoriu, puterea lui
fiind de fapt puterea pamantului, consolidata din generatie in generatie, intr-o zona
aflata in permanenta sub amenintarea germana. In faza sovietica a istoriei Rusiei,
politica externa a fost caracterizata mai degraba printr-o politica de izolare, astfel
ca in 1941, U.R.S.S. se afla in situatia de a disparea ca forta militara. Ceea ce l-a
salvat din aceasta situatie au fost extraordinarele sale resurse geografice si
spirituale, precum si razboiul din Vest, in care nemtii se implicasera inainte de a
ataca U.R.S.S-ul si care s-a agravat pentru ei in momentul in care Hitler a declarat,
in mod absolut gratuit, razboi Statelor Unite ale Americii. Pentru Stalin, alianta
antifascista din perioada 1941-1945 nu a fost altceva decat o casatorie de
convenienta si o chestiune de timp; acelasi lucru este valabil si pentru aliatii sai
occidentali, in special pentru guvernele occidentale, daca nu chiar si pentru opinia
publica din Occident. O data cu incheierea razboiului, scopul aliantei a fost atins,
iar traditiile si mentalitatile aliatilor nu incurajau deloc ideea ca aceasta alianta ar
putea deveni o intelegere pe termen lung: ba chiar dimpotriva, istoria diplomatica
de pana in 1941 a tuturor statelor implicate in aceasta alianta precum si atitudinea
lor fata de problemele internationale de ordin politic, social si economic sugereaza
exact contrariul.
Inlaturarea permanenta sau temporara, a amenintarii germane a coincis cu
lansarea primelor bombe nucleare americane. Pentru prima data in istoria omenirii,
un stat a devenit mai puternic decat toate celelate state la un loc. U.R.S.S., asemeni
celui mai neinsemnat stat, era acum la cheremul americanilor daca acestia aveau de
gand sau nu sa procedeze cu Moscova si Leningradul asa cum procedasera cu
Hiroshima si Nagasaki. Desi existau serioase dovezi in favoarea faptului ca acest
lucru nu avea sa se intample nici un guvern de la Kremlin nu putea sa accepte sa se
bazeze pe presupuneri. Singura alternativa prudenta pe care Stalin o avea la
indemana in aceasta situatie foarte neplacuta era aceea de a imbina maxima
consolidare a U.R.S.S cu o atitudine cat mai putin provocatoare la adresa Statelor
Unite si de a subordona totul, inclusiv reconstructia de dupa razboi, ajungerii din
urma a tehnologiei militare americane. Stalin avea o armata numeroasa, ocupase
mai toate statele din centrul si estul Europei si avea numerosi aliati si slujitori fideli
in toate statele comuniste din intreaga lume.

In timpul razboiului, Roosevelt reprezenta pentru Stalin personificarea

americanilor, mai ales ca acesta isi exprimase in repetate randuri dorinta de a avea
relatii bune cu U.R.S.S.-ul, precum si neincrederea in britanici si in alte tari
imperialiste occidentale. Ba mai mult, Roosevelt dorea o alianta cu U.R.S.S.
impotriva Japoniei si nu parea deloc dispus sa faca lucrul de care Stalin se temea
foarte mult si anume sa mentina trupe permanent in Europa, astfel incat Statele
Unite sa devina o putere europeana. Ba chiar dimpotriva, Roosevelt nu era prea
interesat de Europa postbelica si, spre deosebire de Churchill, parea foarte putin
interesat de cele ce aveau sa se petreaca in Polonia si Grecia. In timp ce relatiile
sovieto-britanice au cunoscut momente foarte critice, fiind poate chiar pe punctul
de a se rupe datorita situatiei Poloniei, relatiile sovieto-americane nu au fost deloc
afectate de evolutia evenimentelor din zona; iar Stalin, fie datorita unei reale lipse
de interes, fie datorita unei diplomatii calculate, a evitat sa ajunga la neintelegeri
serioase cu Roosevelt in ceea ce priveste organizarea mondiala, probleme care il
preocupau foarte mult pe presedintele american. Bazandu-se pe faptul ca Statele
Unite isi vor retrage trupele din Europa si ca americanii vor continua sa aiba o
atitudine prieteneasca fata de U.R.S.S., Stalin era dispus sa diminueze sprijinul pe
care il acorda comunistilor din Europa pentru a nu produce ingrijorare in randul
americanilor. El nu a prevazut ca cedand Grecia Marii Britanii nu a facut altceva
decat sa-i netezeasca acesteia calea spre Statele Unite, trei ani mai tarziu. Faptul ca
el a refuzat sa-i ajute pe comunistii greci este posibil sa fi fost rezultatul unor
calcule pe care si le-a facut si care l-au condus la concluzia ca acestia nu merita
ajutorul sovietic, dar este la fel de posibil ca Stalin sa fi urmarit prin acest lucru sa
nu provoace ingrijorare si iritare in anturajul lui Roosevelt. El a continuat astfel o
linie politica pe care a aplicat-o in Iugoslavia in timpul razboiului, convingandu-i
pe comunistii iugoslavi sa renunte la planul lor de a infaptui revolutia sociala
atunci cand razboiul era in plina desfasurare si cerandu-le in acelasi timp sa
colaboreze cu celelalte partide, fie ele chiar si monarhiste. I-a convins apoi pe
comunistii italieni sa fie mai ponderati in sentimentele lor antimonarhice decat
reprezentantii partidului necomunist Partidul actiunii. Liderul comunist Palmiro
Togliatti a fost cel care a propus, dupa caderea lui Mussolini, ca soarta monarhiei
italiene sa fie lasata in suspensie pana dupa incetarea razboiului. La vremea aceea,
Roosevelt murise deja si indiferent de politica pe care Stalin ar fi adoptat-o fata de
Statele Unite, aceasta nu mai putea avea acum ca punct de plecare relatia lui cu
Roosevelt si nici intuitiile lui in privinta intentiilor acestuia. Chiar daca Roosevelt
ar mai fi trait, politica lui nu ar fi putut fi fundamental schimbata, asa cum s-a
intamplat in cazul lui Truman, de scoaterea din lupta a Japoniei prin lansarea celor
doua bombe nuclearea si de evolutia politicii lui Stalin in Europa.
Pentru Stalin, pus in fata faptului implinit, in august 1945, cand au fost
lansate cele doua bombe nucleare americane asupra Japoniei, era limpede ca
U.R.S.S. neposedand armament strategic nu poate lansa un atac direct asupra
Statelor Unite. Tot ceea ce Stalin isi putea permite era sa faca in asa fel incat
U.R.S.S. sa reprezinte o amenintare la adresa Europei occidentale ceea ce i-ar putea
descuraja pe americani sa atace Uniunea Sovietica. Trupele sovietice nu au fost
demobilizate si nici retrase din zonele pe care le-au ocupat in ultimele campanii din
timpul razboiului, zone care includeau capitalele istorice ca Budapesta, Praga,
Viena si Berlin. Stalin a creat astfel un baraj de protectie care sa puna la adapost

zonele de interes strategic, determinandu-i in acelasi timp pe europenii epuizati si

speriati, precum si pe protectorii lor americani sa se intrebe daca inaintarea rusilor
s-a incheiat intr-adevar o data cu capitularea Germaniei sau va mai continua pana
ce Parisul, Milano, Brest si Bordeaux vor deveni la randul lor trofee de razboi.
Mentinand, insa, impresionantele efective ale Armatei Rosii si transformand in
simpli vasali cele mai multe dintre statele din centrul si rasaritul Europei, in timp
ce banii si eminentele cenusii din Rusia erau puse in slujba producerii de bombe
rusesti, Stalin a accentuat ostilitatea americanilor de care avea serioase motive sa se
teama.
Dupa 1945, paritatea nucleara a devenit un obiectiv inevitabil pentru
Kremlin desi, teoretic, exista o alternativa pe care unii americani au incercat sa o
impuna in interesul politicii practice. Aceasta alternativa consta in a idealiza sau a
internationaliza energia atomica pentru a o elimina astfel din politica interstatala.
Una dintre primele masuri ale O.N.U. a fost infiintarea in 1946 a unei Comisii
pentru Energie Atomica. La prima intrunire a acestei comisii Bernard M. Baruch a
prezentat in numele Statelor Unite un plan vizand constituirea unui organism
international (Atomic Development Authority) care sa aiba exclusivitate in ceea ce
priveste controlul si dreptul de proprietate in domeniul tuturor activitatilor nucleare
care pot provoca conflicte si care sa aiba, de asemenea, dreptul de a inspecta toate
celelte tipuri de activitati in domeniul atomic. El a afirmat in acelasi timp ca
imediat dupa ce acest organism isi va incepe activitatea, Statele Unite vor inceta sa
mai produca armament nuclear si vor distruge stocurile existente. Statele Unite nu
vor putea insa distruge o data cu armamentul nuclear nivelul de cunoastere la care
au ajuns specialistii sai in domeniul tehnologiei nucleare si vor beneficia astfel de
un imens avantaj fata de U.R.S.S. care, acceptand Planul Baruch, va fi nevoit sa-si
limiteze propriile progrese in domeniul fizicii atomice. U.R.S.S. avea si un alt
motiv pentru a nu agrea acest plan si anume faptul ca el presupunea abrogarea in
acest domeniu a dreptului de veto, principalul simbol si cea mai importanta
garantie a suveranitatii nationale in contrast cu guvernarea internationala, pe care
U.R.S.S. era mai putin dispus decat orice alt stat s-o permita. A.A.Gromiko a
propus in schimb un tratat pentru interzicerea folosirii armelor nucleare,
distrugerea stocurilor existente si crearea unei comisii internationale de control care
sa raspunda in fata Consiliului de Securitate (supusa deci veto-ului); el a propus
crearea unui nou organism international care sa aiba autoritate in acest sens, fiind
dispus sa accepte numai inspectii ale organismelor internationale abilitate in
fabricile in care s-a declarat ca s-a pus capat productiei de armament nuclear si care
urmau sa fie inspectate si de guvernul tarii in care erau situate. Aceste pozitii au
ramas categorice, iar Comisia O.N.U. pentru Energie Atomica, in ciuda prelugirii
dezbaterilor pe aceasta tema, a decis in cele din urma, in 1948 amanarea luarii unei
hotarari pe termen nedefinit. Faptul ca rusii au respins Planul Baruch a fost un
argument in plus menit sa convinga administratia lui Harry S.Truman, care a
devenit presedinte dupa moartea lui Roosevelt in aprilie 1945, ca U.R.S.S. nu mai
este un aliat ci un adversar. Politicienii americani aveau mult mai multa libertate in
alegerea unei alternative decat omologii lor rusi. Bomba nucleara a fost o arma
militara folosita pentru a pune capat razboiului cu Japonia, dar si o arma politica
folosita pentru a zdruncina puterea rusilor. Razboiul a facut din Statele Unite o
putere majora in Europa cu importante efective militare cantonate aici si avand

privilegiul de a avea in dotare armament nuclear. Beneficiind de o serioasa

superioritate tehnica, care cu greu ar fi putut fi depasita de cineva americanii erau
in situatia de a-si permite sa atace sau sa ameninte sau sa astepte si sa vada ce se
mai intampla. Declansarea unui atac, pentru initierea unui razboi preventiv, era
practic imposibila pentru ca nu isi avea de fapt rostul. Un razboi preventiv este un
razboi declansat de un popor care se simte amenintat pentru a inlatura aceasta
amenintare, iar americanii nu erau amenintati de rusi si nici nu se simteau
amenintati de acestia. In atare imprejurari un razboi preventiv declansat de
americani era un concept intelectual abstract. Americanii au adoptat, prin urmare, o
politica ce imbina amenintarile cu expectativa.
Toate tipurile de arme au implicatii politice iar armele cele mai sofisticate au
si cele mai profunde implicatii. Acea arma care este prea infricosatoare pentru a fi
folosita are profunde implicatii, dat fiind ca posesorul sau va voi sa o foloseasca in
scop politic pentru a-i compensa neajunsurile si inutilitatea practica din punct de
vedere militar. Pozitia lui Truman imediat dupa distrugerea Hiroshimei a fost total
diferita de cea a lui Roosevelt. Problema care se punea nu era aceea daca sa
foloseasca sau nu in scop politic noua arma, ci cu ce scop politic sa o foloseasca.
Relatiile dintre Statele Unite si U.R.S.S. se inrautatisera: in ce fel se putea profita
de aceasta inrautatire ? Contextul in care s-a pus pentru prima oara aceasta
problema nu a fost acela al Asiei ci dimpotriva, cel european, caci in Europa s-au
ivit principalele probleme politice. Statele Unite spre deosebire de U.R.S.S. si
Marea Britanie nu erau de acord cu ideea sferelor de influenta. O alta idee cu care
nu erau de acord era perspectiva ca U.R.S.S. sa controleze in exclusivitate jumatate
din Europa; americanii considerau ca acest control nu va putea fi impus decat prin
incalcarea dreptului popoarelor eliberate de ocupatia germana de a-si instala
guverne democratice. Dat fiind ca intentiile rusilor erau neclare, initial Stalin s-a
aratat multumit cu instalarea in aceste tari a unor guverne de coalitie si dispus sa
interpreteze democratia ca nimic altceva decat excluderea fascistilor (un termen
ambiguu si moderat in imprejurarile date). Statele Unite doreau sa exercite presiuni
asupra Moscovei in doua directii: pentru ca guvernele de coalitie sa fie cu adevarat
reprezentative pentru vointa populara a electoratului din tarile aflate sub controlul
rusilor si pentru a li se permite reprezentantilor americani si britanici din Comisiile
Aliate de Control din tarile eliberate sa aiba aceeasi autoritate ca si colegii lor rusi.
Pentru a putea exercita aceste presiuni americanii s-au bazat pe faptul ca bomba
nucleara aflata in posesia lor ii va face pe liderii sovietici sa se gandeasca de doua
ori inainte de a adopta o politica diferita de cea stablita de comun acord.
In ceea ce privste pe americani, factorul intangibil dar deloc neglijabil, numit
mentalitate, se schimbase in aceasta conjunctura din mai multe motive decat acela
datorat acumularii de putere nucleara. Oamenii noi aduc cu ei idei noi si noi
modalitati de a aborda problemele existente. Truman era un om foarte diferit de
Roosevelt si constient de aceste diferente: un american cu o anumita inteligenta dar
nefiind in nici un caz o figura de anvergura, un om respectat pentru calitatile lui
care tineau mai degraba de simplitate si caracter direct decat de subtilitate, un om
mai curand curajos decat sofisticat din punct de vedere politic, un american tipic
prin atasamentul sau fata de cateva principii de baza si fata de o anumita ideologie,
spre deosebire de Roosevelt, care nefiind defel tipic a preferat pragmatismului

metodele gandirii. In ultima instanta, Truman a adoptat o politica mai degraba

principiala decat dupa ureche si, in timp ce Roosevelt fusese preocupat de
problema relatiilor dintre marile puteri, Truman era mult mai preocupat de
conflictul dintre comunism si o entitate mult mai vaga numita anticomunism. Pe de
alta parte, dupa parerea mea, Truman era cel mai reprezentativ american de la
sfarsitul anilor 1940 si mult mai dispus sa considere intalnirea americanilor si
rusilor in inima Europei ca pe o confruntare intre doua sisteme si civilizatii si nu
intre doua state. Rapoartele privind actele de indisciplina si barbarie comise de
trupele sovietice, etichetate adeseori in acest context drept fapte demne de
popoarele asiatice sau mongolice, i-au intarit aceasta convingere.
Statele Unite aveau motive sa spere ca moderatele implicatii pe care
Hiroshima le avea pentru Europa aveau indeajuns efect si in cazul rusilor.
Alegerile care au avut loc in Ungaria in octombrie si noiembrie 1945 s-au
desfasurat in mod liber, fara nici un fel de constrangeri si au acordat comunistilor
un procent foarte scazut in guvernarea capitalei si a tarii. Alegerile din Bulgaria au
fost amanate la insistentele americanilor si impotriva vointei rusilor. In Romania,
Statele Unite au facut front comun cu anticomunistii si regele impotriva primministrului Petru Groza pe care l-au instalat rusii atunci cand au intrat in tara in
1944. Piatra de incercare a constituit-o insa Polonia, in care guvernul de coalitie,
avand un prim-ministru socialist, s-a mentinut pana in 1947, pentru ca apoi sa
capete o evidenta orientare de stanga; in anii ce au urmat, ani ce s-au remarcat
printr-o preponderenta a influentei venite din Est fata de cea din Vest asupra
Europei centrale si rasaritene, americanii au inregistrat un dureros esec in tentativa
lor de a impiedica impartirea Europei in sfere de influenta si oficializarea
Razboiului Rece.
Acesti ani au marcat o schimbare a politicii americane care a renuntat la
marirea influentei sale asupra Europei in favoarea unui scop deloc neglijabil, acela
de a face U.R.S.S.-ul sa inteleaga ca ocuparea unor noi teritorii din Europa este
interzisa. Aceasta interdictie din Europa avea sa fie consfintita si institutionalizata
printr-o serie de acorduri politice, sustinute de o serie de dispozitii militare. Puterea
coplesitoare a Statelor Unite putea fi folosita in sens obstructionist, dar nu
distructiv. In masura in care U.R.S.S.-ul reprezenta o amenintare materiala, era
absolut necesar sa i se ingradeasca libertatea de miscare; in masura in care
reprezenta o amenintare ideologica, aceasta trebuia sa fie contracarata cu ajutorul
exemplului democratic, al banilor si exploatandu-se parerea occidentalilor care
considerau sistemul comunist un sistem putred. Puterea americana era in egala
masura destinata constructiei si reconstuctiei. U.N.R.R.A.(United Nations Relief
and Constuction Administration - Agentia Natiunilor Unite pentru Ajutor si
Reconstructie ) era finantata in principal cu banii americanilor; aceasta organizatie
a fost un real folos, in special in cazul U.R.S.S.-ului si al Iugoslaviei.
3.1 Doctrina Truman
La 12 martie 1947, intr-un discurs la o sesiune reunita a Congresului Statelor
Unite a fost enuntata de presedintele democrat Harry S.Truman[25], Doctrina
Truman. In acel cadru el a denuntat natura opresiva a sistemului comunist si a

avertizat asupra posiblitatii ca largi campanii de subversiune sa poata aduce si mai

multe tari sub acest sistem.
Presedintele american considera ca, dupa ce au purtat un razboi lung si
costisitor impotriva lui Hitler, Mussolini si a Japoniei, democratiile occidentale nu
mai trebuie sa cedeze in fata unei amenintari care le-ar parea la fel de grava. Pentru
ca europenii din vest sunt prea secatuiti de razboi pentru a rezista ofensivei
comuniste si lui Stalin, Statele Unite trebuie sa ii ajute din nou, si "sa se plaseze in
fruntea lumii libere".
"Cred ca Statele Unite trebuie sa sustina popoarele libere care rezista
tentativelor de aservire de catre minoritati armate sau presiuni venite din exterior.
Trebuie sa ajutam popoarele libere sa-si faureasca destinul cu propriile lor maini".
Truman a cerut, iar Congresul i-a acordat autoritatea, de a oferi asistenta
regimurilor amenintate, initial acelor din Grecia si Turcia. Pentru prima oara in
istoria lor, Statele Unite avanseaza pe timp de pace, in afara frontierelor lor.
Doctrina Truman a fost astfel punctul de start al strategiei de infranare a
comunismului, dezvoltata de presedintii succesivi ai Statelor Unite in anii
Razboiului Rece.
Revista "Foreign Affairs" publica in 1947, un articol semnat cu pseudonimul
"X"[26], in care se afirma ca "elementul principal al intregii politici americane fata
de U.R.S.S. trebuie sa fie o ingradire pe termen lung, rabdatoare dar ferma si
urmarind cu atentie tendintele expansioniste ale Rusiei, in vederea punerii in
opozitie fata de rusi a unei contraforte inalterabile in orice punct in care isi vor
arata semnele vointei de a incalca interesele unei lumi pasnice si stabile".
Nu este deci vorba de a ii face pe sovietici sa dea inapoi de pe pozitiile pe
care deja le-au dobandit, ci de a fi fermi fata de acestia pentru ca sa nu mearga mai
departe. Asadar trebuie create "baraje" care sa opreasca orice inaintare
suplimentara a influentei sovietice.
Autorul articolului, este George Kennan, fost diplomat la Moscova. El
prevedea ca, daca occidentalii ajung sa opreasca expansiunea sovietica, liderii de la
Kremlin vor reveni dupa un oarecare timp la o politica mai inteleapta, si mai putin
expansiva.
3.2. Politica de ingradire
Politica de ingradire[27] a marcat politica externa a Statelor Unite ale
Americii in perioada Razboiului Rece, a implicat mentinerea prezentei militare a
Statelor Unite peste tot in lume cat si sprijinirea din punct de vedere economic si
militar a regimurilor "prietene".
Politica de ingradire trebuia sa tina seama de faptul ca, in Europa
Occidentala, un factor decisiv al evolutiilor istorice avea sa fie criza economica.

Crizei economice "de nedescris" (caracterizare care apartine primului

ministru britanic dupa o vizita in Europa devastata de razboi, in martie 1945) i se
adauga "criza spirituala" in care Europa, care dupa sute de ani de preeminenta isi
pierdea statutul de superputere mondiala.
Acordurile de la Breton Woods si institutiile create prin acestea, care urmau
sa devina stalpii de rezistenta ai economiei mondiale, nu erau suficiente pentru
redresarea economica a Europei.
3.3. Planul Marshall si reconstructia Europei
Bratul economic al Doctrinei Truman si al politicii containment, a fost
Planul Marshall[28], conceput pentru a furniza ajutor si a reinvia astfel economiile
de piata epuizate ale Europei. Prosperitatea economica era perceputa ca fiind cel
mai eficient antidot impotriva atractivitatii comunismului.
Planul Marshall, oficial cunoscut sub denumirea European Recovery
Programme, a fost anuntat de Secretarul de Stat al SUA (echivalentul ministrului
de externe) in ziua de 5 iunie 1947 intr-un discurs la Harvard.
Marshall a subliniat pericolul care ameninta Europa, de a se expune unei
dislocari grave politice, economice, sociale. Dificultatile economice prin care
treceau natiunile europene, mai ales aprovizionarea cu alimente, puteau degenera in
tulburari sociale care i-ar fi favorizat pe sovietici. Era necesara facilitarea crearii
unei piete europene care sa ofere si un debuseu produselor prosperei economii
americane.
Tarilor europene li se oferea un ajutor nerambursabil (90% donatii si 10%
credite), pentru o perioada de patru ani, ajutor pe care ele trebuiau sa si le
repartizeze singure. Initial ajutorul a fost oferit si tarilor Europa de Est, dar rusii au
preferat sa refuze pentru a doua oara, Planul Baruch fiind cel dintai respins,
generoasa propunere venita din partea Washingtonului, pentru a nu accepta o
colaborare care sa permita americanilor si altora sa vina oricand in U.R.S.S. si sa
vada care este adevarata stare de fapt. S-a ajuns astfel la o dezvoltare separata a
tarilor din Vestul si Estul Europei, iar initiativa americanilor de a reface Europa
occidentala a pus capat oricaror sperante ale rusilor de a obtine vreo victorie in
Vest. Deci o data cu Planul Marshall, incepe adevarata impartire a Europei: la Vest,
tarile care beneficieaza de ajutor american, la Est, tarile satelit ale Moscovei.
Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Protugalia, Regatul Unit, Suedia si Turcia au
devenit beneficiarele subventiilor americane.
Desi cele 16 natiuni, plus Republica Federala Germania, reprezentata de
puterile ocupante, au cerut initial un total de 29 miliarde de dolari ca sa acopere
deficitele in perioada 1948-1952, in realitate au fost livrate numai 12,5 miliarde de
dolari. Ajutorul Marshall a expirat in vara anului 1951 si a fost inlocuit de Asistenta
pentru Securitatea Mutuala, care a extins in mod substantial ajutorul militar pentru
Europa Occidentala.

Desi Planul Marshall a fost calificat "cel mai altruist act din istorie", el a fost
instituit nu numai pentru a salvgarda interesele strategice politice si militare ale
Americii in Europa Occidentala ci si luandu-se de asemenea in considerare
necesitatea SUA de a-si mentine colosalul surplus de export in ciuda unei recesiuni
interne prevazute.
Planul Marshall care reprezenta 1,2% din PNB-ul american din 1948 in
1952, va permite dezvoltarea economica a Europei de Vest si va ramane o referinta
mitica a unui ajutor economic reusit.
Dupa lansarea Planului Marshall de introducere masiva a ajutorului
american, europenii au reactionat prin initierea unor planuri complementare de
autoajutorare si de ajutorare reciproca. In timp ce presiunea sovietica continua
neabatuta, culminand cu lovitura de stat comunista de la Praga si cu incercarile de
intimidare a Norvegiei, ministrii de externe ai Frantei si Marii Britanii au inceput
sa lucreze energic la elaborarea unui pact de aparare a Uniunii Occidentale, demn
de sprijinul Statelor Unite.
Semnarea Tratatului de la Bruxelles, in martie 1948, marca hotararea a cinci
tari europene: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie, de a construi
un sistem comun de aparare si de a-si intari relatiile, astfel incat sa poata rezista
unor primejdii de natura ideologica, politica si militara, ce ar fi putut deveni
amenitari directe la adresa suveranitatii lor.
Se poate aprecia ca incheierea Tratatului de la Bruxelles a fost o prima
reactie postbelica a unor state europene care percepeau, in primul rand pericole de
natura ideologica si politica generate de existenta unor forte politice interne de
extrema stanga, in special in Franta, sprijinite substantial de U.R.S.S., care la
randul sau actiona deosebit de agresiv pentru instaurarea unor regimuri comuniste
in statele care intrasera in sfera sa de influenta. In ceea ce priveste pericolul de
natura militara, acesta nu era perceput ca venind din partea U.R.S.S.-ului, ci mai
degraba erau serioase preocupari cu privire la evolutiile viitoare ale Germaniei.
Era astfel creata o alianta defensiva pentru 50 de ani, care demonstra Statelor
Unite faptul ca europenii se gandesc serios la viitorul securitatii lor, dar si ca sunt
capabili sa se autoorganizeze. Acesta avea sa fie resortul care a accentuat
implicarea americana in apararea europeana.
Traditia izolationista a SUA parea puternica pentru a fi abandonata cu
usurinta. A fost nevoie de insistente din partea presedintelui Truman pentru a
demonstra congresului american ca determinarea natiunilor libere europene de a se
apara trebuia sustinuta de Statele Unite. In cele din urma, Senatul American a
aprobat Rezolutia Vandenberg[29], un adevarat simbol al ruperii de izolationismul
traditional american care permitea Statelor Unite ca prin participarea la tratate
permanente sa se angajeze in promovarea securitatii aliatilor sai.
Rezolutia identifica ca obiectiv al politicii Statelor Unite "dezvoltarea
progresiva a aranjamentelor regionale sau de autoaparare sau aparare colectiva, in
acord cu scopurile, principiile si prevederile Cartei ONU". Si mai departe,

"asocierea Statelor Unite cu astfel de aranjamente regionale sau colective, bazate

pe continuul si efectivul ajutor reciproc".
Apoi, in iunie 1948 Uniunea Sovietica a interzis accesul aliatilor in Berlinul
ocupat si divizat. Blocada Berlinului si podul aerian care a urmat acesteia, au
concentrat atentia Americii asupra pactului de securitate schitat de reprezentantii
Marii Britanii in cursul unei intalniri secrete la Pentagon, in martie 1948.
Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost cele invitate de puterile
semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa participe la acest proces. La capatul
lungilor negocieri purtate la Washington, europenii au reusit sa ajunga la un acord
clar referitor la incheierea unei aliante cu Statele Unite si Canada, alianta fondata
pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord.
3.4.Crearea NATO
Organizatia Tratatului Nord-Atlantic este cea mai varstnica alianta militara.
Cursul indelungat al existentei sale este impresionant. Astazi insa, atentia se
concentreaza asupra problemelor prezente din cadrul NATO: un nou rol intr-o lume
in schimbare, un nou concept strategic, largirea organizatiei si a relatiilor de
parteneriat. Putini sunt insa aceia care cunosc adevaratele origini si istorie a NATO,
in timpul Razboiului Rece.
Scopul acestui capitol este de a investiga originile NATO, de a descrie
procesul de infiintare si de a-i urmari evolutia de la lansarea ideii pana la sfarsitul
dezbaterilor si ratificarea Tratatului.
Desigur, NATO este rezultatul Razboiului Rece, care, la randul sau, isi are
partial originile in evenimentele celui de-al doilea razboi mondial.
Acest razboi a fost dus de pe aceleasi pozitii de catre marile puteri
occidentale si inamicul lor ideologic, URSS. Marile puteri au inteles ca scopul lor
comun - victoria impotriva fortelor naziste si a imperialismului japonez - era
posibil de realizat doar printr-o actiune conjugata. Liderii acestora au decis sa
creeze marea Alianta. Relatia dintre ele a atins punctul culminant al cooperarii in
cadrul intalnirilor la nivel inalt, intre care cele mai importante s-au desfasurat la
Teheran si Yalta.
Radacinile Razboiului Rece au aparut o data cu propunerea de ocupare a
Germaniei, discutata la Teheran. Astfel, Germania urma sa fie impartita in trei
zone, iar Uniunea Sovietica urma sa ocupe cea mai mare parte a estului. Berlinul se
intindea pe 160 km in interiorul zonei prevazuta a fi ocupata de fortele Uniunii
Sovietice, iar orasul ca atare a fost impartit in trei zone de ocupatie. Desigur,
aceasta a fost o conceptie vizionara, un aranjament temporar, urmarindu-se, de fapt,
un acord privind tratatul pacii finale cu Germania. Astfel, Teheranul a oferit rusilor
satisfactia de a sti ca, in curand, se vor incheia presiunile germane de pe frontul de
Est datorita invaziei din Normandia si li se va oferi o parte substantiala a
Germaniei pentru a fi ocupata. Se pare ca aliatii vestici au obiectat la incercarea
URSS de a beneficia de o parte disproportionata a despagubirilor de razboi
preconizate a fi impuse Germaniei. Desi conflictul est-vest a fost mascat de bunele

intentii afisate la Teheran, radacinile sale se regasesc in deciziile luate in cadrul

acelei intalniri la nivel inalt.
Daca Teheranul reprezinta punctul maxim al Marii Aliante, atunci Conferinta
de la Yalta si evenimentele ce s-au derulat la terminarea razboiului sunt inceputul
sfarsitului unitatii sale. In timpul Conferintei de la Yalta, aliatii occidentali erau pe
punctul de a obtine victoria in batalia de la Bulge, iar Armata Rosie se apropia
amenintator de Berlin. Uniunea Sovietica ocupase in totalitate Polonia si
majoritatea teritoriului Europei de Est si al Balcanilor. Era evident ca se apropia
sfarsitul razboiului, iar ca o consecinta, problemele privind pacea dominau agenda
Conferintei de la Yalta. Au aparut astfel, primele divergente, care ulterior s-au
accentuat, generand Razboiul Rece si implicit necesitatea infiintarii Aliantei NordAtlantice.
Primele divergente publice au fost prilejuite de negocierile privitoare la
crearea Natiunilor Unite. Bazandu-se pe faptul ca statele din cadrul
Commonwealth-ului britanic primeau voturi in cadrul Adunarii Generale, Rusia a
cerut cate un vot pentru fiecare din Republicile Sovietice care o compun.
Occidentul nu era pregatit sa accepte aceasta solicitare, dar a facut un compromis
prin care URSS ii erau date trei voturi, Statelor Unite urmand sa i se aloce un
numar similar. Au existat unele discutii cu privire la contestarea dreptului de veto al
membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate, dar eforturile de a convinge
URSS sa renunte la acest drept au fost in zadar. A fost, intr-adevar, o discutie
inutila deoarece sansele ca Statele Unite, la randul lor, sa accepte calitatea de
membru fara drept de veto erau foarte scazute.
In 26 iunie 1945, la scurt timp dupa colapsul Germaniei naziste si cu cateva
saptamani inaintea capitularii Japoniei, reprezentantii a 50 de natiuni au semnat
Carta Natiunilor Unite, la San Francisco.
Lumea intreaga a indraznit sa spere ca, dupa cele mai devastatoare razboaie
din istoria omenirii, pacea era in sfarsit instaurata. Cel de-al doilea razboi mondial
a fost o experienta dramatica atat pentru Est, cat si pentru Vest, ceea ce a creat o
vointa nestramutata de a pastra pacea cu orice pret, in toate taberele. Europa zacea
in ruine. Milioane de oameni murisera, industria si agricultura Germaniei erau la
pamant, nemaivorbind de cele ale Frantei. Economia Marii Britanii, desi suferise
mai putin, era dezechilibrata in mai multe domenii. Rusia a obtinut mari productii
in timpul razboiului, dar era si ea in reconstructie. Pe scurt, Europa era epuizata si
parea destul de evident ca economia Statelor Unite, care era intacta si modernizata,
era singura capabila sa ajute la reconstruirea Europei. Dar aceasta misiune a
Statelor Unite a fost complicata de factori ideologici.
Occidentul s-a vazut confruntat cu o ideologie bine articulata si atotcuprinzatoare. Tintele declarate ale ideologiei sovietice au ramas in 1945, cele care
au fost si in 1917. In cele din urma, capitalismul ar fi trebuit eliminat din intreaga
lume si inlocuit cu socialismul, mai intai, si mai tarziu cu utopia comunismului. In
mod clar, o alta tinta era asigurarea securitatii nationale a Uniunii Sovietice si
controlul Partidului comunist asupra tarii si, probabil, asupra cat mai multor altor
natiuni posibil.

Deoarece Statele Unite si tarile occidentale erau societati pluraliste, a fost

mult mai dificil de definit ideologiile lor decat in cazul Uniunii Sovietice. Dar, in
1945 americanii au ajuns la concluzia ca cel de-al doilea razboi mondial a fost
cauzat de primul. In ceea ce priveste Rusia, orice american s-a gandit, probabil, ca
lumea comunista era un monolit care viza sa conduca lumea, daca in urma unui
razboi inevitabil impotriva capitalismului ar obtine victoria. Societatile cu viziuni
deschise ale Occidentului au presupus ca nu ar putea niciodata sa-si determine
popoarele sa mearga la lupta, asa cum o puteau face puterile autoritare ale Estului.
In 1945, desi viziunile optimiste asupra perspectivelor pacii prevalau, s-au
facut simtiti norii amenintarilor pe cerul raporturilor internationale. Primulministru al Marii Britanii, Sir Winston Churchill, in telegrama sa din 12 mai,
adresata Presedintelui Truman, si-a exprimat ingrijorarea: 'Care va fi pozitia
noastra intr-un an sau doi cand armatele britanice si americane vor fi micsorate,
Franta nu este inca total refacuta, iar Rusia ar alege sa pastreze 200-300 de divizii
in serviciu activ?'si a mai adaugat: ,,O cortina de fier este trasa peste frontul lor.
Nu stim ce va urma ... '.
In urma capitularii Germaniei, tarile democrate occidentale, increzatoare in
victoria lor in razboi si la dorinta poporului, au inceput sa se demobilizeze. Statele
Unite si Marea Britanie si-au retras fortele armate din Europa. Si-au demobilizat
majoritatea trupelor, cu exceptia fortelor de ocupatie si a unitatilor angajate in alte
parti ale lumii. In ceea ce priveste natiunile Europei, ele s-au dedicat grelei sarcini
de a-si reconstrui economia.
Efectivele armate ale Fortelor Aliate in Europa, in momentul capitularii
Germaniei, ajungea la cinci milioane. Un an mai tarziu, in urma demobilizarii,
acestea se ridicau doar la un numar de 880.000.
Uniunea Sovietica, insa, a continuat sa-si pastreze fortele armate, iar in 1945
puterea sa armata ajungea la mai mult de 4 milioane de combatanti. Isi mentinea,
de asemenea, industriile de razboi la capacitatea maxima.
Victoria asupra nazistilor a favorizat expansiunea teritoriala a sovieticilor,
care incepuse deja in timpul razboiului prin anexarea Estoniei, Letoniei si a
Lituaniei, impreuna cu anumite parti ale Romaniei (Moldova si Nordul Bucovinei),
Finlanda, Polonia, NordEstul Germaniei si Estul Cehoslovaciei. Acest proces a fost
accentuat de o politica de control asupra tarilor Europei de Est. Prezenta armate lor
sovietice victorioase in centrul Europei, impreuna cu infiltrarea comunismului in
guvernele frontului popular au obligat, pur si simplu, Romania, Polonia, Ungaria,
Bulgaria, Cehoslovacia, Albania si Estul Germaniei sa se supuna dominatiei
sovietice.
In Romania, dupa alegerile care au fost considerate falsificate de catre tarile
occidentale, membrii opozitiei au fost acuzati de complot impotriva regimului
democratic. Partidele istorice au fost dizolvate si Regele Mihai a fost nevoit sa
abdice la 30 Decembrie 1947.

In Polonia, liderii partidelor democratice au fost obligati sa paraseasca tara

cu riscul vietii lor iar acele partide, ca atare, au fost dizolvate, in cele din urma, in
noiembrie 1947.
In Ungaria, la inceputul anului 1947, Partidul comunist a initiat o campanie
violenta impotriva adversarilor politici, iar cateva luni mai tarziu, dupa demisia
guvernului Nagy, comunistii au format guvernul si au dizolvat, in noiembrie,
partidele de opozitie.
In Bulgaria, operatiunea a fost indeplinita in termeni asemanatori. Partidele
democrate au fost dizolvate, ca fiind fasciste si administratia nationala a fost
organizata sub control sovietic. La 11 Decembrie 1947, Dimitrov, fost secretar al
Comitetului Central, si-a asumat rolul de lider si a format un cabinet predominant
comunist.
In Cehoslovacia, interferenta sovietica a crescut mult. Guvernul de la Praga,
care a primit favorabil participarea la Planul Marshall, a fost obligat sa-si
revizuiasca optiunile in urma vizitei lui Gottwald si Masaryk la Moscova, in iulie
1947. In februarie 1948, Zorin, trimisul special al Moscovei a fortat demisia
presedintelui Benes. A fost format imediat un guvern comunist.
In mai putin de un an, Moscova a reusit sa-si asigure controlul asupra
guvernelor din Bucuresti, Varsovia, Sofia, Budapesta si Praga. Partidele comuniste
au condus singure sau aproape singure in fiecare din aceste capitale, in care
intreaga opozitie a fost inlaturata. Kremlinul coordona activitatile acestor guverne
la nivel international, constituind un bloc de natiuni satelit, aflat sub comanda sa.
Uniunea Sovietica a exercitat o presiune majora, in mod direct si indirect, in
diferite parti ale lumii: in Nordul Iranului, in sud-estul Asiei, in Coreea de Nord,
dar si in vestul Europei, in special in Franta si Italia, prin intermediul partidelor
comuniste locale. S-au remarcat interesele geostrategice ale Uniunii Sovietice in
Balcani, unde a incercat sa deschida o cale de acces catre Mediterana. Uniunea
Sovietica facea aceasta incercare pe doua cai: prin Turcia si prin Grecia. Guvernul
Turciei a respins toate incercarile de intimidare, pretentiile teritoriale privind Kars
si Ardahan precum si cererile de a crea baze in stramtori. In schimb, Grecia care se
confrunta cu insurectia comunista, parea posibil sa fie atrasa prin forta inapoia
'cortinei de fier'. Iugoslavia, inca un satelit al URSSului, sustinea aceasta insurectie
cu tarie, dar Marea Britanie sprijinea guvernul grec sa se mentina pe linia de
plutire. Din pacate, Marea Britanie a fost puternic zdruncinata de cele doua
razboaie, fara putinta de a reveni, vreodata, la grandoarea sa imperiala. Insurectia a
durat tot cursul anului 1946, prelungindu-se pana in 1947, cand Marea Britanie a
informat Washington-ul ca nu mai putea suporta costurile ajutoarelor militare catre
Grecia. Daca nu sar fi gasit ajutor in alta parte, atunci ar fi trebuit sa lase guvernul
grec sa se prabuseasca.
Statele Unite au reactionat, iar Presedintele Truman a prezentat guvernului
cererea de a aloca 500 milioane dolari pentru a ajuta Grecia si Turcia. Congresul a
votat acest ajutor. A fost un pas important pe calea renuntarii la traditionalul
izolationism american pe timp de pace, privit cu suspiciune de Rusia, care a

considerat acest ajutor ca o noua fata a Americii, implicata intr-o afacere ce nu o

privea. Aceasta actiune, cunoscuta sub numele de 'Doctrina Truman', a fost unul din
principalii pasi ai Occidentului catre Razboiul Rece si catre construirea NATO.
Prin Doctrina Truman s-au contracarat pericolele deosebite ce amenintau
Grecia si Turcia. Situatia in vestul Europei nu era, insa, mai putin alarmanta. In
ciuda ajutorului primit de tarile libere ale Europei din partea Statelor Unite pentru
eliminarea neajunsurilor de dupa razboi, mecanismul economiei europene a ramas
in continuare deficitar si vestul Europei se afla in continuare in pragul unui colaps
economic.
La 5 iunie 1947, intr-un discurs de la Universitatea Harvard, Secretarul de
Stat al Statelor Unite, George Marshall, a initiat ideea unui program pentru
reabilitarea Europei. El a propus ca Statele Unite sa vina in ajutorul Europei si a
sugerat ca tarile europene sa cada de acord in privinta cerintelor si sa alcatuiasca un
program comun acceptat de majoritatea, daca nu de toate tarile europene. El a
adaugat faptul ca aceasta politica era 'indreptata nu impotriva unei tari sau a unei
doctrine, ci impotriva foamei, a saraciei, a disperarii si haosului'.
Aceasta oferta de asistenta economica, contribuind la relansarea, in urmatorii
ani, din punct de vedere economic, a tarilor vestice, era, de asemenea, deschisa si
Uniunii Sovietice si tarilor din spatele 'cortinei de fier'. Uniunea Sovietica a refuzat
ajutorul american si, in ciuda interesului manifestat initial de catre celelalte tari, a
obligat guvernele satelit sa faca la fel. In cele din urma, s-a infiintat un program a
carui tinta era combaterea planului Marshall, ca 'instrument al imperialismului
american'.
Astfel, lumea s-a regasit, dintr-o data, impartita in doua blocuri.
Natura intentiilor Uniunii Sovietice era astfel clar perceputa. In ceea ce
priveste tarile libere ale Europei, singura modalitate viabila de a rezista expansiunii
sovietice era unificarea fortelor lor. Numeroase declaratii, in special cele ale lui Sir
Winston Churchill, fostul prim ministru al Marii Britanii si ale lui Louis St.
Laurent, secretarul de stat canadian pentru afaceri exteme, facute in 1946,
contineau si subliniau ideea unei aliante defensive sub egida Natiunilor Unite.
La 22 ianuarie 1948, Emest Bevin, ministrul de exteme al Marii Britanii, a
sugerat o formula pentru Uniunea Occidentala, constand intr-o retea de intelegeri
bilaterale in spiritul Tratatului de la Dunkerque.
Acest tratat a fost semnat pe 4 martie 1947, de catre Franta si Marea
Britanie. Era un 'Tratat de Alianta si Asistenta Mutuala' conform caruia cele doua
tari se vor uni impotriva oricarei agresiuni din partea Germaniei.
Acesta a creat cadrul pentru un Tratat mai larg, adoptat la Bruxelles in 17
martie 1948, de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Aceste
tari si-au asumat raspunderea construirii unui sistem comun de aparare, precum si a
consolidarii legaturilor economice si culturale.

Tratatul de la Bruxelles a fost semnat doar atunci cand rusii au inceput

blocada Berlinului de Vest (iunie 1948). Aceasta blocada a durat 323 de zile si a
fost contracarata prin organizarea unui pod aerian de catre Puterile accidentale.
Blocada de la Berlin a grabit constituirea unui sistem de aparare occidental.
La 30 aprilie 1948, ministrii apararii si sefii de stat major ai celor cinci puteri
semnatare ale Tratatului s-au intalnit la Londra pentru discutarea necesarului de
echipament militar, in vederea evaluarii potentialului propriu, precum si a
necesarului de ajutor din partea Statelor Unite.
Din iulie 1948, expertii americani si canadieni au participat la aceste intalniri
in calitate de observatori.
In septembrie 1948, a fost creat un Corp militar in cadrul Tratatului de la
Bruxelles, sub numele de Organizatia de Aparare a Uniunii accidentale. Maresalul
Montgomery a fost numit Presedintele Comandantilor din Comitetul de Conducere
si si-a stabilit cartierul general la Fontainebleu, Franta.
Formarea unei organizatii de aparare de catre statele libere din Europa a
trezit interesul Statelor Unite. La 11 aprilie, Secretarul de Stat al Statelor Unite,
George C. Marshall si subsecretarul Robert M. Lovett, au inceput discutii
preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg si Tom Connaly pe probleme de
securitate din zona Nord-Atlantica.
La 28 aprilie 1948, ideea unui sistem comun de aparare, incluzand totodata
Tratatul de la Bruxelles, a fost facuta publica de catre Louis St. Laurent in Camera
Comunelor din Canada.
Acest lucru a fost foarte bine primit de catre Emest Bevin. Esential era ca
Statele Unite sa se alature Aliantei Atlantice prin crearea conditiilor necesare, din
punct de vedere constitutional. Senatorul Vandenberg impreuna cu Departamentul
de Stat a formulat o rezolutie care recomanda 'asocierea Statelor Unite, prin
proces constitutional, cu acele puteri regionale si colective care se bazeaza pe un
ajutor efectiv comun', precum si 'contributia sa la pastrarea pacii prin exercitarea
dreptului individual sau colectiv de aparare in baza art. 51 (Carta Natiunilor
Unite), in cazul unui atac armat care ar putea periclita securitatea nationala'.
Aceasta rezolutie, initiata de senatorii Vandenberg si Connaly, a fost
aprobata in 11 iunie 1948 de catre Senatul Statelor Unite. De remarcat este faptul
ca senatorul Vandenberg, in rezolutia prezentata in fata Congresului, nu s-a referit
la o structura militara integrata in Europa sau la stationarea trupelor americane pe
acest teritoriu.
Desi asemenea idei erau avansate de liderii militari ai Statelor Unite,
politicienii se gandeau doar la o garantie politica, si anume una care ar putea creste
increderea europenilor in capitalul european autohton.
Scopul tratatului Nord-Atlantic a fost descris in mai multe feluri, de cele mai
multe ori acesta fiind in functie de interesul autorului.

Opinia impartasita de majoritatea istoricilor sustine ca NATO a fost conceput

pentru protectia Occidentului impotriva unei amenintari din Est - fie ea reala sau
doar perceputa. In acest context, perceptiile sunt mai importante decat realitatea,
deoarece controleaza reactiile.
Astfel, drumul spre negocieri a fost deschis. Discutiile preliminare au
inceput in 6 iulie 1948 intre Departamentul de Stat si ambasadorii Canadei si ai
statelor membre ale Uniunii accidentale.
Desi a existat un acord general cu privire la spectrul amenintarilor si la
solutionarea acestor probleme, cativa europeni au incercat sa mearga dincolo de o
alianta militara, si anume sa asigure colaborarea economica si culturala, insa Dean
Acheson a impiedicat acest lucru. El considera ca un tratat complicat ar putea fi
mai dificil de aprobat de catre Senat. In consecinta, el a incercat sa-l pastreze cat
mai simplu.
Una din problemele aparute in timpul negocierilor se referea la definitii. Ar
fi trebuit oare ca titlul tratatului Nord-Atlantic sa fie luat ad-literam? Problema se
ridica in jurul acceptarii sau nu a Italiei. Italia nu avea iesire la Atlantic si multi nu
o vedeau ca fiind de ajutor Aliantei. Pozitia strategica a Italiei nu era vitala, la fel
cum nu era nici contributia sa economica sau armata pentru consolidarea Aliantei
Nord-Atlantice. Totusi, Italia avea cel mai mare partid comunist din Europa de
Vest, Statele Unite considerand ca inlaturarea acestei tari nu este un lucru bun.
Acest fapt a fost destul de important si Italia a fost invitata sa adere la Alianta. Ca
urmare, au aparut o serie de nemultumiri in Grecia si Turcia deoarece si aceste tari
erau la fel de 'atlantice' ca si Italia, pozitia lor fiind chiar mai strategica.
Portugalia avea iesire la Atlantic. Dean Acheson a scris despre faptul ca in
ceea ce priveste Portugalia problema nu se punea in legatura cu acceptarea sau nu a
Portugaliei, ci in legatura cu intrarea acesteia in Alianta. Participarea Portugaliei
era de o mare importanta. Portugalia era aproape de Mediterana, detinand in acelasi
timp si insulele Azore, situate in largul Atlanticului. Tinand cont de restrictiile
aeriene impuse la momentul respectiv, aeroporturile de acolo erau esentiale pentru
NATO. Existau si alte rute peste Atlantic, insa acestea erau prea indepartate si mult
mai dependente de conditiile meteorologice neprielnice. Refuzul Portugaliei era
cauzat de legaturile stranse cu Spania. In timpul Razboiului Civil din Spania,
Francisco Franco, cel care a condus cu succes fortele rebele, a fost tratat si izolat ca
dictator.
Franco a fost o persoana 'non-grata' intre puterile vest europene. In cele din
urma, americanii au convins Portugalia sa adere chiar si fara Franco, iar cativa ani
mai tarziu Statele Unite au incheiat tratate bilaterale cu Spania, diminuand astfel
problemele Portugaliei.
Problema finala a constat in faptul ca Europa Occidentala a dorit sa se
implice mai mult in tratat, mult mai mult decat credeau negociatorii americani ca ar
accepta Senatul SUA. Europa Occidentala dorea un angajament imediat din partea
fortelor SUA, dar acest lucru ar fi contrazis dreptul Congresului de a declara
razboi. Amintirea respingerii de catre Senat a Ligii Natiunilor era inca vie.

Americanii si-au impus punctul de vedere, iar reglementarile prevedeau ca un atac

asupra unui singur membru al tratatului inseamna un atac asupra tuturor membrilor
si fiecare va raspunde atacului in conformitate cu propriile proceduri
constitutionale. Pentru a-i satisface pe europeni, tratatul recunostea in mod explicit
posibila utilizare a fortelor armate, dar nu o mandata.
Negocierile au luat sfarsit in 9 septembrie 1948 cu un raport catre guvernele
implicate, raport ce a fost receptat favorabil de catre acestea. Acest lucru a permis
Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles sa anunte, la sfarsitul lui
octombrie 1948, consensul cu privire la realizarea unui pact de aparare in zona
Atlanticului de Nord. Continutul Tratatului a fost publicat in 18 martie 1949.
Inainte de aceasta, la 15 martie 1949, puterile semnatare ale Tratatului de la
Bruxelles, Canada si SUA au invitat in mod oficial Danemarca, Islanda, Norvegia
si Portugalia sa adere la acest Tratat.
Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la Washington in 4 aprilie 1949 de catre
ministrii de exteme din 12 tari. Parlamentele tarilor membre au ratificat Tratatul in
cinci luni dupa semnarea acestuia. Astfel lua nastere o noua Alianta in spatiul
euroatlantic. Pentru prima data in 149 de ani, SUA erau angajate intr-o alianta de
mentinere a pacii impreuna cu natiunile europene.
In 1952 au aderat la Alianta 2 tari din Europa de Sud-Est: Grecia si Turcia,
iar in 1955 a devenit membru N.A.T.O. Republica Federala Germania, iar in 1981
Spania. Alianta avea sa functioneze cu acesti 16 membrii pe intreaga durata a
Razboiului Rece.
De cealalta parte, U.R.S.S. si-a creeat o grupare proprie prin Organizatia
Tratatului de la Varsovia, constituita la 5 mai 1955, in care intrau Albania,
Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Polonia, Romania,
Ungaria si Uniunea Sovietica (Albania isi suspenda participarea la Tratatul de la
Varsovia la inceputul anilor 60).
3.5. Securitatea bipolara
Cea mai pregnanta trasatura a ordinii mondiale in perioada razboiului rece a
fost existenta unei lumi bipolare.
Intre cei doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare, definite
adesea prin sintagma "confruntarea Est-Vest", care cuprindea toate domeniile:
politic, militar, economic.
Pe plan politic, confruntarea Est-Vest insemna o competitie intre cele doua
sisteme economico-sociale, intre doua tipuri diferite de organizare a societatii.
Blocul vestic reprezenta o oranduire democratica, bazata pe pluralism politic si pe
o economie de piata. Cel estic era format din state totalitare, in care domina un
sistem monopartid si o economie de comanda. Era deci vorba despre o competitie
intre doua ideologii opuse: marxismul si liberalismul.

Pe plan militar, aceasta confruntare a dus la constituirea, prin cele doua

aliante, a unor mecanisme militare cu structuri de comanda unice si structuri
militare nationale integrate in fortele armate ale blocurilor. Atat Tratatul de la
Washington cat si Tratatul de la Varsovia instituiau garantii de securitate pentru
statele membre, prin prevederile conform carora un atac asupra oricarui stat
membru era considerat un atac impotriva aliantei in ansamblu, toate statele membre
avand obligatia de a actiona, individual si colectiv, pentru respingerea agresorului.
Pe plan economic confruntarea Est-Vest avea sa fie mai putin dramatica, dar
la fel de profunda, implicatiile ei afectand intreaga ordine mondiala. Mai ales in
primele faze ale Razboiului Rece se parea ca orientarile celor doua tabere vor duce
la destramarea pietei mondiale unice si la formarea unor piete paralele si opuse.
Tarile occidentale care au acceptat cele aproape 13 miliarde de dolari din cadrul
Planului Marshall, atingeau in 1952 nivelul productiei antebelice. Planul Marshall a
facut din divizarea Europei un proces ireversibil, constituind un moment de seama
al Razboiului Rece.
Dupa modelul N.A.T.O. se constituie, in anii urmatori, aliatii si organizatii
de securitate in alte zone ale lumii.
Henry Kissinger[30] identifica trei ratiuni esentiale pentru formarea
aliantelor in epoca nucleara (articolul "Diplomatia coalitiei in epoca nucleara" din
1968) :
1.
posibilitatea cresterii puterii; in conformitate cu doctrina securitatii
colective, cu cat este mai cuprinzatoare o alianta, cu atat mai mare este capacitatea
ei de a rezista agresiunii.
2.
necesitatea de a nu lasa sa planeze nici o indoiala asupra modului de
aliniere a fortelor; s-a sustinut ca, daca Germania ar fi stiut la inceputul ambelor
razboaie modiale ca Statele Unite sau chiar Marea Britanie se vor alatura fortelor
aliate, razboiul ar fi fost evitat.
3.
necesitatea de a oferi o motivatie pentru asistenta reciproca, in afara
celei acordate in urma evaluarii intereselor nationale.
Prin Tratatul de la Manila, incheiat in septembrie 1946 intre S.U.A., Marea
Britanie, Franta, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Thailanda si Pakistan, se
constituie S.E.A.T.O. (South East Asia Treaty Organization).
Prevederile acestui tratat stabileau o zona geografica vasta "de aparare", care
depasea cu mult teritoriul statelor semnatare si, ceea ce constituia o
incompatibilitate cu principiile dreptului international si ale Cartei O.N.U., Tratatul
de la Manila continea prevederi asemanatoare cu Tratatul Atlanticului de Nord in
ceea ce priveste rezolvarea pasnica a diferendelor si autoapararea colectiva. Insa,
aceasta autoaparare urma sa intervina nu numai in cazul unui atac armat, ci si
atunci cand integritatea teritoriala sau independenta politica a unei parti din zona de
aparare este amenintata altfel decat prin forta armelor, inclusiv in cazul in care una
din parti s-ar simti amenintata de o rasturnare interna. Se incalca astfel articolul 51

din Carta O.N.U. care prevede ca dreptul la autoaparare nu poate fi exercitat decat
in cazul unui atac armat, precum si principiul ninterventiei in treburile interne. La
incheierea pactului, guvernul Statelor Unite a aratat ca aceste dispozitii trebuie
interpretate ca referindu-se la "agresiunea comunista".
Divergentele care au aparut intre statele membre si evolutiile din regiunea
respectiva , au demonstrat lipsa de viabilitate a Organizatiei. In 1975 a fost
adoptata hotararea de a dizolva progresiv acest bloc militar, care si-a incetat efectiv
activitatea in 1977.
In septembrie 1951, se incheie la San Francisco Tratatul politico-militar
numit ANZUS intre Statele Unite ale Americii, Australia si Noua Zeelanda.
Dispozitiile acestui tratat sunt asemanatoare cu cele ale tratatului de la Manila,
extinzand de asemenea notiunea de atac armat peste prevederile articolului 52 din
Carta O.N.U.. O data cu crearea S.E.A.T.O. activitatea ANZUS s-a redus simtitor.
In 1955, in Orientul Apropiat se incheie Pactul de la Bagdad, in care intrau
Anglia, Turcia, Iran, Irak si Pakistan. In urma revolutiei nationale din Irak, in 1959,
acesta se retrage din acest pact, date fiind neintelegerile cu Iranul. De atunci pactul
s-a numit CENTO (Organizatia Pactului Central). CENTO, care potrivit actului
constitutiv avea ca scop colaborarea intre statele membre in interesul securitatii si
apararii lor, a fost in realitate un fel de filiala a NATO in Orientul Mijlociu. Desi
SUA nu au fost membre in CENTO, au participat la activitatea organismelor sale
militare. La inceputul anilor 1979, CENTO se desfiinteaza.
Presiunile reale, ideologice si militare, pe care cele doua blocuri le-au
exercitat reciproc, li s-au adaugat erori de perceptie la nivelul conducerii Statelor
Unite si Uniunii Sovietice. Neincrederea si incertitudinea asupra intentiilor
celorlalti, propaganda bolsevica si anticomunismul american dus uneori pana la
extrem, au adaugat amenintari imaginare celor reale, eroarea de perceptie
prelungindu-se in practica politica.
" Razboiul Rece a fost cel mai periculos si lipsit de sens conflict din toate
timpurile"[31].
Lipsit de sens pentru ca, s-a datorat unor erori de perceptie, in primul rand a
americanilor: viziunea ingusta a aliatilor, in lumina careia Stalin reprezenta un
pericol pentru puterile vestice, a declansat o politica gresita din partea
Occidentului. Slabita de razboi U.R.S.S. nu ar fi putut sub nici o forma sa atace
Anglia, nicidecum America, iar daca s-ar fi incumetat sa o faca, America ar fi venit
din nou in ajutorul Europei.
Scopul "declansarii" Razboiului Rece a fost de a mentine America intr-o
stare de razboi permanent din care armata si economia americana au profitat din
plin. Astfel, doctrina Razboiului Rece s-ar fi bazat pe ideea gresita ca, daca Stalin
era un dictator comunist era in mod necesar si inamicul Occidentului, ceea ce nu
era cazul. Invaziile ulterioare din Ungaria din 1956 si aceea a Cehoslovaciei din
1968 si chiar invazia Afganistanului au fost acte brutale, dar aveau ca scop sa
protejeze granitele U.R.S.S.-ului. Cursa inarmarilor, pericolul unui al treilea razboi

mondial, au fost evenimente declansate de o politica americana lipsita de

imaginatie, inteligenta si intelegere.
Teoria "Razboiului Imaginar", sugereaza ca atat U.R.S.S. cat si statele
occidentale au indus societatilor lor psihoza exacerbata a razboiului imaginar nu
pentru a spori mijloacele lor de aparare impotriva unui dusman extern, ci pentru asi rezolva echilibrul social si politic intern. Paradoxal se pare ca extraordinara
dezvoltare economica si tehnologica a lumii dupa cel de-al doilea razboi mondial
nu s-ar fi putut infaptui fara psihoza beligerantei continue intretinute de dualismul
Razboiului Rece. Sub umbrela acestui razboi s-au facut investigatii extraordinare in
programe de control spatial sau de inarmare, care au imprimat progresului
tehnologic ritmuri de neatins in perioada de pace.
3.6. Dezghetul[32](1953-1962)
Intre anii 1953-1962 intre blocurile occidental si sovietic, de acum bine
stabilite, apar primele semne de dialog si comunicare, care vor pregati destinderea
din anii 1960-1970. Stalin, cel mai puternic simbol al unitatii comunismului moare
la 5 martie 1953. Vreme de trei ani, lumea comunista se va clatina din cauza
luptelor de putere dintre mostenitorii acesteia. In iunie 1953, la cateva luni dupa
moartea lui Stalin izbucnesc miscari in Berlinul de Est, dar sunt reprimate cu
brutalitate de Armata Rosie. In iunie 1956 au loc revolte in Polonia, iar in
noiembrie 1956, in Ungaria, se instaleaza un guvern de uniune nationala care cere
plecarea trupelor sovietice. Dupa negocieri complexe cu Moscova se ajunge in cele
din urma la arme: tancurile sovietice zdrobesc rebeliunea maghiara.
La al XX-lea Congres al Partidului Comunist sovietic Nikita Hrusciov
denunta greselile si crimele lui Stalin, lansand destalinizarea.
China, condusa de Mao Zedong nu accepta destalinizarea, considerata o
lovitura grava la adresa dogmei comuniste si acuza Moscova de revizionism.
Ruptura dintre cei doi colosi este definitiva dupa 1960, cand Rusia abroga un acord
din 1957 prin care se angaja sa ajute China sa se doteze cu bomba atomica si isi
retrage din China toti expertii. Lumea socialista va avea de acum inainte doi poli
inamici, rivali in dirijarea miscarii comuniste internationale. Mai mult, cele doua
state au litigii la frontiera, in urma tratatelor inegale impuse Chinei de Rusia tarista.
A doua jumatate a anilor 50 a fost dominata de notiunea de coexistenta.
Atunci cand Mao Zedong a declarat ca "Statele Unite sunt un tigru de hartie",
Hrusciov a raspuns: "Poate, dar acest tigru are colti nucleari". De aici necesitatea ca
cele doua sisteme capitalist si socialist sa coexiste in mod pasnic.
Antagonismul dintre Est si Vest nu dispare insa, ci se deplaseaza spre
competitia economica. In anii 1950 Uniunea Sovietica si ratele de crestere
economica pe care aceasta le afiseaza ingrijoreaza Vestul. Planificarea sovietica se
impune si este perceputa ca un model care ar trebui sa satisfaca la un moment dat
gratuit nevoile esentiale ale populatiei sale. Occidentul pare insa nesigur de
amploarea reusitei sale economice (desi retrospectiv privind, perioada 1945-1975
este epoca considerata "de glorie" in care s-au pus bazele societatii de consum).

In timp ce Occidentul percepea blocul sovietic ca pe un ansamblu monolitic

si amenintator, succesorii lui Stalin erau obsedati de vulnerabilitatea aliantelor lor,
pe care evenimentele de la Berlinul de Est, Polonia si Ungaria au confirmat-o.
Popoarele aflate in sfera de influenta sovietica erau gata sa se rascoale.
In acest context, in anii 50, diplomatia sovietica este foarte activa in Europa,
pentru a obtine consacrarea rezultatelor celui de al doilea razboi mondial si pentru
obtinerea recunoasterii europene asupra propriei sfere de influenta. Tot acum apare
si Tratatul de la Varsovia, replica comunista la Alianta Nord Atlantica, care avea
scopul de a intari legaturile bilaterale intre statele socialiste printr-o garantie
multilaterala de solidaritate comuna.
Armistitiul din Coreea este una din manifestarile destinderii Est-Vest. La fel
ca si acordul de la Geneva, care punea capat primului razboi din Indochina,
dovedea nu atat dorinta celor doua tabere de a-si rezolva litigiile, (Coreea ramane
impartita, Vietnamul este la randul sau impatit intre un nord comunist si un sud pro
american) cat si pe aceea de a suspenda ostilitatiile.
3.7. Razboiul Suezului
Anul 1956, a intrat in istoria relatiilor dintre state ca un an de grava
incordare a relatiilor internationale. Este anul crizei Suezului si al evenimentelor
din Ungaria.
In toamna anului 1956, afacerea Suezului ilustreaza implicatiile complexe
ale "dezghetului" din relatiile americano-sovietice, precum si configuratia de putere
pe care acesta o implica[33]. Razboiul din Suez constituie o victorie militara a
Frantei si Marii Britanii, transformata intr-o deruta diplomatica.
Nasser preia puterea in Egipt in 1952. El nu vrea sa faca din Egipt un lider al
tarilor arabe si, mai mult, al tarilor musulmane si chiar al lumii a treia. Nu este
comunist ci nationalist. Egiptul, cel mai important stat arab independent, este intr-o
rivalitate permanenta cu Irak-ul, pentru obtinerea hegemoniei in regiune. Nasser
obtine evacuarea totala a tarii sale de catre britanici, inclusiv canalul Suez
(britanicii doreau mentinerea unei baze ample in Suez, un fel de enclava in mijlocul
unei tari independente).
Atacurile verbale ale lui Nasser impotriva Israelului ingrijoreaza rapid lumea
occidentala. Astfel, SUA refuza sa-i livreze armele moderne pe care le solicita, de
tema sa nu le foloseasca impotriva Israelului. Nasser ameninta atunci ca va apela la
U.R.S.S. (practica care devenise uzuala pentru tarile lumii a treia : cand nu
obtineau ceva de la o superputere, apelau la cealalta. Statele Unite considera
aceasta amenintare un bluf: o alianta intre o tara musulmana, fie ea laica si liderul
comunismului mondial era imposibila. Pe de alta parte, U.R.S.S. abandonase in a
doua jumatate a anilor 50, dogmatismul stalinist, conform caruia numai un stat aflat
sub puterea directa a Moscovei poate fi un autentic prieten al Uniunii Sovietice si
incepuse sa mizeze pe cartea emanciparii nationale impotriva occidentului. In
aprilie 1955 liderii sovietici declara ca nu vor mai accepta monopolul tarilor
occidentale in politica Orientului Mijlociu. Acest monopol devenise vizibil mai

ales dupa incheierea Pactului de la Bagdad. Preocupat in a-si dovedi independenta,

Nasser se intoarce intr-adevar catre Moscova: in septembrie 1955, Egiptul si
Cehoslovacia anunta incheierea unui acord prin care Cehoslovacia se angaja sa
livreze Egiptului cantitati importante de armament modern (tancuri, avioane).
Acordul era echivalent cu prezenta sovietica in Orientul Mijlociu si a avut efecte
imediate : Iordania a renuntat sa mai adere la Pactul de la Bagdad si s-au initiat
legaturi stranse intre Moscova si Siria, care se va transforma intr-un aliat solid al
Moscovei in regiune. Americanii reactioneaza la apropierea Egiptului de U.R.S.S.
prin anularea ajutorului financiar pentru constructia barajului de la Assuan. Acest
baraj trebuia sa permita irigarea unui milion de hectare in Egipt si sa rezolve astfel
o parte din problemele de aprovizionare ale tarii. Mai mult, barajul urma sa fie o
importanta sursa de energie electrica, reprezentand simbolul unui Egipt modern,
capabil sa construiasca "noi piramide".
Ca replica la sanctiunile americane, in iulie 1956 Nasser nationalizeaza
canalul Suez. Aceasta decizie este simbolica din punct de vedere istoric, pentru ca
ea da curs vointei tarilor din lumea a treia de a isi insusi bogatiile pe care Europa le
exploatase in perioada coloniala. Egiptul primea doar 3% din exploatarea canalului,
restul reprezentand beneficiul Marii Britanii si Frantei, protectori ai Campaniei
Canalului Suez. Marea Britanie si Franta considera nationalizarea canalului un jaf
inadmisibil, iar Nasser este prezentat in mass-media occidentala ca un nou Hitler.
In consecinta, in octombrie 1956 cele doua natiuni lanseaza o operatiune militara
pentru recuperarea canalului, cu ajutorul Israelului. Interventia este o reusita
militara, dar ea este perceputa in lumea a treia ca o operatiune coloniala, si suscita
vii proteste. Americanii sunt furiosi pentru ca nu fusesera preveniti. U.R.S.S. este
satisfacuta, pentru ca situatia ii permite sa apara ca un protector al lumii a treia.
Vazand ca expansiunea sa in Europa este imposibila, Uniunea Sovietica incearca sa
inconjoare tarile NATO prin intermediul lumii a treia. La 5 noiembrie 1956,
Moscova adreseaza un ultimatum guvernelor de la Paris, Londra si Tel Aviv: daca
nu se pune capat acestei operatiuni, U.R.S.S. se arata gata sa utilizeze "toate
formele moderne de arme distructive". Amenintarea nucleara este explicita si este
resimtita ca atare in aceste tari, care nu au mijloace de a replica. Americanii, vor sa
arate englezilor si francezilor ca ei sunt liderii lumii occidentale si ca nu trebuie sa
se actioneze fara ei, sau fara autorizatia lor. Ei refuza sa garanteze securitatea celor
doi aliati occidentali fata de U.R.S.S. Mai mult ei fac speculatii impotriva lirei
britanice. In concluzie, razboiul din Suez are doi invingatori: U.R.S.S. si Egiptul.
U.R.S.S. nu este implicat direct, dar arata tuturor tarilor din lumea a treia ca
el este aliatul lor natural, capabil sa le protejeze impotriva contestatelor puteri
coloniale. De acum inainte, U.R.S.S. va fi considerat un recurs posibil pentru
aceste tari si asta fara a implica o aliniere la regimul sau politic. Incepe astfel
inaintarea s-a spre sud, cu ajutorul liderilor nationalisti. Egiptul lui Nasser, al carui
prestigiu creste, preia pentru un timp conducerea lumii arabe. A rezistat eficient
puterilor coloniale (Marea Britanie si Franta) si Israelului. Infrangerea sa militara
este stearsa pe langa profitul victoriei politice.
Desi criza Suezului este in primul rand o confruntare Nord-Sud, intre cele
doua puteri coloniale aliate si un stat din lumea a treia, ea este si o criza interna a

lumii occidentale, pentru ca doi aliati importanti ai NATO se opun Statelor Unite.
S.U.A. a lasat clar sa se inteleaga ca este liderul aliatilor occidentali care nu trebui
sa aiba astfel de initiative fara ea. Puterile mijlocii, fie ele si membre NATO, nu
mai au libertate de actiune.
Criza Suezului este si o confruntare Est-Vest. In Orientul Apropiat,
rivalitatea sovieto-americana se va prelungi, transformandu-se intr-o constanta a
relatiilor internationale. In ianuarie 1957, presedintele Eisenhoover prezinta
Congresului o declaratie care pretinde necesitatea de a umple vacuumul de putere
din Orientul Mijlociu, produs de disparitia puterilor coloniale europene, inainte ca
acest lucru sa fie facut de Uniunea Sovietica. Declarata "doctrina Eisenhoover"
propunea acordarea de ajutor economic si militar tarilor din regiune.
Criza Suezului ruineaza pentru timp indelungat influentele traditionale ale
Frantei si Marii Britanii in regiune. Interventia lor militara a aparut ca o
manifestare evidenta de colonialism. In plus, intr-o lume a Razboiului Rece bine
organizata, divizata si dirijata de cele doua superputeri, Franta si Marea Britanie nu
mai sunt decat "sateliti". Pentru Marea Britanie, fosta mare putere coloniala,
razboiul Suezului a fost un "cantec de lebada". Ea ajunge la concluzia ca, pe viitor,
ii va fi imposibil sa intervina fara ajutorul sau acordul american. Franta realizeza ca
este vulnerabila si isi insuseste o lectie contrara: ea nu mai trebuie sa mai conteze
pe sprijinul american. Isi accelereaza asadar programul atomic, pentru a-si afirma
independenta in acest domeniu si a atinge o autonomie strategica.
3.8 Negocieri pentru detensionarea relatiilor dintre Marile Puteri
In a doua parte al deceniului al VI-lea al secolului trecut, au avut loc
importante demersuri si negocieri, care au marcat sporirea eforturilor pentru
detensionarea relatiilor dintre marile puteri[34].
In conditiile reluarii dialogului dintre Marile Puteri, sperantele
promovarii unui nou climat in Europa s-au multiplicat. Dupa cum am vazut, in anii
1958 s-a convenit retragerea de pe teritoriul roman a trupelor sovietice. In acelasi
an, Comitetul Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varsovia a
propus incheiere unui "Pact de neagresiune intre NATO si Tratatul de la Varsovia".
Ministrul de Externe al Poloniei a propus la 2 octombrie 1957 - in
discursul rostit in Plenara Adunarii Generale a Natiunilor Unite - crearea unei zone
denuclearizate in Europa Centrala, care sa duca la consolidarea pacii in aceasta
regiune, "in interesul securitatii Poloniei si al reducerii incordarii in Europa", a
aratat Andrei Rapacki si dupa consultari cu celelalte parti la Tratatul de la Varsovia,
guvernul Polonei declara ca "in cazul in care cele doua state germane vor accepta
sa ratifice interzicerea productiei si stocarii de arme nucleare pe teritoriile lor,
Polonia este gata simultan sa instituie aceeasi interdictie pe teritoriul sau."
Aceasta zona urma sa includa cele doua state germane, Polonia si
Cehoslovacia, care trebuiau sa isi asume angajamente ferme in scopul instituirii
unor masuri efective de interzicere a productiei si stocarii de arme nucleare pe
teritoriile lor. La 14 februarie 1958, guvernul Poloniei a remis guvernelor Marii

Britaniei, Frantei, U.R.S.S., S.U.A., Cehoslovaciei, R.D.G., R.F.G., Belgiei si

Canadei un Memorandum care detalia propunerea facuta la 2 octombrie 1957 in
fata Adunarii Generale a Natiunilor Unite. In acest document se preciza ca Polonia,
Cehoslovacia, R.D.G. si R.F.G. isi vor asuma angajamentul sa nu produca, sa nu
dispuna si sa nu importe pentru uzul lor propriu arme nucleare de orice tip, sa nu
permita amplasarea pe teritoriile lor a unor asemenea arme, sa nu instaleze sau sa
admita pe teritoriile lor instalatii si echipamente destinate sa fie folosite pentru
utilizarea armelor nucleare, inclusiv echipamente de lansare a rachetelor.
Memorandumul stipula in acelasi timp, ca puterile nucleare urmau sa isi asume
angajamentul sa nu mentina arme nucleare in cadrul armatelor fortelor lor
stationate pe teritoriile statelor care fac parte din aceasta zona, sa nu mentina si sa
nu instaleze pe teritoriile acestor state nici un fel de instalatii sau echipamente
destinate sa fie folosite pentru utilizarea armelor nucleare, inclusiv echipamente de
lansare a rachetelor si sa nu transfere in nici un mod si sub nici un motiv arme
nucleare sau instalatii si echipamente destinate utilizarii armelor nucleare catre
tarile din zona respectiva.
In acest document se preciza, totodata, ca puterile
nucleare isi asumau angajamentul de a nu folosi arme nucleare impotriva statelor
din zona respectiva, urmand sa le respecte "statul de zona denuclearizata".
La circa trei luni de la remiterea Memorandumului polonez s-a inregistrat
reactia guvernului american, care nu era in favoarea crearii unei zone
denuclearizate in Europa Centrala. Ambasada SUA in Polonia a remis, la 3 mai
1958, ministrului de externe al Poloniei raspunsul oficial al guvernului american.
In nota prezentata se preciza ca Statele Unite "nu favorizeaza, pentru ratiuni de
ordin politic si militar" crearea unei zone denuclearizate in Europa Centrala,
deoarece o atare masura ar periclita securitatea tarilor din Europa Occidentala.
Cu toate ca, la 4 noiembrie 1958, guvernul polonez a venit in intampinarea
unor propuneri si obiectii formulate de diferite state cu privire la crearea zonei
respective, acceptand "aplicarea planului in doua etape, prima privind interzicerea
productiei si a doua privind asumarea obligatiei de a renunta la echiparea cu arme
nucleare a armatelor din zona", Statele Unite nu au revenit asupra raspunsului dat
Poloniei la 3 mai 1958 prin care comunicau ca "nu sunt in favoarea propunerii
poloneze".
La 31 martie 1958, Sovietul Suprem al URSS, a adoptat un decret prin care a
hotarat incetarea unilaterala de catre Uniunea Sovietica "a experimentarii tuturor
tipurilor de arme atomice si cu hidrogen". Cu acest prilej, Sovietul Suprem al
URSS isi exprima "speranta ca parlamentele celorlalte state care poseda arme
atomice si cu hidrogen vor adopta masuri similare". La 4 aprilie 1958, presedintele
Consiliului de ministri al URSS, Nikita Sergheevici Hrusciov a adresat
presedintelui Statelor Unite, Dwight Eisenhower, o scrisoare prin care sublinia ca
"in cazul in care si celelalte state posesoare de arme nucleare ar adopta masuri de
incetare a experimentarii armelor atomice si cu hidrogen" s-ar realiza "un pas
important in directia sporirii increderii reciproce si a intaririi pacii". In acelasi
mesaj, Nikita Hrusciov preciza ca "in cazul in care guvernele SUA si Marii Britanii
vor continua experientele lor nucleare, URSS va fi nevoita sa revina asupra
hotararii de a suspenda unilateral experientele sale nucleare."

Dupa numai 4 zile, presedintele Statelor Unite i-a raspuns lui Nikita
Hrusciov la mesajul sau privind incetarea unilaterala a experientelor cu arme
atomice si cu hidrogen. In acest raspuns presedintele american a reiterat punctul de
vedere al guvernului american, potrivit caruia "masura de incetare a experientelor
cu arme nucleare poate fi realizata numai in cadrul unui acord de dezarmare mai
larg" si in conditiile "unui sistem international de control, care sa includa
fotografierea aeriana."
Comentatorii politicii au apreciat ca presedintele american, fara a respinge
propunerea si initiativa sovietica, transmitea mesajul ca se impun angajamente in
forma unui acord international precum si masuri de control asupra modului in care
se respecta angajamentele asumate.
Apelul adresat de Sovietul Suprem al URSS a fost sustinut de parlamentele
tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia si de mai multe organizatii
neguvernamentale din alte tari. In Romania, Marea Adunare Nationala a adoptat o
declaratie prin care saluta incetarea experientelor cu arme nucleare si cu hidrogen
si sustinea apelul adresat celorlalte tari sa inceteze la randul lor, asemenea
experiente.
In pofida acestor sustineri, punctul de vedere american privind necesitatea
unui acord mai larg in acest domeniu si adoptarea unor masuri de control al
dezarmarii nucleare, era tot mai larg impartasit, atat la nivelul guvernelor cat si la
nivelul opiniei publice, ceea ce a determinat convocarea unei conferinte
internationale privind aceste probleme in noiembrie 1958.
In aprilie 1958, relatiile sovieto-americane au cunoscut un nou moment de
incordare, determinat de zborurile avioanelor militare americane - incarcate cu
bombe atomice si cu hidrogen - in directia frontierelor Uniunii Sovietice. La 18
aprilie 1958, ministrul de externe al URSS, Andrei Gromiko, a dat publicitatii o
"Declaratie de protest in numele guvernului sovietic". In declaratia respectiva se
protesteaza in legatura cu "zborurile repetate ale avioanelor militare ale Statelor
Unite avand la bord arme atomice si cu hidrogen deasupra zonelor arctice, in
directia frontierelor Uniunii Sovietice." Dupa trei zile, URSS a pregatit si prezentat
Consiliului de Securitate al ONU un proiect de rezolutie privind "Masuri urgente in
vederea incetarii zborurilor avioanelor militare ale SUA incarcate cu bombe
atomice si cu hidrogen, in directia frontierelor Uniunii Sovietice." In acest
document se cerea SUA "sa se abtina de la trimiterea avioanelor lor militare
purtatoare de arme atomice si cu hidrogen in directia frontierelor altor state" ceea
ce constituie o amenintare pentru securitatea acestora. Reprezentantul SUA in
Consiliul de Securitate a declarat ca "aceste zboruri se integreaza masurilor
adoptate de SUA in vederea prevenirii unui atac prin surprindere" si ca "nu au un
caracter de provocare la adresa URSS". Totodata, reprezentantul SUA a sustinut ca
"aceste zboruri nu pericliteaza pacea mondiala". La 28 aprilie 1958 - in conditiile
in care tensiunile sovieto-americane se accentuau, Statele Unite au prezentat
Consiliului de Securitate un proiect de rezolutie privind instituirea unei "zone
nordice de inspectie internationala". In acest document se faceau propuneri pentru
instituirea imediata a "unei zone nordice de inspectie internationala impotriva

atacului prin surprindere". Propunerile urmau sa fie examinate de reprezentanti ai

Canadei, Frantei, Marii Britanii, Uniunii Sovietice, SUA, Danemarcei, Norvegiei si
altor tari, avand teritorii la nord de cercul arctic. Propunerea SUA viza organizarea
unor convorbiri urgente in vederea convenirii aranjamentelor tehnice necesare.
Statele mentionate erau invitate sa isi desemneze reprezentantii la convorbirile
respective.
Nici proiectul de rezolutie propus de URSS la 21 aprilie 1958, nici cel
propus de SUA la 28 aprilie 1958, nu au fost adoptate de Consiliul de Securitate al
Natiunilor Unite. La 31 octombrie 1958 s-au deschis la Geneva lucrarile
Conferintei tripartite dedicata dezbaterii problemelor incetarii experientelor cu
arme nucleare. Aceasta conferinta a fost precedata de negocieri laborioase intre
cele 3 mari puteri participante : Marea Britanie, SUA si URSS. Punctul de plecare
al Conferintei tripartite l-au constituit concluziile expertilor cu privire la detectarea
experientelor nucleare[35].
Intr-un mesaj adresat primului ministru sovietic, Nikita Hrusciov, la 10 iunie
1958, presedintele SUA, Eisenhower, propunea convocarea la 1 iulie la Geneva a
grupului de experti pentru studierea metodelor de detectare a experientelor cu arme
nucleare. Grupul se constituise in baza propunerilor Canadei, Frantei, Marii
Britanii si SUA in subcomitetul Comisiei de dezarmare la 2 iulie 1957. In mesajul
presedintelui american se aducea la cunostinta partii sovietice ca "partea americana
este de acord cu participarea unor experti din URSS, SUA, Anglia, Franta,
Cehoslovacia si Polonia", urmand ca, ulterior, daca va fi necesar pentru progresul
tratativelor, sa se poata ralia si specialisti din alte state. Presedintele SUA aprecia
ca era necesar ca "grupul de experti sa redacteze un raport in rastimp de 3-4
saptamani", cu posibilitatea prelungirii perioadei de negocieri, daca "solutionarea
problemelor de pe agenda lucrarilor va face necesar acest lucru".
Dupa 3 zile, la 13 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Externe al URSS, printrun aide-memorie adresat ambasadei SUA la Moscova, comunica "acordul Uniunii
Sovietice cu convocarea grupului de experti pentru studierea metodelor de
detectare a eventualelor incalcari ale unui tratat de interzicere a experientelor cu
arme nucleare". Partea sovietica accepta propunerea partii americane ca la
reuniunea de la Geneva sa participe experti din "URSS, SUA, Anglia, Franta,
Cehoslovacia si Polonia". Ulterior s-a convenit ca din grupul de experti sa faca
parte specialisti din Canada si Romania. Intre 1 iulie si 21 august 1958 s-au
desfasurat la Geneva lucrarile reuniunii de experti cu privire la detectarea
experientelor nucleare. La aceasta reuniune au participat specialisti din Canada,
Franta, Marea Britanie, SUA, URSS, Cehoslovacia, Polonia si Romania. La
incheierea reuniunii, grupul de experti a dat publicitatii un comunicat cu privire la
lucrari in care se precizeaza ca s-a intocmit un raport care urma sa fie supus
conferintei tripartite din 31 octombrie 1958. In raportul grupului de experti se arata
ca "metodele de detectare a exploziilor nucleare existente la data respectiva - si
anume colectarea de esantioane de reziduuri radioactive, inregistrarea undelor
seismice, acustice si hidroacustice, metoda semnalelor audio si utilizarea
inspectiilor la fata locului a evenimentelor seismice neidentificate, care ar putea fi
suspectate ca fiind explozii nucleare - fac posibil in cadrul anumitor limite sa se

detecteze si sa se identifice exploziile nucleare", inclusiv exploziile de mica

capacitate, de la 1 la 5 kilotone. Concluzia specialistilor a fost ca - din punct de
vedere tehnic este posibil, in anumite limite (indicate in analiza efectuata) "sa se
instituie un sistem de control operational si eficient pentru detectarea incalcarilor
unui acord privind incetarea la scara mondiala a experientelor cu arme nucleare".
Conferinta tripartita de la Geneva a examinat pe larg propunerea privind
instituirea "unui sistem de control international", ajungandu-se la concluzia ca acest
sistem "ar trebui plasat sub conducerea unui organism international de control".
Reteaua de control inclusa in sistem, urma sa includa 160-170 posturi de control
terestre si circa 10 nave. Aceste posturi urmau sa fie distribuite, din motive tehnice
astfel: America de Nord - 24, Europa - 6, Asia - 37, Australia - 7, America de Sud 16, Africa - 16, Antartica - 4. Pe insule urmau sa fie amplasate 60 de posturi, iar
circa 10 urmau sa fie amplasate pe nave. Conferinta tripartita de la Geneva a luat in
discutie problema incheierii unui tratat privind incetarea experientelor cu arme
nucleare, pe baza raportului prezentat de reuniunea de experti. Inceputa la 31
octombrie 1958, conferinta tripartita a luat sfarsit in ianuarie 1962, cand s-a adoptat
hotararea ca "problemele care au facut obiectul negocierilor de la Geneva sa fie
transmise, in martie 1962, unui subcomitet al Comitetului celor 18 state pentru
dezarmare. Subcomitetul urma sa fie alcatuit din reprezentantii celor 3 tari care au
participat la Conferinta de la Geneva (31 octombrie 1958 - ianuarie 1962): Marea
Britanie; S.U.A.; U.R.S.S..
La 10 noiembrie 1958 s-au deschis la Geneva lucrarile Conferintei pentru
prevenirea unui atac prin surprindere. La conferinta au luat parte experti din:
Canada, Franta, Italia, Marea Britanie si SUA precum si din Albania, Cehoslovacia,
Polinia, Romania, si URSS. Deci, la conferinta erau reprezentate 5 tari occidentale
si 5 tari socialiste. Ca si in cazul Conferintei tripartite (31 octombrie 1958
- ianuarie 1962), lucrarile Conferintei pentru prevenirea unui atac prin surprindere
au fost pregatite de intense negocieri diplomatice. Pe fondul tensiunilor generate de
zborurile avioanelor militare americane - avand la bord arme atomice si cu
hidrogen - in directia frontierelor URSS, si in urma neadoptarii rezolutiei propusa
de partea sovietica in Consiliul de Securitate la 21 aprilie 1958, Nikita Hrusciov, a
adresat, la 2 iulie 1958, presedintelui SUA o scrisoare prin care reafirma
propunerile URSS privind prevenirea unui atac prin surprindere. In aceasta
scrisoare se arata ca ar fi util ca - in viitorul apropiat - reprezentantii special
desemnati de guvernele URSS si SUA si, eventual, de guvernele altor state, sa se
intalneasca pentru a studia impreuna aspectele practice ale acestei probleme, si a
elabora - intr-o perioada convenita - recomandari "privind masurile de prevenire a
unui atac prin surprindere". Nikita Hrusciov propunea presedintelui american ca
"rezultatele negocierilor sa poata fi examinate la o intalnire a sefilor de guvern". In
Memorandumul guvernului Romaniei, dat publicitatii la 27 iulie 1958, este
sustinuta propunerea privind convocarea unei conferinte de experti in problema
preintampinarii unui atac prin surprindere. In acest Memorandum se arata ca
"guvernul Romaniei considera ca adoptarea unor masuri eficace pentru prevenirea
unui atac prin surprindere, sau al unui stat impotriva altor state, ar constitui o
contributie insemnata la destinderea internationala si la prevenirea unui nou
razboi".

La 31 iulie 1958, printr-o nota a ambasadei SUA la Moscova adresata

Ministerului de Externe, se comunica acordul partii americane cu propunerile partii
sovietice privind "prevenirea unui atac prin surprindere". SUA erau de acord cu
"organizarea unei reuniuni de experti din URSS si SUA, si eventual din alte tari,
care sa studieze aspectele tehnice ale prevenirii unui atac prin surprindere". Partea
americana aprecia ca un loc important in cadrul acestor negocieri ar trebui acordat
"mijloacelor si obiectivelor controlului si aplicabilitatii diferitelor masuri de
inspectie in diverse zone geografice, care ar urma sa fie convenite ulterior".
La 15 septembrie 1958, guvernul sovietic "lua nota de atitudinea favorabila a
Statelor Unite fata de propunea sa din 2 iulie 1958 privind organizarea unei
intalniri a reprezentantilor militari din cele doua tari si eventual din alte state".
Guvernul URSS propunea ca aceasta reuniune sa inceapa la Geneva la 10
noiembrie 1958. La 10 octombrie 1958, ambasada SUA la Moscova a remis o nota
Ministerului de Externe a URSS prin care se comunica acordul SUA ca negocierile
sa inceapa la 10 noiembrie 1958, la Geneva. Partea americana preciza ca "scopul
principal al reuniunii trebuie sa il constituie examinarea metodelor si obiectivelor
controlului", evaluarea rezultatelor care ar putea fi obtinute din adoptarea acestor
metode "pentru reducerea pericolului unui atac prin surprindere". Guvernul Statelor
Unite aprecia ca studiul trebuie realizat "in vederea pregatirii unui raport tehnic
care urma sa fie transmis spre examinare guvernelor".
Inceputa la 10 noiembrie 1958, Conferinta de la Geneva pentru prevenirea
unui atac prin surprindere a durat pana la 18 decembrie 1958. Cunoscuta drept
"Conferinta celor 10" (Canada, Franta, Italia, Marea Britanie, SUA, Albania,
Cehoslovacia, Polonia, Romania si URSS), ea a reprezentat un prilej de
"confruntare a punctelor de vedere" si a mai multor seturi de propuneri: a) cele ale
statelor occidentale, prezente la 11 noiembrie 1958; b) cele ale URSS din 17 si 28
noiembrie; c) cele ale statelor occidentale din 17 decembrie 1958.
In comunicatul dat publicitatii in ultima zi a conferintei, la 18 decembrie
1958 , se arata ca "datorita divergentelor profunde privind insusi modul de
abordare a problemei", conferinta "nu a putut recomanda guvernelor statelor
participante nici o masura concreta pe linia scopului pentru care a fost convocata".
Dupa cum se stie, tarile occidentale au staruit asupra "examinarii modalitatilor
tehnice de stabilire a unui sistem de inspectie si observatie", iar tarile socialiste au
insistat "asupra unui sistem de inspectie si dezarmare in Europa, ca mijloc de
prevenire a unui atac prin surprindere ."
3.9. Ordinea mondiala dupa 1970
Pe tot parcursul anilor 70, capacitatea nucleara a NATO in Europa s-a bazat
in mare masura pe aeronavele care puteau lansa rachete aer-sol, avioanele britanice
tip Vulcan si cele americane tip F11 dar, confruntat cu amplasarea lansatoarelor tip
SS20, NATO a reusit in 1979 sa amplaseze in cinci tari europene noi arme cu raza
de actiune medie (464 rachete de croaziera, nonbalistice, care zboara la joasa
inaltime si foarte precise, precum si 108 rachete balistice tip Pershing II), reducand
astfel de 5 ori timpul necesar pentru un atac represiv impotriva unor tinte in
URSS[36]. Aceasta decizie, solicitata americanilor in mod insistent de europeni si

in special de Germania de Vest, a fost intr-o oarecare masura o eroare. SS20, care a
inceput din 1976 sa inlocuiasca SS4 si SS5 era un lansator mobil cu 3 focoase si o
raza de actiune de 5000 km: SS4 si SS5, care au fost active din 1959 pana in 1961,
aveau un singur focos si o raza de actiune de 2000 pana la 4000 km. Impreuna cu
avionul tip TU-26 (Backfire), SS20-ul a consolidat foarte mult pozitia URSS in
Europa. Membrii europeni ai NATO isi doreau o arma similara in teatrul lor de
operatiuni pentru a egala performantele SS20, pentru a reafirma credibilitatea
strategiei NATO in Europa si pentru a reface legaturile euro-americane care, dupa
parerea europenilor se cam racisera. Dar liderii europeni au subestimat pozitia
electoratelor fata de proliferarea armelor nucleare iar URSS a incercat sa profite de
aceste disensiuni in speranta de a schimba hotararea NATO din 1979. In 1981
NATO, cu scopul de a contracara criticile din sanul sau, a adoptat "optiunea zero"
pentru INF (arme cu raza medie de actiune) - adica eliminarea lor totala - cu
convingerea ca URSS o va respinge, ceea ce s-a si intamplat. Stratagemele au
continuat cu o oferta facuta de Moscova de a retrage SS20 in schimbul renuntarii la
amplasarea rachetelor de croaziera si acelor de tip Pershing II si cu o alta, de a
distruge un numar considerabil de SS20 cu aceeasi conditie.
Cheia tuturor acestor manevre se afla la Bonn; ele au incetat in momentul in
care Bundestag-ul a confirmat acceptarea cotei destinate Germaniei de Vest de
rachete tip Pershing II. Sosirea lor la sfarsitul anilor 1983 a marcat esecul tentativei
sovietice de a stopa acest program. Moscova si-a consolidat arsenalul nuclear din
Germania de Est si Cehoslovacia si a intrerupt toate negocierile, inclusiv
convorbirile START pe tema armelor strategice, precum si negocierile privind INF.
In acest moment URSS se confrunta cu o noua situatie, care era mult mai dificila
de obstructionat decat amplasarea rachetelor de croaziera si a celor de tip Pershing.
Era vorba despre Initiativa de Aparare Strategica (SDI), lansata de Reagan in 1982.
Aceasta facea distinctia intre armele nucleare ofensive si cele defensive. Ea consta
in noi propuneri, absolut uimitoare, vizand apararea impotriva unui atac nuclear
prin care, pe cat posibil, sa fie distruse rachetele nucleare dupa ce au fost lansate
spre obiectiv, oferindu-se astfel invulnerabilitate in situatia unui prim atac al
adversarului. Cel mai important aspect al problemei il constituia insa faptul ca SDI
urma sa inlocuiasca strategia de descurajare cu cea de aparare, ajungand astfel sa
submineze strategia de descurajare, care, desi nu prea bine pusa la punct si putin
atragatoare, contribuise serios la mentinerea pacii intre superputeri pentru o buna
bucata de timp. Guvernele din Europa Occidentala s-au abtinut sa critice in mod
deschis propunerile lui Reagan, in parte pentru ca nu vroiau sa creeze motive in
plus de neintelegeri in cadrul NATO, dar si pentru ca presedintele american isi
invitase aliatii sa participe la activitatea de cercetare si ei credeau in mod eronat ca
acceptand vor castiga multi bani.
Scena dezarmarii s-a modificat pe de o parte datorita schimbarii conducerii
de la Moscova si pe de alta parte datorita schimbarii orientarii la Washington.
Gorbaciov era o nou figura luminoasa care trebuia inainte de toate sa limiteze
bugetul militar pentru a salva URSS de la catastrofa, iar Reagan, din pura
coincidenta sau nu, s-a decis sa isi schimbe rolul de Mare Pedepsitor in acela de
Mare Pacificator. In 1985, cei doi lideri s-au intalnit la Geneva. Intalnirea nu a avut
rezultate spectaculoase, important a fost insusi faptul ca s-au intalnit si simplitatea

care a domnit in timpul acestei intalniri la varf i-a facut pe martori sa spere ca ea se
poate rasfrange si asupra politicii celor doi. In sfera superputerilor se purtau un egal
in masura discutiilor pe tema armelor strategice si a celor cu raza medie de
actiune[37]. La prima lor intalnire la Geneva, Reagan si Gorbaciov s-au declarat de
acord cu injumatatirea arsenalului lor nuclear strategic sau cu raza mare de actiune
si cu incheierea unui tratat provizoriu pe tema INF. Gorbaciov a mostenit de la
predecesorii sai esecul in privinta prevenirii amplasarii in Europa de catre NATO a
noii arme cu raza medie de actiune. El vroia sa profite de pozitia sa avantajoasa in
domeniul armelor strategice pentru a pune capat Initiativei de aparare strategica
propusa de Reagan. Dupa intalnirea de la Geneva el a incercat sa accelereze
procesul de dezarmare prin intermediul unei surprinzatoare propuneri vizand
eliminarea pana in anul 2000 a tuturor categoriilor de arme nucleare. Statele Unite
au raspuns cu un pachet de propuneri care repetau obiectivul conferintei de la
Geneva, armele strategice, combinandu-l cu retragerea in decurs de 3 ani a tuturor
armelor cu raza medie de actiune amplasate in Europa si cu continuarea tentativei
de a inlatura dezechilibrele existente de ambele parti in privinta armelor
conventionale. Gorbaciov si-a declarat disponibilitatea fata de o reducere a armelor
cu raza medie de actiune si o oarecare reducere a armelor strategice, 30% in loc de
50% si si-a schimbat totodata tactica fata de SDI (initiativa de aparare strategica)
dand de inteles ca anumite cercetari ar fi admisibile, dat fiind ca Statele Unite
intentioneaza sa respecte tratatul ABM in urmatorii 15 pana la 20 de ani. Prin
urmare, el a plasat extinderea SDI in mod ferm in cadrul regimului existent al
ABM si a militat pentru un termen clar pe durata caruia acesta nu poate fi amendat.
Statele Unite, mentinand propunerea vizand reducerea armelor strategice cu 50%,
au propus ca tratatul ABM sa fie garantat pe o durata de 7 ani si jumatate cu
conditia ca armele destinate programului SDI sa inceapa sa fie amplasate incepand
din 1992, iar dupa 1992 tehnologia SDI va fi impartasita si URSS. Esenta pozitiei
americane era aceea de a garanta libertatea de actiune dupa o anumita perioada in
care vor fi respectate constrangerile impuse de tratatul ABM. Asa stateau lucrurile
in momentul in care Reagan si Gorbaciov s-au intalnit la Reykjavik in Islanda.[38]
Reagan s-a dus la Reykjavik cu scopul de a intari si extinde bunele intentii
declarate in cadrul intalnirii de la Geneva. Gorbaciov avea niste planuri foarte
precise: sa puna capat SDI; sa sustina respectarea intru totul pe o perioada
determinata a prevederilor tratatului ABM si, pe cat posibil, sa intareasca
prevederile acestuia in privinta testelor nucleare, convingand Statele Unite sa
accepte ideea ca in timp ce testele de laborator pot fi permise, cele in spatiu nu
sunt; sa retraga din Europa toate armele cu raza medie de actiune si sa negocieze
reducerea cu 50% sau cel putin cu 30% a armelor strategice. El era dispus sa
limiteze numarul armelor cu raza medie de actiune din Asia la 100 si sa discute - si
intre timp sa inghete numarul armelor cu raza mica de actiune (sub 500km). A
respins oferta lui Reagan ca Uniunii Sovietice sa i se dezvaluie tehnologia specifica
initiativei de aparare strategica. In ceea ce-l priveste, Reagan dorea ca atat din
Europa, cat si din Asia sa fie retrase toate tipurile de armament cu raza medie de
actiune. El nu era dispus sa renunte la nici un punct din programul destinat
initiativei de aparare strategica. Surpriza starnita de progresul realizat in cadrul
convorbirilor s-a transformat in uimire la aflarea unei noi propuneri ce parea sa fi
intrunit acceptul ambilor lideri, desi mai tarziu au aparut unele indoieli in privinta

sustinerii sale de catre Reagan. Aceasta propunere viza eliminarea definitiva in

urmatorii 10 ani a tuturor tipurilor de arme nucleare, acest proces urmand sa
conduca la eliminarea a 50% din arsenalul armelor strategice in primii 5 ani si a
restului de 50% in urmatorii 5 ani. Euforia destul de confuza provocata de
rezultatele intalnirii de la Reykjavik s-a risipit cand a devenit limpede ca Gorbaciov
nu va semna nimic daca Reagan nu va face unele concesii in privinta SDI. Din
nefericire nu l-a putut convinge pe Reagan sa faca acest lucru. In 1987, Gorbaciov
a revenit repetand oferta facuta la Reykjavik in privinta armelor cu raza medie de
actiune (0 in Europa 100 in Asia), fara a o mai lega in vreo intelegere in domeniul
SDI, oferta la care Statele Unite au raspuns afirmativ, cu conditia ca armamentul
sovietic cu raza medie de actiune care nu va intra sub incidenta acestei oferte, sa nu
aiba drept tinte Europa si Japonia. Aceasta reconciliere a readus in discutie
problema armelor cu raza mica de actiune, ocolita la Reykjavik, iar Gorbaciov a
provocat o noua surpriza propunand eliminarea lor in totalitate ("al treilea zero").
El a fost de asemenea de acord sa renunte la cele 100 de arme cu raza medie de
actiune din Asia. Rezultatul a fost un tratat asupra armelor cu raza medie de actiune
incheiat la Washington la sfarsitul anului, care a intrat in vigoare din iunie 1988,
pentru distrugerea tuturor tipurilor de arme cu raza medie de actiune pana in 1991,
URSS fiind obligata prin prevederile acestui tratat sa distruga de peste doua ori mai
multe rachete si lansatoare decat NATO. In 1991 s-a ajuns in sfarsit la incheierea
unui tratat, START I (Strategic Arms Reductions Treaty - tratatul pentru reducerea
armelor strategice), dupa 10 ani de gestatie, semnat de presedintele Bush si
Gorbaciov. Doi ani mai tarziu a urmat un tratat START II, semnat de Bush si Eltin.
Potrivit prevederilor START II, SUA si Rusia urmau sa-si reduca stocurile de arme
nucleare strategice cu baza la sol, de la 12 600/11 000 la 3500/3000, armele cu
baza pe mare 1750 fiecare si sa elimine toate armele dotate cu MIRV - intr-un
interval de 10 ani. S-a cazut de acord asupra unor modificari, ca urmare a
concesiilor facute de Statele Unite la anumite obiectii aduse de Rusia.
Implementarea acestor tratate a fost mult ingreunata in momentul
dezmembrarii URSS, care s-a scindat in numeroase state din care 4, Rusia,
Ucraina, Belarus si Kazahstan, aveau pe teritoriul lor arme care intrau sub incidenta
acestor tratate. Ultimele 3 dintre aceste state s-au angajat in mod separat sa respecte
prevederile tratatelor, sa elimine in decurs de 7 ani de pe teritoriile lor toate armele
care faceau obiectul tratatelor mentionate si sa adere la Tratatul de neproliferare
nucleara. In perioada dintre semnarea celor doua tratate, ambele superputeri au luat
hotarari unilaterale care au contribuit la reducerea arsenalului lor strategic si
conventional. In 1993, ca rezultat a aproape 20 de ani de discutii in cadrul
Conferintei pentru de Dezarmare a ONU, a fost semnata de catre 130 de state o
Conventie privind armele chimice, care urma sa intre in vigoare in 1995, daca pana
atunci era ratificata de jumatate dintre statele semnatare. Aceasta conventie
prevedea distrugerea in interval de 10 ani a tuturor stocurilor de arme chimice,
interzicea posesia, achizitionarea sau folosirea armelor chimice si instituia un
sistem foarte strict de inspectii si control. Ca si tratatul START, aceasta conventie a
creat mari probleme si era foarte costisitoare in ceea ce priveste distrugerea
respectivelor stocuri. Armele create pentru a distruge nu erau ele insele usor de
distrus. In 1992 a intrat in vigoare un tratat asupra armelor conventionale din
Europa (CFE) - Conventional Forces in Europe), care acoperea zona cuprinsa intre

Atlantic si Urali, si care era semnat de 22 de state. El a fost urmat de un tratat

pentru un cer deschis (Open Skies Trety), elaborat tot de CSCE si menit sa
faciliteze monitorizarea noilor si imbunatatitelor masuri de incredere si
securitate.

CAPITOLUL 4 - Destramarea URSS nu aduce pacea

4.1. Criza irakiana
Criza din Golf a insemnat o criza pe plan international. Aceasta a demonstrat
ambiguitatea sistemului international actual confruntat cu o multitudine de situatii
juridice. Atitudinea statelor este unilaterala, ele actioneza impreuna in cadrul
Aliantei Atlantice sau in cadrul unei coalitii in numele "unei legitime aparari
colective"[39]. Criza din Golf a demonstrat, de asemenea, fragilitatea "ordinii
mondiale", dar in special pe aceea a ordinii regionale. Intotdeauna au existat
diferite motive de a "sparge linistea" unei zone, ceea ce a generat incalcarea unor
norme imperative care privesc drepturile omului, legile si obiceiurile razboiului,
suveranitatea statala. De asemenea s-a demonstrat rolul director al O.N.U. pe plan
international, rol afirmat cu tarie prin sanctiunile aplicate Irak-ului si conditiile
impuse acestei tari la incheierea razboiului. La 3 aprilie 1991, Consiliul de
Securitate adopta Rezolutia 687 prin care i se cere Irak-ului sa recunoasca frontiera
dintre Irak si Kuwait din 1963, sa distruga sau sa neutralizeze neconditionat si sub
control international toate armele chimice si biologice, precum si rachetele care au
o raza de actiune de peste 150 de km. De asemenea, Irak-ului i se interzice
productia sau achizitionarea de arme nucleare si orice tehnologii moderne, Irak-ul
va trebui sa achite datoriile sale contractate inainte de invadarea Kuwait-ului si sa
plateasca despagubiri pentru distrugerile si daunele provocate prin actiunea sa
militara[40]. Este de semnalat faptul ca razboiul din Golf a demonstrat importanta
cooperarii pe plan international, fara de care nu se va putea instala niciodata o
ordine mondiala stabila.
Razboiul din Irak a provocat inca inainte de a incepe o grava
"pierdere colaterala"[41]: solidaritatea democratiilor occidentale si a intregii
comunitati internationale, care, dupa tragedia de la 11 septembrie 2001, parea unita
in lupta impotriva terorismului.
Dupa 11 septembrie 2001, administratia de la Washington a ordonat riposta
impotriva retelei teroriste Al-Qaeda si a talibanilor din Afganistan, cerand in acelasi
timp Pentagonului sa elaboreze planul unei interventii militare in Irak, deoarece se
suspecta ca Saddam Hussein sprijina terorismul si ar fi avut de a face cu atentatele.
Astfel, Bagdad-ul a fost inscris pe "axa raului" si Statele Unite au anuntat punctul
lor de vedere in Consiliul de Securitate al O.N.U., unde se discuta reluarea
inspectiilor si dezarmarea Irak-ului, ca prim pas spre ridicarea embargoului, ceruta
de mai multa vreme de regimul de la Bagdad in numele suferintelor populatiei.[42]
Criza irakiana a venit sa imbogateasca istoria confruntarilor militare si sa
readuca in centrul atentiei nu doar realitatile lumii arabe, putin increzatoare in
puterea de pacificare americana si putin dispusa a accepta solutiile propuse de ea,
dar si disensiunile si pozitiile divergente din cadrul relatiilor trans-atlantice. Statele
Unite au demonstrat ca pot porni si castiga un razboi fara aprobarea O.N.U. si fara
cooperarea unora dintre principalii aliati europeni. S.U.A. sunt, de la distanta, cea
mai puternica tara.[43] In demersul sau, S.U.A. a avut ca principal aliat Marea
Britanie[44], careia i s-au adaugat indeosebi statele din centrul si sud-estul Europei,

nou primite sau invitate in NATO. Avand 5% din populatia intregului Pamant si cu
peste 50% din bugetul militar al intregii omeniri, specialistii lumii contemporane
sunt de parere ca statul american este astazi o putere careia nimeni nu ii poate
rezista.
Pe de alta parte, pozitia Frantei si a Germaniei a scos in evidenta faptul ca
cele doua state nu agreeaza pozitia de lider a Statelor Unite, cu pretul renuntarii la
garantia strategica reprezentata de Alianta Nord-Atlantica.
De asemenea, este de ramarcat pozitia Federatiei Ruse[45], care a incercat sa
fructifice oportunitatea de a deveni membru in relatia euroaltantica. S-a inteles insa
faptul ca Rusia nu poate redeveni un factor important pe harta lumii, decat in
cadrul unui parteneriat strategic cu S.U.A, perspectiva care nu este negativa pentru
nimeni, dimpotriva.
Este evident faptul ca orice actiune coercitiva impotriva unui stat nu poate fi
considerata drept legala. Sistemul contemporan al dreptului international cere in
mod imperativ evitarea oricari interpretari unilatarale a problemelor care privesc
domeniul adoptarii deciziilor colective.[46]
Adevarata miza in criza irakiana este de fapt petrolul. Se stie ca Rusia
poseda o enorma rezerva de hidrocarburi, cea mai mare parte inca neexplorata. Pe
de alta parte, toate studiile efectuate confirma ca rezervele din Orientul mijlociu
sunt pe cale de epuizare. Ori, odata cu influenta ruseasca in zona, vestul, incluzand
aici nu doar S.U.A. ci si Europa, vor ajunge la mana Rusiei. Acest lucru
pericliteaza serios nu doar pozitia S.U.A. pe plan mondial ci insasi existenta ei.
Exista, mai degraba, o legatura cu neintelegerile dintre S.U.A. si Arabia
Saudita. Acordul Irakului de a accepta inspectorii ONU nu ar trebui sa fie o veste
proasta pentru S.U.A. in raport cu obiectivele anuntate. Referitor la lupta
antiterorista, CIA a recunoscut ca nu exista nici o legatura intre Irak si atentatele de
la 11 septembrie 2001. Daca problema ar fi fost democratizarea Irakului aceasta ar
fi trebuit rezolvata inca de la prima ocupare, in 1991.
4.2. Cazul Kosovo
Pe 24 martie 1999, NATO a lansat o campanie aeriana impotrva Iugoslaviei,
care a durat mai mult de 10 saptamani, drept raspuns la incalcarea pe scara larga a
drepturilor omului de catre acest stat impotriva minoritatii albaneze din Kosovo.
Loviturile aeriene au fost derulate fara autorizarea Consiliului de Securitate si au
fost considerate drept ilegale prin Carta ONU si prin prevederile cu caracter
general ale dreptului international.Totusi, au fost invocate mai multe justificari de
catre statele membre NATO, precum si de catre unele persoane apartinand mediului
academic, in vederea sprijinirii legalitatii loviturilor aeriene impotriva Iugoslaviei.
Aceste consideratii sunt urmatoarele[47]:
a) Iugoslavia nu s-a supus si a incalcat in mod sistematic rezolutiile
Consiliului de Securitate 1160(1998), 1198(1998), 1203(1998) care au cerut

incheierea imediata a atrocitatilor, acceptarea observatorilor de pace si o autonomie

substantiala provinciei Kosovo.
b) Catastrofa umanitara din Kosovo a facut necesar un raspuns armat
imediat, datorita esecului diplomatiei si a continuarii atrocitatilor.In fapt, acest
argument se bazeaza pe dreptul de interventie in scopuri umanitare.Cadrul legal al
acestui tip de interventie a fost descris prin rapotare la:
1) aplicabilitatea interdictiei folosirii fortei in contextul principiilor si
obiectivelor Natiunilor Unite;
2) interdictia textuala a fortei prin articolul 2(4);
3) caracterul de jus congens al regulilor de drept incacate de catre Iugoslavia,
care au efecte erga omnes;
4) starea de necesitate in contextul normei privind responsabilitatea unui
stat;
5) masurile de riposta impotriva unui act international cu caracter ilegal;
Consiliul de Securitate nu a condamnat NATO ori membrii acestei aliante
pentru folosirea neautorizata a fortei, legitimand astfel actiunile acestei organizatii.
A fost prezentata si posibiliatatea invocarii art. 51 din Carta ONU drept
temei legal al interventiei NATO in Kosovo. Astfel, s-a argumentat prin faptul ca
efectele crizei din acesta provincie, reprezentand fluxul masiv de refugiati de
exemplu, ar atrage consecinte negative serioase asupra stabilitatii economice si
politice ale statelor membre NATO. Un argument in favoarea acestei solutii ar fi,
conform sustinatorilor sai, rezolutiile Consiliului de Securitate nr. 1199 si 1203,
care declara situatia din Kosovo drept o amenintare la adresa pacii si securitatii in
regiune[48]. Totusi, un asemenea argument nu poate fi luat in considerare, pentru
ca art.51 din Carta ONU are in vedere un atac armat indreptat asupra unui stat, iar
fluxul de refugiati nu constituie un astfel de atac. In plus, in baza art.51 nu sunt
permise nici loviturile preventive, chiar daca s-ar proba faptul ca un conflict armat
se poate extinde si la statele invecinate drept consecinta a neinterventiei.
Nu exista nici o definitie data interventiei umanitare si, de asemenea, nicio
notiune uniforma a acestui concept. Profesorul Antonio Cassese[49]sugereaza sase
criterii pentru justificarea folosirii unilaterale a fortei in scopuri umanitare.Aceste
sase conditii sunt urmatoarele:
1) incalcari evidente ale drepturilor omului care implica pierderea vietii a
sute de ori mii de persoane nevinovate, derulate pe teritoriul unui stat suveran, fie
de catre autoritatile publice centrale, fie prin sprijinul acestora, sau datorita
esecului unor asemenea autoritati de a impiedica astfel de atrocitati;
2) in cazul in care crimele impotriva umanitatii rezulta dintr-o situatie de
anarhie intr-un stat suveran, este necesara existanta dovezii conform careia

autoritatile centrale au fost incapabile de a impiedica asemenea crime, refuzand

totodata apelarea sau acordarea permisiunii altor state sau organizatii internationale
sa patrunda pe teritoriul lor pentru asistarea la incetarea acestor crime.Daca,
dimpotriva, asemenea crime reprezinta consecinta actiunii autoritatilor centrale,
trebuie indicat daca aceste autoritati au cooperat cu Natiunile Unite sau cu alte
organizatii internationale, sau daca au refuzat in mod sistematic de a se conforma
apelurilor, recomandarilor ori deciziilor unor asemenea organizatii;
3) Consiliul de Securitate nu poate adopta nici o actiune coercitiva pentru
oprirea masacrelor datorita dezacordurilor existente intre membrii permanenti sau
datorita exercitarii de catre unul dintre acestia a dreptului de veto.In consecinta,
Consiliul de Securitate fie se abtine de la vreo actiune, fie condamna masacrele
respective;
4) Toate modalitatile pasnice nu au condus la nicio solutie pentru rezolvarea
acelei crize;
5) Un grup de state, iar nu o singura putere, indiferent cata autoritate
militara, politica sau economica ar avea, decide incercarea de stopare a atrocitatilor
cu sprijinul a cel putin unei majoritati a statelor membre ale ONU;
6) Forta armata este folosita exclusiv in scopul limitat al opririi atrocitatii si
reinstaurarii respectarii drepturilor omului.
Anumiti comentatori, in principal cei care sprijina existanta mai multor
exceptii in privinta fortei, considera ca regula instituita prin art.2(4) interzice
folosirea fortei impotriva integritatii teritoriale sau independentei politice a statelor.
Prin urmare, s-a sugerat faptul ca orice folosire a fortei care nu intentioneaza
atingerea integritatii teritoriale sau a independentei politice a unui stat, ci serveste
doar unui obiectiv limitat, cum ar fi, de exemplu, raspunsul in cazul unei urgente
umanitare sau protectia propriilor cetateni, este legala in baza Cartei ONU. Chiar
daca interdictia folosirii fortei cuprinsa in Carta poate fi inteleasa ca privind
respectivele limitari functionale mentionate anterior, folosirea fortei in Kosovo nu
poate fi, totusi, considerata, drept legala. Este cunoscut faptul ca bombardarea
Iugoslaviei a inceput pentru ca acesta a refuzat sa accepte proiectul de acord de
pace de la Rambouillet privind situatia politica din Kosovo. Acest proiect de la
Rambouillet continea mai multe conditii care afectau independenta politica si
integritatea teritoriala a Iugoslaviei. Proiectul avea in vedere eliminarea graduala a
autoritatii Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo. Dincolo de faptul ca nivelul
autonomiei si conditiile privind supravegherea internationala erau incompatibile cu
notiunea de suveranitate teritoriala, proiectul de la Rambouillet avea in vedere
posibilitatea de secesiune a provinciei Kosoco fata de Iugoslavia pe calea unui
referendum. In sensul independentei politice, aceste acorduri cereau Iugoslaviei
consensul pentru stationarea mai multor mii de soldati NATO pe teritoriul sau.
Actiunea NATO in Kosovo a fost justificata, de asemenea, ea reprezentand
contramasuri ca raspuns la acte internationale ilegale[50].
Acesta abordare, avansata in special de catre A.Cassese[51], are in principal
doua componente:

1) incalcari masive ale drepturilor omului pot da dreptul la raspuns din partea
comunitatii internationale si,
2) precedentul din Kosovo poate juca un pol important in modificarea
dreptului international, in sensul de a permite statelor sa adopte masuri coercitive
impotriva incalcarilor pe scara larga a drepturilor omului.
In conformitate cu dreptul international cutumiar, asa cum a fost cuprins
in proiectul Comisiei de Drept International privind responsabilitea statelor, este
admisibila neindeplinirea uneia sau mai multora dintre obligatiile internationale
fata de un stat care a comis o fapta ilicita drept raspuns la acesta din urma.(art.47).
In acest sens, situatia din Kosovo ar putea reprezenta o aplicare a masurilor de
raspuns.
Dreptul international cuprinde un set de limitari pe care un stat trebuie sa le
indeplineasca pentru ca masurile pe care le acesta le adopta sa fie considerate drept
contramasuri legitime. Aceste masuri sunt prevazute in proiectul art. 50, care
interzice urmatoarele contramasuri:
1) amenintarea sau folosirea fortei asa cum a fost interzisa prin Carta
Natiunilor Unite;
2) mijloacele coercitive economice si politice extreme care au ca urmare
periclitarea integritatii teritoriale sau a independentei politice a statului care a
comis un act ilicit conform dreptului international;
3) orice actiune care incalca inviolabilitatea agentilor diplomatici sau
consulari, arhivelor sau documentelor;
4) orice actiune derogatorie de la drepturile fundamentale ale omului;
5) orice alta actiune in contradictie cu normele imperative ale dreptului
international.
S-au pus numeroase intrebari referitoare la cazul Kosovo daca este sau nu
inchis. La 17 martie 2004, in provincia Kosovo, spiritele s-au incins din nou.
Moartea prin inec a doi copii albanezi in ziua de marti, 16 martie, despre care
albanezii spun ca ar fi fost fugariti de sarbi, a deschis o noua serie de atrocitati.
Confruntari violente au avut loc din nou intre sarbi si albanezi si s-au soldat cu nu
mai putin de 22 de morti si peste 500 de raniti.Mii de oameni si-au parasit casele
cautand protectie la fortele internationale de interventie. Mai multe biserici si
manastiri ortodoxe au fost incendiate in cursul zilelor de miercuri si joi, respectiv
17 si 18 martie 2004. De asemenea, locuitele sarbilor din regiune, ca si vehiculele
misiunii ONU din Pristina au fost incendiate. Bilantul voilentelor interetnice se
agraveaza pe masura ce politia preia controlul localitatilor sarbe care au fost atacate
de albanezi.[52]
Reactia oficiala la evenimentele din Kosovo nu a intarziat sa apara. Ministrul
pentru drepturile omului al Republicii Serbia si Muntenegru a declarat: "Aceste

evenimente au aratat in mod clar ca albanezii doresc un Kosovo independent si pur

din punct de vedere etnic". El apreciaza, in continuare, ca responsabilitatea
apartine, in mare parte, comunitatii internationale care exercita puterea in
provincie. Pe de alta parte, premierul sarb, Vojislav Kostunita, a convocat la
Belgrad o reuniune de urgenta si a dat asigurari ca Serbia va face demersurile
necesare pentru stoparea violentelor impotriva sarbilor din Kosovo.[53]
Uniunea Europeana nu putea ramane indiferenta la ceea ce s-a intamplat in
provincia Kosovo. Astfel, Inaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politica
Externa, Javier Solana a declarat marti, 23 martie 2004, ca minoritatea sarba din
aceasta provincie nu a fost suficient de bine protejata.El a mai precizat: "Dorim ca
regiunea Kosovo sa fie una multietnica, unde toate minoritatile sa poata
trai.Trebuie sa facem demersuri in vederea ameliorarii situatiei". Oficialul european
a mai declarat ca Uniunea Europeana se opune organizarii provinciei in cantoane,
intrucat aceasta actiune ar reprezenta un prim pas spre divizare.[54]
Situatia din Kosovo demonstraza inca o data fragilitatea pacii. Este
suficienta o singura intamplare, care este insa capabila sa darame un intreg edificiu
construit cu migala de comunitatea internationala.[55]
4.3 Terorismul - o amenintare a zilelor noastre
Primul an al noului mileniu a fost marcat de un moment tragic, dar cu un
impact deosebit asupra Dreptului International si Relatiilor Internationale.
Principiile si normele imperative ale Dreptului International au fost incalcate cu
brutalitate. Relatiile internationale au fost puse in cauza, sub impactul unor
evenimente de o amploare greu de imaginat si de evaluat. Pentru cateva ore, in
dimineta zilei de 11 septembrie 2001, America s-a aflat in stare de soc, ca urmare a
impactului unor atacuri teroriste fara precedent.[56]
Marti 11 septembrie 2001, lumea s-a vazut zguduita de stirea celui mai
devastator atac terorist al istoriei.Urmarile tragice au constat in primul rand in
moartea a sute de persoane si ranirea altor mii, dupa ce doua avioane au intrat in
turnurile claadirii World Trade Center in inima districtului financiaral New
Yorkului. Avioanele erau de pasageri, iar unul apartinea companiei American
Airlanes, un Boeing 767 care zbura dinspre Boston.Primul avion a intrat in primul
turn cu putin inainte de ora noua dimineata. Se putea vedea o mare coloana de fum
iesind din turnul de o suta zece etaje, care apoi a ramas complet distrus. La putin
timp dupa aceea s-a intamplat acelasi lucru cu cel de-al doilea turn. Se puteau
vedea oamenii aruncandu-se de la ferestre, in scene de o teroare ingrozitoare.In
turnuri lucrau circa 50.000 de persoane, desi in momentul atacului acolo se aflau
6.000 de oameni, dintre care multi au murit sau au fost raniti. Cladirile, cele mai
inalte ale New Yorkului, erau o populara atractie turistica, gazduiau birouri ale
intreprinderilor financiare si atacul s-a produs in momentul cand angajatii si turistii
incepeau sa soseasca in cladire. Deja suferisera alt atac terorist in 1993 in care sase
persoane au murit si 1.000 au fost ranite. Dar atacurile nu s-au sfarsit aici. In alt
incident, un avion Boeing 757 cu 64 de persoane la bord s-a prabusit peste cladirea
Pentagonului din Washington la ora 9 si 43 de minut. Construit in timpul celui deal doilea razboi mondial, Pentagonul este una dintre cele mai mari cladiri de birouri

din lume. In statul american Pennsylvania, oficialii aeroportului Somerset County

au informat ca un avion se prabusise in nord, la circa 80 de mile la sud-est de
Pittsburg.
S-a afirmat ca au mai existat si alte avioane sechestrate care se indreptau
spre Washington. Strazile Washingtonului si ale New Yorkului au fost prada
panicii. Podurile si tunelurile New Yorkului s-au supraaglomerat, fiind pline de
persoane care se temeau de noi atacuri. Tragediile au uluit intreaga tara si
autoritatile se temeau de noi atacuri, astfel incat au evacuat Capitolul, Casa Alba,
Departamentul de Stat si alte departamente federale. In aeroporturile din S.U.A sau anulat toate zborurile. Dupa ce s-a informat de o explozie la Capitol, guvernul
federal a ordonat inchiderea tuturor cladirilor din zona Washingtonului. O ora mai
tarziu guvernul federal a ordonat inchiderea tuturor locurilor cunoscute ale tarii,
inclusiv monumentul lui Washington sau statuia libertatii.
Oficialii americani au descris imediat incidentul ca pe un atac terorist. Presa
a afirmat chiar ca, inaintea ciocnirilor, FBI-ul investiga rapoarte ale unui avion
sechestrat. Drept urmare, presedintele George Bush a convocat o reuniune de
securitate nationala la Washington in urma careia a declarat ca exploziile au fost un
"aparent atac terorist" si "terorismul impotriva natiunii noaste nu va ramane
nepedepsit". Pentru prima oara in istoria Statelor Unite presedintele a ordonat
paralizarea tarii. Presedintele Bush a ordonat o cercetare pe scara larga pentru a-i
gasi pe vinovati: "Am ordonat ca toate resursele guvernului federal sa se dedice
ajutorului victimelor si familiilor lor", si apoi a propus o rugaciune in memoria
victimelor.[57]
4.4. Definitia terorismului
Cuvantul "terorism" provine din latinescul "terror,terroris", care inseamna
groaza, frica, spaima provocata premeditat, prin amenitare si intimidare. Prin
terorism, ca metoda de actiune, se intelege practicarea terorii. El desemneaza acte
de natura sa provoace, intr-un anumit mediu, un sentiment de teama imensa,
prevestitoare a unui rau inevitabil,in alte cuvinte, acte de intimidare sub toate
raporturile.[58] Definitia terorismului din dictionarele explicative apare ca fiind un
sistem de actiuni violente comise de o organizatie, de o grupare militara sau
paramilitara in scopul obtinerii unor avantaje politice, strategice etc. sau al crearii
unui climat de insecuritate, de tip anarhic.
Statele Unite ale Americii au incercat sa actioneze independent punandu-si la
punct propriile concepte privind terorismul si elaborand pe baza acestora o
legislatie relativ solida.
Definirea terorismului, prevedea in prima varianta cinci componente
conceptuale.
Prima componenta definea terorismul internasional ca orice act ce facea
trimitere la cele trei conventii internationale existente si anume: Conventia privind
interzicerea capturarii ilegale a avioanelor (Haga, 16 decembrie 1970); Conventia
privind interzicerea actelor ilegale impotriva sigurantei aviatiei civile (Montreal,

23 septambrie 1971); Conventia privind prevenirea si pedepsirea crimelor comise

impotriva persoanelor protejate si a agentilor diplomatici (New York, 14
septambrie 1973).
Cea de-a doua componenta definea terorismul ca " orice act ilegal din care
rezulta moartea, ranirea, privarea fortata a libertatii oricarei persoane sau
amenintarea credibila cu una din aceste fapte"
A treia componenta identifica locurile care vor fi considerate "internationale"
pentru a-l aprecia ca act de terorism international:
1) - in afara teritoriului national al faptuitorului;
2) - in afara teritoriului national al statului impotriva caruia se intreprinde
actul terorist;
3) - in interiorul statului impotriva caruia se comite actul, in conditiile in
care faptuitorul stie ca victima impotriva careia actioneaza nu are nationalitatea si
cetatenia statului respectiv;
4) - in interiorul oricariu stat daca faptiutorul a fost ajutat de un stat strain,
indiferent de nationalitatea si cetatenia faptuitorului.
Cea de-a patra componenta sublinia ca orice act terorist are in motivatia si
scopul sau lovirea sau amenintarea intereselor unui stat sau a unei organizatii
internationale sau intentia obtinerii unor concesii din partea statului sau
organizatiei respective.
Ultima componenta a pachetului de definire a terorismului exclude actele
comise in cursul unor operatii militare sau paramilitare intreprinse impotriva unor
forte militare sau care au ca tinta obiectivele unui stat sau greup armat
organizat.De-a lungul timpului, legislatia americana a introdus in categoria actelor
teroriste multe alte fapte, lucru care face posibila si necesara redefinirea
terorismului.
William R. Kintner, presedinte al Institutului pentru cercetarea politicii
externe din SUA, declara in fata Subcomitetului pentru securitatea interna din
cadrul Senatului american la 16 iunie 1976 : "Terorismul opereaza la doua nivele
diferite.Uneori el este impotriva unor obiective, cum sunt bancile si alte institutii."
Cel mai frecvent insa el este indreptat impotriva unor tinte umane, folosindu-se de
rapiri, asasinate, bombe.Daca rapirile si asasinatele pot fi considerate ca actiuni cu
caracter discriminatoriu, victimele fiind alese din randul anumitor categorii de
reprezentanti ai puterii, atacurile cu bombe si alte acte violente sunt prin natura lor
nediscriminatorii.

4.5 Terorismul in Europa

Paradoxal, secolul XX, cel mai avansat al mileniului doi, este si secolul
terorismului. Terorismul exista de cand lumea. Cuvantul care il desemneaza s-a
nascut in urma cu peste 200 ani, in suplimentul pentru anul 1798 al Dictionarului
Academiei Franceze. Una dintre cele mai timpurii forme de manifestare a
terorismului inregistrata de istorie o constituie secta religioasa a sicarilor, ce a
activat in Palestina, in secolul I e.n.
Walter Laqueur, istoric si comentator de politica externa american, spunea
intr-o carte consacrata acestui fenomen ca intre 1936 si 1981 s-au dat peste 109
definitii terorismului, dar nici una dintre ele nu este suficient de cuprinzatoare.
Britanicii - printre primii care au reactionat fata de recrudescenta fenomenului
terorist in a doua jumatate a acestui secol - il defineau astfel intr-o lege din 1974:
'folosirea violentei in scopuri politice, incluzand orice recurgere la violenta in
scopul de a plasa publicul sau orice sectiune a publicului intr-o stare de teama'.
Evident, nici aceasta definitie nu este suficient de riguroasa, caci demonstratiile de
strada violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte de terorism.
In secolul XX - in buna masura si datorita mass-media, - terorismul a capatat
o amploare deosebita. La 29 iulie 1900 regele Italiei, Umberto I a fost asasinat la
Monza de Gaetano Bresci, care s-a sinucis in inchisoare un an mai tarziu. La 6
septembrie 1901, la Detroit, Lean Czolgosz il ranea mortal pe cel de-al 25-lea
presedinte al S.U.A., William McKinley, iar la 10 iunie 1903, organizatia terorista
'Mana neagra' il asasina pe regele Serbiei, Alexandru Obrenovici.
Consecintele internationale ale acestor prime atentate ale secolului au fost
practic nule. In schimb, uciderea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand de
Austria (28 iulie 1914) avea sa declanseze primul razboi mondial.
Nascut din vartejul existentei sociale si politice a unor indivizi, terorismul a
ramas pana astazi un act mai degraba individual sau ce tine de un grup foarte
restrans. Violenta politica a determinat reactia dura a autoritatilor constituite,
indiferent de locul unde aparea si se manifesta terorismul. Lansat la periferia lumii
dezvoltate a secolului XIX si inceputul secolului XX (practic in Rusia si S.U.A.),
terorismul a avansat tot mai mult spre inima Europei in secolul XX, cand cele mai
lovite tari au fost si sunt Marea Britanie, Spania, Italia, Franta, Germania.
In toate aceste tari autoritatile sunt bine constituite, exercitiul democratic
avansat, respingerea fenomenului terorist generala. Si totusi
2 august 1980, o zi de sambata. Viata orasului Bologna era animata, desi
temperatura aerului atingea 35 C. La ora 22:25, o bomba instalata in incinta garii
centrale a explodat, provocand moartea a 80 de oameni si ranirea altor 200.
Zidurile si grinzile plafonului au fost distruse. Considerat cel mai mare atentat din
istorie, cel de la Bologna a fost comis de 'Celulele armate revolutionare', o grupare
neo-fascista ce avea relatii cu banda Baader-Meinhoff.

Aceasta din urma se facuse cunoscuta in 1967, in timpul unei manifestatii a

studentilor germani, cand politia ucisese pe unul dintre protagonisti. Sub
conducerea lui Andreas Baader si Gudrun Ensslin, s-a decis atunci trecerea la lupta
armata.
La 2 aprilie 1968 s-au produs doua incendii in magaziile Schneider und
Kaufhof. Printr-un telefon la agentia DPA, membrii gruparii au informat ca este
vorba despre o actiune politica. Delictul minor a fost transformat in proces politic
si inculpatii - prinsi a doua zi dupa atentat si deveniti eroi - au fost condamnati doar
la trei ani de detentie.
In 1970 a intrat in scena si Ulrike Meinhoff, redactor-sef al unei reviste de
pornografie politica. Actiunile grupului Baader-Meinhoff apartineau terorismului
difuz, menit mai degraba sa creeze panica, decat sa loveasca direct in reprezentantii
statului. Andreas Baader, arestat in 1970, in timp ce prelua niste lazi cu arme, a fost
vizitat la inchisoarea Tegel in mai 1970 de Ulrike Meinhoff, care l-a ajutat sa
evadeze.
Banda Baader-Meinhoff a organizat apoi atentate cu bombe, atacuri la banci
si furturi de masini. Politia germana a reusit sa-i aresteze pe Baader si pe prietena
sa, Ensslin, in 1972. Ulrike Meinhoff, arestata si ea cativa ani mai tarziu, s-a
spanzurat in inchisoare (1976). Ulterior, s-au sinucis si Gudrun Ensslin si Andreas
Baader (1977).
Roma. Intr-o zi de miercuri, 13 mai 1981, in piata San Piedro 30000-40000
de credinciosi din toata lumea asteapta aparitia Papei Ioan Paul II, al 264-lea vicar
al lui Dumnezeu pe pamant.
Dintr-o limuzina alba, primul papa polonez din istorie, da generos
binecuvantarea. In acea zi, Sanctitatea Sa a interzis tragatorilor de elita din brigada
antitero a generalului Della Chiesa sa se urce pe coloana lui Bernini. La ora 17:15,
masina Papei se opreste pentru o binecuvantare mai ampla. Doua minute mai
tarziu, rasuna patru impuscaturi. Tanarul atentator se numea Mehmet Ali Agca, era
turc si avea 23 de ani. Membru al gruparii teroriste 'Lupii cenusii', s-a stabilit la un
moment dat in Germania, unde a avut o iubita, Cristina Klein, colaboratoare a
grupului Baader-Meinhoff. Pentru atentatul impotriva Papei, Ali Agca a fost
condamnat la inchisoare pe viata.
S-a vorbit foarte mult in presa internationala, fara a se putea proba in mod
convingator, despre o implicare a serviciilor secrete bulgare, evident la cererea
KGB-ului, in atentatul comis contra Papei.
Terorismul afecteaza in principal, trei tari vest-europene: Marea Britanie,
Spania si Franta.
Armata Republicana Irlandeza (IRA), exponenta a luptei pentru eliberarea
Ulsterului, are o veche traditie a rezistentei. Dar in 1916 armata britanica a
decimat, in plina strada, la Dublin, rezistenta fatisa irlandeza, care era condusa de
Sinn Fein, partid fondat in 1905. In cateva zile au fost ucisi 52 independisti, 100 de

soldati englezi si 450 de cetateni nevinovati. IRA s-a organizat atunci ca o

veritabila armata. Organizatia i-a hartuit pe britanici pana in 1921, cand Irlanda de
Sud a primit autonomia. In Ulster, in schimb, IRA a continuat in tot acest secol
lupta contra ocupatiei britanice, folosind mai ales terorismul.
Utilizand ca elemente ideologice catolicismul si celtismul irlandezilor, IRA a
desfasurat actiuni metodice de subversiune, atentatele fiind intotdeauna indreptate
spre fortele de ocupatie.
In acest razboi surd, anul 1960 a fost marcat de o confruntare populara in
Belfast, unde protestantii au luat cu asalt cartierele catolice. Cand, in 1971, IRA a
ucis un soldat britanic sub forma de represalii, Londra a trecut la masuri speciale si
la o veritabila ocupare militara a provinciei. Atentatele au continuat, cele mai
sangeroase fiind in 1972. Abia anii 1997-1998 au adus o destindere in Ulster, unde
autoritatile de la Londra si Dublin au cooperat in vederea cauterizarii acestei plagi
ce dateaza de aproape 1000 de ani. In preajma anului 2000, in Ulster s-a instalat prin vointa politica a Londrei, Dublinului si Belfastului - un guvern provincial
autonom.
Pe 7 iulie 2005, la ora locala 8:49, o serie de explozii a lovit sistemul de
transport din Londra pe fondul aglomeratiei de la orele de varf ale diminetii. BBC a
anuntat ca au avut loc 4 explozii. Initial buletinele de stiri anuntau existenta a unui
numar de 7 explozii dar se pare ca aceasta greseala a fost cauzata de pasagerii care
ieseau din mai multe statii.
Principala ipoteza a fost aceea a unor atacuri premeditate cu bomba, puse la
cale de o grupare terorista. Comisarul serviciului metropolitan de politie Sir Ian
Blair, a declarat ca exploziile au fost probabil "rezultatul unui atac terorist major"
dar nu a dorit sa speculeze asupra implicarii unei anumite organizatii teroriste.
Atacurile au avut loc in momentul in care Regatul Unit gazduia Summit-ul G8 de
la Gleneagles si in timpul procesului lui Abu Hafs al Masri.
Incidentele au condus la imediata evacuare a statiilor metroului londonez si
la inchiderea retelei. Stazile din apropierea statiilor au fost inchise. Trenurile aflate
pe magistrala spre statiile Euston, Paddington, Liverpool Street si King's Cross au
fost dirijate in afara orasului. Reteaua de transport in comun cu autobuzul a fost
inchisa in zona centrala. Primele ipoteze sugerau faptul ca un scurtcircuit in reteaua
metroului a cauzat explozii la circuitele electrice. Aceasta varianta a fost exclusa de
National Grid, furnizorul de electricitate. Analistii au sugerat ca aceasta ipoteza a
aparut datorita deteriorarii din pricina atacurilor a liniilor electrice din apropierea
sinelor. seria rapida de intreruperi ale alimentarii cu energie electrica a facut ca
exploziile sa para similare, din punctul de vedere al unui operator din cabina de
control, ca o operatiune de intrerupere a circuitelor cauzata de o supratensiune.
Ulterior, Politia a gasit urme de explozibil la unul din locurile deflagratiei
dar nu a dorit sa faca speculatii asupra celor vinovati. In aceiasi zi, BBC News a
informat ca pe un site cunoscut a fi operat de catre asociati ai AlQaeda s-a gasit o
declaratie de 200 de cuvinte care revendica atacurile. Magazinul Spiegel Online si
BBC Monitoring au anuntat ca o grupare numita Organizatia secreta AlQaeda in

Europa a revendicat atacurile. Anuntul precizeaza ca atacurile sunt un raspuns la

implicarea britanica in invadarea Irakului si Afganistanului. Scrisoarea soma si alte
guverne (Danemarca, Italia) sa parasesca aceste zone. De altfel, Sebestyen Gorka,
un analist de securitate din Budapesta a declarat ca atacurile au cateva similaritati
cu cele de la Madrid din 2004 si sugereaza stilul AlQaeda.
Organizatia separatista basca ETA (Euskadi Ta Askatesunosno sau 'Patria
basca si libertatea') si-a edificat puterea pe sentimentul nationalist basc, care are
indepartate origini si traditii medievale. Tara Bascilor, care se sprijina pe Golful
Biscaya si pe lantul Pirineilor, are intre provincii Navarra, unul dintre primele
regate crestine din Spania. De asemenea, se pare ca faimoasa infrangere a lui Carol
cel Mare, cantata in epopeea lui Roland, a fost produsa de acesti basci.
ETA a fost mai intai o fractiune a Partidului Nationalist Basc, dar a devenit
in anii '60 o miscare clandestina separata, organizata intr-o structura militara.
Spiritul autonomist basc a fost combatut de autoritarul guvern al lui Franco,
astfel ca prima actiune sangeroasa a ETA s-a produs in 1968, cand a fost asasinat
Manzanos, un comandant de politie. In acelasi an, o bomba a ucis cinci membri ai
garzii civile. Climatul terorist a fost accentuat dupa ce 16 nationalisti basci au fost
condamnati intr-un proces tinut la Burgos (1970).
In 1973, amiralul Carerro Blanco a fost numit de Franco drept succesor al
sau in fruntea guvernului. ETA a pregatit cu minutiozitate un atentat care avea sa-i
aduca, la 20 decembrie 1973, cel mai spectaculos succes. Mai multe mine
comandate de la distanta au saltat in aer si proiectat intr-un palat din apropiere,
automobilul lui Carerro Blanco. La moartea lui Franco, in 1975, peste 500 de
militanti ai ETA se aflau in inchisorile spaniole.
In primii doi ani de guvernare postfranchista, autoritatile au incercat un
dialog cu ETA. O amnistie generala acordata in 1977 de guvernul socialist n-a
folosit la nimic. In discursul lor monocord, teroristii continuau sa vorbeasca de
independenta, socialism si ilegitimitatea guvernului de la Madrid. O hecatomba de
cadavre (19 in 1979 si 30 in 1980) a servit ca pretext pentru tentativa de lovitura de
stat din 25 februarie 1981.
In 1983 s-a nascut GAL (Grupurile antiteroriste de eliberare), formate din
fosti politisti. Acestea au recurs tot la atentate impotriva capilor ETA. Primul
proces impotriva GAL a avut loc la Madrid. Dincolo de discursurile despre etica,
razboiul murdar al terorismului continua in Spania. El are radacinile in istorie, dar,
pentru perpetuare, responsabilitatea revine in intregime clasei politice.
In dimineata zilei de 11 martie 2004, zece rucsacuri incarcate cu TNT au
explodat in patru trenuri din Madrid, in statii diferite. Exploziile au fost practic
simultane, in statia Atocha 3 bombe, El Pozo del Tio Raimundo 2 bombe, Santa
Eugenia o bomba si in Tellez 4 bombe. Fortele de securitate au gasit si alte trenuri
incarcate cu explozibil, conform celor declarate de ministrul de interne Angel
Acebes, bombe ce urmau a fi detonate dupa sosirea ambulantelor. Atentatele s-au
soldat cu 191 de morti si 1824 de raniti, fiind cele mai sangeroase atacuri teroriste

din istoria Spaniei. Atentatele de la Madrid, au fost de asemenea si cele mai

sangeroase din Europa dupa cele de la Lockerbie din 1988, atac soldat cu 270 de
morti.
Atacurile, atribuite imediat de guvernul conservator al lui Jose Maria Aznar
organizatiei separatiste ETA, care si-a declinat la rindul ei responsabilitatea, au fost
revendicate in aceiasi seara in numele organizatiei teroriste AlQaeda. Escadroanele
Mortii (brigazile Abu Hafs al Masri) au reusit sa patrunda in inima cruciatilor
europeni si sa dea o lovitura dureroasa unuia dintre pilonii aliantei, Spania. Doua
zile mai tarziu, o inregistrare de pe o caseta video in araba, descoperita in
apropierea moscheii din Madrid, a revendicat atentatele "in numele purtatorului de
cuvant militar la AlQaeda in Europa, ca riposta la colaborarea Spaniei cu S.U.A. in
Irak". De altfel, Spania a fost amenintata printr-un mesaj atribuit lui Osama ben
Laden, difuzat in 18 octombrie 2003. Premierul de atunci, Jose Maria Asnar, era
unul din sustinatorii interventiei militare in Irak in pofida opozitiei unei mari
majoritati a populatiei.
Atentatele din 11 martie 2004 au starnit o reactie fara precedent in Spania
care se confrunta de 40 de ani cu actiunile teroriste ale ETA, dar care a fost pentru
prima oara lovita pe propriul teritoriu de terorismul islamist. La o zi dupa atentate,
un sfert din populatia Spaniei a iesit in strada pentru a participa la cele mai ample
manifestatii din istoria tarii. Alegerile legislative organizate la 14 martie au dus
firesc la inlocuirea premierului aducand in fruntea guvernului pe socialistul Jose
Luis Rodriguez Zapatero, adversar declarat al razboiului din Irak. La 18 martie
acesta a dispus retragerea trupelor din Irak, conform promisiunilor electorale.
Dintre cele 116 persoane arestate in cadrul anchetei, 29 au fost puse sub acuzare in
mod oficial.
A treia miscare teroristo-nationalista este in Corsica, insula unde s-a nascut
Napoleon. Paradoxul acestei realitati franceze este ca fenomenul terorist corsican
este de lunga durata, desi marginal. Corsica este o insula, departe de o patrie care
nu-i este mama, iar corsicanii au o limba si o cultura locala originale.
Actiunile teroriste au inceput in anii '70. In 1981, cu zece zile inaintea
alegerilor, o bomba a ucis un turist la aeroportul Ajaccio. Alti doi turisti au cazut in
1986. Extremismul corsican este mult mai putin prezent decat cele din Ulster sau
Tara Bascilor. Chiar Frontul de Eliberare al Corsicii, ca miscare autonomista, pare a
se epuiza intr-o serie de atacuri repetate, care nu sunt de natura sa alerteze baza
consensului care uneste populatia insulei in acceptarea realitatii. Corsica este un
departament francez care a dat Frantei si singura ei dinastie imperiala.
Costurile economice ale terorismului sunt foarte ridicate. Doar Washingtonul
cheltuie 5 miliarde dolari pe an pentru a lupta contra acestui flagel, atat in interiorul
Statelor Unite, cat si in alte regiuni ale lumii. Pretul este probabil dublat de
costurile personale pentru protectie ale oamenilor de afaceri si firmelor americane.
Terorismul loveste serios in bazele economice ale unor state ca Egipt, Israel,
Turcia sau Cipru, tari cu venituri mari din turism, care, in anumite perioade, sunt
practic scoase din circuitul acestei industrii.

Considerat pe vremuri ca obiectiv strategic al securitatii externe a statelor,

terorismul este astazi o posibila problema de securitate. Pe plan international, el a
fost resimtit de opinia publica mondiala din ce in ce mai mult spre sfarsitul
ultimului secol, adica pe masura ce presa, radioul si televiziunea au distribuit rapid
si pe scara larga informatii despre actele de terorism.
Se poate spune ca terorismul este un factor perturbator al relatiilor
interstatale si interetnice si un parazit al sistemului international.
In timp, puterea acestui flagel s-a accentuat, din cauza atat a alunecarii lui
din interiorul statelor spre spatii interstatale internationale, cat si a legaturilor unor
grupari teroriste nationale si nationaliste cu terorismul pornit din Orientul Apropiat,
de la bun inceput fara frontiere.
Este firesc in acest context ca brutalitatea actului terorist si imprevizibilitatea
lui sa tulbure regulile jocului traditional al politicii. De aici necesitatea, pentru
orice sistem democratic, de a replica in regim de urgenta oricaror tentative de
terorism.
4.6. Spre o noua ordine mondiala?
Actiunile teroriste din ultimii ani, as spune chiar din ultimele zile[59] ne-au
demonstrat, daca mai era nevoie, ca suntem cu totii vulerabili. Este clar ca traim
intr-o lume asimetrica si ca trebuie sa facem fata unor amenintari asimetrice, de tip
nou, pentru care nu suntem inca pregatiti. Toate punctele noastre slabe sunt
exploatate de inamicul terorist. Depindem de informatii reale obtinute in timp real,
de decizii corecte, oportune si de masuri de contracarare eficace. De aceea este
necesar ca toate structurile, dar si instruirea, logistica sa fie adaptate la noile
realitati. Nicio tara nu se poate apara singura, cu atat mai mult in fata unui pericol
nevazut, cum este cel al terorismului. Amenintarea terorista este una globala, deci
se impune cooperarea si se impun masuri la nivel global, dar, in acelasi timp, este
imperios necesar ca fiecare stat sa aplice masurile interne cele mai eficace de
combatere a fenomenului terorist. Statele trebuie sa-si transforme obligatiile
internationale in legi si sa-si croiasca institutii interne functionale si eficiente.
Traim intr-o era noua, in care are loc accelerarea procesului de realizare a unei noi
ordini mondiale in cadrul careia se va trece de la lumea unipolara la cea
multipolara, la realizarea unei coalitii de poli de putere bazate pe interese comune.
Noua ordine mondiala, care acum se naste, trebuie cunoscuta, invatata si
acceptata pentru a ne putea integra in ea si a-i face fata.[60]

Concluzii
Principalele elemente care persistau in conceptul de securitate in perioada
razboiului rece era producerea in cantitati enorme a armamentului strategic de atac
(focoase nucleare) si a armamentului tactic. Conceperea unei astfel de mentalitati
era justificata in opinia strategilor de identificarea principalilor inamici la adresa
securitatii nationale in persoana unor state, cu care inevitabil vor fi duse razboaie
pentru suprematie mondiala sau regionala. Sfarsitul razboiului rece a stopat si cursa
inarmarii, iar prioritate in relatiile internationale a inceput sa fie dezarmarea si
neproliferarea tehnologiilor nucleare. Cantitatea armamentului a inceput sa cedeze
in fata calitatii lui, fapt demonstrat si de campania din Golful Persic. Schimbarea
aspectului cantitativ in cel calitativ al armamentului inevitabil va duce la reducerea
lui semnificativa, iar conceptul de securitate isi va gasi sustinerea in mentinerea
unor trupe limitate ca numar, dar dotate cu armament ultrasofisticat.
11 Septembrie 2001 a spulberat siguranta actualului concept de securitate si
a exteriorizat punctele slabe ale lui. Insasi imensa capacitate economica, culturala
si in special militara a Statelor Unite ale Americii nu a fost in stare sa previna
aceste atentate, dovedindu-se neputincioasa in fata actiunilor de acest gen. Toata
forta militara a SUA materializata in tancuri, avioane, nave de razboi, rachete si-a
dovedit ineficienta in fata atacurilor teroriste. Terorismul ca o forma de promovare
a politicii pe arena mondiala a aparut ca o modalitate de actiune a celor slabi contra
celor puternici Aceasta in primul rand se datoreaza simplitatii si totodata eficientii
de care se da dovada prin aceste actiuni in fata suprematii statelor puternic
dezvoltate in diverse domenii. Aceste actiuni au demonstrat ca principalele pericole
la momentul dat fata de noua ordine mondiala creata dupa incetarea razboiului rece
nu este potentialul militar al asa numitelor tari "recuzate"(Coreea de Nord, Irak,
Libia, Iran etc.), ci terorismul.
Pe termen scurt si mediu rachetele balistice a acestor state nu reprezinta un
pericol real, ele nici nu au capacitatea de a parcurge distante mari, pe termen mare,
insa, tinand cont de posibilitatea dezvoltarii noilor tehnologii si in aceste state,
aceasta ar putea deveni un pericol pe cit se poate de real. Iata de ce primindcart
blanche in a folosi orice mijloace care stau la dispozitie pentru prevenirea
terorismului, administratia de la Washington, in primul rand, in numele edificarii
unui sistem de aparare contra terorismului va realiza proiectele de importanta
strategica pe viitor, care pana acum erau privite cu un oarecare scepticism de
platitorii de impozite din cauza costurilor enorme.
Gradul inalt de pericol pe care il impune terorismul este dictat de
urmatoarele aspecte:
1. Activitatea terorista poate fi poate fi pusa in aplicare de orice persoana,
fara a avea cunostinte speciale aprofundate, suficient fiind cele elementare si fara
pregatire tactica speciala.

2. Nefiind in mod neaparat necesare si mijloace tehnice speciale in pregatirea

lor, orice bomba este posibil de confectionat din materiale pe care le poti procura
cu usurinta.
3. Aceste actiuni sunt posibile de realizat oriunde. Nici Pentagonul, centrul
celei mai mari puteri militare din lume nu a fost protejat in fata terorismului.
4. Terorismul poate imbraca diverse forme (atacuri chimice, atacuri cu
bombe, otraviri in masa etc.).
Actiunile teroriste lovesc nu neaparat in forta militara a unui stat, ci lovesc in
societatea civila, avand ca rezultat implicarea emotionala foarte mare a populatiei,
iar presiunea psihologica asupra statului este mult mai puternica ca in cazul unui
conflict militar clasic. Principalul obiectiv al actiunilor de acest gen este
implantarea fricii in mentalitatea oamenilor, cu cit mai mare fiind aceasta cu atat
mai mare este si presiunea exercitata asupra statului. Implicarea emotionala a
populatiei fata de consecintele atacurilor teroriste in primul rand se datoreaza
faptului ca atacurile teroriste se desfasoara in randurile lor, iar frica ca data viitoare
s-ar putea sa fii tu insusi victima este pe cit se poate de reala. Un razboi dus in
afara hotarelor propriei tari chiar daca se soldeaza cu pierderi mari, nu poate avea
acelasi efect pe care il produce terorismul, din simplul motiv ca aceste razboaie
sunt straine pentru marea majoritatea a oamenilor si ei nu traiesc prin propria
persoana aceste razboaie.
Varful de lance in lupta contra terorismului il va reprezenta nu armata, nu
fortele de interne, ci serviciul secret. Terorismul fiind o activitate fatis ascunsa,
promovata la nivelul gandirii umane, fara a avea infatisarea unui dusman concret
poate fi contracarat in mod eficient numai de serviciile secrete. Rachetele si
bombele nefiind de folos in cazul unui dusman invizibil, informatiile pe de alta
parte fiind principalul mijloc de prevenire a actiunilor teroriste. Iese in actualitate
prin urmare necesitatea de a pune accent si mai mare pe dezvoltarea serviciile
secrete.
Dupa evenimentele de la 11 septembrie 200I, terorismul nuclear a fost
perceput ca o amenintare reala. Terorismul nuclear poate lua forme diferite, de la
atacuri asupra centralelor nucleare si reactoarelor pana la detonarea unei bombe
nucleare intr-o zona urbana.
Eliminarea armelor nucleare at trebui sa fie o prioritate pe ordinea de zi a
sanatatii publice globale. Chiar inainte de atacul asupra World Trade Center,
amenintarea terorismului nuclear a fost recunoscuta de Departamentul pentru
Energie al Statelor Unite, care a avertizat: 'In zilele noastre, cea mai urgenta
amenintare la adresa securitatii nationale a SUA este pericolul ca armele de
distrugere in masa ori materialele folosite pentru arme in Rusia ar putea fi furate si
vandute teroristilor sau statelor ostile si folosite impotriva trupelor americane din
strainatate ori impotriva cetatenilor de pe teritoriul S.U.A.'
Atata timp cat exista depozite de arme nucleare in lume, persista si
posibilitatea terorismului nuclear. In cele din urma, singurul mod de a elimina

pericolul este distrugerea armelor si stabilirea unui control international strict al

tuturor materiilor prime care ar putea fi folosite pentru fabricarea de noi arme. In
comunitatea medicala internationala, multe asociatii medicale s-au alaturat
organizatiilor Physicians for Social Responsibility in SUA si International
Physicians for the Prevention of Nuclear War in cererea pentru abolirea armelor
nucleare. Atingerea unei asemenea tinte trebuie sa fie printre cele mai urgente
prioritati de sanatate publica.
Trebuie aplicate in continuare masurile de securitate pentru prevenirea
atacurilor nucleare, dar nu ne putem baza pe eforturile de a-i impiedica pe teroristi
sa detoneze dispozitivele nucleare. Eforturile trebuie indreptate, in primul rand,
spre prevenirea obtinerii de arme nucleare. Marele arsenal rusesc contine zeci de
mii de focoase tactice nucleare si 603 tone metrice de arsenal nuclear, depozitat in
53 de locuri diferite[61]. In prezent,in SUA se cheltuiesc, anual, peste 900 de
milioane $ pentru securizarea depozitelor de materiale nucleare, ceea ce reprezinta
mai putin de a saptea parte din suma cheltuita in fiecare an pentru dezvoltarea
sistemului national de aparare cu rachete. SUA si alte tari vestice trebuie sa-si
intensifice rapid eforturile de ajutorare a guvernului rus pentru asigurarea
securitatii armelor si materialelor nucleare.
Va trebui sa se acorde un plus de atentie pericolelor induse de noile arsenale
nucleare, obtinute de India si Pakistan, si de posibilul pericol al unei viitoare
proliferari nucleare (Iran). Se impune sustinerea viguroasa a Tratatului de
Neproliferare si aplicarea prevederilor Tratatului de Interzicere a Experientelor
Nucleare(Comprehensive Test Ban Treaty).
Schimbarile petrecute in mediul de securitate la sfarsit si la inceput de
mileniu marcheaza primul pas al unei noi epoci. Pe fondul dezechilibrarii balantei
de forte, prin disparitia Tratatului de la Varsovia, societatea internationala s-a vazut
in fata unor incertitudini si nelamuriri majore, mai cu seama in domeniul stabilitatii
si securitatii.[62]
Disparitia comunismului in Estul si Centrul Europei a dus la aparitia unor
noi state pe harta lumii, dar a si reactivat vechi stari conflictuale care au generat
izbucnirea unor conflicte armate de o violenta neprevazuta. Astfel,s-a produs o
incalcare masiva a tuturor normelor imperative ale Dreptului International, ceea ce
a dus la crearea unei stari de incertitudine si insecuritate. Este neindoielnic faptul
ca dezvoltarea unor relatii normale intre statele lumii nu este posibila decat pe baza
principiilor si normelor fundamentale ale Dreptului International. Trebuie facute
toate eforturile si actionat cu toata fermitatea pentru ca in viata internationala sa
triumfe FORTA DREPTULUI, fiind condamnat, descurajat si eliminat DREPTUL
FORTEI.[63]
Mileniul cel nou in care am intrat va trebui sa fie un mileniu al pacii, un
mileniu al respectarii tuturor normelor dreptului international, un mileniu in care
egalitatea si suveranitatea sa nu fie uitate undeva intr-un colt al lumii. Pentru ca
sansa vietii copiilor nostri depinde de noi! Depinde de cum stim sa ne respectam
unii pe altii, depinde de capacitatea noastra de a tolera existenta aproapelui nostru.

Iar in acesta lume, rolul Uniunii Europene trebuie sa fie acela de liant, de
agent de omogenizare a ambitiilor personale, nationale in detrimentul scopului
comun, acela de a combate terorismul religios, indiferent din ce parte s-ar
manifesta. Poate ca Europa ar trebui sa invete mai mult din experienta Razboiului
Rece, dus intre cele doua mari puteri dar care a avut, de multe ori, ca teatru de
desfasurare chiar teritoiul ei.
Diferentele culturale existente la nivelul Europei ar trebui sa fie estompate
de interesul general, pe de o parte prin colaborare cu, nu umilire fata de, in
continuare, marile puteri, iar pe de alta parte prin exemplul personal de negociere si
nu prin implicare individuala, militara.
Toate acestea inseamna o lume a pacii! Iar noi ar trebui sa ne asiguram ca
istoria nu se va mai repeta.

Bibliografie:
1. CARTA NATIUNILOR UNITE
2. Dictonar politic, Editura Politica, Bucuresti, 1975
3. Dictionar politic, Editura politica, Bucuresti, 1979
4. Larousse, Librarie Larousse, Paris, 1997
Literatura de specialitate:
1. Bari, Ioan.: "Probleme globale contemporane", Ed. Economica,
Bucuresti,2003.
2. Bodunescu, Ion - "Terorismul - fenomen global"- Casa Editoriala
ODEON, Bucuresti, 2004.
3. Calvocoressi, Peter, Politica mondiala dupa 1945,traducere de S. Ceausu,
Editura Alfa, Bucuresti, 2000.
4. Courtex, Simone, Exportation nucleaires et non-proliferation, Editura
Economica, Paris, 1969.
5. Decaux, Emil,Les aspects juridiques de la crise et la guerre du Golfe,
Cahiers Internationaux, Montvhrestien, Paris
6. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii
mondiale, Editura Antet, Bucuresti, 1997.
7. Kaplan, Robert D.,Anarhia care va veni.Spulberand visele ulterioare
Razboiului Rece, Editura Antet XX, Press, 1994.
8. Ionescu, Razvan, Alianta Nord-Atlantica si noua arhitectura de securitate,
Bucuresti, 2003.
9. Kissinger, Henry, Diplomatia,traducere de M. Stefancu, Editura All,
Bucuresti, 2002.
10. Malita, Mircea, Scoli si institutii, Editia a II-a, Revazuta si adaugita,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.
11. Malita, Mircea, Teoria si practica negocierilor, Editura Politica,
Bucuresti, 1972.
12. Mazilu, Dumitru, Dreptul pacii, Editura All Beck, Bucuresti, 1998.
13. Mazilu, Dumitru,Tratat privind Teoria si Practica Negocierilor, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

14. McCauley, Martin, Rusia, America si razboiul rece, traducere de

Manuela Bulgar, Editura Polirom, Iasi, 1999.
15. Motoc, Iulia, Interpreter la guerre,Editura Babel, Bucuresti, 1997.
16. Paul,V., I.Coscodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura Stiintelor
Sociale si politice, Bucuresti, 2003.
17. Pascu, Mircea, Ioan, Teoria relatiilor internationale, Bucuresti, 2002.
18. Rodescu, Liviu, Prolog la dezarmare, Editura Politica, Bucuresti, 1963.
19. Tomescu, Madalina, Jus Congens - Intre teoria si practica relatiilor
internationale, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2005.
20. Iordan Gheorghe Barbulescu, UE de la national la federal, Editura
Tritonic, 2006
Site-uri internet:
1.

www.asil.org

2.

www.alarmexpert.ro/alcar22.html

3.

www.ejil.org

4.

www.greenpeace.ro/medianet/archiv/international

5.

www.guardian.co.uk/uslatest/story

6.

www.lumeam.ro/029928.html

7.

www.presamil.ro/OM/2003/12/pag%204.htm

8.

www.un.org.

[1] Iordan Gheorghe Barbulescu - UE de la National la Federal, pp 324

[2] Nicolae Titulescu - "Dinamica pacii" in "Documente Diplomatice" , pp. 288-289
[3] Dumitru Mazilu - "Dreptul Pacii - tratat" - Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pp.
151
[4] Larousse, Librarie Larousse, Paris, 1997, pp. 1250; Dictionar politic, Editura
Politica, Bucuresti, 1979, pp. 636-639; Dictionar politic, Editura Politica, Bucuresti,
1975, pp. 422-423

[5] Dumitru Mazilu - "Dreptul pacii", Tratat, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pp. 69
[6] Din CARTA NATIUNILOR UNITE
[7] Mircea Malita, Teoria si practica negocierilor, Editura Politica, Bucuresti
1972, pp. 11 si urm.
[8] Ibidem.
[9] Robert D. Kaplan, Anarhia care va veni. Spulberand visele ulterioare Razboiului
Rece, Editura Antet XX Press. Anarhia iminenta, in "The Atlantic Monthly", 1994
[10] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale,
Editura Antet, 1997, pp. 376
[11] Numit si "Incoruptibilul"
[12] Si, nu de putine ori, in "conflicte violente"
[13] Simone Courtex, Exportation nucleaires et non-proliferation, Paris, Economica,
1978, pp. 19 si urm
[14] Mircea Malita, Teoria si practica negocierilor, Thomas Schelling, The strategy of
Conflict
[15] Mircea Malita, Op. cit. , pp. 39
[16] A carei realizare are in vedere "toate fazele diferendului"
[17] Profesorul Eric E. Bergsten de la Peace University,Whize Plains,New
York,atragea atentia ca exista o adevarata stiinta a negocierilor care trebuie stapanita
de negociatori.
[18] Participantii fiind toti cei interesati in reglementarea diferendului (Dumitru
Mazilu, Dreptul pacii- Tratat, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pp. 163 si urm.
[19] Mircea Malita, Op. cit., pp. 84-85
[20] Grupul Consultativ Comun pe care domnul Dumitru Mazilu l-a condus in calitate
de Presedinte in 1996- examineaza si solutioneaza prin consultari si negocieri,
problemele reducerii armelor conventionale in Europa
[21] Mircea Malita, Diplomatia. Scoli si Institutii. Editia a II-a, Revazuta si adaugita,
Editura Didactica si Pedagocica, Bucuresti 1975, pp.279
[22] Ibidem
[23] Ibidem
[24] Peter Calvocoressi, Politica mondiala dupa 1945, Editura All, Bucuresti, 2001

[25] Harry Truman,presedinte al S.U.A in anii cand s-a cristalizat fizionamia

razboiului rece:1945-1953.Singurul presedinte in post la Casa Alba in timpul a doua
mari razboaie fierbinti:al doilea razboi mondial si razboiul din Coreea
[26] "Factorii care determina comportamentul sovietic"
[27] Containment
[28] Sef al Statului Major al Armatei SUA, generalul George C. Marshall a influentat
in mod decisiv desfasurarea operatiunilor militare in cel de al doilea razboi mondial. A
fost calificat de Churchill drept "organizatorul victoriei". A fost trecut in rezerva la
finalizarea conflictului, iar in 1945 este numit de presedintele Truman ambasador in
China (1945-1947) si apoi Secretar de Stat (1947-1948). Din acest post el a initiat
Planul de ajutor economic pentru Europa, care a ramas cunoscut sub numele sau.
[29] Arthur Vandenberg,liderul republicanilor din Senatul American si presedinte al
Comitetului de Afaceri Externe
[30] Articolul " Diplomatia coalitiei in epoca nucleara" din 1968
[31] Kissinger, Henry, Diplomatia, Editura All, Bucuresti, 2002, pp. .377
[32] Termenul "Dezghet" provine de la un roman al scriitorului sovietic Ilia
Ehrenburg,care reflecta inceputurile relaxarii care urmase mortii lui Stalin
[33] Henry Kissinger,Op.cit, pp.488.
[34] Dumitru Mazilu, Tratat privind Teoria si Practica negocierilor, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 2002, pp. 314
[35] Liviu Rodescu, Prolog la dezarmare, Editura Politica, Bucuresti, 1963, pp. 141
[36] Peter Calvocoressi, Op.cit. pp. 483
[37] Peter Calvocoressi, Op. cit., pp. 485 si urm.
[38] Peter Calvocoressi, Op.cit., pp. 487
[39] E. Decaux, : "L apres - guerre du Golfe " in " Les aspects juridiques de la crise
ez la Guerre du Golfe", Centre de Droit International, Cahiers Internationaux,
Montchrestien, Paris,p. 377
[40] M.Tomescu, Jus congens - Intre teoria si practica relatiilor internationale, Editura
Cartea Universitara, Bucuresti, 2005,p p. 222
[41] V.Paul, I. Coscodaru, Centre de putere ale lumii, Ed. Stiintelor Sociale si Politice,
Bucuresti, 2003,p. 120
[42] Idem, p. 121-122

[43] Tony Blair, Doctrina comunitatii internationale, p. 10

[44] Din acest motiv, "Peacerights", o organizatie neguvernamentala care promoveaza
initiative educationale pe problema Dreptului International al Drepturilor omului si
Dreptului umanitar a realizat o cercetare asupra legalitatii participarii Marii Britanii la
aceste actiuni din perspectiva faptului ca, spre deosebire de Statele Unite, acest stat
este semnatar al Statutului International Criminal Court.In urma acestei cercetari, s-a
decis anstiintarea Procurorului I.C.C. spre a declansa o investigatie.
[45] V. Paul, I. Coscodaru, op.cit., p.131
[46] M.Tomescu, op.cit , p. 228
[47] A se vedea si: Adunarea Parlamentara NATO, Arthur Paechz ( raportor
general) Humanitarian Intervention between Politicsand Intarnational Law, Draft
General Report, 20 martie 1999, pe site-ul: http//www.naa.be
[48] A se vedea: Frederic L. Kirgis, The Kosovo Situation and NATO Militarz Action,
in "American Socitz of International Law Insight" ( martie 1999), la
http://asil.org/insigh30.htm
[49] Antonio Cassese, Ex iniunria ius oritur: Are We Moving towards International
Legitimation of Forcible Humanitarian Countermeasures in the World Community, in
"European Journal of International Law", nr.10/1999, pe site-ul http//www.ejil.org
[50] Raju G. C. Thomas, Kosovo and Yugoslavia: Law in Crisis - NATO and
International Law, pe site-ul: http//jurist.law.pitt.edu/thomas.htm
[51] A Cassese, Ex iniunria ius oritur:Are We Moving towards Internationla
Legitimation of Forcible Humanitarian Countermeasurea in the World Community,
op. cit
[52] Sursa:ziarul "GARDIANUL" de vineri, 19 martie, 2004
[53] Idem, p.6
[54] Vezi, "GARDIANUL", din data de 25 martie, 2004
[55] M.Tomescu, op.cit, p. 245
[56] D. Mazilu, Drept International public, vol II, Lumina Lex, Bucuresti, p.5
[57] Bari, I.: "Probleme globale contemporane", Ed. Economica, Bucuresti,2003, p.
461
[58] Ion Bodunescu - "Terorismul - fenomen global"- Casa Editoriala ODEON,
Bucuresti, p.13
[59] A se vedea si atacurile din Spania revendicate la inceputul lunii decmbrie de
graparea separatista Eta.

[60] V. Paul, I.Coscodaru, op.cit, p. 153-155

[61] US Department of Energy. Material protection, control and accounting program,
strategic plan. Washington, DC: DOE, 2001.
[62] V.Paul, I.Coscodaru, op. cit. p. 5
[63] d.Mazilu, op.cit., p 15