Valurile, smintelile, păcatele

Psihologiile românilor de astăzi

Aurora Liiceanu

Editura Nemira, Bucureşti

1998

,,Românii sunt oameni simpatici”

(R. Benedict)

De-a lungul veacurilor poporul roman a scris multe istorii şi poveşti în care şi-a
conturat singur propria sa identitate şi personalitate unică. Oamenii sunt mereu în
schimbare însă elementele esenţiale vor rămâne mereu la baza portretului imagologic mai
ales atunci când vorbim despre o naţiune.
Scriitorii, imagologii, etnopsihologii şi psihologii au încercat în permanenţă să
construiască o sculptură apropiată de realitate a românului. Printre aceştia se numără şi
Aurora Liiceanu, una din valorile româneşti care a reuşit prin lucrarea ei Valurile,
smintelile ,păcatele. Psihologiile românilor de astăzi să ne introducă în universul
romanesc postdecembrist, în care prezintă problemele de viaţă ale românilor, răspunsul
acestor venind poate de la noi.
Cartea este structurată pe două părţi, prezentând deci două micro-spaţii ale
civilizaţiei: unul al metropolei şi altul al satului românesc.
În prima parte autoarea aşează în prim plan poveştile de viaţă ale celor de la Linia
Fierbinte (emisiune difuzată după miezul nopţii la Tele7ABC), o lume „palpabilă” chiar
dacă aproximează doar o parte a societăţii, nedispunând de anchetă sau sondaje sociale.

1
A doua parte a cărţii creionează viaţa câtorva din personajele satului Surani (la
aproximativ 40 km de Ploieşti), cu problemele, împlinirile şi eşecurile lor. Poveştile lor
de viaţă au teme diferite însă ele pun în evidenţă „subiectele critice ale unor biografii
normale” (Liiceanu,1998,13)
Chiar dacă cele două părţi prezintă medii diferite totuşi „Oraşul şi satul, cu avantaje şi
dezavantaje funcţionează cotidian ca un element care animează întreaga lor viaţă.”
(A.Liiceanu, 1998,12)
Destinul uman este determinat pe tot parcursul său de trei dimensiuni şi anume:
individualitatea omului, mediul său proxim şi societatea în care trăieşte. Atunci când una
dintre acestea prezintă o accentuare excesivă apare o stare de dezechilibru şi individul
resimte o ameninţare. De asemenea pe parcursul unei vieţi individul trece printr-o serie
de tranziţii care nu sunt altceva decât trecerea de la identitate la alta (în contextul unei
anumite epoci).
După revoluţia decembristă au avut loc o serie de modificări atât în structura
internă a individului cât si în mediul acestuia. Raporturile noi create de şomaj,
dezorientarea tinerilor, exodul feminin in Orient si migraţia forţei de muncă,
imprevizibilul prezent sunt doar câteva din aspectele privind problematica pe care o
abordează această carte. În fond este vorba de modificări esenţiale în sistemul de valori,
prin supremaţia treptată a banilor deci, un nou raport între individ şi societate. Viaţa
dobândeşte astfel un „caracter mai aprig.” (Heizinga)
Partea I a cărţii ne trimite în lumea umană a celor care au ceva de dorit sau ceva
pierdut. Lumea celor de la Linia fierbinte este nu doar a acelora care sună şi vorbesc
despre problemele lor, este de asemenea lumea celor care asculta, a moraliştilor care
comentează diferite aspecte, este lumea celor care se tem sau le e ruşine să sune , lumea
curioşilor şi lumea binefăcătorilor. De altfel nu vorbim de altceva decât de psihologia
românilor de astăzi.
„În viaţa oamenilor apar conflicte manifestate de tensiune, respingere, şi chiar
de ostilitate sau ură. Armonia perfectă nu există în relaţiile interpersonale. Doar
comunicând se poate trece peste opinii sau puncte de vedere diferite pentru a găsi o
soluţie de mijloc”(A. Liiceanu, 1998, 23)

2
 Când vorbesc de problemele lor de viaţă românii percep ca primă caracteristică
gravitatea problemelor lăsând la liberă noastră înţelegere faptul că „gravitatea rezultă
din caracterul personal al problemei.”
Tinereţea îmbracă alte haine. Formarea identităţii şi pulsiunea puternică pentru a
se defini, de a face ceva pe cont propriu şi de a intra în viaţă vine în întâmpinarea tinerilor
cu un oarecare val de nelinişte datorat în principiu vârstei. Părinţii care nu doresc decât să
„uşureze” viaţa copiilor se văd de cele mai multe ori în situaţia în care îşi îndepărtează
odraslele din calea dorinţelor pentru că „sunt tineri şi nu ştiu ce vor”. Astfel nu ne mai
este cu mirare nici sintagma „generation gaps” sau conflictele permanente dintre părinţi
şi copii. Cele mai multe conflicte dintre aceştia au la bază iubirea pentru că „pentru
părinţi şcoala şi iubirea nu merg împreună”. Copilul este valorizat ,el dând sens
individului sau cuplului, acesta fiind de altfel motivul pentru care părinţii doresc să
intervină. De altfel copiii reprezintă modul prin care părinţii îşi pot proiecta propriile lor
aspiraţii rezolvând astfel propriile frustrări şi neîmpliniri.
Refuzul părinţiilor la adresa iubirilor duce adesea la ceea ce psihologii numesc
„sindromul Romeo şi Julieta” , însă s-a observat faptul că „opoziţia în perioada de
formare a unui cuplu duce la creşterea coeziunii şi a atracţiei între parteneri.” Deci cu
cât părinţii se vor împotrivi mai mult , cu atât tinerii vor fi mai hotărâţi să se opune în
numele singurului adevăr – IUBIREA , aşa cum este de altfel şi cazul tinerilor şi
părinţilor care apelează la Linia Fierbinte.
Problemele care survin între părinţi şi copii poartă adesea amprenta diferenţelor existente
între sistemele de valori dintre cele două vârste, astfel că copii îşi doresc „o traiectorie a
vieţii care nu seamănă deloc cu biografia pe care i-o propun părinţii.”(Id., 43)
Aurora Liiceanu ne vorbeşte despre un alt aspect destul de important în viaţa copiilor şi
anume de alocaţia psihologică:
„ceea ce da părintele copilului şi ceea ce de regulă, conturează o realitate complexă , un
complex de stări afective în care intră grija, tandreţea, atenţia iubirea, protecţia,
sacrificiul, devotamentul, contactul fizic, mângâierile.”(Id., 44)
Lipsa de alocaţie psihologică duce la carenţă de afectivitate, nimic altceva decât noi
povesti de viaţă,cu noi victime.
Dincolo de problema afectivităţii la tineri mai apare problema luării deciziilor. Sunt rare
momentele în care aceştia recunosc lipsa lor de experienţă şi de cunoaştere a vieţii în faţa

3
părinţiilor de aceea sunt pasibili de consecinţe grave, ireversibile sau chiar creează
situaţii care exclud proiecte sau aspiraţii cândva posibile.
Este insă copilul întotdeauna urmarea unei decizii? sau mai bine zis Un copil este dorit
sau căzut din cer? , întrebări pe care ni le propune autoarea, întrebări care au rădăcini
adânci în poveştile de viaţă ale celor care apelează Linia fierbinte. „Un copil dorit nu
ajunge niciodată să îngroaşe numărul aurolacilor”
Nivelul de aspiraţii profesionale, nivelul de instrucţie, statutul cultural,
prejudecăţile, gradul de influenţă al stilului de viaţă reprezintă criterii importante în
rezolvarea conflictelor dintre generaţii.
Trecând de la problematica copii-părinţi ne orientăm mai mult pe cei din urmă şi
relaţiile acestora. Nu întotdeauna problemele dintre copii-părinţi îşi au fundamentul în
relaţia reciprocă. De mult ori problemele apar datorită neînţelegerilor dintre părinţi şi
intrăm astfel într-o problematică mult mai complicată. Atracţia interpersonală are la baza
mecanisme foarte subtile de aceea autoarea afirmă:
„Percepţia celuilalt duce la evaluări care au la bază un proces de comparaţie iar
comparaţia naşte uneori stări de inferioritate sau de superioritate(…) A percepe
inferioritatea faţă de celalalt este un motiv de îndoială în ceea ce priveşte viitorul
relaţiei” (Id., 54)

În acest consens putem face următoarea afirmaţie şi anume, problemele

întâmpinate de cuplurile de toate vârstele au la bază discrepanţe mai mari sau mai mici în
ceea ce priveşte diferenţele la nivel de instrucţie, diferenţele de structură psihologică sau
de natură economică. Sistemele de valori proprii şi distincte constituie un alt factor al
eventualelor neînţelegeri dintre parteneri precum şi starea socială(exemplul clasic când
bărbatul ajunge să fie întreţinut de către soţie).
Necazurile şi compromisurile adulţilor sunt cauză şi urmare a infidelităţilor la
început inaugurale şi mai apoi repetate. Infidelitatea îmbracă mai multe haine sau aspecte,
are protagonişti diferiţi, din medii diferite, ai căror probleme au diferite nuanţe insă ceea
ce le aproprie şi le dă aspectul de comun este firul lor epic ce porneşte din lipsa unui
ceva.
Aurora Liiceanu comentează aceasta din prisma celor doua sexe astfel:

„ nefericirea femeii se corelează cu răbdarea ei de a o depăşi, în timp ce la bărbaţi,

orgoliul este un obstacol peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Prima infidelitate are

4
ca orice început un statut aparte (fiind un eveniment mai mult sau mai puţin aşteptat)
(…)prima infidelitate nu are decât două alternative(…): Should I stay or should I
go”(Id.,59)

Infidelitatea nu are întotdeauna ca efect ruptura dintre parteneri, destrămarea unor

familii sau instalarea unui climat de tensiune între parteneri. Cei care au apelat la Linia
fierbinte au arătat ca există şi cazuri în care unul din parteneri preferă să tacă sub
auspiciul vorbelor venite de la vecini sau din cauza proastei situaţii materiale.
Mergând mai departe, autoarea reia subiectul copiilor în viaţa de familie. La noi
în România creşterea copiilor este preponderent o problema a mamelor. În cazul în care
acestea sunt divorţate creşterea copiilor are implicaţii mai profunde. De cele mai multe
ori mamele trăiesc lipsa soţului prin raportarea la copii, devin mai autoritare, se consideră
indezirabile, au un anumit procent de culpabilitate care le urmăreşte în permanenţă.
Uneori vieţile paralele, ascunderea unor adevăruri aparent neimportante, care pot
pune sub semnul întrebării starea de afecţiune dintre părinţi şi copii, fac inevitabilă
apariţia rupturilor(Exemplul copiilor adoptaţi care nu cunosc acest aspect şi află prea
târziu). Compromisurile, problemele financiare, inerţia, lipsa unei perspective mai bune,
copii şi de cele mai multe ori raţiunea fac ca relaţiile familiale să fie tot mai încordate.
De asemenea una din gravele probleme cu care se confruntă multe din familiile de la noi
este alcoolismul. Distrugând structura fizică şi psihică a individului, reuşeşte să
contagieze profund şi domeniul familial, creând rupturi care nu vor mai putea fi reparate
niciodată.
Revoluţia a făcut să pătrundă mai uşor între graniţele ţării noastre aspecte
distincte de cele cu care eram obişnuiţi. Vorbim de dezvoltarea vieţii de noapte, apariţia
dansatoarelor, crupierilor, jucătorilor, în fond, importul mirajului occidental. Acesta ne-a
adus şansa de a câştiga milioane prin colecţionarea dopurilor de Coca-Cola, completarea
taloanelor din ziare sau reviste, însă nu a fost o şansă, ci o simplă iluzie. Oamenii au avut
şi au nevoie şi astăzi de persoane care să le transmită ceea ce îşi doresc să audă, ceea ce
îşi doresc să facă. Trăim o iluzie de cele mai multe ori pentru că de aceasta avem nevoie,
media oferă ceea ce avem nevoie, însă nu ne dăm seama întotdeauna cu adevărat de ceea
ce avem nevoie sau nu. De exemplu, imaginea care vinde pe toate marile şi micile ecrane
este aceea a frumuseţii, femeia gospodină, care spală rufele cu un anumit detergent,

5
trebuie să fie înzestrată de către natură astfel imaginea nu va vinde niciodată. În unele
domenii frumuseţea a devenit o meserie.
Străinii au vândut şi vând în continuare multe imagini în ţara noastră. Căderea
comunismului i-a adus pe mulţi la noi din motive diferite. Unii ş-au dat seama că se pot
câştiga bani mulţi şi nu au ezitat în a investi. Alţii au dorit să îşi întemeieze familii, însă
în anumite cazuri diversitatea culturală şi-a spun cuvântul. Adopţiile legale şi mai puţin
legale de adopţie a copiilor a fost un subiect la moda imediat după căderea
comunismului. Au mai existat şi cei care au venit la noi pentru „a se bucura” de viaţă şi
de ceea ce aceasta putea oferi în prezentă banilor. De reţinut însă este faptul că:
„Traiectoria vieţii este diferită de la un individ la altul şi totuşi , chiar atunci
când oamenii aparţin unei alte culturi şi unor societăţi diferite, pot apărea anumite
trăsături similare, stabilind compatibilităţi.”(Id.,109)
În încheierea primei părţi a cărţii se revine la conceptul de familie la români.
Familia este puternic valorizată în societatea noastră. Socializarea în afara familiei nu
este un factor care sa ne sperie totuşi. Se vorbeşte des de sintagma şi înţelesul acesteia cei
şapte ani de-acasă, care nu face altceva decât să demonstreze cele amintite. Aşa cum
afirmă si autoarea: „Familia are o valoare de referinţă pe traseul existenţei unui
individ”(Id. ,107). De asemenea , „familia are dreptul nescris de a interveni nu numai în
viaţa tinerilor, dar chiar în viaţa fiecăruia dintre membrii ei” (Id.,111)
Partea a II-a trece într-un cadru puţin mai intim. Locuitorii satului Surani, sunt
„oameni simpli” , aparent, deoarece trăirile lor personale îi aşează în alte cadre. La fel ca
şi în prima parte poveştile de viaţă sunt împărtăşite în funcţie de ideea de discreţie.
„Discreţia este definită cultural, la noi, ca lipsă de iubire, dezinteres sau
implicaţie afectivă redusă. Oamenii nu numai că fac cu uşurinţă confesiuni, dar le şi
ascultă cu mult interes. În relaţiile profesionale, confidenţialitatea este o atitudine care
cu greu se formează(..) ceea ce este privat devine public cu mare uşurinţă, cu excepţia
unor tabu-uri.”(Id., 111)
Primul personaj care intră în convorbire este Maria, o femeia de vârsta a treia,
pentru care Surani reprezintă „singura lume cunoscută” .Aceasta este o persoană care se
bucură de atenţia celor din sat, de o oarecare linişte fizică şi credinţa ei în Divinitate.
Pentru Maria este foarte importantă existenta unei relaţii de armonie între ea şi membrii
societăţii din care face parte. În viziunea Mariei viaţa este un mosor: „ când se termină
aţa se termină şi zilele” . Liniştea i-o aduce Biserica, preotul, pensia o aduce Bomboana.

6
Pentru Maria „doar băutura şi banii strica omul(…) tineretul e fudul, şi-a luat serviciu,
fetele-s mai încăpăţânate, mai rele decât băieţii”(Id.,127). Relaţia ei cu Divinitatea este
singura care are certitudine „Oriunde în lumea largă, oricât de mică sau de mare ar fi
ea, există numai oameni şi Dumnezeu”(Id.,127)
Veta este cea de-a doua care se confesează. Ceea ce o caracterizează în mod
deosebit este tăcerea ei motivată de faptul că aceasta nu doreşte să încarce pe nimeni cu
durerea ei. Identitatea sa cu Divinitatea este prezentă şi la aceasta, dar nu în aceeaşi
măsură ca la Maria. Aceasta se afla între uimirea metafizică şi presupoziţia unui profet,
stare exprimată de ea astfel: „cine organizează roşia şi cine organizează pe ardei să fie
iute?” Cu toate acestea, sprijinul spiritual al Vetei vine din partea Fecioarei din Parepa
despre care aceasta spune ca poate face minuni iar comunişti nu au putut să o închidă.
Elena este mama care şi-a pierdut cei doi băieţi, a cărei viaţă este marcată de
această pierdere. Ea are diverse conflicte cu Maria, verişoara şi vecina ei. Conflictul
dintre cele două este unul bazat pe invidii şi orgolii puternice. Ambele au dreptate, fiecare
în felul său propriu. Suferinţa a o face pe Elena să fie o persoană închisă. Iniţial moartea
copiilor o face să simtă pierderea identităţii proprii, fiind nevoie de o restructurare
interioara. Aceasta se manifestă prin refuzul realităţii. Pentru Elena „este necesar să
trăieşti cu suferinţa în tine şi să munceşti, să-ţi vezi de treabă în continuare că n-ai ce
face, da’ nu te mai chinui”(Id.,144) Cearta cu Maria face din Elena o persoană tăcută,
discretă. Raportul cu Divinitatea este cel care o ajută ă treacă peste pierderea băieţilor.
Fecioara din Parepa este cea care îi deschide ochii şi o face să înţeleagă faptul că ea
rămâne mamă, dacă nu la nivel fizic, la nivel psihologic. În final aceasta afirma cu
seninătate: „Viaţa este foarte scurtă. Mai suntem noi siguri că mâine suntem la fel? E
bine lucrată toată treaba” (Id., 150).
Maria primeşte şi ea dreptul la replică, contestând-o pe Elena, introducând un
război de 20 de ani de orgolii rănite, confruntări şi ameninţări şi invidie, multă invidie.
Maria pune la bazele conflictului dintre cele două faptul că ea era „umblată”, „ori unde
am mers am avut de cules şi de învăţat” şi în plus faptul că ea avea copii de partea ei
întotdeauna. Aceasta este cea care adună vorbele , îşi adună vecinele şi vorbesc de
diverse plăceri lumeşti, făcând o socializare feminină.

7
 O altă dramă vine de la Ana, cea care a pierdut mult datorită comunismului şi
poziţiei sociale a părinţilor ei. Nici căsătoria nu a ajutat-o foarte mult, negăsind înţelegere
din partea soţului său, în schimb are toată dragostea şi ajutorul copiilor, chiar si acum la
bătrâneţe. Ana este convinsă de faptul că aceia care o supară sau greşesc sunt pedepsiţi
aspru de Dumnezeu, dând si câteva exemple. Filosofia e de viaţă spune că: : „omul care
nu ţine la el însuşi piere ca băşina-n nădragi”.Cu toate acestea oamenii o iubesc şi o
consideră simpatică, plăcută şi poate chiar originală.
Trecând la Fica, ne dăm seama de faptul că viaţa poate fi cu mult mai grea pentru
anii bătrâneţii. Fica are însă un alt mod de a privi viaţă. Ea nu înţelege necesitatea mutării
copiilor săi la oraş şi cu atât mai mult faptul că nu o mai vizitează. Indiferenţa celor dragi,
răutatea vecinilor o fac să nu aibă regretul părăsirii acestei lumi. „Pentru ea lumea poate
fi părăsită fără să suferi pentru că părăsind-o nu abandonezi decât o realitate
deplorabilă şi în pragul neantizării. (Id., 186)” Fica critică tineretul „e destrăbălare
mare, că pleacă la oraş(…) E curvăsărie mare azi. Un’ te uiţi vezi atâtea rele, ce să mai
zici? Că e lumea aşa, rea de tot.” (Id.,186) În ceea ce priveşte Divinitatea, Fica crede în
Dumnezeu,dar nu are o părere bună despre preoţi şi nu doar despre aceştia are o părere
proastă cât şi despre ruşi pe care îi consideră scârboşi.
Gheorghe, ultimul care are cuvântul şi singurul bărbat al părţii a doua vorbeşte
despre credinţă, vrăjitorie şi băieţi necuraţi . Acesta ţine cont foarte mult de tradiţii, fiind
ceea ce îl definesc ca om, trebuie să menţină firul credinţei şi să se bucure de ceea ce
viaţa îi oferă. Nu este interesat de ban ci de pământ care constituie adevărata bogăţie şi
mod de asigurare a vieţii copiilor. În definitiv, Gheorghe are ca deviză „un om obişnuit şi
o viaţă temperată(…) mai puţin şi mai bine”.
Procesul celei de-a doua părţi este în principiu unul a femeilor. Diferenţa dintre
generaţii este una foarte stringentă. Trio-ul bunică – mamă - fiică este unul din care se pot
învăţa foarte multe şi în principiu schimbările de mentalitate.
În finalul cărţii, autoarea construieşte un epilog în care dimensionează viaţa ca
fiind „complexă, iar noi oamenii, nu ne putem descurca decât prin construirea unor
categorii în care fiecare îşi găseşte loc. Suntem pentru noi şi pentru alţii purtători de
etichete. Actele şi documentele în care se fac referiri la sub-identităţile noastre sunt de
fapt (…) tatuaje sociale.”(Id.,213)
Comunismul nu a contestat niciodată privilegiul familiei de a reprezenta un spaţiu
al comunicării. Chiar dacă mulţi străini au venit la noi pentru a ne învăţa să ne tolerăm şi

8
să ne înţelegem, românii au făcut întotdeauna ceea ce au ştiut mai bine…ce au vrut. Mai
nou răul atrage în mod incontestabil, oamenii îşi rafinează discriminările şi treptat propria
gândire socială. Ochiul este organul social care lucrează cel mai mult în ţara noastră, de
aceea tindem să construim foarte uşor categorii pentru că lumea cu majusculă este plină
de categorii. Cea mai mare pierdere pe care comunismul a adus-o poporului nostru a fost
pierderea motivaţiei pentru muncă, înrădăcinată adânc în conştiinţa noastră şi evidenţiată
prin alegerile pe care le facem în viaţa de zi cu zi. Cu toate acestea românii sunt buni în
a-şi plasa suferinţele în relaţiile cu ceilalţi.
„Comunismul nu a desfiinţat cultura ci a distrus civilizaţia”, motiv pentru care în
Uniunea Europeană nu există nici un criteriu de numărare a olimpicilor şi a altora.
România cărţii autoarei, România noastră a tuturor este o ţară în care
normalitatea abia se construieşte. Comunicarea ajută la limpezirea valorilor şi acceptarea
pluralismului.
Chiar daca autoarea a publicat această carte în 1998 şi ne aflăm la peste zece ani
de la acest eveniment, cartea este totuşi actuală, la fel de actuală ca portretele şi ideile
schiţate în cuprinsul ei. Încă nu am putut trece peste ceea ce a însemnat regimul
comunist, încă ne găsim pe o cărare care nu ne va aduce schimbarea în bine. Chiar dacă
democraţie înseamnă libertate, egalitate şi dreptate, suntem în continuare în întuneric
pentru că nu avem ochii destul de deschişi şi îndreptaţi în direcţia corectă.
Să speram totuşi că viaţa nu va mai avea un caracter atât de aprig şi răul îl vom
putea avea în vedere doar pentru a ne fi de folos în vederea recunoaşterii binelui.

9
Bibliografie:
1. Liicenu Aurora, „Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor de
astăzi” , Editura Nemira, Bucureşti, 1998
2. Nedelcu Anca , „Fundamentele Educaţiei interculturale”, Editura
Polirom, Iaşi, 2008

10