Luceafarul

-Comentariu Literar-

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm romnesc, "Fata n

gradina de aur", cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a
versificat ntr-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecndu-l printr-o
serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurndu-l mereu si dndu-i
sensuri noi, pna ce a devenit Luceafarul".
n prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare,
evitnd doar finalul brutal si punndu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem:
"Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!".
n basm, Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru
dragostea pe care i-o purta fetei de mparat,, dar aceasta se ndragosteste de un
pamntean, Florin. ntorcndu-se, Zmeul i vede mpreuna si, ca sa se razbune,
pravaleste o stnca peste cei doi ndragostiti. n varianta versificata, Eminescu
modifica razbunarea Zmeului, acesta capatnd detasarea superioara specifica
geniului, transformnd-o ntr-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/
Att de fericiti, ct viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".
Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" nainte de aparitia lui
n "Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romnia Juna" din Viena, n
1883. n acelasi an, poemul a fost reprodus n revista "Convorbiri literare" si n
revista "Familia", iar la sfrsitul anului a aparut n prima editie de "Poezii",
ngrijita de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, n care tema romantica a conditiei
omului de geniu capata stralucire desavrsita. Problema geniului este ilustrata de
poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este
accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, naltndu-se n sfera obiectivului. Spre
deosebire de el, omul obisnuit nu se poate nalta deasupra concretetii vietii, nu-si
poate depasi conditia subiectiva
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire
intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand
poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor
poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in
timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie
interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este
rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului.
Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce
atmosfera este grava, solemna. Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire
intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre

mare a castelului, Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata

de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment.

In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia

trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca
sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul simte nevoia
concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in
jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza. Intocmai ca in
basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un
tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat
cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui
de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza
Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare
Luceafarul are parintii cerul si marea: "- Din sfera mea venii cu greu/ Ca sa teascult s-acuma. /si soarele e tatal meu. /Iar noaptea-mi este muma." .
Din nou o cheama pe fata n lumea lui, oferindu-i de data aceasta
cosmosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata l refuza si
de aceasta data, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic: "- O, esti frumos,
cum numa-n vis /Un demon se arata./ Dara pe calea ce-ai deschis /N-oi merge
niciodata". Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu
claritate n strofa urmatoare: "- Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi, tu
oare. /Cum ca eu sunt nemuritor. /si tu esti muritoare?" .
Fata nsa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate ntelege ("Desi
vorbesti pe nteles/ Eu nu te pot pricepe", asa ca i cere sa devina el muritor si sa
vina n lumea ei: "Dar daca vrei cu crezamnt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te
coboara pe pamnt, Fii muritor ca mine.". Puterea de sacrificiu a omului de geniu
n numele mplinirii idealului absolut este ilustrata de intensitatea sentimentului
de iubire, care duce la renuntarea la nemurire .Luceafarul pleaca spre Demiurg
pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/
Pierind mai multe zile.".
Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan
uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu
care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare.
Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa
fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o
fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat
oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat
din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pe Catalina socoteste ca e momentul
sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata
lectie de dragoste: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob n bob amorul (...) si ochii

tai nemiscatori/ Sub ochii mei rmie (...), Cnd fata mea se pleaca-n jos,/ n sus
rami cu fata (...) Cnd sarutndu-te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta".
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle
Hyperion, iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale. Acest fragment
liric ncepe cu un pastel cosmic, n care natura este fascinanta, Emineseu lasnd
scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitnd
totodata si la geneza Universului: "Porni luceafarul. Cresteau /In cer a lui aripe. /si
cai de mii de ani treceau /In tot attea clipe. /Un cer de stele dedesubt,/
Deasupra-i cer de slele/ Parca un fulger ne-ntrerupt /Ratacitor prin ele /si din a
duiosului vai, /Jur-mprejur de sine./ Vedea ca-n ziua ce dinti/ Cum izvorau
lumine;" .
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si
totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de
geniu n raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta.
Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l soarbe") face ca Hyperion
sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina
iubirii absolute, n numele careia este gata de orice sacrificiu: "Reia-mi al
nemuririi nimb/ si focul din privire./ si pentru toate da-mi n schimb/ O ora de
iubire..." .
Demiurgul i refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este
muritor, nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, n
antiteza cu omul de geniu, capabil de a mplini idealuri nalte, care-l fac
nemuritor, dar si nenteles de societate: "Ei doar au stele cu noroc/ si prigoniri de
soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / si nu cunoastem moarte." .Ideea
dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si
moarte, este unul din argumentele Demiurgului n a-1 convinge pe Hyperion sa
renunte la ideea de a deveni muritor: "Caci toti se nasc spre a muri /si mor spre a
se naste." .Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, " moartea nu se
poate...", exprimndu-si profundul dispret pentru aceasta lume ' superficiala,
meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu: "si pentru cine vrei sa
mori? /ntoarce-te, te-ndreapta /Spre-acel pamnt ratacitor /si vezi ce te
asteapta.".
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie
universala, superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului.
Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta
structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora
treptele de organizare a materiei universale.
Tabloul al IV-lea Ne duce din nou n planul terestru dar si n cel universal
cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se ntoarce pe cer si si revarsa din
nou razele asupra Pamntului. n acest tablou avem un foarte frumos pastel
terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul
descopera pe cararile din crnguri sub siruri lungi de tei doi tineri ndragostiti care
sedeau singuri. Fata l vede si l cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii snt fiinte

trecatoare. Ei au doar stele cu noroc n timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte.

Mhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din nalt la chemarea fetei ci se
retrage n singuratatea lui constatnd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut
/Daco-i fi eu sau altul?/Traind n cercul vostru strmt/ Norocul va petrece/Ci eu n
lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea n "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la
care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului.
Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor
fundamentale ntre doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei,
cealalta starea instinctualitatii oarbe n cercul strmt al norocului, al sansei de a
se mplini sau a nesansei.