DPPpg1

Titlul I {I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

DREPTULUI PROCESUAL PENAL
Cap. I. Obiectul dreptului procesual penal
I.1.

Locul dreptului procesual penal in sistemul de drept

1.

Obiectul de reglementare a Dreptului procesual penal

1) Procesul penal

|n vederea apararii intereselor societatii si ale ordinii de drept, a drepturilor si

libertatilor cetatenilor impotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penala
prevede faptele care constituie infractiuni si sanctiunile penale care se pot aplica
celor ce le savirsesc. Aplicarea pedepselor si a altor sanctiuni prevazute de legea
penala constituie sarcina autoritatilor pe care societatea le-a imputernicit in acest
scop, iar activitatea prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a
infractorilor trebuie sa se desfasoare organizat, in conformitate cu anumite reguli,
care sa satisfaca cerintele a doua interese majore:

interesul societatii care impune o activitate de natura a realiza descoperirea

rapida a infractiunilor si identificarea imediata a infractorilor, dovedirea
completa si obiectiva a vinovatiei acestora, precum si aplicarea unor
sanctiuni penale legale, care sa constituie mijloace eficiente de combatere si
prevenire a fenomenului infractional;

interesul individual care impune ca aceasta activitate sa fie strict

reglementata de lege si sa se desfasoare in conformitate cu aceasta, fiind
interzise abuzurile si nedreptatile, ceea ce implica acordarea de mijloace
eficiente cetatenilor pentru a se apara impotriva unei invinuiri neintemeiate
sau mai grave decit cea reala, precum si instituirea de puternice garantii
pentru deplina realizare a dreptului de aparare.
Activitatea prin care se asigura aplicarea legii penale celor care au savirsit

infractiuni poarta denumirea de proces penal, fiind obiectul de reglementare al

unui ansamblu de norme juridice denumit drept procesual penal.
Denumirea de proces penal deriva pe de o parte, din cuvintul latinesc
processus, care inseamna inaintare, desfasurare, progres, ceea ce in materie
juridica caracterizeaza o activitate desfasurata in timp, prin acte succesive, de la
simplu la complex, avind ca finalitate rezolvarea unui litigiu juridic; astfel, dupa

DPPpg2

ce s-a descoperit savirsirea unei infractiuni, se trece la identificarea faptuitorilor,

la cercetarea vinovatiei lor, la trimiterea in judecata si la judecarea lor, la punerea
in executare a hotaririi judecatoresti de condamnare, ceea ce subliniaza o
desfasurare progresiva si coordonata a activitatii judiciare; pe de alta parte, se
foloseste calificativul de penal, care-l deosebeste de alte forme de proces,
definind astfel finalitatea desfasurarii procesului, anume aplicarea de pedepse
(penale) celor vinovati de savirsirea de infractiuni.
Prin proces penal se intelege activitatea reglementata de lege pe care o
desfasoara autoritatea judecatoreasca, cu participarea activa a persoanelor
interesate, ca titulare de drepturi si obligatii, in scopul constatarii la timp si in
mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care
a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii si nici o persoana
nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Deci procesul penal consta
intr-o activitate prin care infractorul este supus raspunderii penale. Aceasta
activitate cuprinde, in principal, activitatea de judecata, desfasurata de instantele
judecatoresti care, potrivit art. 124 din Constitutia Romniei, infaptuiesc justitia;
prin hotarirea instantei de judecata, data in urma unei dezbateri orale si
contradictorii, in sedinta publica, se stabileste vinovatia celor trimisi in judecata
si li se aplica celor vinovati de comiterea de infractiuni pedepsele si alte masuri
prevazute de legea penala. Pentru a se stabili daca este sau nu cazul ca o
persoana invinuita de comiterea unei infractiuni sa fie trimisa in fata instantei
judecatoresti, se desfasoara o activitate premergatoare judecatii, denumita
urmarire penala, prin care Ministerul Public, impreuna cu organele pe care le
supravegheaza, denumite organe de cercetare penala, asigura descoperirea
infractiunilor, identificarea faptuitorilor si, atunci cind s-au strins probele
necesare, trimiterea in judecata a celor vinovati. |n fine, dupa pronuntarea unei
hotariri definitive de condamnare, se desfasoara activitatea de punere in
executare a acesteia, potrivit legii. Asadar, procesul penal cuprinde, ca parti
componente, in ordinea desfasurarii lor: urmarirea penala, judecata si punerea in
executare a hotaririi definitive de condamnare.
Procesul penal constituie o activitate reglementata de lege; urmarirea si
judecarea infractorilor, precum si punerea in executare a pedepselor prevazute de
lege nu se pot desfasura de oricine si oricum, ci numai de anumite autoritati
publice imputernicite de lege, care trebuie sa desfasoare activitatea in conditiile
si formele prevazute de lege. |n acest mod, legea instituie autoritati publice

DPPpg3

specializate in combaterea fenomenului infractional, iar mijloacele pe care le

prevede sint selectionate dintre acelea care, in practica de zi cu zi, si-au dovedit
atit eficienta in descoperirea oricarei infractiuni si sanctionarea oricarui infractor,
dar care prezinta si garantia unei depline realizari a dreptului la aparare, de
respectare a celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Statul de drept implica
in cel mai inalt grad legalitatea in activitatea de combatere a infractiunilor. De
aceea, statul de drept impune nu numai reglementarea prin norme clare si ferme a
procesului penal, in vederea apararii atit a intereselor societatii in intregul ei, cit
si a intereselor fiecarui cetatean in parte, dar si asigurarea respectarii in practica a
acestor norme, astfel incit sanctiunile penale sa nu fie aplicate decit celor care
s-au facut vinovati de incalcarea legii penale.
Activitatea constituind procesul penal se efectueaza de o anumita autoritate
publica, pe care Constitutia Romniei o denumeste autoritatea judecatoreasca.
Din autoritatea judecatoreasca fac parte in primul rind instantele judecatoresti,
reprezentate de Curtea Suprema de Justitie, curtile de apel, tribunalele si
judecatoriile, precum si instantele militare. Instantele judecatoresti sint compuse
din judecatori. |n al doilea rind, face parte Ministerul Public, autoritatea care
reprezinta interesele generale ale societatii si ale ordinii de drept; Ministerul
Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe linga
fiecare instanta judecatoreasca si sint ajutati de organele de cercetare penala.
La procesul penal participa si persoanele care au legatura cu savirsirea unei
infractiuni. Unele dintre aceste persoane fizice sau juridice se numesc parti.
Sint parti in procesul penal:

inculpatul persoana care este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a

raspunde penal de infractiunea savirsita si civil de pagubele pe care le-a
produs prin acea infractiune;

partea vatamata victima a infractiunii, care actioneaza in vederea

sanctionarii penale a inculpatului;

partea civila persoana prejudiciata prin infractiune, care pretinde repararea

pagubei ce i s-a produs de catre inculpat;

partea responsabila civilmente chemata sa raspunda fata de partea civila,

impreuna cu inculpatul, pentru paguba ce i s-a produs acesteia.
Partile intervin in fata autoritatilor judecatoresti in vederea sustinerii sau

apararii intereselor proprii, exercitindu-si in acest scop drepturile acordate de

lege si indeplinindu-si obligatiile pe care aceeasi lege le prevede.

DPPpg4

|n afara de parti, la activitatea judiciara mai participa aparatorii si

reprezentantii, care, desi persoane distincte de parti, exercita drepturile si
indeplinesc obligatiile procesuale in numele sau interesul partilor.
|n activitatea pe care o desfasoara, instantele judecatoresti, Ministerul Public
si organele de cercetare penala stabilesac raporturi juridice intre ele; raporturi
juridice se stabilesc intre aceste autoritati si partile din proces, intre parti si
aparatori. Aceste raporturi denumite raporturi procesual penale avind ca
finalitate tragerea la raspundere penala a infractorilor, au caracter juridic,
deoarece se stabilesc in temeiul normelor de drept care le reglementeaza. Ca
urmare, autoritatile judiciare, partile, aparatorii devin subiecte ale unor raporturi
juridice, cu caracter procesual penal, avind drepturi si obligatii procesuale.
Includerea in conceptul de proces penal a raporturilor juridice procesual penale,
in care partile (printre care si cel care este tras la raspundere penala) sint titulare
de drepturi si obligatii, scoate in relief o conceptie umanista si democratica cu
privire la procesul penal, potrivit careia justitia trebuie infaptuita cu asigurarea
celor mai largi posibilitati de aparare pentru persoanele implicate.
Activitatea autoritatilor judiciare penale, cu participarea partilor, se
desfasoara in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care
constituie infractiuni, in vederea tragerii la raspundere numai a celor vinovati de
savirsirea lor si numai in limitele prevazute de lege; se exprima, asadar, cerinta
de a se actiona imediat si de urgenta pentru descoperirea infractiunilor,
identificarea infractorilor si apoi sanctionarea lor, dindu-se astfel eficienta
necesara combaterii si prevenirii infractiunilor; totodata, se cere si cunoasterea
exacta si completa a faptelor, spre a se evita orice condamnare contrara legii si
adevarului. Aceste cerinte trebuie sa satisfaca atit interesul general al societatii
ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor pedepsit cit si interesul
individual, care impune ca nici un nevinovat sa nu fie tras la raspundere penala,
iar cel vinovat sa raspunda numai in masura vinovatiei sale.
Prin realizarea scopului de mai sus se asigura si indeplinirea unui scop
educativ, cu efect preventiv, prin dezvoltarea constiintei cetatenilor in spiritul
respectarii ordinii constitutionale si a ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor
omului, ceea ce creaza climatul necesar pentru prevenirea savirsirii de noi
infractiuni. Cu cit in constiinta cetatenilor se formeaza convingerea ca justitia
penala nu va lasa nici un infractor nepedepsit, cu atit se sadeste mai adinc ideea
necesitatii repsectarii legilor tarii, in special a legii penale.

DPPpg5
2) Procesul penal si alte forme de proces

Exista si alte forme de proces, care asigura solutionarea litigiilor dintre

persoanele fizice intre ele, dintre persoanele fizice si juridice, dintre persoanele
juridice intre ele, ori prin care se aplica unele masuri administrative sau
disciplinare; astfel de procese capata denumirea litigiului pe care il solutioneaza:
proces civil, administrativ, disciplinar. Datorita trasaturilor caracteristice ale
activitatii de rezolvare a unui litigiu juridic, toate formele de proces, inclusiv
procesul penal, au citeva elemente comune: desfasurarea unei activitati de un
organ de jurisdictie, cu privire la un conflict de drept, nascut din nerespectarea
unei dispozitii legale, activitate finalizata printr-o hotarire supusa unei cai de atac
la un organ superior si care, dupa ce a ramas definitiva, este pusa in executare. |n
cazul procesului penal si civil, organul jurisdictional este, de regula, o instanta
judecatoreasca; in cazul procesului administrativ si disciplinar, organul care
solutioneaza litigiul poate fi si un organ administrativ sau disciplinar.
Natura diferita a litigiilor determina trasaturi specifice pentru fiecare fel de
proces, fie in legatura cu organele in fata carora se desfasoara, fie in ceea ce
priveste structura procesului, principiile acestuia, persoanele implicate,
mijloacele de proba folosite, solutiile ce se pot pronunta, caile de atac.
Trasaturile specifice impun ca fiecare forma de proces sa aiba autonomia sa,
diferentiindu-se de celelalte forme de proces.
Procesul penal, avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanei
care a savirsit o infractiune, presupune o confruntare intre societate si infractor,
in care societatea, prin Ministerul Public si instantele judecatoresti, actioneaza
pentru pedepsirea acestuia, iar infractorul incearca sa ramina nedescoperit sau
sa-si ascunda vinovatia. De aceea, societatea trebuie sa foloseasca constringerea
de stat si sa depuna eforturi sustinute pentru ca, in final, sa se asigure punerea in
executare a pedepsei aplicate celui a carui vinovatie a fost dovedita. Ca urmare,
pe linga interventia instantelor judecatoresti, comuna si altor forme de proces,
numai procesul penal cunoaste interventia organelor de urmarire penala
procuror si organe de cercetare penala activitate care, sub denumirea de
urmarire penala, este parte componenta a procesului penal. Pentru ca orice
infractiune sa fie descoperita si orice infractor identificat, legea impune ca
organele de urmarire penala si instantele judecatoresti penale sa-si desfasoare, de
regula, activitatea din proprie initiativa (din oficiu), nelasind activitatea de
aplicare a legii penale numai la initiativa persoanelor vatamate prin infractiune.

DPPpg6

Procesul penal cunoaste o reglementare a probelor adaptata conditiilor specifice

in care se savirseste o infractiune, de multe ori fara prezenta martorilor sau fara
acte preconstituite, care, asigurind evitarea erorilor, creaza totusi facilitati in
stabilirea corecta si completa a faptelor. Procesul penal se finalizeaza printr-o
hotarire de condamnare a inculpatului la o pedeapsa sau alta masura penala (daca
se constata raspunderea sa penala) ori prin achitare (in caz contrar). Fiind
posibila aplicarea de pedepse privative de libertate, in cursul procesului penal se
pot lua, cu caracter temporar, masuri preventive sau masuri de siguranta,
privative de libertate sau alte drepturi, necesare pentru a impiedica pe inculpat sa
se sustraga de la urmarire, judecata sau executarea pedepselor; aceste masuri
preventive si de siguranta sint caracteristice numai procesului penal.
Procesul civil se deosebeste de procesul penal prin obiectul sau, care consta
in judecarea si solutionarea litigiilor privind drepturile civile, de familie, de
munca, precum si in executarea hotaririlor judecatoresti civile. Obiectul
procesului civil, in sensul larg al cuvintului, se refera la litigii patrimoniale sau
nepatrimoniale intre cetateni, intre cetateni si persoanele juridice sau autoritatile
publice (contenciosul administrativ), intre persoanele juridice intre ele.
Caracteristic pentru procesul civil este principiul egalitatii dintre partile in
conflict reclamant si pirit care da un anumit specific structurii procesului
(numai judecata si executarea hotaririi); de asemenea, restringerea mijloacelor de
proba, obiect al probatiunii fiind raporturile juridice; specifice sint si solutiile ce
se pot pronunta. Procesul civil este dominat de dreptul de dispozitie al partilor,
potrivit caruia instanta de judecata actioneaza numai daca este sesizata de
reclamant printr-o cerere in justitie, al carui obiect nu poate fi depasit de instanta,
iar procesul inceteaza la vointa partilor, atit prin renuntarea la judecata, cit si prin
renuntarea la executarea hotaririi.
Procesul administrativ are ca obiect judecarea si solutionarea cazurilor de
incalcare a legii administrative si financiare, avind loc in fata autoritatilor
administratiei publice cu atributii jurisdictionale (Curtea de Conturi, comisiile
care judeca contestatiile in materia pensiilor si in alte materii). Activitatea de
jurisdictie a acestor organe se diferentiaza de activitatea de judecata desfasurata
de instantele judecatoresti, apropiindu-se mai mult de o dezbatere administrativa
a litigiului, fara insa a fi inlaturat caracterul de proces, finalizat printr-o hotarire,
ce urmeaza a fi executata. Unele litigii cu caracter administrativ (cum sint
actiunile pentru anularea unor acte administrative ilegale, aplicarea unor

DPPpg7

sanctiuni contraventionale) se judeca si se solutioneaza dupa regulile unui proces

civil.
Procesul disciplinar intervine in cazul in care, in urma unor abateri
disciplinare, se desfasoara activitatea organelor de jurisdictie disciplinara, pentru
aplicarea unei sanctiuni disciplinare celui vinovat de comiterea abaterii.
Aplicarea sanctiunii disciplinare ia forma de proces atunci cind, prin lege, sint
instituite comisii de disciplina, a caror activitate de judecata se desfasoara dupa o
procedura proprie (cazul comisiilor disciplinare ale magistratilor, avocatilor,
cadrelor didactice etc.). Procesul disciplinar se apropie de procesul penal prin
aplicarea principiului interventiei din oficiu a organelor disciplinare si
desfasurarea unei proceduri prealabila judecatii, dar judecata urmeaza, ca regula,
normele procesului civil.
Desi fiecare forma de proces isi are caracteristicile sale, se pot intilni si
interferente intre aceste caracterisitici. Astfel, procedura plingerii prealabile din
procesul penal implica un drept de dispozitie al partii vatamate asupra inceperii
si desfasurarii procesului, care este caracteristic procesului civil; in procesul civil
sint cazuri in care actiunea este introdusa de partea lezata, interventia directa a
societatii fiind caracterisitica procesului penal.
|nsemnatatea luptei impotriva infractiunilor, ca cele mai grave incalcari ale
legii, precum si dreptul autoritatilor judiciare penale de a interveni din proprie
initiativa in vederea tragerii la raspundere penala a infractorilor, creaza
procesului penal o pozitie prioritara fata de celelalte forme de proces. Astfel,
procesul penal poate prelua spre solutionare si litigiul civil intervenit intre
persoana vatamata si inculpat, prin care se asigura repararea pagubei produse
prin infractiune; uneori, desfasurarea procesului civil este suspendata cit timp are
loc inca procesul penal cu privire la aceeasi fapta si faptuitor; hotarirea definitiva
data in procesul penal devine obligatorie pentru organul jurisdictional care
urmeaza sa se pronunte in procesul civil, administrativ sau disciplinar asupra
aceleiasi fapte si persoane.
Fiecare forma de proces este reglementata de norme legale proprii, care-i
determina particularitatea si-i confera autonomie. Normele care reglementeaza
cele mai importante forme de proces cel penal si cel civil se constituie in
ramuri distincte de drept, in drept procesual penal si drept procesual civil;
normele care reglementeaza procesul administrativ si disciplinar, fiind intr-un
numar mai restrins, formeaza, impreuna cu normele care reglementeaza

DPPpg8

activitatea autoritatilor administratiei publice, dreptul administrativ si dreptul

financiar, iar cele care reglementeaza procesul disciplinar fac parte din dreptul
muncii.
Datorita legaturilor care exista intre diferitele forme de proces, legea prevede
si posibilitatea ca unele norme care reglementeaza un anumit proces sa se aplice
in desfasurarea altui proces; astfel, normele din dreptul procesual civil se pot
aplica in procesul penal cind se judeca o chestiune prealabila de natura civila
(art. 44 al. 2), precum si in procesul administrativ si disciplinar, daca nu exista o
reglementare potrivnica (art. 721 Cod procedura civila).
3) Tipurile istorice de proces penal

|n dezvoltarea sa istorica, procesul penal a cunoscut din punct de vedere al

structurii si al principiilor sale de baza trei tipuri distincte: acuzatorial,
inchizitorial si mixt.
A.

Procesul penal acuzatorial

Procesul penal acuzatorial isi trage denumirea de la modul cum era sesizata
instanta de judecata, fiind necesar un acuzator care sa aduca o acuzatie unei
persoane. Acuzarea era adusa de victima infractiunii, dupa ideea straveche ca
victima si familia ei trebuiau sa se razbune impotriva celui care le-a cauzat un
rau. Fara acuzatia adusa de acuzator nu putea exista un proces. Dreptul de a
acuza a trecut apoi si la alte persoane, denumite acuzatori populari.
|n stadiul incipient in care se afla organizatia statala, la inceput nu erau
judecatori de profesie, judecata avind loc in fata unui tribunal compus din
cetateni. Judecata in procesul acuzatorial se caracterizeaza prin dezbaterea
publica, orala si contradictoriala a litigiului in fata organului de judecata, in
care acuzatorul trebuia sa-si dovedeasca acuzatia pe care o aducea, iar acuzatul
sa-si dovedeasca nevinovatia. |n dovedirea acuzatiei sau apararii se foloseau ca
probe recunoasterea publica din partea acuzatului, relatarile martorilor, luarea pe
garantie sub juramint de catre persoanele care-l cunosteau pe acuzat, judecatorii
avind o libertate deplina in a da sau nu crezare probelor ce li se infatisau.
Judecatorii interveneau in dezbaterea dintre acuzator si acuzat numai pentru a
pastra regulile judecatii, neavind dreptul sa actioneze in vederea cunoasterii altor
imprejurari decit cele aratate de partile din proces.
Ulterior, in prima perioada a feudalismului, procesul penal acuzatorial a
cunoscut un pronuntat caracter religios, folosindu-se asa-numitele semne ale lui
Dumnezeu:

DPPpg9

duelul judiciar dintre acuzator si acuzat sau reprezentantii lor, in care cine
invingea in lupta avea si dreptatea de partea sa, ca semn al vointei divine;

ordaliile incercarea cu apa fiarta, fier inrosit etc. implineau vointa lui
Dumnezeu ca cel ce avea dreptate sa poata trece peste incercarile la care era
supus.
Procesul penal acuzatorial s-a aplicat, cu unele trasaturi specifice, la greci,

romani, unele popoare barbare, iar in timpul farimitarii feudale in fata justitiei
senioriale. Din Evul Mediu si pina astazi procesul penal acuzatorial este
caracteristic dreptului anglo-saxon, de unde s-a extins si la statele care au preluat
acest drept. |n linii mari, acest tip de proces penal a fost cunoscut in perioada
feudala si in tarile rom#ne.
Procesul penal acuzatorial este caracteristic statelor in care s-a dezvoltat
democratia prin participarea cetatenilor la treburile publice si prin acordarea de
largi drepturi individuale (bineinteles, in conditiile privilegiate de care se
bucurau unele clase sociale). Acest tip de proces a prezentat avantajul pentru
acuzat de a se bucura de garantii pentru dreptul sau la aparare, cu toata cruzimea
unora dintre mijloacele folosite (duel judiciar, ordalii), dar a prezentat si
dezavanatajul de a nu fi eficient in combaterea infractiunilor, caci in lipsa
persoanei vatamate faptuitorul nu putea fi adus in fata instantei de judecata, iar in
lipsa unei cercetari preliminare din partea unor persoane specializate era dificila
identificarea faptuitorilor.
B.

Procesul penal inchizitorial

Centralizarea puterii in miinile monarhului absolut, in a doua parte a Evului

Mediu, a atras formarea unui stat autoritar, in care predominau interesele puterii
fata de interesele individuale. |n noua conceptie infractiunile aduceau atingere nu
numai victimei, ci si statului, ratiune pentru care acestuia trebuia sa-i revina
sarcina de a organiza activitatea de represiune penala, pedeapsa simbolizind
reactia publica impotriva celor care au comis fapte penale. Reprimarea
infractiunilor numai la plingerea victimei fiind insuficienta, a devenit necesara o
oficializare a actiunii de pedepseire a infractiunilor si asezarea procesului penal
pe noi principii, corespunzatoare caracterului autoritar al statului feudal
centralizat. Acest proces penal a fost denumit inchizitorial, dupa procedura de
investigatie (per inquisitionem) desfasurata de persoana insarcinata oficial cu
descoperirea si cercetarea infractiunilor.

DPPpg10

Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de judecata a fost

incredintata unui magistrat, denumit mai intii procurorul regelui, iar apoi
primind denumirea de Minister Public, ca reprezentant al puterii centrale; pentru
a putea acoperi toate cazurile de represiune penala, judecatorul se putea sesiza si
din proprie initiativa cu judecarea oricarei infractiuni. Instanta de judecata era
formata numai din judecatori de profesie, care au capatat dreptul de a interveni in
desfasurarea procesului, pentru cunoasterea faptelor, independent de pozitia si
activitatea partilor. Judecata se desfasura in secret, in scris si necontradictoriu,
principii deosebite de cele ale procesului acuzatorial, dreptul la aparare fiind
restrins. Pentru dovedirea nevinovatiei s-a instituit un sistem de probe legale, a
caror valoare era prestabilita de lege, judecatorul neavind voie sa evalueze
probele pe baza convingerii sale, ci numai in raport cu valoarea prevazuta de
lege. Proba probationum (regina probelor) era marturisirea acuzatului, care se
putea obtine si prin tortura, chiar si in cadrul judecatii (chestiunea prealabila).
Folosirea torturii isi avea o baza religioasa, in sensul ca divinitatea ajuta pe
nevinovati sa suporte chinurile la care erau supusi.
Procesul penal inchizitorial isi are radacinile in dreptul procesual canonic,
desfasurat in fata organelor de jurisdictie ecleziastice, cristalizindu-si principiile
in Ordonanta franceza din 1670. Daca procesul penal inchizitorial asigura mai
bine reprimarea infractiunilor, Ministerul Public si judecatorii avind obligatia de
a actiona din proprie initiativa in acest scop, dreptul la aparare al inculpatului era
mai slab asigurat, atit prin restringerea drepturilor acestuia, dar si prin caracterul
scris si necontradictoriu al procesului. Desi astazi este privit in ceea ce priveste
judecata ca un proces care a incalcat elementare drepturi ale omului, prin
sistemul probelor legale pe care le-a introdus, procesul penal inchizitorial a
constituit totusi un progres fata de duelul judiciar si ordalii, fiind o frina in calea
arbitrariului, judecatorii avind obligatia sa solutioneze cauza pe baza de probe,
iar hotarirea lor fiind supusa apelului la alti judecatori.
C.

Procesul penal mixt

Procesul penal mixt a constituit o reactie impotriva exceselor si inechitatilor

procesului penal inchizitorial, condamnate de ideile noi ale sec. XVIII,
premergatoare revolutiei burgheze din Franta. Acest tip de proces s-a format prin
imbinarea unor trasaturi ale procesului inchizitorial, mentinute in faza prealabila
judecatii, si trasaturile procesului penal acuzatorial, consacrate in faza de
judecata. Sesizarea organului de judecata este incredintata, in principal, unui

DPPpg11

organ specializat, Ministerul Public, prin procurorii constituiti in parchete, cu

posibilitatea ca, intr-un numar de cauze, instanta de judecata sa fie sesizata direct
de persoana vatamata. Pentru a descoperi infractiunile si a identifica pe
infractori, pentru a stringe probele din care sa se poata trage concluzia daca este
sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata, desfasoara o activitate de
informare si de instructie prealabila, care urmeaza regulile procesului
inchizitorial, procedura fiind, in general, secreta, scrisa si necontradictorie;
tortura a fost oficial abolita. |n faza de judecata, instanta compusa din
judecatori de profesie si, in unele cazuri, si din cetateni (jurati) dezbate cauza
in prezenta Ministerului Public, a partilor si a aparatorilor lor, in sedinta publica,
orala si contradictorie, cu asigurarea dreptului la aparare. |n acest mod erau
adoptate, in faza de judecata, elementele pozitive ale procesului penal
acuzatorial. |n locul probelor legale a fost adoptat regimul probelor libere,
evaluarea lor facindu-se pe baza convingerii intime a judecatorilor. Exista si
elemente de intrepatrundere, unele elemente acuzatoriale patrunzind in faza
preliminara (de exemplu existenta unei anumite contradictorialitati prin prezenta
aparatorului la unele acte de instructie prealabila), dupa cum unele elemente
inchizitoriale se pot manifesta in faza de judecata (sedinta de judecata secreta).
Introdus mai intii in Franta, prin codul de instructie criminala din 1808,
procesul penal mixt s-a extins apoi la cea mai mare parte a legislatiei moderne,
fiind adoptat si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936.
|ntre cele doua razboaie mondiale, in evolutia procesului penal mixt s-au
manifestat doua variante:

procesul penal din tarile cu democratie liberala in care au fost aparate cu

fermitate interesele individuale in raport cu cele ale statului, dezvoltindu-se
garantii procesuale importante pentru asigurarea respectarii neabatute a
drepturilor fundamentale ale omului1;

procesul penal in tarile cu regim autoritar:

in Germania hitlerista s-a instituit un regim de teroare judiciara

impotriva oponentilor regimului, in care un rol predominant l-a judecat

politia secreta si magistratii incadrati in partidul national-socialist, supusi
dispozitiilor date de conducerea acestuia; cind s-a socotit necesar, s-a

libertatea individual`, inviolabilitatea domiciliului [i a coresponden]ei,

prezum]ia de nevinov`]ie, dreptul la ap`rare

DPPpg12

renuntat si la procesele politice, trecindu-se la rafuiala directa, prin

exterminari individuale si in masa, in cadrul lagarelor de detinuti politici;

in U.R.S.S. abandonindu-se principiul separarii puterilor in stat

si supunindu-se intreaga activitate de stat (inclusiv justitia) puterii unice a

sovietelor, sub conducerea politica a partidului comunist s-a instaurat
un proces penal autoritar, indreptat mai intii impotriva fostilor mosieri si
capitalisti, apoi impotriva oricarui oponent al regimului comunist;
ancheta penala a fost incredintata organelor de militie, securitate si
procuratura (organe de represiune ale statului autoritar comunist);
completele de judecata s-au format cu asesori populari, avind majoritatea
in luarea hotaririlor; s-a desfiintat apelul, s-au restrins garantiile in ce
priveste

libertatea

individuala,

inviolabilitatea

domiciliului

si

corespondentei, dreptul la aparare;

dupa 1945, sub influenta politica a U.R.S.S. asupra tarilor

socialiste din centrul si estul Europei, caracteristicile procesului penal

sovietic au fost introduse si in legislatia acestor tari, formindu-se un bloc
al statelor cu proces penal mixt, dar de conceptie si de practica autoritara.
|n perioada interbelica si in prezent a continuat sa functioneze in Anglia, SUA
si tarile aflate sub influenta legislatiei engleze un procesul penal acuzatorial.
4) Procesul penal modern si cerintele drepturilor omului

recunoscute pe plan international

Dupa al doilea razboi mondial s-a produs o miscare umanista pe plan
international, mai intii teoretica si apoi transpusa in acorduri internationale,
pentru asigurarea unei mai mari protectii a omului impotriva abuzurilor posibile
ale autoritatilor judiciare.
Pe plan teoretic, in cadrul unor congrese, conferinte, colocvii initiate de
asociatii stiintifice internationale din domeniul stiintelor penale (Asociatia
Internationala de Drept Penal, Societatea Internationala de Aparare Sociala,
Societatea Internationala de Criminologie) s-au examinat si teme legate de modul
de organizare si functionare a procesului penal, in spiritul unei mai intense
ocrotiri a drepturilor fundamentale ale omului, in special in cursul urmaririi
penale2.

|n raport de aceste direc]ii de dezvoltare a legisla]iei procesual penale,

unii autori sus]in c` ar exista cel pu]in teoretic [i un al patrulea tip de proces:
cel de ap`rare social`.

DPPpg13

Conceptia liberala privind reglementarea procesului penal, preconizind

institutii si reglementari care sa garanteze in mai mare masura drepturile
fundamentale ale cetatenilor, in contactul lor cu autoritatile judiciare penale, in
special in acele legislatii cu caracter autoritar, s-a manifestat si in cadrul unor
acorduri internationale in cadrul sau in afara ONU. La 10 noiembrie 1948,
Adunarea Generala a ONU a adoptat Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, in care au fost inscrise ca drepturi fundamentale inviolabilitatea
persoanei, a domiciliului si a corespondentei, prezumtia de nevinovatie,
garantarea dreptului la aparare, principiile publicitatii, contradictorialitatii si
oralitatii sedintei de judecata. Statele care au ratificat declaratia s-au obligat sa
dezvolte respectul pentru aceste drepturi si sa treaca la aplicarea lor universala si
efectiva. La 4 noiembrie 1950 a fost semnata la Roma Conventia Europeana de
aparare a Drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prin care statele
occidentale au adoptat dispozitii si in domeniul procedurii penale, sub forma
unor garantii privind arestarea si detinerea preventiva, prezumtia de nevinovatie,
desfasurarea echitabila a judecatii si asigurarea dreptului la aparare. |n acest spirit
a fost elaborat Codul de procedura penala francez din 1958 si, mai ales, au fost
adoptate modificarile acestui Cod prin legile din 1970 si 1975, cind s-a introdus
masura controlului judiciar, care reduce in mod simtitor sfera de aplicare a
detinerii preventive. Dispozitiile liberale ale Conventiei de la Roma din 1950 se
impun, in baza unei prevederi constitutionale, instantelor judecatoresti franceze,
chiar daca nu-si au corespondent in legislatia franceza.
Adunarea Generala ONU a adoptat la 16 decembrie 1966 Pactul
International cu privire la drepturile civile si politice, in care un loc insemnat il
ocupa dispozitiile privind ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului in
derularea procesului penal. Acest Pact, intrat in vigoare prin ratificarea sa de cele
mai multe membre ONU, printre care si Romnia (1974), reflecta conceptia
liberala cu privire la procesul penal, fie sub forma procesului acuzatorial (anglosaxon), fie a procesului mixt (tarile occidentale), accentul fiind pus pe garantiile
impotriva arbitrariului autoritatilor judiciare, pe respectarea drepturilor
fundamentale ale cetatenilor, a dreptului la aparare. Ca urmare a acestui act cu
caracter international, s-au produs modificari in legislatia procesual penala a
multor state, spre a se adapta conceptiei liberale dominante pe plan mondial.
Carta de la Paris pentru o noua Europa, semnata si de Romnia, confirma inca
o data caracterul universal al conceptiei liberale despre procesul penal si pune

DPPpg14

baza perfectionarii reglementarilor in domeniul represiunii penale, pe plan

international, in spiritul documentelor internationale amintite.
O contributie la extinderea conceptiei liberale in reglementarea procesului
penal din tarile cu orientare autoritarista il are si Comitetul Natiunilor Unite
pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor care, prin congresele,
sesiunile grupurilor consultative si studiile efectuate, a initiat propuneri de
introducere a unor institutii si reglementari de natura a asigura o protectie mai
mare drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor in cadrul activitatii
autoritatilor judiciare.
5) Procesul penal din Romnia moderna

Transformarile legislative ce au urmat Unirii Principatelor Rom#ne si apoi a

proclamarii Rom#niei ca stat independent s-au produs sub influenta legislatiei
franceze, astfel incit procedura penala adoptata in 1864 a fost sub forma
procesului penal mixt, in varianta sa liberala. Aceasta varianta liberala a fost
mentinuta si dupa unificarea legislatiei penale si procesual penale ce a avut loc in
1936, fiind mult largite si intarite garantiile dreptului la aparare, justitia
constituind una din cele trei puteri ale statului de drept.
|n conditiile evolutiei Rom#niei spre un stat autoritar, mai intii in cadrul
dictaturii regale si apoi a celei militare, procesul penal mentinut in structura
procesului mixt a suferit unele transformari de natura a intari represiunea penala,
incepindu-se cu desfiintarea Curtilor cu jurati si infiintarea sectiilor criminale la
Curtile de apel (1939) si apoi, in cursul razboiului, prin trecerea in competenta
tribunalelor militare a judecarii unui mare numar de infractiuni de drept comun.
Dupa razboi (din 1948) s-a trecut la folosirea represiunii penale, prin
intermediul procesului penal, in scopul apararii noii puteri populare impotriva
adversarilor politici. Caracterul mixt al procesului penal s-a intarit prin acordarea
unei ponderi mai mari urmaririi penale, care a fost scoasa din competenta
judecatorilor de instructie si incredintata noilor organe ale puterii socialiste
(militie, securitate, procuratura); justitia a pierdut caracterul de a treia putere in
stat, fiind considerata doar o forma a activitatii statului socialist, supusa puterii
politice reprezentata de partidul unic al clasei muncitoare. Cu scopul de a apara
si consolida puterea clasei muncitoare, completele de judecata au fost formate
astfel incit asesorii populari (proveniti dintre muncitorii din fabrici si dintre
taranii cooperativizati) aveau cuvintul decisiv in solutionarea cauzelor penale;
totodata, s-a desfiintat apelul, pentru a reduce durata procesului, iar dreptul la

DPPpg15

aparare a fost restrins in cursul urmaririi penale, avocatura imbracind o forma

colectivista dependenta de administratia de stat si de puterea politica.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, precum si Pactul
International cu privire la drepturile civile si politice din 1966 au avut, tardiv, o
influenta si asupra legislatiei noastre; dreptul la aparare a fost trecut in
Constitutia din 1965 ca un drept fundamental al cetatenilor, iar in Codul de
procedura penala din 1968, desi pastra un caracter autoritar, a constituit un pas
spre o intarire a dreptului la aparare si acordarea mai multor garantii pentru
drepturile fundamentale ale omului. O miscare de idei progresiste a inceput sa se
desfasoare din 1977, in vederea reformarii urmaririi penale, prin introducerea
unor elemente de contradictorialitate si publicitate, de participare a aparatorului
la toate actele de urmarire penala. |nsa aceasta miscare de idei nu a adus nici o
modificare legislativa corespunzatoare si nici transformari in practica
autoritatilor judiciare.
Proclamarea de catre Revolutia din 1989 a separatiei puterilor in stat,
confirmata prin Constitutia din 1991, a determinat o schimbare de directie a
reglementarii procesului penal si a practicii judiciare spre varianta liberala a
procesului penal mixt. |n conditiile mentinerii in vigoare a Codului de procedura
penala din 1968, s-a intervenit prin modificari legislative pentru a readuce in
prim plan apararea intereselor individuale, a drepturilor fundamentale ale
cetatenilor (care, anterior, fusesera subordonate intereselor partidului unic).
Justitia a capatat pozitia de a treia putere a statului, independenta de puterea
executiva si de lupta politica, introducindu-se garantia inamovibilitatii
judecatorilor si a desfiintarii institutiei asesorilor populari; activitatea de urmarire
a Ministerului Public a fost pusa sub controlul instantelor judecatoresti; s-a
reintrodus apelul, ca prima cale de atac ordinara, in vederea inlaturarii erorilor de
fapt ce s-ar produce la judecata in prima instanta; s-a perfectionat reglementarea
urmaririi penale, admitindu-se participarea avocatului la efectuarea instructiei
prealabile; avocatura a fost scoasa de sub conducerea Ministerului Justitiei, fiind
asezata pe baze autonome, cu largi posibilitati de asigurare a dreptului la aparare
in cadrul procesului penal.
|n Constitutia Romniei s-au prevazut numeroase garantii pentru drepturile
fundamentale ale cetateanului, care au incidenta in procesul penal. S-au inscris
astfel de drepturi si libertati fundamentale: egalitatea in drepturi, libertatea
individuala, dreptul la aparare si prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea

DPPpg16

domiciliului si secretul corespondentei, libertatea de exprimare etc. S-a adoptat

dispozitia potrivit careia prevederile constitutionale privind drepturile si
libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romnia este
parte, acestea avind prioritate fata de legile interne.
Cadrul nou constitutional impune concluzia ca procesul nostru penal, de tip
mixt, a fost reasezat intr-o conceptie liberala, dupa modelul democratiilor
occidentale, capatind astfel, sub aspect legislativ, caracterele unui proces modern
si democratic; sub aspectul activitatii practice sint create conditiile unei depline
aparari a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, prin acordarea unei
reale independente a factorilor care concura la realizarea justitiei instantele
judecatoresti, Ministerul Public, avocatura.
2.

Dreptul procesual penal ramura a sistemului de drept

1) Dreptul procesual penal parte componenta a sistemului de

drept al Romniei
Statul de drept exprima cerinta adoptarii unei reglementari amanuntite a
activitatii prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a celor care comit
infractiuni, deoarece aceasta reglementare trebuie sa asigure atit interesul
societatii pentru descoperirea imediata a infractiunilor, dovedirea cu certitudine a
acelora care le-au savirsit, precum si justa lor sanctionare, potrivit legii penale,
cit si interesul individual al cetatenilor, ca drepturile persoanelor nevinovate sa
fie intru totul respectate. Normele juridice care reglementeaza desfasurarea
procesului penal formeaza o ramura a dreptului nostru, sub denumirea de drept
procesual penal.
Dreptul procesual penal este o ramura a sistemului de drept al Rom#niei,
cuprinzind totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea
autoritatilor judiciare si a partilor, precum si raporturile ce se stabilesc in
procesul de constatare a faptelor ce constituie infractiuni si a aplicarii
pedepselor si a masurilor prevazute de legea penala celor care le-au savirsit.
|n ce priveste denumirea acestei ramuri de drept, s-a folosit multa vreme
denumirea de procedura penala, iar uneori, pentru a sublinia caracterul derivat
din dreptul penal, si denumirea de drept penal formal sau drept penal
procedural. Denumirea de procedura penala era legata de Codul de procedura
penala, reflectind ansamblul procedeelor prin care se asigura aplicarea
pedepselor celor care au savirsit infractiuni. Aceasta denumire este folosita si

DPPpg17

astazi de autorii francezi, ale caror lucrari sint intitulate Procdure pnale.
Denumirea de drept procesual penal a fost folosita in literatura de specialitate
italiana si germana si a fost preluata la noi de Traian Pop, considerind ca pentru
aceasta denumire exista o tendinta generala in celelalte tari de a o adopta si
credem ca in curind va deveni termenul tehnic universal. Dupa 1948, in
Romnia a fost folosita denumirea de drept procesual penal in toate materialele
de specialitate care au aparut, indicate in bibliografia generala, precum si a
disciplinei care se preda in invatamintul juridic superior. Preferinta acordata in
prezent denumirii de drept procesual penal are in vedere obiectul principal al
reglementarii, in sensul ca s-a pus accentul pe procesul penal, care cuprinde
intreaga activitate a autoritatilor judiciare si a partilor in dinamica sa, inclusiv
prerogativele si drepturile acestora, in timp ce procedura semnifica mai ales
procedeele prin care se actioneaza; normele de drept procesual penal
reglementeaza in primul rind actele procesuale si masurile procesuale, ca acte de
dispozitie necesare pentru ca infractorul sa fie adus in fata autoritatilor judiciare
si sa fie sanctionat potrivit legii penale; in al doilea rind, reglementeaza si actele
procedurale prin care actele procesuale de dispozitie sint aduse la indeplinire; or,
normele de procedura se considera a fi complementare fata de regulile care
reglementeaza procesul, ratiune pentru care se considera ca au prioritate normele
procesuale, justificind astfel si denumirea de drept procesual penal.
Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme juridice in vigoare, este drept
pozitiv, iar prin obiectul sau face parte din dreptul public. Instituind autoritatile
publice judiciare care desfasoara activitatea de tragere la raspundere penala a
infractorilor, prin aplicarea constringerii de stat, in interesul societatii, dreptul
procesual penal nu se poate situa decit in cadrul sistemului de drept denumit
drept public. Ca urmare, normele dreptului procesual penal, interesind
infaptuirea justitiei in materie penala, ca una dintre puterile ce se exercita in stat,
sint, in principiu, de ordine publica.
Fiind o parte componenta a sistemului de drept al Rom#niei, dreptul
procesual penal reflecta si esenta sistemului de drept din care face parte. |n
conditiile sistemului de drept autoritar de dinainte de 1989, in reglementarea
procesului

penal

au

existat

numeroase

elemente

de

autoritarism,

supraevaluindu-se interesul colectiv in detrimentul interesului individual al

cetatenilor; in conditiile unei reglementari de conceptie liberala, spre care se
indreapta sistemul nostru de drept in baza noii Constitutii, dominanta va fi

DPPpg18

asigurarea unei cit mai ferme aparari a drepturilor si intereselor cetatenilor, prin
inlaturarea abuzurilor, atitudinii discretionare, a nedreptatilor, fara a se slabi insa
activitatea de combatere a infractiunilor.
Pentru a se asigura un judicios echilibru intre interesele societatii si interesele
individuale ale fiecarui cetatean, normele dreptului procesual penal trebuie sa
conduca la constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie
infractiuni, astfel ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata
potrivit legii penale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere
penala. Acest obiectiv presupune in primul rind aflarea adevarului cu privire la
faptele savirsite si persoanele care le-au comis, orice eroare judiciara aducind
atingere prestigiului justitiei si suferinte morale, fizice sau materiale celor
nevinovati. |n acest scop, normele care reglementeaza procesul penal trebuie sa
fie simple, clare si sa asigure promptitudinea reactiei societatii in cazul
incalcarii legii penale. O norma simpla si clara este de natura a putea fi
cunoscuta de toti si aplicata cu precizie, inlaturind orice arbitrar din partea
autoritatilor si orice incercare de sustragere de la raspundere din partea celor
vinovati. Promptitudinea (celeritatea) in declansarea si desfasurarea activitatii
judiciare constituie o calitate a procesului penal, caci in caz de condamnare a
infractorului constringerea penala intervine imediat, producind puternice efecte
represive si preventive, iar in caz de achitare a inculpatului se intrerupe o clipa
mai devreme orice constringere procesuala asupra lui.
Dreptul procesual penal este, de regula, codificat, in sensul ca aproape
totalitatea normelor juridice pe care le cuprinde sint sistematizate intr-o singura
lege, intr-un cod de procedura penala. Codificarea prezinta avantajul ca permite
o mai buna insusire si aplicare a normelor sistematizate intr-un cod, dar asigura
si conditiile unei stabilitati in reglementarea procesului penal, deoarece un cod
are o mai mare durata in timp decit o lege obisnuita. Astfel, Codul de procedura
penala francez din 1808 a dainuit pina in 1958, Codul de procedura penala
rom#n din 1864 a fost in vigoare timp de 72 de ani, iar codul actual a depasit 30
de ani de la punerea sa in aplicare. Codificarea normelor de drept procesual penal
nu exclude cuprinderea unor norme si in alte legi, cum sint cele de organizare si
functionare a autoritatilor judecatoresti sau cele prin care se prevad dispozitii
legale speciale, aplicabile numai in anumite cauze penale, sau prin care se
instituie norme procesuale noi. Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme

DPPpg19

ce reglementeaza procesul penal, are o sfera mai cuprinzatoare decit Codul de

procedura penala.
2) Autonomia dreptului procesual penal

|n literatura de specialitate se recunoaste astazi autonomia dreptului procesual

penal, fiind considerat ca o ramura de sine statatoare a sistemului de drept.
Au fost exprimate si puncte de vedere deosebite, care, punind accentul fie pe
aspectul sau procesual, fie pe cel penal, au considerat dreptul procesual penal ca
o subramura a sistemului de drept, incluzindu-l intr-un asa-zis drept procesual
general ori drept judiciar sau in dreptul penal.
Unii autori fac o deosebire intre dreptul substantial si dreptul formal, ultimul
constituind procedura dupa care se aplica dreptul material; ca urmare, s-a
considerat ca exista un drept formal sau procesual general, cu mai multe
subramuri penal, civil, administrativ astfel incit dreptul procesual penal isi
pierde autonomia in cadrul sistemului de drept. Acest punct de vedere a pornit de
la dreptul aceleiasi instante de a judeca atit procese penale, cit si civile, precum si
de la existenta unor principii si elemente de tehnica procedurala comune celor
doua forme de proces; se argumenta ca partile comune ale tuturor procedurilor
constituie o unitate, care se diversifica numai in raport cu specificul fiecarui
proces; ceea ce este specific formeaza subramurile drept procesual penal si
drept procesual civil iar toate subramurile impreuna cu ceea ce este comun
formeaza ramura dreptului procesual.
O alta opinie, formulata mai ales in dreptul sovietic si preluata apoi si de
juristii rom#ni in perioada 19501964, include dreptul procesual penal, ca
subramura de drept, intr-o ramura mai mare cu denumirea de drept judiciar,
format din norme care reglementeaza constituirea si functionarea organelor
judiciare, comune procesului penal si civil. |n argumentarea acestui punct de
vedere se sustine ca trebuie sa fi unificate normele cu caracter organizatoric, care
privesc organele judecatoresti, procuratura, avocatura, oficiile juridice, cu
normele cu caracter functional, care privesc modul de desfasurare a activitatii
acestor organe, unele dintre ele fiind comune procesului penal si civil, iar altele
fiind specifice fiecarui proces. Aceste opinii au fost criticate pe considerentul ca
se intemeiaza pe legaturi externe si formale, pe existenta unor principii si
prevederi asemanatoare, omitindu-se a se avea in vedere continutul normelor, cu
specificul relatiilor sociale reglementate de norme, care conduc la concluzia

DPPpg20

existentei a doua ramuri distincte, autonome, de drept procesual civil si drept

procesual penal.
Autorii care pun accentul pe unitatea normelor care reglementeaza
represiunea penala considera ca exista o singura ramura de drept dreptul penal
cu doua subramuri dreptul penal substantial si dreptul penal procedural
(formal). Pornindu-se de la ideea ca dreptul penal nu se poate aplica decit prin
intermediul dreptului procesual penal, deci de la existenta unei legaturi organice
intre aceste ramuri ale dreptului, se considera ca trebuie sa existe o singura
ramura a dreptului referitoare la pedepsirea celor ce comit infractiuni, cu o
subramura cuprinzind normele care prevad faptele ce constituie infractiuni,
persoanele ce pot fi trase la raspundere penala si sanctiunile ce li se pot aplica
dreptul penal substantial (material) si cu o alta subramura cuprinzind normele
care prevad organele implicate in tragerea la raspundere penala a infractorilor si
in aplicarea pedepselor si normele care reglementeaza procesul prin care se
realizeaza represiunea dreptul penal procedural (formal).
Desi exista o strinsa legatura intre dreptul penal substantial si dreptul
procesual penal, literatura juridica in majoritatea ei considera ca exista doua
ramuri distincte ale sistemului de drept dreptul penal si dreptul procesual
penal fiecare dintre ele cuprinzind norme care reglementeaza relatii sociale
distincte. Argumentele autonomiei dreptului procesual penal sint urmatoarele:

|n activitatea pe care o desfasoara, autoritatile judiciare stabilesc raporturi

juridice intre ele, intre ele si partile din proces, intre ele si alti participanti la
proces; si partile stabilesc raporturi juridice intre ele sau cu aparatorii si
reprezentantii lor. Dintre toate raporturile procesual-penale dinstingem, insa,
un raport specific, care se stabileste intre autoritatea judecatoreasca ca
reprezentant al societatii si inculpat ca persoana trasa la raspundere
penala pentru savirsirea unei infractiuni. |ntrucit acest raport juridic procesual
penal constituie mijlocul prin care se aplica legea penala celui care a comis o
infractiune, este considerat ca raportul juridic procesual penal fundamental
(principal) si determina specificitatea tuturor raporturilor juridice care se
stabilesc in cadrul activitatii de pedepsire a infractorilor.

Specificitatea raporturilor de drept procesual penal fata de cele de drept penal

si de drept procesual civil, cu care s-a incercat a se forma corp comun, rezulta
din mai multe trasaturi caracteristice:

DPPpg21

Fiind mijlocul prin care se realizeaza constringerea de stat si

aplicarea de pedepse celui ce a comis o infractiune, raportul de drept

procesual penal fundamental este un raport juridic de putere, de
autoritate, trasatura comuna raportului de drept procesual civil si de drept
penal, dar deosebita de cea a raporturilor juridice bazate pe echivalent.
Fata de alte raporturi juridice de autoritate (de drept constitutional,
administrativ, financiar), raportul de drept procesual penal fundamental
se distinge prin autoritatea publica ce exericta contringerea autoritatea
judecatoreasca (Ministerul Public, instanta judecatoreasca); prin aceasta
se distinge si de raportul de drept penal care se stabileste intre stat si
infractor.

|ntrucit si la raportul de drept procesual civil unul dintre subiecte

este instanta de judecata, o alta trasatura a raportului de drept procesual

penal fundamental care-l diferentiaza de cel procesual civil se refera la
obiect; raportul de drept procesual penal constituie mijlocul prin care se
definitiveaza raportul de drept penal de conflict dintre societate si
infractor, prin determinarea identitatii infractorului in persoana celui
condamnat si prin fixarea sanctiunii penale pe care acesta trebuie sa o
sufere, in timp ce raportul de drept procesual civil are ca obiect
solutionarea unui conflict cu caracter personal sau patrimonial intre
persoanele fizice, intre cele fizice si juridice, intre cele juridice.

{i prin continutul sau, raportul de drept procesual penal

fundamental prezinta trasaturi specifice; autoritatile judiciare au ca

sarcina de serviciu combaterea si prevenirea infractiunilor, astfel incit ele
nu-si exercita doar un drept, o prerogativa, ci si o obligatie ce trebuie
indeplinita, ce se exercita din oficiu. Daca raportul de drept procesual
civil se stabileste la cererea partilor adresata instantelor judecatoresti,
raportul procesual penal fundamental prezinta in continutul sau
particularitatea ca autoritatile judiciare trebuie sa-si indeplineasca din
proprie initiativa (din oficiu), obligatiile corelative din continutul
raportului juridic, fara sa astepte formularea de cereri prin exercitarea de
catre inculpat a drepturilor ce-i sint conferite.
Avind trasaturi specifice, care le deosebesc de celelalte raporturi juridice,
raporturile de drept procesual penal determina specificul si normele de drept care
le reglementeaza, iar acest criteriu principal de clasificare a normelor de drept in

DPPpg22

ramuri ale sistemului de drept conduce la parerea aproape unanima a existentei

unei ramuri de drept autonome, denumita drept procesual penal.
3) Legatura organica si functionala dintre dreptul penal si

dreptul procesual penal

Facind parte din acelasi sistem, ramurile de drept au legaturi intre ele, unele
mai strinse, altele mai reduse.
|ntrucit dreptul constitutional cuprinde prevederi care se refera la garantarea
libertatii persoanei impotriva oricarei arestari abuzive, la prezumtia de
nevinovatie, la egalitatea in fata legii si justitiei, precum si la principiile de
organizare si functionare a autoritatii judecatoresti, care stau si la baza procesului
penal, exista o legatura strinsa intre dreptul constitutional si drept procesual
penal.
Activitatea organelor de cercetare penala ale politiei se desfasoara pe baza
normelor dreptului administrativ, care isi pastreaza o anumita influenta si in
activitatea de cercetare penala pe care o desfasoara pe baza normelor de drept
procesual penal.
Procesul penal, ca si procesul civil, se desfasoara in fata acelorasi instante
judecatoresti, aceiasi judecatori judeca si cauze penale si cauze civile, pe baza
unor principii apropiate, in esenta lor, a unor procedee de judecata asemanatoare,
pronuntindu-se sentinte si decizii cu forme comune; ca urmare, intre dreptul
procesual penal si dreptul procesual civil exista suficiente legaturi, mai ales ca in
cadrul procesului penal se exercita o actiune civila sau se ridica chestiuni
prealabile, ce implica si norme ale dreptului procesual civil.
Cea mai strinsa legatura exista insa intre dreptul penal si dreptul procesual
penal, ratiune pentru care unii autori l-au denumit dreptul penal procedural
(formal). Aceasta legatura are un caracter organic si functional, deoarece ea se
refera la normele care reglementeaza, pe de o parte, dreptul statului de a pedepsi
pe infractori, iar pe de alta parte, mijlocul prin care se realizeaza acest drept.
Pentru a se exprima legatura organica dintre drept si procedura sa se
obisnuieste a se spune ca normele de drept penal fara proces sint fara aplicare in
practica sociala, intrucit activitatea prin care se aplica pedepsele celor ce au
comis infractiuni este reglementata de normele dreptului procesual penal;
totodata, procesul penal fara normele de drept penal este lipsit de obiect,
deoarece infractiunile ce trebuie descoperite si pedepsele ce trebuie aplicate
infractorilor in cadrul procesului penal sint prevazute de normele dreptului penal.

DPPpg23

Asadar, dreptul penal fara drept procesual penal ar fi ineficient, iar drept
procesual penal fara drept penal nu ar avea ratiune de a exista.
Aceasta legatura organica se manifesta si intre raportul de drept penal si
raportul de drept procesual penal. Desi se naste odata cu savirsirea infractiunii,
raportul de drept penal dintre stat si infractor nu se poate definitiva decit prin
intermediul raportului de drept procesual penal, dintre instanta de judecata si
inculpat, care stabileste cine este infractorul si pedeapsa ce ar trebui sa o sufere;
fara raport de drept penal nu trebuie sa existe raporturi de drept procesual penal,
caci fara infractiune savirsita de o persoana responsabila penal nu exista nici o
justificare de a se declansa reactia societatii prin procesul penal; insa odata ce s-a
nascut raportul de drept penal prin savirsirea unei infractiuni, devine obligatorie
stabilirea raportului de drept procesual penal pentru tragerea la raspundere si
condamnarea penala a inculpatului vinovat de savirsirea infractiunii.
Exprimind aceasta legatura, unele institutii juridice au caracter mixt, fiind
reglementate atit de normele dreptului penal, cit si de cele ale dreptului procesual
penal; in aceasta situatie juridica sint plingerea prealabila, sesizarea din partea
organului competent, regimul special al minorilor infractori etc. |n unele cazuri
aceste institutii mixte sint reglementate prin acelasi act normativ, astfel incit se
pune problema de a determina care sint normele de drept penal si care sint
normele de drept procesual penal. Normele de drept penal se pot distinge usor
prin referirea lor la dreptul de a pedepsi al statului, instituind infractiuni si
pedepse, cauze de excludere si de inlaturare a raspunderii penale, circumstante
de atenuare sau de agravare a acestei raspunderi. Normele de drept procesual
penal se refera la organizarea, functionarea si atributiile autoritatii judecatoresti,
la desfasurarea procesului penal si la formele procesuale ce trebuie respectate.
Determinarea exacta a normelor care apartin dreptului procesual penal prezinta
interes practic, interpretarea si aplicarea lor in timp si spatiu urmind reguli
diferite.
I.2.

Locul dreptului procesual penal in sistemul de stiinte

juridice
1.

Obiectul si metodele stiintifice ale dreptului procesual penal

1) Obiectul stiintei dreptului procesual penal

|n afara de sensul de ramura a sistemului de drept, dreptul procesual penal

are si sensul de stiinta juridica, de sistem de cunostinte, cu valoare de adevar,

DPPpg24

despre dreptul procesual penal ca ansamblu de norme juridice. |n timp ce

obiectul de reglementare al dreptului procesual penal, ca ramura de drept, il
constituie procesul penal, obiectul de studiu al dreptului procesual penal, in
sensul de stiinta juridica, il constituie normele de drept procesual penal.
Avind caracterul de cercetare stiintifica, studiul normelor dreptului procesual
penal nu se rezuma la o acumulare de cunostinte despre continutul si sfera de
aplicare a fiecarei norme in parte, ci aceste cunostinte sint reunite intr-un
ansamblu sistematizat de concepte, principii, teorii proprii. {tiinta dreptului
procesual penal elaboreaza, astfel, prin generalizarea elementelor comune ale
ansamblului de norme juridice, conceptele fundamentale ale procesului penal
(actiune, functie procesuala, probe, mijloace de proba, acte si masuri procesuale
etc.) si stabileste legaturile strinse dintre acestea; prin abstractizarea a ceea ce
este esential si determinant in reglementarea procesului penal, deduce principiile
de baza ale intregului drept procesual penal (de exemplu principiul legalitatii,
aflarii adevarului, asigurarii dreptului la aparare) sau ale unora dintre institutiile
sale, ale unora din fazele sale procesuale (libera apreciere a probelor, publicitatea
sedintei de judecata etc.); construieste teorii ale unor institutii ale procesului
penal (teoria probelor, a cailor de atac); stabileste necesitatile de perfectionare a
reglementarii procesului penal, in baza studiului eficientei unor norme in
realizarea scopului pentru care au fost edictate. Folosind o conceptie unitara in
elaborarea conceptelor, principiilor, teoriilor cu privire la normele dreptului
procesual penal pe care le studiaza, stiinta dreptului procesual penal construieste
un sistem de cunostinte in cadrul caruia conceptele, principiile, institutiile devin
parti ale aceluiasi intreg. Reflectind in mod just realitatea reglementarii
procesului penal, obtinind conceptualizari exacte si sistematizari dupa criterii
riguros verificate, stabilind legitati de dezvoltare si servind, prin toate rezultatele
obtinute, la perfectionarea practicii sociale in combaterea si prevenirea
fenomenului infractional, studiul normelor de drept procesual penal isi justifica
caracterul de stiinta juridica.
Cercetarea stiintifica in domeniul dreptului procesual penal se desfasoara in
urmatoarele directii:
a) Cercetarea multilaterala a normelor de drept procesual penal in vigoare ,

implicind:

conditiile obiective care au determinat o anumita reglementare,

pentru a putea explica inlocuirea unei reglementari cu alta;

DPPpg25

continutul reglementarii, in vederea insusirii si aplicarii corecte,

in spiritul legii, a normelor in vigoare.

Studiul

normelor

de

drept

procesual

penal

se

face

sistematizat,

examinindu-se atit problemele teoretice ale ansamblului normelor (locul

ramurii in sistemul de drept, modul de aplicare a normelor in timp si spatiu,
interpretarea lor, principii fundamentale etc.), cit si ale fiecarei institutii
procesuale (actiuni, competenta, probe etc.), ale fiecarei faze, etape, stadiu de
desfasurare a procesului (urmarire penala, judecata in prima instanta, in apel,
in recurs), ale fiecarei norme de drept procesual penal (mod de citare, nulitate
relativa si absoluta). Studiul trebuie sa verifice justetea fiecarei noi
reglementari atit in raport de vechea reglementare, dar si de conditiile care au
determinat-o, sa constate normele care nu sint corespunzatoare, sa faca
propuneri pentru inlocuirea lor, de perfectionare a reglementarii (de lege
ferenda). Cercetarea stiintifica trebuie sa se intemeieze pe o conceptie
progresista care, luind in considerare interesul societatii pentru o reactie
prompta si ferma impotriva infractorilor, sa asigure totodata cea mai
puternica protectie a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor.
b) Studiul practicii judiciare in aplicarea normelor de drept procesual penal,

verificindu-se astfel justetea tezelor teoretice in lamurirea continutului

fiecarei norme, eficienta normelor in descoperirea, judecarea si condamnarea
celor vinovati, dar totdata in asigurarea ca nici o persoana nevinovata sa nu
sufere constringeri din partea autoritatilor judiciare. Practica judiciara ofera
omului de stiinta elemente noi, nediscutate in teorie, care, dupa verificarea
lor din punct de vedere teoretic, sint generalizate si pot conduce la
propunerea de a fi reglementate ca norme de drept procesual penal.
c) Studiul legislatiei, practicii judiciare si a lucrarilor teoretice in domeniul

dreptului procesual penal din alte tari, pentru a cunoaste si folosi experienta
dobindita de acestea in domeniul activitatii judiciare. Aceasta cercetare
trebuie sa se intemeieze pe o conceptie stiintifica pentru a se opri la acele
institutii care corespund tarii noastre, atit conditiilor social-economice
dintr-un anumit moment, dar si traditiilor noastre legislative.
d) Valorificarea ideilor progresiste din trecut ale oamenilor de stiinta rom#ni

din domeniul procedurii penale, pentru a pune in evidenta traditiile inaintate

ale gindirii judiciare rom#nesti.

DPPpg26

Dupa 1989 au intervenit si pentru stiinta dreptului procesual penal directii

prioritare de cercetare. Adoptind o conceptie liberala asupra procesului penal, in
care drepturile fundamentale ale omului impun o protectie deosebita, stiinta
dreptului procesual penal trebuie sa evidentieze acele reglementari decurgind din
conceptia socialista autoritara, in lumina careia a fost redactat Codul de
procedura penala din 1968, care nu mai corespund statului de drept, si sa
propuna schimbarile legislative de procedura penala de natura a corespunde noii
conceptii si reglementarilor la nivel mondial. |n acest scop, cercetarea in
domeniul dreptului procesual penal trebuie sa manifeste spirit critic si cutezanta
atit in abandonarea unor reglementari depasite, cit si in abordarea solutiilor
propuse in disputa de idei din cadrul manifestarilor stiintifice internationale.
Cercetarile stiintifice in domeniul dreptului procesual penal se concretizeaza
in tratate, manuale, cursuri, monografii, studii, comentarii. Pentru a corespunde
unei cercetari stiintifice, notiunile, principiile, institutiile elaborate trebuie sa fie
in concordanta cu adevarul; existenta unor pareri diferite in unele probleme
generale sau de amanunt nu exclude caracterul stiintific al cercetarii, deoarece
adevarul rezulta din dispute de idei.
2) Metodele stiintei dreptului procesual penal

|n literatura de specialitate rom#na dinainte de 1944, sub influenta doctrinei

occidentale, s-a sustinut ca in cercetarea stiintifica in domeniul juridic trebuie
folosita metoda tehnico-juridica, care consta in studiul dogmatic, exegetic si
critic. {tiinta dogmatica a dreptului are de obiect normele juridice, principiile
constitutive si fundamentale, terminologia si forma lor, legaturile dintre ele,
tehnica de interpretare si de aplicare a lor.3 Fata de excesul la care s-a ajuns prin
abstractionism, s-a considerat ca dogmatica trebuie completata prin studiu
exegetic, care consta in cunoasterea antecedentelor, evolutiei si complexului de
elemente care au condus la statornicirea unor institutii sau norme de drept
pozitiv, precum si prin studiul critic, care exprima cerinta ca cercetarea normelor
pozitive sa se faca sub raportul valorii lor calitative, prin punerea in lumina a
tuturor imperfectiunilor, lacunelor si viciilor unei legi. Tehnicismul juridic, in
forma in care predominanta este dogmatica, se indeparta de metodologia lui Ioan
Tanoviceanu care, pe linga doctrina si jurisprudenta, in unitatea lor necesara, s-a
preocupat foarte de aproape de filosofie si istorie, deci de trecutul si de viitorul

V. Manzini

DPPpg27

institutiilor penale, precum si de critica dreptului prezent in vederea

imbunatatirii lui.
Dupa instaurarea statului socialist, ideologia unica fiind marxism-leninismul,
in stiintele juridice s-a considerat ca metoda generala de cercetare este dialectica
materialista, care a devenit astfel fundamentul teoretic al metodelor particulare.
Potrivit dialecticii materialiste, normele juridice sint studiate ca fenomene
sociale, in legatura lor organica cu conditiile concrete ale realitatii, in aparitia si
dezvoltarea lor. Ca urmare, studiul dreptului procesual penal trebuie sa patrunda
in esenta si continutul social-politic al reglementarii, raspunzindu-se in primul
rind intrebarii referitoare la interesele carei clase sint aparate de reglementarea
juridica, ceea ce, in ultima instanta, insemna a se interpreta dispozitiile legale de
pe pozitiile clasei muncitoare si a partidului sau marxist-leninist.
|ndepartind incarcatura ideologica ce implica folosirea dialecticii materialiste,
ajungem la concluzia ca studiul dogmatic, exegetic si critic al normelor de drept
procesual penal, intr-o imbinare armonioasa, raspunde cerintelor unei cercetari
stiintifice, fiind, in general, corespunzator si cerintelor metodologice invocate de
dialectica materialista.
|n cercetarea stiintifica a dreptului procesual penal se folosesc procedeele
logice ale gindirii: analiza si sinteza, deductia si inductia, in special la
interpretarea normelor de drept procesual penal in vigoare, a caror aplicare
trebuie sa fie in concordanta cu litera si spiritul legii, ca parte integranta a unui
ansamblu unitar de norme. Metoda istorica este folosita in studiul evolutiei in
timp a normelor de drept procesual penal, tinindu-se seama de conditiile socialeconomice si politice dintr-o anumita perioada de timp, explicind noua
reglementare, iar metoda comparativa situeaza reglementarea in vigoare in raport
cu legislatiile altor tari, cu sisteme procesuale diferite. Studiul critic al normelor
de drept procesual penal foloseste ca metode, pe linga metoda comparativa, si
studierea sub aspect cantitativ si calitativ a fenomenului judiciar in aplicarea
reglementarii, evaluat prin metodele sociologica, statistica, cibernetica.
2.

Autonomia stiintei dreptului procesual penal

1) Caracterul autonom al stiintei dreptului procesual penal

Obiectul de studiu al stiintei dreptului procesual penal fiind un ansamblu de

norme juridice care, prin particularitatile pe care le prezinta, determina pozitia sa
autonoma fata de celelalte ramuri ale sistemului de drept, este firesc ca aceeasi
pozitie sa o aiba si stiinta dreptului procesual penal in sistemul de stiinte juridice.

DPPpg28

Aceasta concluzie este sustinuta si de metodologia stiintei dreptului procesual

penal care, avind trasaturi distincte de ale altor stiinte juridice, are o anumita
pondere in determinarea caracterului sau autonom.
|n lucrarile stiintifice publicate se observa caracterul autonom al stiintei
dreptului procesual penal, caci in marea lor majoritate acestea se refera la
dreptul procesual penal sau la procedura penala, titluri distincte de al altor
stiinte cu care se afla in legatura, cum sint dreptul penal si dreptul procesual
civil. De asemenea, autonomia stiintei dreptului procesual penal se manifesta si
in existenta unei discipline de drept procesual penal sau de procedura penala in
invatamintul juridic superior, distincta de dreptul penal si de procedura civila.
Aceasta subliniere este necesara deoarece, desi se recunoaste autonomia stiintei
dreptului procesual penal, in unele lucrari de specialitate dreptul procesual penal
este inclus in titluri mai cuprinzatoare, al caror obiect de studiu il constituie si
dreptul penal, mai ales partea sa generala. Astfel, in literatura juridica franceza,
unele lucrari stiintifice studiaza dreptul procesual penal ca o parte a dreptului
penal, in ideea ca este un drept penal formal; ca urmare, lucrarile poarta titluri ca
Drept penal sau Drept criminal. De asemenea, unele organizatii stiintifice
internationale, care au ca obiect de studiu dreptul penal si dreptul procesual
penal, in denumirea lor se refera numai la dreptul penal (cum a fost Uniunea
Internationala de Drept penal si cum este actuala Asociatie Internationala de
Drept penal). |nainte de al doilea razboi mondial, in facultatile de drept din tara
noastra exista o singura disciplina de drept penal, in care era inclusa si predarea
procedurii penale.
Explicatia acestor titluri este data de conceptia dominanta in legatura cu
raporturile dintre dreptul procesual penal si dreptul penal, pe de o parte, si intre
dreptul procesual penal si alte forme de drept procedural (civil, administrativ,
disciplinar), pe de alta parte. Considerind ca dreptul procesual penal este in
realitate un drept penal formal sau procedural, acesta este inclus intr-o ramura
mai mare, in care s-ar include dreptul penal general, dreptul penal special si
dreptul procesual penal; totusi, si in aceasta conceptie i se recunoaste stiintei
dreptului procesual penal caracterul sau autonom.
2) Legaturile dreptului procesual penal cu alte stiinte juridice

Autonomia stiintei dreptului procesual penal nu exclude legaturile acestuia cu

alte stiinte juridice. Astfel, sarcinile principale si modul de organizare ale
autoritatii judecatoresti, fundamentate de stiinta dreptului constitutional, sint

DPPpg29

aprofundate si adaptate la necesitatile procesului penal de catre stiinta dreptului

procesual penal. |n legatura cu exercitarea actiunii civile determinate de paguba
produsa printr-o infractiune, atit in cazul in care este exercitata in fata instantei
civile, sint folosite realizarile stiintei dreptului procesual civil; de altfel, unele
notiuni ale stiintei dreptului procesual civil le intilnim, cu unele particularitati, si
la stiinta dreptului procesual penal (instanta de judecata, compunerea
completului de judecata, Ministerul Public, asistenta juridica, probe si mijloace
de proba, cai de atac, sentinta, decizie, incheiere).
Cea mai strinsa legatura exista intre stiinta dreptului procesual penal si stiinta
dreptului penal partea generala si partea speciala. Astfel, stiinta dreptului
procesual penal, in elaborarea tezelor sale teoretice si in examinarea normelor de
drept procesual penal, foloseste conceptele, categoriile si institutiile dreptului
penal4. La rindul sau stiinta dreptului penal foloseste rezultatele cercetarilor in
domeniul procedurii penale5. Aceasta legatura este prezenta in examinarea
tuturor institutiilor dreptului procesual penal, ratiune pentru care de multe ori
dreptul procesual penal este inclus intr-o ramura cu caracter mai general
dreptul penal sau dreptul criminal.
{tiinta dreptului procesual penal foloseste si rezultatele obtinute in domeniul
unor stiinte cu aplicatii la activitatea judiciara, dintre care mai importante sint
criminalistica, medicina legala, chimia, sociologia si psihologia judiciara.
Criminalistica elaboreaza metodele tehnico-stiintifice si tactice, precum si
mijloacele corespunzatoare, in vederea descoperirii infractiunilor, identificarii
infractorilor si stringerii probelor judiciare necesare, precum si a prevenirii
savirsirii de infractiuni, adaptind, in scopul cercetarii penale, rezultatele obtinute
de fizica, chimie, stiinte naturale, medicina si tehnica. Astfel, in activitatea
practica de urmarire penala se folosesc metode si procedee speciale de
fotografiere, de descoperire a urmelor lasate de infractor, de evidentiere a
falsificarii inscrisurilor, utilizindu-se aparate de fotografiat si microscoape
specializate, lampi de radiatii ultraviolete si infrarosii, izotopi radioactivi etc.; se
4

de exemplu inceperea urm`ririi penale are ca temei s`vir[irea unei

infrac]iuni, ale c`rei tr`s`turi [i con]inut sint determinate de [tiin]a dreptului
penal; urm`rirea nu poate fi inceput` dac` exist` o cauz` de inl`turare a
caracterului penal al faptei sau a r`spunderii penale, cauze care sint definite
de [tiin]a dreptului penal
5
de exemplu stabilirea diferen]ei dintre un concurs de infrac]iuni [i o
recidiv` depinde de ceea ce se in]elege in [tiin]a dreptului procesual penal
prin hot`rire penal` definitiv` [i data la care se consider` c` a intervenit
definitivarea hot`ririi

DPPpg30

folosesc, de asemenea, metode si procedee tehnice elaborate de criminalistica

pentru obtinerea unor rezultate complete si obiective cu ocazia ascultarii
invinuitilor, a martorilor, in cercetarea locului unde s-a savirsit fapta, in
reconstituire etc. Cu cit progresele realizate in criminalistica sint mai bine
insusite de politisti, procurori, judecatori, cu atit devine mai eficienta combaterea
si prevenirea infractiunilor.
|n cercetarea penala in care se investigheaza cauzele unei morti violente sau
suspecte, existenta sau inexistenta discernamintului, stabilirea comiterii violului,
gravitatea unei vatamari etc., stiinta dreptului procesual penal are strinse legaturi
cu medicina legala, prin expertiza medico-legala si cea psihiatrica, ambele
folosind metodele si mijlaocele de investigatie asupra corpului si psihicului
persoanei umane. |n cazul necesitatii de a se stabili compozitia chimica a unor
substante, otrava cu care s-a actionat etc., se folosesc rezultatele chimiei
judiciare. Pentru reusita activitatii de ascultare a invinuitilor, a persoanelor
vatamate, a martorilor, de mare ajutor sint analizele si metodele elaborate de
psihologia judiciara. Prin analiza si sinteza fenomenului judiciar, sociologia
judiciara contribuie la verificarea reglementarilor procesual penale si, eventual,
la propuneri de lege ferenda6.
3) Dreptul procesual penal ca disciplina de studiu in invatamintul

juridic superior
Cursul de drept procesual penal care se preda in facultatile de drept cuprinde
o sinteza a problemelor fundamentale ale stiintei dreptului procesual penal,
prezentate intr-un mod usor de asimilat de catre studenti. Volumul de cunostinte
care poate fi asimilat intr-un an de studiu nu permite tratarea in amanunt a tuturor
problemelor ce decurg din studiul dreptului procesual penal, ca ramura a
sistemului de drept, si nici toate aspectele in care metodologia stiintei dreptului
procesual penal asigura cercetarea lor. Astfel, unele aspecte ale dezvoltarii
istorice a dreptului procesual penal sau aspecte comparative cu aceeasi
problematica din alte tari, controversele care au aparut cu privire la interpretarea
unor dispozitii legale, dar care nu mai sint actuale ca urmare a fundamentarii
solutiei juste, nu sint cuprinse in curs, atit pentru a nu incarca memoria cu prea
multe cunostinte, cit si pentru a-i pastra o intindere corespunzatoare. Sint
6

|ntrucit combaterea eficient` a infrac]iunilor s`vir[ite necesit`, pe ling`

cuno[tin]ele de drept procesual penal, [i cuno[tin]e din domeniile [tiin]ifice
indicate mai sus, medicina legal` [i criminalistica sint disciplinele care se
predau in facult`]ile de drept din ]ara noastr`.

DPPpg31

explicate, insa, unele chestiuni elementare ale dreptului procesual penal (care in
lucrarile aprofundate nu isi au locul), necesare intelegerii categoriilor si
institutiilor mai complexe ale disciplinei.
Autorii rom#ni, inca inainte de 1948, au impartit problemele dreptului
procesual penal in doua mari diviziuni: partea generala si partea speciala. O
asemenea impartire este cu atit mai justificata sub imperiul Codului de procedura
penala din 1968, care cuprinde doua parti, una generala si una speciala. Spre
deosebire, insa, de dreptul penal, pentru care exista doua discipline (drept penal
partea generala si drept penal partea speciala), desi stiinta dreptului penal este
unitara, cele doua parti ale dreptului procesual penal (generala si speciala)
formeaza o singura disciplina, evidentiindu-se astfel si formal unitatea acestei
ramuri a stiintelor juridice.
|n partea generala a dreptului procesual penal sint studiate, ca notiuni
introductive, problemele generale ale ramurii de drept: obiectul, autonomia,
izvoarele normelor de drept procesual penal, particularitatile aplicarii lor, precum
si principiile fundamentale ale procesului penal. Sint studiate apoi institutiile si
dispozitiile comune care isi gasesc aplicarea in tot cursul procesului penal:
actiunile exercitabile in procesul penal, subiectii care exercita aceste actiuni si
subiecti impotriva carora se exercita actiunile, jurisdictia prin care se
solutioneaza actiunile, cu problemele de baza ale instantelor judecatoresti, printre
care si competenta. Ca institutii comune sint studiate probele si mijloacele de
proba, prin care se stabilesc faptele, faptuitorii si raspunderea lor; teoria generala
a masurilor procesuale, a termenelor si nulitatilor ca mijloace de activitate a
autoritatilor judiciare si ale partilor, in stricta respectare a legii de procedura
penala. Cunoasterea acestor chestiuni este necesara pentru intelegerea modului in
care se desfasoara procesul penal pe intregul sau parcurs.
Partea speciala se ocupa de regulile dupa care se desfasoara procesul penal
in cele trei faze ale sale: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a
hotaririi definitive de condamnare. Sint studiate astfel: problemele teoretice si
practice ale urmaririi penale, faza procesuala in care se strang probele de
vinovatie a invinuitului sau inculpatului, dupa care, in caz de vinovatie, se
dispune trimiterea sa in judecata in fata instantei judecatoresti penale; in cazurile
in care nu se efectueaza urmarirea penala, sint examinate regulile dupa care
poate fi sesizata direct instanta de judecata prin plingerea prealabila a persoanei
vatamate. |n continuare sint studiate regulile dupa care se desfasoara judecata in

DPPpg32

prima instanta, ca faza procesuala principala a procesului penal, in care se

hotaraste, dupa caz, condamnarea inculpatului (daca este vinovat de savirsirea
infractiunii si daca raspunde penal), achitarea (in cazul in cazre nu este vinovat
de savirsirea infractiunii) sau incetarea procesului penal (cind exista o cauza de
inlaturare a raspunderii penale). |n partea speciala sint studiate si caile de atac,
mijloace procesuale prin care se verifica daca hotarirea judecatoreasca
pronuntata este legala si temeinica, examinindu-se problemele pe care le pun
exercitarea si judecarea cailor ordinare de atac, cit si cele extraordinare. Ultima
faza procesuala studiata punerea in executarea a hotaririi penale definitive, cu
toate problemele de executare pe care le ridica incheie ciclul procesual comun
pentru majoritatea cauzelor in care se declanseaza procesul penal. |n final, cursul
trateaza procedurile speciale reglementate de lege, care deroga de la procedura
comuna (ca procedura in cauzele cu infractori minori, procedura in cazul
infractiunilor flagrante).
Tratind problemele dreptului procesual penal rom#n, in raport cu normele de
drept in vigoare, cursul nu omite a face comparatii cu reglementarea anterioara
sau cu reglementari din legislatia de procedura penala a altor tari.
3.

Dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal

Studii cu privire la normele de desfasurare a procesului penal sint cunoscute

inca din sec. XVI, dar ele au fost rare, problemele procedurii penale fiind tratate,
de regula, impreuna cu cele ale dreptului penal. Pe masura ce s-a dezvoltat stiinta
dreptului penal, cu scolile care au fundamentat dreptul statului de a pedepsi pe
infractori, s-au redus si studiile de procedura penala, deoarece penalistii si-au
indreptat atentia in special asupra studiului normelor de drept penal. Intrarea in
vigoare in 1808 in Franta a Codului de instructie criminala a condus la acordarea
unei mai mari atentii studiilor de procedura penala, mai ales ca jurisprudenta se
confrunta cu multe probleme ridicate in activitatea instantelor judecatoresti. Ca
urmare, in Franta a aparut in 18661867 lucrarea clasica de procedura penala, in
8 volume, a lui Faustin Hlie Trait de linstruction criminelle, urmata apoi,
intre 19061929, de tot atit de clasica lucrare, in 6 volume, a lui R. Garraud
Trait thoretique et practique dinstruction criminelle et de procdure pnale,
care au marcat dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal ca stiinta autonoma,
alaturata stiintei dreptului penal.

DPPpg33

|n sec. XX au continuat sa fie publicate renumite tratate, cursuri si comentarii

de procedura penala ale unor mari personalitati ale stiintelor penale7. Toate
aceste lucrari trateaza in special probleme de procedura penala din tarile in care
au aparut, avind insa si scurte sinteze asupra procedurii penale din alte tari.
Necesitatea perfectionarii luptei contra fenomenului infractional, in continua
crestere incepind cu a doua jumatate a sec. XIX, atit prin mijloace de drept penal
incriminari, pedepse, masuri de siguranta cit si prin mijloace de procedura,
care sa asigure si o represiune rapida, dar si apararea cetateanului nevinovat, au
condus la reuniuni ale specialistilor din diverse tari, ajungindu-se la infiintarea
unor asociatii cu caracter stiintific in domeniul stiintelor penale. |n 1889 trei
eminenti penalisti Fr. von Liszt (Germania), G. van Hamel (Olanda) si A. Prins
(Belgia) au fondat Uniunea Internationala de Drept Penal, ca o tribuna care sa
permita specialistilot in drept penal, procedura penala, criminologie, stiinta
penitenciara de a se reuni, a face schimb de pareri, de a influenta asupra
legislatorilor (care, spre sfirsitul secolului trecut, aveau tendinta de a inaspri
represiunea penala). Se incerca, pe de o parte, de a integra intr-o conceptie
unitara problemele dreptului penal si ale procedurii penale cu cele ale
criminologiei, penologiei, sociologiei, psihologiei, iar pe de alta parte de a se
obtine o armonizare intre tendintele care se manifestasera in domeniul stiintelor
penale intre scoala clasica si cea pozitivista, adoptindu-se o pozitie neutra.
Uniunea Internationala de Drept Penal a cunoscut o activitate remarcabila atit
prin frecventele reuniuni internationale, cit si prin publicatiile sale periodice. Mai
intii primul razboi mondial si apoi decesul celor trei fondatori (19171920) au
actionat in sensul incetarii activitatii Uniunii Internationale de Drept Penal.
|n 1924, la Paris, se pun bazele Asociatiei Internationale de Drept Penal, care
se declara o continuatoare, in conditii noi, a Uniunii Internationale de Drept
Penal. |n actul de intemeiere a Asociatiei Internationale de Drept Penal, semnat si
de un reprezentant al penalistilor rom#ni (prof. Iulian Teodorescu), se stipuleaza
urmatoarele scopuri:

stabilirea unei apropieri si colaborari mai strinse intre cei care, in diferite tari,
se consacra studiului teoretic al dreptului criminal sau participa la aplicarea
sa;
7

in Fran]a: J. Roux, H. Donnedieu de Vabres, P. Bouzat, R. Merle [i A. Vitu.

G. Levasseur, G. Stefani; in Italia: V. Manzini, E. Florian, G. Leone [i G.
Foschini; in Germania: Lwe-Rosenberg [i E. Schimidt; in Anglia: J.F. Archbold,
J. Devlin; in SUA: L. Hall [i Y Kamisar, R. Moreland [i J.H. Wigmore; in fosta
U.R.S.S.: M.S. Strogovici, M.A. Cel]ov, D.S. Karev

DPPpg34

studiul criminalitatii si cauzelor sale, al mijloacelor proprii de combatere, al

reformelor care ar trebui aduse dreptului penal, regimului penitenciar,
procedurii criminale;

favorizarea dezvoltarii teoretice si practice a dreptului penal international, in

vederea ajungerii la conceperea unui drept penal universal, la coordonarea
regulilor de procedura penala.
Daca in domeniul dreptului penal preocuparile membrilor AIDP s-au

concentrat asupra unor noi mijloace de sanctionare a infractorilor, pe linga

privarea de libertate, in domeniul procedurii penale studiile s-au concentrat
asupra garantiilor ce trebuie recunoscute partilor din proces, asupra asigurarii cit
mai ferme a dreptului la aparare, asupra protectiei drepturilor fundamentale ale
cetatenilor. |n conditiile existentei a trei sisteme procesual penale (anglo-saxon,
occidental si socialist), la congresele, conferintele si colocviile internationale
s-au cautat solutii doctrinare si legislative pentru universalizarea celor mai
importante garantii procesual penale. De asemenea, studiile s-au indreptat si in
directia adoptarii unor mijloace interstatale pentru apararea comuna impotriva
infractiunilor savirsite de persoane apartinind unei tari pe teritoriul alteir tari, sau
in domeniul combaterii infractiunilor ce prezinta un pericol comun (traficul de
droguri, actele teroriste), pentru infiintarea unei justitii penale internationale.
AIDP a fost recunoscuta ca organizatie neguvernamentala in sinul
organizatiilor internationale si regionale ale ONU, ale Consiliului Europei si al
Organizatiei statelor americane, tutelind din punct de vedere stiintific Institutul
International de inalte studii si stiinte criminale de la Siracuza. AIDP conlucreaza
cu alte mari asociatii stiintifice internationale in domeniul stiintelor penale:
Societatea Internationale de Aparare Sociala, Societatea Internationala de
Criminologie si Fundatia Internationala Penala si Penitenciara, conjugind
eforturile pentru adoptarea de solutii teoretice si de propuneri legislative in
domeniul dreptului penal, al procedurii penale, al criminologiei si penologiei.
O contributie insemnata la dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal
revine organismelor specializate ale ONU. Astfel, Comitetul Natiunilor Unite
pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat, direct si in
colaborare cu asociatiiile internationale stiintifice indicate anterior, cercetari
aprofundate cu privire la tendintele actuale si a celor ce se prefigureaza in
materie de prevenire a infractiunilor si de justitie penala, in vederea definirii de
noi principii directoare care, tinind seama de situatia politica, economica si

DPPpg35

sociala, precum si de traditiile fiecarei tari, sa raspunda mai bine principiilor

justitiei sociale si drepturilor omului. Comitetul Natiunilor Unite pentru
prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat pina acum opt congrese
internationale, problemele justitiei penale intr-o lume in evolutie fiind in atentia
studiilor ce s-au elaborat.
{tiinta rom#neasca a dreptului procesual penal, participind la manifestarile
stiintifice internationale in organismele guvernamentale si neguvernamentale
amintite, contribuie la elaborarea solutiilor cu caracter general, acordind, insa,
prioritate studiului legislatiei noastre de procedura penala in vederea aplicarii ei
cit mai corecte si a perfectionarii ei in continuare la nivelul celor mai bune solutii

Cap. II. Normele de drept procesual penal

teoretice si legislative contemporane.
I.3.

Normele de drept procesual penal si izvoarele lor

1.

Normele de drept procesual penal

1) Particularitatile normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal au, in principiu, aceleasi trasaturi ca si

celelalte norme juridice, fiind norme generale de conduita, instituite de
autoritatile indrituite prin Constitutie, a caror aplicare este asigurata, in caz de
necesitate, prin forta de constringere a statului. Deosebirea principala fata de
celelalte norme juridice consta in relatiile sociale pe care le reglementeaza,
anume acelea care se stabilesc intre autoritatile publice judiciare si partile din
proces in cadrul activitatii de reprimare a faptelor ce constituie infractiuni. |n
acest scop, normele de drept procesual penal prevad autoritatile publice care au
dreptul sa urmareasca si sa judece pe cei care au savirsit infractiuni,
reglementeaza structura acestora, atributiile si activitatile pe care le pot
desfasura; ele stabilesc persoanele in legatura cu care se poate desfasura
activitatea aurtoritatilor judiciare, drepturile si obligatiile procesuale ale acestor
persoane, raporturile juridice pe care le incheie, actele si formele prin care se
poate interveni in procesul penal.
Daca dispozitia normei de drept procesual penal are specificul ei, prin
obligatiile si drepturile pe care le consfinteste, particularitati prezinta si
sanctiunea pe care o prevede in caz de incalcare a normei. Aceste sanctiuni, de
natura procesuala, lovesc cu nulitatea actele si lucrarile contrare legii si cu

DPPpg36

decaderea din drepturile procesuale care nu sint exercitate potrivit legii;

aplicarea sanctiunii conduce, de regula, la refacerea actelor si lucrarilor
procesuale si procedurale, in conditiile legii. |ncalcarea unor obligatii care nu se
reflecta in lipsa de validitate a actelor efectuate, ci in frinari ale desfasurarii
procesului penal, este sanctionata cu amenda judiciara, cu o sanctiune
disciplinara sau cu o masura de constringere fizica, cum este aducerea silita in
fata instantelor judecatoresti. |n fine, cind incalcarea normei de procedura
constituie infractiune (ca cercetarea abuziva, arestarea ilegala, marturia
mincinoasa), pe linga sanctiunea procesuala a nulitatii actului, intervine si
aplicarea unei sanctiuni penale celui ce s-a facut vinovat de savirsirea
infractiunii. Asadar, normele de drept procesual penal prevad, in raport de
importanta lor pentru infaptuirea justitiei in conditiile legii, sanctiuni de grad
diferit, din care caracteristice sint nulitatea si decaderea din drepturile
procesuale.
Aceste particularitati ale normelor de drept procesual penal fata de normele
de drept penal atrag unele consecinte in ce priveste interpretarea lor, aplicarea in
timp si spatiu.
Din punct de vedere al puterii juridice prin care se impun si al sanctiunii sub
care sint prevazute, se disting norme de drept procesual penal absolut imperative,
relativ imperative si dispozitive (permisive).
Normele absolut imperative (oneroase sau prohibitive) contin o dispozitie de
ordine publica a carei incalcare atrage intotdeauna sanctiunea procesuala a
nulitatii sau a decaderii.
Normele relativ imperative sint prevazute sub sanctiunea procesuala a
nulitatii, dar aceasta nu opereaza decit in cazul cind nerespectarea lor a adus o
atingere garantiilor pentru solutionarea justa a cauzei penale, iar aceasta
vatamare nu poate fi inlaturata altfel.
Normele dispozitive (permisive) nu determina, in caz de incalcare, nulitatea
actului sau decaderea din drepturi, ca sanctiuni procesuale, dar pot atrage
aplicarea unei amenzi sau a unei sanctiuni disciplinare.
2) Clasificarea normelor de drept procesual penal

|n raport de obiectul reglementarii, normele de drept procesual penal se pot

clasifica in:

DPPpg37

norme de organizare prin care se infiinteaza autoritatea judecatoreasca

(instantele judecatoresti, Ministerul Public), se prevad sarcinile, atributiile si
compunerea lor;

norme de competenta stabilesc care dintre reprezentantii Ministerului

Public si dintre instantele judecatoresti sint abilitate sa efectueze urmarirea
penala sau sa judece o cauza penala, in raport de infractiunea savirsita, de
calitatea faptuitorului, de o anumita circumscriptie teritoriala

norme de procedura reglementeaza modul in care se poate desfasura

activitatea procesual penala, atit de catre autoritatile judiciare, cit si de catre
parti, aparatori, reprezentanti.
Clasificarea in norme de organizare, de competenta si de procedura este

sustinuta si de dispozitiile Constitutiei, care prevad ca prin lege organica se

reglementeaza organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, a
Ministerului Public (art. 72 al. 3), iar competenta si procedura de judecata
sint stabilite de lege (art. 125 al. 3).
Aceasta clasificare are importanta si din punct de vedere al actului normativ
care constituie izvorul normelor de drept procesual penal, cit si al categoriei de
norme din care fac parte in raport de puterea juridica cu care se impun. Astfel,
normele de organizare sint cuprinse in legile de organizare a instantelor
judecatoresti si a Ministerului Public si sint absolut imperative, fiind de ordine
publica; normele de competenta isi au izvorul atit in legile de organizare, cit si in
Codul de procedura penala, unele fiind absolut imperative, iar altele numai
relativ imperative (de exemplu cele privind competenta teritoriala). Cele mai
numeroase norme de procedura penala isi au izvorul si sistematizarea in Codul
de procedura penala, dar unele sint prevazute si in alte legi, chiar in cele de
organizare; un numar restrins de norme de procedura penala sint absolut
imperative (de exemplu cele privind asistenta juridica a inculpatului minor), cele
mai multe sint relativ imperative (de exemplu termenul in care trebuie redactata
sentinta penala); puterea juridica a normelor de procedura se determina dupa
cum sint sau nu indeplinite conditiile prevazute pentru aplicarea sanctiunilor
procesuale.
Normele de drept procesual penal pot fi generale si speciale. Normele
generale se aplica tuturor cauzelor penale. Normele speciale se aplica, prin
derogare, numai la anumite categorii de cauze (inculpati minori, infractiuni
flagrante). Normele generale sint cuprinse, de regula, in Codul de procedura

DPPpg38

penala; normele speciale isi pot avea izvorul si in Codul de procedura penala,
cum sint cele privitoare la procedurile speciale (art. 465512), dar ele pot fi
prevazute si in alte legi care promoveaza o procedura speciala pentru anumite
cauze.
Normele generale si speciale de drept procesual penal se aplica dupa
urmatoarele reguli:

norma speciala in concurs cu norma generala se aplica tuturor cauzelor pe

care le prevede, prin derogare de la norma generala;

norma speciala se completeaza cu norma generala pentru toate chestiunile

pentru care norma speciala nu face nici o derogare;

o norma speciala noua deroga intotdeauna de la norma generala si cea

speciala anterioara; o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga
norma speciala decit in cazul in care o prevede in mod expres.
2.

Izvoarele normelor de drept procesual penal

1) Legea izvorul principal al normelor de drept procesual penal

Izvoarele normelor de drept procesual penal pot fi examinate in abstract si in

concret.
|n abstract, izvoarele sint determinate de categoriile de acte normative care
au o anumita putere juridica, stiut fiind ca nu orice act normativ poate cuprinde
norme de drept procesual penal. Raportindu-ne la Constitutia Romniei,
constatam ca organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a
Ministerului Public (art. 72 al. 3 lit. h), precum si competenta si procedura de
judecata (art. 125 al. 3) sint stabilite prin lege. Deci normele de organizare, de
competenta si cele de procedura privind judecata (adica marea majoritate a
normelor de drept procesual penal) isi au izvorul abstract in lege, adoptata de
unica autoritate legiuitoare a tarii, parlamentul. Se impune concluzia ca
principalul izvor al normelor de drept procesual penal este legea.
Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare (art.
72 al. 1 din Constitutie). Normele de drept procesual penal isi au izvorul atit in
legile constitutionale, cit si in legile organice si ordinare.
|n ce priveste legea constitutionala, aceasta cuprinde:

normele principiale ale procesului penal (legalitatea, egalitatea in fata legii si

a autoritatilor, prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare, garantarea
libertatii persoanei etc.);

DPPpg39

principiile de organizare si functionare ale instantelor judecatoresti si ale

Ministerului Public (independenta judecatorilor, inamovibilitatea lor,
publicitatea sedintelor de judecata, impartialitatea si controlul ierarhic
privind pe procurori).
Legea organica constituie izvor de norme de drept procesual penal pentru

organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public;

pentru toate celelalte norme de drept procesual penal izvorul abstract il constituie
legea ordinara.
|n concret, cele mai numeroase norme de drept procesual penal isi au izvorul
in Codul de procedura penala al Rom#niei din 12 noiembrie 1968, care
constituie legea de baza in domeniul activitatii procesual penale.
Cuprind norme de drept procesual penal si urmatoarele legi organice:

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca;

Legea nr. 56/1993 pentru organizarea si functionarea Curtii Supreme de

Justitie;

Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare.

De asemenea, constituie izvor de norme de drept procesual penal urmatoarele

legi ordinare:

Legea nr. 26/1994 pentru organizarea si functionarea Politiei Rom#ne;

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat;

Legea nr. 31/1968 pentru punerea in aplicare a Codului de procedura penala.

Sint legi cu dispozitii penale care cuprind si prevederi de procedura penala in

materie de competenta, ca Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila;

Decretul nr. 516/1953 privind Codul aerian etc.
2) Codificarea normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal si si normele de procedura penala au fost

cuprinse, intr-o reglementare mai veche, in legiuiri comune, care au capatat
denumirea de cronici, codice, cod; incepind din 1808 in Franta, iar la noi din
1864, normele de drept procesual penal au fost cuprinse si sistematizate in coduri
separate de procedura penala.
Primul cod modern de procedura penala este Codicele de instructie criminala
(2 decembrie 1864), cunoscut si sub denumirea de Codul de procedura penala;
acest cod, intocmit dupa codul francez de instructie criminala din 1808, sub
influenta doctrinei clasice, a suferit relativ putine modificari in cei 72 de ani de la
intrarea sa in vigoare, corespunzind necesitatilor judiciare penale din acea

DPPpg40

perioada. Procesul penal rom#n, reglementat prin Codul din 1864, se

caracterizeaza ca un proces penal mixt, de conceptie liberala, ca rezultat al
ideilor progresiste liberale ale revolutiei franceze din 1789. Formarea in 1918 a
statului national unitar rom#n a determinat aplicarea in continuare, pentru o
anumita perioada de timp, a codurilor de procedura penala maghiar in
Transilvania, austriac in Bucovina, rus in Basarabia. Pina la adoptarea unui cod
de procedura penala pe intreg teritoriul tarii, s-a extins, mai intii in 1919, Codul
de procedura penala rom#n in Basarabia, iar in 1925 o mare parte a acestuia si in
Transilvania si Bucovina. Lucrarile de unificare legislativa au durat mai multi ani
si s-au finalizat in 1936 prin adoptarea si aplicarea pe intreg teritoriul Rom#niei a
unui unic Cod de procedura penala.
Codul de procedura penala din 19 martie 1936, intrat in vigoare la 1 ianuarie
1937, de factura eclectica, unificind legislatia de procedura penala ce se aplica in
Romnia, a retinut ceea ce s-a dovedit corespunzator in codul din 1864, in
codurile maghiar si austriac, a introdus dispozitii inspirate din noile legiuiri
europene, mai ales din cea italiana, si a preluat propuneri facute de stiinta
moderna a dreptului procesual penal. Prin conceptia liberala care a stat la baza
elaborarii sale, prin institutiile noi adoptate, prin perfectionarea si sistematizarea
reglementarilor a avut un caracter progresist, integrindu-se in conceptia statului
de drept. |n 19391944, ca urmare a instituirii dictaturii regale, apoi a celei
militare, in conditiile participarii la razboi, in Codul de procedura penala din
1936 s-au introdus modificari de natura autoritara, prin extinderea competentei
tribunalelor militare, desfiintarea curtilor cu jurati, inlaturarea unor garantii
recunoscute partilor.
Codul din 1936 a fost profund modificat in 1948, ceea ce a atras republicarea
sa intr-o noua numerotare la 13 februarie 1948, in scopul folosirii sale ca
instrument eficient de aparare a puterii comuniste instaurate in Romnia si a
institutiilor sale. Aceste modificari s-au produs sub influenta legislatiei sovietice,
de conceptie autoritara, in temeiul careia s-a adoptat principiul participarii
asesorilor populari la infaptuirea justitiei, a fost inlaturat apelul, ca prima cale
ordinara de atac, s-a restrins exercitiul dreptului la aparare. |ntre 19481960, sub
aceeasi influenta sovietica, s-au introdus unele institutii procedurale cu caracter
socialist (trecerea urmaririi penale in competenta organelor de militie si de
securitate in locul judecatorilor de instructie, scoaterea activitatii procurorilor de
sub controlul instantelor judecatoresti etc.). Legislatia de procedura penala, ca si

DPPpg41

in alte domenii ale dreptului, a fost aplicata pe baza conceptiei existentei unei
singure puteri in stat, sub conducerea partidului unic al clasei muncitoare, justitia
fiind subordonata directivelor de partid chiar in rezolvarea unor cauze cncrete.
Codul de procedura penala din 1936, datorita modificarilor de esenta si forma
socialista care i-au fost aduse, pe structura de conceptie liberala, a devenit
neunitar, coexistind institutii si dispozitii care nu erau compatibile, ratiune pentru
care s-a considerat necesara elaborarea unui Cod de procedura penala de natura
consecvent socialista, atit in fond, ca instrument eficient al puterii comuniste
impotriva celor ce aduceau atingere ordinii sale de drept, cit si ca forma de
reglementare.
Adoptat la 12 noiembrie 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, Codul
de procedura penala al Republicii Socialiste Rom#nia a constituit un pas inainte
in reglementarea procesului penal rom#n in conditiile regimului totalitar
comunist, in sensul ca, mentinindu-se conceptia autoritara in fundamentarea
institutiilor procesuale penale, s-au introdus si unele garantii pentru protectia
drepturilor omului, in special a dreptului la aparare, inclus in Constitutia din
1965, sub influenta documentelor internationale, printre drepturile fundamentale
ale cetateanului. Pentru a-i da Codului din 1968 un caracter umanist, intr-un
capitol introductiv sint consacrate regulile de baza ale procesului penal rom#n
care, prin formulare, se aseamana cu cele din codurile de conceptie liberala;
totdata, s-a dat aparatorului dreptul de a-l asista pe inculpat la efectuarea unor
acte de urmarire penala, in unele cazuri asistenta juridica fiind obligatorie; s-a
acordat instantei de judecata dreptul de a controla durata arestarii preventive in
cursul urmaririi penale ce depaseste patru luni, s-au restrins cazurile de
participare a asesorilor populari la judecarea cauzelor penale, s-a imbunatatit
reglementarea cailor de atac si a procedurilor speciale. Totodata s-a folosit o
tehnica de redactare superioara si o terminologie stiintifica. Practica aplicarii
Codului de procedura penala din 1968 a condus la constatarea raminerii in urma
a acestuia fata de nivelul reglementarilor pe plan mondial, ceea ce a determinat
introducerea unor modificari privind competenta si procedura de judecata a unor
infractori minori, dar si la propuneri de modificari substantiale, printre care si
elaborarea unui nou Cod de procedura penala. Aceste propuneri au ramas doar
sub forma de deziderat, deoarece dupa 1977 nu s-a mai adus nici o schimbare in
reglementarea procedurii penale.

DPPpg42

Dupa 1989 s-au abrogat numeroase legi adoptate sub regimul totalitar
comunist. Codul de procedura penala din 1968 a ramas insa sa se aplice in
continuare, pierzindu-si totusi titulatura de cod al unei republici socialiste,
precum si toate dispozitiile care se refereau la constiinta juridica socialista sau
la organizatiile socialiste. Modificari substantiale exprese au fost aduse Codului
de procedura penala prin citeva legi succesive, prin care organele de securitate au
incetat a mai fi organe de urmarire penala, aparatorului i s-a dat dreptul sa asiste
la efectuarea oricarui act de urmarire penala, s-a introdus liberarea provizorie sub
controlul judiciar si liberarea provizorie pe cautiune, au fost inlaturati asesorii
populari din completele de judecata ale instantelor civile, s-a introdus apelul etc.
Prin adoptarea noii Constitutii a Rom#niei si pina la intervenirea unui nou cod se
va aplica in continuare actualul Cod de procedura penala din 1968, afara de
dispozitiile contrare legii noastre fundamentale, care isi inceteaza aplicabilitatea,
fiind inlocuite cu dispozitiile constitutionale (art. 150).
3) Alte izvoare ale normelor de drept procesual penal

Potrivit art. 20 din Constitutia Romniei, dispozitiile constitutionale

privitoare la drepturilor si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in
concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si
celelalte tratate la care Romnia este parte; daca exista neconcordanta intre
pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
Romnia este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.
Deci pot constitui izvor al normelor de drept procesual penal privind drepturile
omului si tratatele internationale la care Romnia este parte; de altfel, potrivit
art. 11 al. 2, tratatele ratificate sau la care s-a aderat potrivit legii fac parte din
dreptul intern.
Codul de procedura penala (art. 513) trimite, in legatura cu asistenta juridica
internationala, la conventiile incheiate de tara noastra cu alte tari, care conventii
urmeaza a se aplica in materie de extradare, comisii rogatorii internationale etc.,
in locul normelor cuprinse in legea nationala; potrivit Constitutiei, si aceste
conventii trebuie sa fie ratificate de parlament, normele de drept cuprinse in ele
devenind obligatorii pentru cazurile la care se refera.
|n cazuri exceptionale, cind, in temeiul art. 114 al. 1 din Constitutie,
parlamentul dispune de o delegare legislativa si ar abilita guvernul sa emita
ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice, aceste ordonante,

DPPpg43

daca ar cuprinde norme de competenta si procedura penala, ar deveni izvor de

drept procesual penal, pina la confirmarea lor prin lege.
Legea poate autoriza ca si alte acte normative, subordonate ei, sa
reglementeze unele aspecte ale procesului penal, dar numai in limitele acestei
autorizari si in masura in care nu deroga de la dispozitiile legii. Astfel, legea de
organizare judecatoreasca autorizeaza guvernul ca, la propunerea Ministerului
Justitiei, sa dispuna prin ordin ca in Municipiul Bucuresti procesele privind
infractiuni flagrante sa fie judecate numai de anumite judecatorii.
3.

Interpretarea normelor de drept procesual penal

|n interpretarea normelor de drept procesual penal se aplica toate regulile

generale de interpretare admise pentru normele juridice.
Din punct de vedere al factorului care face interpretarea, se admite
interpretarea autentica, din partea autoritatii insarcinate in acest scop (cum este
Curtea Constitutionala in ce priveste constitutionalitatea legilor si ordonantelor),
jurisprudentiala, din partea instantelor judecatoresti, in special a Curtii Supreme
de Justitie, precum si cea doctrinala, din partea celor care efectueaza analiza
stiintifica a continutului unor norme juridice.
|n raport de procedeele folosite, exista interpretare gramaticala (literala),
logica, sistematica, istorica.
Dupa rezultatele interpretarii, aceasta poate fi declarativa, restrictiva,
extensiva si analogica. Spre deosebire de normele de drept penal, pentru care nu
se admite interpretarea extensiva si cea analogica, pentru a se garanta principiul
legalitatii incriminarii si a pedepselor, in domeniul procedurii penale se poate
ajunge si la rezultate de extindere a normei de procedura sau la folosirea
suplimentului analogic. Interpretarea extensiva, prin argumente a pari, a fortiori
si a contrario este posibila in cazul normelor care nu prevad restrictii de drepturi,
exceptii de la regula, sanctiuni procesuale grave si cazuri limitative. |n ce
priveste suplimentul analogic, prin recurgerea la norme care reglementeaza
materii similare, pentru umplerea unor lacune legislative se admite folosirea lui
data fiind necesitatea ca procesul penal sa-si poata atinge scopul.

DPPpg44
I.4.

Aplicarea in spatiu si timp a normelor de drept

procesual penal
1.

Aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal

1) Teritorialitatea normelor de drept procesual penal

Spre deosebire de Codul penal, care prevede (art. 38) principiile dupa care
se aplica legea penala in spatiu (teritorialitatea, ca regula, si in anumite conditii,
personalitatea, realitatea si universalitatea legii penale), Codul de procedura
penala rom#n nu reglementeaza aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual
penal; in aceasta situatie se aplica principiul teritorialitatii, care decurge din art. 1
si 3 din Constitutie, potrivit carora Romnia este stat national, suveran si
independent, unitar si indivizibil, teritoriul sau fiind inalienabil; respectind
suveranitatea altor state, Romnia isi exercita propria sa suveranitate asupra
intregului teritoriu, ceea ce implica deplina si exclusiva aplicare a legilor rom#ne
asupra acestui teritoriu.
Principiul teritorialitatii normelor de drept procesual penal exprima o dubla
cerinta, corespunzatoare celor doua aspecte ale suveranitatii de stat:

normele de drept procesual penal rom#n se aplica numai activitatii procesual

penale desfasurate pe teritoriul rom#n, neavind aplicare in afara acestui
teritoriu, prin respectarea suveranitatii celorlalte state, chiar daca activitatea
judiciara a unui stat strain s-ar rasfringe asupra unui cetatean rom#n;

activitatea procesual penala se desfasoara pe teritoriul tarii noastre numai in

temeiul normelor de drept procesual penal rom#n, normele straine neavind
aplicare pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranitatii statului rom#n,
chiar daca activitatea se refera la un cetatean strain.
Daca legea penala are in vedere, in legatura cu aplicarea sa in spatiu, locul

unde s-a savirsit infractiunea (in tara sau in strainatate), legea de procedura
penala are in vedere locul unde se efectueaza actul procesual sau procedural
penal; ca urmare, un act de procedura penala se efectueaza pe teritoriul tarii
noastre numai potrivit normelor de procedura penala rom#ne, in conformitate cu
dictonul latin locus regit actum.
Notiunea de teritoriu al Rom#niei este definita, din punct de vedere al
aplicarii legii penale si de procedura penala, in art 142143 Cod penal, care se
refera la locul unde se considera savirsita infractiunea pe teritoriul tarii:
intinderea de pamint si apele cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian
al acesteia, navele si aeronavele rom#ne. Desi termenii sau expresiile anume

DPPpg45

explicate in Codul penal au acelasi inteles si in legea de procedura penala (art.

523), este necesar sa se faca rezerva ca, in legatura cu procesul penal, se are in
vedere locul unde se efectueaza actul de procedura penala, ceea ce implica unde
pot functiona autoritatile judiciare si unde se pot efectua acte de procedura
penala.
2) Derogari de la principiul teritorialitatii

Legea permite ca, in anumite situatii, actele de procedura penala efectuate

potrivit normelor de drept rom#n sa produca efecte in strainatate si acte de
procedura efectuate potrivit normelor de drept ale altor tari sa produca efecte pe
teritoriul rom#n.
Aceste situatii sint determinate de necesitatea reglementarii unor relatii de
sprijin si ajutor reciproc intre state in legatura cu activitatea de combatere a
infractiunilor, ceea ce formeaza asistenta juridica internationala. |n baza art. 513
522 sau a dispozitiilor din tratatele de asistenta juridica in materie penala
incheiate de Romnia cu alte tari, sint prevazute norme juridice privitoare la
comisiile rogatorii, la recunoasterea hotaririlor pronuntate de instantele
judecatoresti straine si la extradare.
Prin comisie rogatorie internationala activa (in strainatate) se poate cere unui
stat strain sa dispuna efectuarea unui act de procedura necesar unui proces penal
desfasurat in tara noastra, verificarea unor inscrisuri etc.; actul solicitat, efectuat
dupa normele statului caruia i s-a cerut comisia rogatorie, va fi folosit in
activitatea judiciara desfasurata in tara noastra; in acelasi mod, in cazul comisiei
rogatorii internationale pasive (din strainatate), actul efectuat pe teritoriul tarii
noastre, potrivit normelor rom#ne de drept procesual penal, poate fi folosit in
activitatea judiciara a altui stat.
|n temeiul art. 519 sau al unei conventii internationale, hotarirea penala
definitiva pronuntata de un organ judecatoresc strain, precum si actele judiciare
efectuate in strainatate pot fi recunoscute de catre instantele judecatoresti
rom#ne, in care caz produc efecte juridice in tara noastra. Desi valabilitatea
acestor acte depinde de recunoasterea data de o instanta judecatoreasca rom#na,
totusi, fiind efectuate potrivit normelor de drept procesual penal straine si de
autoritati judiciare straine, exista o derogare de la principiul teritorialitatii prin
folosirea lor pe teritoriul nostru.
O alta derogare de la principiul teritorialitatii este prevazuta de Legea nr.
4/1971 privind extradarea sau tratatele de asistenta juridica in materie penala,

DPPpg46

potrivit carora actele judiciare care justifica cererea de extradare a unei persoane
aflata pe teritoriul nostru pot fi luate in considerare de autoritatile noastre
judiciare in rezolvarea cererii, desi sint acte efectuate dupa legea statului care
solicita extradarea; ca urmare, aceste acte efectuate potrivit legii straine (copii
certificate dupa hotarirea definitiva de condamnare, dupa mandatul de arestare)
produc efecte juridice pe teritoriul nostru fara a mai fi necesara recunoasterea lor
de catre instantele noastre judecatoresti.
Potrivit art. 8 Cod penal, legea penala nu se aplica infractiunilor savirsite de
catre reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de alte persoane care, in
conformitate cu legile internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a stautlui
rom#n. Ca urmare, asupra persoanelor la care se refera art. 8 Cod penal, stabilite
prin conventii internationale cu caracter general, nu se aplica normele de drept
procesual penal, desi aceste persoane se afla pe teritoriul tarii noastre, deoarece
ele nu pot fi urmarite si judecate pe teritoriul tarii noastre.
|n cazurile in care pentru o infractiune savirsita in afara teritoriului tarii
urmeaza a se aplica legea penala rom#na, in conditiile art. 5, 6 si 7 Cod penal, in
lipsa unei conventii internationale care sa dispuna altfel, cauza este de
competenta autoritatilor judiciare rom#ne, care vor aplica normele de drept
procesual penal rom#n. Pentru asemenea cazuri, in art. 31 Cod procedura penala
se prevede competenta teritoriala speciala a instantelor civile sau militare din
Municipiul Bucuresti.
2.

Aplicarea normelor de drept procesual penal in timp

1) Aplicarea imediata a normelor de drept procesual penal

|n cazul aplicarii in timp a normelor de drept penal, in art. 1017 Cod penal
se prevad, pe linga principiul activitatii, si cazurile in care se aplica principiul
retroactivitatii si al ultraactivitatii acestor norme. Codul de procedura penala
necuprinzind nici o dispozitie de principiu referitoare la aplicarea in timp a
normelor de drept procesual penal, devine operant principiul activitatii, potrivit
caruia normele se aplica intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul
incetarii actiunii lor (tempus regit actum). Daca la aplicarea normelor de drept
penal se ia in considerare includerea intre aceste momente a datei savirsirii
infractiunii, in cazul normelor de drept procesual penal se ia in considerare data
efectuarii actului procesual sau procedural necesar desfasurarii procesului penal.
Activitatea normelor de procedura penala este evidenta atunci cind o cauza
penala incepe si se termina sub imperiul acelorasi norme de procedura penala in

DPPpg47

vigoare, chiar daca infractiunea, savirsita sub vechea lege de procedura, a fost
descoperita sub noua lege; intregul proces a urmat aceleasi norme de procedura
penala care erau in vigoare la data descoperirii infractiunii si pina la pronuntarea
unei hotariri definitive.
Sint cazuri in care un proces penal incepe sub o lege de procedura penala si
se continua sub o lege noua, care reglementeaza diferit conditiile si formele de
efectuare a unor acte de urmarire sau de judecata. |n doctrina s-au emis trei
solutii posibile:

legea veche continua sa se aplice tuturor cauzelor incepute sub imperiul ei,
iar legea noua se aplica numai cauzelor incepute dupa intrarea ei in vigoare;

legea noua se aplica tuturor cauzelor in curs, anulindu-se toate actele care au
fost efectuate sub vechea lege, daca sint contrare dispozitiilor din noua lege;

legea noua se aplica tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei,
raminind insa valabile actele efectuate sub imperiul legii vechi, in cazul
proceselor in curs de desfasurare, deoarece este firesc ca tot ce s-a facut
anterior, dar potrivit unei legi in vigoare, sa ramina bine indeplinit, iar tot ce
se face dupa intrarea in vigoare a noii legi, considerata ca reglementeaza mai
bine raporturile procesual-penale, sa fie efectuat potrivit normelor acestei
legi.
Atit Codul de procedura penala din 1936, cit si Legea nr. 31/1968 pentru

punerea in aplicare a Codului de procedura penala din 1968 au adoptat cea de-a
treia solutie, cea mai judicioasa; primele doua solutii ar fi atras perturbari in
desfasurarea procesului penal, fie prin aplicarea concomitenta, in cauze penale
similare, a doua proceduri diferite in raport de data cind s-a pornit procesul
penal, fie prin desfiintarea a tot ceea ce s-a facut potrivit legii vechi, dar numai
pentru cauzele in curs de urmarire penala sau de judecata.
|n intelesul solutiei adoptate, se aplica urmatoarele reguli pentru procesele in
curs la data adoptarii unor noi norme de procedura penala:

norma de drept procesual penal, din momentul iesirii sale din vigoare, nu se
mai aplica actelor procesuale si procedurale ce se efectueaza dupa aceasta
data, chiar daca se refera la o cauza inceputa sub imperiul ei;

norma de drept procesual penal intrata in vigoare nu se aplica actelor si

lucrarilor efectuate potrivit dispozitiilor legii anterioare;

norma noua de drept procesual penal se aplica tuturor actelor si lucrarilor de

procedura ce se efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, fara a se face

DPPpg48

deosebire daca procesul penal a fost pornit sub norma noua sau sub norma
veche.
Datorita aplicarii normei de drept procesual penal tuturor actelor ce se
efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, chiar in cauzele incepute anterior acestei
date, principiului activitatii i s-a dat denumirea de principiul aplicarii imediate a
normelor de drept procesual penal.
2) Cazuri generale de extraactivitate a normelor de drept

procesual penal
De la principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual penal exista
si derogari, cind aceste norme sint fie ultraactive, fie retroactive. Derogarile sint
de doua feluri: unele se aplica ori de cite ori lege noua nu reglementeaza
situatiile tranzitorii; alte derogari sint prevazute in mod expres in noua lege, care
stabileste normele care retroactiveaza si normele care urmeaza sa se aplice din
legea veche dupa iesirea ei din vigoare. |n ce priveste normele cu caracter
general, ele au fost adoptate mai intii de jurisprudenta, in special de cea franceza,
apoi de jurisprudenta rom#na si, in cele din urma, au fost prevazute in lege, atit
sub codul anterior, cit si de codul actual. Pentru dreptul procesual penal in
vigoare, Legea nr. 31/1968 pentru aplicarea Codului de procedura penala din
1968 cuprinde regula generala de aplicare imediata a normelor de drept
procesual penal, cit si cazurile de retroactivitate si de ultraactivitate a acestor
norme. Desi aceasta lege reglementeaza modalitatile de punere in aplicare a
Codului de procedura penala, la data intrari sale in vigoare (1 ianuarie 1969),
facind trecerea de la codul anterior la noul cod, regulile de aplicare au caracter
general, reflectind solutiile doctrinale si jurisprudentiale, aplicindu-se ori de cite
ori o lege noua aduce modificari dispozitilor codului, afara de cazul cind noua
lege adopta dispozitii tranzitorii deosebite.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1968, nulitatea oricarui act sau lucrari,
efectuate sub legea anterioara, poate fi invocata numai in conditiile noului Cod
de procedura penala; ca urmare, desi actul implinit sub vechea lege era nul,
pentru ca nu se respectase o dispozitie a acestei legi aflata sub sanctiunea
nulitatii, devine valabil sub legea noua, daca aceasta nu mai cuprinde sub
sanctiunea nulitatii incalcarea cestei dispozitii. Noua lege retroactiveaza,
aplicindu-se unui act implinit sub legea veche, validindu-l, desi sub legea veche

DPPpg49

era nul8. Pentru viitor, conform art. 15 al. 2 din Constitutie, legea nu poate
dispune retroactiv.
|n temeiul art. 3, 4 si 5 din Legea nr. 31/1968, normele referitoare la
competenta, termene si cai de atac au capacitatea de a ultraactiva si dupa iesirea
lor din vigoare, aplicindu-se, in anumite conditii, cauzelor ce continua sa fie
judecate sub legea noua9. S-a adoptat aceasta masura pentru a nu perturba mersul
normal al ciclului procesual inceput sub legea veche. |n cazul in care, dupa
pronuntarea unei hotariri, a fost deschis dreptul la o cale de atac potrivit legii in
vigoare, iar ulterior intervine o norma care inlatura acea cale de atac sau restringe
dreptul de a o exercita, se va aplica in continuare legea veche si calea de atac va
putea fi exercitata si sustinuta in conditiile legii vechi, care o prevedea,
asigurindu-se astfel exercitarea unui drept cistigat in temeiul legii care-l
prevederea la data cind a fost deschis. |n ce priveste procedura de judecata si
solutiile posibile in calea de atac, se aplica legea noua, considerata ca
reglementeaza mai bine procedura de judecata a acelei cai de atac. Pentru
aceleasi motive, termenul procedural prevazut de norma in vigoare in momentul
cind a inceput sa curga, ramine valabil, chiar daca a fost modificat de norma
noua.
|n literatura juridica s-a discutat daca ar trebui sa fie extraactive si normele
care reglemetneaza probele, prescriptia, plingerea prealabila, atunci cind sint mai
favorabile inculpatului. |n ce priveste probele, nu exista criterii sigure care sa
poata determina o lege favorabila sau mai putin favorabila, legea noua fiind
considerata ca este atit in interesul justitiei, cit si al partilor; pentru prescriptie si
plingerea prealabila, cit timp norma este de drept material, creind un cadru legat
de conditiile raspunderii penale, se aplica regula de la aplicarea in timp a
normelor de drept penal (lex mitior); daca se refera la procedura dupa care pot fi
invocate aceste cauze de inlaturare a raspunderii penale si la consecintele lor

8
De exemplu, dac` o hot`rire a tribunalului jude]ean, pronun]at` inainte
de august 1991, de un complet de doi judec`tori [i trei asesori populari, era
nul`, fiind inc`lcat` o dispozi]ie sanc]ionat` cu nulitatea absolut`, aceast`
nulitate nu mai poate fi invocat` sub legea nou` Legea nr. 14/1991 care
prevede c` pentru acea cauz` completele de judecat` se formeaz` din doi
judec`tori.
9
Cind intr-o cauz` penal` s-a dat o hot`rire de c`tre o instan]` competent`
la acea dat` s` judece cauza in prim` instan]` [i intervine, apoi, pin` la
judecarea c`ii ordinare de atac, o norm` nou` care prevede competen]a altei
instan]e s` judece cauza in prim` instan]`, norma nou` nu se aplic` in cauz`,
astfel incit calea de atac ordinar` va fi judecat` de instan]a competent` in
raport cu vechea norm`, care astfel ultraactiveaz`

DPPpg50

procedurale, intervin regulile aplicarii imediate a normei de drept procesual

penal, potrivit naturii sale juridice.
3) Situatiile tranzitorii prevazute de legea noua

Unele legi care abroga sau modifica norme de drept procesual penal sau
introduc institutii si reglementari noi cuprind si dispozitii care reglementeaza
situatiile tranzitorii, de la reglementarea anterioara la cea noua, in cauzele in curs
de urmarire sau de judecata la data intrarii in vigoare a noii reglementari. |n
aceste situatii, reglementarea noua poate sa consacre ultraactivitatea legii vechi.
Retroactivitatea legii noi nu este permisa de Constitutie (art. 5 al. 2).
|n art. III al Legii nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de
procedura penala se prevad astfel de situatii tranzitorii care nu corespund cu cele
de aplicare generala. Astfel, potrivit pct. 3, hotaririle pronuntate inainte de
intrarea in vigoare a Legii nr. 45/1993 sint supuse cailor de atac prevazute de
aceasta lege noua, desi regula consta in supunerea lor cailor de atac prevazute de
legea in vigoare la data pronuntarii lor; de asemenea, recursurile in curs de
judecata la data intrarii in vigoare a legii noi sint considerate apeluri si urmeaza
competenta de judecata potrivit acestei legi, desi declaratia de recurs era un act
implinit sub vechea lege si trebuia judecat potrivit acesteia. Dimpotriva,
recursurile extraordinare, aflate in curs de judecata la data intrarii in vigoare a
Legii nr. 45/1993, vor continua sa fie judecate potrivit legii anterioare; termenele
pentru exercitarea cailor de atac ordinare, aflate in curs la data de 1 iulie 1993,
incep sa curga, din nou, de la aceasta data, desi ele erau determinate, ca regula,
de legea in vigoare la data pronuntarii hotaririi supuse acelei cai de atac.
Toate aceste dispozitii tranzitorii au fost adoptate in favoarea partilor; astfel,
daca legea noua prevede o noua cale de atac ordinara (apelul), este firesc sa
beneficieze de aceasta cale de atac si cel care a declarat recurs, intrucit sub legea
veche exista numai aceasta cale de atac; recursul in anulare prevazut de legea
noua fiind restrins in ce priveste cazurile in care poate fi exercitat, partilor li s-a
conferit dreptul de a se judeca in recursul extraordinar exercitat sub vechea lege,
care prevedea conditii mai favorabile partilor.
Spre deosebire de derogarile cu caracter general prevazute de Legea nr.
31/1968, care au aplicare ori de cite ori o lege de procedura penala noua nu
prevede situatii tranzitorii proprii, in cazul normelor tranzitorii aflate intr-o lege
noua, acestea nu au aplicare decit pentru situatiile tranzitorii de la legea
anterioara la legea noua care le prevede.

DPPpg51

Cap. III. Principiile fundamentale ale procesului penal

I.5.

Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal

1.

Notiunea de principii fundamentale ale procesului penal

Prin principiile fundamentale ale procesului penal se inteleg regulile cele

mai generale in temeiul carora este reglementat si se desfasoara procesul penal.
Stabilind care este scopul procesului penal, legiuitorul opteaza, in cadrul
reglementarii, pentru acele reguli cu caracter general care asigura in cele mai
bune conditii realizarea cestui scop si impune, totodata, tuturor participantilor la
proces ca, in activitatea lor, sa respecte aceste reguli. Luind in considerare prima
cerinta a scopului procesului penal ca orice persoana care a savirsit o
infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale principiile fundamentale ale
procesului penal trebuie sa imprime o actiune imediata si eficienta a autoritatilor
judiciare pentru tragerea la raspundere penala a tuturor celor care au savirsit
infractiuni si condamnarea lor potrivit dispozitiilor legii; referindu-ne la a doua
cerinta a scopului procesului penal ca nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa
la raspundere penala principiile fundamentale trebuie sa instituie cele mai
puternice garantii pentru realizarea acestor cerinte, respectindu-se neabatut
drepturile si libertatile cetatenesti.
Ca si in alte ramuri ale dreptului, sfera raporturilor procesual penale a caror
reglementare este determinata de reguli cu caracter general poate fi mai intinsa
sau mai restrinsa, ceea ce inseamna ca si principiile, ca reguli generale, pot avea
o arie de actiune mai intinsa sau mai redusa. Astfel, unele principii determina
reglementarea unei institutii de drept procesual penal (cum este principiul liberei
aprecieri a probelor); alte principii determina reglementarea unei faze procesuale
(de exemplu caracterul scris al urmaririi penale sau caracterul oral al judecatii).
Cele mai generale reguli, care determina reglemenarea tuturor institutiilor si
fazelor procesual-penale, a intregului proces penal, devin principii fundamentale
ale procesului penal. Ca urmare, principiile fundamentale ale procesului penal
sint acele reguli cu caracter general care determina toate institutiile procesualpenale si in toate fazele procesului penal. Regulile cu caracter general care nu
determina decit reglementarea urmaririi penale sau a judecatii ramin numai la
nivelul de principii ale activitatii respective, fiind insa determinate de principiile
fundamentale.

DPPpg52

Desi principiile fundamentale determina intreaga reglementare a procesului

penal, unele din ele actioneaza totusi in anumite limite, cauzate de interactiunea
lor. Existenta unor limite nu le transforma, insa, in principii ale unor institutii sau
faze procesuale, ci continua sa fie principii fundamentale, deoarece in actiunea
lor generala ele se aplica intregului proces penal. Unele limite au ca ratiune
necesitatea imbinarii intereselor generale cu interesele persoanei ocrotite de lege,
ca in cazul principiului oficialitatii, care nu actioneaza in anumite cauze pentru a
ocroti interesele legitime ale persoanei vatamate; alte limite sint determinate de
exercitarea in procesul penal a unei actiuni civile, pentru obtinerea repararii
pagubei produse prin infractiune, care are o alta reglementare. Actiunea unui
principiu fundamental poate limita actiunea altui principiu fundamental,
coordonarea lor fiind necesara pentru realizarea scopului procesului penal; astfel,
aflarea adevarului si rolul activ actioneaza asupra desfasurarii procesului penal,
dar numai in limitele in care nu se aduce atingere respectarii legii si dreptului la
aparare. De aceea, examinarea principiilor fundamentale ale procesului penal nu
poate fi despartita de limitele in care acestea actioneaza.
2.

Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal rom#n

Prin sistem de principii fundamentale ale procesului penal se intelege

ansamblul organizat al tuturor regulilor cu caracterul cel mai general care
determina reglementarea si desfasurarea procesului penal.
|n cadrul sistemului, principiile fundamentale sint asezate in ordine logica,
determinata de puterea lor de actiune si contributia pe care o au la realizarea
scopului procesului penal, fiind cuprinse intr-un tot organizat datorita legaturii pe
care o au intre ele.
|n ce priveste formularea sistemului de principii fundamentale ale procesului
penal rom#n, nu s-a conturat un punct de vedere unitar. Sub codurile de
procedura anterioare, in care nu a existat o subdiviziune consacrata in mod
special principiilor fundamentale, specialistii au propus, dupa diferite criterii,
propriul lor sistem de principii fundamentale. Codul de procedura penala din
1968 a prevazut un capitol special intitulat Scopul si regulile de baza ale
procesului penal (art. 18), consacrind ca principii fundamentale: legalitatea
procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ, garantarea libertatii,
garantarea dreptului de aparare, limba in care se desfasoara procesul penal si
folosirea limbii oficiale prin traducator. Fiind consacrate prin lege ca reguli de
baza ale procesului penal, s-a tras concluzia ca acestea sint principiile

DPPpg53

fundamentale ale procesului penal, desi unii autori au introdus si alte principii
fundamentale.
Constitutia Romniei cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul
penal care nu sint consacrate in art. 28 Cod procedura penala. |ntrucit
prevederile constitutionale sint de imediata aplicare, se poate trage concluzia ca
sistemul de principii fundamentale ale procesului penal, consacrat pina acum de
Codul de procedura penala, trebuie sa fie perfectionat prin includerea acelor
principii de reglementare procesuala care isi au izvorul in prevederile exprese ale
Constitutiei. Ca urmare, sistemul de principii fundamentale ale procesului penal
rom#n cuprinde, in primul rind, principiile care asigura realizarea scopului
procesului penal in mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea
adevarului, rolul activ al autoritatilor judiciare, limba oficiala folosita in procesul
penal; in al doilea rind, cuprinde toate prevederile care constituie garantii ale
respectarii drepturilor si libertatilor cetatenilor consacrate de Constitutie:
egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare, respectarea demnitatii umane,
garantarea dreptului

la aparare,

garantarea

inviolabilitatii

domiciliului,

corespondentei si convorbirilor telefonice.

I.6.

Cerintele principiilor fundamentale ale procesului

penal, garantiile si limitele lor
1.

Legalitatea procesului penal (art. 2 al. 1)

Potrivit art. 51 din Constitutia Romniei, respectarea Constitutiei, a

suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Din acest drept constitutional, care
sta la baza intregului nostru sistem de drept, decurge si principiul legalitatii
procesului penal, care exprima cerinta ca acesta sa se desfasoare potrivit
dispozitiilor prevazute de lege. Principiilor de drept penal nullum crimen sine
lege, nulla poena sine lege le corespunde principiul procesual penal nulla
justitia sine lege.
|n unele lucrari de procedura penala se examineaza principiul legalitatii in
opunere cu principiul oportunitatii in promovarea activitatii de tragere la
raspundere penala a infractorilor, in sensul ca reprezentantul societatii
(Ministerul Public) are obligatia de a actiona impotriva infractorilor ori de cite
ori sint indeplinite conditiile prevazute de lege, fara a se lua in considerare vreo
oportunitate de ordin politic sau social. Definitia data principiului in art. 2 al. 1,
in concordanta cu obligatia respectarii legilor prevazuta de Constitutie, da un

DPPpg54

sens mai larg principiului legalitatii, cerinta respectarii legii nemaifiind limitata
la promovarea procesului penal, ci fiind extinsa la intreaga desfasurare a
procesului. |n acest inteles, principiul legalitatii procesului penal exprima
urmatoarele cerinte:
a) Procesul penal se desfasoara numai de autoritatile instituite prin lege, in

compunerea si competenta prevazuta de lege. Constitutia (art. 123125)

prevede ca justitia se infaptuieste, in numele legii, si se realizeaza prin Curtea
Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege,
fiind interzisa infiintarea de instante extraordinare; Legea de organizare
judecatoreasca prevede care sint instantele judecatoresti care infaptuiesc
justitia, alaturi de Curtea Suprema de Justitie: judecatoriile, tribunalele,
curtile de apel; ca instante militare: tribunalele militare, tribunalul militar
teritorial si Curtea Militara de Apel. Judecatorii de la instantele judecatoresti
sint independenti si se supun numai legii, o garantie a acestei independente
constituind-o inamovibilitatea. S-a constituit astfel autoritatea care are
dreptul exclusiv de a infaptui justitia, inlaturindu-se orice alte organisme cu
caracter obstesc sau alte autoritati publice. De asemenea, Constitutia (art.
130) prevede ca interesele generale ale societatii in activitatea judiciara sint
reprezentate de Ministerul Public, care apara ordinea de drept, precum si
drepturile si libertatile cetatenilor. |n acest scop, procurorii, prin care
Ministerul Public isi exercita atributiile, isi desfasoara activitatea potrivit
principiului legalitatii si impartialitatii, asigurindu-se astfel respectarea legii
in activitatea lor. A fost creata, astfel, prin lege autoritatea judecatoreasca
necesara pentru realizarea justitiei in cauzele penale, dupa normele unanim
admise in legislatiile moderne, excluzindu-se astfel orice alta autoritate de
represiune penala, publica sau de alta natura.
b) Autoritatile judiciare si partile, aparatorii si reprezentantii lor trebuie sa

actioneze numai in conditiile si formele prevazute de lege. Respectarea

conditiilor prevazute de lege este necesara intrucit legea le considera ca
reprezinta modalitatea cea mai potrivita pentru realizarea scopului procesului
penal; respectarea formelor procesuale asigura controlul respectarii
conditiilor legale din partea autoritatilor judiciare si a partilor, creindu-se
astfel posibilitatea descoperirii oricaror incalcari ale legii si inlaturarii lor.
c) Autoritatile judiciare trebuie sa respecte drepturile procesuale ale partilor si

sa le asigure exercitarea lor, deoarece legea considera esentiala contributia

DPPpg55

acestora la solutionarea legala a cauzelor penale. |ncalcarea drepturilor

partilor atrage nevalabilitatea actelor efectuate abuziv.
d) La solutionarea cauzelor penale autoritatile judiciare au obligatia sa aplice

intocmai legea penala si legea civila, asigurind astfel cerintele statului de

drept in domeniul combaterii si prevenirii fenomenului infractional, in
concordanta cu dispozitiile art. 51 din Constitutie.
Respectarea legii in desfasurarea si solutionarea cauzelor penale este
asigurata prin instituirea de garantii procesuale si de alta natura:
|n primul rind, se instituie nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale
efectuate cu incalcarea unor dispozitii imperative ale legii de procedura penala,
pentru cele esentiale intervenind nulitatea absoluta, care opereaza intotdeauna
(art. 197 al. 2 si 3), iar pentru celelalte intervenind, atunci cind sint indeplinite
conditiile legale, nulitatea relativa (art. 197 al. 1 si 4); neaplicarea sau aplicarea
gresita a legii penale si civile atrage nelegalitatea hotaririi penale pronuntate (art.
385 pct. 1320). Sint instituite si sanctiuni de alta natura, cum sint amenda
judiciara (art. 198), atunci cind se incalca unele obligatii procedurale, sau chiar
raspunderea penala pentru incalcarea unor dispozitii care sint incriminate de
legea penala (cercetarea abuziva, represiunea nedreapta, marturia mincinoasa
etc.).
O alta garantie a legalitatii procesului penal o constituie reglementarea
supravegherii si controlului judiciar din oficiu, la plingerea sau la calea de atac
folosita de Ministerul Public ori de partile interesate, care asigura descoperirea
incalcarilor de lege si aplicarea sanctiunilor corespunzatoare. Astfel, activitatea
de cercetare penala este supravegheata de catre procuror (art. 218, 275), cea a
procurorului este supusa controlului procurorului ierarhic superior (art. 209
al.ult.) si al instantei judecatoresti (art. 140, 158, 159, 302, 333, 345); legalitatea
hotaririi judecatoresti este verificata de instanta care solutioneaza calea de atac,
ca ultima instanta de control functionind Curtea Suprema de Justitie. Ca urmare,
orice incalcare a legii poate fi constatata si inlaturata.
Legalitatea procesului penal implica si unele limite in aplicarea acestui
principiu, care sint determinate de dispozitiile legii de procedura penala. Astfel,
incalcarile de lege lipsite de importanta, care nu au avut nici o influenta asupra
desfasurarii procesului penal si a solutionarii juste a cauzelor penale, nu atrag
nulitatea actelor asupra carora s-au produs; depasirea termenului de atacare a
unei hotariri judecatoresti atrage mentinerea hotaririi, desi existenta unei

DPPpg56

incalcari a legii in cursul judecatii este posibila. Aceste limite, existente in orice
legislatie de procedura penala, se explica prin necesitatea respectarii unei
discipline in desfasurarea procesului, in vederea realizarii scopului acestuia
intr-un termen rezonabil.
2.

Oficialitatea procesului penal (art. 2 al. 2)

Potrivit acestui principiu fundamental, actele desfasurarii procesului penal

se indeplinesc din oficiu, in interes de stat, fara a fi necesara interventia
persoanelor care au legatura cu infractiunea savirsita.
Principiul oficialitatii decurge din cerinta ca orice persoana care a savirsit o
infractiune sa fie pedepsita potrivit legii penale, ceea ce creaza pentru autoritatile
judiciare obligatia de a actiona imediat pentru descoperirea tuturor infractiunilor
savirsite, de a-i identifica, trimite in judecata si pedepsi pe toti infractorii; o astfel
de obligatie poate fi realizata numai daca autoritatile judiciare actioneaza din
proprie initiativa, din oficiu, efectuind ca obligatie de serviciu toate actele
necesare atingerii acestui scop.
Ca cerinta a principiului oficialitatii, organele de cercetare penala au obligatia
de a se sesiza din oficiu despre savirsirea unei infractiuni (art. 221), de a incepe
urmarirea penala (art. 228) si de a efectua cercetarea penala (art. 232), facind
propuneri concrete procurorului pentru rezolvarea cauzei (art. 256, 258);
procurorul are obligatia de a lua, din oficiu, in cursul cercetarii penale, toate
masurile necesare (art. 235, 236) si de a dispune trimiterea in judecata a
inculpatului fata de care s-a dovedit vinovatia (art. 262); odata sesizata cu
judecarea inculpatului, prima instanta are obligatia de a proceda la judecarea si
solutionarea cauzei (art. 313, 321, 345), iar instanta sesizata cu o cale de atac are
obligatia de a o judeca si solutiona (art. 375, 377, 379, 385); in fine, hotarirea
definitiva de condamnare se pune in executare din oficiu (art. 418).
|ntrucit exista o obligatie pentru autoritatile judiciare de a efectua din oficiu
actele necesare desfasurarii procesului penal, principiul oficialitatii mai poarta si
denumirea de principiul obligativitatii inceperii si desfasurarii procesului penal.
Garantia juridica a respectarii principiului oficialitatii o constituie prevederea
de sanctiuni disciplinare pentru cei care nu efectueaza actele necesare
desfasurarii procesului penal, iar legea penala incrimineaza faptele de abuz si
neglijenta in serviciu, favorizarea infractorului (art. 246, 249, 264 Cod penal).
Principiul oficialitatii actioneaza in latura penala a procesului, prin care este
tras la raspundere penala infractorul; in latura civila, prin care se obtine

DPPpg57

recuperarea

pagubelor

produse

prin

infractiune,

actioneaza

principiul

disponibilitatii, caracteristic procesului civil, potrivit caruia autoritatea judiciara

actioneaza, de regula, numai la vointa unei persoane, care are facultatea de a
sesiza sau nu instanta de judecata, de a dispune continuarea sau nu a procesului,
de a cere sau nu executarea dispozitiilor civile din hotarirea definitiva.
|n partea finala a art. 2 al. 2 se prevede si o rezerva in aplicarea principiului
oficialitatii: afara de cazul cind prin lege se dispune altfel. Rezerva se refera la
acele situatii in care legea interzice autoritatilor judiciare sa actioneze in lipsa
unei manifestari de vointa din partea persoanei sau autoritatii prevazute de lege.
Exceptiile de la principiul oficialitatii constituie cazuri de disponibilitate si se
justifica prin necesitatea proteguirii unor interese speciale, cum este interesul
victimei de a nu actiona in justitie pe faptuitor sau interesul unei autoritati
publice de a nu se actiona prin mijloace penale impotriva unor persoane aparate
de imunitate. Unele exceptii de la principiul oficialitatii impiedica inceperea
urmaririi penale, iar alte exceptii impiedica continuarea procesului penal.
|nceperea urmaririi penale impotriva Presedintelui Romniei, pentru inalta
tradare, este conditionata de hotarirea Camerei Deputatilor si a Senatului,
constituiti in sedinta comuna (art. 84 din Constitutie). Codul de procedura penala
(art. 221 al. 2 si 3) are in vedere urmatoarele exceptii de la inceperea din oficiu a
urmaririi penale: lipsa sesizarii organului competent al cailor ferate ori a
comandantului militar, in cazul acelor infractiuni pentru care se cere sesizarea
lor; lipsa autorizatiei procurorului general ori lipsa dorintei exprimate de
guvernul strain. Odata obtinuta plingerea prealabila, sesizarea organului
competent ori autorizatia prealabila, actele necesare inceperii si desfasurarii
procesului penal se efectueaza in virtutea principiului oficialitatii.
Urmarirea sau judecata nu mai poate continua cind persoana vatamata isi
retrage plingerea prealabila sau se impaca cu invinuitul sau inculpatul, in cazurile
prevazute de lege, deoarece raspundere penala este inlaturata printr-o cauza
legala.
|n latura civila a cauzei, unde se aplica principiul disponibilitatii, exista
exceptii determinate de oficialitate, in sensul ca, pentru pagubele aduse
proprietatii publice si persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restrinsa, latura civila se porneste si se exercita si din
oficiu (art. 17).

DPPpg58

Principiul oficialitatii are strinse legaturi cu principiul legalitatii, care-i

determina limitele, dar si cu acele principii care constituie garantii ale drepturilor
fundamentale ale cetatenilor.
3.

Aflarea adevarului (art. 3)

Realizarea scopului procesului penal impune autoritatilor cunoasterea

completa si exacta a faptelor cauzei si a identitatii faptuitorului, deoarece
numai astfel poate fi evitata orice eroare judiciara. Ca urmare, in art. 3 se
prevede ca in desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea
adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la
persoana faptuitorului. Acest principiu este consacrat in toate lucrarile de drept
procesual penal, fie ca este denumit principiul realitatii, principiul stabilirii
adevarului real (obiectiv, material). Fapta penala si imprejurarile care identifica
pe faptuitor petrecindu-se in realitatea obiectiva, ele pot si trebuie sa fie
cunoscute exact si complet de autoritatile judiciare, iar realizarea acestei cerinte
depinde doar de eforturile care se depun, de profesionalismul celor care
efectueaza cercetarile, de procedeele folosite. Nu exista tip de proces penal si nu
exista tara in care sa nu se fi produs erori judiciare, prin retinerea gresita a
faptelor sau prin imposiblitatea de a se identifica faptuitorul; aceste erori si pete
albe in cunoastere nu trebuie sa demobilizeze autoritatile judiciare, care au
datoria sa intreprinda tot ce este posibil pentru aflarea adevarului in fiecare cauza
penala.
Adevarul ce trebuie aflat intr-o cauza penala are un caracter obiectiv, anume
concordanta dintre faptele petrecute in realitate si faptele retinute prin hotarirea
judecatoreasca definitiva. Cunoasterea faptelor si imprejurarilor cauzei se obtine
prin probele administrate in cursul procesului penal. Daca au fost administrate
toate probele necesare, iar acestea sint de buna calitate, adevarul care se obtine in
procesul penal adevar judiciar corespunde adevarului obiectiv; daca, insa, nu
au fost administrate toate probele necesare sau probele sint false, adevarul
judiciar care sta la baza hotaririi judecatoresti nu mai corespunde cu adevarul
obiectiv. Aceasta lipsa de suprapunere a adevarului judiciar cu adevarul obiectiv
a produs si va mai produce erori judiciare.
|n conceptul de adevar la care se refera art. 3 se cuprinde, in primul rind,
constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul
penal; daca s-a retinut existenta faptei, se cuprind imprejurarile de loc, timp,
mod, mijloace in care aceasta s-a savirsit, forma vinovatiei, mobilul si scopul

DPPpg59

faptei, natura si intinderea urmarilor produse, imprejurarile care pot influenta

asupra caracterului si gradului raspunderii (fie in favoarea, fie in defavoarea
faptuitorului); se cuprind, de asemenea, imprejurarile care confirma vinovatia
sau nevinovatia celui invinuit de savirsirea infractiunii, datele sale de identitate,
de stare civila si materiala, antecedente, imprejurari care permit cunoasterea
multilaterala a personalitatii acestuia.
Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea devarului exprima
urmatoarele cerinte:
a) Instituirea pentru toate autoritatile judiciare a obligatiei legale de a afla

adevarul, prin probe, in fiecare cauza penala (art. 202, 287, 378), ceea ce
implica desfasurarea unei activitati probatorii complete si de cea mai buna
calitate. Realizarea unei astfel de activitati probatorii pretinde de la
autoritatile judiciare anumite insusiri si o pregatire profesionala in continua
perfectionare. Se cere, astfel, pregatirea calificata a celor ce efectueaza
cercetarea penala, a procurorilor si judecatorilor, in special in administrarea
probelor si in aprecierea corecta a fiecarei probe si a tuturor probelor in
ansamblul lor; aceasta implica nu numai cunostinte de drept procesual penal,
ci si de criminalistica, psihologie, logica, precum si experienta practica
bogata. Se cere o corectitudine exemplara (loialitate) in administrarea
probelor si in consemnarea documentelor procedurale, altfel se ajunge la
denaturari si erori in cunoasterea faptelor. Este necesara obiectivitate deplina
in administrarea probelor, fiind inacceptabila plecarea de la idei preconcepute
de vinovatie a unei persoane cercetate. Trebuie sa se desfasoare investigatii
multilaterale si complete pentru cunoasterea faptelor, prin stringerea tuturor
probelor necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele.
b) Asigurarea pentru parti, in tot cursul procesului penal, a dreptului de a

administra probele care pot contribui la aflarea adevarului (art. 67, 72, 250,
320). Cunoscind mai bine imprejurarile in care s-a savirsit infractiunea,
partile isi pot aduce o contributie esentiala la cunoasterea realitatii, prin
indicarea imprejurarilor ce trebuie dovedite si a mijloacelor de proba
corespunzatoare. Obligatia de corectitudine in administrarea probelor revine
si partilor, caci altfel se poate denatura adevarul. Aparatorii partilor au si ei
obligatia de a contribui, in mod corect, la aflarea adevarului despre
imprejurarile favorabile partii pe care o apara.

DPPpg60
c) |ntrucit in procesul penal adevarul se afla prin intermediul probelor, o mare

importanta o are modul in care este reglementat sistemul probator. Libertatea

probelor si a mijloacelor de proba in dovedirea faptelor penale sau a
imprejurarilor care inlatura invinuirea constituie o cerinta pentru efectuarea
unei probatiuni complete; libera apreciere a probelor, ca mijloc de reflectare
a probelor in constiinta politistului, a procurorului, a judecatorului devine
cerinta a evaluarii complete si juste a probelor administrate. |n practica s-a
constatat ca limitarile nejustificate in aprecierea probelor pot impiedica
cunoasterea completa si exacta a tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei.
d) Procedura de desfasurare a activitatii autoritatilor judiciare si a partilor
trebuie sa permita, atunci cind este cazul, administrarea oricarei probe noi
concludente si utile, fara nici o piedica formala (art. 65, 67, 250, 320, 380),
iar atunci cind se constata ca o hotarire, chiar definitiva, cuprinde o eroare
judiciara, sa fie prevazute caile de atac pentru inlaturarea ei (art. 378, 394,
409), exercitabile atit de Ministerul Public, cit si de partile interesate.
Cerintele principiului aflarii adevarului isi au concretizarea in dispozitiile
indicate ale Codului de procedura penala, incit se poate trage concluzia ca la
reglementarea procesului penal s-a avut in vedere aplicarea cestui principiu.
Ramine ca, in practica de zi cu zi, autoritatile judiciare si partile sa-si
indeplineasca obligatiile prevazute de lege si sa-si exercite drepturile acordate in
acest scop, fara de care nu se va putea ajunge la adevar.
Garantia aplicarii principiului aflarii adevarului consta in instituirea unui
control permanent si eficient asupra modului in care au fost retinute faptele de
autoritatile judiciare. Ministerul Public verifica daca organul de cercetare penala
a retinut complet si corect faptele cauzei, in caz contrar actioneaza prin
administrarea de noi probe si o noua evaluare a lor; prima instanta verifica daca
invinuirea formulata de Ministerul Public este intemeiata, avind obligatia sa
lamureasca, prin probe, orice lacuna sau indoiala in cunoasterea faptelor;
instantele de apel si de recurs au obligatia sa verifice daca faptele si imprejurarile
retinute prin hotarirea atacata corespund probelor si reprezinta adevarul, avind
dreptul sa desfiinteze orice hotarire care nu este temeinica in ce priveste
cunoasterea faptelor cauzei; in fine, orice eroare judiciara se poate inlatura, in
conditiile legii, de instanta de revizuire sau, in unele cazuri, de recurs in anulare.
Se asigura astfel conditiile ca o hotarire definitiva sa cuprinda constatarea exacta

DPPpg61

si completa a faptelor cauzei, chiar daca in cursul activitatii judiciare s-au produs
erori sau limite in cunoasterea lor.
|n ce priveste limitele aplicarii principiului aflarii adevarului, ele rezulta, pe
de o parte, din dificultatile de cunoastere a unor fapte si imprejurari savirsite cu
intentia de a ramine nedescoperite, iar pe de alta parte, de obligatia administrarii
probelor numai in conditiile prevazute de lege, ceea ce poate, unori, intirzia
descoperirea lor.
Aflarea devarului se coreleaza cu alte principii fundamentale ale procesului
penal, printre care legalitatea procesului, care ii determina cadrul legal in care se
aplica, cu rolul activ al autoritatilor judiciare, care implica initiativa proprie in
lamurirea faptelor, cu garantarea dreptului la aparare si limba in care se
desfasoara procesul penal, de natura a se obtine contributia partilor la dovedirea
imprejurarilor ce le apara interesele lor legitime.
4.

Rolul activ al organelor judiciare (art. 4)

|n legatura cu modul de desfasurare a activitatii judecatoresti exista o

deosebire importanta intre procesul penal anglo-saxon si procesul penal
continental, inclusiv cel rom#n. |n procesul penal anglo-saxon, judecatorul are
rolul de arbitru intre parti, de a veghea ca activitatea acestora sa se desfasoare
potrivit legii, lasind ca partile sa-si administreze probele pe care le cred de
cuviinta. Procesul penal occidental continental acorda autoritatilor judiciare un
rol activ in desfasurarea procesului, de a administra probele pe care le cred
necesare in afara cererilor formulate de parti, incercind lamurirea cauzei sub
toate aspectele, chiar daca partile sint inactive. Rolul activ poate fi facultativ, asa
cum este reglementat in legislatiile de procedura penala din Franta, Belgia, in
catre caz este la latitudinea judecatorului sa intervina sau nu in desfasurarea
judecatii, dupa cum crede de cuviinta; rolul activ poate deveni o obligatie pentru
judecator, ca in reglementarea noastra, atragind ca sanctiune, in caz de
neexercitare,

desfiintarea

hotaririi

judecatoresti

ca

netemeinica,

prin

neadministrarea tuturor probelor necesare pentru aflarea adevarului.

|n cazul rolului de arbitru al judecatorilor, solutionarea justa a cauzei depinde
de prestatiile depuse de parti in lamurirea cauzei; o prestatie insuficienta sau
gresita a uneia din parti poate atrage o solutionare a cauzei in defavoarea sa,
contrar realitatii faptelor. De aceea, rolul pasiv al judecatorilor impune ca partile
sa fie intotdeauna asistate de avocati care, prin cunostintele lor de specialitate, isi
aduc o contributie importanta la aflarea adevarului. Rolul activ al autoritatii

DPPpg62

judecatoresti, ca principiu fundamental al procesului penal, poate atrage o

interventie eficienta in disputa uneori inegala dintre parti sau atunci cind partea
nu stie sau nu vrea sa actioneze in apararea intereselor sale.
Codul de procedura penala din 1968, in art. 4, prevede ca organele de
urmarire penala si instantele de judecata sint obligate sa aiba un rol activ in
desfasurarea procesului penal. Aceasta formulare a rolului activ nu este cea
mai potrivita, deoarece se confunda cu aceea a principiului oficialitatii, care
impune efectuarea din oficiu a actelor necesare desfasurarii procesului penal;
de aceea, preferam formularea prin care rolul activ trebuie sa se manifeste in
vederea solutionarii legale si temeinice a cauzelor penale, punindu-se astfel
accentul pe o interventie de fond, si nu de procedura. Rolul activ apare, asadar,
ca o obligatie pentru autoritatile judiciare, indeplinirea acesteia fiind prevazuta
sub sanctiune procesuala, constind in nevalabilitatea hotaririlor din care rezulta
lipsa rolului activ in solutionarea cauzei.
Cerintele principiului rolului activ atrag, pentru autoritatile judiciare,
urmatoarele obligatii:
a) Sa explice invinuitului si inculpatului, precum si celorlalte parti, drepturile
lor procesuale si sa le ajute in exercitarea lor, asigurind lamurirea cauzei sub
toate aspectele (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 250, 320, 322).
b) Sa dispuna, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea
adevarului cu privire la toate imprejurarile cauzei, daca partile nu au
initiativa in solicitarea probelor (art. 202, 216, 287, 331, 378, 380). De
regula, rolul activ al autoritatilor judiciare este examinat in raport de aceasta
obligatie, astfel incit, atunci cind au ramas imprejurari nelamurite prin probe,
se considera ca nu a fost exercitat rolul activ si, ca urmare, probatorul trebuie
continuat in vederea lamuririi acestor imprejurari.
c) Sa puna in discutia partilor, din oficiu, orice chestiuni de a caror lamurire
depinde justa soluionare a cauzei, cerindu-le sa-si exprime punctul de vedere
asupra acestor chestiuni (art. 39, 255, 197 al. 1 si 4, 302, 334, 339, 373, 381).
d) Sa extinda investigatiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului
procesului penal, in special la alte fapte si persoane decit cele pentru care
exista sesizare (art. 238, 335, 336, 337) si sa extinda controlul judiciar la alte
lipsuri decit cele la care se refera calea de atac folosita (art 371 al. 2, 373,
385).

DPPpg63

Exercitarea rolului activ este garantata prin obligatia pe care o au Ministerul

Public si prima instanta de judecata de a restitui cauza pentru completarea
urmaririi penale (art. 265, 333) si prin obligatia instantei de apel si de recurs de a
desfiinta hotarirea atacata si de a dispune administrarea probelor necesare
lamuririi cauzei sub toate aspectele, ori de cite ori se constata lacune in
cunoasterea faptelor sau indoieli cu privire la veracitatea lor.
Principiul rolului activ prezinta limite determinate de legalitatea procesului si
dreptul la aparare, deoarece autoritatile judiciare nu pot avea initiative care ar
implica incalcarea legii sau a drepturilor procesuale ale partilor. Rolul activ are o
strinsa legatura cu aflarea adevarului, constituind unul din mijloacele prin care se
poate asigura constatarea completa si exacta a faptelor.
5.

Desfasurarea procesului penal in limba rom#na

Potrivit art. 13 din Constitutie, in Romnia limba oficiala este limba rom#na.
ca urmare, procedura judiciara trebuie sa se desfasoare in limba rom#na, ca
limba oficiala, ceea ce inseamna ca atit activitatea orala, cit si documentele
procedurale scrise care se intocmesc de autoritatile judiciare si de parti se
exprima in limba rom#na. Este o concluzie logica a caracterului national al
statului rom#n, proclamat de Constitutie (art. 1 al. 1), care si-a gasit consacrarea
in art. 127 din Constitutie si art. 6 din legea de organizare judecatoreasca nr.
92/1992.
Pentru a garanta persoanelor apartinind minoritatilor nationale de a lua
cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune
concluzii in limba materna, pe care se presupune ca o cunoaste cel mai bine si
prin care si-ar putea face o temeinica aparare, se prevede ca acestia pot folosi un
interpret pus la dispozitie in mod gratuit. Se asigura astfel o imbinare corecta
intre obligativitatea folosirii limbii oficiale limba rom#na si necesitatea
formularii apararilor in limba materna, principiu care se aplica, de altfel, in toate
statele nationale.
De acelasi drept se bucura si alte persoane care nu inteleg sau nu se pot
exprima in limba rom#na, fiind cetateni straini, dar care participa la desfasurarea
procesului penal.
Prin folosirea interpretului oficial de limba materna se asigura o corecta
traducere in si din limba rom#na in pretoriul autoritatii judiciare, existind astfel
garantia cunoasterii corecte a pozitiei si punctelor de vedere exprimate de cei ce
nu cunosc sau cunosc insuficient limba rom#na.

DPPpg64
6.

Egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare

Cucerire a revolutiei burgheze din 1879, care a desfiintat privilegiile de clasa,

cu judecatori si proceduri aplicabile numai nobililor, egalitatea in fata legii si a
autoritatilor judiciare s-a inscris ca un principiu fundamental in toate legislatiile
democratice. Au mai persistat, insa, discriminari de tratament judiciar chiar in
legislatiile democratice pentru deosebiri de rasa, de origine etnica, de apartenenta
politica etc. Pentru a institui o egalitate deplina intre persoanele chemate in fata
autoritatilor judiciare, in art. 4, 16 si 18 din Constitutie se prevede ca cetatenii
sint egali in fata legii si autoritatilor publice fara privilegii si discriminari de
rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinii,
de apartenenta politica, de avere sau origine sociala, nimeni nefiind mai
presus de lege; cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romnia se bucura de
protectia generala a persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte legi.
Numai in masura in care justitia se infaptuieste in mod egal fata de toate
persoanele se poate realiza o solutionare justa a cauzelor penale, in concordanta
cu legea si adevarul.
Cerintele principiului egalitatii in fata legii si autoritatilor judiciare sint:
a) Urmarirea penala si judecata se efectueaza pentru toate persoanele de
aceleasi organe de urmarire si instante de judecata; nu exista organe judiciare
create in mod special pentru urmarirea si judecarea anumitor persoane,
infiintarea de instante extraordinare fiind interzisa (art. 125 din Constitutie).
Aceasta cerinta nu exclude, insa, infiintarea de instante judecatoresti
specializate in anumite domenii, cum sint instantele militare, care trebuie sa
asigure disciplina in rindul militarilor; de asemenea, nu exclude stabilirea
unei competente deosebite pentru judecarea unor persoane care ocupa functii
reprezentative in stat Presedintele Romniei, membrii guvernului de catre
o singura instanta Curtea Suprema de Justitie (art. 84 si 108 din
Constitutie).
b) Urmarirea si judecata au loc pentru toate persoanele dupa aceleasi reguli
procesuale, neexistind reguli deosebite in raport de rasa, origine etnica,
nationalitate, religie, sex, opinie etc. careia ii apartine persoana judecata. Din
motive justificate, care nu incalca egalitatea in fata legii, pot exista reguli in
plus pentru persoanele care ocupa functii in stat, cum ar fi necesitatea unui
anumit vot al Camerei Deputatilor si Senatului, pentru Presedintele tarii, al

DPPpg65

uneia din Camere pentru deputati, senatori si ministri, fara de care nu se

poate incepe urmarirea penala in cazul anumitor infractiuni.
c) Partile dintr-o cauza penala se bucura de aceleasi drepturi procesuale in fata
autoritatilor judiciare, fara nici o discriminare, nimeni nefiind mai presus de
lege. Data fiind pozitia diferita a partilor din proces, legea poate limita
drepturile procesuale ale unei parti numai in legatura cu latura penala sau cu
latura civila, dar limitarea se aplica in mod egal tuturor persoanelor care se
afla in situatia acelei parti, nefiind o discriminare in raport de criteriile la care
se refera Constitutia.
Garantia aplicarii principiului egalitatii o constituie sanctionarea cu nulitatea
a actelor procesuale sau procedurale care s-ar indeplini prin discriminari intre
persoanele care participa la procesul penal.
7.

Respectarea demnitatii umane (art. 5 1)

Principiile umanitare, consacrate pe plan international si prin legislatiile

statelor democratice, exprima cerinta ca persoanele trase la raspundere penala,
chiar in cazul in care se fac vinovate de infractiuni grave, sa nu fie supuse
unor tratamente inumane si degradante. Prin aderarea Romniei (1990) la
Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante, s-a nascut obligatia pentru tara noastra de a introduce in
legislatia

interna

dispozitii

privind

respectarea

demnitatii

umane

in

reglementarea regimului pedepselor, precum si tratamentul ce se aplica

invinuitului sau inculpatului in cursul procesului penal. Ca urmare, prin Legea
nr. 32/1990, s-a introdus art. 51 in capitolul din Codul de procedura penala
privind scopul si regulile de baza ale procesului penal, care prevede: Orice
persoana care se afla in curs de urmarire penala sau judecata trebuie tratata cu
respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente
cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita de lege. |n mod
corespunzator, in Codul penal s-a introdus art. 2671, prin care se incrimineaza
tortura si supunerea la tratamente inumane sau degradante.
Folosirea de violente, amenitari ori alte mijloace de constringere in scopul de
a obtine proba era interzisa prin art. 68; dispozitia principiala introdusa in Codul
de procedura penala este mult mai generala, deoarece interdictia se refera nu la
activitatea de probatiune, ci la toate situatiile in care o autoritate judiciara are
legatura directa cu o parte din proces cel mai des invinuitul sau inculpatul
situatii in care comportamentul trebuie sa fie civilizat, cu excluderea oricarui act

DPPpg66

de tortura sau de tratament crud, inuman sau degradant. Ca parte in procesul

penal, persoanei trebuie sa i se dea respectul demnitatii sale.
|nsemnatatea acestui principiu este subliniata si de art. 22 al. 2 din
Constitutie, care prevede dreptul persoanei la viata si la integritatea sa fizica si
psihica.
8.

Garantarea libertatii individuale si a sigurantei persoanei (art.

5)

Regimurile democratice se intemeiaza pe libertatea persoanei, au declarat-o

inviolabila si, prin lege, au stabilit garantiile acestei inviolabilitati. O consecinta
importanta a inviolabilitatii persoanei in ce priveste procesul penal este regula
urmaririi si judecarii cauzelor penale cu invinuiti sau inculpati aflati in stare
de libertate. Nevinovatia unei persoane fiind presupusa de lege pina la
pronuntarea unei hotariri definitive, este firesc ca procesul sa se desfasoare in
starea normala a persoanei, care este starea de libertate individuala. Ar fi insa
nerealist de a se crede intr-un comportament de cooperare din partea unora dintre
infractori la desfasurarea procesului penal; de asemenea, nu este exclusa
savirsirea de noi infractiuni de catre cei urmariti sau judecati penal, aflati in stare
de libertate. De aceea, nu exista legislatie care sa nu admita, atunci cind este
cazul, luarea de masuri de exceptie privind privarea sau restringerea libertatii
celor aflati in urmarire penala sau in judecata pentru savirsirea de infractiuni,
masuri de natura a asigura desfasurarea si solutionarea in bune conditii a
procesului penal.
Codul de procedura penala din 1968, in redactarea initiala, consacra
principiul garantarii libertatii astfel: |n cursul procesului penal nici o persoana
nu poate fi retinuta sau arestata decit in cazurile si conditiile prevazute de lege.
Formularea principiului avea un caracter prea vag, deoarece nu se instituiau
garantii privind libertatea persoanei impotriva eventualelor abuzuri care s-ar
produce; de aceea, era necesara o perfectionare a principiului garantarii libertatii
persoanei, in care sa fie incluse un minimum de garantii, prevazute si in actele
internationale privind drepturile fundamentale ale omului. Prin Legea nr.
32/1990 s-a modificat textul initial al art. 5 Cod procedura penala in sensul aratat
mai sus, inscriindu-se garantii importante privind libertatea persoanei, dindu-se
astfel un continut mai bogat acestui principiu fundamental al procesului penal.
Considerind de o deosebita insemnatate restringerea, pe cit posibil, a cazurilor in
care pot fi luate masuri de privare sau de limitare a libertatii persoanei, precum si

DPPpg67

instituirea de conditii restrictive la luarea si mentinerea unor asemenea masuri,

Constitutia Romniei (art. 23) a inscris dispozitii cu caracter constitutional,
obligatorii pentru legea de procedura penala, care constituie puternice garantii
ale inviolabilitatii libertatii individuale a cetatenilor.
Garantiile constitutionale si cele inscrise in Codul de procedura penala,
instituite pentru principiul garantarii libertatii persoanei si a sigurantei sale sint:
a) Masurile prin care se pot aduce atingeri libertatii persoanei sint strict
prevazute de lege (art. 136) si nu pot fi luate decit in cazurile limitativ
prevazute de lege (art. 148).
b) Numai autoritatile imputernicite de lege pot dispune masuri care aduc
atingere libertatii individuale si numai in anumite conditii. Daca retinerea
care este de scurta durata, poate fi dispusa de organul de cercetare penala,
arestarea preventiva si celelalte masuri preventive nu pot fi dispuse decit de
catre un magistrat procurorul in cursul urmaririi penale si instanta de
judecata in cursul judecatii (art. 136). Celui retinut sau arestat i se aduc la
cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau arestarii, iar
invinuirea in cel mai scurt termen, numai in prezenta unui avocat, ales sau
numit din oficiu.
c) Cel arestat se poate plinge in legatura cu legalitatea mandatului de arestare la
instanta de judecata, formata din judecatori independenti si inamovibili, care
este obligata sa se pronunte de indata, prin hotarire motivata, dupa ce a
ascultat pe cel arestat, asistat in mod obligatoriu de catre aparator.
d) Durata privarii de libertate este strict determinata de lege (art. 144, 146, 149,

155), la expirarea termenelor legale masura privativa de libertate incetind de

drept (art. 140). Prelungirea duratei arestarii preventive in cursul urmaririi
penale se aproba numai de instanta de judecata, pe termene scurte; inculpatul
este adus in fata instantei, asistat de aparator (art. 159). Eliberarea celui
retinut sau arestat este obligatorie daca motivele care au determinat aceste
masuri au disparut (art. 139). Persoane arestata are dreptul de a cere, in tot
cursul procesului, punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau
pe cautiune (art. 5).
e) Locurile de retinere si de detinere sint verificate, periodic, de propcurori si
judecatori delegati in acest scop, care au dreptul de a lua masuri imediate
pentru punerea in libertate a persoanelor aflate fara baza legala in aceste
locuri.

DPPpg68

f) Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva are
dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege.
Noile garantii privind libertatea individuala a persoanei, cele mai multe cu
caracter constitutional, sint de natura a inlatura abuzul in luarea si mentinerea
masurilor de constringere in cadrul procesului penal, fiind cunoscut ca in statul
autoritar anterior nu putine au fost astfel de abuzuri.
9.

Prezumtia de nevinovatie

Formulata in 1789 in Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului,

prezumtia de nevinovatie a fost o reactie democratica impotriva sistemului
inchizitorial al procesului penal. Criticata de scoala pozitivista, care pretindea o
prezumtie de vinovatie pentru infractorii innascuti si din obisnuinta, pentru a se
lua impotriva lor masuri de aparare sociala chiar ante delictum, critici insusite de
legislatiile fasciste, prezumtia de nevinovatie si-a gasit consacrarea tot ca o
reactie impotriva terorismului judiciar in Declaratia Universala a Drepturilor
Omului din 1948 (art. 11) si in Pactul International privind drepturile civile si
politice din 1966 (art. 14 pct. 2). Recunoscuta ca aplicabila si sub codurile de
procedura penala rom#ne din 1864 si 1936, prezumtia de nevinovatie a fost
introdusa in Codul de procedura penala din 1968, sub aceasta denumire, ca o
regula de probatiune, in formularea: |nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa
probeze nevinovatia sa. |n literatura de specialitate din ultimii ani s-a sustinut
inscrierea prezumtiei de nevinovatie ca principiu fundamental al procesului
penal, unii autori incluzind-o printre principiile fundamentale existente ale
procesului penal.
Constitutia Romniei din 1991 a inscris prezumtia de nevinovatie printre
drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, in cuprinsul articolului
privind libertatea individuala (art. 23 al. 8), in formularea: Pina la raminerea
definitiva a hotaririi judecatoresti de condamnare persoana este considerata
nevinovata. Prin dispozitia expresa a Constitutiei, prezumtia de nevinovatie
devine un drept fundamental al cetateanului si, referindu-ne la situatia persoanei
invinuite de savirsirea unei infractiuni, trebuie sa fie considerata ca un principiu
fundamental al procesului penal rom#n. Daca in multe coduri de procedura
penala este formulata prezumtia de nevinovatie ca un principiu fundamental al
procesului penal, putine sint constitutiile care consacra in mod expres acest
principiu, ceea ce subliniaza alinierea ei la rigorile actelor internationale privind
drepturile omului.

DPPpg69

Prezumtia de nevinovatie decurge din cerinta ca nici o persoana nevinovata

sa nu fie trasa la raspundere, constituind o garantie pentru orice persoana ca, in
lipsa probelor de vinovatie, nu poate fi trimisa in judecata si condamnata; prin
acest principiu, autoritatile judiciare sint obligate sa administreze probele
necesare pentru dovedirea invinuirii si sa traga, in lipsa unor astfel de probe,
concluzia nevinovatiei invinuitului sau inculpatului.
Prezumtia de nevinovatie constituie baza procesuala a dreptului la aparare si
a drepturilor procesuale acordate invinuitului. Numai acceptind teza rezultata din
prezumtia de nevinovatie, ca simpla invinuire nu inseamna si stabilirea
vinovatiei, ca raspunderea prezumtiei legale de nevinovatie se realizeaza abia
prin hotarirea definitiva de condamnare, se explica reglementarea pozitiei
invinuitului ca subiect al procesului penal, a inculpatului ca parte in proces,
pozitie care implica recunoasterea de drepturi procesuale, pina la o pozitie
procesuala egala cu a Ministerului Public si a celorlalte parti.
Principiul prezumtiei de nevinovatie nu inseamna atitudine pasiva fata de
infractori; acest principiu cere ca organul care efectueaza urmarirea penala
impotriva unei persoane sa dovedeasca vinovatia ei in asemenea conditii incit sa
nu existe nici un dubiu asupra ei; cere, de asemenea, ca instanta de judecata sa nu
declare vinovata o persoana pina cind vinovatia ei nu rezulta cu certitudine din
probele administrate; se inlatura astfel posibilitatea condamnarii intemeiate pe
probabilitati, pe aparente, asigurindu-se aflarea adevarului cu privire la faptele
cauzei.
Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumtia de nevinovatie
determina structura procesului penal si unele institutii fundamentale ale acestuia.
Daca pentru inlaturarea prezumtiei de nevinovatie se cere o hotarire
judecatoreasca definitiva de condamnare, inseamna ca fara activitatea instantelor
judecatoresti nu se poate aplica legea penala; fiecare autoritate judiciara in fata
careia se prezinta cauza penala organ de cercetare penala, Minister Public,
instanta judecatoreasca trebuie sa plece de la prezumtia de nevinovatie si nu
poate inainta cauza mai departe daca nu exista probe certe de vinovatie.
Prezumtia de nevinovatie trece sarcina probatiunii asupra celui ce invinuieste, cu
obligatia de a dovedi in mod cert vinovatia inculpatului, altfel aplicindu-se
consecinta acestei prezumtii potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio
pro reo). Implicatiile prezumtiei de nevinovatie se refera si la solutiile pe care le

DPPpg70

poate pronunta instanta de judecata, efectul suspensiv al cailor de atac, caracterul

de exceptie al masurilor preventive etc.
Toate cerintele mentionate ale prezumtiei de nevinovatie, patrunzind in
structura si institutiile de baza ale procesului penal, conduc la adoptarea sa ca
unul din principiile sale fundamentale.
10. Garantarea dreptului la aparare (art. 6)

|n constitutiile multor tari, garantarea dreptului la aparare este inscrisa printre

dispozitiile referitoare la activitatea instantelor judecatoresti. Conformindu-se
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si Pactului International privind
drepturile civile si politice, potrivit carora dreptul la aparare este unul dintre
drepturile omului, Constitutia din 1965 (art. 31 al. 3) si Constitutia Romniei din
1991 (art. 24) inscrie dreptul la aparare printre drepturile si libertatile cetatenesti.
|n consecinta, Codul de procedura penala din 1968 a prevazut printre regulile de
baza ale procesului penal si principiul garantarii dreptului la aparare.
|n legatura cu formularea dreptului la aparare, se observa ca dispozitiile din
Constitutia din 1965 si Codul de procedura penala din 1968 au extins garantarea
lui in tot cursul procesului, dar nu a prevazut nici un fel de garantii pentru
realizarea lui. Dupa 1989, in vederea alinierii legislatiei noastre la actele
internationale privind drepturile omului, care inscriu numeroase garantii ale
dreptului la aparare, prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat art. 6 Cod procedura
penala, introducindu-se garantiile de baza ale acestui drept. |n Constitutia din
1991 s-a inscris garantia importanta potrivit careia in tot cursul procesului
partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Din modul de redactare a art. 6, in modificarea suferita prin Legea nr.
32/1990, rezulta, in primul rind, intinderea beneficiului dreptului de aparare la
toate partile din proces, nu numai la inculpat, persoana care are cel mai mare
interes sa se apere impotriva invinuirii si a pretentiilor civile; totodata, dreptul la
aparare este garantat si invinuitului care, desi nu este parte in proces, are
interesul de a se apara in cadrul urmaririi penale. |n al doilea rind, rezulta ca, desi
garantia se extinde asupra tuturor partilor, totusi legiuitorul are in atentie
deosebita pe invinuit si inculpat, pentru care prevede garantii mai multe. |n fine,
dreptul la parare este garantat in tot cursul procesului, avind astfel semnificatia
unor garantii mai puternice ale dreptului la aparare in faza de urmarire penala.
Daca in art. 24 din Constitutie era firesc sa se prevada garantia cea mai
importanta pentru dreptul la aparare asistenta juridica din partea unui avocat

DPPpg71

continutul dreptului la aparare este mult mai larg reglementat in art. 6, in noua
redactare, care cuprinde garantiile de baza ale acestui drept. De aceea, se poate
afirma ca dreptul la aparare consta in totalitatea mijloacelor instituite de lege
pentru constatarea si invocarea imprejurarilor ce sustin apararea, precum si
pentru aplicarea dispozitiilor favorabile partii care se apara. Aceste mijloace
de aparare constau in drepturi procesuale acordate partilor din proces, garantii
procesuale in vederea exercitarii acestor drepturi si asigurarea unei asistente
juridice de calitate.
a) Drepturile procesuale acordate partilor din proces, precum si invinuitului,

constituie mijloacele prin care acestea isi sustin interesele legitime in fata
autoritatilor judiciare. Astfel, invinuitul sau inculpatul are dreptul de a
cunoaste invinuirea ce i se aduce (art. 70) si probele ce o sustin (art. 254,
294), de a combate invinuirea prin administrarea probelor necesare (art. 66),
de a participa la efectuarea urmaririi penale (art. 104, 129, 130); celelalte
parti au dreptul de a promova activitatea de urmarire penala prin plingere
(art. 222, 279), de a face cereri si memorii (art. 301), de a administra probe
(art. 67) si de a participa la unele acte de urmarire penala. |n cursul judecatii
toate partile au dreptul de a participa la actele de judecata (art. 291), de a cere
administrarea unor probe noi (art. 320), de a avea cuvintul oral asupra tuturor
chestiunilor puse in discutie (art. 289) si cuvintul in cadrul dezbaterilor
judiciare (art. 340), inculpatul avind si ultimul cuvint (art. 341), de a exercita
caile de atac prevazute de lege (art. 362, 3852, 396), de a contesta modul in
care se pune in executare hotarirea penala definitiva (art. 460461).
Exercitarea acestor drepturi de catre invinuit sau inculpat contribuie la
infirmarea unei invinuiri neintemeiate sau atenuarea unei invinuiri mai grave
decit cea reala; pentru celelalte parti, exercitarea acestor drepturi asigura
sustinerea si dovedirea invinuirii (partea vatamata), a pretentiilor civile
(partea civila),

infirmarea

sau limitarea

raspunderii civile

(partea

responsabila civilmente).
b) Garantiile procesuale sint mijloacele prin care partilor li se da posibilitatea

deplinei exercitari a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut. Constituie

astfel de garantii procesuale, in primul rind, obligatiile impuse de lege
autoritatilor judiciare de a aduce la cunostinta partilor drepturile procesuale
pe care le au si de a le ajuta in exercitarea lor, caci aceste drepturi ar putea
ramine neexercitate cita vreme partile nu au cunostinta de existenta lor sau de

DPPpg72

modul in care pot fi exercitate (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 320). Pentru
invinuit sau inculpat se prevede in mod expres (art. 6 al. 3) ca organele
judiciare au obligatia sa-l incunostinteze despre fapta pentru care este
invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si
exercitarii apararii. |n al doilea rind, constituie garantii procesuale obligatiile
ce sint prevazute pentru autoritatile judiciare de a administra probele in
aparare, in cazul cind partile nu actioneaza in acest sens (art. 202, 216, 287,
378), avind initiativa in lamurirea cauzei sub toate aspectele, precum
conditiile si formele in care trebuie sa se desfasoare activitatea autoritatilor
judiciare, care asigura cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la aparare,
egal si echitabil pentru toate partile. O garantare a dreptului la aparare o
constituie si instituirea unui control eficient, de natura a duce la descoperirea
cazurilor in care dreptul la aparare a fost incalcat (supravegherea din partea
Ministerului Public, participarea partilor la judecata, caile de atac) si
obligatia de a se desfiinta orice act procesual sau procedural efectuat cu
incalcarea grava a legii de procedura penala.
c) Asistenta juridica consta in sprijinul de specialitate acordat de un aparator,

persoana abilitata sa foloseasca cunostintele sale juridice si experienta sa

judiciara in vederea apararii intereselor legitime ale partilor. |n art. 24 din
Constitutie se prevede aceasta garantie in formularea: |n tot cursul
procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu, ceea ce asigura o asistenta juridica de calitate; in acest sens se
exprima si art. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea
profesiei de avocat, care prevede ca profesia de avocat se exercita numai de
membrii barourilor. Modificarile ulteriore aduse Codului de procedura penala
prin Legea nr. 32/1990 (art. 6, 171, 172) intaresc garntia asistentei juridice
prin extinderea ei in mod eficient si in cursul urmaririi penale. Astfel, in art.
6 al.ult. se prevede ca autoritatile judiciare au obligatia sa-l instiinteze pe
invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de
a fi asistat de un aparator, consemnindu-se aceasta in procesul-verbal de
ascultare, iar in art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede ca invinuirea se
aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu;
de asemenea, in art. 172 se prevede ca aparatorul-avocat poate asista la toate
actele de urmarire penala, la unele dintre ele asistenta fiind obligatorie. |n
fine, se prevad numeroase cazuri in care asistenta juridica din partea unui

DPPpg73

avocat este obligatorie (art. 171), autoritatile judiciare fiind obligate, in

aceste cazuri si in conditiile legii, sa ia masuri pentru asigurarea asistentei
juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales, sub
sanctiunea nulitatii absolute a actelor efectuate in lipsa sa.
Prin noile acte legislative s-au extins si intarit garantiile dreptului la aparare
si aceasta linie de dezvoltare a reglementarii acestui drept nu este inca epuizata.
Principiul garantarii dreptului la aparare se coreleaza cu legalitatea
procesului, cu aflarea adevarului, care asigura cerinta stabilirii nevinovatiei sau
imprejurarilor favorabile, cu rolul activ, prin care autoritatile judiciare au
obligatia de a actiona si in favoarea apararii, cu prezumtia de nevinovatie, pe
care se intemeiaza.
11. Inviolabilitatea domiciliului si secretul corespondentei

|n art. 17 al Pactului International privind drepturile civile si politice se

prevede ca nimeni nu va putea fi supus vreunei imixtiuni arbitrare si ilegale in
viata sa particulara, in familie, domiciliu sau corespondenta sa. Aceste
drepturi fundamentale ale cetatenilor trebuie ocrotite in procesul penal impotriva
oricaror imixtiuni din partea autoritatilor judiciare.
|n art. 27 din Constitutie se prevede ca Domiciliul si resedinta sint
inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramine in domiciliul sau resedinta
unei persoane fara invoirea acesteia. Interdictia fiind generala, inseamna ca se
adreseaza si autoritatilor care, sub diferite pretexte, ar incalca acest drept
fundamental al cetateanului. Garantia respectarii inviolabilitatii domiciliului si a
resedintei consta in incriminarea faptei de violare de domiciliu (art. 192 Cod
penal), iar pentru functionari si a faptei de abuz in serviciu prin ingradirea unor
drepturi (art. 247 Cod penal). Avind in vedere ca, totusi, sint situatii in care apare
necesar sa se patrunda in domiciliul sau resedinta unei persoane, Constitutia
prevede ca se poate deroga prin lege atunci cind o cere apararea sigurantei
nationale sau a ordinii publice ori executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotariri judecatoresti.
Asadar, exceptiile procedurale de la inviolabilitatea domiciliului sau a
resedintei sint limitate constitutional, perchezitiile fiind justificate numai in
situatiile aratate. De asemenea, se stabilesc garantii in ceea ce priveste modul de
efectuare a perchezitiei; ele nu pot fi ordonate decit de magistrat politia fiind
exclusa de la acest drept efectuarea perchezitiei trebuie sa respecte formele
prevazute de lege (mandat de perchezitie, efectuarea numai ziua, prezenta

DPPpg74

martorilor asistenti, incheierea unui proces-verbal despre cele constatate).

Perchezitiile in timpul noptii sint interzise, afara de cazul flagrantului delict.
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor
telefonice si al celorlalte mijloace de comunicare este declarat inviolabil prin art.
28 din Constitutie. |ncalcarea acestui drept constitutional este sanctionata de
legea penala, prin incriminarea faptei de violare a secretului corespondentei. Spre
deosebire de inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei, pentru care Constitutia
prevede si derogari prin perchezitii efectuate in conditiile legii, pentru
inviolabilitatea secretului corespondentei si a convorbirilor telefonice nu se
prevede nici o derogare. Cu toate acestea, Codul de procedura penala sau alte
legi pot prevedea si cazuri in care corespondenta si convorbirile telefonice ar
putea fi interceptate in caz de necesitate, pentru aducerea la bun sfirsit a
procesului penal, precum si conditiile in care se va putea proceda in acest mod,
deoarece in art. 49 din Constitutie se prevede ca exercitiul oricaror drepturi sau al
unor libertati poate fi restrins numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz,
pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice,
desfasurarea instructiei penale; restringerea trebuie sa fie proportionala cu
situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.
De altfel, in Codul de procedura penala se prevad situatiile in care se poate
proceda de autoritatile judiciare la derogari de la secretul corespondentei si al
convorbirilor telefonice, precum si a conditiilor in care se poate proceda la
aceasta. Perfectionarea legislatiei de procedura penala va trebui sa restringa
aceste cazuri si sa instituie noi garantii pentru a nu se abuza in practica
autoritatilor judiciare.

DPPpg75

Titlul II AC}IUNEA PENAL~ {I AC}IUNEA CIVIL~ |N

PROCESUL PENAL
Cap. I. Obiectul si trasaturile actiunii penale si ale actiunii
civile
1.

Conceptul de actiune in justitie si obiectul ei

1) Conceptul de actiune in justitie

|n cazul incalcarii unei norme de drept substantial penal, civil, administrativ

intervine raspunderea juridica a celui ce a incalcat norma, prin chemarea
acestuia in fata autoritatii judecatoresti spre a suferi constringerea de stat
prevazuta pentru fapta savirsita. Tragerea la raspundere juridica a celor care au
incalcat o norma de drept substantial se obtine prin intermediul actiunii in
justitie, exercitata in cadrul unui proces.
Se numeste actiune in justitie mijlocul (instrumentul) juridic prin care o
persoana este trasa la raspundere juridica in fata autoritatii judecatoresti
pentru a fi obligata sa suporte constringerea de stat corespunzatoare normei de
drept incalcate.
Dupa felul raspunderii juridice care decurge din norma de drept incalcata
penala, civila, administrativa, disciplinara actiunea prin intermediul careia
persoana vinovata este adusa in fata autoritatii judecatoresti spre a raspunde de
fapta savirsita poarta denumirea de actiune penala, civila, administrativa,
disciplinara. Spre a se putea aplica sanctiunea prevazuta de norma de drept
substantial incalcata, actiunea se exercita in fata instantelor judecatoresti
deoarece, in temeiul art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin aceste
autoritati publice ale statului de drept. |n cazul incalcarii unor norme de drept
administrativ si disciplinar, actiunea se poate exercita, initial, si in fata altor
organe de stat, dar sub controlul instantelor judecatoresti.
Actiunea in justitie are o mare insemnatate pentru desfasurarea procesului de
orice natura ar fi, caci fara exercitarea actiunii in cadrul procesului nu se poate
ajunge la tragerea la raspundere a unei persoane si la aplicarea sanctiunii
prevazute de norma incalcata; fara actiune exercitata nu poate avea loc judecata
in fata instantelor judecatoresti si infaptuirea, astfel, a justitiei. De aceea,
exercitarea actiunii in justitie constituie elementul dinamic care impulsioneaza

DPPpg76

desfasurarea procesului pina la pronuntarea unei hotariri definitive de instanta

judecatoreasca. Importanta actiunii in justitie consta si in stabilirea limitelor in
care urmeaza sa se desfasoare judecata, instantele judecatoresti urmind a se
pronunta numai cu privire la faptele si persoanele fata de care a fost exercitata
actiunea in justitie; pentru depasirea acestor limite ale judecatii, este necesara fie
extinderea actiunii in justitie, fie exercitarea unei noi actiuni.
|n literatura juridica se face distinctie intre actiunea in justitie, de natura
procesuala, cum rezulta din definitia data, dreptul la actiune, de natura
substantiala, si cererea in justitie, ca act procesual.
Dreptul la actiune in justitie decurge din edictarea normei de drept
substantial si consta din imputernicirea legala a celui prejudiciat de savirsirea
unei fapte ilicite de a trage la raspundere juridica in fata justitiei persoana care a
incalcat legea. Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni, statul (societatea) are
dreptul sa traga la raspundere penala pe faptuitor, aducindu-l in fata justitiei
pentru a i se aplica sanctiunea prevazuta de legea penala; persoana prejudiciata
printr-o fapta ilicita are dreptul de a trage la raspundere civila pe autorul faptei,
aducindu-l in fata justitiei spre a fi obligat la repararea prejudiciului. Realizarea
dreptului de a trage la raspundere juridica se obtine prin exercitarea actiunii in
justitie, care are caracter procesual. Asadar, dreptul la actiune constituie temeiul
juridic substantial al actiunii in justitie, sub aspect procesual. |n literatura juridica
veche, sub influenta doctrinei civiliste, dreptul la actiune era confundat cu
actiunea in justitie; in literatura actuala in materie procesual penala, actiunea in
justitie are caracter autonom. Elementele raspunderii juridice sint reglementate
de legea substantiala penala, civila, administrativa iar intrunirea lor in fapta
savirsita si in persoana faptuitorului constituie temeiul de drept si de fapt care
permite promovarea si exercitarea actiunii in justitie. Astfel, numai daca s-a
savirsit o infractiune si faptuitorul raspunde penal devine intemeiata actiunea
penala si, prin exercitarea ei, se realizeaza tragerea la raspundere penala a
infractorului.
Desi in vocabularul judiciar se confunda uneori actiunea in justitie cu cererea
in justitie, in realitate ne aflam in prezenta a doua notiuni; cererea in justitie
constituie doar un act procesual initial, prin care se pune in miscare actiunea in
fata instantei judecatoresti; dupa introducerea cererii in justitie si, ca urmare, a
punerii in miscare a actiunii, aceasta este exercitata in continuare, dinamizind
intreaga desfasurare a procesului pina la pronuntarea unei hotariri judecatoresti

DPPpg77

definitive; asadar, cererea in justitie constituie doar un moment al exercitarii

actiunii.
2) Obiectul si subiectii actiunii in justitie

Actiunea in justitie are un obiect, determinat de temeiul juridic din care

decurge, constind in tragerea la raspundere juridica a persoanei impotriva careia
este indreptata. Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a
persoanelor care au savirsit infractiuni, actiunea civila tragerea la raspundere
civila a persoanelor care raspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzata
prin fapta savirsita, iar actiunea administrativa tragerea la raspundere
contraventionala pentru contraventia comisa. Tragerea la o anumita raspundere
juridica semnifica aducerea persoanelor in cauza in fata autoritatii judecatoresti
pentru ca acestea sa stabileasca raspunderea lor si sa aplice sanctiunile ce decurg
din norma de drept incalcata prin fapta lor.
Obiectul actiunii in justitie este determinat de norma de drept substantial,
care prevede conditiile in care intervine raspunderea si sanctiunile care pot fi
aplicate. Astfel, raspunderea penala este reglementata de legea penala, care
prevede ca singurul temei al raspunderii este infractiunea, stabilind totodata
trasaturile esentiale si continutul infractiunii, precum si sanctiunile care pot fi
aplicate in realizarea raspunderii penale pedepse, masuri educative, masuri de
siguranta. Raspunderea civila este reglementata de legea civila, care prevede
elementele raspunderii civile, precum si sanctiunile care pot fi aplicate
reparatia in natura sau prin despagubiri civile.
Exista obiect al actiunii in justitie cit timp subzista, potrivit legii substantiale,
raspunderea juridica a celor care au incalcat legea; in momentul cind intervine o
cauza legala care inlatura raspunderea, actiunea in justitie ramine fara obiect, se
stinge, si nu mai poate fi promovata sau, daca a fost promovata, nu mai poate fi
continuata.
Actiunea in justitie este promovata si sustinuta de un subiect activ, de regula
persoana vatamata prin incalcarea legii, si este indreptata impotriva persoanei
care raspunde din punct de vedere juridic pentru fapta sa, denumit subiect pasiv
al actiunii in justitie.
Dreptul la actiune, in sens substantial, apartine persoanelor ocrotite de legea
substantiala si care, in urma savirsirii unei fapte ilicite, au suferit o vatamare
morala, fizica, materiala fiind subiectii pasivi ai faptei ilicite. |n cazul savirsirii
unei infractiuni, statul, a carui ordine de drept a fost incalcata, si-a rezervat

DPPpg78

dreptul de a trage la raspundere penala pe infractor, drept care este, in acelasi

timp, si o indatorire; in cazul unei fapte ilicite care a provocat o paguba, subiect
pasiv este persoana lezata, care devine subiectul activ al actiunii in justitie,
pentru a obtine repararea pagubei suferite. Daca subiectul activ al dreptului la
actiune este determinat de legea materiala, subiectul activ al actiunii in justitie
este determinat de legea de procedura, care reglementeaza titularii exercitiului
actiunii in justitie. Astfel, exercitiul actiunii penale este incredintat, de regula,
Ministerului Public, dar in anumite cazuri poate fi incredintat persoanei vatamate
sau altor autoritati; actiunea civila este exercitata, de regula, de persoana
prejudiciata sau de reprezentantii sai, dar in anumite cazuri poate fi exercitata si
de Ministerul Public.
Subiectul pasiv al actiunii in justitie persoana impotriva careia se exercita
actiunea este determinat de legea materiala, singura care poate stabili persoana
ce poate fi trasa la raspundere juridica. Legea penala prevede ca raspunde penal
numai persoana fizica ce a savirsit o infractiune, raspunderea fiind personala;
totodata, se prevede ca nu raspund penal minorii care nu au implinit 14 ani,
minorii intre 1416 ani lipsiti de discernamint si persoanele iresponsabile;
potrivit legii civile, raspunde din punct de vedere civil persoana fizica sau
juridica ce a cauzat prejudiciul sau persoana care raspunde, potrivit legii civile,
pentru paguba cauzata prin fapta acestuia. Actiunea in justitie este intemeiata
numai daca persoana impotriva careia se indreapta face parte dintre subiectii
pasivi ai acelei actiuni, determinati de legea materiala corespunzatoare.
3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie

Pentru tragerea efectiva la raspundere juridica a unei persoane este necesar,

in primul rind, ca aceasta sa fie legala si temeinica, in sensul existentei dreptului
la actiune, si, in al doilea rind, sa fie pusa in miscare si exercitata actiunea in
cadrul unui proces. Daca existenta dreptului la actiune se stabileste in raport de
conditiile cerute de legea materiala, punerea in miscare si exercitarea actiunii in
justitie are loc potrivit normelor de procedura penala, civila, administrativa.
Astfel, Codul de procedura penala reglementeaza cine poate pune in miscare
actiunea si, apoi, exercita actiunea penala Ministerul Public, partea vatamata
care este actul procesual prin care se pune in miscare (de exemplu rechizitoriul),
care sint actele prin care actiunea penala este exercitata in cursul judecatii
(sustinerea invinuirii, declararea unei cai de atac) etc. Codul de procedura civila
prevede conditiile de capacitate si calitate procesuala ale celui care introduce

DPPpg79

cererea in justitie, conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca, actele

prin care este sustinuta actiunea etc. Legalitatea procesuala a actiunii in justitie
depinde de respectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare prevazute
de legea de procedura.
Pentru a putea fi pusa in miscare si exercitata actiunea in justitie trebuie, mai
intii, sa respecte normele de drept material care reglementeaza elementele
raspunderii juridice, deci sa aiba ca temei juridic o prevedere legala prin care se
sanctioneaza incalcarea normei de drept si ca temei de fapt existenta unei fapte
ilicite savirsite de o persoana care raspunde din punct de vedere juridic. Daca nu
sint indeplinite elementele raspunderii juridice prevazute de legea materiala,
actiunea in justitie este lipsita de temei juridic si nu poate fi pusa in miscare, iar
daca a fost din eroare pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata. Astfel, daca se
constata ca fapta savirsita nu constituie infractiune, actiunea penala nu poate fi
pusa in miscare, deoarece singurul temei al raspunderii penale este savirsirea
unei infractiuni; daca fapta savirsita nu a produs nici un prejudiciu, actiunea
civila este lipsita de temei juridic si nu poate fi promovata, existenta
prejudiciului fiind un element al raspunderii civile. Obiectul actiunii in justitie
tragerea la raspundere juridica trebuie sa existe atit in momentul punerii in
miscare a actiunii, cit si in tot timpul exercitarii ei, altfel actiunea in justitie
devine fara obiect, se stinge si nu mai mai poate fi exercitata. Daca, de exemplu,
dupa ce s-a savirsit o infractiune, a intervenit amnistia sau prescriptia (care sint
cauze care inlatura raspunderea penala), actiunea penala se stinge, fiind fara
obiect, deoarece faptuitorul nu mai poate fi tras la raspundere penala; in cazul in
care a intervenit plata, prescriptia sau tranzactia, actiunea civila se stinge,
nemaifiind posibila tragerea la raspundere civila prin autoritatea judecatoreasca.
Nerespectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare a actiunii in
justitie, reglementate de legea de procedura, nu duce la impiedicarea exercitarii
actiunii in justitie, deoarece actele procesuale contrare legii sint anulate si
refacute, ulterior, potrivit normelor legale de procedura. Astfel, daca rechizitoriul
prin care a fost pusa in miscare actiunea penala nu respecta normele de
procedura, se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea lui si noul
rechizitor va pune din nou in miscare actiunea penala.

DPPpg80
2.

Actiunile ce se pot exercita in procesul penal si raportul dintre

ele

1) Actiunile exercitabile in procesul penal

Savirsirea unei infractiuni aduce atingere, in primul rind, ordinii de drept,

care nu poate fi restabilita decit prin tragerea la raspundere penala a infractorului;
aceeasi infractiune poate, insa, produce o paguba unei persoane fizice sau
juridice, iar instrumentul juridic pentru obtinerea repararii pagubei este actiunea
civila; in fine, infractiunea de serviciu aduce atingere disciplinei in munca si
poate atrage o actiune disciplinara pentru aplicarea sanctiunilor prevazute de
dreptul muncii. Actiunea penala si actiunea civila care decurg din savirsirea
aceleiasi infractiuni pot fi exercitate separat, actiunea penala in cadrul procesului
penal, iar actiunea civila in cadrul procesului civil, dar cele doua actiuni pot fi
exercitate si alaturat in cadrul procesului penal; actiunea disciplinara urmeaza
procedura prevazuta de dreptul muncii in cadrul unui proces disciplinar.
Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor
care au savirsit infractiuni (art. 9 al. 1). Infractorul este adus in fata organelor de
cercetare penala si a Ministerului Public, ca invinuit de savirsirea unei
infractiuni, dupa care, daca sint intrunite conditiile legale, este tras la raspundere
ca inculpat, iar atunci cind instanta de judecata ii aplica sanctiunea prevazuta de
legea penala devine condamnat, realizindu-se astfel tragerea la raspundere penala
ca obiect al actiunii penala.
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului si a
partii responsabile civilmente pentru paguba cauzata de inculpat (art. 14 al. 1).
Definitia data de Codul de procedura penala se refera la actiunea civila exercitata
in procesul penal, deoarece numai in acest proces exista inculpati. Actiunea
civila decurgind din savirsirea unei infractiuni poate fi exercitata si separat, in
procesul civil; in unele sisteme de drept, cum e cel anglo-saxon, in fata instantei
penale nu se poate exercita o actiune civila, astfel ca persoana lezata prin
infractiune trebuie sa se adreseze instantei civile pentru a obtine repararea
prejudiciului suferit. |n cele mai multe legiuiri s-a admis ca cele doua actiuni
penala si civila avind ca sursa comuna savirsirea aceleiasi infractiuni, sa poata
fi exercitata concomitent in acelasi proces penal; in acest sens s-au pronuntat
specialistii din domeniul dreptului procesual penal. Procedura penala rom#na
cunoaste acest sistem inca din 1864.

DPPpg81

|n argumentarea acestui sistem se porneste de la temeiul de fapt al celor doua

actiuni savirsirea unei fapte penale care constituie in acelasi timp o
infractiune, ca temei al raspunderii penale, si o fapta ilicita cauzatoare de
prejudiciu, ca temei al raspunderii civile. Prezinta interes, in aceasta situatie, ca
cele doua actiuni in justitie care isi au izvorul in aceeasi fapta si se refera la
aceeasi persoana ce trebuie trasa si la raspundere penala si la raspundere civila,
sa fie exercitate concomitent, intr-un singur proces. |ntrucit actiunea penala nu se
poate exercita decit in procesul penal, s-a creat posiblitatea ca in acelasi proces
penal sa fie exercitata si actiunea civila. Exercitarea celor doua actiuni in
procesul penal prezinta avantaje atit pentru justitie, cit si pentru persoanele
interesate:

pentru justitie inseamna o economisire de timp si de mijloace materiale

daca cele doua actiuni sint exercitate in acelasi proces penal si solutionate
prin aceeasi hotarire judecatoreasca, evitindu-se astfel administrarea repetata
de probe pentru aceeasi fapta, precum si eventualitatea unor contradictii ce ar
putea interveni in hotaririle a doua instante judecatoresti diferite;

pentru persoana prejudiciata prin infractiune constituie un mijloc mai

lesnicios si mai rapid pentru obtinerea repararii pagubei suferite, cu cheltuieli
mai reduse;

pentru inculpat exista posibilitatea de a-si putea concentra apararea in

acelasi timp si cu privire la actiunea penala si la actiunea civila, ceea ce
reduce si cheltuielile ce ar trebui sa le suporte.
Atunci cind persoana prejudiciata printr-o infractiune considera preferabila

exercitarea actiunii civile in cadrul procesului civil, i se recunoaste un drept de

optiune pentru alegerea acestei cai; in cazurile in care actiunea penala nu poate fi
exercitata in procesul penal, datorita unei impiedicari legale, atunci persoana
vatamata nu poate exercita actiunea civila decit in fata instantei civile.
2) Raportul dintre actiunea penala si actiunea civila exercitate in

procesul penal
Caracteristic pentru procesul penal este actiunea penala, caci fara actiune
penala nu poate fi promovat procesul penal, iar daca a fost promovat nu mai
poate continua. De aceea, este firesc ca, in cazul in care se exercita amindoua
actiunile in procesul penal, actiunea penala sa constituie actiunea principala, iar
actiunea civila sa devina o actiune accesorie.

DPPpg82

Pozitia de actiune principala si de actiune accesorie rezulta din citeva

prevederi procedurale:

actiunea civila nu poate fi exercitata in procesul penal daca nu exista o

actiune penala pusa in miscare, ceea ce subliniaza caracterul accesoriu in
exercitarea actiunii civile;

daca actiunea civila ar intirzia solutionarea actiunii penale, se poate disjunge

actiunea civila in vederea judecarii ei separat, dar in acelasi proces penal (art.
347);

modul in care se solutioneaza actiunea penala are influenta asupra solutiei ce

trebuie daca actiunii civile (art. 346), dupa regula accesorium sequitur
principalem.
Cind actiunea penala si actiunea civila se exercita concomitent, procesul

penal cuprinde doua laturi:

latura penala in care se exercita actiunea penala;

latura civila in care se exercita actiunea civila.

Daca una din actiuni se stinge in cursul judecatii, atunci procesul penal

continua numai in latura in care actiunea este exercitabila; astfel, daca actiunea
penala se stinge prin amnistie sau decesul inculpatului, latura civila continua
pentru tragerea la raspundere civila a mostenitorilor sai; daca actiunea civila se
stinge prin renuntarea la reparatii civile, continua numai latura penala pentru
condamnarea penala a inculpatului. Sint cazuri in care un inculpat este judecat
pentru mai multe infractiuni, ceea ce implica exercitarea mai multor actiuni
penale, cite una pentru fiecare infractiune, iar in latura civila se exercita mai
multe actiuni civile daca fiecare infractiune a cauzat pagube si se cere repararea
acestora.
3) Trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile

Datorita obiectului lor de natura diferita, actiunea penala are trasaturi diferite
de cele ale actiunii civile, care se pot observa in tot cursul procesului penal.
Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului (societatii), iar
exercitarea acestui drept, prin actiunea penala, are caracter de ordine publica si
este inevitabila; ca urmare, exercitiul actiunii penale este incredintat unei
autoritati publice specializate Ministerul Public care are indatorirea de a
exercita actiunea penala din oficiu; in cazuri speciale exercitiul actiunii penale
este incredintat si altor titulari (de exemplu persoanei vatamate prin infractiune),
situatie in care exercitarea actiunii penale devine facultativa.

DPPpg83

Dreptul de a trage la raspundere civila apartine persoanei vatamate prin

infractiune, care are facultatea de a-l exercita sau nu; ca urmare, legea
incredinteaza exercitiul actiunii civile titularului ei persoana vatamata sau
reprezentantului ei, iar exercitarea acestei actiuni este facultativa si la cerere,
deoarece se poate renunta la dreptul la reparatii civile; totusi, pentru protectia
proprietatii publice si a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila pentru repararea pagubelor
suferite se exercita obligatoriu si din oficiu.
Raspunderea penala este personala, deoarece nu pot fi trase la raspundere
penala decit persoanele care au participat efectiv la savirsirea unei infractiuni, ca
autori, instigatori, complici; ca urmare, actiunea penala nu poate fi exercitata
decit impotriva acestora, stingindu-se prin decesul lor.
Raspunderea civila este patrimoniala, caracter imprimat si actiunii civile,
care poate fi astfel indreptata nu numai impotriva persoanei care a produs paguba
prin fapta sa inculpatul ci si impotriva persoanei responsabile civilmente si
chiar impotriva mostenitorilor lor.
Actiunea penala este indivizibila, fiind obligatorie exercitarea ei impotriva
tuturor participantilor la infractiune care raspund penal, nefiind posibila
restringerea ei numai la unii dintre participanti; descoperirea ulterioara si a altui
participant la infractiune va atrage, in mod obligatoriu, extinderea actiunii penale
si asupra acestuia.
Actiunea civila este divizibila, persoana vatamata indreptindu-se impotriva
tuturor celor ce raspund din punct de vedere civil sau numai impotriva unora
dintre ei.
Actiunea penala este indisponibila, in sensul ca Ministerul Public, ca titular
al exercitiului ei, nu mai poate, dupa ce a exercitat-o, sa renunte la actiune,
aceasta urmind a-si gasi solutionarea prin hotarire judecatoreasca; in cazurile
prevazute de lege, persoana vatamata poate renunta la exercitarea actiunii penale
prin retragerea plingerii prealabile sau prin impacare.
Actiunea civila este disponibila, persoana vatamata avind facultatea sa
renunte la exercitiul ei; in cazul pagubelor aduse proprietatii publice, a
persoanelor lipsite de capcitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu
restrinsa, actiunea civila capata un anumit caracter de indisponibilitate.
Trasaturile diferite pe care le-am examinat se refera la actiunea civila ca
institutie a procesului penal; exista insa deosebiri si intre actiunea civila care se

DPPpg84

exercita in procesul penal si actiunea civila cu acelasi obiect care se exercita in

procesul civil, separat de actiunea penala; cind fapta are caracter civil, actiunea
civila nu poate fi introdusa decit la instanta civila unde i se aplica prevederile
Codului de procedura penala; in acest caz, actiunea in realizarea raspunderii
civile are caracterul oricarei actiuni civile, exercitindu-se facultativ si la cerere,
fiind divizibila si disponibila.
Actiunea ce se exercita in procesul penal este o institutie a acestui proces si
imprumuta astfel elemete din trasaturile actiunii penale, in special elemente de
oficialitate, prin derogare de la principiul disponibilitatii, aplicabil in procesul
civil. Astfel, daca repararea pagubei se face in natura, procurorul si instanta de
judecata pot actiona din oficiu prin restituirea lucrului, sau restabilirea situatiei
de fapt anterioare savirsirii infractiunii (art. 169, 170); in celelalte cazuri, sint
obligate sa cheme persoana vatamata si sa-i puna in vedere ca poate cere
repararea pagubei exercitind actiunea civila in procesul penal (art. 76). Daca
paguba a fost cauzata proprietatii publice sau persoanelor lipsite de capacitate de
exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila se porneste din
oficiu (art. 163).
Trasaturile caracteristice ale actiunii penale si actiunii civile au determinat si
reguli diferite in ce priveste subiectii lor activi si pasivi, punerea in miscare si
exercitarea lor in procesul penal, dupa cum diferite sint si solutiile pe care le pot

Cap. II. Subiectii actiunii penale si ai actiunii civile

capata prin hotarirea instantei de judecata.
I.7.

Categorii de subiecti ai actiunii penale si ai actiunii

civile
1) Subiectii activi si pasivi ai actiunii penale

|n domeniul aplicarii legii penale, literatura de specialitate se refera la

subiecti activi si pasivi ai infractiunii si subiecti activi si pasivi ai raportului de
drept penal. Astfel, subiect activ al infractiunii este infractorul, persoana care a
savirsit o fapta penala si raspunde penal de aceasta fapta; subiectii pasivi ai
infractiunii sint societatea (statul), a carei ordine de drept a fost incalcata, si
eventual persoana vatamata fizic, moral sau material prin fapta savirsita. |n
cadrul raportului de drept penal ce se naste din savirsirea infractiunii, subiectul
pasiv al infractiunii societatea (statul) devine subiect activ al raportului de

DPPpg85

drept penal, iar persoana care a savirsit infractiunea devine subiectul pasiv al
raportului de drept penal.
|n domeniul dreptului procesual penal, in cadrul caruia se exercita actiunea
penala, exista subiecti activi ai exercitiului actiunii penale, cu dreptul de a
efectua acte procesuale prin care o persoana este trasa la raspundere penala in
fata autoritatii judecatoresti; acesti subiecti activi sint Ministerul Public, partea
vatamata, alte autoritati publice su persoane imputernicite de lege.
Subiectii activi ai actiunii penale indeplinesc functia de invinuire, functie
procesuala ce se manifesta prin punerea in miscare a actiunii penale si
exercitarea ei, constind in formularea invinuirii impotriva faptuitorului,
inculparea acestuia prin actul de punere in miscare a actiunii penale, trimiterea
sau chemarea in judecata penala, sustinerea si dovedirea invinuirii in fata
instantei de judecata, incusiv prin exercitarea cailor de atac si sustinerea lor in
fata instantelor competente. Functia de invinuire are o mare importanta in
combaterea si prevenirea infractiunilor, deoarece prin exercitarea ei infractorii
sint adusi in fata instantelor judecatoresti pentru a li se aplica sanctiunile
prevazute de legea penala. Functia de invinuire constituie elementul dinamic care
face sa inainteze procesul penal de la inceperea urmaririi penale pina la
pronuntarea hotaririi penale definitive.
Ca subiect pasiv al raportului de drept penal, infractorul devine subiect pasiv
al actiunii penale sub aspect procesual, in sensul ca impotriva sa se exercita
actiunea penala pentru a fi supus raspunderii penale. Daca, de principiu,
infractorul este subiectul pasiv al actiunii penale, sub denumirea de inculpat, nu
intotdeauna subiectul pasiv al actiunii penale inculpatul este si subiectul
pasiv al raportului de drept penal; astfel, atunci cind, dintr-o eroare judiciara, este
pusa in miscare actiunea penala impotriva unei persoane, sub invinuirea de
savirsire a unei infractiuni, deci ca infractor, daca se constata ca nu inculpatul a
savirsit fapta, ci alta persoana, actiunea penala a avut ca subiect pasiv o persoana
care, in realitate, nu era infractor. De aceea, plecind de la prezumtia de
nevinovatie, care are aplicabilitate in tot cursul procesului penal, subiectul pasiv
al actiunii penale se numeste inculpat, deoarece impotriva sa s-a declansat un act
de inculpare, calitatea de infractor fiind stabilita abia la terminarea procesului
penal, cind printr-o hotarire definitiva se pronunta condamnarea sa penala.
Actiunea penala avind caracter personal, subiectul pasiv nu poate fi decit

DPPpg86

persoana invinuita de savirsirea unei infractiuni, cu excluderea oricarei alte

persoane.
Inculpatul are dreptul de a combate invinuirea ce i se aduce, fie pentru
infirmarea ei, fie pentru stabilirea unei invinuiri atenuate; acest drept are
denumirea generala de drept la aparare. |ntrucit actiunea penala are ca obiect
tragerea la raspundere penala, iar inculpatul actioneaza pentru combaterea ei, in
unele lucrari de specialitate se considera ca inculpatul exercita in procesul penal
o contraactiune; se acorda acestei contraactiuni in aparare o functie procesuala
proprie, de a dinamiza procesul penal chiar daca actiunea penala este stinsa.
Codul de procedura penala nu foloseste in nici una din prevederile sale expresia
de contractiune, dar cuprinde in principiul garantarii dreptului la aparare
toate actele procesuale care se considera ca fac parte din contraactiune, adica
cele care combat actiunea penala ca fara temei juridic, fara obiect sau nelegala.
Asadar, contraactiunea, institutie de natura civilista, nu este prevazuta de lege
ca institutie procesual-penala, nu constituie, in terminologia Codului de
procedura penala, decit dreptul la aparare, sub multiplele aspecte pe care le
imbraca.
|n procesul penal, ca opunere la functia de invinuire, se recunoaste existenta
functiei de aparare impotriva exercitiului actiunii penale, constind din activitatea
inculpatului de a combate invinuirea ce i se aduce, prin dovedirea ei ca
neintemeiata, ca stinsa ori ca nelegala, sau prin dovedirea caracterului sau mai
putin grav decit cel formulat. Fiecare persoana fiind considerata nevinovata pina
la dovedirea vinovatiei sale, inseamna ca functia de aparare nu-si are
aplicabilitatea decit in momentul in care se exercita functia de invinuire, deci in
momentul formularii invinuirii unei persoane.
|n exercitarea functiei de aparare, inculpatul este sustinut de aparator, care il
asista in fata autoritatilor judiciare, exercitind drepturile procesuale ale acestuia,
precum si propriile sale drepturi.
2) Subiectii activi si pasivi ai actiunii civile

{i in domeniul aplicarii legii civile sint subiecti activi si pasivi ai faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciu si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept civil.
Subiect activ al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este persoana care a savirsit
fapta; subiect pasiv al unei astfel de fapte este persoana fizica sau juridica
prejudiciata. |n cazul raportului de drept civil decurgind dintr-o fapta ilicita
cauzatoare de prejudicii, subiect activ devine persoana care a suferit prejudicii

DPPpg87

din fapta ilicita ce a fost savirsita, deci subiectul pasiv al faptei, iar subiecti
pasivi devin persoanele care raspund din punct de vedere civil pentru paguba
produsa, cel care a savirsit fapta si persoana responsabila civilmente pentru
paguba produsa de faptuitor.
Spre deosebire de actiunea penala, care are, sub aspect procesual, ca subiect
activ principal Ministerul Public, actiunea civila care se exercita in procesul
penal are ca subiect activ persoana prejudiciata prin infractiune, ce intervine in
procesul penal contra inculpatului, spre a obtine obligarea lui la repararea
prejudiciului pe care l-a produs si, eventual, contra persoanei responsabile
civilmente. Persoana care are pretentii la reparara pagubei suferite prin
infractiune capata denumirea de parte civila, fiind definita (art. 24 al. 2) ca
persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal.
Aceasta persoana, daca intelege sa-si valorifice dreptul la reparatii civile in
cadrul procesului civil, se numeste reclamant. Parte civila poate fi persoana
prejudiciata prin infractiune, dar, actiunea civila avind caracter patrimonial, o pot
exercita si mostenitorii persoanei fizice si succesorii persoanei juridice. |n unele
cazuri, poate exercita actiunea civila si Ministerul Public, care devine astfel
subiect activ si al actiunii civile, sau chiar instanta de judecata.
Subiectii activi ai actiunii civile indeplinesc functia de sustinere a
pretentiilor civile, functie procesuala ce se manifesta prin solicitarea, in cadrul
procesului penal, ca instanta de judecata sa oblige pe inculpat si pe responsabilul
sau civilmente la repararea pagubei produse prin infractiunea supusa judecatii
penale, prin dovedirea pretentiilor solicitate, inclusiv prin sustinerea acestora in
fata instantei de judecata si prin exercitarea cailor de atac. Functia de sustinere a
pretentiilor civile constituie elementul dinamic care face sa progreseze procesul
penal in latura sa civila; intrucit actiunea civila este disponibila, de principiu se
poate renunta la exercitarea ei, ceea ce face sa inceteze latura civila a procesului
penal.
Subiecti pasivi ai actiunii civile pot deveni acele persoane fizice sau
juridice care raspund din punct de vedere civil de prejudiciul cauzat prin
infractiune. Este subiect pasiv al actiunii civile inculpatul, care, fiind invinuit de
savirsirea faptei penale, raspunde direct de paguba produsa prin fapta sa.
Inculpatul devine subiect pasiv atit in actiunea penala, cit si in actiunea civila. |n
afara de inculpat, poate fi subiect pasiv al actiunii civile persoana care, potrivit
legii civile, raspunde pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului si care, in

DPPpg88

procesul penal, capata denumirea de parte responsabila civilmente. Printr-o

gresita interpretare a dispozitiilor legii civile care reglementeaza raspunderea
pentru pagubele provocate cauzate prin fapta ilicita a altei persoane, se poate ca
in calitate de parte responsabila civilmente sa fie introdusa o persoana care, in
realitate, nu este civilmente responsabila; aceasta persoana va ramine ca parte
responsabila civilmente in procesul penal pina cind se va stabili lipsa de temei a
introducerii sale in proces.
Actiunea civila avind caracter patrimonial, in caz de deces, devin parti
responsabile civilmente si persoanele succesoare ale responsabilului civilmente,
asa cum actiunea civila se poate exercita si impotriva mostenitorilor inculpatului.
Inculpatul si partea responsabila civilmente exercita in procesul penal functia
de aparare impotriva pretentiilor civile, functia procesuala care consta in
combaterea pretentiilor de reparare a pagubei formulate de partea civila, prin
dovedirea netemeiniciei sau nelegalitatii lor, ori prin dovedirea unei raspunderi
civile mai reduse. Aceasta functie procesuala se poate exercita numai atunci cind
se formuleaza pretentii civile si se exercita actiunea civila.
|n exercitarea functiei de sustinere a pretentiilor civile si a functiei de aparare
impotriva acestor pretentii, partea civila, inculpatul si partea responsabila
civilmente pot fi reprezentate, potrivit legii civile, precum si asistate de aparator.
3) Autoritatile judiciare penale si partile din proces

|ntre subiectii activi ai actiunii penale si, uneori, si ai actiunii civile se

situeaza Ministerul Public, instantele judecatoresti si alte autoritati; potrivit
Codului de procedura penala, organele de urmarire penala si instantele de
judecata fac parte din organele judiciare penale. Constitutia a renuntat la
denumirea de organe ale puterii si administratiei, organe judecatoresti si ale
procuraturii, folosind, insa, denumirea de autoritati publice, printre care si
Autoritatea judecatoreasca; in cadrul autoritatii judecatoresti se includ
instantele judecatoresti (art. 123129) si Ministerul Public (art. 130131). De
acea in curs se foloseste si terminologia adoptata de Constitutie, instantele
judecatoresti, Ministerul Public, alte autoritati cu activitate procesuala fiind
denumite autoritati publice judiciare sau, comprimat, autoritati judiciare.
Autoritatile judiciare sint subiectii oficiali ai procesului penal.
|ntre subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se includ si
persoanele private, legate direct de infractiunea savirsita, actionind pentru
apararea intereselor lor legitime nascute din fapta savirsita: partea vatamata, cu

DPPpg89

interesul sa sustina invinuirea pentru a obtine condamnarea penala a celui ce a

savirsit infractiunea a carei victima a fost; partea civila actioneaza in proces
pentru a obtine repararea pagubei suferite prin infractiunea savirsita; inculpatul
se apara impotriva invinuirii ce i se aduce si a pretentiilor formulate impotriva sa
de partea civila; partea responsabila civilmente combate pretentiile la reparatii
civile ale partii civile. Ceea ce caracterizeaza pozitia procesuala a acestor parti
este capacitatea juridica ce li se confera prin lege de a participa la procesul
penal, in vederea sustinerii intereselor legitime nascute din infractiunea ce este
urmarita in judecata. Pentru a se delimita de autoritatile publice judiciare, partile
sint considerate subiecti particulari ai actiunii penale si ai actiunii civile.
|n procesul penal actioneaza ca subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile
autoritatile judiciare si partile din proces. O prima deosebire dintre autoritatile
judiciare si parti o constituie caracterul permanent al autoritatilor judiciare, care
le permite sa actioneze in legatura cu toate infractiunile ce se savirsesc si
impotriva tuturor infractorilor, si caracterul accidental si eventual al partilor din
proces, care participa in proces numai daca s-a savirsit o infractiune care a adus
atingere intereselor legitime pe care le apara. Astfel, Ministerul Public este o
autoritate permanenta, care reprezinta interesele generale ale societatii si
functioneaza permanent in vederea descoperirii tuturor infractiunilor care s-au
savirsit, se savirsesc si se vor mai savirsi in viitor, pentru identificarea si tragerea
la raspundere penala a tuturor persoanelor care le-au savirsit; partea vatamata nu
poate exista decit atunci cind unei persoane concrete i s-a produs o vatamare prin
infractiunea savirsita; partea civila poate actiona in procesul penal numai daca
prin fapta penala savirsita s-a produs unei persoane o paguba; partea responsabila
civilmente participa in proces numai daca, potrivit legii civile, exista vreo
persoana care raspunde civil pentru paguba cauzata de inculpat; in fine, fiecare
infractiune savirsita are autorii, instigatorii, complicii ei, care devin inculpati, dar
care sint altii de la infractiune la infractiune.
Autoritatile judiciare actioneaza in numele societatii (statului) si apara
interesele generale si individuale impotriva tuturor infractiunilor savirsite; partile
din proces actioneaza in interes personal si apara interesele personale legate de
infractiunea care le-a determinat. Astfel, obtinerea condamnarii penale a
inculpatului sau obligarea lui la despagubiri civile satisfac interesul personal al
partii vatamate si al partii civile, vatamate sau prejudiciate prin infractiunea
comisa.

DPPpg90

Autoritatile judiciare, actionind in interesul general al societatii, desfasoara

activitatea procesuala ca obligatie de serviciu; partile, carora li se permite
exercitarea sau combaterea actiunii penale si a celei civile, au, de principiu,
dreptul de a participa la proces, dar pot accepta ca procesul sa se desfasoare si
fara participarea lor. |nsa cind prezenta partilor este necesara, mai ales a
inculpatului, autoritatile judiciare pot impune prezentarea acestora la proces.
Partile isi sustin sau isi apara interesele lor legitime participind la activitatea
autoritatilor judiciare, in fata carora se desfasoara procesul penal; cu acest prilej,
partile pot formula cereri, prezenta memorii, iau parte la efectuarea unor acte
procesuale si procedurale, pun concluzii cu privire la diferite chestiuni sau cu
privire la solutia ce trebuie data in cauza; asupra tuturor cererilor, memoriilor,
concluziilor hotarasc autoritatile judiciare, care le pot admite sau respinge.
Numai in cazurile prevazute de lege cererea partilor se impune autoritatilor
judiciare (cum ar fi retragerea plingerii prealabile, impacarea), cind trebuie sa se
inceteze procesul penal.
Partile au o pozitie procesuala egala intre ele, avind dreptul sa foloseasca
aceleasi mijloace procesuale in sustinerea actiunii penale si a actiunii civile, ca si
in apararea impotriva exercitiului lor. Egalitatea partilor inlatura orice
preponderenta din partea unora in detrimentul altora si creaza cea mai buna
modalitate de rezolvare completa, obiectiva si legala a cauzei. |n cadrul judecatii,
unde trebuie sa existe egalitate intre functia de invinuire si cea de aparare,
egalitatea procesuala se refera si la Ministerul Public, desi este o autoritate
judiciara, acesta folosindu-se de aceleasi mijloace procesuale recunoscute
partilor.
Egalitatea procesuala intre partile din proces se realizeaza in conditiile unor
pozitii contrare, obtinindu-se astfel contradictorialitatea dintre parti:

in actiunea penala intre partea vatamata, care sustine invinuirea, si inculpat,

care exercita dreptul sau la aparare;

in actiunea civila intre partea civila, care sustine pretentiile civile, si

inculpat, impreuna cu partea responsabila civilmente, care exercita dreptul la
aparare impotriva pretentiilor civile.
Judecata este reglementata pe principiul contradictorialitatii, care consta din

disputa procesuala dintre cele doua categorii de parti; la aceasta disputa ia parte
si Ministerul Public, pe de o parte, singur sau alaturi de partea vatamata, in
exercitarea actiunii penale, iar pe de alta parte alaturi sau singur in exercitarea

DPPpg91

actiunii civile. |n cursul judecatii, Ministerul Public are o pozitie procesuala

egala cu a partilor.
Cind intr-o cauza penala sint mai multi inculpati (autori, instigatori sau
complici la aceeasi infractiune), mai multe parti vatamate, parti civile si parti
responsabile civilmente, ale caror interese izvorasc din aceeasi fapta penala, se
formeaza grupuri de parti cu interese comune, care actioneaza de pe aceeasi
pozitie procesuala; ele formeaza un consortium litis, o grupa de parti cu interese
comune, care actioneaza prin mijloace ce folosesc tuturor. Ministerul Public
apara interesele generale ale societatii in legatura cu toate aceste grupuri
procesuale.
|n legatura cu conceptul de parte in procesul penal, in literatura juridica s-a
sustinut ca procesul penal cunoaste si alte parti in afara celor prevazute in art. 23
si 24, sau ca ar trebui admise si alte parti decit acestea.

|ntr-o opinie se confera statului calitatea de parte in procesul penal, ca subiect

pasiv al infractiunii, titular al dreptului de a trage la raspundere penala, cu
motivarea ca includerea sa in mod expres in lege printre partile din proces nu
a fost necesara, fiind subinteleasa. Desi autorii acestei opinii fac deosebire
intre dreptul la actiune, sub aspect substantial, si actiunea in justitie, sub
aspect procesual, cind se refera la partile din proces (deci la parti ca subiecti
ai actiunii penale si ai actiunii civile), considera statul ca parte in proces
subiect activ al actiunii penale, cind in realitate statul este titular al dreptului
la actiune, sub aspect substantial.

|ntr-o alta opinie se propune, de lege ferenda, instituirea unor noi parti in
procesul penal, anume intervenientul in interes propriu, dupa modelul
procesului civil. Aceasta propunere urmareste rezolvarea in procesul penal a
tuturor raporturilor civile care au legatura cu infractiunea ce face obiectul
procesului penal. Credem ca nu trebuie complicat procesul penal cu
rezolvarea unor raporturi de drept civil care depasesc legatura de dependenta
a actiunii civile (accesoriul) fata de actiunea penala (principalul), raporturi
civile care intra in competenta instantei civile.
Fara a fi considerate parti in procesul penal, pot fi chemate la judecata, pentru

a le fi opozabile unele masuri de constringere de drept penal, persoanele

detinatoare ale unor bunuri ce urmeaza a fi confiscate. Astfel, in situatia in care
bunul supus confiscarii, ca urmare a savirsirii infractiunii, nu se mai afla la
inculpat, persoana care il detine sau urmeaza a fi obligata la plata echivalentului

DPPpg92

banesc, conform art. 254, 256 si 257 Cod procedura penala, trebuie introdusa in
proces in calitate de detinator al bunului; participind la judecata; detinatorul
bunului se poate apara cu mijloacele procesuale aflate la dispozitia partilor; el nu
este parte in proces, deoarece nu este subiect al actiunii penale sau al actiunii
civile.
4) Aparatorii. Reprezentantii. Substituitii procesuali

Persoana care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta juridica

uneia din parti are calitatea de aparator. Au dreptul sa actioneze in calitate de
aparator cei ce exercita profesia de avocat. |n art. 24 din Constitutie se prevede in
mod expres ca in tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu, ceea ce creaza un cadru juridic de calitate
pentru asistenta juridica acordata de aparator.
Aparatorul nu este nici autoritate judiciara, nici parte in proces. Desi prin
activitatea sa, de a ajuta la aflarea adevarului si la solutionarea legala si justa a
cauzei, pozitia aparatorului se apropie de cea a autoritatilor judiciare, care
urmaresc acelasi obiectiv, totusi aparatorul nu poate fi inclus intre autoritatile
judiciare, pentru ca o asemenea calitate nu-i este recunoscuta prin lege, profesia
de avocat fiind autonoma, nefacind parte din autoritatile publice. Aparatorul nu
este nici parte in proces, aceasta rezultind din dispozitia legala care prevede ca
aparatorul acorda asistenta juridica partilor din proces, ceea ce delimiteaza
pozitia de aparator de cea de parte in proces (art. 171, 173); de asemenea,
aparatorul nu are interese personale ce izvorasc din savirsirea infractiunii pentru
a fi subiect al actiunii penale sau al celei civile, pentru a fi parte in proces, el
aparind interesele legitime ale unei parti. Aparatorul are astfel o pozitie
procesuala distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de autoritatile judiciare,
iar prin altele de partile din proces.
Examinarea problemelor privind aparatorul intr-un capitol referitor la
subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se explica prin
capacitatea juridica a aparatorului de a exercita drepturile procesuale ale partilor
pe care le asista, ceea ce inseamna exercitarea functiei de invinuire pentru partea
vatamata, de aparare pentru inculpat, de sustinere a pretentiilor civile pentru
partea civila sau de aparare impotriva acestor pretentii pentru partea responsabila
civilmente. Fiind un subiect procesual distinct, i se rezerva si o sectiune distincta
in examinarea pozitiei sale procesuale.

DPPpg93

Persoana care indeplineste, in lipsa unei parti, dar in numele si interesul

exclusiv al acesteia, activitatea de exercitare a actiunii penale sau a actiunii
civile, ori de aparare in legatura cu aceste actiuni, are calitatea de reprezentant.
Aparatorul acorda asistenta juridica partii in prezenta acesteia; reprezentantul
exercita drepturile si indeplineste obligatiile procesuale ale partii in lipsa
acesteia, care, fie nu doreste, fie nu poate sa se prezinte personal in fata
autoritatilor judiciare. Activitatea reprezentantului se desfasoara in numele si
interesul partii, astfel incit masurile luate si solutiile date de autoritatea judiciara
se refera la partea reprezentata, desi ele au fost cerute sau sustinute de
reprezentant. Pentru reprezentant exista obligatia de a indeplini in cele mai bune
conditii mandatul primit. Ca si aparatorul, reprezentantul nu este parte in proces,
dar prin drepturile pe care le are exercita actiunea penala sau actiunea civila, ori
combate, in aparare, cele doua actiuni.
|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa
exercite un drept procesual in interesul uneia din partile din proces (cum ar fi
introducerea unei cereri, declararea unei cai de atac). Persoana imputernicita de
lege sa exercite in numele sau un drept procesual al unei parti, in interesul
acesteia, are calitatea de substituit procesual. Spre deosebire de reprezentant,
care actioneaza in numele si in interesul partii, fiind obligat sa actioneze si
raspunzind de activitatea sa, substituitul procesual actioneaza in numele sau, dar
in interesul partii, avind doar facultatea de a actiona atunci cind considera
necesar, fara a raspunde in cazul cind nu intervine.
I.8.

Subiectii actiunii penale

1.

Subiectii activi ai actiunii penale

1) Sisteme de exercitare a actiunii penale

A.

Evolutia sistemelor de exercitare a actiunii penale

|n literatura juridica autoritatea sau persoana care exercita actiunea penala se

numeste acuzator, avind atributia de a formula invinuirea impotriva unei
persoane, aducerea acesteia in fata instantei judecatoresti (trimiterea in judecata
sau chemarea in judecata penala), sustinerea invinuirii prin dovedirea si
argumentarea temeiniciei ei, precum si cererea de a fi condamnata aceasta
persoana la sanctiunile prevazute de legea penala.
Termenul de acuzare nu este folosit de actualul Cod de procedura penala,
insa era folosit de Codul din 1936 fata de persoana care era pusa sub acuzare de

DPPpg94

Camera de acuzare pentru savirsirea unei crime. |n Constitutia Romniei se

foloseste termenul de acuzare (art. 84 al. 3) in legatura cu punerea sub acuzare a
Presedintelui Romniei pentru inalta tradare, deci restrictiv in ce prveste fapta si
persoana, iar termenul de invinuire pentru orice forma sau persoana (art. 23 al.
5); in raport de aceste dispozitii constitutionale, se poate trage concluzia ca
termenul obisnuit este de invinuire, iar special de acuzare. |ntrucit nu exista
un cuvint corespunzator care sa defineasca persoana care sustine invinuirea, se
poate folosi termenul de acuzator pentru orice autoritate sau persoana care
exercita actiunea penala si de acuzare pentru a exprima cu caracter general
exercitiul actiunii penale.
|n evolutia sa, procesul penal a cunoscut mai multe sisteme de acuzare:
acuzarea privata, acuzarea populara, acuzarea din oficiu si acuzarea publica
printr-o autoritate speciala.
|n sistemul acuzarii private, corespunzator epocii primitive a razbunarii sau
compozitiei, exercitarea actiunii penale impotriva celui ce a savirsit o infractiune
constituia un atribut al victimei, al rudelor sau al tribului; in societatile dezvoltate
acest sistem a devenit ineficient, deoarece combaterea infractiunilor nu poate fi
lasata numai la aprecierea si actiunea victimei, mai ales in cazul infractiunilor
care aduc atingere societatii, in intregul ei.
Ca un corectiv al sistemului acuzarii private, a fost instituit sistemul acuzarii
populare, potrivit caruia orice cetatean avea dreptul sa formuleze si sa sustina
acuzarea; si acest sistem a fost considerat necorespunzator, pentru ca cetatenii nu
actionau in toate cazurile necesare, iar atunci cind era folosit putea fi determinat
in scop de razbunare, inscenare, santaj.
Acuzarea din oficiu implica o autosesizare din partea judecatorilor cu
judecarea unei infractiuni, dupa dictonul ca judecatorul este propriul sau
procuror; printr-o astfel de reglementare se incalca un principiu modern al
represiunii penale, anume separatia functiilor procesuale, in care judecarea si
solutionarea cauzei trebuie sa fie exercitate de o alta autoritate decit cea care
acuza.
Pornindu-se de la necesitatea organizarii in conditii cit mai eficiente a tragerii
la raspundere penala a tuturor infractorilor, s-a adoptat sistemul acuzarii publice
printr-o autoritate speciala, care a primit denumirea de Minister Public in
legislatiile occidentale (Procuratura in legislatiile tarilor foste socialiste), sistem
care actualmente este majoritar. |n legislatia anglo-saxona predominant este

DPPpg95

sistemul acuzarii populare, in care victima, politia sau oricare cetatean poate
pune in miscare actiunea penala.
Practica a demonstrat ca, desi sistemul acuzarii publice printr-o autoritate
speciala este superior tuturor celorlalte sisteme adoptate in cursul dezvoltarii
procesului penal, sint situatii in care, prin inactiunea autoritatii speciale, pot
ramine nepedepsiti cei care au savirsit infractiuni grave, aducindu-se astfel
atingere intereselor celor vatamati prin infractiune. Ca urmare, sistemul de
acuzare nu mai are un caracter exclusiv, ci este combinat din mai multe sisteme,
din care unul este predominant10.
B.

Sistemul rom#n de exercitare a actiunii penale

Atit Codul de procedura penala rom#n din 1864, cit si cel din 1936 au
adoptat un sistem mixt de punere in miscare a actiunii penale; predominanta este
acuzarea publica prin autoritatea Ministerului Public, in general pentru toate
infractiunile; in cazurile prevazute de lege se instituie si acuzarea privata din
partea unor autoritati sau persoane juridice autorizate in acest scop. Printre acesti
utlimi subiecti activi ai actiunii penale, Codul de procedura penala din 1936
includea: asociatiile profesionale, pentru infractiunile care aduceau atingere
scopului urmarit sau intereselor membrilor lor; asociatiile constituite in vederea
combaterii unor anumite infractiuni, daca statutul lor prevedea acest drept;
administratiile statului, pentru infractiunile in dauna acestora prevazute de legi
speciale; ofiterii de politie judiciara, in cazurile prevazute de legile speciale.
Dupa modificarea adusa in 1948 Codului de procedura penala si, mai ales,
dupa infiintarea Procuraturii ca organ distinct in cadrul sistemului de organe ale
statului, acuzarea publica a fost incredintata procurorilor, organizati in organele
centrale si teritoriale ale procuraturii; s-a mentinut, insa, intr-un numar limitat de
cauze, acuzarea privata din partea persoanei vatamate prin infractiune. S-a
admis, insa, si acuzarea din oficiu, instantele judecatoresti avind atributia de a
extinde procesul penal, echivalent cu punerea in miscare a actiunii penale, si
pentru alte infractiuni pentru care se exercitase acuzarea publica de catre
procuror. Acest sistem a fost mentinut, in linii mari, si de Codul de procedura
penala din 1968.
10

Astfel, in legisla]ia francez`, de[i este instituit sistemul acuz`rii publice

prin Ministerul Public, totu[i se d` posibilitatea, in unele cazuri, ca ac]iunea
penal` s` fie pus` in mi[care de victima infrac]iunii sau de unele asocia]ii
profesionale. Nici sistemul acuz`rii populare, men]inut in legisla]ia anglosaxon`, nu func]ioneaz` singur, fiind completat cu o acuzare public`
(Attorney general sau Solicitor general), care exercit` ac]iunea penal` in
cazul infrac]iunilor care aduc atingere Coroanei britanice.

DPPpg96

Constitutia Romniei din 1991, precum si Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecatoreasca au adus unele modificari sistemului de exercitare a
actiunii penale, prin infiintarea Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor
generale al societatii si aparator al drepturilor si libertatilor cetatenilor, prin
extinderea acuzarii private din partea persoanei vatamate si, ca element nou, prin
acordarea dreptului la acuzare publica si parlamentului, in cazul savirsirii
infractiunii de inalta tradare de catre Presedintele Romniei (art. 84).
Deci ca subiecti activi ai actiunii penale urmeaza sa fie examinati Ministerul
Public, partea vatamata si autoritatile publice prevazute pentru cazuri speciale.
2) Ministerul Public

A.

Originea si caracterizarea institutiei

Ministerul Public isi are originea in Franta secolului XIV, cind au fost
instituiti les procureurs du roi, cu sarcina de a reprezenta interesele regelui si
ale seniorilor in materie fiscala; cu timpul, pe masura ce s-a introdus sistemul
procesual inchizitorial, les procureurs du roi au devenit reprezentantii oficiali
ai acuzarii si, luindu-se in considerare existenta unei acuzari publice, institutia a
capatat denumirea de Minister Public. Datorita pozitiei initiale pe care au avut-o
procurorii regelui de a apara interesele private, ca simpli particulari, ei se situau
pe parchetul salii de judecata, si nu pe estrada unde se aflau judecatorii, ceea ce
le-a atras denumirea de parchet. De asemenea, fiind obligati sa se ridice in
picioare in fata judecatorilor, ca si partile din proces, procurorii au devenit
magistratura in picioare, fata de magistratura de pe scaun prin care sint
desemnati judecatorii.
Introdusa mai intii in Muntenia (1832) si apoi in Moldova (1863), institutia
Ministerului Public a fost mentinuta prin legile de organizare judecatoreasca ce
au urmat, fiind reglementata si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864
si 1936. Urmindu-se modelul legislatiei sovietice, in 1952 a fost infiintata
Procuratura Republicii, ca organ distinct al statului, sarcinile, atributiile si
principiile de organizare fiind inscrise in Constitutia din 1952 si apoi in cea din
1965, iar reglementarea amanuntita in Legea nr. 5/1952 si Legea nr. 60/1968
pentru organizarea si functionarea Procuraturii. Denumirea de Minister Public,
ramasa in Codul de procedura penala si dupa 1952, a fost inlaturata in 1955 ca o
reminiscenta burgheza.
Constitutia Romniei din 1991 reintroduce institutia Ministerului Public, in
cadrul autoritatii judecatoresti, inlaturind dispozitiile care consacrau Procuratura

DPPpg97

ca organ distinct al statului. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

reglementeaza, in conformitate cu dispozitiile constitutionale, sarcinile,
atributiile si principiile organizatorice si functionale ale Ministerului Public.
Dispozitiile acestei legi sint completate de dispozitiile privitoare la parchete din
Legea nr. 54/1993 de organizare a instantelor si parchetelor militare si din Legea
nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie. Pentru a putea caracteriza institutia
Ministerului Public, trebuie avute in vedere dispozitiile constitutionale si ale
legilor indicate mai sus, care determina organizarea si functionarea acestei
institutii.
|n legatura cu natura juridica a Ministerului Public si cu pozitia in procesul
penal, in literatura juridica interbelica nu a existat unitate de pareri. Influentati de
doctrina franceza care, ca si in trecut si astazi considera Ministerul Public ca
parte in proces, unii autori au sustinut si in literatura noastra aceasta teza, mai
ales ca in Codul de procedura penala din 1936 Ministerul Public era trecut
intr-un titlu consacrat partilor, procuratorilor si aparatorilor. |n aceasta teza se
avea in vedere atributia Ministerului Public de titular al exercitiului actiunii
penale si, in unele cazuri, si al actiunii civile, atributie rezervata partilor din
proces; de asemenea, se avea in vedere necesitatea ca dezbaterile judiciare sa se
desfasoare contradictoriu, de pe pozitii procesuale egale, asimilindu-se rolul
Ministerului Public cu al uneia din parti. Alti autori au sustinut ca Ministerul
Public nu poate fi parte decit in sens formal, fiind o parte sui generis, publica
si dezinteresata, in opozitie cu partile private si interesate in cauza. |n fine, luind
in considerare toate atributiile Ministerului Public si fara a tine seama de
dispozitia legala care trecea Ministerul Public printre partile din proces, Traian
Pop a apreciat ca Ministerul Public este un reprezentant al puterii executive pe
linga puterea judecatoreasca, in calitate de organ judiciar cu atributii complexe.
Instituirea Procuraturii, prin Legea nr. 5/1952, ca organ distinct al statului, cu
sarcina de a asigura legalitatea in toate domeniile de activitate si abrogarea, in
1955, a dispozitiei cu privire la pozitia procesuala a procurorului ca parte in
proces, acesta fiind inclus prin lege intre organele judiciare penale, a curmat
discutia cu privire la pozitia procesuala a procurorului; in toate activitatile sale,
Procuratura era considerata ca un organ al statului socialist, inarmat cu puterea
de constringere a statului.
Sub noua reglementare a institutiei Ministerului Public este firesc sa se puna
din nou in discutie pozitia procesuala a Ministerului Public, pentru a sti daca

DPPpg98

trebuie considerat numai ca o autoritate judiciara, cum este consacrat in

Constitutie si in legea pentru organizarea judecatoreasca, sau se afla pe o pozitie
procesuala complexa, avind si mijloace procesuale ce implica constringerea de
stat, dar si mijloace procesuale comune cu ale partilor din proces.
Examinindu-se anterior subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai
actiunii civile, s-a aratat ca Ministerul Public face parte din autoritatile publice
judiciare, intrunind toate trasaturile care il deosebesc de ceilalti participanti la
proces parti, aparatori, reprezentanti. Aceasta caracterizare, decurgind in mod
evident din dispozitiile constitutionale, care includ Ministerul Public in cadrul
autoritatii judecatoresti, este confirmata si de dispozitia art. 1 din Legea pentru
organizarea judecatoreasca, ce prevede ca Puterea judecatoreasca separata de
celelalte puteri ale statului, avind atributii proprii ce sint exercitate prin
instantele judecatoresti si Ministerul Public; prin aceasta dispozitie legala se
infirma astfel parerea ca Ministerul Public ar fi un reprezentant al puterii
executive pe linga autoritatea judecatoreasca. Reprezentind interesele generale
ale societatii si aparind ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile
cetatenilor (art. 2 al. 3 al L.O.J.11), actionind potrivit principiilor legalitatii,
impartialitatii si controlului ierarhic (art. 131 din Constitutie), Ministerul Public
se deosebeste de partile din proces care apara interese personale, ce pot fi
nelegale si contra adevarului.
Pozitia procesuala a Ministerului Public se apropie, insa, de cea a partilor din
proces in legatura cu ultima trasatura caracteristica a autoritatilor judiciare, cu
dreptul de a hotari asupra tuturor cererilor ce se formuleaza de partile din proces,
cu dreptul de a conduce activitatea judiciara. |ntr-adevar, daca in faza de urmarire
penala Ministerul Public este conducatorul procesului si hotaraste asupra
desfasurarii si finalizarii acestuia, in cursul judecatii capata o pozitie procesuala
egala cu a partilor din proces, cu a partii vatamate si a inculpatului. |n faza de
judecata conducatorul procesului este instanta de judecata, singura autoritate care
are dreptul sa hotarasca asupra cererilor ce se formuleaza in fata ei; asezind
judecata pe principiul contradictorialitatii si al egalitatii armelor, legea acorda
aceleasi mijloace procesuale atit Ministerului Public, cit si partilor din proces:
participarea la efectuarea actelor de judecata si formularea de cereri, prezentarea
de memorii, ridicarea de exceptii, punerea de concluzii si exercitarea cailor de
atac; asupra tuturor acestora se pronunta, insa, instanta de judecata. Desi
11

L.O.J. = Legea de organizare judec`toreasc`

DPPpg99

foloseste aceleasi mijloace procesuale ca si partile din proces, Ministerul Public

actioneaza, insa, potrivit principiilor legalitatii si impartialitatii, pe care partile nu
sint obligate sa le respecte.
Caracterizindu-se in ansamblu pozitia procesuala a Ministerului Public, se
poate trage concluzia ca acesta actioneaza in procesul penal ca autoritate publica
judiciara, ca parte a puterii judecatoresti, folosind atit mijloace care implica
constringerea de stat, caracteristice autoritatilor publice, cit si mijloacele
procesuale comune cu ale partilor din proces, atunci cind se afla in fata
instantelor judecatoresti.
B.

Organizarea Ministerului Public

Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete

pe linga fiecare instanta judecatoreasca. Procurorii din fiecare parchet au
atributiile Ministerului Public in cadrul circumscriptiei teritoriale a instantei
judecatoresti pe linga care functioneaza.
Procurorii care exercita atributiile Ministerului Public fac parte din corpul
magistratilor, ratiune pentru care trebuie sa indeplineasca conditiile pe care legea
le prevede pentru admiterea in magistratura, comune atit pentru judecatori, cit si
pentru procurori. Cerinta indeplinirii de catre procurori a acelorasi conditii cerute
de lege pentru functia de judecator permite trecerea, prin procedura legala de
investire, a unor judecatori in functia de procurori si a unor procurori in functia
de judecatori. Conditiile pentru admiterea in magistratura sint examinate in
capitolul despre judecatori.
|n ce priveste modul de investire a procurorilor, legislatiile cunosc doua
sisteme distincte: alegere si numire; se cunosc si sisteme mixte, in care unii
procurori sint alesi, iar altii numiti. Desi sistemul electiv prezinta garantii
impotriva subordonarii procurorilor autoritatii publice care i-ar numi, exista
totusi temere indreptatita cu privire la posibilitatea supunerii procurorilor unor
presiuni politice decurgind din campaniile electorale organizate pentru alegerea
sau realegerea lor. Daca sistemul de numire este mai practic, devine totusi
necesar sa se instituie suficiente garantii referitoare la capacitatea si probitatea
celor ce vor fi recurutati ca procurori. |n acest sens, in art. 133 al Constitutiei se
prevede garantia ca propunerile pentru functia de judecator si cea de procuror sa
fie facute de Consiliul Superior al Magistraturii, iar numirea lor sa constituie o
prerogativa a Presedintelui Romniei; garantia consta in modul de alcatuire a
Consiliului Superior al Magistraturii, care este format din magistrati alesi, pe o

DPPpg100

perioada de patru ani, de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna; de

asemenea, numirea este o prerogativa a Presedintelui Romniei, care este ales
prin vot universal si are sarcina sa supravegheze la respectarea Constitutiei si la
buna functionare a autoritatilor publice, exercitind functia de mediere intre
puterile statului, precum si intre stat si societate. Propunerile Consiliului
Superior al Magistraturii se intemeiaza pe indeplinirea de candidat a conditiilor
cerute de lege si de trecerea examenului de admitere in magistratura. Procurorii
stagiari sint insa numiti prin ordin al ministrului justitiei, la propunerea
procurorului general. Dupa efectuarea stagiului si trecerea examenului de
capacitate, procurorii stagiari sint numiti procurori potrivit procedurii aratate
anterior.
Pe linga judecatorii, tribunale si curti de apel, functioneaza parchete, conduse
de catre un prim-procuror. Prim-procurorii parchetelor de pe linga tribunale si
curti de apel, dar si ai unor parchete de pe linga judecatorii, sint ajutati de
adjuncti.
Parchetele de pe linga tribunale si curti de apel au sectii de urmarire penala si
judiciara, conduse de procurori-sefi; la unele parchete functioneaza si sectii
maritime si fluviale, birouri sau servicii de criminalistica si criminologie.
Pe linga fiecare instanta militara functioneaza parchete militare, constituite
din procurori militari. Prin ordin al ministrului justitiei se pot infiinta si parchete
militare secundare, care functioneaza in alte localitati decit acelea in care se afla
sediul instantelor militare, avind circumscriptii teritoriale mai reduse.
Parchetul general functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie si este
condus de procurorul general, ajutat de doi adjuncti. Procurorul general exercita
controlul asupra tuturor parchetelor, inclusiv al celor de pe linga instantele
militare. Parchetul general are, ca structura, sectia de urmarire penala si
criminalistica, sectia judiciara, sectia parchetelor militare si sectii de control,
organizare, studii, secretariat.
Fiecare parchet este incadrat cu numarul necesar de procurori, iar repartizarea
lor pe compartimente de activitate se face de catre conducatorul fiecarui parchet.
Sint procurori care efectueaza urmarirea penala cind aceasta este de competenta
obligatorie a procurorului, altii supravegheaza modul in care se efectueaza
cercetarea de politie si alte organe; sint procurori care participa la sedintele de
judecata ale instantelor pe linga care functioneaza, iar altii care supravegheaza
legalitatea in executarea hotaririlor judecatoresti.

DPPpg101

Activitatea Ministerului Public se desfasoara unipersonal, printr-un singur

procuror, acesta avind dreptul sa efectueze orice acte de competenta parchetului
din care face parte, in afara de atributiile incredintate de lege in mod expres
prim-procurorului parchetului. Daca judecarea unei cauze se desfasoara, de
principiu, in fata unui complet de judecata, format din mai multi judecatori, in
activitatea Ministerului Public s-a ajuns, ca urmare a unei practici indelungate, la
sistemul in care este suficient un singur procuror pentru a efectua actele necesare
ce revin Ministerului Public.
C.

Principiile de organizare a Ministerului Public

|n organizarea Ministerului Public se aplica trei principii: unitatea de actiune,

subordonarea ierarhica a procurorilor, autoritatea suprema apartine ministrului
justitiei.
(i)

Unitatea Ministerului Public

Atributiile Ministerului Public se exercita prin procurori constituiti in

parchete. Fiecare procuror exercita astfel atributiile Ministerului Public, in
circumscriptia teritoriala a parchetului din care face parte si in raport de
compartimentul in care a fost repartizat de conducatorul parchetului. Primprocurorul unui parchet are astfel plenitudinea atributiilor Ministerului Public de
competenta parchetului pe care il conduce. Potrivit art. 32 al. 3 L.O.J., procurorul
ierarhic superior poate sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor in
subordine si sa suspende sau sa infirme actele si dispozitiile acestora, daca sint
contrare legii; ca urmare, prim-procurorul parchetului judetean poate sa
indeplineasca oricare din atributiile procurorilor din pachetele de pe linga
judecatoriile de judet, iar prim-procurorul parchetului de pe linga curtea de apel
poate indeplini oricare din atributiile procurorilor de pe linga judecatoriile si
tribunalele din circumscriptia teritoriala a curtii de apel; in fine, procurorul
general de la Parchetul General de pe linga Curtea Suprema de Justitie poate
indeplini, pe intreg teritoriul tarii, oricare din atributiile date prin lege
Ministerului Public.
Unitatea Ministerului Public permite oricarui procuror sa actioneze in numele
Ministerului Public, exercitind atributiile acordate prin lege acestuia, actele
indeplinite de procuror, in limitele competentei sale, producind toate efectele
juridice ale unui act ce cade in atributiile Ministerului Public. Unitatea
Ministerului Public da posibilitate procurorilor din parchetele ierarhic superioare,
care se presupune ca au o pregatire superioara si o experienta mai bogata, sa

DPPpg102

intervina in activitatea procurorilor din subordine si sa dispuna asupra masurilor

ce trebuie luate. |n opunere fata de acest principiu, instanta de judecata ierarhic
superioara nu poate prelua o cauza de competenta instantei ierarhic inferioare, si
nici interveni in solutionarea unei cauze la o instanta inferioara, cu exceptia
solutiilor in caile de atac.
Sub aspect organizatoric, Ministerului Public este indivizibil, toti procurorii
indeplinind atributiile Ministerului Public in numele si pentru acesta. Din
caracterul indivizibil al Ministerului Public decurge consecinta ca orice procuror
poate fi inlocuit, in aceeasi cauza, de un alt procuror, atit in activitatea de
urmarire penala, cit si in cea de judecata, ca in aceeasi cauza pot actiona
concomitent mai multi procurori chiar din parchete ierarhic diferite, cu singura
limitare pentru procurorul dintr-un parchet de a nu indeplini atributiile
procurorilor dintr-un parchet ierarhic superior. Acest principiu de organizare
deosebeste activitatea Ministerului Public de cea a instantelor judecatoresti, care
judeca prin complete de judecata, formate din numarul de judecatori prevazut de
lege, dupa inceperea dezbaterilor judiciare nemaifiind permisa schimbarea prin
inlocuirea vreunuia din judecatori.
(ii)

Subordonarea ierarhica a procurorilor

Potrivit art. 32 L.O.J., procurorii din fiecare parchet sint subordonati

conducatorului acelui parchet care, la rindul sau, este subordonat conducatorului
parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie teritoriala, toti procurorii
fiind subordonati procurorului general, conducatorul Parchetului General, care
functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie. Dispozitiile procurorului
ierarhic superior, date in conformitate cu legea, sint obligatorii pentru procurorii
din subordine.
|n cadrul fiecarui parchet, conducatorul acestuia organizeaza activitatea
procurorilor din subordine, trasind sarcinile si atributiile ce revin fiecaruia dintre
ei; el poate da dispozitii de modul cum trebuie sa actioneze un procuror din
subordinea sa, chiar intr-o anumita cauza penala, indeplinirea dispozitiei fiind
obligatorie pentru acesta. |n realizarea principiului subordonarii ierarhice a
procurorilor, conducatorul parchetului poate suspenda executarea unui act sau a
unei masuri luate de un procuror din subordinea sa si, in cazul in care actul sau
masura este contrara legii, o poate infirma. Prin suspendare se impiedica, pe o
perioada de timp, producerea de efecte ale actului sau masurii suspendate, iar
prin infirmare actul sau masura este anulata si isi pierde valabilitatea.

DPPpg103

Subordonarea ierarhica a procurorilor permite prim-procurorului din

parchetul ierarhic superior sa dea dispozitii obligatorii si procurorilor din
parchetul ierarhic inferior, dispunind suspendarea si infirmarea actelor si
masurilor nelegale ale acestor procurori. |n acest mod, unitatea de actiune a
Ministerului Public se realizeaza si prin subordonarea ierarhica a procurorilor,
procurorul general avind dreptul sa dea dispozitii obligatorii pentru toti
procurorii, sa suspende si sa infirme actele si masurile nelegale ale acestora.
Legea prevede, insa, si anumite limite in legatura cu subordonarea ierarhica a
procurorilor. Astfel, in art. 32 al. 3 L.O.J. se prevede ca sint obligatorii
dispozitiile procurorilor ierarhic superiori date in conformitate cu legea; fiind un
magistrat care actioneaza in baza principiului legalitatii, un procuror nu poate fi
obligat sa ia o masura sau sa efectueze un act contrar legii, chiar daca dispozitia
emana de la procurorul ierarhic superior acestuia. Daca legea pedepseste
favorizarea infractorului, represiunea nedreapta, cercetarea abuziva ori arestarea
ilegala, orice dispozitie care ar avea ca urmare daca ar fi executata savirsirea
unei infractiuni de catre procuror, trebuie sa fie refuzata chiar daca provine de la
un procuror ierarhic superior12.
O limitare a subordonarii ierarhice a procurorilor consta si in obligatia pentru
procurorul ierarhic superior, atunci cind da o dispozitie in legatura cu o cauza
concreta sau atunci cind suspenda sau infirma un act sau o lucrare efectuata de
catre un procuror in subordine, sa actioneze in scris si motivat (art. 216 al.ult.).
Astfel, dispozitiile sau masura luata de procurorul ierarhic superior trebuie sa fie
cuprinsa intr-o ordonanta, rezolutie, proces-verbal, toate in scris, cu motivele
care au determinat interventia sa; prin aceasta, procurorul ierarhic superior isi ia
raspunderea cu privire la legalitatea si temeinicia dispozitiei luate, inlaturindu-se
eventualele abuzuri.
O alta limitare a subordonarii ierarhice se produce in cursul judecatii, orale si
contradictorii, intrucit cu ocazia cercetarii judecatoresti la care participa si
procurorul, se pot schimba datele dosarului fata de cele initiale, astfel incit, chiar
daca prim-procurorul a dat indicatii asupra concluziilor care trebuie puse in
sedinta de judecata, procurorul care participa la dezbateri nu este obligat sa le
12

|n literatura juridic` se consider` c` trebuie refuzat` o dispozi]ie

provenind de la procurorul ierarhic superior care ar cere unui procuror s`
nu-[i indeplineasc` obliga]iile profesionale, cum ar fi dispozi]ia de a nu incepe
urm`rirea penal` [i de a pune in mi[care urm`rirea penal`, de[i nu sint
indeplinite toate condi]iile cerute pentru aceasta, deoarece aceste acte sint o
indatorire a procurorului ce nu i se poate interzice.

DPPpg104

respecte atunci cind situatia de fapt si de drept s-a schimbat. Se spune, de aceea,
ca, la plume est serve, la parole este libre, in sensul ca in cursul urmaririi
penale, unde se intocmesc acte scrise, procurorul este obligat sa respecte
dispozitiile scrise ale procurorului superior, in timp ce in cursul dezbaterilor,
unde procurorul are cuvintul oral, el este liber sa puna concluzii conforme cu
constiinta sa, formata in baza probelor administrate in sedinta de judecata. |n
acest sens, art. 32 al.ult. L.O.J. se prevede ca procurorul este liber sa prezinte in
instanta concluziile pe care le considera intemeiate, tinind seama de probele
administrate in cauza.
(iii)

Activitatea procurorilor se afla sub autoritatea

ministrului justitiei

|n art. 131 al. 1 din Constitutie se prevede ca procurorii isi desfasoara

activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei. Un regim asemanator a existat si
in legislatia noastra dinainte de 1944 si exista si in prezent in unele tari
occidentale.
|n legatura cu trecerea activitati procurorilor in subordinea ministrului
justitiei, s-a pus problema daca este justificata asezarea unei autoritati care face
parte din puterea judecatoreasca sub autoritatea unui ministru, care face parte din
puterea executiva; a fost sustinuta si ideea ca procurorii sa fie independenti ca si
judecatorii, bucurindu-se chiar de inamovibilitate.
Solutia adoptata de Constitutie, prin care s-a revenit la un regim traditional,
se intemeiaza pe necesitatea instituirii unei autoritati politice care sa directioneze
activitatea procurorilor spre o eficienta crescinda in combaterea criminalitatii si
care sa impulsioneze in mod permanent procurorii in perfectionarea mijloacelor
prin care isi exercita atributiile lor; o asemenea autoritate nu poate fi decit
ministrul justitiei, care in guvern are responsabilitatea politica a desfasurarii
activitatii judiciare. Ministrul justitiei, care este un membru al puterii executive,
nu face parte din Ministerul Public, compus din magistrati, iar procurorii prin
care se exercita atributiile Ministerului Public fac parte din autoritatea
judecatoreasca, si nu din puterea executiva. Dar daca procurorii ar fi
independenti si nu ar fi supusi nici unei alte autoritati in activitatea lor, s-ar puta
ajunge la o incetinire a masurilor de combatere a criminalitatii, ceea ce ar pune in
pericol linistea sociala. Ca urmare, devine necesar ca procurorii sa fie supusi
unui control cu privire la respectarea principiilor lor de organizare si functionare

DPPpg105

si, in caz de incalcare a lor, sa se declanseze interventia ministrului justitiei, in

limitele prevazute de lege.
|n primul rind, ministrul justitiei, avind responsabilitatea politica a activitatii
judiciare, este interesat ca activitatea de descoperire a infractiunilor, de
identificare si trimitere in judecata a infractorilor, care cade in atributia
procurorilor, sa se desfasoare cu maxima eficienta si numai in limitele legii; in
acest scop, ministrul justitiei poate emite, prin procurorul general, dispozitii
generale in vederea asigurarii unei mai prompte si eficiente interventii a
procurorilor in cadrul urmaririi penale si al judecatii, pentru apararea ordinii de
drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor (art. 37 L.O.J.); aceste dispozitii
trebuie sa fie conforme cu legea si sa asigure respectarea si aplicarea legii in
activitatea procurorilor. Pe aceeasi linie, ministrul justitiei poate cere
procurorului general informari asupra activitatii Ministerului Public si sa dea
indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalitatii.
|n al doilea rind, ministrul justitiei exercita, alaturi de procurorul general,
actiunea disciplinara impotriva procurorilor care nu-si indeplinesc sarcinile de
serviciu sau le indeplinesc prin abuz sau in mod necorespunzator. De aceea, in
art. 38 L.O.J. se prevede ca ministrul justitiei exercita controlul asupra tuturor
membrilor Ministerului Public, prin intermediul procurorilor inspectori din
cadrul Parchetului General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, din parchetele
de pe linga curtile de apel sau al altor procurori delegati. Controlul se efectueaza
prin verificarea lucrarilor, a modului cum se desfasoara raporturile de serviciu cu
justitiabilii si celelalte persoane implicate in lucrarile de competenta Ministerului
Public, precum si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor
profesionale ale procurorilor. Datele obtinute servesc la constatarea abaterilor
disciplinare, pentru initierea actiunii disciplinare, precum si pentru notarea
profesionala a procurorilor in vederea avansarii sau mentinerii lor pe post.
De principiu, ministrul justitiei nu poate interveni in activitatea practica a
procurorilor, care trebuie sa aplice dispozitiile legii in activitatea lor judiciara. |n
art. 38 al. 4 L.O.J. se prevede, totusi, posibilitatea ca ministrul justitiei sa dea
dispozitie scrisa, prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in
conditiile legii, procedura de urmarire a infractiunilor de care are cunostinta si sa
promoveze in fata instantelor judecatoresti actiunile necesare apararii interesului
public. O astfel de dispozitie, obligatorie pentru procuror, se situeaza in cadrul
sarcinilor Ministerului Public de combatere a infractionalitatii. Dar, dupa ce

DPPpg106

procedura de urmarire a fost inceputa, ministrul justitiei nu mai poate interveni in

activitatea procurorului, acesta procedind potrivit legii. Ministrul justitiei nu
poate da dispozitii pentru oprirea procedurii de urmarire legal deschise,
solutionarea fiind de competenta procurorului.
|n raport de dispozitiile legale aratate anterior, se poate sustine ca Ministerul
Public, desi aflat sub autoritatea ministrului justitiei, actioneaza potrivit
sarcinilor si atributiilor prevazute de lege, fara imixtiunea acestuia, care, insa,
pastreaza atributii de directionare a activitatii procurorilor si de control al calitatii
si legalitatii actelor si masurilor indeplinite de acestia, dar prin intermediul
procurorilor inspectori si al procurorului general.
(iv)

Independenta Ministerului Public in relatiile cu alte

autoritati publice

|n art. 30 L.O.J. se prevede ca Ministerul Public este independent in relatiile

cu celelalte autoritati publice si isi exercita atributiile numai in temeiul legii si
pentru asigurarea respectarii acesteia, iar in art. 36 L.O.J. este inscrisa dispozitia
potrivit careia parchetele sint independente fata de instantele judecatoresti. Din
aceste dispozitii decurge obligatia pentru toate autoritatile publice parlament,
executiv, autoritati locale sa se abtina de orice interventie in activitatea
judiciara a Ministerului Public, prin cereri de a se da o anumita directie
cercetarilor efectuate de catre procurori, de a se solutiona o cercetare intr-un
anumit sens, de a se lua anumite masuri parocesuale sau de a nu se lua astfel de
masuri. Autoritatile publice pot insa sa sesizeze Ministerul Public despre
savirsirea unori infractiuni (conducerea acestor autoritati este chiar obligata la
sesizare art. 263 Cod penal) sau pot folosi plingeri, memorii, dar solutionarea
acestor sesizari ramine un atribut doar al Ministerului Public, in temeiul legii. De
asemenea, Ministerul Public are obligatia de a nu da curs nici unei interventii
nelegale a autoritatilor publice care le-ar incalca independenta in activitatea
judiciara.
Parchetul de pe linga o instanta judecatoreasca este o unitate distincta, avind
conducere proprie, si nu se afla in nici un fel de subordonare fata de instanta pe
linga care functioneaza. Ca urmare, presedintele instantei judecatoresti nu poate
da dispozitii primului procuror al parchetului de le linga aceasta instanta, cu care
este egal in grad ca magistrat; nici judecatorii nu pot interveni in activitatea
procurorului, in concluziile sale, daca acestea sint date in conformitate cu legea.
Cind instanta nu este de acord cu punctul de vedere al procurorului, adopta

DPPpg107

solutia corespunzatoare dispozitiilor legale; cind procurorul nu este de acord cu

solutia adoptata de instanta, poate exercita impotriva hotaririi judecatoresti calea
de atac prevazuta de lege. Se realizeaza astfel, de pe pozitii independente, un
control al instantei judecatoresti asupra activitatii procurorului, iar acesta, la
rindul sau, poate declansa un control din partea unei instante ierarhic superioare
asupra hotaririi pronuntate de instanta pe linga care functioneaza.
D.

Principiile de actiune ale Ministerului Public

|n temeiul art. 131 din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea potrivit
principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic.
(i)

Principiul legalitatii

Ca principiu fundamental al procesului penal, actioneaza in mod inevitabil si

in activitatea desfasurata de Ministerul Public. |nscrierea in Constitutie a
principiului legalitatii cu privire speciala la activitatea Ministerului Public se
explica prin pozitia pe care o are acesta in activitatea judiciara. Exercitind functia
procesuala de invinuire si actionind pentru trimiterea in judecata si condamnarea
celor care au incalcat legea penala, Ministerul Public, ca reprezentant al
intereselor generale ale societatii, dar aparind totodata si drepturile si libertatile
fundamentale ale cetatenilor, trebuie sa procedeze nu numai potrivit legii, atit in
modul in care isi desfasoara activitatea, cit si in finalizarea acesteia; astfel,
procurorii nu pot folosi mijloace nelegale pentru a obtine probe impotriva unui
inculpat, dupa cum nu pot sustine in fata instantei o invinuire care nu este pe
deplin dovedita; de aceea, cind constata ca invinuirea nu este intemeiata sau nu
se incadreaza in dispozitiile legale, Ministerul Public, actionind in temeiul legii,
trebuie sa renunte la sustinerea ei.
Cerintele si garantiile principiului legalitatii procesului penal, examinate in
capitolul despre principiile fundamentale ale procesului penal, se aplica in
activitatea Ministerului Public.
(ii)

Principiul impartialitatii

|n activitatea judiciara, Ministerul Public trebuie sa fie obiectiv, nepartinitor,

sa caute aflarea adevarului cu privire la invinuirea adusa si la prezumtivul ei
faptuitor, astfel incit sa nu se produca nici o eroare in favoarea sau defavoarea
unei persoane. Prin caracterul impartial al activitatii sale, Ministerul Public
serveste interesele generale ale societatii, ale justitiei, nefavorizind partea
vatamata in detrimentul inculpatului sau pe inculpat in detrimentul partii
vatamate si al apararii ordinii publice, ori pe un inculpat in defavoarea altuia.

DPPpg108

Prin acest caracter, activitatea Ministerului Public, ca subiect activ al exercitiului

actiunii penale, se deosebeste de activitatea partii vatamate care, in sustinerea
intereselor sale personale nu ramine intotdeauna obiectiva, nepartinitoare, ci
cauta sa stabileasca toate imprejurarile defavorabile inculpatului si cele
favorabile intereselor sale personale.
|n temeiul principiului impartialitatii, Ministerul Public trebuie sa aiba, in
primul rind, o atitudine independenta fata de partile din proces, in sensul de a lua
masurile legale si de a adopta atitudinea corespunzatoare fara a depinde de vointa
vreuneia din parti. Astfel, Ministerul Public pune in miscare actiunea penala fara
a fi necesara o plingere din partea persoanei vatamate sau chiar impotriva vointei
sale, cu exceptia cazurilor in care legea penala conditioneaza actiunea penala de
plingerea prealabila a persoanei vatamate, de o autorizare sau sesizare speciala;
de asemenea, Ministerul Public exercita actiunea penala pina la solutionarea ei
de catre instanta de judecata, fara a depinde cu rare exceptii de vointa partilor
din proces.
Ministerul Public trebuie sa fie impartial si fata de instanta de judecata, in
sensul ca Ministerul Public pune concluziile pe care le considera legale si
temeinice, chiar daca instanta de judecata i-ar cere contrariul, si exercita caile de
atac ori de cite ori constata ca instanta de judecata nu a pronuntat o hotarire
legala si temeinica.
Pentru a asigura caracterul impartial al activitatii Ministerului Public, legea
trebuie sa instituie garantii care, pe de o parte, sa evite amenintari ori presiuni
partinitoare in favoarea uneia dintre parti, iar pe de alta parte, sa inlature ideile
preconcepute, care ar putea indrepta activitatea procurorilor pe cai gresite.
Impartialitatea procurorilor este asigurata, in primul rind, prin statutul lor de
membri ai corpului magistratilor. Interdictiile impuse de acest statut (care vor fi
examinate in capitolul despre judecatori) instituie o atitudine de impartialitate a
procurorilor in vederea servirii numai intereselor generale ale societatii.
Pentru a fi impartial in toate actele sale, procurorul trebuie sa fie incredintat
ca nu se va face asupra sa nici o ingerinta de natura a-i altera acest statut. Ca
urmare, art. 75 L.O.J. prevede ca membrii Ministerului Public se bucura de
stabilitate. De principiu, prin stabilitate se intelege statutul unui functionar care-i
da siguranta pastrarii functeii si gradului pe care le are, fara a i se garanta si
mentinerea in aceeasi unitate in care-si exercita functia, fiind posibila
transferarea sa in alta unitate. L.O.J. a instituit un statut pentru procurori care se

DPPpg109

apropie de cel al inamovibilitatii judecatorilor, in sensul ca avansarea,

transferarea acestora se poate face numai cu consimtamintul lor; spre deosebire
de judecatori, pentru care avansarea si transferarea cade in atributiile Consiliului
Superior al Magistraturii, organ compus numai din magistrati, avansarea si
transferarea procurorilor in cadrul Ministerului Public se fac de catre ministrul
justitiei, la propunerea procurorului general. |n fine, daca un judecator poate fi
delegat la o alta instanta numai in anumite cazuri prevazute de lege (art. 79 al. 1
L.O.J.), procurorii, bucurindu-se numai de stabilitate, pot fi delegati la un alt
parchet in interesul serviciului de catre procurorul general; pentru prevenirea
oricarui abuz, durata delegarii unui procuror nu poate depasi doua luni intr-un
an, afara de cazul in care el consimte la aceasta.
O garantie pentru impartialitatea procurorilor este si modul de organizare a
raspunderii sale disciplinare; daca, pina la aplicarea noii legi pentru organizarea
judecatoreasca, procurorilor li se puteau aplica sanctiuni disciplinare direct de
catre procurorul general, noua procedura disciplinara da in competenta
ministrului justitiei si a procurorului general numai exercitiul actiunii
disciplinare, dar judecarea si solutionarea acestei actiuni revine unei comisii de
disciplina a Ministerului Public, formata din cinci procurori din Parchetul
General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, alesi de membrii acestui parchet
(art. 99 L.O.J.). Procurorul nemultumit de hotarirea comisiei de disciplina poate
face contestatie, care se judeca de Curtea Suprema de Justitie, in complet de
sapte judecatori. Exista, astfel, suficiente garantii impotriva influentarii asupra
impartialitatii procurorilor chiar din partea procurorilor ierarhic superiori, prin
folosirea abuziva a actiunii disciplinare sau prin amenintarea cu folosirea acestei
actiuni.
Impartialitatea procurorilor este asigurata si prin institutia procesuala a
incompatibilitatii, prin care este interzisa participarea unui procuror la activitatea
procesuala dintr-o anumita cauza penala, datorita unor imprejurari care ar pune la
indoiala obiectivitatea sa. Aceste imprejurari pot interveni ca urmare a unei
pozitii procesuale anterioare a unui procuror in aceeasi cauza, in cadrul unei
functii procesuale incompatibile cu cea de invinuire, sau datorita unor
imprejurari personale care ar putea influenta masurile si hotaririle procurorului in
favoarea sau defavoarea unei persoane. Din prima categorie de imprejurari fac
parte cele prevazute in art. 48 lit. b si c si art. 49 al. 3: in aceeasi cauza a fost
reprezentant sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert sau martor, ori a

DPPpg110

participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima instanta; se presupune ca

procurorul si-a format o parere ca aparator, martor, expert, judecator si, in noua
calitate de reprezentant al Ministerului Public, nu ar actiona de pe pozitie
impartiala. Din a doua categorie de imprejurari fac parte acele situatii personale,
de casatorie, de rudenie sau de alta natura care l-ar determina sa aiba un interes,
sub orice forma, ceea ce l-ar lipsi de imaprtialitatea necesara; in aceasta categorie
se inscrie si situatia in care procurorul ar fi sot sau ruda apropiata cu un membru
al completului de judecata sau cu grefierul de sedinta, caci se presupune ca ar
putea sa sustina punctul de vedere al sotului sau rudei apropiate in loc sa se
calauzeasca numai dupa constiinta sa. |n toate cazurile indicate mai sus,
procurorul este obligat sa se abtina de la orice activitate in cauza concreta data,
iar daca nu se abtine poate fi recuzat de partile din proces.
Examinarea cazurilor de incompatibilitate va fi efectuata amanuntit in
legatura cu incompatibilitatea judecatorilor.
(iii)

Principiul controlului ierarhic

Legalitatea si temeinicia activitatii Ministerului Public este asigurata si prin

controlul ce se exercita asupra procurorilor de catre procurorii ierarhic superiori,
pina la procurorul general. Controlul se exercita si de catre ministrul justitiei, sub
autoritatea caruia se afla Ministerul Public.
Controlul ierarhic se exercita de catre conducatorul unui parchet asupra
procurorilor din acel parchet, de catre prim-procurorii parchetelor de pe linga
tribunale asupra parchetelor din circumscriptia lor si de catre prim-procurorii
parchetelor curtilor de apel sau de procurorii inspectori din aceste parchete
asupra parchetelor din circumscriptia lor. Procurorul general exercita controlul
asupra tuturor parchetelor.
Controlul se exercita cu privire la legalitatea si temeinicia actelor procesuale
si procedurale efectuate de procurorii supusi controlului si cu privire la
oportunitatea si durata masurilor luate. |n cazul in care actele sau masurile luate
de un procuror sint nelegale, procurorul care exercita controlul ierarhic are
dreptul sa le suspende si sa le infirme, obligindu-l pe procurorul in subordine sa
le refaca; daca actul efectuat nu este temeinic, in sensul ca prin modul cum a fost
efectuat nu a condus la lamurirea completa si obiectiva a unei imprejurari,
procurorul ierarhic poate da indrumari de modul cum trebuie refacut actul sau
lucrarea ori sa le efectueze personal, dind astfel, prin cunostintele sale superioare
si prin experienta sa mai bogata, un plus de eficienta in activitatea Ministerului

DPPpg111

Public. |n acest mod, Ministerul Public actioneaza ca o autoritate unitara in

realizarea sarcinilor prevazute de lege.
Controlul ierarhic se exercita, de regula, din oficiu, prin obligatia legala pe
care o are prim-procurorul de a autoriza, incuviinta sau confirma un act al
procurorului in subordine, cu care ocazie, in prealabil, se examineaza legalitatea
si temeinicia actului ce trebuie efectuat; in cazul concluziilor puse oral de catre
procurorul de sedinta, care nu corespund legii sau imprejurarilor cauzei,
procurorul ierarhic superior isi exercita controlul prin folosirea cailor de atac
impotriva hotaririi judecatoresti care le-a acceptat. Controlul ierarhic se exercita
din oficiu si cu ocazia verificarilor periodice pe care le face conducatorul
parchetului sau procurorul inspector asupra activitatii procurorilor de sub
controlul lor, cu care ocazie se pot constata solutii care nu corespund legii si
adevarului. Controlul are loc insa in mod obligatoriu la plingerea persoanelor ale
caror interese au fost vatamate printr-un act nelegal sau netemeinic al unui
procuror, caz in care se iau masuri pentru infirmarea si refacerea actelor ce nu
corespund legii si adevarului.
Desi in activitatea judiciara a procurorilor se plica principiul controlului
ierarhic, totusi procurorii au autonomie in activitatea lor, efectuind personal si
dupa constiinta lor actele procesuale si procedurile prevazute de lege, cu exceptia
celor ce implica o autorizare sau incuviintare prealabila. Este insa o autonomie
relativa deoarece, daca se exercita un control chiar in timpul efectuarii actului,
procurorul care-l efectueaza trebuie sa se supuna indicatiilor date in scris si
motivat de catre procurorul care-l controleaza.
Controlul ierarhic asigura o buna desfasurare a activitatii Ministerului Public
deoarece, atunci cind se constata ca un procuror a incalcat legea penala in
exercitarea atributiilor sale de serviciu (prin cercetare abuziva, arestare nelegala,
favorizarea infractorului, represiune nedreapta), este tras la raspundere penala,
ceea ce implica si suspendarea sa din functia de procuror; daca a incalcat
disciplina profesionala (prin omisiuni, neglijenta, intirzieri in efectuarea actelor
procesuale si procedurale), se exercita contra lui actiunea disciplinara, care poate
atrage, in temeiul unei cercetari disciplinare efectuate potrivit legii, sanctiuni
disciplinare care pot consta si din inlaturarea din magistratura; in fine, daca, prin
actele si masurile luate cu rea credinta, a provocat daune unei persoane, care a
solicitat si a obtinut reparatii civile din partea statului (art. 504 si urm.), raspunde
material st daunele desdaunate de stat.

DPPpg112

E.

Atributiile Ministerului Public

Sarcinile Ministerului Public sint prevazute in art. 130 din Constitutie si

constau in reprezentarea intereselor generale ale societatii si apararea ordinii de
drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. |n domeniul combaterii si prevenirii
infractiunilor, aceste sarcini se realizeaza prin urmatoarele atributii (art. 31
L.O.J.):

efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia; in

exercitarea acestei atributii, procurorii conduc si controleaza activitatea de
cercetare penala a politiei si a altor organe, care sint obligate sa duca la
indeplinire dispozitiile procurorului, in conditiile legii;

sesizarea instantelor judecatoresti prin rechizitoriu impotriva acelor persoane

fata de care se considera ca sint probe de vinovatie pentru savirsirea de
infractiuni;

participarea la judecarea cauzelor penale de instantele judecatoresti si

sustinerea invinuirii in fata acestora;

exercitarea cailor de atac impotriva hotaririlor judecatoresti penale;

supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a

hotaririlor judecatoresti penale;

verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva, de executare a

pedepselor, a masurilor educative si de siguranta;

apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub

interdictie, prin exercitarea sau sustinerea actiunii civile;

studierea cauzelor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea si

prezentarea propunerilor in vederea eliminarii acestora.
Reglementind activitatea procurorilor in procesul penal, Codul de procedura

penala prevede ca, in cursul urmaririi penale, procurorul:

are dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala (art. 235), de a

dispune arestarea preventiva (art. 233, 236);

participa la judecata cauzelor penale, (art. 315, 376, 385), sustinind

invinuirea impotriva inculpatului, daca, potrivit constiintei sale, aceasta este
legala si intemeiata (art. 316);

declara recurs, recurs in anulare, revizuire si contestatie in anulare, in

cazurile si conditiile prevazute de lege (art. 362 lit. a, 385, 387, 396, 409).
Atributiile si drepturile procesual-penale recunoscute Ministerului Public

apartin functiei procesual-penale de invinuire, ca titular principal al exercitiului

DPPpg113

actiunii penale. Fata de modul cum este reglementata punerea in miscare si

exercitarea actiunii penale, se poate spune ca Ministerul Public are monopolul
relativ al acestor activitati, rarele exceptii fiind prevazute de lege.
Ministerul Public isi realizeaza sarcinile ce-i revin ca titular al exercitiului
actiunii penale in toate fazele procesului penal, dar de pe pozitii procesuale
diferite si prin activitati procesuale diferite, determinate de caracteristicile
fiecarei faze procesuale.
(i)

Urmarirea penala

Este o activitate judiciara desfasurata de catre procuror si organele de

cercetare penala, avind ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la
existenta raspunderii acestuia, precum si la inculparea si trimiterea lui in
judecata.
Procurorul are dreptul sa efectueze personal intreaga urmarire penala, in
cauzele in care considera necesara aceasta interventie; in situatiile prevazute in
art. 209 al. 3, efectuarea urmaririi penale de catre procuror este obligatorie,
acesta indeplinind toate actele procedurale prevazute de lege. Atunci cind
urmarirea nu este de competenta procurorului, aceasta se efectueaza de politie si
alte

organe

de

cercetare,

sub

supravegherea

procurorului;

exercitind

supravegherea asupra activitatii organelor de cercetare penala, procurorul poate

asista la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa- l efectueze personal,
sa ceara spre verificare orice dosar aflat la organul de cercetare penala si sa
dispuna efectuarea actelor necesare, dispozitiile sale fiind obligatorii. Unele acte
de cercetare penala nu au valabilitate decit cu autorizarea lor de catre procuror.
|n atributia exclusiva a procurorului in cursul urmaririi penale, ca titular
principal al exercitiului actiunii penale, se inscriu punerea in miscare a actiunii
penale prin ordonanta sau rechizitor, arestarea preventiva a inculpatului si
trimiterea lui in judecata penala; de asemenea, daca actiunea penala nu este
intemeiata sau este stinsa, procurorul dispune scoaterea de sub urmarire sau
incetarea urmaririi penale.
Atit in calitate de autoritate care efectueaza urmarirea penala, cit si de
autoritate care supravegheaza activitatea organelor de cercetare penala,
Ministerul Public isi desfasoara activitatea de pe pozitia de conducator al
urmaririi penale, avind dreptul de interventie in efectuarea urmaririi, cit si
dreptul de decizie in rezolvarea ei, fiind singurul titular al exercitiului actiunii
penale in aceasta faza procesuala. Deci in cursul urmaririi penale, Ministerul

DPPpg114

Public cumuleaza functia de invinuire cu functia de rezolvare a urmaririi penale,

fie in sens pozitiv, prin trimiterea in judecata a inculpatului, fie in sens negativ,
prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale.
(ii)

Judecata

Este activitatea judiciara ce se desfasoara in fata instantelor judecatoresti,

avind ca obiect aflarea adevarului cu privire la infractiunea si inculpatul la care
se refera actul de sesizare si, ca urmare, solutionarea legala si temeinica a cauzei,
in raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat si aplicarea
sanctiunii prevazute de legea penala, sau prin achitarea ori incetarea procesului
penal, cind exista o cauza care exclude sau inlatura raspunderea penala. |n
situatia in care, in timpul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu
privire la participarea si a altor persoane la savirsirea faptei pentru care
inculpatul este trimis in judecata, procurorul are dreptul, dupa o anumita
procedura, sa puna in miscare actiunea penala si cu privire la acestea, printr-o
declaratie facuta in fata instantei.
Participind la judecata in prima instanta, Ministerul Public exercita actiunea
penala prin dovedirea si sustinerea invinuirii formulata prin rechizitor; in acest
scop, ia parte activa la administrarea probelor, contribuie la luarea masurilor
necesare pentru desfasurarea normala a judecatii si sustine invinuirea prin
concluziile de condamnare a inculpatului, corespunzator gravitatii faptei si
persoanei acestuia, precum si de obligare la repararea pagubei produse prin
infractiune. Daca invinuirea nu se confirma prin probele administrate in fata
instantei, Ministerul Public pune concluzii, dupa caz, de achitare sau de incetarea
procesului penal. Veghind la legala si temeinica desfasurare a judecatii si
rezolvarii cauzei, Ministerul Public atrage atentia instantei de judecata de ce
trebuie sa intreprinda, prin cereri si concluziile pe care le prezinta. Daca nu este
multumit cu solutiile date de instanta cererilor si concluziilor sale, procurorul
exercita caile de atac impotriva hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti,
sustinindu-le in fata instantelor competente sa le judece.
|n temeiul principiului contradictorialitatii sedintei de judecata, care implica
egalitatea procesuala a functiei de invinuire cu cea de aparare, Ministerul Public
nu mai cumuleaza functia de invinuire cu cea de solutionare a cauzei, aceasta din
urma revenindu-i instantei de judecata; ca urmare, Ministerul Public are o pozitie
procesuala egala cu a inculpatului si a celorlalte parti, subordonat procesual

DPPpg115

instantei de judecata, care solutioneaza cererile si concluziile formulate de

procuror (art. 302, 311).
|n cursul judecatii, procurorul isi pastreaza calitatea de titular principal al
exercitiului actiunii penale, deoarece ii revine acest drept in toate cauzele penale,
fie ca unic titular, fie alaturi de alt titular, cum ar fi partea vatamata. Pentru a se
asigura echitatea actiunii penale de catre Ministerul Public, legea prevede, ca
regula, ca participarea sa la judecata este obligatorie, fiind o conditie de
constituire a instantei de judecata.
(iii)

Executarea hotaririlor penale definitive

Ca ultima faza procesuala, are ca obiect punerea in executare a condamnarii

penale, precum si rezolvarea tuturor incidentelor ce se ivesc in cursul executarii
propriu-zise a condamnarii. Actiunea penala fiind stinsa prin hotarirea definitiva
a instantei de judecata, inceteaza si exercitiul ei de catre procuror. Ministerul
Public este insa interesat ca pedeapsa sa fie executata conform legii si, totodata,
sa nu fie prejudiciate interesele legitime ale condamnatului cu ocazia executarii
pedepsei. Ca urmare, Ministerul Public vegheaza ca mandatele de executare a
pedepsei sa fie emise la timp si sa corespunda hotaririi de condamnare, avind
dreptul sa sesizeze presedintele instantei in cazul omisiunii de a se emite
mandatul de executare sau chiar instanta de judecata, daca este necesara
schimbarea sau modificarea pedepsei (art. 442461).
Procurorul supravegheaza modul cum este adusa la indeplinire de catre
ofiterii si subofiterii de politie executarea mandatelor de executare a pedepselor;
de asemenea, verifica respectarea legii la locurile de executare a pedepselor,
masurilor educative si a celor de siguranta. |n caz de incalcare a legii, procurorul
ia masurile ce intra in competenta sa ori sesizeaza autoritatile competente sa ia
masurile necesare. |n aceste cazuri Ministerul Public verifica autoritatile publice
administrative, ratiune pentru care dreptul de interventie si de decizie este mai
restrins decit cel fata de organele de cercetare penala.
3) Partea vatamata

A.

Calitatea de parte vatamata in procesul penal

Subiect activ al actiunii penale poate fi si partea vatamata. Devine parte

vatamata persoana care a suferit prin infractiune o vatamare fizica, morala sau
materiala, daca participa in procesul penal (art. 24). Fiind victima unei
infractiuni, este justificata dorinta persoanei vatamate de a participa in procesul
penal pentru a obtine tragerea la raspundere penala a celui care a savirsit-o.

DPPpg116

Acuzator exclusiv in sistemul acuzarii private, persoana vatamata prin

infractiune si-a vazut restrinsa treptat puterea de a actiona impotriva celor care au
adus atingere drepturilor si intereselor sale ocrotite de legea penala, existind
legiuiri care nu-i acorda nici un loc in desfasurarea procesului penal. |n dreptul
nostru actual i se recuoaste persoanei vatamate calitatea de parte in latura penala
a procesului, cu imputernicirea de a sustine invinuirea, deci de a exercita
actiunea penala.
Pentru ca o persoana sa devina parte vatamata in proces se cer doua conditii:

sa aiba vocatia de a deveni parte vatamata;

sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal.

Vocatia de a deveni parte vatamata o are persoana care a suferit o vatamare

fizica, morala sau materiala prin infractiunea savirsita. Vatamarea fizica nu poate
fi provocata decit unei persoane fizice, dar vatamarea morala si materiala poate fi
cauzata si unei persoane juridice. |n conditiile legislatiei dinainte de 1989, s-a
exprimat parerea ca vocatia de parte vatamata o au numai persoanele fizice,
deoarece sfera infractiunilor pentru care legea prevedea necesitatea plingerii
prealabile a partii vatamate pentru punerea in miscare a actiunii penale se refera
la persoanele fizice; in ce priveste persoanele juridice s-a sustinut ca, potrivit
legii, persoanele juridice nu-si pot desfsura ctivitatea decit in scopul pentru care
au fost infiintate, ori nu poate exista un scop legitim acela de a exercita actiunea
penala. |n redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1936, pe linga
partea vatamata, mai aveau dreptul de a pune in miscare actiunea penala si de a o
sustine si unele asociatii constituite pentru proteguirea intereselor membrilor lor
sau pentru combaterea unor infractiuni; trebuie subliniata diferenta pe care o face
Codul din 1936 intre partea vatamata si asociatiile constituite potrivit Legii
persoanelor juridice, ceea ce duce la concluzia ca pentru persoanele juridice a
fost necesara o dispozitie expresa a legii, ele nefiind incluse in notiunea de parte
vatamata. |ntrucit in Codul actual de procedura penala nu se face nici o precizare
din care sa rezulte o situatie contrara, se impune concluzia ca parte vatamata nu
poate fi decit o persoana fizica. Vocatia de parte vatamata o are persoana care a
suferit o vatamare de natura fizica (lovire, vatamare corporala, viol), morala
(insulta, calomnie) sau materiala (abuz de incredere, tulburare de posesie), fiind
suficienta una din formele acestei vatamari.
Dobindirea calitatii de parte vatamata se obtine prin manifestarea vointei de a
participa la procesul penal, care poate imbraca forme diferite:

DPPpg117

formularea unei plingeri prealabile, in cazul cind legea cere aceasta

manifestare de vointa, prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru
infractiunea savirsita;

declaratia scrisa sau orala facuta in fata organului de urmarire penala sau a
instantei de judecata, prin care se exprima dorinta de a participa la procesul
penal;

interventia sa in proces, prin prezentarea in fata instantei de judecata pentru a

sustine vinovatia inculpatului.
Ca o garantie a exercitarii dreptului persoanei vatamate de a deveni parte

vatamata, in art. 76 se prevede ca organul de urmarire penala si instanta de

judecata au obligatia de a chema persoana vatamata si de a-i pune in vedere ca
poate participa in proces ca parte vatamata.
|n legatura cu manifestarea de vointa de a deveni parte vatamata, persoanei
care a suferit o vatamare prin infractiune i se cere sa respecte termenul prevazut
de lege pentru exercitarea acestui drept. |n cazul infractiunilor pentru care legea
prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plingerea prealbila a persoanei
vatamate, o astfel de plingere trebuie introdusa intr-un termen de doua luni de la
data cind a cunoscut persoana faptuitorului (art. 284); in cazul celorlalte
infractiuni, declaratia de participare la proces ca parte vatamata se poate face in
tot cursul urmaririi prnale, iar in fata instantei de judecata numai pina la citirea
actului de sesizare a instantei (art. 76). |ntrucit calitatea de parte in proces este
determinata de punerea in miscare a actiunii penale, persoana vatamata devine
parte in proces numai dupa acest moment, chiar daca manifestarea de vointa s-a
produs anterior.
Dupa dobindirea calitatii, partea vatamata participa in proces pina la
raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti. Cu toate acestea, partea vatamata
care are capacitate de exercitiu poate renunta la aceasta calitate printr-o
declaratie expresa si neechivoca de retragere a plingerii prealabile sau de
renuntare de a mai sustine invinuirea. |ntrucit dreptul partii vatamate de a
participa la proces este personal si netransmisibil, decesul sau in cursul
procesului produce efectul de incetare a calitatii de parte vatamata, fara insa a
impiedica desfasurarea in continuare a procesului, exercitarea actiunii penale
fiind in continuare in caderea Ministerului Public.

DPPpg118

B.

Drepturile procesuale ale partii vatamate in exercitarea

actiunii penale

Participarea in procesul penal a partii vatamate are loc numai in latura

penala a cauzei, prin punerea in miscare a actiunii penale si exercitarea ei in
vederea condamnarii penale a inculpatului.
|mputernicirea ce i se da partii vatamate de a promova si exercita actiunea
penala poate imbraca modalitati diferite:

Sub Codul de procedura penala din 1936, in cazul unor infractiuni limitate ca
numar, partea vatamata avea calitatea de titular principal al exercitiului
actiunii penale, avind dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala in
fata judecatoriei si sa o exercite in continuare, procurorul nefiind obligat sa
participe la dezbateri (art. 227); in alte cazuri, partea vatamata avea un drept
concurent cu al procurorului in punerea in miscare a actiunii penale, fiecare
titular actionind independent de celalalt, ca in materie de crime, cind
plingerea partii vatamate cu constituire de parte civila adresata judecatorului
de instructie punea in miscare actiunea penala (art. 229); in fine, partea
vatamata avea calitatea de titular subsidiar al exercitiului actiunii penale,
atunci cind, dupa ce procurorul daduse o solutie de clasare a plingerii sale, se
adresa cu plingerea sa instantei de judecata, promovind prin aceasta actiunea
penala (art. 228). Deci partea vatamata poate fi imputernicita atit cu punerea
in miscare a actiunii penale, cit si cu exercitarea ei, dupa cum poate fi
imputernicita numai cu punerea in miscare a actiunii penale sau numai cu
exercitarea ei.

|n reglementarea actuala, daca partii vatamate i se recunoaste unanim dreptul

de a exercita actiunea penala, exista pareri diferite cu privire la dreptul de a o
pune in miscare, in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a:

Considerindu-se ca punerea in miscare a actiunii penale trebuie sa

apartina numai statului, prin autoritatile sale publice Ministerul Public,

instanta de judecata se refuza acest drept partii vatamate; in
argumentarea acestei pareri se invoca dispozitiile din legea penala si
legea de procedura penala care prevad ca, in unele cazuri, punerea in
miscare a actiunii penale se face la plingerea prealabila a persoanei
vatamate, si nu prin plingerea prealabila a acesteia.

Parerea contrara majoritara sustine ca plingerea prealabila

introdusa de persoana vatamata la instanta de judecata, pentru una din

DPPpg119

infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, cu indeplinirea conditiilor

prevazute de lege, constituie un act de inculpare si, ca atare, pune in
miscare actiunea penala. Actul de inculpare cuprinde invinuirea adusa
unei persoane determinate despre savirsirea unei infractiuni si
declanseaza activitatea de tragere la raspundere penala a acesteia; or,
plingerea prealabila adresata instantei de judecata de catre persoana
vatamata, in cadrul procedurii prevazute in art. 283, cuprinzind invinuirea
determinata adusa unei persoane si obligind instanta sa procedeze la
judecata, are efectul de a pune in miscare actiunea penala13.
Deci in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea vatamata
este titular exclusiv al dreptului de punere in miscare a actiuni penale prin
folosirea procedurii speciale de sesizare directa a instantei de judecata prin
plingerea prealabila introdusa impotriva celui ce a savirsit infractiunea a carei
victima a fost.
|n cazul acestor infractiuni, ca si in cazul celorlalte infractiuni care au
vatamat-o fizic, moral sau material, partea vatamata exercita actiunea penala in
cursul urmaririi penale si al judecatii. |n legatura cu exercitarea actiunii penale de
catre partea vatamata, infractiunile se pot imparti in doua categorii:

infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale se dispune din

oficiu de catre Ministerul Public;

infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata

de plingerea prealbila a persoanei vatamate.
|n cazul infractiunilor pentru care procesul penal incepe din oficiu,

participarea partii vatamate consta in folosirea mijloacelor procesuale in vederea

sustinerii invinuirii impotriva inculpatului. |n cursul urmaririi penale, partea
vatamata prezinta cereri si memorii, participa la efectuarea unor acte de urmarire
penala (art. 129, 130), se poate plinge procurorului pentru nerespectarea
drepturilor sale procesuale (art. 275 si urm.). La desfasurarea judecatii, partea
13
|n ce prive[te dispozi]ia potrivit c`reia ac]iunea penal` se pune in
mi[care la [i nu prin plingerea prealabil` a p`r]ii v`t`mate, nu este de
natur` a inl`tura caracterul plingerii de act de inculpare, legiuitorul
referindu-se la situa]iile cele mai numeroase in care procurorul pune in
mi[care ac]iunea penal` la plingerea prealabil` a persoanei v`t`mate,
situa]ia de excep]ie referindu-se numai la cele citeva infrac]iuni prev`zute in
art. 279 al. 2 lit. a. Nu este intemeiat nici argumentul dup` care punerea in
mi[care a ac]iunii penale trebuie s` fie un drept exclusiv al statului prin
organele sale (caracterizeaz` un stat autoritar).
|n Codul de procedur` penal` rom#n din 1936 se reglementa in mod
expres dreptul persoanei v`t`mate de a pune in mi[care ac]iunea penal`,
drept care se intilne[te [i in alte legisla]ii occidentale democratice

DPPpg120

vatamata participa cu drepturi procesuale egale cu ale celorlalte parti, inclusiv ale
procurorului, la efectuarea actelor de judecata in latura penala a cauzei,
intervenind in administrarea probelor care sustin invinuirea, punind concluzii cu
privire la orice chestiune in legatura cu aceasta, precum si concluzii cu privire la
vinovatia inculpatului si la condamnarea sa penala (art. 301). |n cazul acestor
infractiuni, partea vatamate nu are nici un drept asupra promovarii procesului
penal si nici a incetarii acestuia; de asemenea, nu i se recunoaste dreptul de apel
si recurs in legatura cu latura penala a cauzei.
Partea vatamata are drepturi mai largi in cazul infractiunilor din a doua
categorie, cele pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii
penale de plingerea sa prealabila. |n afara de drepturile aratate anterior, partea
vatamata are dreptul exclusiv si absolut de a dispune asupra inceperii si
desfasurarii procesului penal. Astfel, fara plingerea prealbila a partii vatamate,
procurorul nu poate incepe urmarirea penala si nu poate pune in miscare actiunea
penala (art. 10 lit. f si art. 221), iar retragerea plingerii prealabile ori impacarea
cu inculpatul atrage, dupa caz, incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului
penal (art. 10 lit. h si art. 11 pct. 1 lit. c si pct. 2 lit. b); de asemenea, partii
vatamate i se recunoaste dreptul de a ataca hotarirea primei instante cu apel si
recurs, care poate agrava situatia penala a inculpatului (art. 362 lit. c si art. 385).
Pentru infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea vatamata are
dreptul de a sesiza direct instanta de judecata prin plingerea sa prealabila; in
acest caz, plingerea prealabila a partii vatamate are acelasi efect de sesizare a
instantei de judecata ca si rechizitoriul procurorului.
4) Alti subiecti activi ai actiunii penale

Cu totul exceptional, legea acorda si altor autoritati publice dreptul de a pune

in miscare actiunea penala.
A.

Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna

Potrivit art. 84 din Constitutie, Presedintele Romniei se bucura de imunitate.

Cu toate acestea, in caz de inalta tradare, Camera Deputatilor si Senatul, in
sedinta comuna, pe baza unei anchete preliminare, pot hotari, cu votul a cel putin
doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor, punerea sub acuzare a
Presedintelui Romniei. Hotarirea de punere sub acuzare are efectul de a pune in
miscare actiunea penala pentru infractiunea de inalta tradare si de a sesiza Curtea
Suprema de Justitie cu judecarea cauzei. Procedura de punere sub acuzare este
prevazuta in Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si

DPPpg121

Senatului. Odata pusa in miscare actiunea penala si sesizata Curtea Suprema de

Justitie, Camera Deputatilor si Senatul isi pierd calitatea de subiect activ al
actiunii penale, nemaiavind nici o atributie in desfasurarea procesului penal.
B.

Instanta de judecata

Potrivit art. 336, daca procurorul nu participa la judecata si exista date cu

privire la savirsirea de catre inculpat si a altor infractiuni avind legatura cu
infractiunea pentru care a fost trimis in judecata, prin incheiere, instanta de
judecata extinde procesul penal si pentru aceste fapte penale, ceea ce echivaleaza
cu punerea in miscare a actiunii penale. Aceasta este singura situatie actuala in
care instanta pune in miscare actiunea penala, de principiu functia procesuala a
instantei de judecata fiind cea jurisdictionala, si nu de invinuire; pentru
asigurarea unei separatii depline a functiei de invinuire de cea de judecata si
solutionare a cauzelor penale, aceasta dispozitie singulara din legislatia noastra a
fost supusa criticii.
2.

Subiectul pasiv al exercitiului actiunii penale inculpatul

1) Calitatea de inculpat in procesul penal (art. 23)

Persoana care a savirsit o infractiune si este chemata sa raspunda penal in fata

autoritatilor publice judiciare poarta denumiri diferite in raport de stadiul de
desfasurare a procesului penal. Legea foloseste denumirea de faptuitor (art. 200,
214, 215) atunci cind se refera la persoana presupusa a fi savirsit o infractiune,
dar fata de care nu s-a inceput inca activitatea judiciara. Dupa inceperea urmaririi
penale, faptuitorul devine invinuit, fiind, potrivit art. 229, persoana fata de care
se efectueaza urmarirea penala cit timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala
impotriva sa; invinuitul este un subiect al activitatii procesual penale. Din
momentul in care s-a pus in miscare actiunea penala impotriva invinuitului,
acesta devine inculpat (art. 23) si are calitatea de parte in proces, subiect pasiv al
exercitiului actiunii penale. Daca impotriva inculpatului s-a pronuntat o hotarire
definitiva de condamnare, acesta capata denumirea de condamnat (art. 420422,
448451, 453, 460), nemaifiind parte in proces, dar avind calitatea de subiect al
raportului procesual de executare a hotaririi penale definitive de condamnare.
Dintre calitatile procesuale de invinuit, inculpat si condamnat, cea mai
importanta este cea de inculpat, intrucit aceasta ii atribuie calitatea de parte in
proces, avind plenitudinea drepturilor procesuale ale partilor.
Ca subiect pasiv al actiunii penale, inculpatul este cea mai importanta parte in
proces, intreaga activitate judiciara desfasundu-se in legatura cu tragerea sa la

DPPpg122

raspundere penala si civila. Daca exista cauze penale la care nu participa partea
vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu poate exista judecata
penala si condamnare fara inculpat. De aceea, inculpatul este partea principala
si indispensabila a procesului penal.
Recunoasterea situatiei de parte in proces a inculpatului constituie o expresie
a umanismului dreptului procesual penal contemporan, deoarece se da
posibilitatea celui impotriva caruia se exercita actiunea penala sa aiba o
contributie activa la stabilirea si intinderea raspunderii penale. De asemenea,
atunci cind, din eroare, este pusa sub inculpare o persoana nevinovata, este firesc
ca aceasta sa aiba posibilitati maxime de a face sa triumfe adevarul cu privire la
nevinovatia sa. Odata ce orice pesoana invinuita de savirsirea unei infractiuni
este considerata nevinovata pina la dovedirea vinovatiei sale prin probe legal
administrate, nu se poate admite decit situarea acestei persoane pe o pozitie
procesuala egala cu a celorlalte parti, a procurorului care invinuieste,
acordindu-i-se cel putin aceleasi sanse in duelul judiciar ce se desfasoara in fata
instantei de judecata. De aceea, legea a prevazut pentru inculpat, ca parte in
proces, cele mai numeroase drepturi procesuale, inarmate cu puternice garantii
juridice14.
Calitatea de inculpat o poate avea numai o persoana fizica. |n legislatiile in
care contraventiile sint infractiuni, actiunea penala se poate indrepta si impotriva
unei persoane juridice, careia i se poate aplica amenda, ca santiune penala, sau
dizolvarea ei, ca masura de siguranta; in legislatia noastra, unde contraventiile nu
sint infractiuni, persoanele juridice nu raspund din punct de vedere penal si, ca
urmare, nu pot avea calitatea de inculpat. Pentru a deveni inculpat, persoana
fizica trebuie sa fie determinata, caci numai unei persoane cunoscute i se poate
aplica o pedeapsa. Cind nu se cunoaste cine este faptuitorul, se desfasoara
activitatea de urmarire penala pentru identificarea sa. Determinarea persoanei
inculpatului consta in indicarea numelui, prenumelui si a celorlalte date ce o
deosebesc de orice alta persoana; cu toate acestea, atunci cind persoana care a
savirsit infractiunea este cunoscuta, dar isi ascunde identitatea reala prin nume
false sau porecle, ea poate deveni inculpat, caci identitatea sa fizica este
determinata.

14

de exemplu cazurile de asisten]` juridic` obligatorie pentru inculpat sint

mai numeroase decit pentru celelalte p`r]i [i sint prev`zute sub sanc]iunea
nulit`]ii absolute

DPPpg123

Inculpat poate fi persoana fizica ce a comis o infractiune in forma consumata

sau de tentativa, in calitatea de autor, instigator sau complice (art. 144 Cod
penal); actiunea penala avind ca obiect tragerea la raspundere penala a
persoanelor care au savirsit infractiuni, nu poate fi subiect pasiv al acestei actiuni
decit cel care, in sensul legii penale, a comis o infractiune. Totusi, poate deveni
inculpat si o persoana cu privire la care exista date ca a savirsit infractiunea, fara
ca aceste date sa corespunda realitatii. Solutia de achitare a inculpatului pe
temeiul ca nu el a savirsit infractiunea, prevazuta in art. 10 lit. c si 11 pct. 2 lit. a,
constituie o dovada a unei astfel de posibilitati, pe care nu de putine ori o
intilnim in practica instantelor judecatoresti. Daca regula este coincidenta dintre
infractor si inculpat, prin exceptie se poate produce si eroarea judiciara a
inculparii unei persoane nevinovate, dar impotriva careia exista date probatorii
care o invinuiesc; avind in vedere posibilitatea unei asemenea erori, procesul
penal modern a instituit mijloacele procesuale necesare pentru infirmarea
vinovatiei aparente a inculpatului.
Inculpat poate fi persoana fizica determinata care raspunde din punct de
vedere penal; persoanele carora legea le recunoaste imunitatea penala
(Presedintele Romniei, diplomatii din alte tari si persoanele asimilate lor) nu pot
fi inculpate, fiindca legea penala nu li se aplica; de asemenea, minorii care, la
data savirsirii faptei, nu raspundeau din punct de vedere penal, avind sub 14 ani,
nu pot fi inculpati decit printr-o grava eroare judiciara.
Pentru a fi inculpat nu se cere capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor,
astfel ca un minor avind 14 ani impliniti si discernamint poate fi inculpat si
judecat fara a fi necesara asistarea de persoanele prevazute de legea civila.
|ntrucit drepturile si obligatiile procesuale ale inculpatului nu sint uniforme
pe intreaga desfasurare a procesului penal, examinarea acestora se face
diferentiat pe faze procesuale.
2) Drepturile si indatoririle procesuale ale invinuitului si

inculpatului in faza de urmarire penala

Persoana cu privire la care se efectueaza urmarirea penala poate avea, pina la
finalizarea urmaririi, numai calitatea de invinuit sau poate dobindi, in aceasta
faza procesuala, si calitatea de inculpat, daca procurorul dispune, prin ordonanta,
punerea in miscare a actiunii penale impotriva sa (art. 235). Calitatea de invinuit
ii da acestuia pozitia de subiect al procesului penal, avind anumite drepturi si
obligatii procesuale, in timp ce calitatea de inculpat ii confera pozitia de parte in

DPPpg124

proces, de subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, care largeste sfera

drepturilor si obligatiilor procesual-penale.
|nvinuitul fiind un posibil subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, iar
inculpatul fiind efectiv un astfel de subiect pasiv, deci supus unei activitati
procesuale de tragere la raspundere penala, este necesar ca legea sa-i recunoasca
drepturi care sa infirme o invinuire neintemeiata sau sa aduca la nivelul realitatii
o invinuire in mod eronat agravata. Totalitatea acestor drepturi procesuale
formeaza dreptul la aparare al invinuitului sau inculpatului. |ntrucit mai multe din
drepturile procesuale sint comune invinuitului si inculpatului, examinarea lor se
face pe cit posibil impreuna.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1968, urmarirea
penala se desfasura in secret, necontradictoriu si preponderent prin acte scrise,
diferit de judecata, asezata pe principiile publicitatii, contradictorialitatii si
oralitatii. Existau si elemente de contradictorialitate si publicitate, dar acestea nu
caracterizau urmarirea penala. Prin modificarea adusa in 1990 Codului de
procedura penala (in special art. 6, 171, 172), s-au adus noi elemente de
contradictorialitate si oralitate, care largesc si intaresc dreptul la aparare al
inculpatului.
Datorita caracteristicilor de desfasurare a urmaririi penale, mijloacele
procesuale pe care le poate folosi invinuitul sau inculpatul in apararea sa sint:

formularea de cereri;

prezentarea de memorii;

participarea la efectuarea actelor de urmarire penala;

atacarea actelor considerate nelegale (cu titlu mai restrins).

Prin cereri, invinuitul sau inculpatul poate solicita organelor de urmarire

penala sa administreze probele pe care le considera necesare (ascultarea unor

martori, efectuarea de constatari medico-legale si tehnico-stiintifice, efectuarea
de expertize art. 6667), sa obtina impartialitatea celui ce efectueaza urmarirea
prin cerere de recuzare (art. 51), de trecere a cauzei la un alt organ de urmarire
(art. 217), sa ceara inlocuirea, revocarea sau incetarea masurilor procesuale luate
impotriva sa (art. 139, 140), sa se continue procesul penal in caz de amnistie,
prescriptie sau retragere a plingerii prealabile (art. 13), sa ceara scoaterea de sub
urmarire sau incetarea urmaririi in cazurile prevazute de lege etc.

DPPpg125

Prin memorii, invinuitul sau inculpatul explica apararile pe care si le face,

argumentind nevinovatia sa ori masura in care se considera vinovat, justifica
solutia pe care o propune.
Cererile si memoriile pot fi prezentate fara nici o restrictie in tot cursul
urmaririi penale si se adreseaza organului care efectueaza urmarirea penala sau
procurorului care o supravegheaza.
Participarea invinuitului sau inculpatului la efectuarea actelor de urmarire
penala este mai restrinsa decit participarea inculpatului la judecata si este
justificata de caracterul operativ si, uneori, secret, al unor acte de urmarire. |
ntr-adevar, in timp ce toate actele de judecata se efectueaza in sedinta de
judecata, unde participarea inculpatului este asigurata, actele de urmarire se
efectueaza in momentul necesar si la locul potrivit, in tot cursul urmaririi penale,
ceea ce creaza greutati in asigurarea prezentei invinuitului sau inculpatului la
efectuarea lor.
Codul de procedura penala din 1968 prevedea ca invinuitul sau inculpatul are
dreptul sa participe la efectuarea perchezitiei (art. 104), a cercetarii la fata locului
(art. 129) si la reconstituire (art. 130), la autopsii; fiind un drept procesual,
organul de urmarire penala nu avea dreptul sa interzica invinuitului sau
inculpatului participarea la aceste acte, dar daca acesta nu se prezenta la locul si
data anuntata, actul de urmarire se indeplinea si in lipsa acestuia, dar in prezenta
unui reprezentant sau aparatorului sau. La efectuarea altor acte de urmarire
participarea invinuitului sau inculpatului era posibila, dar numai cu incuviintarea
organului de urmarire penala; deci nu se recunostea un drept, ci doar o vocatie
care, in practica, nu era transpusa aproape niciodata in executare.
Modificarea din 1990 a Codului de procedura penala a schimbat, intr-o
anumita masura, reglementarea initiala, deoarece se prevede ca in tot cursul
urmaririi penale invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator
(art. 171), iar aparatorul are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de
urmarire penala, ceea ce instituie contradictorialitatea in efectuarea acestor acte.
Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actului de urmarire, daca este dovada
ca aparatorul a fost incunostintat de data si ora efectuarii actului; deci in lipsa
unui aparator ales, actul de urmarire va putea fi efectuat atunci cind conditiile de
mai sus sint indeplinite, mentinindu-se astfel lipsa de contradictorialitate la
efectuarea unor acte de urmarire penala.

DPPpg126

Sint insa acte de urmarire la care participarea personala a invinuitului sau

inculpatului este necesara, fara prezenta sa actul neputind fi efectuat; astfel,
ascultarea invinuitului sau inculpatului, ori confruntarea sa cu alte persoane, nu
se poate efectua decit in prezenta sa personala; de asemenea, materialul de
urmarire penala trebuie prezentat personal invinuitului sau inculpatului, cu care
ocazie acesta urmind sa-si precizeze apararile pe care le face sau sa prezinte noi
declaratii. Numai atunci cind prezenta invinuitului sau inculpatului nu poate fi
asigurata ca urmare a culpei sale (este disparut, se sustrage de la chemarea
facuta), actul de urmarire respectiv nu mai are loc.
Atacarea, prin plingere, a actelor de urmarire penala pe care le considera
nelegale si netemeinice constituie un mijloc important pe care-l are invinuitul sau
inculpatul de a-si apara drepturile si interesele sale legitime (art. 275278).
Plingerea se adreseaza organului care a efectuat actul, dar se rezolva de catre
procurorul care supravegheaza activitatea de urmarire penala.
Inculpatului i se recunosc si alte drepturi procesuale:

in cazul in care procurorul a luat impotriva sa masura arestarii preventive,

inculpatul se poate plinge instantei de judecata, care are obligatia sa se
pronunte de indata prin hotarire motivata;

dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sub control judiciar sau pe

cautiune (art. 5);

dreptul de a cunoaste invinuirea pentru care s-a pus in miscare actiunea

penala si de a i se da explicatii cu privire la drepturile si obligatiile
procesuale pe care le are (art. 237), de a i se aduce la cunostinta intotdeauna
materialul de urmarire penala, inainte de a fi trimis in judecata;

in cazurile prevazute de lege devine obligatorie asistarea de catre aparator,

sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 172, 197 al. 2 si 3).
|nvinuitul sau inculpatul are si obligatii procesuale, dintre care cele mai

importante sint:

sa se prezinte personal la chemarea organelor de urmarire, sub sanctiunea

efectuarii actelor de urmarire in lipsa sa (art. 237, 256);

sa se supuna masurilor de preventie (art. 143, 145, 148), masurilor

asiguratorii (art. 163167), masurilor procedurale de aducere (art. 183),
perchezitiei (art. 100, 106), examinarii corporale (art. 114);

sa se supuna masurilor de inregistrare penala.

DPPpg127

Din ansamblul drepturilor si indatoririlor procesuale ale invinuitului sau

inculpatului in cursul urmaririi penale rezulta ca el se apara impotriva unei
activitati publice ce se indreapta impotriva sa, deci ca este un subiect pasiv al
exercitiului actiunii penale, dar investit cu un puternic drept la aparare; in raport
cu procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, invinuitul sau
inculpatul se afla subordonat procesual acestuia, caci procurorul are dreptul de
decizie asupra punerii in miscare a actiunii penale si a trimiterii in judecata,
precum si asupra tuturor cererilor pe care i le-ar adresa acesta; in conditiile unui
stat de drept, deciziile procurorului pot fi atacate de catre invinuit sau inculpat.
3) Drepturile si indatoririle procesuale ale inculpatului in faza de

judecata
|n cursul judecatii, impotriva inculpatului se exercita actiunea penala, care are
ca obiect dovedirea invinuirii si sustinerea vinovatiei inculpatului pentru a i se
aplica sanctiunile prevazute de legea penala. Ca subiect pasiv al exercitiului
actiunii penale, inculpatului trebuie sa i se asigure o astfel de pozitie procesuala
incit sa dispuna de plenitudinea drepturilor prin care poate infirma o invinuire
neintemeiata sau atenua o invinuire eronat mai grava. |ntrucit cel ce s-a facut
vinovat de savirsirea unei infractiuni trebuie sa fie condamnat potrivit legii
penale, este necesar ca acestuia sa i se impuna si indatoriri procesuale, care sa
permita instantei sa desfasoare in bune conditii judecata si sa pronunte o hotarire
conforma legii si adevarului.
|n vederea realizarii scopului de mai sus, judecata este asezata pe principiile
publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii, ceea ce implica egalitatea de
mijloace procesuale intre cel ce invinuieste si cel ce se apara. Disputa prin
mijloace egale intre Ministerul Public si partea vatamata, pe de o parte, si
inculpat, pe de alta parte, creaza cele mai bune conditii pentru instanta de
judecata sa cunoasca realitatea faptelor, probele si argumentele aduse in
sustinerea si combaterea invinuirii, astfel ca hotarirea pe care o pronunta sa fie
legala si temeinica. De aceea, ca si Ministerul Public, in cursul judecatii
inculpatul se afla subordonat procesual numai instantei de judecata, aceasta
pronuntindu-se asupra tuturor cererilor si concluziilor formulate atit de invinuire
Ministerul Public cit si de aparare inculpatul.
|n cursul judecatii, inculpatul se bucura de toate drepturile procesuale pe care
i le acorda legea in vederea realizarii dreptului sau la aparare. Principalul mijloc
de aparare consta in participarea inculpatului la desfasurarea sedintei de judecata,

DPPpg128

alaturi de Ministerul Public si celelalte parti din proces, cu care ocazie isi poate
formula, dovedi si argumenta toate apararile in legatura cu invinuirea ce i se
aduce. Participarea inculpatului la desfasurarea judecatii este considerata
esentiala pentru justa solutionare a cauzei, ratiune pentru care sint instituite
multiple garantii eficiente. Astfel, inculpatul este chemat la judecata prin citatie,
neindeplinirea procedurii de citare impiedicind desfasurarea judecatii (art. 291),
iar daca este detinut, chiar si in alta cauza, trebuie adus la judecata (art. 314).
Daca inculpatul este detinut sau minor, instanta nu poate proceda la judecata in
absenta sa, sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 314, 484, 197 al. 2 si 3), cu
exceptia cazurilor in care se dovedeste ca minorul se sustrage de la judecata.
Daca inculpatul este impiedicat sa se prezinte la judecata datorita unei
imprejurari temeinice de impiedicare, instanta este datoare sa amine judecata
pina ce acesta se poate prezenta (art. 379 pct. 2 lit. b).
Participarea inculpatului la judecata fiind un drept procesual, afara de
cazurile aratate anterior, cind este o obligatie procesuala, lipsa nemotivata a
inculpatului nu impiedica instanta sa procedeze la judecarea cauzei,
considerindu-se ca acesta doreste sa fie judecat in absenta sa; in acelasi mod este
inlaturata orice incercare a inculpatului de a paraliza desfasurarea judecatii prin
sustragerea lui de la sedinta de judecata. |n practica s-a constatat ca neprezentarea
inculpatului la sedinta de judecata se datoreaza, in multe cazuri, unor motive
intemeiate de impiedicare, dar care nu au putut ajunge la cunostinta instantei in
timp util pentru a se amina judecata; ca remediu pentru asemenea situatii s-a
propus avind in vedere importanta participarii inculpatului la judecata de a se
institui, ca regula, participarea obligatorie a inculpatului la sedinta de judecata in
prima instanta, exceptia formind-o cazurile cind se dovedeste ca inculpatul se
sustrage de la judecata sau se afla in strainatate si nu poate fi extradat.
Pentru ca participarea inculpatului la judecata sa fie eficienta in realizarea
apararii, legea prevede pentru acesta numeroase drepturi procesuale, dintre care
cele mai importante sint:

sa cunoasca dosarul cauzei, din primul moment al judecatii si in tot cursul

desfasurarii ei (art. 294), iar daca este detinut, sa i se comunice o copie dupa
actul de sesizare a instantei (art. 313);

sa dea explicatii cu privire la invinuirea ce i se aduce (art. 323);

sa ia parte, prin intrebari, la ascultarea celorlalti inculpati, a partilor, a

martorilor (art. 323 al. 2, 327);

DPPpg129

sa ceara administrarea de probe noi (art. 320);

sa formuleze oral si in scris cereri cu privire la orice chestiune care il

intereseaza (recuzare, stramutare, revocarea masurilor procesuale luate
impotriva sa) si sa ridice exceptii (de necompetenta, de nulitate a unor acte
procesuale), sa puna concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia
instantei (art. 301);

sa aiba ultimul cuvint asupra fondului cauzei (art. 340);

in cazul in care este nemultumit de hotarirea pronuntata, poate folsi caile de

atac ordinare si, dupa raminerea definitiva a hotaririi, pe cele extraordinare;

in tot cursul judecatii, inculpatul poate fi asistat de catre aparator, iar in

anumite cazuri (mai numeroase decit in cursul urmaririi penale) asistenta
juridica a inculpatului este obligatorie (art. 171).
Nerespectarea unora din drepturile procesuale ale inculpatului este

sanctionata cu nulitatea absoluta a hotaririi pronuntate (judecarea in lipsa atunci

cind prezenta sa este obligatorie, lipsa aparatorului in cazurile cind legea prevede
obligativitatea asistentei juridice); pentru incalcarea altor drepturi procesuale
opereaza numai o nulitate relativa, aceasta intervenind atunci cind s-a produs o
vatamare ce nu poate fi inlaturata altfel.
|n cursul judecatii, inculpatul are si indatoriri procesuale:

sa se prezinte personal la toate termenele de judecata (art. 291);

sa se conformeze ordinii si solemnitatii sedintei de judecata (art. 298 al. 3);

sa suporte masurile procesuale (arestare, sechestru art. 136, 163), precum si

masurile de aducere silita (art. 183 al. 2), perchezitia corporala si domiciliara
(art. 100), indepartarea din sala de sedinta in caz de atitudine turbulenta (art.
298 al. 4);

drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit

dispozitiilor legale, altfel actele indeplinite vor fi anulate sau nu vor fi luate
in considerare.
4) |ndatoririle si drepturile procesuale ale condamnatului

Dupa raminerea definitiva a hotaririi de condamnare, actiunea penala fiind

stinsa prin solutionarea ei, calitatea inculpatului de parte in proces inceteaza si
acesta capata calitatea de condamnat penal, cu indatoriri si drepturi procesuale in
legatura cu executarea condamnarii penale ce i s-a aplicat.

DPPpg130

|n primul rind, condamnatul are indatorirea de a plati amenda la care a fost

obligat, de a executa pedeapsa inchisorii prin prezentarea la locul de executare
sau de a se supune arestarii in vederea incarcerarii sale.
Dar condamnatul are si drepturi procesuale, printre care si acelea de a cere
inlocuirea sau modificarea pedepsei aplicate, in cazurile prevazute de lege (art.
448, 449), aminarea si intreruperea executarii pedepsei inchisorii (art. 453, 455),
esalonarea in rate a platii amenzii (art. 425), liberarea conditionata (art. 450), de
a introduce contestatie la executare (art. 461), cerere de reabilitare judecatoreasca
(art. 495) etc.
Deci, fara a fi parte in proces, condamnatul ramine un subiect procesual in
cadrul procedurilor judiciare care au ca obiect determinarea legala a condamnarii
si executarii ei. Cind este chemat la judecata intr-o asemenea procedura de
executare, condamnatul foloseste aceleasi procedee procesuale: participarea la
judecata, cu dreptul de a prezenta cereri, memorii, de a ridica exceptii, de a pune
concluzii, de a folosi caile de atac, dar in limitele obiectului procedurii de
executare si cu unele restrictii fata de drepturile inculpatului. Desi in art. 460,
care reglementeaza procedura de urmat in cazurile semnalate in mai sus, se face
referire la partile din proces, incluzindu-l si pe condamnat, in realitate notiunea
de parte nu este luata in sensul strict al cuvintului, ca subiect activ sau pasiv al
actiunii penale, ci ca persoana care a fost parte in proces si este chemata la
dezbaterea referitoare la executarea condamnarii ce este pusa in discutie.
|n cazul in care, in urma exercitarii unei cai extraordinare de atac, este
desfiintata hotarirea definitiva de condamnare si se reia judecata, fie in prima
instanta, fie intr-o cale ordinara de atac, condamnatul redevine inculpat, parte in
proces, si isi reia toate drepturile procesuale acordate inculpatului, insa in
limitele in care s-a dispus rejudecarea.
I.9.

Subiectii actiunii civile

1.

Subiectii activi ai actiunii civile

1) Partea civila

A.

Calitatea de parte civila in procesul penal

Persoana vatamata prin infractiune care exercita actiunea civila in cadrul

procesului penal are calitatea de parte civila (art. 24 al. 2). |ntrucit actiunea civila
are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii responsabile
civilmente (art. 14), poate deveni parte civila numai persoana care are dreptul,

DPPpg131

potrivit legii civile, sa obtina in justitie reparare pagubei cauzate prin infractiunea
care formeaza obiectul procesului penal. Ca urmare, calitatea de parte civila se
determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba trebuie sa fie urmarea
directa a infractiunii, fara a se interpune vreun raport juridic (de exemplu
dobindirea creantei izvorita din savirsirea infractiunii prin cesionarea ei de catre
persoana vatamata); prin dispozitie legala expresa, se poate dobindi calitatea de
parte civila in procesul penal, chiar daca paguba produsa nu este urmarea directa
a infractiunii supuse judecatii.
|n practica instantelor judecatoresti s-a considerat ca au vocatie sa devina
parte civila in procesul penal:

persoanele fizice si juridice care au suferit o paguba directa in patrimoniul

lor prin savirsirea infractiunilor de delapidare, furt, tilharie, inselaciune,
degradare, distrugere, abuz si negiljenta in serviciu;

persoanele fizice care au suferit o vatamare fizica in urma unei infractiuni de

violenta sau a unor accidente de circulatie, cu consecinte pagubitoare pentru
patrimoniul lor, decurgind din incapacitatea totala de munca sau incapacitate
partiala, cu reducerea retributiei, cheltuieli pentru ingrijirea medicala sau
pentru mentinerea potentialului de munca printr-un efort mai mare;

persoanele fizice care, in urma decesului victimei, cauzat printr-o infractiune

contra vietii, au ramas fara intretinerea pe care o primeau de la victima ori au
efectuat cheltuieli personale pentru inmormintarea ei.
Toate problemele de drept privind existenta si intinderea raspunderii civile

delictualte sint examinate amanuntit in lucrarile de drept civil, care se refera si la

jurisprudenta in materie.
Atunci cind raspunderea civila decurge dintr-o dispozitie a unei legi speciale,
persoana indreptatita la despagubiri se poate constitui parte civila in procesul
penal. Astfel, in temeiul art. 188 al Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sanatatii
populatiei, in practica instantelor judecatoresti s-a statutat ca are calitatea de
parte civila unitatea sanitara unde a fost internata victima infractiunii, pentru
recuperarea cheltuielilor efectuate cu asistenta medicala acordata acesteia
gratuit, deoarece raspunderea civila a celui ce a produs vatamarea rezulta dintr-o
dispozitie legala; aceasta raspundere civila se poate realiza in cadrul procesului
penal, prin obligarea la despagubiri a inculpatului si a partii responsabile
civilmente, cind legea prevede subrogarea unei persoane in drepturile persoanei
vatamate, aceasta se poate constitui parte civila (de exemplu o societate de

DPPpg132

asigurari poate fi autorizata, prin lege, sa se subroge de drept in locul persoanei

vatamate, ca parte civila in procesul penal indreptat impotriva celui ce a savirsit
infractiunea cauzatoare de daune, daca a platit acesteia despagubirea pentru care
fusese asigurata.
Se pot constitui parte civila si mostenitorii persoanei vatamate; daca aceasta a
decedat dupa constituirea de parte civila, mostenitorii continua actiunea civila in
locul acesteia; daca persoana vatamata a decedat inainte de a exercita actiunea
civila, aceasta se poate exercita de mostenitori in nume propriu (jure hereditatis),
ca urmasi ai persoanei vatamate. Nu trebuie confundata constituirea de parte
civila in calitatea de mostenitori ai victimei cu constituirea de parte civila in
nume propriu a persoanelor care au fost prejudiciate in mod direct prin uciderea
victimei, chiar daca sint mostenitori, cum este cazul persoanelor care se aflau in
intretinerea victimei si care au fost pagubite de sumele alocate intretinerii lor.
Pentru ca persoana prejudiciata sa devina parte civila este necesara
manifestarea sa de vointa de a exercita actiunea civila. Cind persoana fizica este
lipsita de capacitatea de exercitiu sau are capcitate de exercitiu restrinsa, pentru a
se constitui parte civila trebuie sa fie reprezentata sau asistata in fata autoritatii
judiciare, potrivit dispozitiilor legii civile. Daca paguba a fost cauzata unei
unitati care nu are personalitate juridica, calitatea de parte civila o poate avea
persoana juridica de care depinde acea unitate.
Persoana vatamata isi manifesta vointa de a exercita actiunea civila prin
declaratia orala, consemnata intr-un document procedural, sau prin cererea scrisa
de constituire de parte civila (art. 15, 76). Declaratia nu are caracter formal,
astfel incit este considerata valabila constituirea de parte civila daca din actele
dosarului reiese neechivoc ca aceasta si-a exprimat vointa de a obtine repararea
pagubei produse prin infractiune, chiar daca nu a indicat de la inceput intinderea
pagubei sau cuantumul despagubirilor pretinse.
Persoana vatamata se poate constitui parte civila in tot cursul urmaririi
penale, iar in fata primei instante pina in momentul citirii actului de sesizare a
instantei (art. 76 al. 2). Pentru a inlesni exercitarea acestui drept, organul judiciar
are obligatia de a chema in fata sa persoana vatamata, aratindu-i ca se poate
constitui parte civila si pina in ce moment poate proceda in acest sens. Daca s-a
respectat aceasta prevedere a legii, iar persoana vatamata nu si-a manifestat
vointa de a se constitui parte civila in termen, instanta de judecata poate refuza
participarea partii civile in proces, afara de cazul in care inculpatul nu ridica

DPPpg133

obiectii privind depasirea termenului de constituire de parte civila. |ntrucit, in

cauzele in care paguba s-a produs proprietatii publice sau persoanelor lipsite de
capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa, actiunea civila se porneste si
se exercita si din oficiu, instanta de judecata fiind obligata sa se pronunte si
asupra repararii pagubei, in cazurile de mai sus nu se poate refuza o constituire
de parte civila pe motiv ca a intervenit dupa citirea actului de sesizare a instantei,
participarea partii civile fiind admisibila la judecata in prima instanta, actele
indeplinite raminind valbile.
Avind un drept de dispozitie asupra actiunii civile, partea civila poate renunta
la calitatea procesuala pe care a capatat-o, facind, personal sau prin procuroator
special, o declaratie expresa si neechivoca in acest sens autoritatii judiciare in
fata careia se desfasoara procesul penal. Persoanele lipsite de capacitate de
exercitiu sau cu capacitate restrinsa, precum si persoanele juridice care au bunuri
proprietate publica, nu pot renunta decit sub controlul instantei la calitatea de
parte civila, deoarece instanta este obligata sa le acorde reparatii civile chiar daca
nu s-au constituit parte civila, astfel incit o astfel de renuntare nu are nici un efect
asupra solutiei ce urmeaza a se pronunta asupra actiunii civile.
Odata exercitata in fata instantei de judecata, actiunea civila trebuie
solutionata chiar in lipsa partii civile.
B.

Drepturile si obligatiile procesuale ale partii civile

Prin constituirea de parte civila se pune in miscare actiunea civila; ca urmare,

partea civila devine subiect activ al exercitiului actiunii civile, calitate care ii da
dreptul sa o exercite in cadrul procesului penal, alaturata actiunii penale, in
vederea obtinerii unei reparatii juste a pagubei pe care a suferit-o prin
infractiunea supusa judecatii. Pentru a asigura partii civile pozitia procesuala a
unei exercitari depline a actiunii civile, Codul de procedura penala o considera
parte in proces, dar, avind o actiune eventuala si accesorie fata de actiunea
penala, este o parte eventuala si secundara; este o parte eventuala, intrucit nu
orice infractiune produce si un prejudiciu, iar in cazul in care s-a produs totusi un
prejudiciu, persoana vatamata are facultatea de a nu cere despagubiri in cadrul
procesului penal; este o parte secundara, caci activitatea se desfasoara numai in
legatura cu actiunea civila, obiectiv secundar fata de obiectivul principal care
consta in tragerea la raspundere penala a inculpatului.
Partea civila indeplineste functia procesuala de sustinere a pretentilor civile
decurgind din pagubele provocate prin infractiune. Aceasta functie, similara cu

DPPpg134

functia de invinuire in latura penala, consta din activitatea de promovare si

exercitare a actiunii civile, ceea ce inseamna formularea cererii de reparatii civile
impotriva inculpatului si, eventual, a persoanei responsabile civilmente,
dovedirea existentei si intinderii pagubelor suferite, sustinerea in fata instantei de
judecata a admiterii pretentiilor formulate si dovedite, exercitarea cailor de atac.
|n vederea realizarii functiei procesuale pe care o indeplineste, partea civila
are dreptul sa participe in proces, atit in faza de urmarire penala, cit si in cea de
judecata, dar numai in legatura cu actiunea civila (art. 301 al. 3, art. 362 lit. d); ca
urmare, partea civila are dreptul sa ia parte la efectuarea actelor de urmarire la
care este chemata (ascultare, confruntare, cercetare la fata locului, perchezitii,
reconstituiri, pregatirea efectuarii expertizelor etc.), sa se plinga in fata actelor de
urmarire nelegale si netemeinice care o afecteaza, sa faca cereri si sa prezinte
memorii; in cursul judecatii, participind la sedinta de judecata, partea civila poate
formula cereri, ridica exceptii, lua parte la interogarea inculpatilor si a martorilor,
la administrarea altor probe, poate cere probe noi si sa se opuna admiterii
probelor neconcludente solicitate de inculpat, pune concluzii cu privire la orice
problema ce se ridica in legatura cu actiunea civila, inclusiv cu privire la
legalitatea si temeinicia actiunii civile pe care o exercita; partea civila poate
exercita caile de atac acordate partilor, in limitele si conditiile prevazute de lege,
ele devoluind numai latura civila a cauzei. Obligatiile procesuale ale partii civile
au in vedere respectarea limitelor in care poate actiona, a ordinii si solemnitatii
desfasurarii procesului penal, efectuarea actelor procesuale si procedurale cu
buna credinta si in conditiile prevazute de lege.
Partea civila poate cumula si calitatea de parte vatamata in proces, atunci
cind participarea acesteia este admisa de lege, caz in care aceasta persoana fizica
exercita atit actiunea penala, cit si actiunea civila, activitatea sa desfasurindu-se
in ambele laturi ale procesului penal (art. 15 al. 3), folosind mijloacele
procesuale pentru obtinerea condamnarii penale a inculpatului, dar si a obligarii
lui si a partii responsabile civilmente la reparatii civile.
2) Alti subiecti activi ai actiunii civile

A.

Ministerul Public

Potrivit art. 18, Ministerul Public poate sustine in fata instantei de judecata
actiunea civila pornita de persoana vatamata, devenind astfel un subiect activ si
al exercitiului actiunii civile, alaturi de partea civila; daca persoana vatamata,

DPPpg135

dupa ce s-a constituit parte civila, nu mai ia parte la judecata, exercitarea actiunii
civile revine Ministerului Public, care o sustine in locul partii civile.
|n cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din unitatile prevazute in
art. 145 Cod penal sau persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu ori cu
capacitate restrinsa, chiar daca persoana vatamata nu s-a constituit parte civila,
Ministerul Public este obligat sa sustina interesele civile ale acesteia, devenind
astfel subiect activ principal alactiunii civile, pornind si exercitind din oficiu
aceasta actiune. |n exercitarea actiunii civile Ministerul Public se serveste de
aceleasi mijloace procesuale care stau la dispozitia partii civile.
B.

Instanta de judecata

|n baza art. 17, in cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din
unitatile prevazute la art. 145 Cod penal sau a persoanelor lipsite de capacitate de
exercitiu sau cu capcitate restrinsa, actiunea civila se porneste si se exercita din
oficiu, in sensul ca instanta de judecata este obligata sa ceara persoanei vatamate,
care se incadreaza in categoriile aratate, sa prezinte situatia cu privire la
intinderea pagubei si actele din care rezulta aceasta, ceea ce inseamna o pornire a
actiunii civile si, prin dovezile cerute, o exercitare a ei; aceasta exercitare din
oficiu a actiunii civile pune in vedere persoanei vatamate sa se prezinte la
judecata si sa-si sustina interesele ca parte civila.
|n cazurile de mai sus, daca persoana vatamata nu se constituie parte civila, la
chemarea ce i s-a facut, instanta de judecata este obligata sa se pronunte din
oficiu asupra repararii pagubei. Exceptia de la regula separatiei functiei
procesuale de judecare si solutionare a cauzei de cea de sustinere a pretentiilor
civile se explica prin necesitatea apararii proprietatii unor unitati publice si a
persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa fata de
cei care, din neglijenta sau rea credinta, nu intervin in procesul penal pentru
repararea pagubelor produse prin infractiune.
2.

Subiecti pasivi ai actiunii civile

1) Inculpatul

Actiunea civila constind din tragerea la raspundere penala a inculpatului,

precum si a partii responsabile civilmente (art. 14 al. 1), subiectul pasiv
principal al actiunii civile il constituie inculpatul. Este un subiect pasiv principal
deoarece, pe de o parte, celui care a savirsit o fapta ilicita cauzatoare de
prejudicii ii revine obligatia de a suporta reparatiile civile, iar pe de alta parte,

DPPpg136

fara o actiune penala exercitata impotriva unui inculpat nu se poate exercita in

procesul penal o actiune civila impotriva partii responsabile civilmente.
Cind impotriva inculpatului se exercita o actiune civila, inculpatul devine
parte si in aceasta actiune, caz in care exercita functia de aparare impotriva unor
pretentii civile neintemeiate sau mai mari decit cele reale. Drepturile procesuale
acordate inculpatului in cadrul actiunii penale pot fi folosite si in cadrul actiunii
civile, de regula concomitent, asigurindu-se astfel apararea atit in legatura cu
invinuirea penala, cit si cu pretentiile civile. Chestiunile discutate cu ocazia
examinarii pozitiei inculpatului ca subiect pasiv al actiunii penale se aplica si in
legatura cu pozitia sa ca subiect pasiv al actiunii civile, bineinteles, adaptate la
caracteristicile actiunii civile.
Pentru a sta in proces in cadrul actiunii civile si a-si exercita dreptul la
aparare, inculpatul cu capacitate de exercitiu restrinsa nu este obligat sa fie
asistat potrivit legii civile, dar este obligatorie asistenta din partea unui aparator.
2) Partea responsabila civilmente

A.

Calitatea de parte responsabila civilmente in procesul penal

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru

pagubele provocate prin fapta inculpatului are calitatea de parte responsabila
civilmente (art. 23 al. 2).
Au vocatia de a fi chemate in calitate de parte responsabila civilmente
urmatoarele persoane prevazute de Codul civil:

parintii pentru pagubele provocate de copiii lor minori;

institutorii si meseriasii pentru pagubele produse de elevii si ucenicii aflati

sub supravegherea lor;

comitentii pentru pagubele produse de prepusii lor in functiile ce li s-au

incredintat (art. 1000 Cod civil);

locatarul principal fata de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar

(art. 1435 Cod civil);

persoanele prevazute in legi speciale:

sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au

sporit prin insusirea de catre celalalt sot a unor bunuri din proprietatea
publica (art. 32 lit. d Codul familiei);

persoanele care au gospodarit impreuna cu inculpatul sau au avut

raporturi strinse cu el, daca s-a constatat ca au tras foloase de pe urma

infractiunii (art. 15 din Decretul nr. 221/1960);

DPPpg137

persoanele care raspund din punct de vedere civil, solidar sau

subsidiar, pentru pagubele aduse de inculpati in gestiunea lor (art. 10, 28,
30, 34 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea, gestionarea, constituirea
de garantii si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor).
Conditiile si limitele in care intervine raspunderea civila a acestor persoane,
prevazute de Codul civil sau de legile speciale, sint reglementate de aceste legi,
iar analiza lor teoretica si practica este cuprinsa in tratate, manuale si lucrari de
drept civil si dreptul muncii.
Caracteristica

raspunderii

persoanelor

responsabile

civilmente

fiind

raspunderea pentru paguba produsa prin fapta inculpatului, in practica judiciara

s-a respins introducerea in procesul penal, ca parte responsabila civilmente, a
persoanelor care au o culpa personala in producerea pagubei, contribuind la
savirsirea infractiunii, dar care, in temeiul unor cauze de inlaturare a raspunderii
penale, nu au fost trimise in judecata alaturi de inculpat. Pentru a obtine, in
cadrul procesului penal, rezolvarea tuturor raporturilor de drept civil izvorite
dintr-o fapta penala, savirsita de mai multe persoane, in literatura de specialitate
s-a propus extinderea continutului notiunii de parte responsabila civilmente,
incluzindu-se si persoanele care raspund impreuna cu inculpatul pentru paguba
cauzata de acesta; in acest mod ar putea fi chemate ca parti responsabile
civilmente si persoanele care au avut o contributie la producerea pagubei, prin
fapta lor proprie, desi nu au fost trimise in judecata penala, cum ar fi tainuitorul
ruda apropiata cu inculpatul, care a beneficiat de imunitate (art. 221 Cod penal),
complicele care a beneficiat de amnistie, paznicul care nu si-a indeplinit sarcina
in mod constiincios, persoana care a contribuit la producerea unui accident de
circulatie, dar netrimisa in judecata etc.
Continutul notiunii de parte responsabila civilmente a fost extins in Codul de
procedura penala din 1968 fata de Codul anterior, care admitea in aceasta calitate
numai persoanele care raspund pentru inculpat de daunele cauzate prin
infractiune; extinderea era justificata pentru a include intre persoanele ce au
vocatie de a deveni parti responsabile civilmente si acele persoane care nu
raspund pentru inculpat, dar care, potrivit unor dispozitii legale, sint obligate sa
acopere paguba cauzata prin fapta ilicita a inculpatului, asa cum erau persoanele
prevazute in art. 15 din Decretul nr. 221/1960 si art. 32 lit. d Codul familiei, care
doar profitasera de sustragerile facute de inculpat. |n noua formulare a notiunii de
parte responsabila civilmente se asigura introducerea in proces a persoanelor

DPPpg138

aratate mai sus, caci paguba s-a produs prin fapta inculpatului, si nu a partii
responsabile civilmente. Extinderea si mai mult a continutului notiunii de parte
responsabila civilmente, incluzind si ceea ce se propune orice persoana chemata
sa raspunda potrivit legii civile, nu mai este justificata, caci ar impune
modificarea structurii procesului penal, care nu poate avea in vedere decit o
actiune civila care izvoraste din aceeasi fapta ilicita a inculpatului; or, daca ar fi
chemata ca parte responsabila civilmente o persoana pentru a carei fapta proprie
nu s-a pus in miscare actiunea penala, ar insemna sa se exercite o actiune civila
de sine statatoare, a carei origine nu se mai afla in fapta pentru care inculpatul
este judecat, ci in fapta cauzatoare de paguba savirsita de alta persoana; prin
aceasta schimbare s-ar complica latura civila a procesului penal in dauna laturii
penale. De altfel, in cazurile de la care s-a pornit propunerea citata anterior,
practica a statuat ca inculpatul trebuie sa raspunda civil pentru intreaga paguba
cauzata prin fapta sa, chiar daca la producerea ei au contribuit si alte persoane
netrimise in judecata penala.
Are vocatia de a deveni parte responsabila civilmente o persoana fizica
(parintele pentru minor, invatatorul pentru elev) sau o persoana juridica
(comitentul pentru prepus). Participarea sa in proces fiind in latura civila, este
necesar ca partea responsabila civilmente, persoana fizica, sa aiba capcitatea de
exercitiu, iar institutia, societatea sa aiba personalitate juridica, in conditiile legii
civile.
Participarea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente se
realizeaza prin introducerea sa in cauza sau prin interventia sa voluntara.
Introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente se dispune, la
cererea partii civile, de autoritatea judiciara in fata careia se afla cauza penala, in
tot cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii in prima instanta numai pina la
citirea actului de sesizare. Nerespectarea acestui termen este de natura sa
impiedice desfasurarea normala a judecatii, caci ar insemna ca cercetarea
judecatoreasca sa se desfasoare fara ca partea responsabila civilmente sa fie
introdusa in proces si sa ia parte la judecata; intrucit termenul este prevazut in
special pentru apararea intereselor partii responsabile civilmente de a lua parte la
proces, daca aceasta parte nu se opune de a fi introdusa in cauza si dupa citirea
actului de sesizare a instantei (deci dupa inceperea cercetarii judecatoresti),
introducerea in cauza devine valabila. |n cazul in care actiunea civila se exercita
si din oficiu, introducerea in cauza a partii responsabile civilmente se dispune din

DPPpg139

propria initiativa a instantei de judecata, insa respectindu-se termenul de

introducere, caci altfel ar fi prejudiciata partea responsabila civilmente prin
administrarea de probe in lipsa sa. Daca, insa, prin casare, judecata cauzei se reia
la prima instanta, poate fi introdusa din oficiu partea responsabila civilmente
inainte de inceperea cercetarii judecatoresti.
Persoana responsabila civilmente poate deveni parte in proces si prin
interventia sa voluntara, daca nu a fost introdusa in cauza la cererea partii civile
sau din oficiu; ea are interes de a interveni in proces pentru a apara interesele
civile ale inculpatului si ale sale proprii, care ar putea fi afectate in absenta sa.
Interventia voluntara poate avea loc in tot cursul urmaririi penale si al judecatii
in prima instanta, dar pina la terminarea cercetarii judecatoresti, luindu-se
procedura din stadiul in care se afla in momentul interventiei, fara o refacere
obligatorie a actelor de judecata anterioare.
B.

Drepturile si obligatiile procesuale ale partii responsabile

civilmente

Fiind un subiect pasiv secundar al procesului penal, parte numai in actiunea

civila accesorie celei penale, partea responsabila civilmente participa la proces
numai in latura civila, aparindu-si interesele sale legitime in legatura cu
raspunderea sa civila. |n primul rind, partea responsabila civilmente are interese
comune cu ale inculpatului, deoarece exonerarea de raspundere a acestuia sau
respingerea in parte a pretentiilor partii civile profita si partii responsabile
civilmente; ca urmare, apararea sa se va axa pe inexistenta faptei si pe
nevinovatia inculpatului, ceea ce implica aparari comune si in legatura cu latura
penala a cauzei, dar care formeaza si temeiul raspunderii civile a inculpatului; de
asemenea, va actiona pentru a dovedi inexistenta pagubei sau intinderea sa mai
mica, activitate caracteristica laturii civile.
|nsa partea responsabila civilmente are si aparari proprii, care se refera la
indeplinirea conditiilor prevazute de legea civila pentru a interveni raspunderea
sa civila, deoarece ea poate fi aparata de raspundere civila chiar daca inculpatul
este supus unei astfel de raspunderi; de exemplu comitentul poate dovedi ca
prepusul sau nu a cauzat paguba in functia care i s-a incredintat. De aceea, partea
responsabila civilmente are o pozitie procesuala autonoma fata de inculpat,
actionind si alaturi, dar si distinct de acesta, aparindu-si propriile sale interese
legitime. Aceasta pozitie permite partii responsabile civilmente sa administreze
probe in legatura cu producerea pagubei de catre inculpat si atunci cind acesta nu

DPPpg140

cere astfel de probe sau se opune administrarii lor, sa nu fie de acord cu o

tranzactie incheiata de inculpat in legatura cu intinderea pagubelor, poate sa
exercite o cale de atac in conditiile in care inculpatul nu intelege sa o exercite.
Partii responsabile civilmente i se acorda, in temeiul principiului parificarii,
aceleasi drepturi ca si inculpatului in cadrul laturii civile a cauzei. Ca subiect
pasiv al actiunii civile, partea responsabila civilmente va actiona, de regula, prin
mijloace procesuale recunoscute partilor din proces, in scopul infirmarii
raspunderii civile a inculpatului si, daca este cazul, a raspunderii sale civile, iar
in subsidiar pentru restringerea raspunderii sale civile in conditiile legii.
Parificarea drepturilor procesuale ale partii responsabile civilmente cu cele ale
inculpatului, in latura ciivla a cauzei, permite ca apararea inculpatului in aceasta
latura sa profite partii responsabile civilmente si invers, ceea ce consfinteste
formarea unui grup procesual de parti cu interese comune.
Daca partea civila isi retrage constituirea de parte civila, renuntind sa mai
exercite actiunea civila in procesul penal, inceteaza si calitatea de parte
responsabila civilmente, fara posibilitatea de opunere din partea acesteia, caci
fara exercitarea unei actiuni civile nu poate exista nici parte responsabila
civilmente; atunci cind actiunea civila se poate exercita si din oficiu, renuntarea
partii civile la constituirea de parte civila nu face sa inceteze calitatea de parte
responsabila civilmente, deoarece instanta poate dispune din oficiu obligarea
acesteia la reparatii civile. Decesul partii responsabile civilmente nu face sa
inceteze exercitiul actiunii civile, care se poate indrepta impotriva mostenitorilor;
de asemenea, in caz de reorganizare a persoanei juridice partea responsabila
civilmente, se poate introduce in cauza persoana juridica succesoare in drepturi,
iar in caz de desfiintare sau de dizolvare se introduc in cauza lichidatorii (art. 21
al. 2).
I.10. Alti subiecti ai procesului penal, implicati in exercitiul

actiunii penale si al actiunii civile

1.

Aparatorul

1) Calitatea de aparator in procesul penal

Inculpatul fiind, de regula, o persoana fara pregatire juridica si, de cele mai
multe ori, fara pregatire scolara superioara, pentru a-l situa pe o pozitie
procesuala egala cu reprezentantul Ministerului Public, magistrat, s-a simtit
nevoia sa i se asigure o asistenta juridica din partea unui profesionist al dreptului,

DPPpg141

care a primit denumirea de aparator. |n conformitate cu Actele Internationale cu

privire la Drepturile Omului, s-a inscris in Constitutie (art. 24) prevederea ca
dreptul de aparare este garantat, iar in Codul de procedura penala (art. 171)
prevederea potrivit careia invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de
aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare sint
obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept.
Initial, functia de aparare exercitata de aparator era strins legata de inculpat,
partea din proces impotriva careia se exercita atit actiunea penala, cit si actiunea
civila. |n acest sens, in art 7880 ale Codului de procedura penala din 1936 erau
reglementate drepturile procesuale ale aparatorului inculpatului, iar in
Constitutiile din 1948 si 1952 se facea referire la dreptul la aparare al
inculpatului. Extinderea functiei de aparare si la celelalte parti a fost initiata prin
art. 31 al. 3 al Constitutiei din 1965, confirmata apoi prin art. 173 al Codului de
procedura penala din 1968, in care se recunosc drepturi procesuale pentru
aparatorul partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente, fiind
astfel recunoscuta asistenta juridica pentru toate partile din proces. Aceasta
conceptie a fost consacrata si prin dispozitiile art. 24 al Constitutia Romniei din
1991, in care se consfinteste dreptul tuturor partilor din proces de a fi asistate de
avocat.
Aparatorul este persoana care participa in procesul penal pentru a acorda
asistenta juridica uneia din parti. Desi asistenta juridica din partea unui aparator
se poate acorda oricarei parti, dispozitiile constitutionale (art. 23 al. 5) si cele ale
Codului de procedura penala (art. 171) au in vedere in primul rind asistenta
juridica a invinuitului si inculpatului.
|n ce priveste persoana care acorda asistenta juridica, exista o diferenta de
terminologie intre dispozitiile constitutionale si cele ale Codului de procedura
penala. Astfel, in art. 23 si 24 din Constitutie se prevede ca asistenta juridica se
acorda de avocat, iar in Codul de procedura penala (art. 171 si 173) este
reglementata asistenta juridica acordata de aparator. Se pune firesc intrebarea
daca notiunea de aparator se suprapune aceleia de avocat.
Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de
avocat si a statutului profesiei de avocat, avocatul este persoana care a devenit
membru al unui barou de avocati. Poate deveni avocat cetateanul rom#n, avind
exercitiul drepturilor civile si politice, care este licentiat in drept sau doctor in
drept si nu se gaseste in vreunul din cazurile de nedemnitate si incompatibilitate

DPPpg142

prevazute de lege, daca a obtinut, pe baza unui examen, dreptul de primire in

profesie si a fost inscris intr-unul din barourile de avocati. |n primii doi ani,
avocatul stagiar se pregateste in profesie si, dupa absolvirea examenului de libera
practica, devine avocat definitiv. Pot fi primiti in profesia de avocat si cu scutire
de examen acei care au activat cel putin patru ani ca judecator, procuror sau
notar. Activitatea avocatului se realizeaza prin consultatii si cereri cu caracter
juridic, asistenta si reprezentarea juridica in fata organelor de jurisdictie, de
urmarire penala si de notariat, in procese penale, civile, comerciale, de
contencios administrativ etc.
Aparatorul este persoana care, potrivit art. 171 si 173, acorda asistenta
juridica invinuitului, inculpatului si celorlalte parti din proces. Aparatorul este,
de regula, un avocat, caci acesta are dreptul de a acorda asistenta si reprezentare
juridica oricarei persoane care apeleaza la serviciile sale, inclusiv in procesul
penal. Sint cazuri pentru care legea prevede posibilitatea ca asistenta juridica sa
fie acordata si de persoane care nu sint avocati15.
Dispozitiile art. 23 al. 5 din Constitutie, prin care se face referire la dreptul
partilor de a fi asistate de avocati, si nu de aparatori, se explica prin dorinta legii
noastre fundamentale de a se asigura o asistenta juridica de cit mai buna calitate;
ca urmare, fiind inscrisa in Constitutie, printr-o lege organica sau ordinara nu se
poate inlatura sau restringe dreptul partilor de a apela la serviciile unui avocat
pentru a le acorda asistenta juridica. Aceasta garantie constitutionala are in
vedere, in primul rind, interesele partii careia i se asigura dreptul la aparare, dar
si interesele societatii de a se realiza o justitie corecta in cauzele penale, deoarece
avocatul, incluzind si consilierul juridic, au pregatirea profesionala de a acorda
asistenta juridica de buna calitate si, totodata, supunindu-se in activitatea lor
Constitutiei, legii, statutului profesiei si regulilor eticii profesionale (art. 1 din
Statut), asaza pe avocat ca un colaborator corect al autoritatii judecatoresti,
indeplinind o misiune sociala, pusa in slujba adevarului si justitiei (art. 4 din
Statut).

15

De exemplu, potrivit art. 87 L.O.J., magistra]ii au dreptul s` pledeze

cauzele personale, ale p`rin]ilor, so]ilor [i copiilor lor; pentru persoanele
juridice care sint p`r]i civile sau p`r]i responsabile civilmente, asisten]a
juridic` se acord` [i de juri[tii incadra]i in oficiile juridice ale acestor unit`]i
care, f`r` a fi avoca]i, func]ioneaz` in temeiul legii ca jurisconsul]i sau
consilieri juridici. |n Codul de procedur` penal` al Republicii Moldova se
prevede (art. 43) c` pot participa ca ap`r`tori [i alte persoane care sint
licen]iate in drept, dac` au incuviin]area organului judiciar.

DPPpg143

Deci, cind Codul de procedura penala se refera la aparator, trebuie sa se

inteleaga ca are in vedere in prinmul rind avocatul ales sau numit din oficiu
pentru a da asistenta juridica unei parti din proces, in special invinuitului sau
inculpatului, iar in secundar acea persoana care, potrivit legii, poate da asistenta
juridica in cazurile determinate de lege.
Prin reglementarea calitatii procesuale de aparator si a actului procesual de
asistenta juridica si de reprezentare, Codul de procedura penala face
deosebire intre apararea facuta personal de partile din proces, denumita si
autoaparare sau aparare materiala, si asistenta juridica acordata de aparator,
un profesionist al dreptului, denumita si aparare formala sau aparare tehnica.
Codul de procedura penala face distinctie si intre asistenta juridica si
reprezentare; prin asistenta juridica trebuie sa se inteleaga acordarea de
consultatii, formularea de cereri cu caracter juridic, asistarea partilor in cursul
desfasurarii procesului penal si exercitarea drepturilor acestora in prezenta partii
careia i se da asistenta; reprezentarea consta in exercitarea acelorasi drepturi, dar
in absenta partii de la urmarire sau de la judecata, in temeiul unui mandat de
reprezentare care i s-a dat unei persoane de catre partea din proces; mandatul de
reprezentare i se da, de regula, unui avocat. Desi mijloacele de aparare folosite
sint aceleasi, deosebirea consta in restringerea unor drepturi ale reprezentantului
si limitarea cazurilor de reprezentare a invinuitului si inculpatului.
2) Asistenta juridica facultativa si asistenta juridica obligatorie

Legea asigura libertatea de alegere a avocatului, partea din proces care

doreste sa fie asistata de un avocat are dreptul sa se adreseze avocatului pe care-l
considera cel mai potrivit pentru apararea drepturilor si intereselor sale. |ntrucit
profesia de avocat se exercita in cabinete individuale, in cabinete asociate sau in
societati civile profesionale, partea care doreste sa angajeze un avocat trebuie sa
accepte aceste modalitati, cu toate consecintele pe care le prevede legea16.
Dreptul avocatului de a asista si de a reprezenta o parte din proces se naste din
contractul de asistenta juridica, incheiat in forma scrisa intre avocat si justitiabil
sau mandatarul sau. |n baza contractului de asistenta juridica, in care se prevede
intinderea puterilor conferite avocatului, se emite o imputernicire avocatiala cu
care avocatul se legitimeaza in fata organelor de urmarire penala si a instantei
16

de exemplu, dac` se adreseaz` societ`]ii civile profesionale, compus`

din mai mul]i avoca]i, de specialit`]i diferite, desemnarea avocatului care va
prelua cauza p`r]ii se face de conducerea societ`]ii, f`r` a se cere op]iunea
p`r]ii (art. 22 din Statut)

DPPpg144

judecatoresti. Pentru activitatea sa avocatiala, avocatul are dreptul la onorariu,

fixat prin contractul de asistenta juridica, si la acoperirea tuturor cheltuielilor
facute in interesul clientului sau (art. 27 din Legea nr. 51/995).
Asistenta juridica acordata in urma solicitarii partii din proces poarta
denumirea de asistenta juridica facultativa, iar avocatul devine aparator ales.
Asistenta juridica facultativa prin aparator ales prezinta avantaje indiscutabile
deoarece, de principiu, se acorda de cei mai buni avocati, alesi personal de partile
din proces, fiind convinse ca asistenta va fi de cea mai buna calitate, la nivelul
onorariului platit; ea stimuleaza concurenta dintre avocati pentru pregatirea lor
profesionala cit mai inalta si pentru depunerea unei asistente juridice
constiincioase si eficiente in fiecare cauza penala.
|nsa asistenta juridica facultativa prezinta si dezavantajul ca nu toate
persoanele care au nevoie de asistenta juridica pot apela, in raport de
posibilitatile lor materiale, la cei mai buni avocati, sau chiar nu pot plati nici
onorarii modeste pentru a-si alege un avocat. Pentru corectarea acestei situatii,
legea prevede ca decanul baroului poate aproba acordarea de asistenta juridica
gratuita; in aceste cazuri, avocatul nu mai este ales, ci desemnat din oficiu, dar
gratuit. Asistenta juridica facultativa din oficiu se caracterizeaza prin aceea ca se
acorda gratuit in acele cauze in care asistenta juridica nu este obligatorie, dar
partea se gaseste in imposibilitate vadita de a plati onorariul de avocat (art. 63
din Legea nr. 51/1995).
Dreptul de aparare fiind un drept fundamental al cetateanului, procesul penal
modern asigura realizarea acestui drept prin acordarea asistentei juridice in mod
obligatoriu in acele cauze in care, datorita fie situatiei personale, fie gravitatii
pedepsei ce poate fi aplicata, este necesar sa intervina asistenta din partea unui
profesionist al dreptului, care sa apere interesele legitime ale partii.
Asistenta juridica obligatorie este consacrata in toate legislatiile moderne, in
sensul ca, in anumite situatii, procesul penal nu poate avea loc daca nu se acorda
asistenta juridica de catre un aparator ales sau numit din oficiu. |n cazul in care
partea nu si-a ales un aparator, organul judiciar este obligat sa solicite, iar baroul
de avocati este obligat sa asigure asistenta juridica prin numirea unui avocat ca
aparator din oficiu; in acest scop, barourile de avocati organizeaza un serviciu de
asistenta judiciara, la sediul tuturor instantelor de judecata din judet, care
asigura asistenta juridica obligatorie, procedind totodata la obtinerea platii
onorariilor de la Ministerul Justitiei. Partea care nu este multumita cu avocatul

DPPpg145

care a fost numit din oficiu poate sa-si angajeze un avocat ales, caz in care
activitatea avocatului din oficiu inceteaza.
|n ce priveste cazurile in care asistenta juridica este obligatorie, acestea
variaza de la o legislatie la alta si chiar in cadrul aceleiasi legislatii se produc
schimbari ale acestor cazuri. Astfel, fata de cazurile de asistenta juridica
obligatorie prevazute in Codul anterior, |n Codul de procedura penala din 1968
s-au introdus noi cazuri, care au fost apoi sporite prin modificarea adusa acestui
Cod prin Legea nr. 32/1990. Cele mai multe din aceste cazuri de asistenta
juridica obligatorie se refera la invinuit si inculpat, deoarece acesta are cea mai
mare nevoie de asistenta juridica din partea unui profesionist in combaterea
invinuirii si a pretentiilor civile. Unele din aceste cazuri se aplica in tot cursul
procesului penal, altele numai in cursul judecatii, cind apararea trebuie asigurata
in cele mai bune conditii.
A.

Asistenta juridica obligatorie in tot cursul procesului penal

|n tot cursul procesului penal, asistenta juridica a invinuitului si inculpatului

este obligatorie atunci cind acesta este minor, militar in termen, militar cu termen
redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamint, internat
intr-o scoala speciala de reeducare si munca ori cind este arestat, chiar in alta
cauza (art. 171 al.2).
Pentru invinuitul sau inculpatul minor, asistenta juridica este obligatorie
numai in perioada minoritatii, cind se considera ca nu se poate apara singur;
invinuitului sau inculpatului minor la data savirsirii infractiunii, dar devenit
major la data inceperii urmaririi penale nu i se mai asigura asistenta juridica
obligatorie; pentru invinuitul sau inculpatul minor la data inceperii urmaririi
penale, asistenta juridica obligatorie inceteaza la data majoratului. |n cursul
judecatii, insa, se aplica dispozitiile art. 483 al. 2 si 3, in sensul ca asistenta
juridica ramine obligatorie daca la data sesizarii instantei inculpatul era minor,
chiar daca ulterior a implinit 18 ani; daca la data sesizarii instantei intr-o cale de
atac ordinara sau extraordinara inculpatul a devenit major, asistenta juridica
nu mai este obligatorie; explicatia acestei derogari consta in necesitatea de a se
mentine asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii, faza procesuala in care
minorul abia ajuns la majorat are nevoie de asistenta unui avocat.
Calitatile de militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat,
elev al unei institutii militare de invatamint sint dobindite, de regula, de la data
prezentarii la unitate a celui incorporat, concentrat, admis in unitatea de

DPPpg146

invatamint si pina la data cind a primit documentul de lasare la vatra, a terminat

scoala sau a fost exclus din ea. Asistenta juridica devine obligatorie din
momentul in care invinuitul sau inculpatul se afla in una din aceste situatii si pina
la incetarea ei. |n redactarea initiala a Codului de procedura penala era prevazuta,
printre cazurile de asistenta juridica obligatorie, numai calitatea de militar in
termen; prin Legea nr. 32/1990 de modificare a Codului de procedura penala
s-au inscris si celelalte situatii similare militarului in termen, care impun
acordarea unei asistente juridice obligatorii.
Ca masura educativa aplicabila infractorilor care la data savirsirii infractiunii
erau minori, internarea intr- o scoala de reeducare si munca se poate executa si
dupa ajungerea la majorat; cum internarea prin privarea de libertate este
asimilata cu retinerea intr-un loc de detentie, s-a considerat necesar sa se acorde
asistenta juridica obligatorie si celor internati intr-o astfel de scoala deveniti
majori deoarece, fiind privati de libertate, nu si-ar putea face singuri apararea.
|nvinuitul sau inculpatul care este arestat, chiar in alta cauza, are nevoie de
asistenta juridica obligatorie data fiind dificultatea de a-si pregati apararea in
situatia in care se afla. Se gaseste intr-un astfel de caz invinuitul sau inculpatul
arestat preventiv, chiar in alta cauza, precum si cel care executa o pedeapsa
privativa de libertate data intr-o alta cauza decit cea in care este urmarit sau
judecat. |n art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede asistenta juridica obligatorie
pentru cel retinut sau arestat atunci cind i se aduce la cunostinta invinuirea.
B.

Asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii

|n cursul judecatii, fie in prima instanta, fie intr-o cale de atac, legea instituie,
in plus, inca doua cazuri de asistenta juridica obligatorie: cind legea prevede
pentru infractiunea cu care este sesizata instanta de judecata pedeapsa inchisorii
mai mare de 5 ani si atunci cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea
face singur apararea.
|n primul caz cind legea prevede pentru infractiunea savirsita o pedeapsa
mai mare de 5 ani s-a avut in vedere gravitatea pedepsei si, ca urmare,
complexitatea cauzei, care solicita o aparare profesionala din partea unui avocat;
instituirea acestui caz numai pentru faza de judecata se explica prin dificultatea
de a se determina la inceputul urmaririi penale incadrarea juridica corecta a
faptei, in timp ce judecata incepe cu o incadrare juridica stabilita prin
rechizitoriu. |n ce priveste limita de pedeapsa de la care incepe obligativitatea
asistentei juridice, aceasta este determinata, la inceputul judecatii, de incadrarea

DPPpg147

juridica data faptei prin actul de sesizare; daca, in timpul judecatii, se schimba
incadrarea juridica se are in vedere, in ce priveste determinarea pedepsei, noua
incadrare juridica ce s-a dat faptei; astfel, daca aceasta noua incadrare juridica
prevede o pedeapsa mai mare de 5 ani, devine obligatorie, in continuarea
judecatii, asistenta juridica; dimpotriva, daca noua incadrare juridica prevede o
pedeapsa maxima de 5 ani sau mai mica, inceteaza obligatia asistentei juridice
determinate de incadrare juridica initiala. La stabilirea cuantumului pedepsei
inchisorii se are in vedere pedeapsa legala prevazuta pentru infractiunea
consumata, fara a se lua in considerare existenta vreunei cauze de agravare sau
atenuare a pedepsei prevazute in partea generala a Codului penal, cum ar fi
tentativa, provocarea, savirsirea faptei de trei sau mai multe persoane etc.
Al doilea caz cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si- ar putea face
singur apararea se refera la persoanele cu infirmitati fizice sau psihice de
natura a nu putea percepe cele scrise din dosar (orbi) sau cele spuse in sedinta de
judecata (surzi, inapoiati mintal) ori care nu se pot exprima (muti, senili, alienati
mintal). |n practica judiciara s-a considerat ca se aplica acest caz de asistenta
juridica obligatorie atunci cind sint inculpati cu interese contrare si ar fi numit un
singur aparator din oficiu pentru toti inculpatii, deoarece apararea unui inculpat
s-ar intoarce impotriva altuia, ceea ce l-ar lipsi in realitate de asistenta juridica.
Cu privire la imposibilitatea inculpatului de a-si face singur apararea, in raport de
situatia concreta a fiecaruia, dreptul de apreciere revine instantei de judecata;
odata ce s-a ajuns la aceasta constatare, asistenta juridica devine obligatorie17.
Nerespectarea prevederilor privind asistenta juridica obligatorie a invinuitului
sau inculpatului se sanctioneaza cu nulitatea actului efectuat in lipsa aparatorului.
|n cazul asistentei juridice a invinuitului, in cursul urmaririi penale, nulitatea este
relativa (art. 197 al. 1 si 4), deoarece nu se incadreaza in cazurile de nulitate
absoluta; insa nerespectarea dispozitilor privind asistenta juridica obligatorie a
inculpatului atrage nulitatea absoluta (art. 197 al. 2 si 3), fie ca s-a produs in faza
de urmarire penala, fie in faza de judecata.
Pentru celelalte parti din proces partea vatamata, partea civila si partea
responsabila civilmente se prevede numai cazul de asistenta juridica obligatorie
cind, in cursul judecatii, instanta apreciaza ca partea nu-si poate face singura
17

Exprim`m p`rerea c` acest caz de asisten]` juridic` obligatorie ar trebui

extins in tot cursul procesului penal, c`ci nu se poate explica de ce un orb,
surd, mut nu se poate ap`ra singur in [edin]a de judecat`, dar se poate ap`ra
singur in fa]a organului de urm`rire penal`.

DPPpg148

apararea; precizarile facute cu ocazia examinarii acestui caz in ce priveste pe

inculpat se aplica si in cazul celorlalte parti. Nerespectarea dispozitiilor privind
asistenta juridica obligatorie a altor parti decit inculpatul atrage doar o nulitate
relativa.
Prin asistenta juridica obligatorie se intelege participarea aparatorului ales
sau din oficiu la urmarirea sau judecarea cauzei in prezenta inculpatului sau a
partii careia ii acorda asistenta juridica. Daca partea nu se prezinta la judecata,
iar procedura de citare este indeplinita, cauza se poate judeca in lipsa partii, dar
aparatorul nu poate lua parte la cercetarea judecatoreasca si nici la dezbaterile
care au loc, decit daca, potrivit legii, este posibila reprezentarea.
Calitatea de aparator inceteaza odata cu indeplinirea serviciilor avocatiale
prevazute in imputernicirea avocatiala, precum si atunci cind imputernicirea a
fost retrasa. |n asemenea cazuri, aparatorul ales trebuie inlocuit cu un nou
aparator ales, iar in cazul asistentei juridice obligatorii, in lipsa unui aparator ales
trebuie numit un aparator din oficiu; in momentul in care se prezinta un aparator
ales, care are prioritate, inceteaza asistenta juridica din partea aparatorului numit
din oficiu.
3) Drepturile si obligatiile procesuale ale aparatorului

|n art. 172 se prevad, sub denumirea marginala drepturile aparatorului,

drepturile procesuale ale aparatorului invinuitului sau inculpatului; in temeiul art.
173, aceleasi drepturi, aplicate corespunzator, sint recunoscute si aparatorului
partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente. De la aceasta regula
fac exceptie acele drepturi ale aparatorului care sint specifice situatiei
invinuitului sau inculpatului (cum ar fi asistarea la judecarea cererii de prelungire
a duratei arestarii preventive a inculpatului, la prezentarea materialului de
urmarire penala etc.)18.
|ntinderea drepturilor procesuale ale aparatorului se diferentiaza in raport de
faza procesuala in care se afla cauza penala. Plenitudinea drepturilor procesuale
ale aparatorului este acordata in faza de judecata, faza principala a procesului
penal, care asigura, prin sedinte de judecata, conditii prielnice asistentei juridice.
Unele restrictii ale drepturilor procesuale ale aparatorului sint prevazute in faza
de urmarire penala, in care actele de urmarire se efectueaza in locuri si momente
18

|n cele ce urmeaz` ne referim la drepturile procesuale ale ap`r`torului

invinuitului sau inculpatului deoarece, in primul rind, asisten]a juridic` a
acestuia este in mod special avut` in vedere de legiuitor [i, in al doilea rind,
fiind cele mai numeroase, includ [i pe cele ale ap`r`torului celorlalte p`r]i.

DPPpg149

diferite, uneori cu pastrarea secretului cercetarii, conditii mai putin prielnice

pentru participarea aparatorului la efectuarea lor.
Aparatorul poate lua contact cu invinuitul sau inculpatul in tot cursul
procesului, dindu-i consultatii cu privire la continutul invinuirii ce i se aduce, la
mijloacele prin care poate fi combatuta, la apararile ce se pot face, la probele si
mijloacele de proba ce pot fi folosite. Avind dreptul la contact cu inculpatul,
chiar arestat fiind, organul de urmarire penala nu-l poate stinjeni sau controla pe
aparator in realizarea acestui contact, nici direct, nici indirect (art. 30 din Legea
privind profesia de avocat). Totusi, in mod exceptional, cind interesul urmaririi
penale o cere, procurorul din oficiu sau la cererea organului de cercetare penala
poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a
inculpatului arestat cu aparatorul sau; interdictia se poate lua o singura data si pe
o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa
la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea
materialului de urmarire penala luarea de contact este obligatorie. Restrictia este
astfel limitata in timp, cu garantia ca numai procurorul o poate dispune si numai
printr-o ordonanta in care sint expuse motivele ce au determinat restrictia.
Aparatorul are dreptul sa prezinte cereri scrise si orale si sa depuna memorii
in tot cursul procesului penal, realizind prin acestea apararile pe care le considera
necesare. Cererile si memoriile se pot referi atit la aplicarea dispozitiilor legale
care constituie garantii ale dreptului la aparare, cit si la combaterea in fond a
invinuirii si a pretentiilor civile formulate, indicindu-se probele si mijloacele de
proba ce trebuie administrate, cazurile de impiedicare a punerii in miscare si
exercitarea actiunii penale care opereaza in cauza. Atunci cind cererile sale nu au
fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se plinga, in cursul urmaririi penale,
procurorului ierarhic superior, iar in cursul judecatii prin folosirea cailor de atac.
Un drept fundamental al aparatorului este acela de a asista pe invinuit sau
inculpat la efectuarea actelor procesuale si procedurale care se desfasoara fata de
acesta. A asista pe invinuit sau inculpat, precum si oricare alta parte din
proces, implica participarea aparatorului la efectuarea actelor de urmarire si de
judecata, alaturi de partea careia ii acorda asistenta juridica, cu care ocazie
aparatorul poate da sfaturi de ceea ce trebuie sa spuna, sa faca si sa ceara in
apararea sa. |n acest mod, asistarea se deosebeste de reprezentare, care
presupune absenta partii de la locul si de la momentul efectuarii actului,
aparatorul actionind in numele si in interesele acesteia. |n legatura cu dreptul

DPPpg150

aparatorului de a asista partea din proces, apar diferentieri in faza de urmarire

penala fata de cea de judecata.
Acceptind ideea ca aparatorul, asistind pe invinuit sau inculpat, pe linga
sfaturile pe care i le poate da, exercita si drepturile procesuale ale acestuia, in
locul lui, dar pentru dinsul, in cursul urmaririi penale aparatorul poate actiona
numai in limitele in care invinuitul sau inculpatul este prezent, fara participarea
sa activa, avind doar dreptul de a cere sa se consemneze corect declaratiile sau
constatarie facute, de a prezenta obiectii atunci cind nu se respecta legea si
adevarul, de a se plinge impotriva actelor nelegale si netemeinice. Deci in cursul
urmaririi penale, aparatorul are dreptul de a asista la efectuarea oricarui act de
urmarire penala de competenta organului de cercetare penala sau a procurorului,
insa fara a putea interveni decit prin cereri, obiectii, plingeri in legatura cu modul
in care s-a efectuat actul. |n cazul in care considera necesar, cel ce efectueaza
urmarirea penala poate permite aparatorului sa puna intrebari invinuitului sau
inculpatului ori martorilor; in timpul ascultarii lor, il poate consulta cu privire la
mersul in continuare a urmaririi penale, a aplicarii sau nu a unei dispozitii legale,
insa fara ca aceste interventii sa constituie un drept al aparatorului ce nu poate fi
refuzat.
|n ce priveste actele de urmarire penala la care aparatorul are dreptul sa asiste,
pina la Legea nr. 32/1990 ele erau limitate la cercetari la fata locului, perchezitii
si autopsii, prelungirea duratei arestarii preventive de catre instanta si
prezentarea materialului de urmarire invinuitului sau inculpatului (art. 172 al. 1);
la efectuarea celorlalte acte de urmarire, aparatorul putea asista numai cu
incuviintarea organului de urmarire penala. Prin legea sus-indicata s-a dat
extindere dreptului aparatorului de a participa la efectuarea actelor de urmarire
penala, precizindu-se ca acesta are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de
urmarire penala. Pentru a se intelege exact intinderea acestui drept, trebuie
luate in considerare conditiile in care se efectueaza actele de urmarire penala,
prin deplasari la fata locului, la domiciliul partilor, al martorilor, prin verificari la
autoritati si institutii, in ore de zi si, uneori, in ore de noapte, saptamini si uneori
chiar luni; efectuarea unor acte urgente poate fi decisa pe moment, in urma
primirii unei informatii, cazuri in care nu mai poate fi chemat inculpatul si
aparatorul sau. Nici aparatorul nu poate fi in permanenta la organul de urmarire
penala pentru a fi prezent la efectuarea actului de urmarire ce necesita urgenta.

DPPpg151

Ca urmare, participarea aparatorului la efectuarea actelor de urmarire penala

poate fi conceputa astfel:

Sint acte de urmarire penala la care este obligatorie prezenta aparatorului:

ascultarea inculpatului (nu si a invinuitului) art. 172 al. 2;

aducerea la cunostinta a invinuirii (art. 23 din Constitutie);

prelungirea duratei arestarii preventive de instanta (art. 159 al. 4);

prezentarea materialului de urmarire penala (art. 172 al. 5).

La efectuarea acestor acte de urmarire trebuie sa se asigure prezenta

aparatorului ales sau din oficiu, altfel actul efectuat in absenta aparatorului
fiind lovit de nulitate absoluta.

|n cazul actelor de urmarire penala la care prezenta aparatorului nu este

obligatorie, organul de urmarire penala, la cererea aparatorului, trebuie sa-l
incunostinteze de data si ora efectuarii actului; lipsa aparatorului, daca exista
dovada instiintarii, nu impiedica efectuarea actului; atunci cind nu s-a
asigurat instiintarea aparatorului de data si ora efectuarii actului, lipsa
aparatorului atrage nulitatea relativa a actului, ceea ce implica existenta unei
vatamari care nu poate fi inlaturata decit prin anularea actului.

|n cazul cind aparatorul a cerut sa participe la efectuarea unor acte de

urmarire penala, iar prezenta inculpatului nu poate fi asigurata (cercetari la
fata locului, autopsie, reconstituire, perchezitie), prezenta aparatorului poate
fi admisa, deoarece legea permite reprezentarea sa, aparatorul avind dreptul
sa formuleze cereri si sa faca obiectii cu privire la modul in care se
efectueaza actul.
Despre prezenta aparatorului la efectuarea unui act de urmarire penala se face
mentiune pe documentul constatator si actul este semnat si de aparator.
|n toate situatiile, fie ca aparatorul asista la efectuarea unui act de urmarire

penala, fie ca actul s-a efectuat, contrar legii, in lipsa sa, ori atunci cind cererile
si obiectiile sale nu au fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se plinga
impotriva masurilor si actelor prin care s-a adus o vatamare intereselor legitime
ale partii pe care o asista, la procurorul care supravegheaza cercetarea penala, la
prim-procurorul parchetului sau la procurorul ierarhic superior.
|n cursul judecatii, aparatorul are dreptul sa participe la activitatea procesuala
ca si partile pe care le asista. Participind la judecata, alaturi de partea careia ii
acorda asistenta juridica, daca partea doreste sa actioneze personal (prin cereri,
exceptii, concluzii), aparatorul ii da sfaturi de modul in care trebuie sa

DPPpg152

procedeze. De regula, aparatorul actioneaza in locul partii prezente la judecata,

exercitind drepturile procesuale pe care legea i le acorda acesteia; astfel in cursul
cercetarii judecatoresti, aparatorul:

poate pune intrebari inculpatilor, martorilor, se opune intrebarilor

inadmisibile sau neconcludente puse de Ministerul Public sau alte parti din
proces;

ridica exceptii si formuleaza cereri de recuzare, de probe, de revocare a

masurilor procesuale sau se opune cererilor formulate de Ministerul Public
sau partile din proces;

pune concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia partilor si pune

concluzii asupra fondului cauzei;

declara caile de atac si participa la judecarea cestora, dezvoltind motivele

pentru care considera hotarirea atacta ca nelegala si netemeinica.
Exercitarea drepturilor procesuale ale partilor are loc in limitele prevazute de

lege; astfel, aparatorul inculpatului se poate referi atit la latura penala, cit si la
latura civila, dar aparatorul partii civile si al partii responsabile civilmente numai
la latura civila a cauzei. Prezenta partii la judecata, fara a face nici o opunere,
semnifica acordul acesteia cu tot ceea ce intreprinde si spune aparatorul sau.
Aparatorul nu poate, insa, sa exercite drepturile procesuale personale ale
partii. Astfel, instanta nu poate lua declaratii de la aparator in locul partii, nu
poate asculta pe aparator in locul inculpatului, cind i se da acestuia ultimul
cuvint, nu poate lua act de impacare, de retragere a plingerii prealabile sau a unei
cai de atac daca partea prezenta nu o confirma, oral sau in scris.
Pe linga drepturile procesuale ale partii, pe care le exercita in locul ei,
aparatorul are si unele drepturi procesuale proprii, pe care le exercita in numele
sau:

sa ia cunostinta de dosarul cauzei (art. 294 al. 2);

sa asiste la sedintele de judecata secrete (art. 290 al.ult.);

sa puna intrebari partii pe care o apara in cursul ascultarii acesteia (art. 323
al. 2);

sa exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca aparator din oficiu (art.
362 lit. e);

sa declare, ca substituit procesual, calea de atac in numele sau, dar pentru

partea pe care a asistat-o (art. 362 al.ult.).

DPPpg153

Obligatiile procesuale ale aparatorului decurg atit din dispozitiile Codului de

procedura penala, cit si din cele ale Legii de organizare si exercitare a profesiei
de avocat:

Aparatorul trebuie sa se prezinte la data si locul unde se efectueaza actul de

urmarire penala sau unde se desfasoara sedinta de judecata, pentru a da
asistenta juridica partii pe care o asista; nerespectarea cestei dispozitii atrage
efectuarea actului fara asistenta aparatorului, in cazul asistentei juridice
facultative, iar in cazul asistentei juridice obligatorii aminarea efectuarii
actului, atragind astfel, in caz de lipsa nejustificata, aplicarea unei amenzi
judiciare (art. 198 lit. c).

Aparatorul trebuie sa se supuna masurilor de disciplina luate de presedintele

completului de judecata, sub sanctiunea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. h).

|ndeplinirea sarcinilor profesionale trebuie realizata cu constiinciozitate si

probitate, aparatorulavocat fiind obligat sa nu se serveasca decit de
mijloacele prevazute de lege. Pe linga sanctiunile disciplinare ce se pot aplica
in caz de incalcare a Legii profesiei de avocat si Statutului acesteia, avocatul
poate fi tras la raspundere penala pentru folosirea constienta de acte false,
pentru instigarea la marturie mincinoasa, pentru sustragerea de acte din
dosare.
4) Pozitia aparatorului in procesul penal

Aparatorul este un subiect al procesului penal cu o situatie distincta,

apropiindu-se prin unele trasaturi de partile din proces, iar prin altele de
autoritatile judiciare. Atunci cind exercita drepturile procesuale ale partii
vatamate si ale partii civile, aparatorul este implicat in activitatea procesuala a
subiectului activ al actiunii penale, respectiv al actiunii civile, pe care-l asista sau
il reprezinta; cind exercita drepturile procesuale ale inculpatului si ale partii
responsabile civilmente, aparatorul este implicat in activitatea procesuala a
subiectului pasiv al actiunii penale, respectiv al actiunii civile, exercitind functia
de aparare a acestora. Deci aparatorul poate fi implicat atit in exercitarea actiunii
penale si a celei civile, cit si in combaterea lor, prin sustinerea apararii impotriva
acestor actiuni. |n toate cazurile, aparatorul contribuie la realizarea dreptului la
aparare al partilor, sustinind drepturile si interesele partii careia ii acorda
asistenta juridica.
Asistenta juridica este, deci, o garantie a dreptului la aparare al partilor, in
special al invinuitului sau inculpatului. |ntrucit asistenta juridica se acorda de

DPPpg154

catre un profesionist al dreptului (avocat sau consilier juridic), facind parte din
corpuri profesionale reglementate de lege, in determinarea pozitiei procesuale a
aparatorului trebuie avute in vedere atit dispozitiile prevazute de Codul de
procedura penala, cit si cele prevazute in legile privind profesia de avocat si cea
de consilier juridic.
Pentru realizarea in cele mai bune conditii a dreptului la aparare, aparatorul
trebuie sa fie independent fata de autoritatile judiciare in fata carora acorda
asistenta juridica; in acest scop, Legea pentru organizarea si functionarea
profesiei de avocat prevede ca aceasta profesie este libera si independenta, cu
organizare si functionare autonoma (art. 1). Avocatul poate analiza astfel critic
dosarul de urmarire penala si rechizitoriul intocmit de Ministerul Public si sa
semnaleze orice incalcare a legii de procedura comisa de organele de urmarire
penala; avocatul poate critica hotaririle judecatoresti prin exercitarea si
sustinerea cailor de atac. De aceea, avocatul este protejat de lege in exercitarea
profesiei si in legatura cu aceasta, ca si functionarul ce implica exercitiul
autoritatii de stat, barourile si Uniunea avocatilor asigurind protectia demnitatii si
onoarei acestuia.
De asemenea, avocatul este obligat sa desfasoare in scris si oral numai
activitati favorabile partii careia ii da asistenta juridica, respectind astfel garantia
constitutionala a dreptului la aparare; daca ar proceda altfel, partea ar putea
prefera sa se apere singura decit printr-un avocat potrivnic; in acest sens, in lege
se prevede ca avocatul nu poate asista sau reprezenta parti cu interese contrare in
aceeasi cauza si nu poate pleda impotriva partii care l-a consultat mai inainte in
legatura cu aspectele concrete ale pricinii (art. 39); avocatul este dator sa
pastreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost
incredintata, fiindu-i interzis sa depuna ca martor ori sa furnizeze relatii cu
privire la cauza pentru care este ales sau numit din oficiu, fara o dezlegare
prealabila, expresa si scrisa, din partea clientului sau. |n fine, avocatul este dator
sa studieze cauzele care i-au fost incredintate, sa manifeste constiinciozitate si
probitate in activitatea sa, aparind cu fermitate si inalt profesionalism drepturile
si interesele celor carora le acorda asistenta juridica. |n acest scop, legea prevede
ca barourile si Uniunea avocatilor trebuie sa asigure exercitarea dreptului la
aparare, competenta si disciplina profesionala, protectia demnitatii si onoarei
avocatilor (art. 7).

DPPpg155

Daca avocatul aparator trebuie sa apere cu toata fermitatea drepturile si

interesele partii careia ii acorda asistenta juridica, el nu poate apara orice fel de
interese. Potrivit art. 4 din lege, in exercitarea profesiei avocatul se supune numal
legii, Statutului si regulilor eticii profesionale.
Or, in art. 1 din Codul de procedura penala se prevede ca procesul penal are
drept scop ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit
vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.
Daca partea vatamata incearca sa eludeze in mod necorect aplicarea legii penale,
aceste interese ale partilor sint contrare legii si, ca urmare, avocatul aparator nu
poate actiona impotriva constiintei sale si nu poate incalca legea penala
contribuind la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unui infractor. De
aceea, actionind pentru apararea drepturilor si intereselor unei parti, desfasurind
deci o activitate cu caracter unilateral, numai in favoarea partii, avocatul
aparator este obligat sa se conformeze legii si adevarului, contribuind la
constatarea completa si exacta a faptelor si imprejurarilor favorabile partii, la
aplicarea corecta a legii penale si la individualizarea justa a pedepsei, aparind
numai interesele legitime ale partii, acele interese pe care legea le ocroteste.
Daca partea incearca sa foloseasca mijloace nepermise de lege (ca acte false,
martori mincinosi, experti corupti), avocatul aparator trebuie sa adopte o pozitie
independenta fata de partea pe care o apara, dar care, in limitele legii, sa-i fie
favorabila numai acesteia. Ca urmare, avocatul apararii nu se poate identifica cu
interesele subiective ale partii, avind dreptul de a renunta la imputernicirea
profesionala pe care o are, de a inceta sa apere in conditii nelegale. Prin aceasta
atitudine avocatul aparator devine colaborator al justitiei, urmarind acelasi scop
ca si Ministerul Public si instantele judecatoresti, dar de pe o pozitie care are in
vedere numai drepturile si interesele legitime ale partii pe care o apara.
2.

Reprezentantul. Substituitul procesual

1) Reprezentantul (art. 174)

Participarea partilor la desfasurarea procesului penal se realizeaza prin

prezenta lor in fata autoritatilor judiciare si prin indeplinirea de catre ele insele a
drepturilor si obligatiilor lor procesuale. |nsa legea prevede si posibilitatea ca
activitatea procesuala sa se desfasoare in lipsa partilor, prin reprezentantii lor.
Persoana care este imputernicita sa indeplineasca, in lipsa partii, in numele si
interesul exclusiv ale acesteia, actele procesuale necesare pentru apararea
drepturilor si intereselor ei legitime, are calitate de reprezentant. Aparatorul

DPPpg156

exercita drepturile procesuale ale partii in lipsa acesteia, care fie nu doreste, fie
nu poate sa se prezinte personal la urmarire sau la judecata. Activitatea
reprezentatului se desfasoara in numele si interesul partii, astfel incit masurile si
hotaririle date se refera la partea reprezentata, desi ele au fost sustinute ori
combatute de reprezentantul ei. Reprezentantul, fara deosebire de modul in care
a fost imputernicit, are obligatia de a indeplini mandatul ce i s-a dat cu
constiinciozitate si in bune conditii.
Reprezentarea poate fi legala si conventionala.
|n cazul reprezentarii legale, imputernicirea provine de la lege, care
determina cine reprezinta in justitie anumite persoane; astfel:

persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu, poate fi reprezentata de

parinte, tutore (minorul), curator (cel pus sub curatela);

persoanele juridice sint reprezentate de persoanele care, potrivit legii sau

statutului lor, reprezinta persoana juridica in relatiile cu autoritatile (cum ar fi
presedintele, directorul, seful contabil etc.).
Deci reprezentantii legali sint prevazuti de legea civila, atit pentru persoanele

fizice, cit si pentru cele juridice. Codul de procedura penala prevede citeva
situatii in care se instituie o reprezentare obligatorie (art. 134 al. 3, 402, 460), in
sensul ca la anumite activitati procesuale inculpatul sau condamnatul detinut nu
este adus la judecata, in locul sau fiind desemnat un aparator din oficiu, care-l
reprezinta si-i acorda, in acelasi timp, si asistenta juridica.
Reprezentarea conventionala implica un raport juridic rezultat din
imputernicirea pe care o da partea si din acceptarea pe care o face reprezentantul.
Partea mandantele imputerniceste o alta persoana mandatarul, procuratorul
sa se prezinte in proces in numele si in interesul sau, exercitindu-i drepturile
procesuale si indeplinindu-i obligatiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie
special, in sensul ca in cuprinsul sau este specificata imputernicirea de
reprezentare in procesul la care partea intelege sa nu se prezinte. Desi mandatul
de reprezentare poate fi dat oricarei persoane, in practica acest mandat se
incredinteaza unui avocat care, odata cu reprezentarea, acorda si asistenta
juridica; de aceea, o asemenea reprezentare se mai numeste si tehnica. |n cazul in
care mandatul este acordat altei persoane, aceasta trebuie sa fie asistata de
avocat, caci ea nu poate pune concluzii in sedinta de judecata, fiind doar prezenta
in locul partii. Modul in care se intocmeste mandatul de reprezentare este

DPPpg157

prevazut de legea civila si de legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de

avocat.
|n legatura cu dreptul de a fi reprezentat in procesul penal, Codul de
procedura penala face deosebire intre inculpat si celelalte parti din proces. Pentru
inculpat legea prevede, de regula, prezenta sa personala la sedinta de judecata,
determinata de ratiuni temeinice: inculpatul trebuie interogat, cu care ocazie se
poate observa reactia sa fata de infractiunea de care este invinuit, comportarea sa
fata de victima, fata de autoritati, elemente de care instanta urmeaza a tine seama
la individualizarea sanctiunii; de asemenea, pentru inculpat este necesara
participarea sa la proces, pe de o parte pentru a se putea apara cit mai bine, el
cunoscind toate datele in aparare, dar si pentru a controla modul in care se acorda
asistenta juridica de catre avocat. De aceea, reprezentarea inculpatului este
admisa numai in cauzele mai simple si mai putin grave, ori la indeplinirea unor
acte la care prezenta sa personala nu poate fi asigurata. Astfel, in cursul urmaririi
penale, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat conventional la actele de
urmarire penala la care are dreptul sa participe, afara de acelea la care prezenta
sa personala este obligatorie (ca ascultarea, confruntarea, prezentarea
materialului de urmarire, prelungirea duratei arestarii preventive de catre
instanta). La judecarea in prima instanta si la rejudecarea cauzei in fond in calea
de atac, inculpatul poate fi reprezentat numai in cauzele privitoare la infractiuni
pentru care legea prevede ca pedeapsa amenda sau inchisoarea de cel mult un an
(art. 174 lit. a). Legea se refera la natura si cuantumul pedepsei prevazute in
partea speciala a Codului penal, fara a se tine seama de cauzele de agravare sau
atenuare a pedepsei inscrise in partea generala a Codului. La judecarea in caile
de atac, in etapa admiterii in principiu, inculpatul poate fi reprezentat fara
restrictii (art. 174 lit. b); din moment ce cauza se rejudeca in fond, reapare insa
limitarea aratata anterior. |nsa legea prevede dreptul pentru organul de urmarire
sau instanta de judecata de a dispune prezentarea invinuitului sau inculpatului in
fata sa chiar in acele cauze in care reprezentarea este admisibila.
Reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale invinuitului sau
inculpatului prevazute intuitu personae si nici nu poate renunta la vreunul din
drepturile acestuia, fara un mandat special de renuntare.
Celelalte parti pot fi reprezentate in tot cursul procesului penal, fara nici o
limitare. Partea vatamata, partea civila daca sint persoane fizice lipsite de
capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa vor actiona in

DPPpg158

proces prin reprezentanti legali. |n cazul persoanelor juridice, reprezentantii

legali dau, de regula, mandat consilierilor juridici pentru a reprezenta persoana
juridica in fata autoritatilor judiciare.
Reprezentantii, desi participa in proces in locul partilor, nu au aceasta
calitate, ei fiind insa subiecte ale procesului penal, ca titulari de drepturi si
obligatii.
2) Substiuitul procesual

|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa

exercite un drept procesual in interesul uneia din partile din proces:

plingerea la organele de urmarire penala se poate face si de unul din soti

pentru celalalt sot, de catre copilul major pentru parinti (art. 222);

apelul poate fi declarat pentru partile din proces de catre aparator, iar pentru
inculpat si de catre sotul acestuia (art. 362 al.ult.);

pot cere revizuirea in favoarea unui condamnat sotul si rudele apropiate ale
acestuia (art. 396 lit. b).
Persoana imputernicita de lege sa exercite un drept procesual al uneia din

partile din proces, in numele sau, dar in interesul acesteia, are calitatea de
substituit procesual.
Calitatea de substituit procesual nu poate proveni decit in temeiul legii si se
poate referi numai la actele pe care aceasta le autorizeaza in mod expres. Spre
deosebire de reprezentant, care actioneaza in numele si in interesul partii pe care
o reprezinta (nomine et jure alieno), find obligat sa actioneze potrivit mandatului
si fiind raspunzator de indeplinirea obligatiilor asumate, substituitul procesual
actioneaza in numele sau, dar in interesul partii (nomine proprio sed jure alieno),
avind doar dreptul sa efectueze un act al partii si actionind numai atunci cind
considera necesar, fara a avea vreo raspundere daca nu actioneaza.
|ntrucit in exercitarea actiunii penale si a celei civile se include si folosirea
cailor de atac, substituitul procesual contribuie, ca subiect procesual, la
exercitarea acestor actiuni.

DPPpg159

Cap. III. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale si a

actiunii civile
I.11. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale
1.

Actiunea penala si procesul penal

1) Actiunea penala institutie de baza a procesului penal

Potrivit art.9, actiunea penala se pune in miscare si se exercita in tot cursul

procesului penal, fiind instrumentul juridic prin care persoana invinuita de
savirsirea unei infractiuni este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a
raspunde de incalcarea legii penale. Ca urmare, actiunea penala este o institutie
de baza a procesului penal, determinand inceperea, desfasurarea si finalizarea sa.
Inceperea procesului penal, in cazul savirsirii unei infractiuni, este determinata
de inevitabilitatea exercitiului actiunii penale, ceea ce implica identificarea
persoanei care a savirsit-o si tragerea ei la raspundere penala, prin punerea in
miscare a actiunii penale, dat fiind ca o asemenea actiune nu poate fi exercitata
decit impotriva unei persoane determinate; desfasurarea in continuare a
procesului penal este dinamizata de exercitarea actiunii penale, prin trimiterea
sau chemarea inculpatului in fata autoritatii judecatoresti si sustinerea invinuirii
in sedinta de judecata in vederea condamnarii sale penale; in fine, condamnarea
si punerea in executare a hotaririi judecatoresti definitive este o consecinta a
exercitiului actiunii penale prin care inculpatul a fost tras la raspundere penala19.
Desi este o institutie de baza a procesului penal, actiunea penala nu se
confunda cu procesul penal nici ca obiect si nici ca activitate. Procesul penal
constituie o activitate mai vasta, in care numai unul din elementele constitutive il
formeaza actiunea penala. |ntr-adevar, actiunea penala se pune in miscare intr-un
anumit moment al desfasurarii procesului penal, atunci cind se cunoaste sau se
presupune cine este autorul faptei penale; cita vreme persoana faptuitorului
ramine necunoscuta, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, dar procesul
19
De aceea, V. Dongoroz consider` c` ac]iunea penal` are o aptitudine
func]ional`, in sensul c` folosirea ei determin` inceperea [i apoi
dinamizarea procesului penal pin` la finalizarea lui, iar atunci cind nu are
aceast` aptitudine func]ional` impiedic` desf`[urarea procesului penal.
Subliniind rolul dinamizator al ac]iunii penale uneori [i al ac]iunii civile in
desf`[urarea procesului penal, credem c` termenul de folosire a ac]iunii
penale pentru inceperea [i desf`[urarea procesului penal nu se incadreaz` in
terminologia Codului de procedur` penal`, care intrebuin]eaz` doar termenii
de punere in mi[care [i de exercitare a ac]iunii penale, desf`[urarea
procesului penal fiind determinat` de scopul s`u, prev`zut in art. 1 Cod
procedur` penal`.

DPPpg160

penal trebuie sa inceapa si sa se desfasoare atit pentru constatarea, prin probe, a

faptei savirsite, cit si pentru descoperirea si identificarea faptuitorului. Deci
procesul penal se poate incepe si se poate desfasura fara o actiune penala pusa in
miscare, dar in scopul realizarii acestui act procesual. Dupa stingerea actiunii
penale prin hotarirea definitiva a instantei de judecata, procesul penal continua sa
se desfasoare cu punerea in executare a condamnarii penale, ceea ce implica acte
procesual-penale, dar in conditiile in care actiunea penala este stinsa. Procesul
penal este mai vast decit actiunea penala si pentru ratiunea ca in cadrul acestuia
se poate exercita si o actiune civila, alaturata actiunii penale. De asemenea, in
acelasi proces penal se pot pune in miscare si exercita mai multe actiuni penale,
daca inculpatul a savirsit mai multe fapte penale, dupa cum pot fi promovate si
exercitate mai multe actiuni civile, daca mai multe persoane s-au constituit parti
civile, depasindu-se astfel limitele exercitarii unei actiuni penale.
2) Unitatea de proces penal si pluralitatea de actiuni penale

Actiunea penala isi are izvorul in savirsirea unei infractiuni; daca s-au savirsit
mai multe infractiuni, fiecare infractiune savirsita va constitui izvorul unei
actiuni penale distincte. Daca mai multe infractiuni au fost savirsite de aceeasi
persoana, sub forma concursului real sau formal de infractiuni, in raport de
tratamentul sanctionator prevazut de legea penala, apare necesitatea ca toate
actiunile penale sa fie exercitate concomitent si finalizate printr-o singura
hotarire judecatoreasca. |n aceasta situatie exista un singur proces penal unitate
procesuala dar pluralitate de actiuni penale privind un singur inculpat.
Sint cazuri in care se savirsesc, de autori diferiti, infractiuni care au legaturi
intre ele, ceea ce, pentru o buna administrare a justitiei, impune judecarea tuturor
inculpatilor pentru toate infractiunile savirsite in cadrul aceluiasi proces penal,
economisindu-se astfel mijloacele procesuale si asigurindu-se o individualizare
cit mai corecta a sanctiunilor aplicate. {i in cazul unei astfel de conexitati intre
infractiuni diferite savirsite de inculpati diferiti, exista unitate de proces penal si
pluralitate de actiuni penale privind atit infractiunile, cit si inculpatii.
|n cazul savirsirii unei infractiuni continuate sau complexe, ori in caz de
participatie infractionala, in care exista pluralitate de acte materiale, de fapte si
de inculpati, dar unitate infractionala, procesul penal cuprinde o singura actiune
penala, caci, potrivit legii penale, s-a savirsit o singura infractiune.

DPPpg161
3) Pluralitatea de procese penale in cazul unei unitati

infractionale
Daca actiunea penala, izvorita dintr-o unitate infractionala, dar cu pluralitate
de acte materiale ori cu pluralitate de coautori, instigatori, complici, nu poate fi
exercitata o data pentru toate actele care o compun sau pentru toti participantii la
savirsirea ei, exista posibilitatea de a desfasura mai multe procese penale, in care
sa fie exercitata, partial, aceeasi actiune penala. Astfel, daca instigatorul si
complicele la savirsirea unei infractiuni au fost descoperiti dupa ce a fost judecat
si condamnat definitiv autorul ei, se poate incepe si desfasura un alt proces penal,
dar in care se exercita actiunea penala izvorita din aceeasi infractiune. De
asemenea, daca alte acte materiale ale aceleiasi infractiuni continuate sau alte
fapte care alcatuiesc aceeasi infractiune complexa au fost descoperite ulterior
exercitarii actiunii penale numai cu privire la unele acte sau fapte, intr-un alt
proces penal se poate exercita actiunea penala cu privire la noile acte sau fapte
descoperite, in vederea finalizarii actiunii penale pentru infractiunea unica in
integritatea sa. Desi, de regula, actiunea penala se exercita si se finalizeaza
intr-un singur proces penal, viata judiciara confirma si posibilitatea exercitarii si
finalizarii actiunii penale prin mai multe procese penale.
2.

Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale

1) Punerea in miscare a actiunii penale

A pune in miscare actiunea penala inseamna a efectua actul procesual

prevazut de lege prin care se formuleaza, impotriva unei persoane determinate,
invinuirea de savirsire a unei infractiuni si se declanseaza activitatea de tragere la
raspundere penala acesteia. |n literatura juridica se mai foloseste si denumirea de
deschidere sau promovare a actiunii penale, dar expresia punere in
miscare realizeaza imaginea dinamica a declansarii unei activitati care urmeaza
sa se desfasoare, sa inainteze spre o finalizare.
Prin punerea in miscare a actiunii penale ia nastere raportul procesual penal
fundamental (principal), in care subiectul activ al actiunii penale isi exercita
dreptul sau de a trage la raspundere penala pe invinuit, devenit inculpat, iar
acesta are obligatia de a se prezenta in fata autoritatii judecatoresti spre a
raspunde de invinuirea ce i se aduce. |n cadrul acestui raport, autoritatea sau
persoana care invinuieste are obligatia de a indeplini actele de invinuire potrivit
legii si adevarului, iar inculpatul, caruia i se recunoaste calitatea de parte in

DPPpg162

proces, are dreptul de a se apara impotriva invinuirii care i se aduce, ratiune

pentru care i se acorda importante si eficiente drepturi procesuale.
Actiunea penala se pune in miscare prin actul prevazut de lege, denumit act
de inculpare. Desi se face referire expresa in art. 9 al. 2 la actul de inculpare
prevazut de lege, totusi Codul de procedura penala nu indica in toate cazurile de
punere in miscare a actiunii penale care este actul de inculpare; astfel, in cazul in
care i se acorda instantei de judecata sau partii vatamate dreptul de a pune in
miscare actiunea penala, legea nu prevede prin ce act procesual se realizeaza
promovarea acestei actiuni, ceea ce a provocat discutii in literatura de
specialitate.
Actiunea penala poate fi pusa in miscare daca sint intrunite doua conditii
pozitive si una negativa. Conditiile pozitive sint:

constatarea ca s- a savirsit o infractiune;

cunoasterea persoanei sau persoanelor care au savirsit- o.

Daca prima conditie este suficienta pentru inceperea procesului penal, caci

acesta se poate desfasura si in rem, adica in legatura cu o infractiune savirsita,

actiunea penala nu poate fi pusa in miscare decit impotriva unei persoane
determinate in personam prezumtivul infractor a carui vinovatie trebuie
dovedita.
Conditia negativa pentru punerea in miscare a actiunii penale consta in
inexistenta vreunuia din cazurile care impiedica luarea unei asemenea masuri,
prevazute in art. 10.
Odata indeplinite aceste conditii, titularul exercitiului actiunii penale poate
dispune punerea in miscare a acestei actiuni prin actul de inculpare prevazut de
lege. Emiterea actului de inculpare se poate situa in diferite stadii de desfasurare
a procesului penal si se realizeaza prin acte procesuale diferite, in functie de
autoritatea sau persoana care il emite si de stadiul procesual in care are loc
punerea in miscare a actiunii penale.
Ministerul Public, ca titular principal al exercitiului actiunii penale, are
dreptul sa o puna in miscare in toate cazurile de savirsire de infractiuni, afara de
cele in care acest drept este rezervat altor autoritati sau persoane.
|n cursul urmaririi penale, imediat ce s-a retinut savirsirea unei infractiuni si
se cunoaste cine este faptuitorul, totodata neexistind nici un caz legal de
impiedicare, Ministerul Public pune in miscare actiunea penala, iar invinuitul
devine inculpat; actul de inculpare, in acest caz, este ordonanta de punere in

DPPpg163

miscare a actiunii penale (art. 255) emisa de procuror. |n cazul in care urmarirea
penala a avut loc fara punerea in miscare a actiunii penale, cauzele fiind mai
simple si mai putin grave, procurorul pune in miscare actiunea penala la
terminarea urmaririi, prin rechizitoriu (art. 262 pct. 1 lit. a), dupa care dispune
trimiterea in judecata a inculpatului si sesizeaza instanta de judecata; in acest
caz, rechizitoriul procurorului cuprinde doua acte procesuale punerea in
miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata a inculpatului.
|n cursul judecatii, actiunea penala este pusa in miscare de Ministerul Public
numai in mod exceptional, atunci cind se descopera in sarcina inculpatului si alte
infractiuni decit cele cuprinse in rechizitoriu sau se descopera participarea si a
altor persoane la savirsirea infractiunii judecate ori savirsirea de catre alte
persoane a unor infractiuni in legatura cu cea care se judeca (art. 336, 337); in
aceste cazuri, Ministerul Public este obligat sa ceara judecarea inculpatului si
pentru noile fapte penale savirsite sau judecarea si a altor persoane ce au savirsit
infractiuni in legatura cu cea care se judeca, pentru a se asigura o buna
administrare a justitiei. Actul de inculpare, in aceste cazuri, este declaratia orala
a procurorului de punere in miscare a actiunii penale, consemnata in incheierea
de sedinta.
Deci actul de inculpare emis de Ministerul Public, prin procurorul care
efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala ori prin procurorul care participa
la sedinta de judecata, consta in ordonanta de punere in miscare a actiunii penale,
in dispozitia scrisa inclusa in rechizitoriu, precum si in declaratia orala de punere
in miscare a actiunii penale consemnata in incheierea de sedinta.
Instanta de judecata, in mod exceptional, cind procurorul nu participa la
judecata, pune in miscare actiunea penala pentru noi fapte penale descoperite in
sarcina inculpatului, in legatura cu cea care se judeca, in conditiile art. 336,
printr-o incheiere de extindere a procesului penal. Desi in lege nu se considera in
mod expres ca aceasta incheiere este un act de inculpare, extinderea procesului
penal de catre instanta pentru noi fapte penale inseamna punerea in miscare a
actiunii penale impotriva inculpatului pentru aceste fapte, ceea ce constituie un
act de inculpare. Dreptul instantei de judecata de a pune in miscare actiunea
penala constituie o exceptie de la regula, caci intre functia procesuala de
invinuire, ce revine Ministerului Public, si functia de jurisdictie, ce revine
instantei de judecata, exista incompatibilitate.

DPPpg164

Actiunea penala se mai poate pune in miscare, in mod exceptional, si de catre

Camera Deputatilor si Senat, in sedinta comuna, printr-o hotarire de punere sub
acuzare a Presedintelui Romniei pentru inalta tradare (art. 84 al. 3 din
Constitutie). Dupa luarea unei astfel de hotariri, Parlamentul cere procurorului
general sa sesizeze, potrivit legii, Curtea Suprema de Justitie.
|n ce priveste actul de inculpare prin care partea vatamata pune in miscare
actiunea penala in cazurile prevazute de lege (art. 279 al. 2 lit. a), exista opinii
diferite in literatura de specialitate:

Persoana vatamata nu are acest drept si astfel, daca a introdus plingere

prealabila la instanta de judecata, potrivit art. 284, instanta este aceea care
implicit pune in miscare actiunea penala prin actul prin care se investeste cu
judecarea acelei cauze, adica printr-o incheiere.

Opinia contrara majoritara sustine ca plingerea prealabila introdusa de

partea vatamata la instanta de judecata, pentru una din infractiunile prevazute
in art. 279 al. 2 lit. a, constituie actul de inculpare, deci actul prin care se
pune in miscare actiunea penala.
Plingerea prealabila indeplineste toate conditiile unui act de inculpare:

cuprinde invinuirea adusa unei persoane determinate si are, totodata, efectul de a

obliga instanta sa procedeze la judecata pentru tragerea la raspundere penala a
inculpatului. |ntrucit instanta de judecata numai exceptional si printr-o prevedere
expresa a legii poate pune in miscare actiunea penala, in lipsa unei astfel de
dispozitii nu i se poate atribui functia de invinuire si in aceasta situatie; de altfel,
o incheiere de investire a instantei de judecata nici nu este prevazuta de lege,
considerindu-se doar ca, trecind la judecarea cuzei, instanta a retinut in mod
implicit ca actul de inculpare este legal intocmit. Plingerea prealabila adresata
instantei de judecata este similara cu citatia directa din dreptul francez si cu
actiunea directa din dreptul nostru pina in 1948, care produc efectul de punere
in miscare a actiunii penale.
2) Exercitarea actiunii penale

Dupa ce a fost pusa in miscare, actiunea penala este exercitata prin mai multe
acte procesuale care asigura supunerea inculpatului raspunderii penale. Au
dreptul sa exercite actiunea penala:

Ministerul Public in toate cauzele si pe toata durata procesului;

partea vatamata in cauzele in care participa la proces;

DPPpg165

instanta de judecata in cazul restrins in care a pus in miscare actiunea

penala.
Ministerul Public, prin procurorul care efectueaza sau supravegheaza

urmarirea penala, exercita actiunea penala prin emiterea rechizitoriului, in care se

dispune trimiterea in judecata a inculpatului si sesizarea instantei competente sa
judece cauza; prin aceasta activitate procurorul sustine invinuirea formulata in
actul de inculpare si cere instantei de judecata sa procedeze la judecarea si
condamnarea inculpatului. |n cursul judecatii, Ministerul Public, prin procurorul
care participa la sedinta de judecata, sustine invinuirea in fata instantei, prin
participarea la administrarea probelor de vinovatie si prin concluziile orale de
condamnare a inculpatului potrivit legii penale. Daca hotarirea pronuntata de
instanta nu este legala si temeinica, procurorul exercita caile de atac, care pot
agrava condamnarea inculpatului. Actele indicate constituie acte de exercitare a
actiunii penale, prin care aceasta este adusa pina la finalizare, prin hotarirea
instantei de judecata.
Partea vatamata, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale, contribuie,
alaturi de Ministerul Public, la dovedirea invinuirii in cadrul administrarii
probelor, si cere, prin concluziile orale pe care le formuleaza, atit in cursul
urmaririi penale, cit si al judecatii, condamnarea penala a inculpatului; in
cauzele in care actiunea penala se pune in miscare la plingerea prealbila, partea
vatamata are dreptul sa exercite caile de atac, ca act de exercitare a actiunii
penale.
Instanta de judecata, in cazurile in care poate pune in miscare actiunea
penala, o exercita in continuare din oficiu pina la solutionarea cauzei, prin
extinderea actiunii penale, cind este cazul (art. 335) si administrarea probelor de
invinuire.
3.

Cazurile in care punerea in miscare sau exercitarea actiunii

penale este impiedicata

1) Impedimente la punerea in miscare sau exercitarea actiunii

penale (art. 10)

Avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit
infractiuni, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau, daca a fost pusa in
miscare, nu mai poate fi exercitata cind nu exista temeiul juridic al raspunderii
penale infractiunea (art.17 al.2 Cod penal); impedimentele la punerea in
miscare sau exercitarea actiunii penale exista si atunci cind, desi s-a savirsit o

DPPpg166

infractiune, raspunderea penala este inlaturata printr-o cauza legala sau inlocuita
cu o altfel de raspundere juridica; in fine, cind nu este indeplinita vreo conditie
prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii penale. |n primele doua
categorii de cazuri, punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale este
obstaculata cu caracter definitiv, deoarece raspunderea penala nu poate interveni
fiind fie exclusa nu exista infractiune fie inlaturata printr-o cauza legala. |n
ultima categorie, impiedicarea este temporara, cit timp nu este indeplinita
conditia ceruta de lege; daca se indeplineste conditia ceruta, impiedicarea dispare
si actiunea penala poate fi promovata sau exercitata, afara de cazul in care
indeplinirea conditiei depinde de un termen care a fost depasit.
Cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a actiunii
penale sint prevazute in art.10 lit. aj. Cazurile de la lit. ae au in vedere cauze
care exclud raspunderea penala, prin inexistenta infractiunii, ceea ce lipseste
actiunea penala de temeiul ei juridic, infractiunea. La lit. gj sint prevazute
cazuri de inlaturare a raspunderii penale, ca urmare actiunea penala ramine fara
obiect, nemaifiind posibila tragerea la raspundere penala. |n fine, cazul de la lit. f,
care se refera la conditiile diferite, cu termen sau fara termen, constituie
impediment atit de drept penal, cit si de drept procesual penal, care nu permite
promovarea actiunii penale cit timp este pendent.
Printre impedimentele rezultate din intervenirea unei cauze de inlaturare a
raspunderii penale sint enumerate numai acelea cu un caracter mai general, ca
amnistia, prescriptia, decesul faptuitorului, retragerea plingerii prealabile si
impacarea; legea penala prevede si alte cauze care au ca efect apararea de
pedeapsa, ceea ce atrage in fond o inlaturare a raspunderii penale; pentru
exactitate, ar trebui ca in art. 10 sa se adauge un caz distinct de impiedicare a
punerii in miscare sau de exercitare a actiunii penale, anume exista vreuna din
cauzele prin care legea apara de pedeapsa. Pina la completarea in acest sens a
art. 10, practica judiciara a consemnat astfel de cauze ca impedimente la punerea
in miscare sau la exercitarea actiunii penale.
Codul de procedura penala imparte cazurile inscrise in art. 10 in doua
categorii, in raport de solutia pe care o determina in cazul constatarii lor: toate
cazurile de la lit. ae atrag, in cursul urmaririi penale, solutia de scoatere de sub
urmarire, iar in cursul judecatii solutia de achitare; cazurile de la lit. fj, precum
si cele care apara de pedeapsa atrag, in cursul urmaririi penale incetarea
urmaririi, iar in cursul judecatii incetarea procesului penal. Dat fiind ca solutia

DPPpg167

pe care o atrage un caz sau altul de impiedicare a punerii in miscare sau a

exercitarii actiunii penale are importanta in finalizarea procesului penal, aceste
cazuri vor fi examinate in cadrul celor doua categorii indicate.
2) Cazurile de impiedicare rezultate din lipsa temeiului juridic al

actiunii penale (inexistenta infractiunii)

Potrivit art. 10 lit. ae, sint astel de cazuri:
a)

Fapta nu exista

Datorita unui denunt mincinos, a unor investigatii superficiale, s-a considerat

ca s-a savirsit o fapta cu caracter penal, dar ulterior s-a stabilit ca o astfel de fapta
nu a vut loc in realitatea obiectiva. Fara fapta nu exista infractiune si, ca urmare,
nici temei pentru o actiune penala.
b)

Fapta nu este prevazuta de legea penala sau nu prezinta

gradul de pericol social al unei infractiuni

Fapta nu este prevazuta de legea penala (lit. b) Acest caz este incident
atunci cind fapta savirsita nu isi are incriminare in nici o prevedere a legii penale,
fapta fiind de natura civila, disciplinara, contraventionala sau este o fapta care
initial a fost prevazuta de legea penala, dar apoi a fost dezincriminata. Lipsind o
trasatura esentiala a infractiunii prevederea in legea penala nu exista
infractiune.
Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (lit. b1) |n
cazul in care fapta este savirsita in conditiile art. 181 Cod penal, desi este
prevazuta de legea penala, nu constituie infractiune, lipsind actiunea penala de
temei juridic.
c)

Fapta nu a fost savirsita de invinuit sau inculpat

|nvinuirea initiala impotriva unei persoane s-a dovedit neintemeiata; in acest

caz nu mai poate fi pusa in miscare sau exercitata actiunea penala impotriva
acestei persoane, ci trebuie indreptata impotriva persoanei care a savirsit fapta.
d)

Faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale

infractiunii

Lipsa unuia din elementele constitutive ale infractiunii face ca fapta sa nu

aiba caracter penal, astfel ca pentru aceasta fapta nu poate fi promovata o actiune
penala. Lipsa intentiei, in cazul infractiunilor care se pot savirsi numai
intentionat, lipsa caracterului repetat al faptei sau a altei imprejurari care
constituie element constitutiv, lipseste de temei juridic actiunea penala.

DPPpg168

e)

Exista una din cauzele care inlatura caracterul penal al

faptei

Codul penal (art. 4451) prevede urmatoarele cauze generale cu acest efect:
legitima aparare, starea de necesitate, constringerea fizica si constringerea
morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia completa involuntara, minoritatea
faptuitorului pina la virsta cind nu raspunde penal, eroarea de fapt. Sint si cauze
speciale care inlatura caracterul penal al faptei: efectuarea probei veritatii in caz
de insulta si calomnie (art. 207 Cod penal), darea de mita prin constringere (art.
255 al. 2), adulterul ingaduit (art. 304 al. 6), lipsa dublei incriminari in aplicarea
principiului universalitatii legii penale (art. 6).
*

Unele din cauzele prevazute de lege in art. 10 lit. ae opereaza in rem, nefiind
influentate de persoana faptuitorului (inexistenta faptei, fapta nu este prevazuta
de legea penala); alte cazuri opereaza numai in personam (fapta nu a fost
savirsita de invinuit, iresponsabilitatea, minoritatea sub 14 ani). Sint si cazuri
care opereaza si in rem si in personam (fapta nu are gradul de pericol social al
unei infractiuni). Unele cazuri pot fi stabilite inca de la inceputul cercetarii
(virsta sub 14 ani, fapta nu este prevazuta de legea penala), dar altele nu pot fi
cunoscute decit dupa lamurirea completa a faptelor (legitima aparare, efectuarea
probei veritatii).
3) Cazuri in care actiunea penala nu poate fi exercitata decit in

anumite conditii, care nu sint indeplinite, sau este lipsita de

obiect
Potrivit art. 10 lit. fj sint astfel de cazuri:
f)

Lipseste plingerea realabila a persoanei vatamate,

autorizarea sau sesizarea organului competent, ori alta
conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in
miscare a actiunii penale

Acest caz are in vedere mai multe situatii, cu reglementari diferite, dar efectul
comun de a impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale.
Lipsa plingerii prealabile, fiind o cauza care inlatura raspunderea penala (art.
131 Cod penal), face ca actiunea penala sa fie lipsita de obiect, deci
neexercitabila. Se asimileaza cu lipsa plingerii prealabile si introducerea ei de
catre o alta persoana decit persoana vatamata sau peste termenul prevazut de lege
(art. 282, 284). Lipsa plingerii prealabile nu impiedica punerea in miscare a

DPPpg169

actiunii penale in cazul in care persoana vatamata este o persoana lipsita de

capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa, deoarece actiunea penala se
poate pune in miscare si din oficiu (art. 131 al.ult. Cod penal).
Lipsa autorizatiei prealabile, atunci cind este prevazuta de lege necesitatea
unei astfel de autorizatii, are acelasi efect de impiedicare a punerii in miscare sau
de exercitare a actiunii penale. Astfel:

deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau trimis in

judecata penala fara incuviintarea Camerei din care face parte, dupa
ascultarea sa (art. 69 din Constitutie);

numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele Romniei au dreptul sa

ceara urmarirea penala a membrilor guvernului pentru faptele savirsite in
exercitiul functiei lor (art. 108 al. 2 din Constitutie);

se cere o autorizatie prealabila din partea procurorului general in cazul

aplicarii principiului realitatii legii penale (art. 5 Cod penal);

magistratii nu pot fi cercetati fara avizul Ministerului Justitiei (art. 75 L.O.J.),

iar judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie fara autorizarea Presedintelui
Romniei (art. 59 din Legea Curtii Supreme de Justitie).
Lipsa sesizarii organului competent, cum este lipsa sesizarii:

din partea comandantului pentru infractiunile prevazute in art. 331336, 348,

353354 Cod penal;

din partea organului competent al cailor ferate pentru infractiunile prevazute

in art 273 al. 1, 274 al. 1 si 275 al. 1 si 2 Cod penal;

din partea conducatorului unitatii careia ii apartine nava ori inpectoratului de

navigatie civila, pentru infractiunile prevazute in art. 108114 din Decretul
nr. 443/1972 privind navigatia civila, ori a comandantului navei pentru
infractiunile prevazute in art. 117119 din acelasi decret.
Lipsa exprimarii dorintei guvernului strain in cazul infractiunilor la care se

refera art. 171 Cod penal.

|n toate aceste situatii prevazute de lege, neindeplinirea conditiei prevazute
impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale pentru infractiunile
si persoanele la care se refera impedimentul.
a)

A intervenit amnistia, prescriptia sau decesul

faptuitorului

Amnistia (art. 119 Cod penal) si prescriptia raspunderii penale (art. 121124
Cod penal) sint cauze legale de inlaturare a raspunderii penale, lipsind astfel de

DPPpg170

obiect actiunea penala. Raspunderea penala fiind personala, decesul faptuitorului

inlatura pe cale naturala aceasta raspundere, impiedicind punerea in miscare sau
exercitarea actiunii penale.
b)

A fost retrasa plingerea prealabila ori partile s-au

impacat

Acest caz se limiteaza la infractiunile pentru care legea prevede ca retragerea

plingerii prealbile (art. 131 al. 2 Cod penal) ori impacarea partilor (art. 132 Cod
penal) inlatura raspunderea penala si numai daca sint intrunite conditiile
prevazute de lege. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu impacarea
se face numai de reprezentantii legali, iar cei cu capacitate de exercitiu restrinsa
se pot impaca cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. |mpacarea
partilor produce efecte si atunci cind actiunea penala a fost pusa in miscare din
oficiu; retragerea plingerii prealabile in asemenea cazuri nu inlatura raspunderea
penala si nu impiedica desfasurarea in continuare a procesului penal; retragerea
ulterioara a autorizatiei date sau a sesizarii comandantului nu inlatura
raspunderea penala, nefiind prevazuta de lege drept cauza de aceasta natura.
c)

S- a dispus inlocuirea raspunderii penale

S-a dispus inlocuirea raspunderii penale cu o raspundere care atrage o

sanctiune cu caracter administrativ (art. 90, 91, 98 Cod penal); find inlocuita
raspunderea penala, este stinsa si actiunea penala care are ca obiect aceasta
raspundere.
d)

Exista autoritate de lucru judecat

Daca s-a pronuntat de instanta penala o hotarire definitiva cu privire la

actiunea penala, aceasta se stinge prin solutionare si nu se mai poate pune in
miscare sau exercita o noua actiune penala impotriva aceleiasi persoane si cu
privire la aceeasi fapta, chiar sub o incadrare juridica diferita. Conditiile in care
opereaza autoritatea de lucru judecat vor fi examinate in legatura cu efectele
hotaririi penale definitive.
*

Codul penal prevede si cauze de nepedepsire sau de aparare de pedeapsa,

care constituie, de asemenea, impedimente la punerea in miscare sau exercitarea
actiunii penale. Sint astfel de imprejurari:

desistarea si impiedicarea rezultatului, in caz de tentativa (art. 22);

impiedicarea consumarii infractiunii, in caz de complicitate (art. 30);

denuntarea faptei inainte de a fi descoperita (art. 167, 170, 255, 262);

DPPpg171

inlesnirea arestarii celorlalti participanti (art. 170, 172, 262);

retragerea in termen util a marturiei mincinoase (art. 260);

tainuirea, favorizarea sau omisiunea denuntarii pentru unele infractiuni

savirsite de sot sau ruda apropiata (art. 221, 262 al. 2, 264 al. 4);

anularea uneia dintre casatorii in caz de bigamie (art. 303);

iertarea de catre sotul nevinovat, moartea acestuia, precum si anularea

casatoriei sotului vinovat, in caz de adulter (art. 304);

casatoria intre autor si victima in caz de viol necalificat si raport sexual cu o

minora (art. 197 al.ult.) etc.
Cauzele de nepedepsire pot fi prevazute si in legi care au dispozitii penale.
Cauzele prevazute in art. 10 lit. fj pot opera numai in rem (amnistie

neconditionata, prescriptie), numai in personam (decesul faptuitorului) sau si in

rem si in personam (impacare, autoritatea lucrului judecat).
Pe linga cazurile prevazute in art. 10 lit. fj si cele de nepedepsire, care
inlatura raspunderea penala, mai sint si cazuri de imunitate politica si de
imunitate de jurisdictie.
Cazurile de imunitate politica sint prevazute in Constitutia Romniei:

Presedintele Romniei se bucura de imunitate in cursul mandatului sau (art.

84), ceea ce presupune ca nu raspunde penal pentru vreo infractiune savirsita
in aceasta perioada de timp, cu exceptia inaltei tradari; el nu poate fi tras la
raspundere juridica nici pentru actele si opiniile manifestate in cursul
mandatului sau, intarindu-se astfel pozitia sa de reprezentant al statului
rom#n si de garant al independentei nationale, al unitatii si integritatii
teritoriale a tarii.

Se bucura de imunitate politica si deputatii si senatorii, dar numai pentru

voturile si opiniile exprimate in exercitarea mandatului, asigurindu-se astfel o
dezbatere libera si fara constringeri a problemelor politice ale tari, care pot da
loc la insulte, calomnii (art. 70).
Imunitatea de jurisdictie (art. 8 Cod penal) se refera la reprezentantii corpului

diplomatic ai statelor straine sau la alte persoane care, in conformitate cu

conventiile internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a statului rom#n20.

20

Nominalizarea acestor persoane se face in cursurile de drept penal [i de

drept interna]ional public.

DPPpg172
4.

Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare

a punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale

1) Actele de urmarire penala si de judecata prin care se impiedica

inceperea sau continuarea procesului penal

|n lipsa vreunuia din cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau
exercitarii actiunii penale, procesul penal se incepe si se desfasoara pina la
finalizarea lui prin condamnarea penala a inculpatului pentru infractiunea cu care
a fost sesizata instanta de judecata. Deci condamnarea penala are loc ori de cite
ori actiunea penala este intemeiata, nu este stinsa printr-o cauza legala si nu
exista vreun impediment in exercitarea ei.
Daca se cunosc inca de la sesizarea autoritatilor judiciare penale existenta
vreunuia din cazurile prevazute in art. 10 sau din cele similare acestora, procesul
penal nu poate incepe; cum multe din aceste cazuri se constata dupa inceperea
procesului penal sau ele intervin in cursul desfasurarii procesului, acesta nu mai
poate continua din momentul descoperirii sau intervenirii cazului respectiv. Deci
exista o strinsa legatura intre inceperea si continuarea procesului penal si punerea
in miscare si exercitarea actiunii penale, in sensul ca atita timp cit actiunea
penala poate fi pusa in miscare si exercitata, procesul penal se poate porni si
desfasura, dupa cum atunci cind exista vreun impediment la punerea in miscare
sau la exercitarea actiunii penale, acesta devine un impediment si pentru
inceperea sau desfasurarea procesului penal.
a) Cind cazul de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale este evident

chiar din momentul sesizarii organului de urmarire penala (lipsa plingerii

prealabile, a autorizatiei prealabile, amnistia, decesul faptuitorului),
procurorul dispune, prin rezolutie, neinceperea urmaririi penale (art. 228 al.
6), deoarece ar fi inutil un proces penal in care de la inceput se cunoaste ca
nu poate fi pusa in miscare actiunea penala. Fac exceptie de la ceasta regula
cazurile prevazute in art. 10 lit. b1 si i (fapta nu prezinta gradul de pericol al
unei infractiuni si inlocuirea raspunderii penale), fiind necesar un proces
penal in care sa se poata da o sanctiune cu caracter administrativ.
b) Daca s-a inceput procesul penal si cazul de impiedicare a punerii in miscare

sau de exercitare a actiunii penale s-a constatat in cursul urmaririi penale,

procurorul are la dispozitie trei modalitati de a intrerupe continuarea
procesului penal (art. 11 lit. ac):

DPPpg173

clasarea cauzei cind nu exista invinuit in cauza; se considera ca

nu exista invinuit in cauza atunci cind fapta nu este imputabila vreunei

persoane sau cind nu se cunoaste cine este faptuitorul, fiind astfel
imposibila tragerea la raspundere a unei persoane determinate; daca se
cunoaste persoana fizica, dar nu se cunoaste inca identitatea sa, se
considera ca exista invinuit in cauza si se procedeaza la cercetari pentru
identificarea sa;

scoaterea de sub urmarire atunci cind exista invinuit in cauza si

s-a constatat existenta unuia din cazurile ce determina lipsa temeiului

juridic al actiunii penale (art. 10 lit. ae); prin aceasta solutie, procurorul
recunoaste inexistenta infractiunii pentru care s-a inceput urmarirea
penala;

incetarea urmaririi penale atunci cind exista invinuit sau

inculpat in cauza si se constata existenta unuia din cazurile prevazute in

art. 10 lit. fj, din cele de nepedepsire sau de imunitate; aceasta solutie
justifica desfasurarea urmaririi, pentru infractiunea savirsita de invinuit
sau inculpat, dar urmarirea penala nu mai poate continua cita vreme
actiunea penala devine fara obiect sau este impiedicata sa fie exercitata.
c) |n cursul judecatii, deci dupa ce actiunea penala a fost pusa in miscare si

exercitata din eroare, daca se constata existenta vreunuia dintre cazurile de

impiedicare sau daca vreunul din aceste cazuri intervine intre timp, instanta
de judecata poate pronunta urmatoarele doua solutii:

achitarea inculpatului atunci cind a intervenit unul din cazurile

prevazute in art. 10 lit. ae, avind aceeasi justificare ca si la solutia de

scoatere de sub urmarire, dar cu autoritatea hotaririi judecatoresti;

incetarea procesului penal cind se constata existenta unuia din

cazurile prevazute in art. 10 lit. fj sau vreun caz de aparare de pedeapsa

ori de imunitate, solutie corespunzatoare, ca temei juridic, celei de
incetare a urmaririi penale.
Rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale, rezolutia sau
ordonanta procurorului de clasare, scoatere de sub urmarire sau de incetare a
urmaririi penale, hotarirea instantei de judecata de achitare sau de incetare a
procesului penal sint acte procesuale, prin care se da efect cauzelor de
impiedicare a punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale si se obstaculeaza

DPPpg174

inceperea procesului penal, iar daca aceasta totusi a inceput, se pune capat
urmaririi sau judecatii.
|n cazul in care se constata existenta mai multor cazuri de impiedicare a
punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale, dintre care unele se inscriu in
art. 10 lit. 1e, iar altele in art. 10 lit. fj, au prioritate cazurile care exprima
inexistenta infractiunii, determinind astfel scoaterea de sub urmarire, iar in cazul
judecatii achitarea inculpatului. Existenta mai multor cazuri de inlaturare a
raspunderii penale determina o prioritate de ordin cronologic, caci odata stinsa
actiunea penala in temeiul unei cauze legale, celelalte cauze nu mai au ce stinge.
Atunci cind actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau exercitata pe
temeiul ca fapta nu este prevazuta de legea penala (art. 190 lit. b), ii lipseste un
element constitutiv al infractiunii (lit. d) sau exista o cauza care inlatura
caracterul penal al faptei (lit. e), procurorul care dispune scoaterea de sub
urmarire sau instanta de judecata care pronunta achitarea, daca apreciaza ca fapta
ar putea atrage masuri sau sanctiuni de alta natura decit cele penale, sesizeaza
organul competent; in acest mod, o contraventie, o abatere disciplinara, care
initial era considerata in mod gresit ca infractiune, urmeaza a fi totusi
sanctionata, dar cu masurile sau sanctiunile corespunzatoare naturii sale juridice.
2) Continuarea procesului penal, la cererea invinuitului sau

inculpatului, dupa stingerea actiunii penale (art. 13)

Daca invinuitul sau inculpatul se considera nevinovat, are interesul legitim sa
se dispuna scoaterea de sub urmarire penala sau sa se pronunta achitarea sa. La
obtinerea acestei rezolvari a procesului penal se poate opune intervenirea
amnistiei, a prescriptiei sau retragerea plingerii prealabile, care atrag din oficiu
incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului penal, impiedicind astfel pe
invinuit sau inculpat sa dovedeasca nelegalitatea sau netemeinicia invinuirii ce i
s-a adus. Legea acorda invinuitului sau inculpatului posibilitatea de a cere
continuarea procesului penal, in caz de amnistie, prescriptie a raspunderii penale
sau de retragere a plingerii prealabile, iar procurorul sau instanta de judecata are
obligatia de a desfasura in continuare procesul penal in vederea constatarii unuia
din cazurile prevazute in art. 10 lit. ae. Daca s-a constatat existenta unuia din
aceste cazuri, procurorul in cursul urmaririi penale va dispune scoaterea de
sub urmarire, iar instanta de judecata in cursul judecatii va pronunta achitarea
inculpatului, dind astfel satisfactie invinuitului sau inculpatului invinuit pe
nedrept. |n cazul in care inculpatul nu a reusit sa-si dovedeasca nevinovatia,

DPPpg175

actiunea penala ramine in continuare stinsa prin amnistie, prescriptie sau

retragerea plingerii prealabile, dispunindu-se de procuror incetarea urmaririi, iar
in cursul judecatii instanta pronuntind incetarea procesului penal.
Dreptul invinuitului sau inculpatului de a dispune asupra desfasurarii
procesului penal in continuare, desi a intervenit amnistia, prescriptia sau
retragerea plingerii prealabile, decurge din dreptul sau la aparare, prin care poate
combate invinuirea pina la infirmarea ei ca netemeinica.
I.12. Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile
1.

Punerea in miscare actiunii civile

1) Modalitatile prin care se realizeaza obiectul actiunii civile

Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului,

precum si a partii responsabile civilmente, in vederea repararii juste si integrale a
pagubelor cauzate prin infractiune. Conditiile in care poate interveni raspunderea
civila si modalitatile prin care aceasta se realizeaza sint reglementate de legea
civila, la care face trimitere si dispozitia art. 14 Cod procedura penala. Aceste
dispozitii, care se refera numai la actiunea civila exercitata in procesul penal,
prevad doua modalitati de reparare a pagubelor produse prin infractiuni:
repararea in natura si plata unei despagubiri banesti. Cele doua modalitati pot fi
cumulate in vederea asigurarii unei reparatii juste si integrale a pagubei cauzate.
|n ce priveste repararea in natura, Codul de procedura penala prevede patru
modalitati:

restituirea lucrului;

restabilirea situatiei anterioare savirsirii infractiunii;

desfiintarea totala sau partiala a unui inscris;

prin orice alt mijloc de reparatie.

Cind lucrurile apartinind partii civile au fost ridicate de la invinuit sau

inculpat, i se restituie acesteia, ca masura provizorie, urmind ca prin hotarirea

instantei sa se definitiveze restituirea. Daca lucrurile apartinind partii civile nu au
fost ridicate de la invinuit sau inculpat ori de la persoana la care se afla in mod
ilegal, instanta de judecata obliga la restituirea lor si, pentru cazul in care nu se
vor mai gasi la executarea hotaririi, obliga la repararea pagubei prin echivalent
banesc. |n cazul in care savirsirea infractiunii atrage o schimbare a situatiei
anterioare, producatoare de prejudiciu material partii civile, repararea pagubei se
face in natura prin restabilirea situatiei dinaintea infractiunii; procurorul poate

DPPpg176

lua o masura provizorie in acest sens, iar instanta de judecata o definitiveaza prin
hotarirea sa. Sint cazuri cind repararea pagubei se obtine prin desfiintarea totala
sau partiala a unui inscris, cum ar fi un testament falsificat, desfiintarea fiind o
solutie de competenta instantei de judecata. Legea se refera si la orice alt mijloc
de reparare care nu comporta despagubiri banesti, urmind ca practica sa
concretizeze aceasta modalitate. Repararea in natura a pagubei cauzate prin
infractiune are prioritate fata de repararea prin despagubiri banesti. |nsa cind prin
repararea in natura paguba nu s-a acoperit decit in parte (lipsa de folosinta a
bunului sau uzura sa), trebuie acordate in completare si despagubiri banesti.
Desi are caracter subsidiar, repararea pagubei prin despagubiri banesti se
intilneste cel mai des in practica penala a instantelor judecatoresti. Astfel:

in cazul infractiunilor contra patrimoniului, despagubirea baneasca reprezinta

valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul cheltuielilor pentru
repararea lucrurilor degradate, sumele de bani efectiv sustrase sau obtinute
prin inselaciune, abuz de incredere;

pagubele produse prin infractiunile contra persoanei pot fi reparate prin

despagubiri banesti reprezentind sumele cu care victima unui omor
contribuia la intretinerea unei persoane, chiar daca nu exista vreo obligatie
legala, sumele efectiv cheltuite cu ingrijirea medicala, iar in caz de
invaliditate (totala sau partiala) cu diferenta dintre venitul avut inainte de
savirsirea infractiunii si venitul obtinut ca urmare a invaliditatii suferite etc.
Pe linga valoarea pagubei efectiv suferite (damnum emergens), despagubirea

baneasca trebuie sa cuprinda (art. 14 al.ult.) si folosul nerealizat (lucrum

cessans), care poate fi dobinda legala aferenta de la data savirsirii infractiunii si
pina la achitarea sumei datorate, beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat
pina la repararea si repunerea lui in functiune etc. Practica autoritatilor judiciare
s-a confruntat cu modalitati diferite de pagube efective aduse patrimoniului prin
savirsirea de infractiuni, precum si de foloase nerealizate. Dupa 1989 s-a
accentuat jurisprudenta care acorda despagubiri pentru daune morale, cauzate
prin infractiune, calcularea lor facindu-se dupa mai multe criterii.
|n cadrul procesului penal, despagubirea trebuie calculata in raport de
valoarea integrala a pagubei, stabilita prin probe, nefiind justificata luarea in
consideratie a unor criterii subiective (cum ar fi situatia materiala a inculpatului
si a partii civile). |n cazul in care prin dispozitii legale se prevede un anumit mod
de evaluare a pagubelor, se aplica aceste dispozitii.

DPPpg177

Despagubirea baneasca poate fi stabilita intr-o suma globala sau in sume

platibile periodic, in special in cazul pagubelor produse prin moartea sau
vatamarea victimei; la calcularea despagubirilor se tine seama, in caz de culpa
comuna cu a victimei, de gravitatea celor doua culpe.
Coautorii, instigatorii si complicii, daca sint trasi la raspundere penala in fata
instantei de judecata, raspund solidar de intreaga paguba cauzata prin actele lor;
tainuitorul raspunde solidar numai pina la valoarea bunurilor pe care le-a tainuit,
iar favorizatorul raspunde civil solidar cu autorul numai in cazul in care a dat
ajutor pentru asigurarea folosului infractiunii si in limitele acestuia.
Raspunde solidar cu inculpatul, pentru intreaga paguba cauzata de acesta, si
partea responsabila civilmente, dar in limitele raspunderii sale civile; insa daca
inculpatul (printr-o tranzactie) intelege sa plateasca despagubirile cerute de
partea civila, raspunderea partii responsabile civilmente se limiteaza la paguba
efectiv produsa de inculpat.
Desi raspunderea solidara decurge din producerea unei pagube prin aceeasi
fapta sau in urma unei dispozitii legale, practica judiciara a retinut solidaritatea si
in cazul in care un prejudiciu unic s-a produs prin doua infractiuni calificate
deosebit, savirsite de mai multe persoane (de exemplu neglijenta in serviciu a
casierului care a uitat casa de bani deschisa si furtul savirsit de cel care si-a
insusit banii, profitind de situatia lasata de casier).
2) Dreptul de optiune in ce priveste punerea in miscare a actiunii

civile
|n cazul in care s-a inceput procesul penal cu privire la o infractiune prin care
s-a produs un prejudiciu, persoana vatamata are deschise doua cai:

sa se adreseze instantei civile cu actiunea sa civila, in care caz se incepe si se

desfasoara un proces potrivit regulilor de drept procesual civil;

sa se constituie parte civila in procesul penal, exercitind astfel actiunea civila

alaturata actiunii penale.
Dreptul de a alege intre calea penala si calea civila se numeste drept de

optiune.
Pentru persoana vatamata este mult mai avantajos sa exercite actiunea civila
in cadrul procesului penal, ratiune pentru care aceasta este calea aleasa in cele
mai multe cazuri. |n vederea apararii intereselor legitime ale unor persoane, care
au suferit pagube de pe urma unei infractiuni, se prevedere chiar obligatia pentru
acestea sa indrepte actiunea civila la autoritatea judiciara penala; astfel, potrivit

DPPpg178

art. 221 al. 4, unitatea de stat pagubita prin infractiune este obligata sa sesizeze
organul de urmarire penala pentru cercetarea infractiunii care i-a adus o paguba
si sa se constituie parte civila, ceea ce inlatura, implicit, dreptul de optiune. Acest
drept este ingradit si in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
aceasta capacitate restrinsa deoarece, in cazul in care s-au produs pagube in
patrimoniului lor, actiunea civila se exercita si din oficiu, obligind astfel la
alegerea caii penale. |n cazurile in care se aplica procedura urgenta de urmarire si
de judecata a infractiunilor flagrante, daca judecata actiunii civile ar intirzia
solutionarea actiunii penale, persoana vatamata este indreptata la instanta civila
(art. 476), ingradindu-i-se astfel dreptul de optiune.
Odata ce dreptul de optiune a fost exercitat si persoana vatamata a ales calea
de valorificare a pretentiilor sale civile, optiune devine irevocabila, in sensul ca
nu se mai poate parasi calea aleasa spre a se indrepta la cealalta cale (electa una
via non datur recursus ad alteram). Consecintele acestei reguli sint foarte
importante pentru persoana vatamata fiindca, prin parasirea instantei penale sau a
celei civile, se pierde insusi dreptul de a obtine repararea pagubei pe cale
judiciara, calea alternativa fiind exclusa.
Pentru a nu se crea totusi obstacole in realizarea reparatiilor civile, s-au
prevazut si unele exceptii de la regula electa una via. Astfel, partea civila
poate parasi calea penala si sa se adreseze cu actiunea sa civila la instanta civila
in urmatoarele situatii:

cind urmarirea sau judecata penala a fost suspendata (art. 19 al. 3), intrucit in
tot timpul suspendarii procesului penal actiunea civila este tinuta pe loc si nu
se stie cind va fi reluat procesul;

cind procurorul a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi

penale (art. 242, 249), situatie in care cauza nu mai ajunge in fata instantei de
judecata, singura autoritate care are dreptul sa acorde despagubiri civile;

cind legea prevede ca instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata

(art. 20).
Persoana vatamata care a pornit, ca reclamant, actiunea civila in fata instantei

civile, poate parasi aceasta instanta pentru a se adresa autoritatilor judiciare

penale in doua situatii:

cind punerea in miscare a actiunii penale a avut loc dupa ce fusese pornita
actiunea civila la instanta civila, caci in momentul introducerii actiunii nu
avea inca deschisa calea penala;

DPPpg179

cind procesul penal a fost reluat dupa suspendare, incetarea urmaririi sau
scoaterea de sub urmarire, dindu-i-se dreptul de a se adresa caii penale.
Cu toate acestea, daca prima instanta a pronuntat o sentinta civila, chiar daca

nedefinitiva (art. 19 al.ult.), nu mai este permisa parasirea caii civile, spre a se
evita pronuntarea a doua hotariri una civila si alta penala impotriva aceleiasi
persoane cu privire la raspunderea pentru aceeasi paguba.
3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile in procesul

penal
Actiunea civila se pune in miscare in procesul penal de catre persoana
vatamata prin constituirea de parte civila, care se obtine printr-o declaratie
scrisa sau orala de constituire de parte civila, facuta in fata organelor de urmarire
sau a instantei de judecata, ori printr-o cerere scrisa sau orala prin care se solicita
reparatii civile de la inculpat si de la partea responsabila civilmente. Constituirea
de parte civila se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii
numai pina la inceperea cercetarii judecatoresti, inainte de citirea actului de
sesizare a instantei. |ntrucit actiunea civila se alatura actiuni penale puse in
miscare in cadrul procesului penal, punerea in miscare a actiunii civile trebuie sa
aiba loc concomitent sau dupa ce actiunea penala a fost pusa in miscare. Dupa
constituirea de parte civila, persoana vatamata devine parte in procesul penal, cu
denumirea de parte civila.
Dupa punerea in miscare a actiunii civile, partea civila o exercita in fata
organelor de urmarire penala si a instantei de judecata prin participarea la
efectuarea actelor de urmarire si de judecata, personal sau prin aparatorul sau,
actionind pentru administrarea probelor privitoare la pretentiile sale, ridicind
exceptii si punind concluzii cu privire la temeinicia si legalitatea pretentiilor sale
civile si prin cererea expresa de a fi obligati inculpatul si partea responsabila
civilmente la repararea pagubei pe care a suferit-o; de asemenea, in cazul in care
nu este multumita de solutiile date de procuror cu privire la cererile sale, se poate
plinge procurorului ierarhic superior, iar impotriva hotaririlor judecatoresti
referitoare la actiunea sa civila poate exercita caile de atac.
Exercitarea actiunii civile, prin actele procesuale indicate, se face
concomitent cu exercitarea actiuni penale de catre Ministerul Public sau partea
vatamata, astfel incit cele doua actiuni sa fie aduse impreuna in fata instantei de
judecata si sa poata fi solutionate prin aceeasi hotarire. |n vederea exercitarii
concomitente a actiunii civile cu exercitarea actiuni penale, procurorul poate

DPPpg180

sustine in fata instantei actiunea civila (art. 18 al. 1), iar instanta de judecata are
obligatia de a avea rol activ in dovedirea, sustinerea si solutionarea actiunii civile
(art. 287), chiar daca partea civila nu se prezinta la judecata.
Cind paguba a fost cauzata unitatilor prevazute in art. 145 Cod penal sau
persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu aceasta capacitate restrinsa,
actiunea civila se exercita si din oficiu, chiar daca persoana vatamata nu s-a
constituit parte civila sau a renuntat, cu incalcarea legii, la reparatii civile; in
astfel de cazuri, lipsa de constituire de parte civila sau renuntarea la reparatii
civile este supusa controlului instantei de judecata, care poate obliga la
despagubiri civile daca se constata existenta pagubei si raspunderea civila a
inculpatului. Exercitarea actiunii civile din oficiu se manifesta si prin obligatia pe
care o are instanta de judecata de a introduce in cauza si partea responsabila
civilmente, daca partea civila nu a cerut-o.
|n legatura cu exercitarea actiunii civile, exista unele diferente dupa cum
cauza se afla in fata organelor de urmarire penala sau a instantei de judecata:

daca in cursul urmaririi penale se constata ca actiunea penala este lipsita de

temei juridic, este stinsa printr-o cauza legala sau exista un impediment de
ordin procedural in exercitarea ei, procesul penal nu mai continua si in fata
instantei de judecata, fiind finalizat prin scoaterea de sub urmarire sau prin
incetarea urmaririi penale; in aceste situatii, partea civila trebuie sa
paraseasca calea penala si sa se adreseze cu actiunea sa civila instantei civile;

in faza de judecata, lipsa de temei a actiunii penale sau stingerea acesteia nu

impiedica, de principiu, exercitarea actiunii civile, daca ea insasi nu este
stinsa printr-o cauza legala.
O situatie speciala in exercitarea actiunii civile o prezinta intervenirea

decesului partii civile sau a inculpatului:

in cazul decesului partii civile, fie in cursul urmaririi penale, fie al judecatii,
actiunea civila va continua sa fie exercitata de catre mostenitorii acesteia care
inteleg sa intervina in proces;

daca a decedat inculpatul in cursul urmaririi penale, actiunea penala nu mai

poate fi exercitata in fata instantei de judecata, astfel incit partea civila va
trebui sa se adreseze instantei civile;

decesul inculpatului in cursul judecatii permite partii civile sa exercite in

continuare actiunea civila impotriva mostenitorilor inculpatului si a partii

DPPpg181

responsabile civilmente, instanta fiind obligata sa dispuna introducerea in

proces a acestora;

cind partea civila este o persoana juridica, care a fost reorganizata ori
desfiintata, actiunea civila va fi exercitata in continuare de persoana juridica
succesoare in drepturi sau de lichidatori (art. 21).
Desi, de regula, actiunea civila este exercitata concomitent cu actiunea

penala, se poate ivi situatia cind solutionarea actiuni penale ar putea fi intirziata
de solutionarea actiunii civile; in acest caz, legea permite disjungerea actiunii
civile de cea penala, urmind ca actiunea penala sa-si capete solutionarea, iar
actiunea civila sa fie exercitata ulterior; in caz de disjungere, instanta penala este
obligata sa retina actiunea civila in cadrul procesului penal si sa procedeze la
judecarea si solutionarea ei imediat ce s-a pronuntat cu privire la actiunea penala.
4) Cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea

actiunii civile in procesul penal

Ca si la actiunea penala, exista situatii in care actiunea civila nu poate fi
promovata sau, daca totusi a fost promovata, nu mai poate fi exercitata in sensul
finalizarii ei prin obligarea inculpatului si a partii responsabile civilmente la
reparatii civile. Unele din aceste situatii sint strins legate de cazurile de
impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a actiuni penale; alte situatii
sint proprii actiunii civile.
A.

Cazuri de impiedicare determinate de lipsa de temei juridic

a actiunii civile

Pentru a exista raspundere civila se cere savirsirea cu vinovatie de catre o

persoana a unei fapte ilicite care a produs o paguba unei alte persoane. Cazurile
prevazute in art. 10 lit. a si c inexistenta faptei si fapta nu a fost savirsita de
invinuit sau inculpat, ca impedimente la punerea in miscare a actiunii penale
infirma existenta temeiului juridic al actiunii civile. Celelalte cazuri de lipsa de
temei a raspunderii penale, prevazute in art. 10 lit. b, b1, d si e, desi nu atrag, de
principiu, si lipsa de temei a actiunii civile, daca exista fapta cu caracter ilicit, a
fost savirsita de inculpat din culpa civila si a produs o paguba.
Exclud raspunderea civila insa, in lipsa culpei civile, lipsa unei pagube si
lipsa legaturii cauzale dintre infractiunea pentru care a fost trimis in judecata
inculpatul si paguba produsa.

DPPpg182

B.

Cazuri determinate de lipsa de obiect a actiunii civile, prin

inlaturarea raspunderii civile in temeiul unei cauze legale

Unele cauze de stingere a actiuni penale sint si cazuri de stingere a actiunii

civile. Sint astfel de cazuri: retragerea plingerii prealabile si impacarea partilor,
care trebuie sa fie totale si neconditionate, adica sa se refere atit la actiunea
penala, cit si la actiunea civila.
Sint cazuri proprii de stingere a actiunii civile:

renuntarea la pretentiile civile solicitate, atunci cind partea civila poate

dispune asupra dreptului sau la reparatii civile;

prescriptia raspunderii civile.

C.

Cazuri determinate de un impediment la promovarea

procesului penal

Daca procesul penal nu poate fi promovat si nu poate continua, fiind

neindeplinite conditiile legale, nici actiunea civila nu poate fi pusa in miscare si
exercitata. Sint astfel de cazuri:

intervenirea amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a decesului

inculpatului inainte de promovarea procesului penal sau in cursul urmaririi
penale, deoarece cauza nu mai poate ajunge la instanta de judecata;

fapta este de natura civila, disciplinara sau contraventionala (art. 10 lit. b),
pentru care nu se poate incepe procesul penal;

fiind aleasa calea civila, s-a pronuntat o hotarire, chiar nedefinitiva, de prima
instanta (art. 19 al. 4);

lipseste plingerea prealabila, autorizarea prealabila, sesizarea organului

competent, exprimarea dorintei guvernului strain sau o alta conditie
prevazuta de lege;

exista autoritate de lucru judecat a penalului asupra civilului.

|n toate aceste cazuri, in temeiul art. 228 al. 2 si 3, urmarirea penala nu poate

incepe si, daca a inceput, nu mai poate continua pentru a fi promovata si

exercitata actiunea civila.
5) Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare

a punerii in miscare sau exercitarii actiunii civile

Daca actiunea penala este intemeiata, nu este stinsa si nu exista vreun
impediment procedural in exercitarea ei, si actiunea civila, alaturata ei, cind nu
exista vreun impediment in exercitarea ei, va fi finalizata prin hotarirea instantei
penale de admitere a actiunii civile, in total sau in parte, prin obligarea

DPPpg183

inculpatului si a partii responsabile civilmente la reparatiile civile pentru

pagubele produse.
|n cazul existentei vreunui caz de impiedicare in exercitarea actiunii penale,
care intotdeauna impiedica condamnarea inculpatului, actiunea civila poate fi
exercitata in continuare si solutionata prin admiterea ei si obligarea la reparatii
civile, daca sint intrunite conditiile raspunderii civile si nu exista vreo cauza
proprie de stingere a actiunii civile sau de impiedicare a solutionarii ei. |n
stabilirea acestor situatii trebuie sa se faca deosebire intre urmarirea penala si
judecata cauzei, situatiile variind si in raport de cazul de impiedicare incident:
-

|n cursul urmaririi penale, pronuntindu-se scoaterea de sub

urmarire sau incetarea urmaririi penale, ca urmare a unui caz de impiedicare

a punerii in miscare a actiuni penale, aceasta nu mai poate fi promovata in
fata instantei de judecata si, ca urmare, nici actiunea civila nu mai poate fi
alaturata ei pentru a fi exercitata si finalizata prin hotarirea instantei de
judecata. |ntr-o asemenea situatie, partea civila este obligata daca doreste sa
obtina pe cale juridica reparatii pentru paguba suferita sa paraseasca calea
penala si sa se adreseze instantei civile cu actiunea sa civila. Ca masura
provizorie, in legatura cu repararea pagubei, se poate totusi dispune, in cursul
urmaririi penale, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare
savirsirii infractiunii.
-

|n cursul judecatii, in caz de achitare pentru cazurile prevazute in

art. 10 lit. a si c, actiunea civila este respinsa ca lipsita de temei, deoarece nu

exista fapta ori aceasta nu a fost savirsita de inculpat. Achitarea pentru cazuri
prevazute in art. 10 lit. b1, d si e, ori incetarea procesului penal pentru
intervenirea amnistiei, prescriptiei, decesului faptuitorului, existenta unei
cauze de nepedepsire, nu impiedica exercitarea si solutionarea actiunii civile
in sensul admiterii ei, in total sau in parte, daca sint intrunite conditiile
raspunderii civile, deci daca are temei juridic. Cind se dispune incetare
actiunii penale pentru retragerea plingerii prealabile sau impacare, actiunea
civila este respinsa, fiind stinsa prin vointa partii civile. Prin hotarirea sa,
instanta de judecata lasa nesolutionata actiunea civila in cazul de achitare pe
temeiul ca fapta nu este prevazuta de legea penala (art. 10 lit. b) si in cazurile
de incetare a procesului penal pentru temeiurile de sub art. 10 lit. f si j
deoarece, nefiind posibila exercitarea actiunii penale, nu era posibila nici

DPPpg184

exercitarea actiunii civile; in aceste cazuri, partea civila se poate adresa cu

actiunea sa civila la instanta civila.
2.

Exercitarea actiunii civile la instanta civila

1) Conditiile de exercitare a actiunii civile in fata instantei civile

Optind pentru calea civila, persoana vatamata introduce actiunea sa civila la

instanta de judecata civila, respectind dispozitiile care reglementeaza competenta
si procedura de judecata a unei cauze civile. Cita vreme nu exista si proces penal
pentru fapta cauzatoare de prejudiciu, judecarea si solutionarea actiunii civile
decurgind dintr-o infractiune de catre instanta civila nu prezinta nici un fel de
particularitate. Cind, insa, dupa sesizarea instantei civile, se pune in miscare
actiunea penala, in cadrul unui proces penal, judecarea definitiva a actiunii civile
la instanta civila este suspendata pina la solutionarea definitiva a actiuni penale
de catre instanta penala; regula poarta denumirea de penalul tine in loc civilul
(art. 14 al. 2). Aceasta regula este necesara pentru a se solutiona mai intii
actiunea penala, deoarece solutia data cu privire la aceasta actiune trebuie sa fie
luata in considerare la solutionarea actiunii civile.
Dupa solutionarea actiunii penale printr-o hotarire definitiva, la cererea
reclamantului (persoana vatamata) se reia exercitarea actiunii civile in fata
instantei civile, reclamantul urmind sa-si dovedeasca pretentiile, iar piritul
(inculpatul din procesul penal) sa le combata. Codul de procedura penala (art.
22) prevede ca hotarirea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru
judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta
faptei, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acestuia. Prin aceasta regula se
impune instantei civile de a solutiona actiunea civila in concordanta cu solutia
data actiunii penale. Astfel, daca inculpatul a fost condamnat in actiunea penala,
instanta civila trebuie sa considere fapta ca existenta si pe pirit (inculpatul din
actiunea penala) ca vinovat de savirsirea ei; dimpotriva, daca s-a pronuntat
achitarea pe temeiul art. 10 lit. a sau c, instanta civila trebuie sa retina ca fapta nu
a fost savirsita de pirit. Instanta civila, retinind existenta faptei si vinovatia
piritului in savirsirea faptei, dupa modul cum a fost solutionata definitiv actiunea
penala, are dreptul de a stabili existenta sau inexistenta pagubei, precum si
intinderea ei, statuind asupra actiunii civile prin admiterea ei, in total sau in
parte, ori pronuntind respingerea ei.
Reflectind caracterul priooritar al penalului asupra civilului, in art. 22 al. 2 se
prevede ca hotarirea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata

DPPpg185

actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata autoritatilor judiciare

penale cu privire la existenta faptei, a persoanei care sa savirsit-o si a vinovatiei
acesteia; deci chiar daca instanta civila s-a pronuntat definitiv ca fapta nu a fost
savirsita de pirit, procurorul il poate trimite in judecata penala pe acesta si
instanta de judecata il poate condamna, daca probele efectuate in procesul penal
confirma aceasta solutie.
2) Cazuri speciale de exercitare a actiunii civile la instanta civila

|n cazul in care actiunea civila a fost exercitata din oficiu in procesul penal,
pronuntindu-se o hotarire definitiva cu privire la ceasta actiune, daca se constata,
din probe noi, ca paguba nu a fost integral reparata, diferenta dintre reparatiile
acordate si paguba reala poate fi ceruta pe calea unei actiuni civile la instanta
civila. Dispozitia de mai sus are in vedere ca rezolvarea din oficiu a actiunii
civile s-a facut in lipsa persoanei vatamate si astfel exista posibilitatea sa nu se fi
administrat toate probele necesare, mai ales cele cunoscute de aceasta. Trebuie
insa respectata conditia ca diferenta solicitata sa rezulte din probe noi.
De asemenea, persoana vatamata se poate adresa cu actiunea civila la instanta
civila pentru repararea pagubelor care s-au nascut ori s-au descoperit dupa
pronuntarea hotaririi penale de catre prima instanta; s-a avut in vedere, de
exemplu agravarea vatamarii produse partii civile dupa pronuntarea primei
instante, descoperirea de noi lucruri sustrase de catre cel care a savirsit o
infractiune de furt sau delapidare, paguba nou produsa sau descoperita ulterior
urmind a fi reparata in fata instantei civile, daca aceasta nu se poate realiza prin
exercitarea unei cai ordinare sau extraordinare de atac.

DPPpg186

Titlul III JURISDIC}IA

Cap. I. Functia jurisdictionala in materie penala si autoritatea
publica judiciara care o infaptuieste
I.13. Functia jurisdictionala si consecintele sale asupra

actiunii penale si actiunii civile exercitate in procesul

penal
1.

Functia jurisdictionala in materie penala

1) Notiunea de jurisdictie in materie penala

Functia de invinuire, prin care se exercita actiunea penala, are ca obiect

aducerea inculpatului in fata instantei judecatoresti pentru a i se aplica sanctiunea
prevazuta de legea penala pentru infractiunea savirsita. Acestei functii i se opune
functia de aparare, care are ca obiect infirmarea invinuirii, daca este
neintemeiata, sau, in caz de vinovatie, stabilirea tuturor imprejurarilor favorabile
inculpatului, pentru a se aplica legea in raport de aceste imprejurari. Stabilirea cu
caracter definitiv a faptelor, a vinovatiei inculpatului si, in raport de acestea,
aplicarea sanctiunilor prevazute de legea penala revine functiei jurisdictionale,
indeplinite, in materie penala, de instantele judecatoresti.
|n conceptul sau general, jurisdictia este imputernicirea acordata de lege de
a judeca un litigiu concret si de a statua asupra lui, de a aplica legea la cazul
concret judecat. |n primul rind, jurisdictia inseamna o prerogativa, puterea de a
judeca si de a decide cu privire la aplicarea legii intr-un conflict de drept, de a
rezolva acest conflict potrivit dispozitiilor legii care reglementeaza astfel de
conflicte. Este, insa, in acelasi timp, si o indatorire de a solutiona conflictul de
drept adus in fata sa, caci legea impune autoritatii jurisdictionale de a judeca si a
decide asupra acestui conflict. Daca s-ar rezuma numai la judecarea si
solutionarea conflictului de drept, aplicarea sanctiunilor ar putea ramine fara
realizare practica, ca simpla declaratie solemna de condamnare sau de obligare la
anumite prestatii; de aceea, jurisdictia cuprinde si puterea coercitiva, de a
impune executarea condamnarii sau prestatiei, prin ordinul care se da altor
autoritati de a face ca hotarirea sa fie executata de cel condamnat penal sau civil.
Deci jurisdictia cuprinde puterea de a judeca si decide (cognitio), dar si puterea
de a face sa fie executata hotarirea luata (imperium).

DPPpg187

|n materie penala, jurisdictia cuprinde activitatea de judecata, desfasurata in

sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu, cu participarea Ministerului
Public si a partilor, in baza careia judecatorii isi formeaza convingerea daca
inculpatul se face vinovat de infractiunea pentru care fusese trimis in judecata si
daca raspunde din punct de vedere penal; de asemenea, daca infractiunea pentru
care inculpatul a fost trimis in judecata a produs o paguba, care este intinderea
sa, modalitatea prin care poate fi integral si just reparata si daca inculpatul si
partea responsabila civilmente raspund civil de paguba produsa prin infractiune. |
n raport de convingerea pe care si-a facut-o in cursul judecatii, autoritatea
jurisdictionala penala procedeaza, apoi, la solutionarea cauzei penale, statuind,
prin hotarire, asupra vinovatiei inculpatului si in caz de vinovatie, asupra
sanctiunilor prevazute de legea penala ce trebuie sa le sufere, obligindu-l,
totodata, daca este cazul, impreuna cu partea responsabila civilmente, la
repararea pagubei produse prin infractiunea pentru care a fost judecat.
Spre deosebire de alte activitati publice prin care se aplica legea la un caz
concret de incalcare a ei, activitatea de jurisdictie se caracterizeaza atit prin
autoritatea care o infaptuieste instanta judecatoreasca dar mai ales prin
procedura ce se desfasoara in sedinta de judecata publica, cu dezbateri
contradictorii intre cei ce sustin aplicarea legii si cei ce se opun la aplicarea ei
sau cer o alta aplicare decit cea solicitata. |n materie penala, jurisdictia inseamna
judecata in sedinta publica, orala, nemijlocita si contradictorie a actiunii penale si
a celei civile deduse in fata autoritatii jurisdictionale penale instanta
judecatoreasca cu participarea Ministerului Public, a inculpatului, a partii
vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente, a aparatorilor lor,
finalizata printr-o hotarire judecatoreasca prin care se aplica legea penala
inculpatului si legea civila inculpatului si partii responsabile civilmente;
inseamna, totodata, dispozitia data in vederea executarii celor statuate prin
hotarirea judecatoreasca definitiva.
2) Autoritatea jurisdictionala in materie penala

Infractiunea fiind cea mai grava incalcare a legii si atragind cele mai severe
sanctiuni pedepsele statul, ca titular al dreptului de a pedepsi, a incredintat
puterea de a le aplica instantelor judecatoresti, ca autoritate publica specializata
in judecarea si solutionarea cauzelor penale. |n statul de drept, instantele
judecatoresti formeaza una din cele trei puteri ale statului, organizate pe astfel de
principii care sa asigure o eficienta, dar totodata si o corecta si impartiala

DPPpg188

infaptuire a functiei jurisdictionale. Cit timp functia jurisdictionala in materie

penala se infaptuieste de instantele judecatoresti, ea poarta denumirea de justitie
si capata toate trasaturile pe care Constitutia si legile de organizare
judecatoreasca le stabilesc. Daca in materie civila, comerciala, de munca,
conflictele care se produc pot fi judecate si solutionate si de alte autoritati sau
organe (comisii, camere de arbitraj, autoritati administrative), in materie penala
statul de drept incredinteaza puterea de aplicare a legii penale numai instantelor
judecatoresti. Repararea unei pagube se poate obtine si printr-o tranzactie intre
faptuitor si persoana vatamata, aceasta poate chiar renunta la reparatii; in cazul
savirsirii unei infractiuni, raspunderea penala trebuie sa intervina inevitabil, iar
aplicarea sanctiunilor prevazute de legea penala este incredintata numai
instantelor judecatoresti, ca autoritate publica careia i s-a incredintat de catre
societate dreptul de a aplica legea penala celor ce au savirsit infractiuni.
Se cunosc cazuri in care judecarea unor cauze penale a fost incredintata si
altor autoritati sau organe decit instantelor judecatoresti. Astfel, in legislatiile in
care

contraventiile

sint

infractiuni,

se

permite

aplicarea

sanctiunilor

contraventionale neprivative de libertate si unor organe administrative, sub

controlul instantelor judecatoresti; pina in 1992, legislatia noastra prevedea
posibilitatea ca unele infractiuni mai putiun grave savirsite de minori sa fie
judecate de comisiile de judecata, in componenta carora intra si un judecator,
comisii care nu faceau insa parte din sistemul instantelor judecatoresti; se
preconiza chiar ca unele infractiuni savirsite de majori, sanctionate cu pedepse
neprivative de libertate, sa fie incredintate spre judecata unor comisii de
judecata, formate numai din judecatori populari. |n aceste cazuri nu se infaptuia
justitia, ci o jurisdictie incredintata altor organe jurisdictionale decit instantele
judecatoresti.
Potrivit art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de
Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege. Restringerea
cadrului de realizare a justitiei in cauzele penale numai la instantele judecatoresti
determina o suprapunere a infaptuirii functiei jurisdictionale cu realizarea
justitiei. Se respecta astfel caracteristicile statului de drept, cu recunoasterea
puterii judecatoresti ca putere distincta a statului, realizind justitia in cele mai
importante conflicte de drept, cele izvorite din incalcarea legii penale. Prin
aceasta dispozitie constitutionala se asigura conditii optime de judecare corecta si
obiectiva a infractorilor, atit prin autoritatea jurisdictionala care judeca si

DPPpg189

solutioneaza cauzele penale, cit si prin procedura prin care se infaptuieste

justitia. |ntr-adevar, instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia sint
constituite intr-un sistem organizat, pe grade ierarhice, si sint formate din
judecatori, persoane care nu numai ca sint profesionisti ai dreptului, dar au
asigurate, prin selectionare si independenta care li se garanteaza, conditiile
necesare unei activitati corecte si eficiente in aplicarea legii penale. De
asemenea, activitatea instantelor judecatoresti desfasurindu-se dupa o procedura
care garanteaza atit aplicarea ferma a legii penale celor ce au savirsit infractiuni,
cit si asigurarea drepturilor cetatenilor nevinovati de a nu fi trasi pe nedrept la
raspundere penala, contribuie la infaptuirea justitiei in cele mai bune conditii.
Preponderenta functiei de realizare a justitiei in cauzele penale se face
remarcata, pe de o parte, prin subordonarea din punct de vedere procesual a
Ministerului Public si a tuturor partilor fata de autoritatea care o infaptuieste
instanta judecatoreasca; Ministerul Public si partile pot solicita condamnarea sau
achitarea, obligarea la reparatii civile sau respingerea lor, dar numai instanta de
judecata statueaza asupra faptelor si vinovatiei inculpatului, asupra producerii
pagubei si a raspunderii civile, ea pronunta condamnarea sau achitarea, ea obliga
sau nu la reparatii civile. Pe de alta parte, hotarirea definitiva a instantei penale
are autoritate de lucru judecat, ceea ce inseamna putere de lege, erga omnes,
obligind autoritatile competente la executarea ei in toate dispozitiile sale penale.
De aceea, faza de judecata pe care o conduce instanta judecatoreasca este
considerata faza principala a procesului penal, urmarirea fiind o faza pregatitoare
a judecatii, iar faza de executare aducind la indeplinire ceea ce a hotarit instanta
de judecata.
2.

Activitatile de judecata in materie penala

1) Gradele de jurisdictie

Judecata parcurge, de regula, mai multe trepte, de la o instanta judecatoreasca

de un anumit grad ierarhic la instante judecatoresti de grad ierarhic superior;
aceste trepte pe care le parcurge judecata unei cauze penale poarta denumirea de
grade de jurisdictie.
Numarul gradelor de jurisdictie depinde de numarul cailor de atac ordinare
prevazute de lege, deci a acelor cai de atac care se exercita impotriva hotaririlor
nedefinitive. Daca un prim grad de jurisdictie este intotdeauna judecata in prima
instanta, celelalte sint determinate de caile de atac admise de lege; atunci cind
exista doua cai de atac ordinare succesive apel si recurs vor fi trei grade de

DPPpg190

jurisdictie pentru aceeasi cauza penala judecata in prima instanta, judecata in

apel si judecata in recurs iar daca exista numai o singura cale de atac ordinara
recursul vor fi numai doua grade de jurisdictie judecata in prima instanta si
judecata in recurs.
Prin desfiintarea in 1948 a apelului, la noi in tara judecata a fost asezata pe
doua grade de jurisdictie judecata in prima instanta si judecata in recurs. Pentru
a asigura aceasta regula la judecarea tuturor cauzelor penale, prin Legea nr.
58/1968 pentru organhizarea judecatoreasca s-a infiintat la Curtea Suprema de
Justitie un complet de sapte judecatori, cu atributia de a judeca in recurs cauzele
judecate in prima instanta de aceasta curte, care anterior nu erau supuse
recursului si se judecau in prima si ultima instanta.
Instituirea apelului, ca prima cale de atac ordinara, prin Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecatoreasca si Legea nr. 45/1993, repune in functiune
principiul a trei grade de jurisdictie pe care era asezata judecata penala inainte de
1948. Deci de la 1 iulie 1993 in sistemul nostru judiciar functioneaza trei grade
de jurisdictie: judecata in prima instanta, judecata in apel si judecata in recurs.
Principiul celor trei grade de jurisdictie nu este insa absolut; astfel, unele cauze
de competenta judecatoriei in prima instanta vor trece numai prin doua grade de
jurisdictie in prima instanta si in recurs iar toate cauzele de competenta
curtilor de apel si a Curtii Supreme de Justitie vor trece prin aceleasi doua grade
de jurisdictie. Exceptiile de la principiului celor trei grade de jurisdictie se
explica, pentru cauzele de competenta judecatoriei prin simplitatea si gravitatea
redusa, iar pentru cele de competenta curtilor de apel si a Curtii Supreme de
Justitie prin profesionalismul judecatorilor de la aceste instante judecatoresti.
2) Judecata in prima instanta

Etapa principala a judecatii este judecata in prima instanta. Aceasta apreciere

se datoreaza in primul rind continutului activitatii de judecata in prima instanta,
care include administrarea probelor care sustin invinuirea si apararea, precum si
dezbaterile judiciare cu privire la fapta, vinovatia inculpatului si solutia ce
trebuie data actiunii penale si actiunii civile, stiut fiind faptul ca in caile de atac
se discuta, de regula, numai unele din chestiunile de fond ale cauzei penale; de
asemenea, se datoreaza si situatiei ca fara judecata in prima instanta nu se poate
concepe o condamnare penala si una civila, in timp ce nu toate cauzele penale
trec printr-o judecata in apel sau in recurs.

DPPpg191

Activitatea de judecata in prima instanta se desfasoara la sesizarea

procurorului, prin rechizitoriu, sau a partii vatamate prin plingerea sa prealabila
in cazurile in care legea prevede o asemenea procedura. Prima instanta verifica,
cu participarea Ministerului Public, a partilor si aparatorilor lor, prin
administrarea de probe si prin dezbateri orale, temeinicia si legalitatea actului de
trimitere sau chemare in judecata a inculpatului; in raport de rezultatul verificarii,
condamna pe inculpat, daca este vinovat, la executarea unei pedepse sau altei
sanctiuni prevazute de legea penala, iar in caz de nevinovatie ori de inlaturare a
raspunderii penale, pronunta achitarea sau incetarea procesului penal; judecind
actiunea civila, prima instanta o admite daca sint indeplinite conditiile
raspunderii civile, obligind pe inculpat si partea responsabila civilmente la
reparatiile civile corespunzatoare, sau o respinge, daca este neintemeiata.
Ca structura, judecata in prima instanta cuprinde o cercetare judecatoreasca,
in care se administreaza probele prin care se verifica temeinicia actului de
sesizare a instantei, apoi o dezbatere judiciara, in care Ministerul Public si partea
vatamata sustin invinuirea, iar inculpatul apararea, in care partea civila sustine
pretentiile civile, iar inculpatul si partea responsabila civilmente le combat, dupa
care prima instanta delibereaza asupra cauzei si pronunta hotarirea sa, denumita
sentinta penala, rezolvind astfel actiunea sau actiunile penale, precum si actiunea
sau actiunile civile exercitate in fata sa.
Judecata in prima instanta este primul grad de jurisdictie in materie penala
prin care trebuie sa treaca orice cauza penala; omisiunea trecerii unei cauze
penale prin judecata in prima instanta atrage nulitatea absoluta a hotaririi
pronuntate.
3) Judecata in caile de atac

Daca impotriva sentintei penale nu se exercita nici o cale de atac, aceasta

ramine definitiva si se trece la punerea ei in executare. De regula, insa, fie
Ministerul Public, fie una din partile din proces sint nemultumite de solutia data
in cauza de prima instanta si procedeaza la atacarea ei prin una din caile de atac
prevazute de lege.
Caile de atac indreptate impotriva unei hotariri penale nedefinitive se numesc
cai de atac ordinare. |n legislatia noastra, intre 19481993, recursul a fost
singura cale ordinara de atac. Reforma justitiei din 1993 consacra doua cai de
atac ordinare: apelul si recursul. Legea prevede si posibilitatea atacarii unei
hotariri definitive daca este nelegala si netemeinica; aceste cai de atac se numesc

DPPpg192

extraordinare. Sint cai de atac extraordinare: contestatia in anulare, revizuirea,

recursul in anulare si recursul in interesul legii.
Judecata in apel, ca al doilea grad de jurisdictie, constituie o a doua judecata
cu privire la fondul cauzei, in care se pot desfasura si o cercetare judecatoreasca
si dezbateri judiciare cu privire la existenta faptei, vinovatia inculpatului, la
incadrarea juridica, la sanctiunile aplicate si la intinderea prejudiciului in latura
civila. Judecata in apel se desfasoara in anumite limite, determinate de cel ce a
declarat apel si de calitatea sa procesuala, in sensul ca judecata are ca obiect
situatia celui care a declarat apel sau impotriva caruia s-a declarat apel si numai
in latura pe care o poate devolua calitatea sa procesuala21. De asemenea, se aplica
regula potrivit careia in calea sa de atac nu se poate agrava situatia celui ce a
declarat-o. Carcteristic in apel este rejudecarea cauzei in fond fara ca hotarirea
primei instante sa fie in prealabil desfiintata, la aceasta procedindu-se abia atunci
cind se pronunta decizia instantei de apel prin care se da o noua solutie cauzei.
Judecata in recurs constituie al treilea grad de jurisdictie. Constituie o
activitate facultativa, intervenind numai atunci cind Ministerul Public sau una
din parti foloseste calea de atac a recursului. Cind exista si apel, la judecata in
recurs se efectueaza o examinare a legalitati hotaririi atacate cu recurs,
socotindu-se ca faptele au fost corect stabilite la judecata in apel; in actuala
reglementare a recursului, cind nu exista o judecata in apel, examinarea cauzei se
face si cu privire la temeinicia hotaririi atacate. |ntr-o prima etapa a judecatii in
recurs, Ministerul Public si partile pun concluzii cu privire la legalitatea si
temeinicia hotaririi supuse recursului; daca se constata ca hotarirea nu este
conforma cu adevarul si cu legea, se procedeaza la casarea hotaririi, dupa care se
rejudeca fondul cauzei de catre instanta de recurs, fie se trimite cauza in acest
scop la prima instanta sau la instanta de apel. {i la judecarea in recurs
reexaminarea cauzei se face in anumite limite, ca si la judecata in apel. Hotarirea
instantei de recurs este o decizie penala, prin care se pune capat procesului penal,
urmind a se proceda apoi la punerea in aplicare a acesteia.
Ca o garantie a pronuntarii unor hotariri legale si temeinice, Codul de
procedura penala a institiuit cai de atac extraordinare prin care se pot desfiinta
acele hotariri definitive care nu sint legale si temeinice. Judecata in contestatie in
anulare si judecata in revizuire se declanseaza la initiativa Ministerului Public si
21

de exemplu dac` a declarat apel numai partea civil`, judecata in apel se

refer` numai la situa]ia p`r]ii civile [i numai cu privire la preten]iile sale civile

DPPpg193

a partilor, care exercita calea de atac extraordinara pentru temeiurile prevazute de

lege. Recursul in anulare este o prerogativa numai a procurorului general, prin
care orice hotarire penala nelegala poate fi atacata in fata Curtii Supreme de
Justitie, care in acest mod isi exercita sarcina sa generala de control asupra
activitatii de judecata a tuturor instantelor judecatoresti.
3.

Functia de jurisdictie si solutionarea actiunilor exercitate in

procesul penal

1) Solutionarea actiunilor exercitate in procesul penal de instanta

de judecata
Exercitarea actiunii penale si a actiunii civile in fata instantelor judecatoresti
le obliga pe acestea sa se pronunte asupra legalitatii si temeiniciei acestor actiuni.
Judecata in prima instanta trebuie sa se finalizeze prin solutionarea actiunii
penale si a actiunii civile, iar judecata in caile de atac, prin verificarile pe care le
face si prin solutiile ce le poate adopta, trebuie sa definitiveze solutiile
corespunzatoare legii si adevarului cu privire la aceste actiuni.
A solutiona actiunea penala inseamna a pronunta o hotarire judecatoreasca
prin care se statueaza asupra existentei infractiunii si a vinovatiei inculpatului, si
se aplica, in caz de vinovatie, sanctiunile prevazute de legea penala. A solutiona
actiunea civila inseamna a pronunta o hotarire judecatoreasca prin care se
statueaza daca prin infractiunea pentru care este judecat inculpatul s-a produs o
paguba, care este intinderea si valoarea sa, obligind pe inculpat si partea
responsabila civilmente la repararea pagubei printr-una din modalitatile
prevazute de lege.
Atunci cind s-a exercitat doar actiunea penala, instanta de judecata
solutioneaza numai aceasta actiune; daca alaturat actiunii penale a fost exercitata
si actiunea civila, instanta de judecata este obligata sa solutioneze si actiunea
civila, de regula odata cu cea penala; in caz de disjungere, actiunea civila se
solutioneaza prin hotarire separata. Solutionarea actiunii civile depinde, in
anumite chestiuni, de modul cum a fost solutionata actiunea penala. Astfel, daca
inculpatul a fost condamnat in actiunea penala, nu se poate respinge actiunea
civila pe motivul inexistentei faptei sau a lipsei de vinovatie a inculpatului,
deoarece condamnarea penala implica existenta faptei si savirsirea ei de catre
inculpat cu vinovatie. |n cazul cind in acelasi proces penal sint exercitate mai
multe actiuni penale si mai multe actiuni civile, trebuie solutionate toate actiunile
potrivit dispozitiilor legii, fiind posibile solutii diferite pentru fiecare actiune.

DPPpg194

Spre deosebire de actele de dispozitie ale procurorului emise in cadrul

urmaririi penale, care nu au caracter definitiv si nu au efect erga omnes, solutiile
pronuntate prin hotariri definitive ale instantelor judecatoresti au acest caracter.
Astfel, rechizitoriul procurorului are efect de a sesiza instanta de judecata, dar
condamnarea inculpatului se pronunta numai de instanta de judecata; ordonanta
de scoatere de sub urmarire sau de incetare a urmaririi produce efecte atit timp
cit nu a fost infirmata de procurorul ierarhic superior si nu este obligatorie pentru
instanta civila sesizata cu actiunea civila izvorita din fapta cercetata. Dimpotriva,
hotarirea definitiva de achitare sau de incetare a procesului penal pronuntata de
instanta de judecata inchide, cu unele exceptii, calea unui proces penal pentru
aceeasi fapta si cu privire la acelasi inculpat, si devine obligatorie pentru instanta
civila care ar judeca actiunea civila pentru repararea pagubei produse prin acea
infractiune.
Solutionarea actiunii penale si a actiunii civile se dispune prin hotarire
judecatoreasca, actul procesual cel mai important, deoarece prin el se
infaptuieste justitia in cauze penale. Pentru a se pronunta o hotarire legala si
temeinica in fiecare cauza penala s-a instituit un complex de reguli si garantii
procesuale, atit prin Constitutie, cit si prin legile organice si ordinare. De aceea,
hotarirea judecatoreasca are putere de lege, executarea ei fiind obligatorie atit
pentru partile la care se refera, cit si pentru organele care au sarcina sa o execute.
|n raport de instanta de judecata care o pronunta, hotarirea judecatoreasca poate
fi o sentinta sau o decizie; solutionind o cauza penala, poarta denumirea de
sentinta penala sau decizie penala.
2) Solutionarea actiunii penale

Daca invinuirea este intemeiata si inculpatul raspunde din punct de vedere

penal, iar actiunea penala a fost pusa in miscare si exercitata in conditiile legii de
procedura penala, instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului.
Condamnarea implica statuarea de catre instanta de judecata a savirsirii cu
vinovatie de catre inculpat a faptei pentru care a fost judecat si incadrarea ei
juridica intr-o dispozitie incriminatorie a legii penale, precum si a inexistentei
unei cauze care atrage inlaturarea raspunderii penale sau apararea de pedeapsa;
condamnarea obliga pe inculpat sa execute o pedeapsa sau o masura educativa, o
pedeapsa complimentara, o masura de sigurana, dupa cerintele incriminatorii din
legea penala. |n cazul cind urmarirea penala a fost legal si bine efectuata, iar
rechizitoriul a stabilit complet si corect faptele si vinovatia inculpatului, in mod

DPPpg195

necesar, dupa verificarea faptelor de catre instanta de judecata, se pronunta

condamnarea; de aceea, in materie penala, finalizarea cauzelor de catre instanta
de judecata se realizeaza, de regula, printr-o sentinta sau decizie de condamnare.
Desi inculpatul a fost trimis in judecata penala, este posibil ca in cursul
judecatii sa se constate ca, in realitate, actiunea penala a fost in mod gresit
promovata, deoarece era fara temei ori fusese stinsa printr-o cauza legala;
stingerea actiunii penale se poate produce chiar in cursul judecatii, atunci cind
intervine o cauza de inlaturare a raspunderii penale sau de aparare de pedeapsa
(amnistia, decesul inculpatului, impacarea partilor etc.). |n aceste cazuri nu mai
poate interveni condamnarea, solutiile posibile fiind achitarea si incetarea
procesului penal.
Achitarea inculpatului se pronunta in cazul in care se constata existenta unuia
din cazurile prevazute in art. 10 lit. ae, semnificind lipsa de temei a actiunii
penale, deoarece: fapta nu exista, fapta nu este prevazuta de legea penala, fapta
nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, fapta nu a fost savirsita de
catre inculpat, faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii si
exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei; in toate aceste situatii
lipseste fie o trasatura esentiala a infractiunii, fie unul din elementele constitutive
ale infractiunii pentru care a fost judecat inculpatul. Achitarea inculpatului
inseamna inexistenta infractiunii, ca urmare nu se poate produce nici o
consecinta decurgind din incalcarea legii penale. Unele din cazurile de achitare
atrag o restitutio in integrum, inlaturind orice fel de constringere juridica; astfel,
inexistenta faptei sau neparticiparea inculpatului la savirsirea ei inlatura orice fel
de raspundere (penala, civila, disciplinara, contraventionala), de aceea legea de
procedura penala le considera cauze de excludere completa a raspunderii
juridice. |n alte situatii, inculpatul poate fi supus unei raspunderi de alta natura;
astfel, o fapta care nu este prevazuta de legea penala ori careia ii lipseste gradul
de pericol social al unei infractiuni poate atrage o raspundere civila, disciplinara,
contraventionala; desi achitat penal, inculpatul ramine vinovat sub aspectul legii
civile, administrative, disciplinare si va fi sanctionat ca tare. De aceea, instanta
de judecata, pronuntind achitarea, poate obliga pe inculpat la reparatii civile si,
cind este cazul, sa sesizeze autoritatea competenta pentru a aplica sanctiunile
corespunzatoare.
|ncetarea procesului penal se pronunta in cazurile prevazute in art. 10 lit. fj,
semnificind: lipsa plingerii si autorizatiei prealabile, a sesizarii organului

DPPpg196

competent; interventia amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a decesului

inculpatului; a fost retrasa plingerea prealabila ori partile s-au impacat, atunci
cind legea o permite; inlocuirea raspunderii penale; exista autoritate de lucru
judecat; exista o cauza care apara de pedeapsa. Deci temeiurile pentru care se
poate dispune incetarea procesului penal se refera fie la neindeplinirea unei
conditii pentru promovarea actiunii penale, fie la existenta unei cauze care
inlatura raspunderea penala, lasind fara obiect actiunea penala.
Unele temeiuri au o aplicabilitate generala, pentru toate infractiunile si toti
inculpatii (amnistia, prescriptia, decesul inculpatului, autoritatea de lucru
judecat); alte temeiuri se aplica numai in cazurile prevazute de lege (plingerea
prealabila a persoanei vatamate, o anumita autorizare sau o sesizare a organului
competent, pentru care este posibila inlocuirea raspunderii penale sau apararea
de pedeapsa). Cele mai multe temeiuri a caracter difinitiv, alte temeiuri au insa
un caracter temporar (cit timp lipseste autorizarea prealabila sau sesizarea
organului competent; in ce priveste plingerea prealabila, introducerea ei dupa
trecerea termenului de doua luni de la data cunoasterii faptuitorului opereaza cu
caracter definitiv).
|ncetarea procesului penal este o solutie prin care se constata existenta unei
cauze de inlaturare a raspunderii penale, ceea ce implica savirsirea unei
infractiuni; ca urmare, fapta poate atrage o raspundere civila, administrativa sau
disciplinara, fie in acelasi proces penal, fie intr-un proces de alta natura.
Cu privire la actiunea penala, instanta de judecata poate pronunta si
restituirea cauzei la procuror, dezinvestindu-se de judecarea ei. |n acest caz
actiunea penala se exercita din nou in faza de urmarire penala, urmind sa se
dispuna, dupa caz, fie trimiterea din nou in judecata a inculpatului, fie scoaterea
de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale.
3) Solutionarea actiunii civile

|n caz de condamnare, daca prin infractiune s-a produs o paguba partii civile,
instanta de judecata admite actiunea civila exercitata in fata sa, obligind pe
inculpat si partea responsabila civilmente la reparatii civile, in natura sau la plata
unei despagubiri banesti. Actiunea civila este admisa, in caz de condamnare,
fiindca in latura penala s-a retinut existenta faptei, savirsirea ei de catre inculpat
si vinovatia acestuia; in solutionarea actiunii civile instanta se ocupa numai de
existenta pagubei, de intinderea ei, precum si de modalitatea prin care aceasta
trebuie reparata. Spre deosebire de actiunea penala, care se solutioneaza numai

DPPpg197

fata de inculpat, actiunea civila se solutioneaza si fata de partea responsabila

civilmente. Actiunea civila poate fi admisa in totalitate, atunci cind valoarea
pagubei se ridica la nivelul pretentiilor partii civile, sau in parte, daca pagubele
sint mai mici decit pretentiile partii civile sau daca la producerea pagubei a
contribuit si culpa acesteia.
Actiunea civila este admisa si in cazul in care s-a pronuntat achitarea sau
incetarea actiunii penale, daca sint intrunite conditiile raspunderii civile si nu
exista vreo cauza in care actiunea civila este stinsa sau se lasa nesolutionata.
Astfel, prin achitarea pentru temeiurile prevazute in art. 10 lit. b1, d si e, precum
si prin incetarea procesului penal pe temeiurile prevazute in art. 10 lit. g, h, i,
retinindu-se ca fapta a fost savirsita de catre inculpat, chiar daca nu constituie
infractiune sau nu mai poate interveni raspunderea penala, se dispune obligarea
la reparatii civile daca s-a produs o paguba partii civile.
Actiunea civila este respinsa atunci cind nu sint intrunite conditiile
raspunderii civile, fie ca s-a pronuntat condamnarea, achitarea sau incetarea
procesului penal. O astfel de solutie se pronunta atunci cind fapta nu exista sau
nu a fost savirsita de inculpat (art. 346 al. 3), caci aceste temeiuri inlatura
conditiile raspunderii civile de a exista o fapta savirsita de inculpat; dar
respingerea ctiunii civile se pronunta si atunci cind nu s-a produs o paguba prin
fapta inculpatului sau exista o cauza legala de inlaturare a raspunderii civile.
Instanta de judecata nu poate respinge actiunea civila pe temeiul ca actiunea
civila nu a fost sustinuta in instanta si nici nu poate trimite partea civila sa
exercite actiunea sa civila in fata instantei civile22.
Instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata cind pronunta achitarea
pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b ori cind pronunta incetarea procesului penal
pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f si j; in primul caz (cind fapta
nu este prevazuta de legea penala), in mod nejustificat s-a promovat si s-a
desfasurat procesul penal pentru o fapta de natura civila, administrativa,
disciplinara, astfel ca s-a intervenit pe o cale nelegala la realizarea unei pretentii
civile; in situatia plingerii prealabile, a autorizatiei sau sesizarii organului
competent, precum si a autoritatii lucrului judecat, desfasurarea procesului penal
este lovita de nulitate absoluta, fiind inadmisibila obtinerea de reparatii civile cu
incalcarea legii de procedura penala.
22

3)

excep]ie face judecarea cauzei dup` procedura de urgen]` (art. 476 al.

DPPpg198

Actiunea civila se poate solutiona prin sentinta sau decizie penala a instantei
de judecata prin care s-a solutionat si actiunea penala; in caz de disjungere, se
poate pronunta si printr-o sentinta sau decizie penala separata, data in aceeasi
cauza penala. Raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti penale atrage
autoritatea de lucru judecat atit a solutiei date in actiunea penala, cit si a solutiei
date in actiunea civila.
I.14. Autoritatea judecatoreasca prin care se infaptuieste

justitia in cauzele penale

1.

Instantele judecatoresti

1) Sisteme de organizare a instantelor judecatoresti

Instantele judecatoresti pot fi organizate pe principiul unitatii justitiei civile si

a celei penale sau pe principiul separatiei celor doua forme de realizare a
justitiei. |n temeiul primului principiu, aceleasi instante judecatoresti judeca si
cauze civile si cauze penale, iar in temeiul celui de-al doilea principiu
functioneaza instante judecatoresti care judeca numai cauze penale. O separare
completa intre justitia civila si justitia penala nu-si mai gaseste aplicare in
legislatiile moderne. Se admit, insa, sisteme mixte, in care exista si unitate a
justitiei civile cu justitia penala, dar si instante judecatoresti care judeca numai
cauze penale23. Ceea ce caracterizeaza unitatea justitiei penale si a justitiei civile
consta in aceea ca aceiasi judecatori pot judeca fie o cauza penala, fie o cauza
civila, chiar atunci cind exista sectii penale si sectii civile separate, judecatorii
sectiei civile pot trece, dupa o perioada de timp, la sectia penala si invers, ceea ce
exclude specializarea judecatorilor numai pentru anumite cauze. Desi criticabil
datorita lipsei de specializare a judecatorilor, sistemul unitatii justitiei penale si a
justitiei civile este preponderent in legislatiile contemporane, implicind mai
putine cheltuieli in functionarea sa.
Organizarea judecatoreasca poate sa cuprinda un unic sistem de instante
judecatoresti sau mai multe sisteme de instante judecatoresti. Sistemul de
instante judecatoresti este unic atunci cind toate instantele sint organizate intr-un
ansamblu, pe grade ierarhice, avind o singura instanta suprema; organizarea in

23

de exemplu in Fran]a instan]ele de drept comun judec` [i cauze penale

[i cauze civile, dar unele instan]e speciale judec` numai in penal (instan]ele
militare, instan]ele pentru minori, |nalta Curte de Justi]ei, Curte de Siguran]`
a Statului)

DPPpg199

mai multe sisteme de instante judecatoresti presupune separarea instantelor in

mai multe ansambluri, cu tot atitea instante supreme in fruntea lor24.
Instantele judecatoresti pot fi ordinare (sau de drept comun), speciale,
politice si extraordinare. |n materie penala, instantele de drept comun (ordinare)
sint acele instante judecatoresti carora le revine sarcina de a judeca orice
infractiune, indiferent de calitatea persoanei care a savirsit-o, cum sint
judecatoriile, tribunalele departamentale, curtile de apel. Instantele speciale au
sarcina de a judeca infractiuni savirsite intr-un anumit domeniu de activitate
social-economica, care trebuie protejat in mod special (infractiuni militare,
infractiuni care pun in pericol circulatia pe caile ferate, aeriene, maritime) sau
savirsite de persoane cu o anumita calitate (militari, minori, personal maritim si
fluvial); printre acestea se numara tribunalele si curtile pentru minori (in Franta),
tribunalele militare, tribunalele maritime si fluviale. Pentru judecarea unori
infractiuni savirsite in timpul exercitarii functiei de unele personalitati politice
(presedintele tarii, ministrii) se pot infiinta instante cu caracter politic, formate si
din membri ai parlamentului, cum este |nalta Curte de Justitie din Franta, iar
pentru infractiunile contra securitatii statului se pot infiinta instante speciale, cu o
compunere speciala civila si militara cum este Curtea de Sigurnata in Franta.
|n fine, instantele extraordinare sint instituite in imprejurari exceptionale, pe
timp limitat, pentru a judeca anumite infractiuni sau anumite persoane25.
|n raport de organizarea pe grade ierarhice, sistemul de instante judecatoresti
poate avea mai multe verigi, la baza fiind un numar mai mare de instante de grad
inferior, culminind cu virful piramidei de instante, in care se afla Curtea
(Tribunalul) Suprema de Casatie si Justitie. Legislatiile occidentale au organizat
instantele de drept comun pe patru verigi: tribunale de politie, tribunale
corectionale, curti de apel si |nalta Curte de Casatie si Justitie. |n legislatiile
fostelor tari socialiste, sistemul judiciar cuprindea, de regula, trei verigi:
tribunale populare raionale, tribunale regionale, Tribunalul Suprem al Republicii;
intre 19681993, in Romnia au functionat judecatorii, tribunale judetene si
24

Astfel, in unele legisla]ii, instan]ele militare formeaz` un sistem aparte

fa]` de cel al instan]elor ordinare, avind in virf o instan]` militar` suprem`.
25
|n Fran]a, in 1945, s-a infiin]at o |nalt` Curte de Justi]ie, pentru a judeca
pe cei care au colaborat, in cadrul guvernului de la Vichy, cu ocupan]ii nazi[ti;
in 1945 s-a infiin]at in Romnia Tribunalul Poporului, pentru judecarea [i
sanc]ionarea celor care au colaborat cu guvernele totalitare militare [i au
s`vir[it crime de r`zboi. Dup` 1989, pentru o scurt` perioad` de timp, au
func]ionat tribunale militare extraordinare pentru judecarea [i pedepsirea
actelor teroriste (Decretullege nr. 7/1990).

DPPpg200

Tribunalul Suprem. |n unele tari sistemul judiciar se reduce la doua verigi: astfel,
in Republica Moldova exista judecatorii populare raionale si o Judecatorie
Suprema. |n statele federale, sistemul judiciar se amplifica, prin existenta unor
Curti sau Tribunale federale, avind controlul judiciar asupra activitatii de
judecata a tuturor instantelor judecatoresti din toate statele componente.
2) Sistemul de instante judecatoresti in Romnia

Spre deosebire de Constitutia din 1965, care stabilea care sint instantele
judecatoresti in Romnia, Constitutia din 1991 prevede ca Justitia se realizeaza
prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti prevazute
de lege. Deci singura instanta judecatoreasca ce are caracter constitutional si nu
poate fi desfiintata decit prin modificarea Constitutiei este Curtea Suprema de
Justitie; aceasta se constituie ca instanta judecatoreasca de cel mai inalt grad
ierarhic fata de toate celelalte instante judecatoresti ce se stabilesc prin lege. Din
aceasta dispozitie constitutionala se trage concluzia ca in Romnia se constituie
un sistem unitar de instante judecatoresti, deoarece toate instantele judecatoresti
se includ intr-un singur ansamblu unitar, cu o singura instanta suprema, care
exercita controlul asupra tuturor instantelor judecatoresti ce functioneaza in baza
legii.
O alta dispozitie constitutionala prevede ca este interzisa infiintarea de
instante extraordinare (art. 125 al. 2); o dispozitie similara era prevazuta si in
art. 101 al Constitutia Romniei din 1923. Aceasta interdictie constituie o
garantie a infaptuirii justitiei de catre judecatorii firesti prevazuti de lege, ferind
abuzurile prin care, pentru motive politice, s-ar infiinta tribunale extraordinare,
cu judecatori desemnati pe criterii politice, pentru judecarea si condamnarea unor
persoane care au detinut functii importante in stat.
Potrivit dispozitiilor Legii nr. 92/1992 privitoare la organizarea instantelor
judecatoresti, configuratia acestora este urmatoarea: judecatorii, tribunale, curti
de apel, ca instante civile (ordinare); in baza Legii nr. 54/1993 pentru
organizarea instantelor si parchetelor militare, functioneaza ca instante militare:
tribunalele militare, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel; in
fruntea sistemului nostru judiciar, in temeiul Legii nr. 56/1993, se afla Curtea
Suprema de Justitie, denumire data fostului Tribunal Suprem imediat dupa 1989
si consfintita prin Constitutia Romniei din 1991.
|n cadrul acestei reglementari se poate considera ca in sistemul nostru judiciar
functioneaza instante ordinare sau de drept comun (cele civile) si instante

DPPpg201

speciale (cele militare), intre care se imparte competenta instantelor in judecarea

cauzelor penale.
Instantele ordinare cuprind trei verigi:

Judecatoriile functioneaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti si

Sectorul agricol Ilfov. Numarul lor este de 179, iar localitatile de resedinta
sint fixate intr-o anexa la Legea nr. 92/1992. |n materie penala, judecatoria
are o competenta generala de judecata in prima instanta, in sensul ca judeca
toate infractiunile in afara de cele date prin lege in competenta altor instante
judecatoresti.

Tribunalele au ca circumscriptie teritoriala un judet, cu sediul in localitatea

de resedinta a acestuia; in capitala isi are resedinta Tribunalul Municipiului
Bucuresti. Tribunalele Galati si Constanta au si sectii maritime si fluviale.
Tribunalele judeca in prima instanta cauzele date in competenta lor, in raport
de natura si gravitatea infractiunii; ca instante de apel, tribunalele judeca
apelurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate in prima instanta de catre
judecatorii; ca instante de recurs, judeca recursurile declarate impotriva
hotaririlor pronuntate de judecatorii, nesusceptibile de apel.

Curtile de apel, in numar de 15, au ca circumsciptie teritoriala doua sau mai

multe judete. Judeca in prima instanta anumite infractiuni contra statului,
infractiunile savirsite de persoane cu o anumita calitate (magistratii de la
judecatorii si tribunale); judeca si in apel, atunci cind hotarirea atacata a fost
pronuntata in prima instanta de tribunal, si in recurs in cazurile in care
hotaririle atacate au fost date de tribunale ca instante de apel. Pot avea doua
sau mai multe sectii, dintre care una penala. La curtile de apel din Constanta
si Galati functioneaza sectii maritime si militare.
Instantele militare cuprind si ele trei verigi: tribunalele militare, tribunalele

militare teritoriale si Curtea Militara de Apel.

Tribunalele militare, in numar de patru (Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi si

Timisoara), au circumscriptii teritoriale stabilite intr-o anexa la Legea nr.
54/1993. Ele judeca numai in prima instanta infractiunile contra capacitatii
de aparare a patriei si contra disciplinei militare, precum si cele savirsite de
militari pina la un anumit grad ierarhic.

Tribunalul militar teritorial, cu sediul in Bucuresti, este instanta militara de

grad superior, judecind in prima instanta cauzele mai grave si infractiunile

DPPpg202

savirsite de ofiterii superiori, dar si apelurile si recursurile declarate

impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele militare.

Curtea Militara de Apel, cu sediul in Bucuresti, este egala in grad cu curtea

de apel. Judeca in prima instanta infractiunile contra statului savirsite de
militari, dar judeca si in apel si in recurs, dupa caz, apelurile si recursurile
declarate impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalul militar teritorial.
Curtea Suprema de Justitie, cu sediul in Bucuresti, are cinci sectii dintre care,

in materie penala, judeca prin sectia penala si sectia militara, ori prin Sectii
Unite. Toate judecatoriile, tribunalele si curtile civile si militare sint
subordonate, din punct de vedere ierarhic, Curtii Supreme de Justitie, in sensul
ca aceasta exercita controlul general asupra activitatii de judecata a acestora, prin
judecarea recursurilor de competenta sa si a recursurilor in anulare si in interesul
legii. Curtea Suprema de Justitie judeca in prima instanta cauzele date in
competenta sa, dupa calitatea de demnitar pe care a avut-o faptuitorul in
momentul savirsirii infractiunii; ca instanta de recurs, judeca recursurile
declarate impotriva hotaririlor pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de
Apel, precum si de sectiile penala si militara ale instantei supreme ca prima
instanta, iar ca instanta de recurs in anulare impotriva hotaririlor penale
definitive ale oricarei instante judecatoresti este singura care are competenta sa-l
judece. |n Sectii Unite, Curtea Suprema de Justitie judeca si recursurile in
interesul legii.
Fiecare instanta judecatoreasca se incadreaza cu numarul necesar de
judecatori civili pentru instantele de drept comun si militari pentru instantele
militare cu indeplinirea conditiilor legale de vechime si cu procedura prevazuta
de lege. Instantele judecatoresti au in conducere un presedinte si, de regula, unul
sau mai multi vicepresedinti; sectiile sint conduse de presedinti de sectie.
La instantele judecatoresti functioneaza personal auxiliar (grefieri, arhivari,
executori judecatoresti), personal administrativ si de serviciu. La Curtea
Suprema de Justitie exista un corp de magistrati asistenti, care participa la
judecarea cauzelor penale, cu atributii de a lua note, redacta hotariri, pregati
cauzele pentru judecata.
3) Instanta de judecata

La judecarea unei cauze penale nu iau parte toti judecatorii incadrati la

judecatorie, tribunal sau curte, ci numai un anumit numar de judecatori, care
formeaza completul de judecata al unei instante judecatoresti. Hotarirea

DPPpg203

pronuntata de completul de judecata, format potrivit legii, este data in numele

judecatoriei, tribunalului sau al curtii, deci in numele instantei judecatoresti.
Cind se refera la completul de judecata care desfasoara activitatea de judecata
intr-o cauza penala, Codul de procedura penala foloseste denumirea de instanta
de judecata. Deci intelesul denumirii de instanta de judecata este diferit de acela
de instanta judecatoreasca si indica numai acel complet de judecata sau chiar
unic judecator, apartinind unei instante judecatoresti, in fata caruia se desfasoara
activitatea de judecata. Judecatoria, ca instanta judecatoreasca, are competenta de
a judeca o cauza penala, dar judecata se desfasoara in fata instantei de judecata,
adica a acelui judecator sau complet de judecata din cadrul judecatoriei care,
potrivit legii, are puterea de a judeca si solutiona acea cauza, in numele
judecatoriei. De aceea, in problemele de organizare si de competenta trebuie
folosita denumirea de instanta judecatoreasca, ceea ce inseamna judecatorie,
tribunal, curte, Curtea Suprema de Justitie, iar in problemele de compunere si
desfasurare a judecatii trebuie folosita denumirea de instanta de judecata,
intelegind completul de judecata care desfasoara sau a desfasurat activitatea de
judecata. Deci ca subiect al procesului penal, autoritatea judecatoreasca este
instanta de judecata, reprezentind judecatoria, tribunalul, curtea, ca instanta
judecatoreasca.
|n raport de activitatea de judecata pe care o desfasoara, se pot distinge mai
multe categorii de instante de judecata: prima instanta, instanta de apel, instanta
de recurs, instanta care judeca o cale de atac extraordinara. O astfel de distinctie
este utila deoarece aceeasi instanta judecatoreasca tribunal, curte, Curtea
Suprema de Justitie poate desfasura, prin complete diferite, mai multe activitati
de judecata; de exemplu curtea de apel poate judeca in prima instanta, in apel si
in recurs, fiecare instanta de judecata avindu-si specificul ei organizatoric si
functional.
Judeca numai in prima instanta judecatoriile si tribunalele militare, dar pot
judeca in prima instanta si toate celelalte instante judecatoresti. Judecata in apel
se desfasoara la tribunale si curti de apel, la tribunalul miliar teritorial si la
Curtea Militara de Apel. Pot judeca in recurs, in cazurile prevazute de lege,
tribunalele, curtile de apel, tribunalul militar teritorial, Curtea Militara de Apel,
precum si Curtea Suprema de Justitie. |n ce priveste judecata in recurs in anulare
si recurs in interesul legii, aceasta atributie revine numai Curtii Supreme de
Justitie.

DPPpg204

Din punct de vedere al atributiilor de judecata, instantele judecatoresti se pot

caracteriza astfel:

judecatoriile si tribunalele militare judeca numai in prima instanta;

tribunalele, curtile de apel, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de

Apel judeca in prima instanta, dar si in apel si in recurs;

Curtea Suprema de Justitie judeca in principal in recurs si in recurs in

anulare, dar in unele cazuri si in prima instanta.
Aceste distinctii sint necesare pentru intelegerea modului de compunere a

instantelor de judecata, care variaza si dupa activitatea de judecata pe care o

desfasoara.
2.

Judecatorii

1) Calitatea de judecator

Judecatorul indeplineste cea mai importanta functie procesual penala, de a

judeca si solutiona cauzele penale. Daca procurorul are dreptul sa formuleze si sa
sustina invinuirea, daca avocatul formuleaza si sustine apararea, subiectul
procesual-penal care poate hotari asupra vinovatiei penale a unei persoane si sa-i
aplice sanctiunile prevazute de legea penala este judecatorul. Ca urmare:

judecatorul trebuie sa fie o persoana bine pregatita profesional, pentru a

lamuri cauza sub toate aspectele si sa pronunte o hotarire legala si temeinica;

judecatorul trebuie sa fie ferit de orice influenta din afara politica, sociala,
familiala pentru a fi impartial;

persoana care indeplineste functia de judecator trebuie sa se bucure de

prestigiul corespunzator functiei, ea facind parte din acea putere a statului
prin care se infaptuieste justitia in cauzele penale.
Pentru a se asigura corpului judecatoresc o compozitie corespunzatoare

acestor cerinte, la investirea cu calitatea de judecator se cer anumite conditii:

|n ce proveste pregatirea profesionala, judecatorii trebuie sa indeplineasca

conditia de studii, de a fi licentiat in drept. Studiile juridice superioare
implica un bagaj minim de cunostinte pentru indeplinirea functiei de
judecator, intrucit desfasurarea judecatii se conduce dupa anumite reguli de
drept, iar aplicarea legii penale si a celei civile la cazul concret judecat
necesita interpretarea corecta a dispozitiilor acestei legi. Nu intotdeauna o
licenta in drept atrage bagajul de cunostinte necesare functiei de judecator.
De aceea, L.O.J. prevede cerinta trecerii unui examen de capacitate, atit

DPPpg205

pentru a se acorda judecatorului stagiar dreptul de a judeca, cit si pentru

primirea in magistratura ca judecator definitiv.
S-a pus problema specializarii judecatorilor care judeca in materie penala:

Autorii care sustin judecarea cauzelor penale de orice judecator,

fara o anumita specializare, pornesc de la ideea ca specializarea aduce

unilateralitate in cunostintele juridice, daunatoare judecatii, deoarece
judecatorul penal rezolva si problemele actiunii civile, care cer cunostinte
de drept civil; specializarea poate duce la rutina, periculoasa pentru
lamurirea cauzei si pentru tratarea diferentiata a inculpatilor; poate atrage
un plus de severitate in solutionarea cauzelor, judecatorii penali venind in
contact direct cu cei mai periculosi infractori; un argument important
pentru stat l-ar constitui si cheltuielile sporite pentru specializarea
judecatorilor in civil si in penal, pentru dublarea numarului de judecatori
pe care l-ar presupune specializarea.

Autorii care sustin specializarea in materie penala, incepind cu

pozitivistii si dominind astazi cu adeptii scolii de aparare noua, pornesc

de la necesitatea unui tratament diferentiat pentru fiecare infractor, in
raport de cauzele care l-au determinat sa savirseasca infractiunea, de
particularitatile sale psihice, de posibilitatile de reinsertie sociala; or,
tratarea corespunzatoare a fiecarei cauze penale cere cunostinte
aprofundate de criminologie, psihologie si sociologie penala, stiinta
penitenciara, de criminalistica, constinte de care nu are nevoie un
judecator in materie civila. Asa cum profesorul, medicul, inginerul,
meseriasul specializat rezolva cu mult mai bine problemele profesiunii
decit o persoana cu cunostinte generale in materie, si judecatorul
specializat ar pune un diagnostic mai bun si ar adopta tratamentul cel mai
eficient in raport de persoana inculpatului.
Discutia din doctrina nu a avut repercusiuni in legislatie, unitatea justitiei
civile si a celei penale raminind ca principiu de baza, cu posibilitatea ca
judecatorul penal sa treaca la judecarea cauzelor civile, chiar in aceeasi zi sau
intr-o perioada urmatoare. La acest punct de vedere a contribuit in mare
masura necesitatea unei limitari a cheltuielilor in sectorul judiciar.
Deci pentru calitatea de judecator in materie penala nu se cere o conditie de
specializare, deoarece orice judecator are calitatea de a judeca o cauza penala
de competenta instantei judecatoresti din care face parte; specializarea din

DPPpg206

initiativa proprie (doctorate, cursuri postuniversitare) constituie insa un

element de selectionare a unui judecator pentru posturile de judecatori care se
confrunta mai des cu cauzele de natura specializarii sale; de asemenea,
ministrul justitiei organizeaza periodic, in cadrul Institutului de perfectionare
a magistratilor, stagii de pregatire sau, dupa caz, de perfectionare
profesionala, care pot avea ca obiect si specializarea in judecarea cauzelor
penale. Pentru indeplinirea unor functii superioare la tribunale, curti de
apel, Curtea Suprema de Justitie magistratul trebuie sa aiba o activitate
meritorie si anumite conditii de vechime in magistratura, care asigura
experienta necesara pentru rezolvarea celor mai complexe cauze.

Pentru a li se asigura impartialitatea in judecarea si solutionarea cauzelor

penale, judecatorilor trebuie sa li se garanteze independenta fata de celelalte
autoritati, fata de opinia publica, fata de partile din proces. Astfel, judecatorii
nu pot face parte din partidele politice (art. 37 al. 3 din Constitutie) sau sa
desfasoare activitati publice cu caracter politic (art. 82 L.O.J.), ceea ce le
asigura o pozitie independenta fata de orice influenta politica. Functia de
magistrat este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu
exceptia functiilor didactice din invatamintul superior (art. 83 L.O.J.);
judecatorilor le este interzisa exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a
activitatilor de comert, participarea la administratia sau conducerea unor
societati comerciale sau civile, precum si la orice activitati cu caracter
lucrativ, la activitatea de arbitru sau expert; ei nu pot, in studiile si articolele
publicate, sa se pronunte cu privire la problemele curente de politica interna,
nu pot sa dea consultatii scrise sau verbale in probleme litigioase, chiar daca
procesele respective sint pe rolul altor instante decit celor in care isi exercita
functia (art. 8687 L.O.J.).

Judecatorul trebuie sa corespunda prestigiului de a face parte din puterea

judecatoreasca, una din cele trei puteri ale statului. Astfel, nu poate fi
judecator decit persoana care este cetatean rom#n si are capacitatea deplina
de exercitiu a drepturilor, care nu are antecedente penale si se bucura de o
buna reputatie, care cunoaste bine limba oficiala a statului. |n timpul cit
functioneaza ca judecatori le este interzis sa desfasoare actiuni sau sa aiba
manifestari care ar aduce prejudicii prestigiului justitiei (cum ar fi: interventii
pentru satisfacerea iuntereselor personale sau ale familiei lor, fapte care aduc
atingere onoarei sau probitatii profesionale, nerespectarea secretului

DPPpg207

deliberarii etc.). Pentru a se asigura prestigiul judecatorilor, acestia sint

obligati, la sedintele de judecata, sa aiba o tinuta corespunzatoare instantei
unde functioneaza.
Aceste conditii se cer pentru toti magistratii, deci si pentru procurorii care
reprezinta Ministerul Public.
2) Independenta judecatorilor

Potrivit art. 123 al. 2 din Constitutie, judecatorii sint independenti si se

supun numai legii. Pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale este
necesar ca judecatorii sa-si formeze convingerea deplina despre vinovatia sau
nevinovatia inculpatului, despre sanctiunea penala pe care trebuie sa o aplice, in
caz de vinovatie, fara nici o presiune sau vreun amestec din afara, de natura a
influenta negativ aceasta convingere. Prin aceasta se realizeaza impartialitatea in
judecarea si solutionarea cauzelor penale, ceea ce da incredere partilor si creaza
pentru opinia publica convingerea in legalitatea si justetea solutiei adoptate.
Principiul independentei judecatorilor, consacrat constitutional, este intarit prin
dispozitia potrivit careia acest principiu nu poate forma obiectul unei revizuiri a
Constitutiei si, ca urmare, a restringerii sau suprimarii sale (art. 148 al. 1).
|n conceptia Constitutiei, independenta judecatorilor se realizeaza prin
prevederea ca ei se supun numai legii; ca urmare, in afara de prevederile legii,
care sint obligatorii si pentru judecatori, nici un fel de autoritate publica,
influenta politica, presiune a opiniei publice, injonctiuni ale partilor nu trebuie sa
aduca vreo constringere sau inriurire asupra convingerii judecatorilor in
solutionarea cauzelor penale. Independenta judecatorilor trebuie asigurata in
special fata de celelalte doua puteri ale statului. Parlamentul poate influenta o
solutie concreta numai prin adoptarea unei legi de aplicare generala, care sa aiba
implicatii si in cauza data, cum ar fi o lege penala mai blinda sau o dispozitie de
procedura de aplicare imediata; o lege care ar duce o anumita solutie intr-o cauza
concreta ar fi neconstitutionala, deoarece ar insemna un amestec al puterii
legislative in activitatea puterii judecatoresti. Independenta judecatorilor trebuie
asigurata si in raport de Presedintele Romniei, guvern, administratia publica
centrala si locala; nici un reprezentant al autoritatii executive nu este autorizat sa
dea dispozitii, indicatii de cum trebuie judecata si solutionata o cauza penala; ca
urmare, un judecator nu trebuie sa se lase influentat, timorat sau stimulat de
ordine sau indicatii cu privire la solutia pe care trebuie sa o pronunte. Ministerul
Justitiei, ca organ de specialitate al guvernului, nu are nici un fel de atributie in

DPPpg208

ce priveste judecarea si solutionarea cauzelor de catre judecator, atributiile sale

in legatura cu instantele judecatoresti fiind de ordin administrativ si financiar.
Simpla proclamare a independentei judecatorilor nu este suficienta pentru
realizarea ei in practica. Garantiile respectarii acestui principiu rezida, pe de o
parte, in modalitatea prin care este organizata admiterea in magistratura, iar pe de
alta parte, in pozitia de sine statatoare a judecatorului in cursul desfasurarii
activitatii sale de judecata. |ntr-adevar, daca numirea in magistratura este
incredintata guvernului sau ministrului justitiei, atunci exista posibilitatea unei
dependente a judecatorului de autoritatea care l-a numit; de asemenea, daca
mentinerea in functia de judecator, avansarea sau retrogradarea ar constitui o
prerogativa a guvernului sau a ministrului justitiei, se poate descifra o
dependenta a judecatorului fata de autoritatea de care depinde cariera sa
profesionala. |n statul de drept se iau masuri ca o astfel de dependenta sa nu fie
posibila.
|n legatura cu dobindirea capacitatii functionale de judecator se pot folosi mai
multe sisteme: alegerea judecatorilor, cooptarea si numirea lor. Sistemul de
alegere a judecatorilor este raspindit in numeroase state (SUA, Elvetia, Federatia
Rusa), deosebindu-se dupa autoritatea sau electoratul care face selectarea. |n
SUA alegerea se face de catre electoratul circumscriptiei in care isi desfasoara
judecatorul activitatea; in Rusia de catre diferite organe de putere ale statului. |n
Romnia, potrivit Legii de organizare judecatoreasca din 1968, judecatorii erau
alesi de catre consiliile populare judetene, afara de judecatorii Tribunalului
Suprem, care erau alesi de Marea Adunare Nationala. Alegerea judecatorilor
prezinta avantajul ca inlatura subordonarea lor fata de organul care i-ar numi;
acest sistem de recrutrare a judecatorilor prezinta si pericolul grav de a introduce
politica in magistratura, in sensul ca judecatorii vor trebui sa solicite votul
electoratului, ceea ce-i face dependenti de aceste voturi; de asemenea, nu exista
nici o garantie ca vor fi alesi ca judecatori acele persoane care au pregatirea
necesara si se bucura de o moralitate corespunzatoare. Dupa cum se stie, alegerea
judecatorilor la noi in tara nu a asigurat independenta lor fata de conducerea
politica centrala si locala. Sistemul cooptarii judecatorilor de catre corpul de
magistrati nu s-a dovedit viabil, deoarece trebuie sa existe totusi o investire cu
functia de judecator din partea unei autoritati constituite; corpul magistratilor
poate face propuneri in ce priveste recrutarea judecatorilor, dar nu si investirea
lor.

DPPpg209

Constitutia din 1991 a adoptat sistemul numirii judecatorilor de catre

Presedintele Romniei, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; pe de
o parte, Presedintele Romniei exercita (art. 80 din Constitutie) functia de
mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate, ceea ce poate
constitui o garantie a impartialitatii in numirea judecatorilor; pe de alta parte,
Consiliul Superior al Magistraturii, compus din 15 magistrati alesi, in sedinta
comuna, de Camera Deputatilor si Senat, pe baza unui numar mai mare de
propuneri facute de adunarile generale ale magistratilor de la fiecare instanta
judecatoreasca si parchet, prezinta garantia selectionarii pentru functia de
judecator a persoanelor care indeplinesc toate conditiile de admitere in
magistratura. Presedintele si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de Justitie sint
numiti pe o perioada de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reinvestiti in functie; ceilalti
judecatori sint numiti pe o perioada de timp nelimitata. Pentru a dobindi
capacitatea functionala de judecator, deci pentru a indeplini acte de judecata,
judecatorul trebuie sa depuna un juramint, sub sanctiunea nulitatii actelor
indeplinite inainte de depunerea lui. Prin derogare, judecatorii stagiari sint numiti
de ministrul justitiei si nu dobindesc dreptul de a judeca decit dupa o perioada de
stagiu.
O a doua garantie importanta a independentei judecatorilor fata de autoritatea
executiva o constituie inamovibilitatea lor (art. 124 din Constitutie); judecatorii
nu pot fi avansati, transferati, suspendati si eliberati din functie decit in cazurile
si conditiile prevazute de lege si numai de Consiliul Superior al Magistraturii.
Inamovibilitatea da judecatorilor un statut de siguranta cu privire la functia pe
care o indeplinesc, inlaturind teama de represalii din partea puterii politice pentru
refuzul de a se supune unor indicatii sau influente in modul de solutionare a
cauzelor penale. Atunci cind s-a dorit subordonarea judecatorilor puterii politice
s-a renuntat la inamovibilitate, asa cum s-a procedat in justitia rom#neasca dupa
1944. Legea actuala de organizare judecatoreasca prevede, in primul rind,
garantii in ce priveste pastrarea calitatii de judecator, cazurile de eliberare din
functie fiind strict prevazute de lege si cad in atributia Consiliului Superior al
Magistraturii, organ in cadrul puterii judecatoresti. |ntrucit presiuni asupra
judecatorilor se pot obtine prin amenintarea cu mutarea in alta localitate, prin
avansare, transferare, delegare, art. 78 L.O.J. prevede ca judecatorul nu poate fi
avansat sau transferat decit cu consimtamintul acestuia si numai prin hotarire a
Consiliului Superior al Magistraturii, iar delegarea sa la o alta instanta nu poate fi

DPPpg210

dispusa de ministrul justitiei fara acordul sau decit in cazurile limitativ indicate si
pe o durata de cel mult doua luni intr-un an.
Independenta judecatorilor este garantata si prin statutul disciplinar al
acestora, potrivit caruia actiunea disciplinara se promoveaza de ministrul
justitiei, dar se judeca si se solutioneaza, dupa o procedura speciala, de Consiliul
Superior al Magistraturii, lucrarile acestuia fiind conduse de presedintele Curtii
Supreme de Justitie. |mpotriva sanctiunilor aplicate de Consiliul Superior al
Magistraturii, judecatorul poate face contestatie, care se judeca de Curtea
Suprema de Justitie, in complet de 7 judecatori (art. 73, 93101 L.O.J.). |n acest
mod judecatorul este pus la adapost in ce priveste corectitudinea si capacitatea sa
functionala de ingerintele ce ar putea fi exercitate de ministrul justitiei prin
actiunea disciplinara.
Un al doilea aspect al independentei judecatorilor se manifesta in raporturile
pe care le au acestia cu alti reprezentanti ai autoritatilor judiciare, cum sint
judecatorii de la instantele ierarhic superioare, presedintii si vicepresedintii
instantelor din care fac parte, reprezentantii Ministerului Public. Desi instantele
judecatoresti sint organizate pe grade ierarhice, judecatorii de la o instanta
judecatoreasca nu pot fi influentati in rezolvarea unei cauze concrete de parerea
pe care o exprima judecatorii de la o instanta superioara. Exista pentru
judecatorii de la instanta de trimitere dupa casare obligatia procesuala de a se
conforma punctelor de vedere juridice rezolvate prin hotarirea prin care s-a
admis calea de atac, dar aceasta obligatie nu aduce atingere independentei
judecatorilor care, in limitele aratate, pastreaza dreptul de a hotari dupa
constiinta

lor.

De

asemenea,

presedintii

si

vicepresedintii

instantelor

judecatoresti pot desfasura, in aceasta calitate, doar activitati administrative si de

conducere, neavind dreptul sa dea indicatii judecatorilor in subordine cu privire
la modul cum trebuie solutionata o cauza penala. Procurorii din cadrul
parchetului de pe linga o instanta judecatoreasca pot face cereri, ridica exceptii,
pune concluzii, dar acestea sint admise sau respinse de judecatori potrivit
convingerii lor ca sint legale si temeinice.
Independenta judecatorilor fata de ministrul justitiei, de presedintii
instantelor din care fac parte si a celor ierrhic superioare se refera la modul in
care judeca si solutioneaza cauzele concrete de competenta lor. Exista insa un
control exercitat de ministrul justitiei prin inspectorii generali, judecatorii
inspectori de la curtile de apel sau prin judecatori delegati, asupra activitatii

DPPpg211

judecatorilor din subordonarea lor. Controlul se exercita prin verificarea

lucrarilor, a modului in care se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si
avocatii, precum si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor
profesionale. Nu pot fi supuse controlului solutiile date in procese pina la
raminerea lor definitiva, caci controlul asupra solutiilor se exercita prin caile de
atac (art. 19 L.O.J.).
|n fine, independenta judecatorilor este asigurata si fata de orice persoana
care ar incerca sa o influenteze, prin orice mijloc, caci Codul penal solutioneaza
ofensa autoritatii (art. 238), atunci cind se aduce atingere onoarei sau demnitatii,
ori se ameninta in public un judecator in legatura cu activitatea jurisdictionala a
acestuia, de natura a aduce stirbire autoritatii judecatoresti.
3) Judecatorii nemagistrati

|n legislatiile moderne, unele instante de judecata au in compunerea lor si

persoane care nu sint magistrati, dar au dreptul de a judeca si rezolva cauze
penale. Astfel, in Franta, cetatenii colaboreaza la infaptuirea justitiei penale in
cadrul Curtilor cu jurati, al tribunalelor pentru minori, al |naltei Curti de Justitie;
in numeroase alte tari, judecarea celor mai grave infractiuni se desfasoara in fata
unor instante compuse din judecatori de profesie si jurati. Curtea cu jurati a
functionat in Romnia intre 18641939. |n tarile socialiste, completele de
judecata erau formate din asesori populari; astfel, in Romnia, din 1948, judecata
in prima instanta a avut loc cu participarea asesorilor populari, conform
principiului de baza al organizarii justitiei care era participarea oamenilor muncii
la infaptuirea justitiei.
Deosebirea dintre jurati si asesori (esevini) consta in aceea ca juratii se
pronunta numai cu privire la vinovatia inculpatului, asupra incadrarii juridice si a
pedepsei pronuntindu-se judecatorii de profesie; asesorii se pronunta insa asupra
tuturor chestiunilor supuse judecatii26.
26

Participarea cet`]enilor la inf`ptuirea justi]iei a fost motivat`, ini]ial, de

necesitatea ap`r`rii persoanelor inculpate impotriva excesului de represiune
al judec`torilor de profesie; ca urmare, de principiu, orice cet`]ean putea fi
ales ca jurat; ulterior, pe listele de jura]i au fost trecute numai acele
persoane care indeplineau anumite condi]ii de aptitudine (cet`]enie,
moralitate, neincadrarea in vreun caz de incompatibilitate etc.). Cu ocazia
judec`rii unei cauze, din listele de jura]i astfel intocmite se aleg, prin tragere
la sor]i, jura]i pentru acea cauz`, cu posibilitatea pentru Ministerul Public sau
p`r]ile din proces de a-i recuza pe cei tra[i la sor]i. |n cazul fostelor ]`ri
socialiste, in condi]iile ideologiei marxist-leniniste care cerea o judecat` de
natur` s` apere statul socialist, asesorii populari care participau la judecat`
erau selec]iona]i dintre muncitorii de la ora[e [i sate, clasa conduc`toare a
statului socialist, pentru a contribui la inf`ptuirea politicii acestuia. |n
Romnia asesorii populari puteau fi cet`]enii rom#ni care impliniser` 23 de

DPPpg212

|n literatura de specialitate este in discutie o extindere a participarii

judecatorilor nemagistrati la solutionarea problemelor de aplicare a sanctiunilor
penale, care sint intrevazute ca un tratament pentru condamnati in vederea
indreptarii lor si a reinsertiei cit mai grabnice in societate. Ca urmare, din
completul de judecata care urmeaza sa stabileasca sanctiunea se propune
participarea unor medici, psihologi, membri ai comitetelor de supraveghere a
condamnatilor etc. Pe plan legislativ nu s-a introdus o dispozitie in acest sens,
dar propunerea capata, in conditiile conceptiei apararii sociale noi, o sustinere
din ce in ce mai puternica.
3.

Compunerea si constituirea instantelor de judecata

1) Judecator unic sau compunere colegiala

Prin compunerea instantei de judecata se intelege alcatuirea completului de

judecata de la judecatorii, tribunale, curti, cu numarul de judecatori prevazut de
lege. Deci in compunerea instantei de judecata poate sa intre un singur judecator
sau mai multi judecatori; primul sistem poarta denumirea de judecator unic
(compunere monocratica), iar cel de-al doilea de compunere colegiala. |n cazul
judecatorului unic activitatea de judecata revine unei singure persoane, dar
aceasta reprezinta activitatea functionala a instantei de judecata; cind completul
este format din mai multi judecatori, exista o pluralitate de activitati personale,
dar unitate de activitate functionala, deoarece hotarirea reprezinta solutia
adoptata de instanta de judecata.
Cu privire la superioritatea unui sistem fata de celalalt, argumentele sint
impartite si de valoare aproximativ egala. Se considera ca un judecator unic are
mai multa responsabilitate, ceea ce ii impune mai multa pregatire profesionala,
evitarea rutinei judiciare, mai multa atentie la judecarea si solutionarea cauzelor;
sistemul presupune un numar mai mic de judecatori, deci o selectie mai
riguroasa, asigurindu-se totodata o remuneratie mai buna a cestora. |n sustinerea
acestui sistem se aduce exmplul Angliei, unde numarul judecatorilor este redus,
alegerea lor se face dintre avocatii cei mai buni si cu cea mai mare experienta,
statutul acestora fiind superior oricarui functionar al statului. Pentru sistemul
ani, f`r` condamn`ri penale, cu capcitate de exerci]iu, absolven]i ai [colii
generale, cu o reputa]ie ne[tirbit`; asesorii populari erau ale[i de c`tre
consiliile populare jude]ene, fiind propu[i de c`tre organiza]iile ob[te[ti dintre
cei mai devota]i membri ai lor. Ca urmare, a instaur`rii statului de drept [i a
separ`rii autorit`]ii judec`tore[ti de influen]ele politice, prin Legea nr.
45/1991 s-a renun]at la formarea completelor de judecat` cu asesori populari
la judec`torii [i tribunalele jude]ene; ei au mai func]ionat la instan]ele
militare pin` la 1 iulie 1993.

DPPpg213

colegial se aduce argumentul ca mai multi judecatori inseamna o cunoastere mai

buna si mai completa a cauzei, mai multe cunostinte juridice si mai multa
experienta; de asemenea, exista mai multa garantie a impartialitatii in judecata,
fiind mai greu sa influentezi pe toti judecatorii; totodata se inlatura arbitrariul
unui singur judecator, care ar vrea sa-si impuna un punct de vedere propriu, dar
neintemeiat. Se sutine ca un colegiu de judecatori capata un prestigiu mai mare
si, ca urmare, si o mai mare autoritate pentru hotarirea pe care o pronunta.
Sistemul colegial este adoptat in cele mai multe tari; cu toate acestea, nu exista
un sistem numai colegial, multe legislatii adoptind un sistem mixt, in care cauzele
mai simple, de competenta instantelor inferioare, se judeca de un singur
judecator, iar celelalte cauze se judeca in prima instanta si in caile de atac de un
complet de judecata format din mai multi judecatori.
|n afara de alcatuirea sa din numarul de judecatori prevazut de lege,
compunerea instantei implica si prezenta completului de judecata, a judecatorului
indicat de lege (anume desemnat de ministrul justitiei pentru cauzele cu inculpati
minori art. 483 al.ult.; cel care a intocmit raportul la judecata in recurs art.
385 al.ult.; presedintele completului de judecata a instantei militare care trebuie
sa aiba cel putin un grad egal cu al inculpatului, daca acesta este militar). |n
completul de judecata nu pot fi inclusi judecatorii exclusi de lege (incompatibili).
2) Compunerea instantelor de judecata in Romnia

Prin Legea de organizare judecatoreasca din 1864, in Principate si apoi in

Romnia s-a adoptat sistemul mixt, cu preponderenta sistemului colegial;
judecatoriile judecau cu un singur judecator, iar celelalte instante judecatoresti
judecau in complete de mai multi judecatori (2, 3 sau 5). |n 1948, cind regimul
comunist a introdus participarea asesorilor populari la judecarea tuturor cauzelor
penale, in mod necesar completul a fost alcatuit din mai multe persoane
judecatori si asesori populari, cei din urma avind intotdeauna majoritatea. |n
1957, numai pentru cauzele care se judecau potrivit procedurii infractiunilor
flagrante, s-a introdus judecatorul unic, iar din 1971 s-a extins judecarea cauzelor
cu judecator unic la judecatorii.
Actualul sistem de compunere a instantelor judecatoresti adopta, ca regula,
principiul colegial, iar ca exceptie si numai la judecatorii si tribunalele militare,
principiul monocratic. Reglementarea compunerii instantelor de judecata este
prevazuta in Legea nr. 92/1992 (L.O.J.), precum si in Legea nr. 54/1993 pentru

DPPpg214

organizarea instantelor si parchetelor militare si Legea nr. 56/1993 a Curtii

Supreme de Justitie.
La judecatorii, care judeca numai in prima instanta compunerea este de doi
judecatori; prin exceptie, judecatoria judeca cu un singur judecator: pricinile
privind infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a; cererile si caile de atac de
competenta judecatoriei privitoare la ceste infractiuni; cererile de reabilitare.
Cind judecatoria judeca o cauza privitoare la mai multe infractiuni, dintre care
unele solicita o compunere dintr-un singur judecator, iar altele o compunere din
2 judecatori, completul se va forma din 2 judecatori pentru intreaga cauza.
Tribunalele si curtile de apel isi formeaza completul de judecata in prima
instanta cu 2 judecatori, iar completul pentru judecata in apel si in recurs cu 3
judecatori.
|n cazul in care completul de judecata este format din 2 judecatori, iar acestia
nu ajung in cursul deliberarii la un acord cu privire la solutia ce trebuie data
cauzei, procesul se judeca din nou in fata unui complet de divergenta, care se
formeaza prin includerea in complet a presedintelui sau vicepresedintelui
instantei ori a unui alt judecator desemnat de presedinte (art. 18 L.O.J.).
Tribunalele militare judeca in prima instanta in complete de 2 judecatori
militari. |n cauzele pentru care judecatoria judeca cu un singur judecator, dar care
sint de competenta tribunalului militar, precum si in cauzele privitoare la
infractiuni contra ordinii si disciplinei militare pedepsite de lege cu cel mult 2 ani
inchisoare, tribunalul militar judeca printr-un singur judecator militar.
Tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel judeca in prima
instanta in complet format din 2 judecatori militari, iar in apel si in recurs in
complete formate din 3 judecatori militari. Cind inculpatul este militar,
presedintele completului de judecata trebuie sa aiba cel putin gradul militar al
acestuia.
Curtea Suprema de Justitie judeca, de regula, prin completul de sectie penala
sau militara, format din 3 judecatori; completul este acelasi fie ca se judeca in
prima instanta, in recurs sau in recurs in anulare ori in vreo cerere de competenta
exclusiva a instantei supreme. Unele recursuri si recursuri in anulare, precum si
toate recursurile in interesul legii sint judecate de Curtea Suprema de Justitie in
Sectii Unite, alcatuite din cel putin 3/4 din numarul judecatorilor in functie la
aceasta inalta instanta. Modul de compunere a instantelor de judecata este
prevazut sub sanctiunea nulitatii absolute, astfel incit orice greseala in formarea

DPPpg215

completului (mai multi judecatori sau mai putini) duce la desfiintarea hotaririlor
pronuntate de o instanta gresit compusa. La aceeasi sanctiune se ajunge si in
cazul in care vreuna din persoanele care au judecat cauza nu primise inca
investirea ca judecator si nu depusese juramintul prevazut de lege, sau calitatea
de judecator incetase la data judecatii.
Compunerea instantelor de judecata prevazuta in Legea nr. 92/1992 si in
celelalte legi de organizare a instantelor militare si a Curtii Supreme de Justitie
are meritul de a institui, ca regula, complete unice pentru fiecare instanta de
judecata, ceea ce este de natura sa reduca considerabil cazurile de compunere
gresita a instantei intilnite anterior in practica.
3) Constituirea instantei de judecata

Potrivii Legii nr. 92/1992, procurorii sint constituiti in parchete pe linga

fiecare instanta judecatoreasca si participa la judecarea cauzelor penale. Ca
urmare, instanta de judecata compusa potrivit legii se constituie cu Ministerul
Public, cu procurorul de sedinta. S-a luat in considerare ca procurorul, dupa ce a
sesizat instanta de judecata prin rechizitoriu, ca reprezentant al intereselor
generale ale societatii si aparator al ordinii de drept, al drepturilor si libertatilor
cetatenilor, trebuie sa participe la judecarea cauzelor, fiind o parte din autoritatea
judecatoreasca. Absenta procurorului de la judecarea unei cauze penale atrage
nulitatea absoluta a hotaririlor pronuntate de acea instanta.
Instanta de judecata se constituie si cu un grefier care, ca personal auxiliar
judecatoresc, are atributia de a consemna in documente procedurale declaratiile
facute in sedinta, cererile si concluziile procurorului si ale partilor, masurile luate
de instanta. Potrivit legii (art. 73, 305, 310 si 312), aceste documente sint
semnate si de grefier. Lipsa grefierului de la sedinta de judecata nu este posibila,
caci altfel nu s-ar putea desfasura judecata; lipsa semnaturii sale de pe
documentele procedurale atrage nulitatea numai daca s-a produs vreo vatamare
partilor din proces (art. 197 al. 1).
I.15. Incompatibilitatea
1.

Cazurile de incompatibilitate

1) Capacitatea functionala specifica a judecatorului

|n literatura de specialitate se face deosebire intre capacitatea funtionala

generala si cea specifica a judecatorilor. Prima forma, de capacitate functionala
generala, acorda persoanei investite cu functia de judecator dreptul de a judeca

DPPpg216

orice cauza de competenta instantei judecatoresti din care face parte; in raport de
aceasta capacitate functionala, exista incompatibilitate intre functia de judecator
si orice alta functie publica sau privata (art. 124 al 2 din Constitutie).
Capacitatea functionala specifica are in vedere dreptul judecatorului de a judeca
o anumita cauza penala, aflata in competenta instantei din care face parte,
luindu-se in consideratie legaturile judecatorului cu acea cauza penala concreta,
legaturi care ar putea aduce atingere impartialitatii sale. Ca urmare, legea
prevede situatiile de natura sa puna la indoiala impartialitatea judecatorilor,
reglementind o institutie procesuala specifica, denumita incompatibilitate.
Incompatibilitatea consta in interdictia impusa de lege unui judecator de a
participa la judecarea unei anumite cauze penale, de competenta instantei
judecatoresti din care face parte, in vederea asigurarii impartialitatii in judecarea
si solutionarea acelei cauze. Reglementind incompatibilitatea, legea instituie o
garantie necesara pentru justa solutionare a cauzelor penale, deoarece inlatura de
la activitatea de judecata pe acei judecatori care, datorita altor calitati procesuale
pe care le-au avut anterior in cauza, ar putea avea o orientare preconceputa spre o
anumita solutie, sau, datorita unor imprejurari personale, sint predispusi a
favoriza una din partile din proces. Astfel, daca judecatorul de la prima instanta
ar fi avansat la instanta de apel sau de recurs, exista presupunerea ca acesta va
cauta sa mentina solutia pe care o daduse anterior; judecatorul care este ruda
apropiata cu inculpatul se presupune ca va fi partinitor fata de acesta.
Judecatorul care se afla in vreunul din cazurile de incompatibilitate trebuie sa
se abtina de a face parte din completul de judecata al cauzei respective, in caz
contrar poate fi recuzat. Deci exista o institutie procesuala, denumita
incompatibilitate, care prevede cazurile de interdictie de a face parte din
completul de judecata al unei anumite cauze, iar abtinerea si recuzarea sint
mijloacele procesuale prin care se realizeaza aceasta interdictie.
Codul de procedura penala actual reglementeaza incompatibilitatea in titlul
referitor la competenta; intrucit incompatibilitatea nu este o institutie legata de
competenta, ci o institutie referitoare la capacitatea functionala a judecatorilor de
a desfasura activitatea de judecata, studiul acestei institutii trebuie sa figureze
intre problemele legate de aceasta capacitate functionala.
Legea prevede si cazuri de incompatibilitate a procurorilor, persoanelor care
efectueaza cercetarea penala, a grefierilor, expertilor si interpretilor. |ntrucit
cazurile de incompatibilitate a persoanelor care au aceste calitati procesuale sint

DPPpg217

mai restrinse si specifice activitatii lor, ele vor fi abordate cu prilejul discutarii
activitatii lor procesuale. Punem in primul plan examinarea cazurilor de
incompatibilitate a judecatorilor deoarece acestia, judecind si solutionind cu
caracter definitiv cauzele penale, trebuie sa se bucure de o deplina impartialitate
in activitatea lor.
Cazurile de incompatibilitate constituie exceptii de la regula capacitatiii
functionale, de aceea ele trebuie sa fie prevazute in mod expres de lege si sint de
stricta interpretare. Nerespectarea dispozitiilor privind incompatibilitatea
judecatorilor este sanctionata cu nulitatea absoluta, care se refera la incalcarea
normelor privind compunerea instantei de judecata. |ntr-o opinie s-a sustinut ca si
cazurile de incompatibilitate ale judecatorilor sint prevazute sub sanctiunea unei
nulitati relative, deoarece incompatibilitatea nu ar fi o institutie care se refera la
compunerea instantei de judecata. Majoritatea autorilor rom#ni si practica
instantei supreme accepta sanctiunea nulitatii absolute, deoarece completul de
judecata se formeaza potrivit legii (art. 292), ori legea fixeaza conditiile pozitive
(cine poate intra in complet) si conditiile negative (cine nu poate intra in
complet), cazul de incompatibilitate fiind un caz de gresita compunere a
instantei. Pentru procurori, persoane care efectueaza cercetarea penala, grefieri,
experti, interpreti, incompatibilitatea se afla sub sanctiunea nulitatii relative,
deoarece nu se incadreaza in situatiile de nulitate absoluta prevazute in art. 197
al. 2 si 3.
2) Cazurile de incompatibilitate (art. 4648)

Legea prevede urmatoarele cazuri de incompatibilitate pentru judecatori:

a)

Judecatorii care sint rude apropiate intre ei sau soti nu

pot face parte din acelasi complet de judecata

Cazul de incompatibilitate se explica prin posibilitatea ca un judecator sa

exercite, ca sot sau ruda apropiata, presiuni asupra unui alt judecator din
complet, ceea ce ar denatura principiul colegialitatii, care implica exprimarea
unui punct de vedere personal de catre fiecare din membrii completului de
judecata. |ntelesul termenului de rude apropiate este indicat de art. 149 Cod
penal.

DPPpg218

b)

Judecatorul care a luat parte la judecarea unei cauze la

prima instanta nu mai poate participa la judecarea
aceleiasi cauze intr-o instanta superioara sau la
rejudecarea cauzei dupa desfiintarea hotaririi cu
trimitere de catre instanta de apel sau dupa casare cu
trimitere catre instanta de recurs

Se pot concepe doua ipoteze:

Judecatorul care a luat parte la solutionarea cauzei la prima instanta nu mai

poate lua parte la judecarea cauzei la instanta de apel (daca intre timp a fost
avansat la aceasta instanta) si nici la instanta care ar judeca recursul sau
recursul in anulare, deoarece ar insemna sa-si verifice propria sa hotarire;
pentru aceleasi motive, judecatorul care a judecat si solutionat cauza in apel
nu mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze in recurs sau in recurs in
anulare.

Judecatorul care a solutionat cauza in prima instanta nu mai poate lua parte la
rejudecarea cauzei in prima instanta, trimisa in acest scop de catre instanta de
apel, de recurs sau de recurs in anulare, existind presupunerea ca nu-si va
schimba solutia data anterior. De asemenea, judecatorul care a judecat in apel
sau in recurs si a dat o solutie asupra fondului este incompatibil sa faca parte
din completul de judecata care ar rejudeca in apel sau in recurs, dupa casare
cu trimitere de instanta de recurs sau de recurs in anulare.
Pentru a opera acest caz de incompatibilitate se cere ca judecatorul sa fi luat

parte la solutionarea cauzei, ceea ce inseamna ca a facut parte din completul de

judecata care a rezolvat chestiunea existentei infractiunii, a vinovatiei
inculpatului, a raspunderii sale penale si a aplicarii sanctiunilor, pronuntind deci
condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal, iar la instanta de apel si
de recurs a dispus admiterea caii de atac si solutionarea cauzei in fond. |n
practica, s-a statuat ca nu este o solutionare a cauzei in fond atunci cind
judecatorul a luat parte numai la sedinta in care s-au admis, respins sau
administrat probe, s-a dispus restituirea cauzei la procuror ori s-a exprimat cu
aceasta ocazie o parere asupra incadrarii juridice ce s-ar putea da faptelor dupa
completarea urmaririi penale; de asemenea, judecatorul care s-a pronuntat asupra
recursului nu poate fi considerat ca s-a pronuntat asupra fondului si, ca urmare,
nu devine incompatibil sa judece din nou in recurs aceeasi cauza venita dupa o
rejudecare in prima instanta; insa daca, prin decizia de recurs s-a solutionat cauza

DPPpg219

in fond, dupa casare, judecatorul care a participat la admiterea recursului nu mai

poate participa la solutionarea cauzei care ar reveni din nou dupa o casare in
recurs in anulare.
c)

Judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu

privire la solutia care ar putea fi data in acea cauza

Exprimarea parerii poate avea loc in afara procesului penal sau chiar in cursul
desfasurarii sale, dar anterior dezbaterilor judiciare si a pronuntarii hotaririi. |n
afara procesului penal se poate exprima parerea cu ocazia judecarii unei alte
cauze penale sau chiar de natura diferita. Au fost cazuri in care un judecator si-a
exprimat parerea in cursul aceluiasi proces penal cind, la intocmirea unor acte
procedurale, a facut afirmatii sau negatii cu privire la o solutie eventuala ce
trebuie data cauzei sau daca pronunta hotariri succesive din care una se
intemeiaza pe hotarirea anterioara.
Parerea exprimata trebuie sa se refere la solutia care ar putea fi data in acea
cauza, ceea ce inseamna, pentru prima instanta, condamnarea, achitarea sau
incetarea procesului penal, iar pentru judecata intr-o cale de atac admiterea sau
respingerea acesteia. Nu are acest caracter luarea de catre judecator a masurii
arestarii preventive sau revocarea acestei masuri, deoarece hotarirea se refera la
buna desfasurare a procesului penal, si nu la fondul cauzei; de asemenea, nu este
incompatibil judecatorul care a pus in discutia partilor schimbarea incadrarii
juridice a faptei, intrucit el s-a conformat procedurii prevazute in art. 334 al. 2. |n
practica instantelor s-a statuat ca judecatorul care a dispus extinderea actiunii
penale pentru noi acte materiale apartinind aceleiasi infractiuni sau extinderea
procesului penal pentru noi fapte penale nu este incompatibil sa judece in acea
cauza27. |n literatura de specialitate s-a emis parerea ca judecatorul care a
solutionat o cauza penala nu ar trebui sa participe la judecarea cauzei in
revizuire, deoarece s-a pronuntat o data cu privire la acea cauza; practica
Tribunalului Suprem a adoptat solutia contrara, pe considerentul ca la revizuire
se au in vedere elemente noi, care ar putea schimba parerea initiala28.
27

Gr. Theodoru: judec`torii nu ar trebui s` poat` extinde procesul penal,

act care corespunde cu punerea in mi[care a ac]iunii penale, deoarece
func]ia de invinuire este incompatibil` cu cea de judecare [i solu]ionare a
cauzei
28
Gr. Theodoru: in cazul unei contesta]ii in anulare, dup` admiterea ei
pentru vreunul din cazurile prev`zute in art. 386 lit. ac, recursul nu mai
poate fi rejudecat de c`tre judec`torii care au f`cut parte ini]ial din completul
care l-a solu]ionat, ace[tia exprimindu-[i p`rerea prin solu]ia pe care o
d`duser` anterior.

DPPpg220
d)

Judecatorul care, in aceeasi cauza, in calitate de

procuror, a pus in miscare actiunea penala, a emis
mandatul de arestare preventiva, a dispus trimiterea in
judecata sau a pus concluzii in fondul judecatii

Acest caz se intemeiaza pe starea de incompatibilitate dintre functia de

invinuire, prin care se indeplinesc acte exprimind convingerea de vinovatie a
inculpatului, si functia de jurisdictie, pentru care nu se admit idei preconcepute
de vinovatie.
Din formularea legii rezulta ca este incompatibil de a judeca o cauza
judecatorul care, fiind anterior procuror in acea cauza, a efectuat acte de
invinuire (punerea in miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata), ceea ce
duce la concluzia ca procurorul care a efectuate doar acte de cercetare penala
(ascultarea partilor, a martorilor etc.) nu este incompatibil sa judece cauza
respectiva.
Este, de asemenea, incompatibil judecatorul care, fiind anterior procuror de
sedinta la aceeasi instanta, a pus concluzii asupra fondului cauzei,
pronuntindu-se astfel asupra existentei infractiunii, a vinovatiei inculpatului,
asupra sanctiunilor ce trebuie aplicate. Desi legea nu prevede in mod expres, va
fi incompatibil si judecatorul care, in calitate de procuror, intr-o sedinta
anterioara, a pus in miscare actiunea penala, dupa extinderea procesului penal,
pentru noi fapte si persoane (art. 336337), intrucit aceste acte sint indeplinite in
virtutea functiei de invinuire.
e)

Judecatorul care a fost reprezentant sau aparator al unei

parti

Functia de jurisdictie este incompatibila cu functia de aparare. Este suficient

ca un avocat sa fi fost angajat sau desemnat ca aparator al vreuneia din parti, fie
in faza de urmarire penala, fie in faza de judecata, pentru a deveni incompatibil
ca judecator in acea cauza, chiar daca nu s-a prezentat la nici unul din termenele
de judecata.
f)

Judecatorul care, in calitate de expert, a efectuat o

expertiza sau a fost ascultat ca martor in acea cauza

Nu se poate concepe ca un judecator sa pronunte o hotarire intemeiata pe

propriile sale concluzii de expert sau pe propria sa declaratie de martor.

DPPpg221

g)

Judecatorul fata de care exista imprejurari din care

rezulta ca este interesat, sub orice forma, el, sotul sau o
ruda apropiata

Interesul la care se refera cazul de incompatibilitate poate fi material, moral,

prezentind diferite forme de manifestare. Spre deosebire de celelalte cazuri de
incompatibilitate, pentru care conditiile de existenta reies din actele dosarului, la
acest caz trebuie dovedite imprejurarile din care apare interesul in solutionarea
cauzei intr-un anume fel.
3) Cazuri de incompatibilitate in constituirea instantei de

judecata
|ntrucit instanta de judecata se constituie cu procuror si cu grefier, legea
prevede cazuri de incompatibilitate si pentru acestia, in vederea sigurarii
impartialitatii functiei de jurisdictie. Astfel:

Nu poate fi reprezentant al Ministerului Public si nu poate indeplini functia

de grefier, in sedinte de judecata persoana care, anterior, a fost reprezentant
sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert sau martor in cauza, ori este
interesat sub orice forma, el, sotul sau o ruda apropiata.

Procurorului si grefierului li se aplica si cazul de incompatibilitate prevazut

in art. 46, in sensul ca nu pot participa la sedinta de judecata daca sint soti
sau rude apropiate cu vreunul din membrii completului de judecata sau intre
ei. |n cazul existentei unei asemenea situatii, se hotaraste de instanta care
dintre persoanele care sint soti sau rude apropiate nu va lua parte la judecata.

Persoana care a participat ca judecator la prima instanta nu poate pune

concluzii, in calitate de procuror, la judecarea cauzei la instanta care judeca o
cale de atac ordinara indreptata impotriva hotaririi pe care a pronuntat-o,
presupunindu-se ca si-ar sustine propria sa hotarire.
2.

Abtinerea si recuzarea

1) Abtinerea

Prin abtinere se intelege manifestarea de vointa a judecatorului aflat in

vreunul din cazurile de incompatibilitate de a nu participa la judecarea cauzei.
Aceasta manifestare de vointa se concretizeaza intr-o declaratie de abtinere, care
se adreseaza presedintelui instantei judecatoresti, care urmeaza sa se pronunte
asupra temeiniciei cererii de abtinere.
|n cazul in care presedintele este de acord, judecatorul este inlocuit in
completul de judecata de un alt judecator. |n acelasi mod procedeaza si grefierul.

DPPpg222

Procurorul va adresa cererea sa de abtinere conducatorului parchetului din care

face parte, pentru a fi delegat un alt procuror ca reprezentant al Ministerului
Public.
|n cazurile in care presedintele nu este de acord cu cererea de abtinere a
persoanei care se afla intr-un caz de incompatibilitate, aceasta trebuie sa se
adreseze cu cererea sa instantei judecatoresti pentru a se pronunta asupra ei;
procedura este identica cu cea de la recuzare.
2) Recuzarea

Prin recuzare se intelege manifestarea de vointa a uneia din parti prin care se
solicita ca persoana incompatibila sa nu faca parte din completul de judecata sau
din constituirea instantei de judecata. Daca nu s-a facut declaratia de abtinere si
persoana incompatibila persista a lua parte la judecata, oricare din parti poate
face, in scris sau oral, cerere de recuzare de indata ce a flat despre existenta
cazului de incompatibilitate.
Solutionarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face, in sedinta
secreta, de un alt complet de judecata, fara participarea celui ce se abtine sau este
recuzat. Examinarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face cu
ascultarea Ministerului Public, iar daca este necesar si a persoanei care se abtine
sau este recuzata. |n cazul admiterii abtinerii sau recuzarii, persoana
incompatibila nu va putea face parte din completul de judecata sau participa la
sedinta de judecata ca procuror sau grefier. Totodata, se stabileste in ce masura
actele indeplinite sau masurile luate de persoanele incompatibile se mentin.
Respingerea actiunii sau a recuzarii inlatura orice interdictie de participare la
judecarea cauzei. Admiterea sau respingerea declaratiei de abtinere sau a cererii
de recuzare se dispune printr-o hotarire ce se numeste incheiere. |ncheierile prin
care s-a admis sau s-a respins abtinerea ori prin care s-a admis recuzarea nu sint
supuse nici unei cai de atac.
O situatie speciala o constituie abtinerea sau recuzarea care priveste pe toti
judecatorii unei instante judecatoresti, deoarece nu se poate forma un complet
care sa o solutioneze; ca urmare, legea prevede ca intr-o asemenea situatie
abtinerea sau recuzarea intregii instante se judeca de instanta ierarhic superioara,
dupa o procedura aratata anterior. |n cazul in care abtinerea sau recuzarea este
gasita intemeiata, instanta ierarhic superioara desemneaza pentru judecarea
cauzei o alta instanta, egala in grad cu instanta in fata careia s-a produs abtinerea
sau recuzarea.

DPPpg223

Cap. II. Competenta

I.16. Felurile competentei
1.

Notiunea de competenta si felurile ei in procesul penal

1) Notiunea de competenta si importanta ei

Prin competenta, ca notiune generala juridica, se intelege capacitatea

(aptitudinea) recunoscuta de lege unei autoritati publice de a desfasura anumite
activitati, sfera de atributii pe care le are. |n acest sens general, instantele
judecatoresti au capacitatea de a infaptui justitia, Curtea Constitutionala este
imputernicita sa se pronunte asupra constitutionalitatii legilor, Ministerul Public
ca reprezentant al intereselor generale ale societatii apara ordinea de drept,
drepturile si libertatile cetatenilor.
Referindu-ne la procesul penal, sub acelasi sens general al notiunii de
competenta, Ministerul Public are capacitatea de a efectua urmarirea penala, de
a-i trimite in judecata pe infractori, de a participa la judecarea cauzelor penale,
iar instantele judecatoresti au puterea de jurisdictie, de a judeca si condamna
penal pe cei ce se fac vinovati de savirsirea de infractiuni.
Pentru a asigura efectuarea unei rapide si temeinice urmariri penale si a unei
juste si legale judecati, este necesara impartirea cauzelor penale intre parchete,
precum si intre instantele judecatoresti, atit pe plan vertical, in raport de gradul
ierarhic, cit si pe plan orizontal, in raport de circumscriptia teritoriala in care
activeaza. Astfel, unele cauze cad in sfera de activitate a parchetelor de pe linga
judecatorii, altele a parchetelor de pe linga tribunale si curti; unele cauze cad in
sfera de judecata a judecatoriilor, iar altele sint judecate de tribunale si curti.
Dintre judecatoriile, tribunalele si curtile existente, numai unele pot avea
capacitatea de a judeca o cauza penala ca urmare a legaturii acesteia cu
circumscriptia teritoriala in care isi desfasoara activitatea.
Notiunea de competenta capata, astfel, in materie procesuala, un inteles
specific, constind in imputernicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscuta de lege
unui organ de urmarire penala sau unei instante judecatoresti de a urmari,
respectiv de a judeca si solutiona o anumita cauza penala, cu excluderea de la
aceasta activitate judiciara a celorlalte organe de urmarire penala sau instante
judecatoresti. |mputernicirea acordata de lege cuprinde, in primul rind, dreptul,
puterea de a urmari sau judeca o anumita cauza penala, care confera autoritate

DPPpg224

juridica actelor procesuale ce se efectueaza; imputernicirea cuprinde, in al doilea

rind, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate de lege, orice refuz fiind
considerat ca o incalcare a obligatiilor de serviciu.
Notiunea de competenta este examinata in special din punct de vedere
functional, fiecare parchet sau instanta judecatoreasca, de o anumita categorie
(civila, militara) si de un anumit grad ierarhic (local, judetean, interjudetean,
central), avindu-si stabilita prin lege sfera de cauze penale pe care le poate
urmari sau judeca; in Codul de procedura penala exista dispozitii care prevad,
pentru fiecare parchet si pentru fiecare instanta judecatoreasca, cauzele penale pe
care le poate urmari sau judeca. Competenta poate fi privita si din punct de
vedere al desfasurarii procesului penal, fiind necesara determinarea organului de
urmarire penala si a instantei judecatoresti care are capacitatea sa urmareasca sau
sa judece acea cauza, in raport de infractiunea savirsita, de calitatea faptuitorului,
de locul savirsirii ei. Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni de omor pe raza
municipiului Iasi, in practica se pune problema care parchet de pe raza acestui
municipiu va urmari aceasta infractiune si care instanta judecatoreasca din
acelasi municipiu va judeca pe faptuitor. Cele doua aspecte ale notiunii de
competenta sint strinse legate intre ele, caci o cauza penala concreta are insusirea
de a atrage competenta unei anumite instante judecatoresti numai daca acesteia i
s-a incredintat, prin lege, competenta de a judeca aceasta cauza.
Determinarea corecta a competentei are deosebita importanta in infaptuirea
justitiei. Pentru judecarea unor cauze mai grave si mai complicate este necesar ca
acestea sa fie date in competenta unor organe de urmarire si unor instante
judecatoresti care presupun o pregatire profesionala mai buna si o experienta
practica mai bogata, ceea ce implica un grad ierarhic superior; de asemenea,
anumite calitati, ca cea de ministru, de magistrat, de militar, justifica
determinarea competentei la acele instante judecatoresti mai inalte sau cu
caracter militar, care intrunesc mai bune conditii de judecata si solutionare a
cauzelor. De aceea, sub aspect functional, se face o determinare calitativa a
competentei spre acele organe de urmarire sau instante judecatoresti care
intrunesc cele mai bune conditii de a realiza scopul procesului penal.
|nsa competenta implica si o determinare cantitativa a incarcarii organelor de
urmarire penala si a instantelor judecatoresti cu numarul de cauze penale pe care
le-ar putea rezolva in bune conditii si in timp util. |ntrucit numarul cel mai mare
de cauze penale revin judecatoriilor si tribunalelor, iar numarul acestora este mai

DPPpg225

mare, fiecarei autoritati judiciare trebuie sa-i revina cauzele care au legatura cu
circumscriptia teritoriala in care isi desfasoara activitatea (locala, judeteana,
centrala). Astfel este luat in considerare si acest aspect procesual, ca sa fie
impartite cauzele penale intre organele de urmarire penala si intre instantele
judecatoresti de acelasi grad, in raport de circumscriptia teritoriala in care
functioneaza.
Competenta, ca institutie a dreptului procesual penal, are in vedere atit
organele de urmarire penala, cit si instantele judecatoresti; insa, deoarece
parchetele functioneaza pe linga fiecare instanta judecatoreasca, iar regulile de
competenta se cer respectate cu mai mare strictete in cadrul judecatii, problemele
legate de competenta sint examinate in special cu privire la instantele
judecatoresti. Cele mai multe reguli se aplica si la urmarirea penala; dispozitiile
speciale de competenta a organelor de urmarire penala vor fi tratate in capitolul
despre urmarirea penala.
2) Felurile competentei

|n procesul penal modern sint trei feluri fundamentale de competenta:

materiala (ratione materiae), personala (ratione personae) si teritoriala (ratione
loci). |n cazul competentei instantelor judecatoresti devine fundamentala si
competenta functionala (ratione officii), care determina activitatea de judecata pe
care o poate desfasura instanta de judecata (prima instanta, in apel, in recurs).
Competenta materiala se refera la sfera de cauze penale pe care le poate
judeca o instanta judecatoreasca in raport de infractiunea savirsita. O infractiune
de mai mica gravitate cade in competenta judecatoriei, dar o infractiune grava
(ca omorul) trebuie judecata de o instanta superioara (de exemplu tribunalul). |n
unele cazuri competenta se stabileste dupa calitatea persoanei faptuitorului, cum
ar fi calitatea de ministru, magistrat, militar. Competenta teritoriala determina
sfera de cauze pe care le poate judeca o instanta judecatoreasca in raport de
circumscriptia teritoriala in care functioneaza.
Competenta materiala si cea teritoriala sint forme generale si necesare de
competenta; orice legislatie stabileste, pentru fiecare instanta judecatoreasca,
sfera de cauze penale pe care este abilitata sa le judece, in raport de natura si
gravitatea infractiunii, precum si de circumscriptia sa teritoriala. Caracterul
general si necesar al acestor doua forme de competenta se evidentiaza atunci
cind, savirsindu-se o infractiune, trebuie sa se stabileasca instanta judecatoreasca
de o anumita categorie si de un anumit grad ierarhic care urmeaza sa o judece in

DPPpg226

prima instanta, dar totodata si care dintre instantele judecatoresti de aceeasi

categorie si de acelasi grad ierarhic urmeaza sa judece infractiunea in raport de
circumscriptia teritoriala in care functioneaza. De aceea, se spune ca aceste doua
forme de competenta sint concurente, in sensul ca amindoua trebuie sa fie
determinate laolalta. Competenta dupa calitatea persoanei este eventuala, caci se
determina numai in cazul in care, in momentul savirsirii infractiunii, faptuitorul
avea o calitate pe care legea o prevede in mod expres ca atrage o alta competenta
decit cea materiala. Cind intervine competenta dupa calitatea persoanei, aceasta
devine, in locul competentei materiale, concurenta cu competenta teritoriala.
Competenta poate fi:

ordinara se refera la sfera de cauze date in mod obisnuit in caderea

instantelor judecatoresti de drept comun;

speciala in cazul in care se incredinteaza judecarea cauzelor penale altor

instante decit celor ordinare, in vederea acordarii unei mai mari protectii
sectorului in care s-au savirsit anumite infractiuni; astfel, cauzele privind
infractiunile savirsite contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si
ordinii la bord sint incredintate spre judecare unor sectii maritime si fluviale
infiintate pe linga anumite instante judecatoresti;

extraordinara cind judecarea unor cauze penale este incredintata, datorita

unor imprejurari speciale si pe o perioada limitata, altor instante judecatoresti
decit cele care le judeca in mod obisnuit; astfel, in caz de razboi, stare de
urgenta sau de asediu, prin lege se poate incredinta judecarea infractiunilor
de o anumita gravitate instantelor militare in locul celor civile.
O alta forma a competentei instantelor judecatoresti este competenta

functionala, care determina fie in raport de infractiune, fie de calitatea

faptuitorului activitatile de judecata pe care le au in atributia lor diferitele
instante judecatoresti. Competenta materiala si cea personala determina care
instanta judecatoreasca este competenta sa judece o cauza penala in prima
instanta; dar aceeasi instanta judecatoreasca poate avea si atributia de a judeca in
apel sau in recurs. Competenta functionala determina astfel atributiile de
judecata ale fiecarei instante judecatoresti; judecatoria si tribunalul militar judeca
numai in prima instanta; tribunalele si curtile de apel judeca unele cauze in prima
instanta, altele in apel, iar altele in recurs. Competenta functionala devine astfel
concurenta cu competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei si cu
competenta teritoriala.

DPPpg227
3) Puterea normelor de competenta

Normele care reglementeaza competenta dupa materie si dupa calitatea

persoanei sint absolut imperative, fiind interzisa incalcarea lor sub sanctiunea
unei nulitati absolute (art. 197 al. 2 si 3). Asupra normelor de competenta
materiala si personala partile nu pot face nici un fel de tranzactie, nici tacita, nici
expresa; nulitatea care decurge din incalcarea cestor norme poate fi invocata in
orice stare a procesului, de oricare din parti, instantele de judecata fiind obligate
a o lua in considerare din oficiu (art. 39 al. 1). Caracterul imperativ al normelor
de competenta materiala si personala se explica prin importanta pe care o acorda
statul judecarii cauzelor penale de instantele judecatoresti de o anumita categorie
si de un anumit grad ierarhic.
Sint imperative si normele care reglementeaza competenta speciala si
exceptionala, precum si cazurile de prorogare de competenta, deoarece sint
forme ale competentei materiale si personale. Au acelasi caracter imperativ si
normele care reglementeaza competenta functionala, legiuitorul fiind interesat in
a determina atributiile de judecata in prima instanta, in apel si in recurs, precum
si in caile extraordinare de atac.
Normele care reglementeaza competenta teritoriala sint relativ imperative;
instantele judecatoresti sint obligate sa respecte normele de competenta
teritoriala, dar incalcarea lor atrage nulitatea numai atunci cind este invocata cel
mai tirziu pina la citirea actului de sesizare a instantei de prim grad (art. 39 al. 2).
Daca Ministerul Public sau partile nu au invocat, in termenul aratat, incalcarea
normelor de competenta teritoriala, nulitatea nu mai opereaza, fiind doar o
nulitate relativa. |ncalcarea normelor de competenta teritoriala atrage numai o
nulitate relativ fiindca judecata se efectueaza de o instanta de aceeasi categorie si
grad ierarhic cu instanta competenta din punct de vedere material si personal, dar
aflata intr-o alta circumsciptie teritoriala.
2.

Criterii de determinare a felurilor de competenta

1) Criterii de determinare a competentei dupa materie

Competenta materiala este determinata de natura si gravitatea infractiunii

supuse judecatii.
Natura si gravitatea abstracta a unor infractiuni poate determina pe legiuitor
sa stabileasca competenta de judecare a unor infractiuni la instante speciale29.
29

|n Fran]a judecarea infrac]iunilor contra securit`]ii statului sau contra

autorit`]ii de stat este incredin]at` unei instan]e judec`tore[ti speciale La
Cour de Suret de lEtat iar unele infrac]iuni privind marina sint date in

DPPpg228

Dupa natura infractiunilor, competenta mteriala determina infractiunile care sint

judecate de instantele judecatoresti civile si cele judecate de instantele
judecatoresti militare; de exemplu instantele militare judeca si unele infractiuni
savirsite de civili contra bunurilor aflate in folosinta sau administrarea fortelor
armate.
Natura si gravitatea infractiunilor stabilesc competenta nu numai intre
categoriile de instante judecatoresti (civile si militare), ci si in cadrul fiecareia
din aceste categorii, intre instante judecatoresti de grade ierarhice deosebite. |n
acest caz, competenta materiala imparte cauzele penale, in cadrul fiecarei
categorii de instante judecatoresti, pe linie verticala, intre diferite verigi de
instante judecatoresti. Astfel, in cadrul instantelor judecatoresti ordinare,
competenta materiala stabileste care infractiuni vor fi judecate de judecatorii,
care de tribunale si care de curtile de apel.
Pentru determinarea competentei materiale pe linie verticala se pot folosi
criterii obiective si subiective. Criteriile obiective se refera la natura si gravitatea
infractiunii luate in abstract, exprimate in dispozitiile legii penale de incriminare;
criteriile subiective se refera la infractiunea concreta savirsita si la pedeapsa care
ar urma sa se aplice inculpatului in raport de toate imprejurarile cauzei.
Se pot folosi mai multe criterii obiective. Astfel, in legislatiile care recunosc
o impartire tripartita a infractiunilor, asa acum a fost si in legislatia noastra pina
in 1954, contraventiile sint de competenta tribunalelor politienesti, delictele de
competenta tribunalelor corectionale, iar crimele de competenta curtilor cu jurati.
|n legislatiile care au renuntat la o asemenea clasificare a infractiunilor, cum este
si Codul penal actual al tarii noastre, s-a adoptat un alt critreriu obiectiv de
determinare a competentei materiale; astfel, se incredinteaza unei instante
judecatoresti,
???30
2) Determinarea competentei dupa calitatea persoanei

Principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor judiciare exprima cerinta ca

infractorii sa fie judecati de aceleasi instante judecatoresti, fara a se tine seama
de situatia personala pe care o au. Cu toate acestea, aproape toate legislatiile
competen]a tribunalelor maritime. {i in ]ara nostr` au func]ionat intre 1949
1956, ca instan]e speciale, tribunalele pentru c`ile ferate [i tribunalele
maritime [i fluviale, care judecau infrac]iunile s`vir[ite contra siguran]ei
transportului feroviar [i pe ap`. Actualmente func]ioneaz`, pe ling` unele
instan]e judec`tore[ti, sec]ii maritime [i fluviale, care au o competen]` penal`
special`, judecind infrac]iunile s`vir[ite in leg`tur` cu transportul pe ap`.
30
Lipse[te o pagin`, dar nu-i bai

DPPpg229

moderne admit reglementarea competentei si in raport de anumite calitati ale

persoanei faptuitorului. Printr-o asemenea reglementare nu se incalca principiul
enuntat mai sus, ci se asigura o mai temeinica judecata in raport de specificul
calitatii avute in vedere de lege. Astfel, calitatea de militar atrage competenta
instantelor militare, fara deosebire de infractiunea savirsita, deoarece asigurarea
disciplinei militare necesita interventia unor judecatori cunoscatori ai
regulamentelor militare; calitatea de demnitar (ministri, senatori, deputati etc.)
sau cea de magistrat (judecator sau procuror) solicita competenta unor instante
judecatoresti de grad inalt, avind in vedere pozitia pe care au avut-o in cadrul
autoritatilor publice. De asemenea, in unele legislatii exista instante speciale
pentru minori, care au competenta de a judeca numai infractiunile savirsite de
minori.
|n determinarea competentei personale poate influenta nu numai o anumita
calitate, ci si gradul ierarhic avut in aceasta calitate; astfel, militarii pina la un
anumit grad sint judecati de instante militare inferioare, iar militarii de grad
superior de instante superioare in grad ierarhic.
Calitatea si gradul ierarhic al faptuitorului determina, astfel, dupa caz,
competenta instantelor civile si a celor militare, iar, in cadrul fiecarei categorii de
instante, a unor instante de grad ierarhic deosebit, ceea ce implica o competenta
pe linie verticala. Competenta dupa calitatea faptuitorului stabileste instanta
judecatoreasca imputernicita sa judece in prima instanta, dar totodata, implicit, si
instantele care judeca in apel si in recurs.
Competenta dupa calitatea persoanei este determinata, de regula, numai de o
anumita calitate, fara deosebire de natura infractiunii savirsite; insa in unele
cazuri legea poate stabili ca aceasta competenta opereaza numai in cazul
infractiunilor savirsite in legatura cu calitatea detinuta.
Calitatea care determina o anumita competenta trebuie sa fie detinuta la data
savirsirii infractiunii, fara a avea importanta dobindirea ulterioara a calitatii ori
pierderea ei; prin dispozitie expresa a legii se poate totusi deroga de la aceasta
regula.
3) Criterii de determinare a competentei teritoriale

Fiecare instanta judecatoreasca are o circumscriptie teritoriala in care isi

exercita atributiile. Pentru Curtea Suprema de Justitie si pentru Curtea Militara
de Apel, ca instante unice pe tara, circumscriptia lor teritoriala cuprinde intregul
teritoriu al tarii; celelalte instante judecatoresti au o circumscriptie teritoriala care

DPPpg230

cuprinde mai multe judete (curtile de apel si tribunalele militare), un singur judet
(tribunalele), iar alte instante au o circumscriptie teritoriala mai mica de un judet,
determinata prin hotarire a guvernului.
Competenta teritoriala atrage interventia instantei judecatoresti in a carei
circumscriptie teritoriala se afla unul din criteriile stabilite de lege. Un criteriu
admis este locul savirsirii infractiunii, incluzind si locul unde s-a produs
rezultatul; aici se naste reactia sociala impotriva incalcarii legii penale si tot aici
pot fi strinse mai usor probele. Un alt criteriu este domiciliul sau resedinta
faptuitorului, caci aici se cunoaste cel mai bine persoana acestuia si este cel mai
accesibil cind nu se poate preciza locul savirsirii faptei. Un alt criteriu este locul
unde a fost prins faptuitorul sau unde este detinut, care suplineste necunoasterea
celorlalte locuri sau cind faptuitorul locuieste in strainatate. Poate constitui un
criteriu si locul de domiciliu sau al resedintei persoanei vatamate, mai ales
atunci cind actiunea penala se pune in miscare la plingerea sa prealabila.
|ntr-o cauza penala concreta, fiecare din aceste criterii poate determina mai
multe instante judecatoresti competente din punct de vedere teritorial; astfel, in
cazul unei infractiuni continuate, prin locul savirsirii infractiunii trebuie sa se
inteleaga toate locurile unde s-au comis diferite acte materiale ale infractiunii; in
caz de participatie, competente teritorial pot fi toate instantele judecatoresti in
circumscriptia carora participantii la infractiune isi au domiciliul sau resedinta.
Cind determinarea competentei teritoriale pentru infractiunile savirsite pe
teritoriul tarii se face pe baza mai multor criterii, se poate fixa si o scara
prioritara, impunind competenta teritoriala intr-o anumita ordine a criteriilor;
intr-o asemenea reglementare, competenta teritoriala nu poate reveni unei
instante aflate intr-o pozitie secundara, decit daca nu se cunoaste locul aflat in
pozitia principala. |n alte legislatii, se considera competente teritorial in aceeasi
masura toate instantele judecatoresti in a carei circumscriptie teritoriala se afla
unul din criteriile de loc prevazute de lege. Se poate adopta si un sistem
combinat, potrivit caruia, desi legea fixeaza mai multe criterii, cu aceeasi valoare
de determinare, instituie totusi unele reguli de preferinta. Un astfel de sistem
combinat a fost adoptat si de legislatia noastra; in cazurile in care sesizarea se
face prin rechizitoriu, se aplica regula prioritatii instantei in a carei
circumscriptie teritoriala se afla organul care a efectuat urmarirea penala; cind
sesizarea se face prin plingerea prealabila a persoanei vatamate, se poate opta

DPPpg231

pentru oricare din instantele judecatoresti in a caror raza teritoriala se afla

vreunul din criteriile de loc prevazute de lege.
Pentru infractiunile savirsite in afara teritoriului tarii, se adopta alte criterii,
cum ar fi instantele judecatoresti din capitala tarii, din orasul de care depinde un
port sau aeroport etc.
Competenta teritoriala, stabilind care dintre instantele judecatoresti de grad
egal de pe teritoriul tarii este imputernicita sa judece o cauza penala, imparte
cauzele penale intre instantele judecatoresti pe linie orizontala, in raport de
circumscriptia teritoriala in care isi exercita atributiile. |n practica, determinarea
instantei competente din punct de vedere teritorial se stabileste dupa ce a fost
stabilita competenta din punct de vedere al materiei sau al calitatii persoanei.
4) Criterii de determinare a competentei functionale

Competenta materiala si personala determina cauzele penale ce cad in

competenta de judecata in prima instanta a unei instante judecatoresti. |n raport
de caile ordinare de atac prevazute de lege, se determina si competenta dupa
atributii, in sensul ca se stabileste care instante vor judeca in apel si care vor
judeca in recurs. |n conditiile in care se instituie o singura cale de atac recursul
(cum a fost in legislatia noastra pina in 1993) se poate determina competenta
de judecata in recurs la instanta ierarhic superioara celei care a judecat in prima
instanta sau se poate stabili o singura instanta de judecata in recurs (Curtea
Suprema); in reglementarea in care se prevad doua cai de atac ordinare apel si
recurs se stabilesc instantele care judeca in apel si instantele care judeca in
recurs, dupa cum se poate stabili ca aceeasi instanta sa judece si in apel si in
recurs.
|n noua organizare judecatoreasca s-a stabilit ca judecatoria si tribunalul
militar judeca numai in prima instanta, tribunalele si curtile de apel judeca in
prima instanta, dar si in apel si recurs, iar Curtea Suprema de Justitie judeca in
prima instanta, in recurs si in recurs in anulare.

DPPpg232
I.17. Competenta instantelor judecatoresti in Romnia
1.

Competenta materiala si personala a instantelor judecatoresti,

in raport de atributiile conferite de lege

1) Caracterizarea generala a reglementarii competentei materiale

si dupa calitatea persoanei a instantelor judecatoresti

Reglementarea actuala a competentei materiale si dupa calitatea persoanei se
caracterizeaza printr-o si mai corecta delimitare a competentei dintre instantele
de drept comun si instantele militare. Astfel, pina la 1 octombrie 1992, instantele
militare aveau competenta de a judeca infractiunile contra statului si infractiunile
contra pacii si omenirii, ceea ce insemna o derogare de la competenta de drept
comun, derogare caracteristica statului autoritar. Prin Legea nr. 104/1992, care a
adus modificari regulilor de competenta prevazute de Codul de procedura penala,
s-a revenit la un regim normal de competenta, in care instantele militare judeca
numai infractiunile care privesc capacitatea de aparare a tarii si disciplina
militara sau care sint savirsite de militari, toate celelalte cauze penale revenind in
competenta instantelor de drept comun.
|n cadrul instantelor de drept comun, competenta generala de judecata in
prima instanta a fost incredintata judecatoriei, legea prevazind care sint care sint
cauzele penale dupa materie si dupa calitatea persoanei date in competenta
tribunalelor, curtilor de apel si sectiei penale a Curtii Supreme de Justitie. Pentru
instantele militare, competenta generala de a judeca in prima instanta revine
tribunalelor militare, fiind prevazute si cauzele care, in raport de infractiunea
savirsita si de calitatea si gradul militar al faptuitorului, sint date in competenta
tribunalului militar teritorial, Curtii Militare de Apel si sectiei militare a Curtii
Supreme de Justitie. O competenta speciala revine sectilor maritime si fluviale de
la tribunalele si curtile de apel din Constanta si Galati.
Competenta de a judeca in apel si in recurs revine tribunalelor si curtilor de
apel, ca instante de drept comun, respectiv tribunalului militar teritorial si Curtii
Militare de Apel, ca instante speciale. Competenta de a judeca in recurs si in
recurs in anulare este incredintata Curtii Supreme de Justitie, sectia penala, sectia
militara si Sectiile Unite.
2) Competenta judecatoriei (art. 25)

Avind competenta generala de judecata in prima instanta in materie penala,

judecatoria judeca in aceasta etapa a judecatii toate infractiunile, cu exceptia
celor date prin lege in competenta altor instante. |n acest mod, orice infractiune,

DPPpg233

prevazuta in prezent si in viitor de Codul penal sau de o lege cu dispozitii penale,

este de competenta judecatoriei, daca nu exista o dispozitie legala prin care este
data in competenta altei instante judecatoresti.
Judecatoriile Constanta si Galati judeca in prima instanta unele din
infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii la
bord si alte infractiuni in legatura cu activitatea marinei civile, prevazute in
Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila; de asemenea, judeca infractiunile
contra patrimoniului prevazute de Codul penal referitoare la bunuri aflate in
administrarea sau in folosinta unitatilor marinei civile, in cazul cind fapta a pus
sau ar fi putut crea un anumit grad de pericol pentru transportul pe apa. Sub
aspectul competentei dupa calitatea persoanei, judeca infractiunile contra
protectiei muncii, de serviciu si contra patrimoniului savirsite de personalul
marinei civile (art. 2 lit. A din Decretul nr. 203/1974 pentru infiintarea si
organizarea de sectii maritime si fluviale).
3) Competenta tribunalului (art. 27)

Potrivit competentei functionale, tribunalul judeca in prima instanta, in apel,

in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.
A.

|n prima instanta

Tribunalul judeca in prima instanta, potrivit competentei materiale,

infractiunile mai grave si care presupun o mai mare complexitate in lamurirea
lor.
|n art. 27 se folosesc trei procedee pentru determinarea infractiunilor care sint
de competenta tribunalului:

enumerarea articolelor si a alineatelor din Codul penal care denumesc

infractiunile si prevad formele lor agravate;

o denumire generala prin aratarea urmarii produse prin savirsirea infractiunii

(de exemplu moartea victimei);

trimiterea la acele dispozitii legale care prevad o asemenea competenta.

Potrivit primului procedeu, sint trecute in competenta de judecata in prima

instanta a tribunalului infractiunile prevazute de Codul penal:

art. 174177 (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,

pruncuciderea);

art. 179 (determinarea sau inlesnirea sinuciderii);

DPPpg234

art. 189 al. 3 (lipsirea de libertate in mod ilegal, cu santaj asupra

autoritatilor);

art. 190 (sclavia);

art. 197 al. 2 (violul in forma agravata);

art. 211 al. 2 (tilharia cu vatamare grava a integritatii corporale);

art. 212 (pirateria);

art. 218 (distrugerea calificata);

art. 219 al. 3 si 4 (distrugerea din culpa care a avut ca urmare consecinte
deosebit de grave sau un dezastru ori prin parasirea postului de catre
personalul de conducere a unui mijloc de transport);

art. 223 al. 3, 224 al. 3, 225 al. 2 si 3, 229 al. 3 (delapidare, furt, tilharie,
inselaciune in dauna patrimoniului public, daca au avut consecinte deosebit
de grave); art. 226 (pirateria contra patrimoniului public); art. 231 al. 3 si 4,
232 al. 3 si 4 (distrugerea intentionata si din culpa care a produs un dezastru
sau consecite deosebit de grave) art. 223235 Cod penal au fost abrogate
prin Legea nr. 140/1996;

art. 248 al. 2 (abuzul in serviciu contra intereselor publice, care a produs o
paguba importanta economiei nationale);

art. 252 (neglijenta in pastrarea secretului de stat);

art. 254255, 257 (luarea de mita, darea de mita, traficul de influenta);

art. 266270 (arestarea nelegala si cercetarea abuziva, supunerea la rele

tratamente, tortura, represiunea nedreapta, evadarea, inlesnirea evadarii);

art. 273 al. 2, 274 al. 2, 275 al. 3, 276 (infractiuni contra sigurantei circulatiei
pe caile ferate, in forme agravate);

art. 279 al. 3, 280, 2801 (nerespectarea regimului armelor si munitiilor, forma
agravata, a regimului materiilor explozive sau radioactive, a regimului de
ocrotire a unor bunuri);

art. 282 (falsificarea de moneda sau alte valori);

art. 298 (divulgarea secretului economic);

art. 3022 (nerespectarea dispozitiilor privind importul de deseuri si reziduuri);

art. 312 (traficul de stupefiante);

art. 317 (propaganda national sovina);

infractiunea de copntrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii sau materii

explozive sau radioactive, prevazuta de art. 72 lit. b Cod vamal (Legea nr.
30/1978).

DPPpg235

Potrivit celui de-al doilea procedeu, s-au dat in competenta tribunalului

judecarea infractiunilor savirsite cu intentie care au avut ca urmare moartea
victimei; Codul penal prevede astfel de infractiuni praeterintentionate in art.
183 (lovituri cauzatoare de moarte), 197 al. 3 (violul), 198 al. 4 (raportul sexual
cu o minora), 200 al. 3 (relatii sexuale intre persoane de acelasi sex), 211 al. 3 si
225 al. 3 (tilharia), 212 si 226 (pirateria), art. 322 al. 4 (incaierarea, daca a avut
ca urmare moartea victimei). Se asimileaza cu moartea victimei sinuciderea, ca
urmare a infractiunii indreptate impotriva ei. Nu intra in aceasta categorie
infractiunile intentionate care sint in concurs cu infractiunea din culpa care a avut
ca urmare moartea victimei.
Se dau in competenta de judecata in prima instanta a tribunalului si
infractiunile pentru care, in alte legi, se prevede o astfel de competenta. |n
Decretul nr. 516/1953 Codul aerian (art. 1072 si 1073), in Decretul nr. 443/1972
privind navigatia civila (art. 115, 123 si 124) se prevede ca aceste infractiuni sint
de competenta tribunalului; de asemenea, potrivit art. 3 din Decretul nr.
203/1974, au fost date in competenta sectiilor maritime si fluviale de la
tribunalele Galati si Constanta unele infractiuni contra patrimoniului referitoare
la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, daca au
avut consecinte deosebit de grave sau care au pus in pericol transportul pe apa.
B.

Ca instanta de apel

Tribunalul judeca apelurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima

instanta de judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala, cu exceptia celor
privind infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a, nesusceptibile de apel.
C.

Ca instanta de recurs

Tribunalul judeca:

recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate de judecatorii, in cazul

infractiunilor mentionate in art. 279 al. 2 lit. a:

art. 180 (lovirea sau alte violente);

art. 184 al. 1 (vatamarea corporala din culpa);

art. 193 (amenintarea);

art. 205 (insulta);

art. 206 (calomnia);

art. 210 (furtul la plingerea prealbila);

art. 213 (abuzul de incredere in dauna proprietatii private);

art. 220 (tulburarea de posesie);

DPPpg236

hotaririle penale date in aceste cauze nu sint susceptibile de apel;

recursurile impotriva unor sentinte penale sau incheieri ale primei instante
pentru care legea prevede ca pot fi atacate numai cu recurs (de exemplu
sentintele de restituire a cauzei la procuror art. 332, 333, 335337;
incheierile privind luarea, inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a
masurilor preventive art. 141).
D.

Conflicte de competenta

Tribunalul solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din

circumscriptia sa teritoriala. Legea se refera la solutionarea conflictelor de
competenta, deoarece cu aceasta ocazie nu se desfasoara o judecata propriu-zisa.
4) Competenta curtilor de apel (art. 28 1)

Curtea de apel judeca in prima instanta, in apel, in recurs si solutioneaza

unele conflicte de competenta.
A.

|n prima instanta

Curtea de apel judeca in prima instanta:

dupa materie infractiuni contra statului (art. 155173 Cod penal), precum si
infractiunile contra pacii si omenirii (art. 356361 Cod penal);

dupa calitatea persoanei infractiunile savirsite de judecatorii de la

judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de pe linga aceste
instante, precum si de notarii de stat31; de asemenea, infractiunile savirsite de
judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai camerelor de conturi
judetene.
Prin lege se poate acorda curtii de apel competenta de a judeca in prima

instanta si alte infractiuni, dupa materie si dupa calitatea persoanei.

B.

Ca instanta de apel

Curtea de apel judeca apelurile declarate impotriva hotaririlor penale

pronuntate in prima instanta de tribunale.
C.

Ca instanta de recurs

Curtea de apel judeca:

recursurile declarate impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in apel;

recursurile anume prevazute de lege impotriva sentintelor si incheierilor date

in prima instanta de tribunale, nesusceptibile decit de recurs (cum sint

31

potrivit Legii nr. 36/1995, notariatele de stat au fost desfiin]ate, in licul

lor func]ionind notarii publici

DPPpg237

sentintele de restituire a cauzei la procuror, incheierile de suspendare a

judecatii art. 303).
D.

Conflicte de competenta

Curtea de apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile

de pe raza teritoriala a doua tribunale aflate in circumscriptia sa, intre doua
tribunale subordonate administrativ aceleiasi curti de apel sau intre o judecatorie
si un tribunal, amindoua din raza curtii de apel.
5) Competenta tribunalului militar (art. 26)

Tribunalul militar judeca, numai in prima instanta, cauze penale determinate

de calitatea de militar a inculpatului si de gradul sau in armata, precum si de
natura infractiunilor, daca aduc atingere capacitatii de aparare a patriei si
disciplinei militare.
|n reglementarea competentei tribunalului militar s-a avut in vedere mai intii
calitatea de militar pina la gradul de capitan inclusiv, fiind date in competenta
infractiunile savirsite de acestia, cu exceptia infractiunilor care, prin natura sau
gravitatea lor, sint de competenta tribunalului militar teritorial sau a Curtii
Militare de Apel. Intra in aceasta categorie infractiunile cu caracter militar, care
nu pot fi savirsite decit de militari, dar si infractiunile de competenta ordinara a
judecatoriei, daca sint savirsite de militari pina la gradul de capitan inclusiv. |n
cazul in care o infractiune nu are caracter militar si este de competenta
tribunalului sau a curtii de apel, competenta de judecata revine tribunalului
militar teritorial sau, dupa caz, Curtii Militare de Apel, desi a fost savirsita de un
militar pina la gradul de capitan.
Tribunalul militar judeca in prima instanta si urmatoarele infractiuni savirsite
de civili:

infractiunile contra bunurilor aflate in proprietatea, administrarea sau

folosinta

Ministerului

Apararii

Nationale,

Ministerului

de

Interne,

Ministerului Justitiei Directia Generala a Penitenciarelor, Serviciului

Rom#n de Informatii, Serviciului de Informatii Externe si Serviciului de
Protectie si Paza, care, prin natura sau destinatia lor, au un caracter militar
sau intereseaza capacitatea de aparare; cind o astfel de infractiune a produs
consecinte deosebit de grave, prin similitudine cu competenta tribunalului, va
fi judecata de tribunalul militar teritorial;

infractiunile prevazute in art. 348354 Cod penal, trecute printre infractiunile

contra capacitatii de aparare a patriei savirsite de civili (sustragerea de la

DPPpg238

serviciul militar, defetismul, sustragerea de la rechizitii militare, sustragerea

de la recrutare, neprezentarea la incorporare sau concentrare).
|n raport de competenta dupa calitate persoanei, dar si dupa competenta
materiala, tribunalul militar judeca infractiunile savirsite in legatura cu serviciul
de salariatii civili din Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne,
Ministerului Justitiei Directia Generala a Penitenciarelor, Serviciului Rom#n
de Informatii, Serviciului de Informatii Externe si Serviciului de Protectie si
Paza, daca, in raport de natura si gravitatea lor, cad in competenta judecatoriei.
Legea se refera la orice infractiune in legatura cu serviciul, nu numai la cele
prevazute in Codul penal sub aceasta denumire.
6) Competenta tribunalului militar teritorial (art. 28)

Dupa competenta functionala, tribunalul militar teritorial judeca in prima

instanta, in apel, in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.
A.

|n prima instanta

Tribunalul militar teritorial judeca, dupa calitatea persoanei,:

infractiunile savirsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date in

competenta Curtii Militare de Apel (infractiunile contra pacii si omenirii);

infractiunile de competenta tribunalului (art. 27 pct. 1) savirsite de militarii

pina la gradul de capitan inclusiv sau savirsite in legatura cu serviciul de
catre salariatii civili MAN, MI, MJDGP, SRI, SIE si SPP; s-a considerat ca
infractiunile care atrag competenta tribunalului (deci mai grave) sa fie
judecate de o instanta militara similara in grad acesteia.
B.

Ca instanta de apel

Tribunalul militar teritorial judeca apelurile impotriva hotaririlor pronuntate

in prima instanta de tribunalele militare, cu exceptia celor nesusceptibile de apel.
Sint astfel de hotariri neapelabile:

infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a savirsite de militari pina la

gradul de capitan;

infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu

pedeapsa inchisorii de cel mult doi ani, savirsite de militari pina la gradul de
capitan (art. 331 al. 1 Cod penal absenta nejustificata; art. 333 calcare de
consemn; art. 334 al. 1 insubordonarea; art. 335 al. 1 lovirea sau insulta
superiorului; art. 336 lovirea sau insulta inferiorului).
C.

Ca instanta de recurs

Tribunalului militar teritorial judeca recursurile:

DPPpg239

impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele militare care nu sint

susceptibile de apel;

impotriva sentintelor si incheierilor pronuntate de tribunalele militare pentru

care lege prevede numai calea de atac a recursului (sentinta de restituire a
cauzei la procuror, incheieri de suspendare a judecatii, privind masurile
preventive etc.).
D.

Conflicte de competenta

Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre tribunalele militare din raza

sa teritoriala.
7) Competenta Curtii Militare de Apel (art. 28 2)

Fiind egala in grad curtilor de apel, Curtea militara de Apel are o competenta
similara cu a acestora, judecind in prima instanta, in apel, in recurs si solutionind
unele conflicte de competenta.
A.

|n prima instanta

Curtea Militara de Apel judeca:

infractiunile contra statului (art. 155173 Cod penal) si cele contra pacii si
omenirii (art. 356361 Cod penal) savirsite de militari ori savirsite in
legatura cu serviciul de catre salariatii civili din MAN, MI, MJDGP, SRI,
SIE si SPP;

infractiunile savirsite de judecatorii tribunalelor militare si ai tribunalului

militar teritorial, precum si de procurorii militari de la parchetele militare de
pe linga aceste instante.
Legea prevede posibilitatea ca in competenta Curtii Militare de Apel sa-i fie

date spre judecare in prima instanta si alte cauze prevazute printr-o dispozitie
speciala viitoare.
B.

Ca instanta de apel

Curtea Militara de Apel judeca apelurile impotriva hotaririlor pronuntate in

prima instanta de tribunalul militar teritorial.
C.

Ca instanta de recurs

Curtea Militara de Apel judeca:

recursurile impotriva hotaririlor pronuntate in apel de tribunalul militar

teritorial;

recursurile impotriva sentintelor si incheierilor date de tribunalul militar

teritorial in cazurile cind legea prevede ca sint supuse numai recursului.

DPPpg240

D.

Conflicte de competenta

Curtea Militara de Apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre un

tribunal militar si un tribunal militar teritorial; in cazul cind s-ar infiinta un al
doilea tribunal militar teritorial, cum prevede legea aceasta posibilitate, ar urma
sa solutioneze conflictele de comeptenta intre doua tribunale militare teritoriale
sau intre tribunale militare din raza unor tribunale militare teritoriale diferite.
8) Competenta Curtii Supreme de Justitie (art. 29)

Potrivit art. 29 si in baza dispozitiilor art. 2126 din Legea Curtii Supreme de
Justitie (nr. 56/1993), competenta acestei inalte instante judecatoresti cuprinde
judecata in prima instanta, in recurs, in recurs in anulare si in recurs in interesul
legii, precum si solutionarea unor cereri si conflicte de competenta.
|n materie penala, Curtea Suprema de Justitie judeca prin sectia penala si
sectia militara, iar in unele cazuri prin Sectii Unite.
A.

|n prima instanta

Sectia penala a Curtii Supreme de Justitie judeca, potrivit competentei dupa

calitatea persoanei, infractiunile savirsite de:

senatori si deputati;

membrii guvernului;

judecatorii Curtii Constitutionale;

membrii, judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai Curtii de Conturi;

Presedintele Consiliului Legislativ;

sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si ceilalti membri ai |

naltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

judecatorii si magistratii asistenti de la Curtea Suprema de Justitie;

judecatorii de la curtile de apel si procurorii de la parchetele de pe linga

aceste instante.
Sectia militara a Curtii Supreme de Justitie judeca in prima instanta, potrivit

competentei dupa calitatea persoanei:

generali, amirali, maresali;

judecatori si magistratii asistenti militari de la Curtea Suprema de Justitie si

de la Curtea Militara de Apel;

procurorii militari de la parchetele de pe linga aceste instante.

Orice alta cauza poate fi data prin lege in competenta in prima instanta a

Curtii Supreme de Justitie, cum este cea prevazuta de art. 84 al. 3 din Constitutie,
care se refera la judecarea Presedintelui Romniei.

DPPpg241

B.

Ca instanta de recurs

Curtea Suprema de Justitie, sectia penala sau sectia militara, judeca, dupa
caz:

recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima instanta de curtile

de apel si de Curtea Militara de Apel;

recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate, ca instante de apel, de

curtile de apel si de Curtea Militara de Apel.
Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca recursurile impotriva

hotaririlor penale pronuntate in prima instanta de sectia penala si de sectia

militara a Curtii Supreme de Justitie.
C.

Ca instanta de recurs in anulare

Curtea Suprema de Justitie, prin sectii sau prin Sectii Unite, judeca, in
exclusivitate, recursurile in anulare.
D.

Ca instanta de recurs in interesul legii

Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca, in exclusivitate,

recursurile in interesul legii.
E.

Conflicte de competenta si cereri

Prin sectiile penala si militara, Curtea Suprema de Justitie solutioneaza:

conflictele de competenta in cazurile in care Curtea Suprema de Justitie este

instanta superioara comuna (cum ar fi cele dintre doua curti de apel, intre un
tribunal si o curte de apel, intre doua tribunale din raza teritoriala a doua curti
de apel diferite, intre o instanta civila si una militara etc.);

cazurile in care cursul justitiei este intrerupt (de exemplu; cind tribunalul sau
curtea de apel, judecind in recurs, ar da o incheiere de suspendare a judecatii
potrivit art. 303, care nu poate fi atacata pe o cale ordinara de atac; cind,
declinindu-se competenta, instanta nu a indicat carei instante urmeaza a i se
trimite cauza spre judecare);

cererile de stramutare a unei cauze de la instanta competenta la alta instanta,

unde se considera ca judecata se va putea desfasura in mai bune conditii.
Atit in caz de intrerupere a cursului justitiei, cit si de stramutare, competenta

Curtii Supreme de Justitie este exclusiva.

9) Conditiile cerute de lege pentru stabilirea competentei dupa

calitatea persoanei (art. 40)

O anumita calitate poate determina o alta competenta decit cea stabilita dupa
natura si gravitatea infractiunii savirsite, daca sint intrunite urmatoarele conditii:

DPPpg242

Calitatea sa fie intrunita in persoana inculpatului, fiind fara influenta asupra

competentei calitatea pe care o are persoana vatamata (magistrat, deputat,
militar).

Calitatea sa fie intrunita in momentul savirsirii infractiunii (instantanee,

continue, continuate sau din obisnuinta), care se stabileste potrivit legii
penale. Momentul dobindirii si pierderii calitatii de demnitar, magistrat,
militar etc. este determinat de legea referitoare la aceste calitati.

Competenta dupa calitatea faptuitorului ramine cistigata chiar daca aceasta

calitate a fost pierduta ulterior (demitere, demisie, trecere in rezerva etc.). |n
redactarea Codului de procedura penala pina la modificarea sa prin Legea nr.
45/1993, pierderea calitatii atragea aceeasi competenta numai daca
infractiunea savirsita era in legatura cu serviciul; s-a considerat, prin
modificarea din 1993, sa se mentina competenta in raport cu calitatea avuta
in momentul savirsirii infractiunii pentru a se asigura o mai buna protectie
persoanelor ce au anumite calitati, dar si pentru a se evita declinarile de
competenta atunci cind se pierde calitatea ce a determinat competenta.
2.

Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti

1) Criterii de determinare a competentei teritoriale pentru

infractiunile savirsite in Romnia (art. 30)

|n afara de Curtea Suprema de Justitie, Curtea Militara de Apel si tribunalul
militar teritorial, care functioneaza pentru intreg teritoriul tarii, celelalte instante
judecatoresti au delimitate circumscriptiile teritoriale in care functioneaza,
stabilite la nivelul judetelor (tribunalele), la un teritoriu mai restrins
(judecatoriile) sau mai intins (curtile de apel, tribunalele militare) determinat prin
lege sau hotarire a guvernului. Fiecare instanta judecatoreasca este competenta sa
judece o cauza penala din punct de vedere al competentei teritoriale numai daca
unul din criteriile de loc prevazute prin lege se afla in circumscriptia sa
teritoriala.
Determinarea competentei teritoriale se face dupa urmatoarele criterii:
a) Locul unde a fost savirsita infractiunea (forum delicti comissi) locul unde

s-a desfasurat activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a
produs rezultatul. |n cazul unei infractiuni continuate, va fi competenta sa
judece cauza oricare din instantele de la locurile unde s-au comis actele
materiale; in cazul in care rezultatul s-a produs in alt loc decit acela unde s-a
comis infractiunea, va fi competenta oricare din instantele celor doua locuri.

DPPpg243
b) Locul unde a fost prins faptuitorul (forum deprehensionis) chiar daca nu

coincide cu locul savirsirii faptei sau al adresei unde locuieste, care ar putea
fi initial necunoscut.
c) Locul unde locuieste faptuitorul (forum domicilii) dupa cum este formulat

in textul legii, fara precizarea daca se refera la domiciliu sau resedinta,

inseamna ca este competenta instanta unde locuieste efectiv faptuitorul, chiar
daca acest loc nu coincide cu domiciliul legal.
d) Locul unde locuieste persoana vatamata mai ales pentru acele cauze care se
pun in miscare la plingerea sa prealabila.
Legea fixeaza astfel variate criterii de stabilire a competentei teritoriale
pentru infractiunile savirsite in tara, indicind nu mai putin de patru criterii,
oricare din ele avind puterea de a determina competenta teritoriala a instantei
judecatoresti. O asemenea regula este de natura sa contribuie la o buna infaptuire
a justitiei, intrucit poate fi aleasa instanta judecatoreasca avind cele mai bune
conditii de desfasurare a judecatii, fie in legatura cu administrarea probelor, fie in
realizarea unei preventii generale mai puternice.
|n disciplinarea folosirii celui mai potrivit criteriu pentru judecarea cauzei se
stabileste (art. 30 al. 2 si 3) o regula simpla, potrivit careia judecarea cauzei
revine instantei competente dupa oricare din cele patru criterii, in a carei
circumscriptie teritoriala s-a efectuat urmarirea penala. Din aceasta regula se pot
trage doua concluzii importante:

instanta competenta dupa teritoriu este instanta corespunzatoare parchetului

care a finalizat urmarirea penala;

aceasta instanta este competenta numai daca face parte dintre instantele
carora li se aplica unul din criteriile pentru competenta dupa teritoriu,
obligind, astfel, ca si organele de urmarire penala sa respecte criteriile de
stabilire a competentei teritoriale.
Cind urmarirea penala s-a efectuat de un organ central, interjudetean sau

judetean, caruia ii corespund mai multe instante care ar putea fi competente

potrivit celor patru criterii indicate, procurorul care dispune trimiterea in judecata
are dreptul sa stabileasca, prin rechizitoriu, care din aceste instante urmeaza sa
judece cauza, astfel incit, in raport de imprejurari, sa se asigure o buna
desfasurare a judecatii. De exemplu, daca urmarirea penala a fost finalizata de
procurorul de la parchetul de pe linga tribunal si cauza este de competenta
judecatoriei, iar competenta teritoriala revine mai multor judecatorii din judet,

DPPpg244

procurorul va stabili care din aceste judecatorii este mai potrivita sa judece cauza
si o va sesiza cu judecarea ei.
O competenta teritoriala deosebita o au sectiile maritime si fluviale de la
tribunalele si curtile de apel din Galati si Constanta; astfel, sectiile maritime si
fluviale constanta au ca circumscriptie teritoriala judetele Constanta si Tulcea,
marea teritoriala, Dunarea pina la mila marina 64 inclusiv, iar cele de la Galati cu
competenta pentru celelalte judete, Dunarea de la mila marina 64 in amonte pina
la km 1075. Competenta revine sectiei maritime si fluviale in circumscriptiile
careia, potrivit criteriilor aratate anterior, se afla parchetul Constanta sau Galati
care a emis rechizitoriul, prin sectia sa maritima si fluviala.
Pentru cazul cind instanta este sesizata direct de persoana vatamata cu
plingerea sa prealabila, aceasta poate alege oricare din instantele judecatoresti
competente dupa cele patru criterii de loc, afara de cazul cind prin lege se
dispune altfel.
2) Competenta dupa teritoriu in cazul infractiunilor savirsite in

strainatate (art. 31)

Infractiunea savirsita in afara teritoriului tarii se judeca, dupa caz, de catre
instantele civile sau militare in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau
locuieste faptuitorul. Daca acesta nu-si are domiciliul si nici nu locuieste in
Romnia, competenta revine instantelor din municipiul Bucuresti, iar dintre
judecatorii Judecatoriei sectorului 2.
Infractiunea savirsita pe o nava aflata in afara apelor teritoriale rom#nesti este
de competenta instantei in a carei raza teritoriala se afla primul port rom#n in
care ancoreaza nava sau, daca este de competenta sectiei maritime si fluviale,
dupa caz, la judecatoria sau tribunalul din Constanta, daca nava este maritima, si
la cele din Galati, daca nava este fluviala.
Infractiunea savirsita pe o aeronava straina este de competenta instantei in a
carei raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe teritoriul rom#n.
Daca nava nu ancoreaza intr-un port rom#n sau daca aeronava nu aterizeaza
pe teritoriul rom#n, competenta este cea a instantelor din municipiul Bucuresti,
iar in cazul infractiunilor de competenta sectiilor maritime si fluviale competenta
revine instantelor corespunzatoare din Constanta si Galati, prin sectiile maritime
si fluviale, dupa criteriul indicat anterior.

DPPpg245
I.18. Prorogarea de competenta
1.

Indivizibilitatea si conexitatea

1) Notiunea de prorogare de competenta

Cauzele penale se pot prezenta si sub forma complexa, privind mai multe
infractiuni care au legatura intre ele sau mai multi participanti la aceeasi
infractiune; pentru infaptuirea justitiei in cele mai bune conditii, poate fi necesar
ca toate infractiunile sau toti participantii la savirsirea lor sa fie judecati in
acelasi timp de aceeasi instanta judecatoreasca. Cind toate infractiunile si toti
inculpatii determina competenta aceleiasi instante de judecata, se produce o
reunire a acestora intr-o singura cauza penala complexa, care va fi judecata de
instanta careia ii revine competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei. |
nsa sint si cazuri in care unele infractiuni determina competenta unei instante
judecatoresti, iar altele competenta altei instante judecatoresti; unii inculpati, prin
calitatea pe care o aveau la data savirsirii faptei, pot determina competenta altei
instante judecatoresti decit cei ce nu au avut nici un fel de calitate determinanta
de competenta. Se iveste astfel necesitatea de a determina, din doua sau mai
multe instante competente, acea instanta care este cea mai potrivita sa judece
toate infractiunile si pe toti inculpatii; in acest caz, se produce o prorogare de
competenta.
Prorogarea de competenta consta in extinderea competentei unei instante
judecatoresti si asupra unor infractiuni sau inculpati care, potrivit regulilor
obisnuite de competenta, nu intra in competenta sa. Fiind o derogare de la
normele generale de competenta, Codul de procedura penala prevede limitativ
cazurile in care este admisibila prorogarea de competenta. |nsa, odata ce exista
un caz de prorogare de competenta, devine obligatorie (cu exceptia cazurilor
prevazute de lege) judecarea cauzei de aceeasi instanta competenta prin
prorogare, sub sanctiunea aceleiasi nulitati absolute ca si pentru regulile
obisnuite de competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei.
Cazurile de prorogare de competenta mai des intilnite sint indivizibilitatea si
conexitatea.
2) Indivizibilitatea (art. 33)

Indivizibilitatea este situatia juridica a unei cauze penale care, desi cuprinde
o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpati, formeaza totusi,
prin natura sa ori prin vointa legii, o unitate ce impune judecarea intregului
complex faptic si de persoane de catre aceeasi instanta. Exista unitate naturala

DPPpg246

atunci cind o singura actiune sau inactiune constituie mai multe infractiuni si
unitate legala atunci cind mai multe fapte penale constituie o singura infractiune.
Legea prevede trei cazuri de indivizibilitate:
a)

Cind la savirsirea unei infractiuni au participat mai

multe persoane coautori, instigatori, complici

Potrivit conceptiei Codului nostru penal, in caz de participatie exista unitate

infractionala cu pluralitate de infractori; toti participantii trebuie judecati
impreuna pentru evitarea unor solutii contrare, dar si pentru individualizarea
sanctiunilor in raport de contributia fiecaruia la savirsirea infractiunii.
b)

Cind doua sau mai multe infractiuni au fost savirsite

prin acelasi act concurs formal de infractiuni

|n acest caz exista o unica actiune sau inactiune care, insa, datorita
imprejurarilor in care a avut loc sau urmarilor pe care le-a produs, intruneste
elementele a doua sau mai multe infractiuni. Este firesc ca asupra unei actiuni
unice sa se pronunte o singura instanta.
c)

Cind mai multe acte materiale alcatuiesc, prin vointa

legii, o singura infractiune (infractiunea continuata,
complexa, din obisnuinta)

Unitatea infractionala a actelor materiale este prevazuta de lege si, daca s-ar
pronunta condamnarea pentru fiecare act material care intruneste elementele
infractiunii, sanctiunile aplicate nu ar corespunde gradului de pericol social pe
care-l prezinta intreaga activitate infractionala luata in ansamblul ei.
3) Conexitatea (art. 34)

Conexitatea este situatia juridica a unei cauze penale referitoare la doua sau
mai multe infractiuni, care au o astfel de legatura incit apare necesara judecarea
lor impreuna de aceeasi instanta judecatoreasca. Legatura de conexitate consta
din imprejurari comune mai multor infractiuni distincte; cunoasterea tuturor
acestor imprejurari comune de instante care judeca toate infractiunile contribuie
la stabilirea corecta a incadrarii juridice si a sanctiunilor penale ce trebuie
aplicate. Unele elemente de conexitate sint subiective se refera la persoana
celui ce a savirsit toate infractiunile altele sint obiective creind o unitate de
timp, de loc, de scop sau o dependenta intre infractiuni. |n unele cazuri legatura
de conexitate este mixta, referindu-se, pe de o parte, la aceeasi persoana care a
savirsit mai multe infractiuni, iar pe de alta parte, la existenta unei legaturi intre
infractiuni.

DPPpg247

Legea prevede urmatoarele patru cazuri de conexitate:

a)

Cind doua sau mai multe infractiuni sint savirsite, prin

acte diferite, de una sau mai multe persoane impreuna,
in acelasi timp si in acelasi loc

De exemplu: o persoana loveste, insulta, calomniaza cu aceeasi ocazie; doua

persoane se insulta si se lovesc reciproc in acelasi timp si in acelasi loc.
b)

Cind doua sau mai multe infractiuni sint savirsite la date

ori in locuri diferite, dupa o prealabila intelegere intre
faptuitori

Astfel, mai multe persoane, dupa un prealabil plan de actiune si de impartire

a rolurilor, savirsesc mai multe infractiuni de furt in locuri si la date diferite.
Elementul de conexitate consta in unitatea planului infractional.
c)

Cind o infractiune este savirsita pentru a pregati sau a

ascunde savirsirea altei infractiuni, ori este savirsita
pentru a inlesni sau a asigura sustragerea de la
raspundere penala a faptuitorului altei infractiuni

Intra in acest caz de conexitate infractiunea scop cu infractiunea mijloc,

infractiunea savirsita si cea prin care se incearca ascunderea ei (favorizare,
tainuire, omisiunea denuntarii). Aceste legaturi se pot adauga unitatii de
faptuitor, ceea ce inseamna concurs real de infractiuni cu conexitate etiologica,
teleologica.
d)

Cind intre doua sau mai multe infractiuni exista

legatura si reunirea cauzelor se impune pentru o buna
infaptuire a justitiei

Exista astfel de legaturi cind prin doua infractiuni calificate diferit se

cauzeaza un prejudiciu unic, cind aceeasi persoana a savirsit mai multe
infractiuni in concurs real, insa fara legatura intre ele.
4) Prorogarea competentei in caz de indivizibilitate si conexitate

(art. 35)
Necesitatea prorogarii competentei apare numai in cazul in care cauzele
indivizibile sau conexe, ce trebuie judecate impreuna de aceeasi instanta, sint de
competenta unor instante diferite dupa materie, dupa calitatea persoanei sau dupa
teritoriu; in astfel de situatii este necesar sa se stabileasca instanta care, prin
prorogare, devine competenta sa judece toate infractiunile si pe toti inculpatii.
Regulile de determinare a competentei prin prorogare sint:

DPPpg248

a)

Prioritate cronologica

Daca infractiunile sint de competenta a doua sau mai multe instante de

aceeasi categorie (civile sau militare) si de acelasi grad (doua judecatorii, doua
tribunale), prorogarea competentei se face in favoarea instantei care a fost prima
sesizata.
b)

Prioritate ierarhica

Daca infractiunile sint de competenta unor instante de aceeasi categorie, dar

de grad diferit (o judecatorie si un tribunal), competenta se proroga in favoarea
instantei ierarhic superioare.
c)

Prioritate a militarului

Cind cauzele penale sint de competenta a doua instante, de acelasi grad, dar
de categorii diferite (judecatorie si un tribunal militar), instanta militara devine
competenta prin prorogare.
d)

Prioritate a militarului combinata cu prioritate ierarhica

Daca instanta civila este superioara in grad instantei militare (tribunal si

tribunal militar), prorogarea competentei se face in favoarea instantei militare
echivalenta in grad instantei civile.
*

|n caz de indivizibilitate sau conexitate cu infractiuni de competenta sectiilor

maritime si fluviale de pe linga isntantele judecatoresti din Constanta si Galati,
daca, potrivit legii, competenta nu revine unei instante militare, judecarea
cauzelor este data in competenta sectiei maritime si fluviale (art. 8 din Decretul
nr. 203/1974), avind competenta speciala.
Competenta obtinuta prin prorogare ramine dobindita instantei in fata careia
se judeca toate infractiunile, chiar daca pentru fapta sau inculpatul care a
determinat competenta acestei instante s-a dispus incetarea procesului penal sau
s-a pronuntat achitarea (art. 35 al. 4), deoarece o astfel de solutie poate fi
pronuntata numai dupa ce s-a desfasurat intreaga judecata, ceea ce ar face
inoportuna declinarea competentei. |nsa cind instanta ar schimba incadrarea
juridica a faptei ce i-a determinat competenta prin prorogare intr-o infractiune ce
nu mai este de competenta sa, va trimite cauza instantei competente in afara de
cazul prevazut in art. 41 al. 1, ce se va examina ulterior. Tainuirea, favorizarea
infractorului si nedenuntarea unor infractiuni sint de competenta instantei care
judeca infractiunea la care se refera.

DPPpg249

Prorogarea competentei in caz de pluralitate de infractori se conduce dupa

aceleasi reguli, tinindu-se seama de calitatea pe care au avut-o unii dintre acestia
in momentul savirsirii infractiunii, calitate ce poate determina prioritatea
instantei ierarhic superioare sau prioritatea instantelor militare si, in cadrul
acestora, dupa gradul militar, prioritatea instantei militare ierarhic superioare.
5) Procedura de reunire a cauzelor (art. 3637)

|n caz de indivizibilitate si conexitate, judecata in prima instanta se efectueaza

de aceeasi instanta, daca are loc in acelasi timp pentru toate faptele si toti
inculpatii (art. 32). Din aceasta regula decurg doua consecinte importante:
a) Daca infractiunile conexe sau cauzele indivizibile se afla toate in curs de

judecata in prima instanta, reunirea lor in fata aceleiasi instante este

obligatorie; obligativitatea reunirii cauzelor subzista si in cazul in care
judecarea in prima instanta se reia dupa trimiterea de catre instanta de apel
sau recurs.
Reunirea cauzelor conexe si indivizibile se realizeaza prin doua modalitati
generale:

|n cazul in care pentru toate infractiunile si toti infractorii s-a

desfasurat urmarirea penala in acelasi timp si de catre acelasi organ de

urmarire penala, procurorul va sesiza instanta competenta prin prorogare
sa judece intreaga cauza.

Cind urmarirea penala a avut loc in perioade de timp diferite sau

in fata unor organe de urmarire penala diferite, care au sesizat cu

judecarea cauzei mai multe instante judecatoresti, competente fiecare
dupa regulile de comeptenta obisnuite, daca judecata in prima instanta are
loc in acelasi timp, devine obligatorie reunirea cauzelor in fata instantei
competente prin prorogare.
Reunirea cauzelor se hotaraste, la cererea partilor, a Ministerului Public
sau din oficiu, de instanta careia ii revine competenta prin prorogare; in
cazul cind intre instantele competente instanta civila este superioara in
grad, reunirea cauzelor la instanta militara echivalenta in grad se face de
instanta civila.
Din momentul in care s-a dispus reunirea cauzelor, instantele sesizate, dar
necompetente prin prorogare, vor trimite cauzele la instanta devenita
competenta prin prorogare.

DPPpg250

b) Este posibil ca judecata privind unele fapte sau unii inculpati, intre care
exista indivizibilitate sau conexitate, sa aiba loc in fata unor instante de apel
sau de recurs diferite, sau unele in fata in primei instante, iar altele in fata
unei instante de apel sau de recurs ori chiar definitiv solutionate. |ntr-o
asemenea situatie cauzele se reunesc dupa reguli diferite.

Cind cauzele indivizibile sau conexe se afla in fata unor instante

de apel sau de recurs de acelasi grad si in acelasi stadiu de judecata,

reunirea lor la instanta competenta prin prorogare este obligatorie.

Reunirea

cauzelor

este

obligatorie

intotdeauna

in

cazul

indivizibilitatii determinate de existenta unei infractiuni continuate,

complexe sau din obisnuinta, ceea ce implica admiterea caii de atac si,
apoi, rejudecarea impreuna a tuturor actelor materiale apartinind aceleiasi
infractiuni.
Un caz aparte il formeaza existenta unei hotariri definitive cu privire la unele
acte materiale si un nou proces cu privire la celelalte acte materiale ale aceleiasi
infractiuni, cind noul proces se reuneste cu cel definitiv solutionat,
pronuntindu-se o singura hotarire pentru toate actele materiale ale aceleiasi
infractiuni (art. 335 al. 2).
Atunci cind cauzele nu sint in aceeasi etapa de judecata sau nu sint in fata
unor instante de apel sau de recurs de acelasi grad ori in acelasi stadiu de
judecata, reunirea cuzelor indivizibile si conexe nu mai are loc; insa reunirea
poate fi dispusa in momentul cind, prin desfasurarea ulterioara a procesului, sint
indeplinite conditiile aratate la lit. a si b.
6) Disjungerea (art. 38)

|n cazul de indivizibilitate privind participatia, precum si in toate cazurile de

conexitate, instanta sesizata, atunci cind constata ca judecarea cauzelor in
ansamblul lor este impiedicata de imprejurari care privesc numai una sau numai
unele din infractiuni sau numai unul ori numai unii dintre inculpati, poate
dispune disjungerea cauzei, astfel incit judecarea unora din infractiuni sau a
unora dintre inculpati sa se faca separat. De exemplu, daca unul dintre
participantii la comiterea infractiunii este grav bolnav si nu poate lua parte la
sedinta de judecata, instanta poate dispune disjungerea cauzei cu privire la acest
inculpat si suspendarea judecarii lui pina la insanatosire.
Disjungerea este facultativa si se dispune, la cererea partilor sau din oficiu,
de instanta sesizata cu judecarea cauzei indivizibile sau conexe. |n caz de

DPPpg251

disjungere, instanta competenta prin prorogare isi mentine comeptenta de a

judeca toate infractiunile si pe toti inculpatii cu care a fost sesizata.
2.

Alte cazuri de prorogare de competenta

1) Competenta in cazul schimbarii incadrarii juridice a faptei in

cursul judecatii (art. 41 al. 1)

Regulile de competenta ale instantelor judecatoresti dupa natura si gravitatea
infractiunilor sint imperative, astfel incit, atunci cind o instanta este sesizata cu
judecarea unei infractiuni care este de comeptenta materiala sau personala a altei
instante, este obligata sa-si decline competenta in favoarea instantei competente.
Legea prevede si o situatie speciala cind, desi o instanta constata ca nu mai este
competenta dupa materie sa judece o infractiune, i se proroga competenta si
capata dreptul de a o judeca. Aceasta situatie este prevazuta in art. 41 al. 1, care
are in vedere schimbarea incadrarii juridice a faptei cu care a fost sesizata o
instanta intr-o infractiune de competenta instantei ierarhic inferioare; justificarea
acestei exceptii de la regulile de competenta se explica prin aceea ca, pe de o
parte, schimbind incadrarea juridica cu ocazia judecatii in fond s-a ajuns pina
aproape de solutionarea cauzei, iar pe de alta parte ca instanta care o judeca este
instanta ierarhic superioara celei competente si deci apta sa o solutioneze in bune
conditii32.
Pentru aplicarea corecta a dispozitiilor prevazute in art. 41 al. 1, se cer
indeplinite doua conditii:

Prorogarea competentei se produce numai atunci cind schimbarea incadrarii

juridice, ce antreneaza competenta instantei ierarhic inferioare, are loc in
urma unor elemente noi, ivite in cursul cercetarii judecatoresti, ceea ce face
posibila si trecerea la dezbaterile judiciare si la solutionarea cauzei. Nu se
poate proroga competenta ca urmare a unei incadrari juridice care apare
gresita chiar din lucrarile de urmarire penala.

Instanta sesizata cu judecarea cauzei ramine competenta sa o judece, prin

prorogare, numai in cazul cind, prin schimbarea incadrarii juridice,
competenta ei ar reveni instantei inferioare in grad, dar de aceeasi

32

Astfel, dac` a fost sesizat tribunalul cu judecarea unei tentative de

omor, de competen]a sa, iar dup` administrarea tuturor probelor s-ar ajunge
la concluzia c` in realitate fapta constituie infrac]iunea de v`t`mare a
integrit`]ii corporale, de competen]a judec`toriei, schimbind incadrarea
juridic`, instan]a nu-[i pierde competen]a, ci [i-o prorog`, avind obliga]ia s` o
solu]ioneze.

DPPpg252

categorie; regula nu se aplica daca instanta inferioara in grad este de alta

categorie (civila sau militara).
2) Competenta in caz de schimbare a calificarii faptei

Codul de procedura penala face deosebire intre incadrarea juridica si

calificarea juridica. |ncadrarea juridica a faptei savirsite de inculpat este
facuta de procuror sau de instanta de judecata, prin determinarea textului din
legea penala care a fost incalcat prin fapta savirsita; calificarea juridica a faptei
este stabilita prin lege care, descriind continutul unei anumite infractiuni, permite
sa fie recunoscuta aceasta infractiune in fapta savirsita in realitatea obiectiva.
Competenta se stabileste in raport de incadrarea juridica data faptei, dar si de
calificarea ei juridica, deoarece aceasta calificare ii stabileste faptei natura si
gravitatea ei.
De aceea, in art. 41 al. 2 se prevede ca schimbarea calificarii juridice printr-o
lege noua, intervenita in cursul judecarii cauzei, nu atrage incompetenta instantei
de judecata, afara de cazul cind prin lege s-ar dispune altfel. Aceasta dispozitie
este de natura sa asigure judecarea in continuare a unei infractiuni de catre
instanta sesizata, chiar daca intre timp o lege noua a dat faptei o noua calificare.
Dispozitia de prorogare se aplica numai daca schimbarea calificarii juridice
printr-o lege noua intervine in cursul judecatii.
3) Prorogarea competentei in cazul chestiunilor prealabile (art.

44)
Pentru solutionarea unei cauze penale este necesara, uneori, rezolvarea in
prealabil a unor chestiuni de care depinde existenta unei infractiuni, incadrarea
juridica sau raspunderea penala33.
Chestiunile extrapenale de a caror solutionare depinde rezolvarea unei cauze
penale se numesc chestiuni prealabile. Din aceasta definitie rezulta ca o
chestiune prealabila trebuie sa fie, in primul rind, de alta materie decit cea
penala, caci o chestiune penala cade in competenta de rezolvare a instantei
33
De exemplu, in cazul infrac]iunii de bigamie, dac` se contest`
valabilitatea uneia din c`s`torii, este necesar s` se stabileasc` in prealabil
dac` aceast` c`s`torie este nul` deoarece, in caz de nulitate a c`s`toriei
pentru alt motiv decit bigamia, fapta nu se sanc]ioneaz` (art. 303 al. 3 Cod
penal). Nulitatea c`s`toriei so]ului vinovat atrage incetarea procesului penal
[i in caz de adulter (art. 304 al. 5 Cod penal). Cazurile de nulitate a c`s`toriei
sint prev`zute de Codul familiei, iar declararea nulit`]ii se dispune de tribunal
in baza unei ac]iuni civile pentru anularea c`s`toriei (art. 2 lit. d Cod
procedur` civil`). |n acest caz se pune problema dac` instan]a penal` sesizat`
cu judecarea infrac]iunii de bigamie sau adulter, in care se sus]ine nulitatea
c`s`toriei, poate judeca [i solu]iona ea ins`[i aceast` chestiune prealabil` sau
trebuie s` o trimit` spre solu]ionare instan]ei civile?

DPPpg253

penale; cele mai multe chestiuni prealabile sint de natura civila, dar pot fi
chestiuni apartinind si altor ramuri de drept; in al doilea rind, chestiunea
prealabila trebuie sa fie esentiala pentru rezolvarea cauzei penale.
Potrivit art. 44, instanta penala este competenta sa judece orice chestiune
prealabila de care depinde solutionarea cauzei, chiar daca, prin natura sa, este de
competenta altei instante. Prin aceasta dispozitie au fost inlaturate chestiunile
prejudiciale prevazute de Codul anterior, care trebuia sa fie rezolvate in prealabil
de instanta civila in a carei competenta cadeau.
Dispozitia prevazuta in art. 44 instituie o prorogare de competenta deoarece
instantei penale i se extinde puterea de a solutiona si o chestiune prealabila
extrapenala, de regula de competenta instantei civile34.
Desi competenta de rezolvare a chestiunilor prealabile revine instantei
penale, aceasta trebuie sa respecte regulile si mijloacele de probatiune privitoare
la materia careia ii apartine acea chestiune prealabila, cum ar fi cele prevazute de
Codul civil si Codul de procedura civila.
De la regula potrivit careia instanta penala este competenta sa rezolve si
chestiunile prealabile se face o derogare in cazul in care chestiunea prealabila
este rezolvata anterior de instanta civila printr-o hotarire judecatoreasca ramasa
definitiva; se prevede, astfel, ca o asemenea hotarire are autoritate de lucru
judecat in fata instantei penale, care este obligata sa rezolve cauza penala in
conformitate cu solutia data chestiunii prealabile de instanta civila. Aceasta
derogare se justifica prin necesitatea de a se acorda autoritate hotaririi definitive
a instantei civile care, in raport de natura chestiunii prealabile, era competenta sa
o solutioneze, mai ales ca prin aceasta nu se impiedica desfasurarea in continuare
a procesului penal.
3.

Stramutarea judecarii cauzelor penale

1) Temeiurile de stramutare a unei cauze penale (art. 55)

|n practica judiciara se pot ivi imprejurari care sa impiedice desfasurarea

normala a procesului in fata instantei competente. |ntr-o asemenea situatie este
preferabil ca judecarea cauzei sa fie transferata la alta instanta care, desi
necompetenta din punct de vedere teritorial, ar asigura in mai bune conditii
judecarea cauzei. Pentru astfel de situatii a fost instituita stramutarea judecarii
cauzelor penale, care provoaca o prorogare de competenta, deoarece instanta la
34

De exemplu, judec`toria, ca instan]` penal`, cap`t` dreptul s` rezolve o

chestiune prealabil` care prin natura sa este de competen]a tribunalului
constituit ca instan]` civil`.

DPPpg254

care a fost transferata judecarea cauzei isi extinde competenta asupra unei cauze
pentru care nu avea competenta sa o judece potrivit normelor obisnuite de
competenta.
Potrivit art. 55, stramutarea se dispune atunci cind prin aceasta se asigura
desfasurarea normala a procesului. Formularea textului este destul de
cuprinzatoare, incluzind situatii variate, in raport de cauza concreta supusa
judecatii si de instanta competenta sa o judece. Temeiul invocat in cererea de
stramutare este apreciat in fiecare caz in parte, analizindu-se masura in care ar
putea impiedica desfasurarea normala a procesului. |n Codul de procedura penala
din 1936 erau prevazute doua motive de stramutare: siguranta publica si
suspiciune legitima. Siguranta publica se considera in pericol de a fi tulburata
cind natura unei infractiuni, numarul sau calitatea inculpatilor, exaltarea
pasiunilor locale sau alte circumstante grave dau loc la temeri de dezordine sau
alte actiuni care ar impiedica liberul curs al justitiei. Suspiciune legitima este
atunci cind circumstantele cauzei, calitatea inculpatilor sau alte imprejurari fac sa
se nasca banuiala ca independenta sau impartialitatea judecatorilor ar putea fi
stirbita. Textul actual este mai larg, cuprinzind orice situatii de natura sa
impiedice desfasurarea normala a cauzei.
Stramutarea are ca efect trecerea unei cauze penale de la instanta competenta
la o alta instanta, de aceeasi categorie si grad ierarhic, ceea ce inseamna o
prorogare a competentei teritoriale. Aceasta prorogare nu este stabilita de lege,
ca in cazul celorlalte cazuri de prorogare, ci se realizeaza prin hotarirea unei
instante judecatoresti, care apreciaza daca cererea de stramutare este intemeiata.
2) Procedura stramutarii (art. 5681)

Cererea de stramutare a unei cauze penale se adreseaza Curtii Supreme de

Justitie, singura instanta judecatoreasca investita cu atributia de a solutiona o
astfel de cerere. Pentru instantele ordinare cererea se adreseaza sectiei penale a
Curtii Supreme de Justitie, iar pentru instantele militare sectiei militare a
instantei supreme.
Cererile de stramutare se pot face de oricare din parti, de procuror si de
ministrul justitiei, cuprinzind temeiurile pentru care se cere stramutarea si
materialele doveditoare pe care se sprijina. Odata cu introducerea cererii se poate
solicita suspendarea judecarii cauzei la instanta de la care se cere stramutarea,
masura care poate fi dispusa, la primirea cererii, si de presedintele Curtii
Supreme de Justitie, iar dupa aceea de sectia care o solutioneaza in fond. Cind

DPPpg255

cererea de stramutare a fost introdusa de ministrul justitiei sau de procurorul

general, se suspenda de drept judecarea cuzei pina la solutionarea cererii.
Pentru lamuririle necesare privind motivele cererii de stramutare, presedintele
Curtii Supreme de Justitie poate cere informatii de la presedintele instantei
ierarhic superioare celei de la care se cere stramutarea sau de la Ministerul
Justitiei, daca instanta ierarhic superioara este Curtea Suprema de Justitie.
Partile sint instiintate despre termenul fixat pentru solutionarea cererii de
stramutare, cu mentiunea ca pot trimite memorii si se pot prezenta la termenul
cerut pentru solutionarea cererii. Cind in cauza a carei stramutare se cere sint
arestati, se dispune desemnarea unui aparator din oficiu.
Examinarea cererii de stramutare se face in sedinta secreta, in prezenta
procurorului, ascultindu-se si concluziile partilor prezente la sedinta. Curtea
Suprema de Justitie se pronunta asupra cererii de stramutare, fara aratarea
motivelor care au determinat hotarirea luata.
|n cazul admiterii cererii, se dispune stramutarea cauzei de la instanta
competenta la o instanta de acelasi grad, stabilita de Curtea Suprema de Justitie,
si se hotaraste in ce masura actele indeplinite in fata instantei de la care a fost
stramutata cauza ramin valabile. Daca s-a pronuntat intre timp o hotarire de
instanta sesizata cu judecarea cauzei, aceasta hotarire este desfiintata prin efectul
deciziei de stramutare. Daca cererea de stramutare a fost respinsa, instanta
sesizata initial isi pastreaza competenta de a judeca si solutiona cauza; in cazul in
care judecata fusese suspendata, dupa respingerea cererii de stramutare este
reluata judecarea cauzei.
Introducerea unei noi cereri de stramutare nu este posibila daca se intemeiaza
pe aceleasi temeiuri; cind cererea noua se intemeiaza pe alte temeiuri, pot fi luate
in considerare si temeiurile invocate anterior.
Cazuri speciale de trecere a unei cauze de la instanta competenta la alta
instanta de acelasi grad sint prevazute in art. 38515 pct. 2 lit. c si art. 52 al. 5; in
prima situatie, Curtea Suprema de Justitie poate trimite, dupa casare, cauza spre
rejudecare la o alta instanta de grad egal, daca prin aceasta s-ar asigura o buna
judecata; in a doua situatie, instanta ierarhic superioara poate transfera judecarea
cauzei unei alte instante, de grad egal, daca instanta competenta nu mai poate
judeca fiindca toti judecatorii au fost recuzati ori s-au abtinut, sub motiv de
incompatibilitate.

DPPpg256
I.19. Exceptiile de necompetenta si conflictele de competenta
1.

Exceptiile de necompetenta

1) Controlul regularitatii competentei prin exceptiile de

necompetenta
Competenta de judecata a primei instante este determinata de procuror prin
rechizitoriu, care sesizeaza cu judecarea cauzei instanta judecatoreasca
competenta dupa materie, dupa calitatea persoanei si dupa teritoriu; in cazurile
prevazute de lege, stabilirea competentei este lasata la aprecierea partii vatamate,
daca sesizarea instantei se realizeaza prin plingerea prealabila a acesteia. Aceasta
stabilire a competentei instantei de judecata prin actul de sesizare nu exclude
posibilitatea sesizarii unei instante care, potrivit legii, nu este competenta sa
judece acea cauza; o astfel de sesizare gresita se poate datora unei interpretari
gresite a dispozitiilor privind competenta sau a necunoasterii lor. De aceea, legea
obliga instanta de judecata ca, inainte de a trece la judecarea cauzei in fond, sa
verifice daca este sau nu competenta sa o judece. Controlul regularitatii
competentei se efectueaza prin exceptiile de necompetenta.
Exceptia de necompetenta consta in invocarea, in cursul judecatii, a lipsei de
competenta a instantei sesizate cu judecarea unei cauze penale. Daca nu s-a
ridicat exceptia de necompetenta, se presupune ca instanta este competenta sa
judece cauza; in momentul cind s-a invocat exceptia de necompetenta,
contestindu-se competenta instantei sesizate cu judecarea cauzei, aceasta trebuie,
in prealabil judecatii, sa se pronunte asupra temeiniciei acestei exceptii.
Exceptiile de necompetenta au un regim diferentiat dupa felul competentei
puse in discutie.
Pentru lipsa de competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, aflata
sub sanctiunea nulitatii absolute, exceptia de necompetenta are un regim de
ordine publica, oricare dintre parti si Ministerul Public avind dreptul sa o invoce
in tot cursul judecatii in prima instanta, in caile de atac, pina la raminerea
definitiva a hotaririi; prin recurs in anulare se poate invoca nulitatea unei hotariri
definitive date de o instanta necompetenta dupa materie sau dupa calitatea
persoanei. Daca Ministerul Public si partile nu au invocat exceptia de
necompetenta, instanta are indatorirea sa si-o verifice si, daca apreciaza ca nu are
competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, este obligata sa o puna in
discutia Ministerului Public si a partilor sub forma unei exceptii ridicate din
oficiu.

DPPpg257

Exceptia de necompetenta teritoriala, aflata sub sanctiunea nulitatii relative,

are un regim de mai redusa ocrotire, in sensul ca poate fi invocata numai pina la
citirea actului de sesizare a primei instante de judecata; ca urmare, odata depasit
termenul aratat mai sus, exceptia de necompetenta teritoriala devine tardiva si
este respinsa pentru acest motiv. |n mod firesc, exceptia de necompetenta
teritoriala nu poate fi ridicata in caile de atac, afara de cazul cind, invocata fiind
in termenul prevazut de lege, a fost respinsa in mod gresit de prima instanta.
Exceptia de necompetenta este dezbatuta in fata instantei de Ministerul
Public si de parti, dupa care instanta se pronunta asupra temeiniciei ei. Cind
exceptia de necompetenta nu este intemeiata ori este tardiv invocata, instanta o
respinge printr-o incheiere, dupa care continua judecarea cauzei pentru care se
considera competenta. Admiterea exceptiei de necompetenta impiedica instanta
sa continue judecarea cauzei, producindu-se astfel declinarea de comeptenta.
2) Declinarea de competenta (art. 42)

Instanta de judecata isi declina competenta printr-o hotarire nesupusa caii

ordinare de atac; intrucit declinarea de competenta produce desesizarea instantei
de judecata, hotarirea prin care se ia aceasta masura este o sentinta (art. 311 al.
1), fiind una din rarele sentinte care nu sint susceptibile de o cale ordinara de
atac.
Hotarirea declinatorie de competenta trebuie sa precizeze care este instanta
competenta sa judece cauza, cuprinzind si dispozitia prin care cauza ii este
trimisa spre judecare. Declinarea de competenta devine astfel un mod de sesizare
a unei instante judecatoresti, dupa ce o alta instanta s-a desesizat de judecarea
acelei cauze. Instanta sesizata prin hotarirea de declinare de competenta este
obligata, la rindul sau, sa verifice daca este competenta sa judece cauza, precum
si regularitatea actului initial de sesizare, mai ales competenta procurorului care a
emis rechizitoriul. Daca in hotarirea de declinare de competenta nu s-a aratat
instanta competenta sa judece cauza, se produce o intrerupere a cursului justitiei,
ce trebuie solutionata de Curtea Suprema de Justitie.
|n cazul in care declinarea a fost determinata de necompetenta dupa materie
sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza hotaraste care acte
de judecata indeplinite si care masuri dispuse de instanta desesizata ramin
valabile si care acte urmeaza a fi refacute de instanta competenta 35. |n cazul
35

De exemplu, pot fi ref`cute actele de cercetare judec`toreasc` [i

men]inute m`surile asiguratorii luate de instan]a desesizat`.

DPPpg258

declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite si masurile luate se

mentin.
2.

Conflictele de competenta

1) Notiunea de conflicte de competenta si felurile lor

Din solutionarea gresita a exceptiilor de necompetenta se pot naste conflicte

de competenta. Prin conflict de competenta se intelege situatia juridica provocata
de hotaririle a doua sau mai multe instante de judecata prin care se recunosc
competente sa judece aceeasi cauza sau prin care isi declina succesiv una alteia
judecarea aceleiasi cauze. Se pot ivi astfel de conflicte pozitive si negative de
competenta.
Exista un conflict pozitiv de competenta cind doua sau mai multe instante
judecatoresti sint sesizate cu judecarea aceleiasi cauze penale si toate se declara
competente sa o judece. O astfel de situatie se poate ivi mai ales in cazul
competentei teritoriale, care prevede mai multe criterii de loc, ceea ce da
posibilitatea ca mai multe instante de acelasi grad, in raport de unul din criterii,
sa se declare competenta.
Exista conflict negativ de competenta cind doua instante judecatoresti isi
declina pe rind competenta una in favoarea celeilalte. Producerea conflictului
negativ de competenta se explica prin rezolvarea gresita a exceptiei de
necompetenta de una din instantele care si-au declinat competenta fie prima
instanta care si-a declinat competenta, fie instanta care a refuzat sa judece,
considerindu-se necompetenta. Conflictul negativ de competenta se produce mai
ales in legatura cu competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, astfel
ca poate avea loc intre instante de categorii diferite (civile si militare) sau de grad
diferit (judecatorii si tribunale) ori de categorii si grade diferite (judecatorii si
tribunal militar teritorial).
Conflictele de competenta pot avea loc numai intre autoritati care desfasoara
aceeasi activitate procesuala; nu pot exista conflicte de competenta intre un
procuror si o instanta de judecata sau intre o instanta de judecata si un organ
administrativ cu atributii jurisdictionale.
2) Rezolvarea conflictelor de competenta (art. 43)

Conflictele de competenta trebuie rezolvate pentru a se putea continua

judecata cauzei de catre instanta competenta. Rezolvarea conflictelor de
competenta prin determinarea instantei competente, potrivit legii, se produce prin
regulatorul de competenta.

DPPpg259

Rezolvarea conflictelor de competenta este incredintata instantei ierarhic

superioare comune. Astfel, conflictul de competenta dintre doua judecatorii din
circumscriptia teritoriala a aceluiasi tribunal este rezolvat de acesta; insa daca
conflictul se iveste intre doua judecatorii din circumscriptia teritoriala a doua
tribunale, dar care se afla in circumscriptia teritoriala a aceleiasi curti de apel, se
va rezolva de aceasta; un conflict de competenta ivit intre doua judecatorii care
se afla in circumscriptia teritoriala a doua curti de apel diferite va fi solutionat de
Curtea Suprema de Justitie. Instanta suprema este indrituita sa rezolve si
conflictele de competenta dintre doua tribunale judetene din circumscriptia
teritoriala a doua curti de apel diferite, dintre doua curti de apel, precum si dintre
o instanta civila si una militara.
Sesizarea instantei ierarhic superioare comune se face, in caz de conflict
pozitiv de competenta, de instanta care s-a declarat competenta ultima, iar in caz
de conflict negativ de competenta de ultima instanta care si-a declinat
competenta. Sesizarea se poate face, in toate cazurile, de Ministerul Public sau
de partile din proces. Pina la solutionarea conflictului de competenta, judecarea
cauzei se suspenda, iar instanta care si-a declinat ultima competenta sau care s-a
declarat ultima competenta ia masurile si efectueaza actele ce reclama urgenta
(cum ar fi luarea masurilor asiguratorii sau revocarea unor masuri preventive).
Instanta sesizata cu rezolvarea conflictului de competenta citeaza partile si,
dupa ce asculta concluziile Ministerului Public si ale partilor, da o hotarire prin
care solutioneaza conflictul de competenta. Pentru a da o astfel de hotarire,
instanta de regulator de competenta stabileste ea insasi situatia de fapt rezultata
din dosarul de urmarire penala si, in raport de aceasta, precizeaza si incadrarea
juridica in baza careia se determina competenta.
Este posibil ca instanta sesizata pentru regulator de competenta sa constate
ca, in realitate, competenta sa judece cauza este o alta instanta decit cea in
conflict, dar care nu-i este ierarhic inferioara pentru a o indreptati sa rezolve
conflictul de competenta; in acest caz, pentru a hotari asupra regulatorului de
competenta, se trimite cauza Curtii Supreme de Justitie, care este ierarhic
superioara tuturor instantelor judecatoresti din tara.
Hotarirea prin care se solutioneaza conflictul de competenta, emanind de la o
instanta ierarhic superioara, este obligatorie pentru instanta careia i se trimite
cauza spre judecata (atributiva de competenta); aceasta nu poate refuza judecarea
cauzei sub motivul ca nu este competenta. Totusi, daca in urma completarii

DPPpg260

cercetarii judecatoresti se ajunge la o alta situatie de fapt decit cea retinuta prin
regulator si, ca urmare, la schimbarea incadrarii juridice a faptei intr-o
infractiune pentru care nu mai este competenta, instanta competenta prin
atribuire de competenta isi poate declina competenta in favoarea instantei
devenita competenta potrivit noii situatii de fapt si de drept.
Actele indeplinite si masurile dispuse pina in momentul regulatorului de
competenta pot fi folosite de instanta in favoarea careia s-a solutionat conflictul

Titlul IV PROBELE {I MIJLOACELE DE PROB~

Cap. I. Probele
de competenta.
I.20. Probatiunea in procesul penal
1.

Conceptul de probe si de mijloace de proba

De indata ce impotriva unei persoane s-a formulat invinuirea de a fi savirsit o

infractiune, organele de urmarire penala sint obligate sa constate daca
infractiunea a fost savirsita in realitate si daca invinuitul este vinovat de
savirsirea ei; ajunsa cauza la instanta de judecata, aceasta este obligata sa
constate daca invinuirea adusa inculpatului prin actul de sesizare este intemeiata
si, totodata, sa constate toate imprejurarile care ar putea contribui la solutionarea
cauzei potrivit legii si adevarului. Constatarea acestor fapte se realizeaza prin
activitatea de probatiune, in cursul careia autoritatile judiciare se servesc de
probe, obtinute prin mijloacele de proba.
Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau
inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savirsit-o si la
cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art. 63 al.
1). Aceste elemente de fapt sint fapte si imprejurari care stabilesc existenta sau
inexistenta faptelor care trebuie constatate. Astfel, fapta de vatamare a victimei
de catre invinuit se poate constata prin imprejurarea ca o alta persoana martorul
a fost de fata si a vazut cum invinuitul a lovit victima; gradul de vatamare si
durata ingrijirilor medicale necesare pentru vindecare se constata prin concluziile
la care ajunge expertul medico-legal.

DPPpg261

Probele ajung la cunostinta autoritatilor judiciare prin mijloacele prevazute

de lege; experenta judiciara a ajuns la concluzia ca nu orice sursa de informatie
prezinta siguranta pentru exactitatea elementelor de fapt pe care le furnizeaza; de
aceea, legea a selectionat aceste surse si a reglementat modul in care pot fi luate
in considerare la solutionarea cauzelor penale. Mijloacele de proba sint
mijloacele prevazute de lege prin care se constata elementele de fapt ce pot servi
ca probe. Pot fi mijloace de proba declaratiile unor persoane (parti, martori),
diferitele inscrisuri ori obiectele materiale, rapoartele de expertiza si ale
specialistilor (art. 64).
Folosind mijloacele de proba, autoritatile judiciare iau cunostinta de probe,
iar acestea servesc la constatarea faptelor si imprejurarilor pe care trebuie sa le
dovedeasca in cauza penala. Aceasta activitate judiciara se numeste probatiune
si consta din actele procedurale prin care autoritatile judiciare si partile stabilesc,
prin mijloacele prevazute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea
faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.
|ntre probe si mijloace de proba exista o legatura indisolubila, intrucit probele
nu se pot obtine decit prin mijloacele de proba prevazute de lege. De aceea, in
practica se face deseori confuzie intre probe si mijloacele de proba din care
provin.
2.

Activitatea de probatiune si rolul ei in procesul penal

Probatiunea consta, in primul rind, in stabilirea faptelor si imprejurarilor a

caror existenta trebuie constatata; ne referim, astfel, la obiectul probatiunii.
Dovedirea acestor fapte si imprejurari se face prin administrarea probelor,
folosindu-se procedeele probatorii, care pun in contact autoritatile judiciare cu
mijloacele de proba si, implicit, fac probele cunoscute. |n fine, ansamblul
probelor administrate trebuie apreciat, evaluat, in sensul formarii convingerii
daca ele reprezinta adevarul; este operatiunea de apreciere a probelor. |ntreaga
activitate de probatiune trebuie sa conduca la convingerea daca infractiunea
exista sau nu, in cazul existentei acesteia daca inculpatul este vinovat sau nu de
savirsirea ei, iar daca este vinovat care sint imprejurarile care ar putea determina
o individualizare corecta a sanctiunii penale ce urmeaza a fi aplicata inculpatului.
Cunoscind ca in materie penala functioneaza principiul prezumtiei de
nevinovatie, organul de urmarire penala si instanta de judecata trebuie sa
desfasoare o intensa activitate probatorie; procurorul nu poate trimite in judecata
pe inculpat pina ce personal sau prin organele de cercetare penala nu au strins

DPPpg262

probe care stabilesc vinovatia acestuia cu privire la savirsirea unei infractiuni

(art. 262, 265); instanta de judecata nu-l poate condamna pe inculpat daca nu-si
formeaza convingerea cu privire la vinovatia sa din probele pe care le
administreaza nemijlocit in sedinta de judecata (art. 345 al. 2); instanta de control
judiciar are obligatia de a verifica daca in cauza au fost administrate toate
probele necesare pentru aflarea adevarului, daca probele au fost complet si just
apreciate si daca faptele retinute corespund probelor si reprezinta adevarul.
Asadar, cea mai insemnata activitate a autoritatilor judiciare si a partilor este
consacrata administrarii probelor necesare cauzei si aprecierii lor complete si
juste, in vederea lamuririi cauzei sub toate aspectele. Este obligatia inscrisa in
art. 62 pentru organele de urmarire penala si instantele de judecata si dreptul
prevazut in acest sens pentru parti in art. 67.
Aceeasi importanta este acordata probelor si mijloacelor de proba de
cercetarea stiintifica, ce consacra probatiunii numeroase studii de drept procesual
penal, psihologie judiciara, criminalistica.
I.21. Obiectul probatiunii in procesul penal
1.

Faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul

probatiunii

1) Conceptul de obiect al probatiunii

Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de

fapt ce trebuie dovedite intr-o cauza penala pentru a fi legal si temeinic
solutionata. |n obiectul probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de
fapt; normele juridice nu trebuie dovedite, intrucit ele se considera cunoscute de
participantii la proces. Cu toate acestea, atunci cind urmeaza a se aplica o norma
de drept straina (art. 6 Cod penal, art. 513, 520), existenta si continutul acestei
norme trebuie sa fie dovedite, deoarece nu se poate pretinde judecatorilor sa
cunoasca legile din toate tarile. |n acest caz se spune ca norma juridica devine o
chestiune de fapt ce trebuie dovedita.
Faptele si imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite in cauzele penale variaza
de la o cauza la alta: loviturile aplicate, cuvintele injurioase pronuntate,
sustragerea unor bunuri etc. Daca ne referim la o singura cauza, atunci se poate
determina obiectul concret al probatiunii din acea cauza, anume fapta pe care a
savirsit-o invinuitul, imprejurarile de loc, de timp, de mod, de mijloace in care a
fost comisa fapta. |nsa cind se examineaza conceptul de obiect al probatiunii

DPPpg263

pentru toate cauzele penale, trebuie luat in considerare un obiect abstract al

probatiunii, prin care se determina generic faptele si imprejurarile ce trebuie
dovedite, folosind notiunile de actiune si inactiune, urmarea produsa, autorul
faptei, imprejurarile care se refera la fapta si la persoana faptuitorului. Acesta
este sensul in care se examineaza obiectul probatiunii in dreptul procesual penal.
Cunoasterea obiectului probatiunii are o deosebita importanta pentru
solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale deoarece ne indica tot ce
trebuie dovedit, indrumind autoritatile judiciare sa lamureasca prin probe toate
aspectele care intereseaza cauza, dar totodata impiedicindu-le sa iroseasca timpul
cu dovedirea unor fapte si imprejurari care nu prezinta nici o importanta pentru
cauza.
Desi obiectul probatiunii are o determinare la inceperea urmaririi penale, prin
cunoasterea invinuirii, aceasta denumire nu ramine neschimbata pe parcursul
procesului, ea adaptindu-se in raport de schimbarea invinuirii, prin restringerea
sau extinderea ei. Legea permite sa se dovedeasca anumite fapte si imprejurari
noi in caile extraordinare de atac, ceea ce inseamna ca este posibil ca obiectul
probatiunii sa nu fie epuizat nici dupa pronuntarea unei hotariri definitive.
|ntre faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite se face, in primul rind,
distinctie intre fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei invinuirea
formulata impotriva unei persoane si fapte si imprejurari de care depinde
desfasurarea procesului. Obiectul probatiunii are in vedere, in principal faptele si
imprejurarile care se refera la fondul cauzei.
Dintre faptele care se refera la fondul cauzei se face distinctie intre faptul
principal si faptele probatorii. Faptul principal (res probanda) il constituie
faptele ce formeaza obiectul procesului penal infractiunea si autorul ei; ca
urmare, trebuie dovedita savirsirea cu vinovatie de catre invinuit sau inculpat a
faptei penale pentru care este urmarit sau judecat, ori dovedirea inexistentei
faptei sau a nevinovatiei inculpatului. Faptele probatorii (res probantes) sint
faptele si imprejurarile care, desi nu se cuprind in faptul principal, prin existenta
sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului
principal. Daca nu se poate dovedi, de exemplu, fapta de sustragere de catre X a
unor bunuri din locuinta lui Y, existenta acestei fapte penale se deduce din
imprejurarile ca la locul faptei s-au gasit obiectele apartinind lui X, ca acesta a
instrainat lucruri care fusesera sustrase de la Y, ca explicatiile date asupra acestor

DPPpg264

imprejurari se dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la constatarea

existentei infractiunii, cit si a inexistentei ei.
|n literatura de specialitate se discuta daca in obiectul probatiunii se pot
include si alte doua categorii de fapte cele similare si cele auxiliare.

Prin fapte similare se inteleg faptele de aceeasi natura cu infractiunea

urmarita, savirsite anterior de invinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot
constitui obiect principal al probatiunii daca fac parte din infractiunea
continuata sau din obisnuinta ce se urmareste sau se judeca; de asemenea,
daca au format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica
recidiva. Nu se poate trage insa o concluzie despre vinovatia inculpatului
pentru urmarirea infractiunii savirsite din existenta in antecedentele penale
ale acestuia a unor fapte similare.

Faptele auxiliare constau in imprejurari care atesta exactitatea sau

inexactitatea unor probe; marturia mincinoasa a unui martor care sustine ca a
fost de fata la savirsirea infractiunii se poate constata prin dovedirea absentei
din localitate a martorului in ziua comiterii faptei. Faptele auxiliare pot forma
obiect al probatiunii, caci in mod implicit servesc la constatarea exacta a
faptului principal.
2) Faptele si imprejurarile care nu pot forma obiectul prabatiunii

in procesul penal
Unele fapte si imprejurari, desi se refera la faptul principal, nu pot forma
obiect al probatiunii deoarece sint contrare legii sau conceptiei noastre despre
natura si societate.

Nu pot fi astfel dovedite faptele contrare prezumtiilor legale absolute, caci

prin vointa legii aceste prezumtii nu sufera proba contrara:

nu se poate dovedi ca minorul care nu a implinit 14 ani ar avea

discernamint, deoarece art. 99 Cod penal il considera ca nu raspunde

penal;

este inadmisibil a se dovedi ca inculpatul nu cunoaste legea

penala in momentul savirsirii infractiunii, intrucit prin dispozitiile art. 51

al.ult. Cod penal se prevede ca necunoasterea sau cunoasterea gresita a
legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei.

Nu este admisibila proba veritatii afirmatiei injurioase sau calomnioase daca

nu exista un interes legitim (art. 207 cCod penal.

DPPpg265

Nu se poate concepe dovedirea unor fapte sau imprejurari contrare conceptiei

noastre despre natura si societate, cum ar fi existenta stafiilor sau vrajilor.
Faptele nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al probatiunii din

cauza imposibilitatii dovedirii lor. Este imposibil de dovedit ca o persoana in

virsta nu a parasit niciodata localitatea in care traieste (fapt nedefinit negativ) sau
ca o persoana a efectuat toata viata, in fiecare zi, o anumita activitate (fapt
nedefinit pozitiv). |n ce priveste faptele negative determinate, legislatia noastra
permite dovedirea lor printr-un alt fapt negativ concret sau printr-un fapt pozitiv
concret. |mprejurarea ca o persoana nu a luat parte la savirsirea unei anumite
infractiuni poate fi dovedita prin relatarile autorilor infractiunii ca la savirsirea
acesteia nu a participat si persoana in cauza ori prin faptul pozitiv concret ca la
data savirsirii faptei s-a aflat in alta parte, ceea ce exclude prezenta sa si la locul
faptei (alibiul).
3) Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in procesul penal

Faptele si imprejurarile ce trebuie constatate prin probe se pot referi la latura

penala a cauzei, la latura sa civila si la unele chestiuni adiacente.
a) |n latura penala a cauzei trebuie sa se dovedeasca faptele si imprejurarile de

fapt ce confirma invinuirea adusa invinuitului sau inculpatului. Formeaza

obiect al probatiunii:

faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza latura obiectiva a

infractiunii sau infractiunilor imputate: actiunea sau inactiunea care a

avut loc, urmarile socialmente periculoase produse, legatura lor cauzala,
imprejurarile de loc, de timp, mod, mijloace, care au influenta asupra
incadrarii juridice a faptei ca forma agravata sau atenuata a infractiunii
sau a unei cauze care agraveaza raspunderea penala privitoare la inculpat;

stabilirea autorului infractiunii si a participantilor la savirsirea ei,

contributia fiecaruia la savirsirea faptei ca instigator sau complice;

pentru ca invinuirea sa fie confirmata este necesar sa se constate

si vinovatia inculpatilor, sub forma intentiei sau a culpei ori a

praeterintentiei, corespunzator formei de vinovatie cerute de lege;

in cazul in care latura subiectiva are ca element un anumit scop

sau mobil, si aceste imprejurari trebuie dovedite.

|nvinuirea adusa unei persoane poate fi neintemeiata, invinuitului si
inculpatului recunoscindu-li-se dreptul de a dovedi aceasta situatie. Ca
urmare, pentru infirmarea invinuirii formeaza obiect al probatiunii:

DPPpg266

faptele si imprejurarile care constata unul din cazurile prevazute

in art. 10 lit. ae, in prezenta carora nu exista infractiune;

cazurile prevazute in art. 10 lit. fj;

cazurile de nepedepsire (deoarece inlatura raspunderea penala si

procesul penal urmeaza a fi incetat).

Daca invinuirea este confirmata, formeaza obiect al probatiunii faptele si
imprejurarile de natura a asigura o justa individualizare a sanctiunii penale
(cauzele de agravare sau atenuare a raspunderii penale). |ntotdeauna trebuie
stabilite:

imprejurarile de fapt care caracterizeaza persoana invinuitului sau

inculpatului, de natura a influenta asupra solutionarii cauzei, ca starea

psihofizica (alterarea partiala a facultatilor mintale, potentialul de
indreptare in raport de temperament, infirmitati fizice cu influenta asupra
psihicului etc.);

ocupatia, nivelul de pregatire profesionala si culturala, felul de

viata, atitudinea fata de familie, de indatoririle sociale;

antecedentele judiciare si sociale, mediul in care a trait,

comportarea fata de alte persoane, atitudinea fata de victima infractiunii,

fata de autoritatea judecatoreasca.
Codul de procedura penala (art. 202) obliga organele de urmarire penala sa
stringa date si cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau
favorizat savirsirea infractiunii, in vederea actionarii pentru inlaturarea lor.
b) |n latura civila a cauzei trebuie sa fie dovedite: existenta sau inexistenta

prejudiciului si legatura sa cauzala cu fapta urmarita sau judecata, natura si

intinderea prejudiciului, modalitatea cea mai potrivita pentru repararea lui,
cuantumul despagubirilor civile, identitatea lucrurilor ce trebuie restituite,
situatia de fapt ce trebuie restabilita. Daca este introdusa in proces si partea
responsabila civilmente, trebuie dovedite imprejurarile prevazute de lege care
atrag sau inlatura raspunderea sa civila.
Formeaza obiect al probatiunii si cheltuielile judiciare efectuate de parti si
pentru care se pretinde restituirea lor.
c) |n cazul cind legea conditioneaza o activitate procesuala de o anumita
imprejurare de fapt, aceasta imprejurare trebuie dovedita. Astfel, suspendarea
judecatii nu poate avea loc decit in cazul in care se stabileste, prin expertiza

DPPpg267

medico-legala, ca inculpatul sufera de o boala care il impiedica sa participe la

judecata (art. 303).
2.

Concludenta si utilitatea probelor

1) Concludenta probelor

Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii trebuie dovedite

prin probe, provenite prin mijloacele de proba. |n raport de faptele pe care
urmeaza sa le dovedeasca, probele pot fi pertinente si concludente. Sint
pertinente36 probele care conduc la constatarea unor fapte si imprejurari care au
legatura cu cauza urmarita sau judecata; probele concludente sint acele elemente
de fapt care servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde justa
solutionare a cauzei. Asadar, probele concludente sint si probe pertinente, dar nu
toate probele pertinente sint probe concludente. |ntrucit in art. 67 al. 2 se face
referire la probele concludente, preocuparile specialistilor si ale practicii
judiciare se concentreaza asupra acestor probe.
Concludenta probelor este strins legata de obiectul probatiunii, deoarece
proba concludenta urmeaza sa se dovedeasca o fapta sau imprejurare care face
parte din obiectul probatiunii. De aceea in art. 67 al. 2 se prevede ca
administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta, in
sensul ca este de natura sa dovedeasca o fapta sau imprejurare de care depinde
solutionarea justa a cauzei.
Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci
cind partile cer administrarea acestei probe; organul de urmarire penala sau
instanta, inainte de a dispune administrarea probei, verifica in ce masura proba
este concludenta, daca poate servi la justa solutionare a cauzei. Asadar,
momentul cind se apreciaza concludenta unei probe se situeaza la data cind se ia
hotarirea de admitere sau respingere a probei, si nu dupa ce proba a fost
administrata. Astfel, daca se cere de catre inculpat sa se administreze probe cu
privire la alibiul sau, probele solicitate sint concludente, dovedirea alibiului
stabilind nevinovatia inculpatului; insa daca, dupa administrarea probei, nu s-a
reusit a se stabili alibiul, proba efectuata a ramas fara rezultat si nu va putea servi
la retinerea faptei pentru care a fost admisa.
Concludente sint si probele contrare probelor deja administrate, cunoscute
sub denumirea de contraprobe. Concludenta rezulta din dispozitia prevazuta in
36

|n literatura juridic` str`in` se folose[te termenul de pertinen]` in loc de

acela de concluden]`; in dreptul anglo-saxon se folose[te termenul de
relevan]`.

DPPpg268

art 66, potrivit careia, in cazul cind exista probe de vinovatie, invinuitul sau
inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie, deci sa ceara
contraprobe.
2) Utilitatea probelor

Probele sint utile cind administrarea lor este necesara pentru solutionarea
cauzei penale in conformitate cu legea si adevarul. Sint utile deci trebuie
administrate numai probele concludente, ceea ce inseamna ca o proba utila este
si o proba concludenta; nu orice proba concludenta este si o proba utila. Astfel,
cind o fapta este dovedita convingator prin probele administrate, o noua proba
concludenta, care ar urma sa dovedeasca aceeasi fapta devine inutila, nu mai
trebuie administrata. De aceea, potrivit art. 67 al. 2, administrarea unei probe
depinde nu numai de concludenta ei, ci si de utilitatea ei. |n unele dispozitii ale
sale (art. 262, 378), Codul de procedura penala foloseste termenul de probe
necesare, intelegind acele probe concludente care sint si utile, care trebuie
administrate.
Contraproba este nu numai concludenta, ci si utila, deoarece probele de
vinovatie pot fi inexacte si numai prin confruntarea lor cu probele in aparare se
poate constata adevarul.
Deci pentru admiterea administrarii unei probe se cere ca ea sa fie admisibila
(sa nu fie interzisa de lege), concludenta (sa contribuie la justa solutionare a
cauzei) si utila (sa fie necesara administrarea ei).
3) Dispensa de proba

Potrivit art. 62, organul de urmarire penala si instanta de judecata sint

obligate sa lamureasca faptele si imprejurarile de fapt pe baza de probe, nefiind
permisa folosirea cunostintelor personale despre fapte. Sint totusi fapte si
imprejurari care nu mai trebuie dovedite, fie datorita recunoasterii existentei lor
de catre lege, fie datorita evidentei lor; in aceste cazuri exista dispensa de proba.
|n cazul prezumtiilor legale absolute si relative exista dispensa de proba
pentru faptul prezumat; dovedindu-se fapte de care depinde prezumtia, legea
considera ca existent sau inexistent faptul prezumat37. |nsa prezumtiile legale
relative primesc proba contrara38.
|n ce priveste prezumtiile judiciare, care pot fi folosite in procesul penal,
acestea sint consecintele logice trase din stari si imprejurari cunoscute, asupra
37

stabilindu-se c` minorul are virsta de 15 ani, lipsa de discern`mint a

acestuia nu mai trebuie dovedit`, fiind prezumat` de lege
38
pentru minorul de 15 ani se poate dovedi existen]a discern`mintului

DPPpg269

existentei sau inexistentei unei imprejurari nedovedite. |n cazul prezumtiei

judiciare nu exista dispensa de proba, imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul
probatiunii trebuie sa fie dovedite. |nsa cind dovedirea unei imprejurari nu este
posibila din lipsa de mijloace de proba, atunci pot fi folosite prezumtiile judiciare
pentru a se trage concluzii asupra existentei sau inexistentei acelei imprejurari. |n
aceasta situatie, prezumtia judiciara are o functie echivalenta probei39.
Exista dispensa de proba pentru faptele evidente si cele notorii, intrucit sint
indeobste cunoscute. De asemenea, unele imprejurari care nu influenteaza
solutionarea cauzei pot fi considerate existente, daca partile nu contesta existenta
lor.
3.

Clasificarea probelor

1) Criteriile de clasificare a probelor

|n procesul penal probele se clasifica dupa mai multe criterii, dintre care cele
mai importante sint: functia procesuala pentru care intervin (in invinuire si in
aparare), izvorul din care provin (imediate si mediate) si faptul la care se refera
sau obiectul probei (directe si indirecte). Aceste clasificari stabilesc prioritate
pentru anumite probe (imediate, directe), insa nu infirma dispozitia potrivit
careia probele nu au o valoare dinainte stabilita (art. 63 al. 2), aprecierea lor fiind
lasata la convingerea pe care o produc organelor de urmarire si instantelor
judecatoresti.
2) Probele in invinuire si probele in aparare

Probele care confirma invinuirea si stabilesc circumstantele agravante se

numesc probe in invinuire. Probele care infirma invinuirea sau stabilesc
circumstante atenuante poarta denumirea de probe in aparare. Aceasta
clasificare este, de regula, criticata in literatura de specialitate, deoarece nu se
poate face distinctie neta intre o proba in invinuire si o proba in aparare; astfel, o
proba in aparare, prin rezultatul sau, se poate alatura probelor in invinuire.
Clasificarea prezinta, insa, interes practic; necesitatea probelor in aparare
intervine numai dupa administrarea probelor in invinuire, ca o consecinta a
exercitarii dreptului la aparare (art. 72); desi autoritatea judiciara are sarcina de a
administra atit probele in invinuire, cit si cele in aparare, totusi in practica
administrarea probelor in aparare revine inculpatului si aparatorului sau.
39

din imprejurarea c`
primit spre decontare cu
dac` salariatul nu poate
justific`ri inexacte au fost

o persoan` incadrat` in munc` a justificat avansul

acte de cheltuieli false, se poate trage concluzia
da explica]ie c` sumele pentru care s-au adus
insu[ite de acea persoan`

DPPpg270
3) Probele imediate si probele mediate

Elementele de fapt care ajung la cunostinta autoritatilor judiciare dintr-un

izvor nemijlocit, din prima susra, se numesc probe imediate (primare,
nemijlocite); sint astfel de probe relatarile unui martor ocular despre ceea ce a
vazut sau a auzit personal, continutul unui inscris original. Prin probe mediate
(secundare, mijlocite) se inteleg acele elemente de fapt care provin dintr-o sursa
derivata, mai indepartata; sint probe mediate relatarile unui martor despre
imprejurari pe care nu le-a perceput direct, ci le-a auzit de la alta persoana,
continutul unei copii dupa un inscris original.
Clasificarea in probe mediate si imediate prezinta importanta practica
deoarece autoritatile judiciare sint interesate sa obtina probe din prima sursa,
imediate, care sint mai sigure; cu cit intervin mai multe verigi fata de prima
sursa, cu atit este mai putina siguranta cu privire la exactitatea probei. De aceea,
autoritatile judiciare sint obligate sa verifice in amanunt exactitatea probei
mediate, prin orice alte probe40.
4) Probele directe si probele indirecte

Probele care se refera la faptul principal sint probe directe41. Probele

indirecte sint probele prin care se constata faptele probatorii, din ansamblul
carora se poate trage concluzia existentei sau inexistentei faptului principal42.
Pentru dovedirea invinuirii si apararii se pot folosi atit probele directe, cit si
probele indirecte. Folosirea probelor directe este mai simpla, intrucit daca sursa
din care provin este sigura43, faptul la care se refera se considera dovedit.
Probatiunea prin probe indirecte este mai complexa si trebuie sa urmeze anumite
reguli:

40

de exemplu martorul care relateaz` cele auzite de la altul, trebuie s`

precizeze de la cine a auzit, cind a auzit, cine a mai fost de fa]`, urmind ca
dup` verificarea acestor am`nunte s` se poat` trage concluzii asupra
exactit`]ii celor relatate de martor
41
ar`t`rile martorilor care au v`zut cum invinuitul a lovit victima cu un
cu]it, producindu-i o grav` v`t`mare; concluziile medicului legist cuprivire la
gradul [i intinderea v`t`m`rii produse victimei
42
vinov`]ia inculpatului pentru fapta de omor poate fi tras` din ansamblul
probelor indirecte, care stabilesc urm`toarele fapte probatorii: du[m`nia
dintre inculpat [i victim`; amenin]area cu moartea a victimei de c`tre
inculpat in preziua faptei; prezen]a inculpatului in apropierea locului faptei
imediat dup` s`vir[irea ei; glontele g`sit in victim` este de calibrul armei
descoperite in locuin]a inculpatului; din inc`rc`torul armei lipse[te un cartu[,
iar explica]ia inculpatului cu privire la aceast` lips` se dovede[te inexact`
43
un martor ocular de incredere

DPPpg271

o singura proba indirecta dovedeste un singur fapt probatoriu, or acesta poate

fi doar in relatie intimplatoare cu faptul principal 44; de aceea, in probatiunea
cu probe indirecte, intotdeauna sint necesare mai multe probe indirecte;

intereseaza nu numarul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare proba

indirecta urmind sa se incadreze intr-o inlantuire de probe indirecte, astfel
incit inlaturarea unei probe indirecte ca inexacta sa duca la destramarea
inlantuirii lor;

este necesar ca ansamblul probelor indirecte sa conduca la o singura

concluzie cu privire la existenta faptului principal (X a ucis pe Y); daca
concluzia este alternativa (Y a fost ucis fie de X, fie de Z), probele indirecte
nu pot atrage o condamnare si trebuie continuata probatiunea pina ce ramine
o singura versiune.
|n practica noastra judiciara probatoriul este format atit din probe directe, cit

si din probe indirecte, fiind rare cazurile in care sint folosite numai probele
indirecte.
I.22. Procedura probatiunii
1.

Administrarea probelor

1) Sarcina probatiunii

Prin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce

revine unui participant la procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza
obiectul probatiunii. |n obiectul probatiunii intra faptele si imprejurarile care
confirma invinuirea, dar si cele care o infirma, circumstantele agravate, dar si
cele atenuante, existenta sau inexistenta prejudiciului, intinderea lui. Se pune
probelma de a sti caruia dintre participantii la proces ii revine sarcina de a dovedi
faptele si imprejurarile care sustin invinuirea si cele care sustin apararea.
O regula generala in materie de probatiune cere ca proba sa fie efectuata de
cel care afirma existenta unei fapte sau imprejurari de fapt (onus probandi
incumbit ei qui dicit). Daca imprejurarea de fapt a fost dovedita, persoana care
invoca o alta imprejurare de fapt este obligata, la rindul sau, sa o dovedeasca
(reus in excipiendo fit actor). Sarcina probatiunii poate reveni din nou celui care
a facut prima afirmatie, daca acesta invoca o alta imprejurare ce trebuie dovedita.
Aplicind aceasta schema in procesul penal, ar trebui ca invinuirea sa fie dovedita
de cel care o formuleaza acuzatorul iar imprejurarile in aparare de catre cel
44

de exemplu du[m`nia dintre victim` [i inculpat, luat` izolat, nu poate s`

conving` c` acesta a s`vir[it omorul

DPPpg272

care le invoca inculpatul. |n procesul anglo-saxon, unde instanta are rol pasiv,
de arbitru intre partile din proces, aceasta regula este aplicata intocmai. |n
procesul penal din Romnia dinainte de 1948 regulile de mai sus au fost
atenuate, in sensul ca s-a acordat procurorului si judecatorului dreptul sa
administreze, din oficiu, atit probele in invinuire, cit si in aparare, nefiind
justificata lasarea inculpatului intr-o lupta inegala cu autoritatea de stat.
Codul de procedura penala din 1968 a schimbat schema sarcinii probatiunii,
transformind dreptul acordat autoritatii judiciare de a lamuri cauza, din oficiu,
prin probe, sub toate aspectele, intr-o obligatie. |ntr-adevar, potrivit principiului
rolului activ (art. 4), organele de urmarire penala si instanta de judecata au
obligatia de a administra, din oficiu, toate probele necesare pentru lamurirea
imprejurarilor in defavoarea si in favoarea inculpatului (art. 202, 320, 378).
Neindeplinirea acestor obligatii atrage sanctiuni procesuale, cum este restituirea
de catre procuror a cauzei la organul de cercetare penala (art. 265) sau de catre
instanta la procuror (art. 333) pentru completarea urmaririi, ori in apel si in
recurs rejudecarea cauzei in vederea administrarii de noi probe (art. 378,
38516).
Trecind sarcina probatiunii asupra organelor judiciare, Codul nostru de
procedura penala a instituit o reglementare principiala si simplificata: in cursul
urmaririi penale sarcina probatiunii revine organului de urmarire penala pentru
toate imprejurarile ce trebuie dovedite in invinuire si in aparare; in cursul
judecatii aceasta sarcina trece asupra instantei de judecata (art. 65). Deci
autoritatea care are sarcina de a afla adevarul intr-o anumita faza a procesului
penal si care raspunde pentru orice eroare de fapt in solutionarea cauzei are in
acea faza si sarcina probatiunii tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei. Obligatia
procurorului de a contribui la aflarea adevarului in cursul judecatii (art. 316), ca
si obligatiile aparatorului de a solicita toate probele necesare apararii, sint
subordonate sarcinii probatiunii care revine instantei de judecata, aceasta avind
raspunderea pentru solutia pe care o da in cauza.
|nvinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, nu le revine sarcina
dovedirii imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune
probe si a cere administrarea lor. Exercitindu-si dreptul de a lamuri, prin probe,
imprejurarile prin care sint sustinute pretentiile sau apararile formulate, partile
ajuta organele judiciare in activitatea de probatiune si de lamurire a cauzei sub
toate aspectele.

DPPpg273
2) Prezumtia de nevinovatie

|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 al.

1); din aceasta dispozitie legala decurge concluzia ca legea il prezuma nevinovat
pe invinuit sau inculpat, urmind ca cel care formuleaza invinuirea sa o
dovedeasca.
Prezumtia de nevinovatie, in legatura cu regimul probator, trebuie inteleasa
ca o regula de reglementare a sarcinii probatiunii, ca o garantie pentru cetatenii
nevinovati importiva erorilor judiciare. |ntr-adevar, invinurea adusa unei
persoane despre savirsirea unei infractiuni nu-i impune acesteia sa desfasoare
vreo activitate de probatiune in apararea sa, nevinovatia fiindu-i prezumata de
lege pina la proba contrara. Organul de cercetare penala, insa, pentru a trage
concluzii cu privire la vinovatia inculpatului, este obligat sa stringa probele din
care sa-si formeze convingerea ca acesta este vinovat de savisirea infractiunii;
procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat daca nu s-a convins, din
probele administrate, ca acesta este vinovat; instanta de judecata, primind dosarul
de la procuror, nu poate confirma vinovatia inculpatului decit dupa ce a
constatat, cu certitudine, din probele administrate, ca acesta este vinovat de
savirsirea infractiunii pentru care este judecat.
Cind autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o intensa
activitate in dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta
impasibil si a astepta rezultatul urmaririi si al judecatii; el este interesat ca
nevinovatia sa sa fie stabilita cit mai repede. De aceea invinuitul sau inculpatul
poate ajuta organele de urmarire penala sau instanta de judecata sa constate ca
unele probe in invinuire nu sint intemeiate, ca trebuie dovedite anumite
imprejurari in aparare, oferindu-se sa contribuie la dovedirea lor. |n acest scop,
legea ii recunoaste dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor, de a
proba lipsa de temeinicie a probelor in invinuire (art. 66, 67). Sarcina probatiunii
ramine in continuare asupra organului de urmarire penala si a instantei de
judecata, dar invinuitul sau inculpatul poate exercita dreptul de a dovedi
imprejurarile care infirma invinuirea sau o atenueaza.
Ca o cerinta a principiului prezumtiei de nevinovatie, care nu poate fi
rasturnata decit prin probe certe de vinovatie, se inscrie si regula potrivit careia
indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo). |ntr-adevar, cita vreme probele
de vinovatie sint nesigure si contradictorii, organele judiciare nu pot trage alta
concluzie, in indoiala, decit aceea afirmata de prezumtia legala de nevinovatie.

DPPpg274

Aceasta regula nu poate opera decit atunci cind s-au depus toate eforturile
necesare pentru a se ajunge la certitudine, fie in sensul vinovatiei, fie al
nevinovatiei, prin inlaturarea oricaror indoieli.
3) Procedura administrarii probelor

Probele pot forma convingerea ca reflecta realitatea daca provin din surse
sigure. |n acest sens legea a limitat mijloacele de proba (art. 64) si a reglementat
amanuntit procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind
procedeele si conditiile in care poate fi folosit (art. 69135).
|n ce priveste alegerea mijloacelor de proba pentru dovedirea unei fapte sau
imprejurari de fapt, sistemul nostru probator se intemeiaza pe libertatea
probelor, in sensul ca organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu are
obligatia sa foloseasca un anumit mijloc de proba pentru dovedirea unei fapte,
avind facultatea de a alege, dintre toate mijloacele de proba prevazute de lege, pe
cel mai potrivit pentru imprejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii
oricarui mijloc de proba legal asigura dovedirea oricarei imprejurari, in invinuire
sau in aparare, chiar si atunci cind mijlocul de proba cel mai indicat nu poate fi
folosit. Prin exceptie, unele fapte si imprejurari nu pot fi dovedite decit prin
anumite mijloace de proba:

legea prevede cazurile in care este obligatorie efectuarea unei constatari sau
expertize medico-legale (art. 114, 117);

pentru dovedirea adulterului sint admise numai procesele-verbale de

constatare a infractiunii flagrante si scrisorile care emana de la sotul vinovat
(art. 304 al. 4 Cod penal);

pentru chestiunile prealabile se folosesc numai mijloacele de proba admise de

materia careia ii apartine acea chestiune (art. 44 al. 2).
Cind legea prevede anumite mijloace de proba pentru dovedirea unei

imprejurari, fara sa excluda, in mod expres, pe celelalte, se poate proba prin orice
mijloc de proba.
Procedura probatiunii consta din:

descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de urmarire penala,

propuneri de probe din partea partilor);

admiterea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin

procedeele probatorii.
|n faza de urmarire penala, descoperirea probelor care trebuie administrate

este o obligatie a organelor de urmarire, acestea folosind ca surse de informare:

DPPpg275

plingerea, denuntul, sesizarea organului competent, care contin elemente de fapt

in sustinerea invinuirii si indicarea mijloacelor de proba care pot fi folosite;
descoperirea probelor poate rezulta si din investigatiile proprii ale organului de
urmarire (cercetari la fata locului, perchezitii, ridicari de obiecte si inscrisuri,
ascultarea persoanei vatamate, a invinuitului, a altor persoane). |ntrucit sarcina
probelor revine aceluiasi organ care le administreaza, Codul foloseste pentru
organele de urmarire penala expresia de stringerea probelor, si nu
administrarea lor, asa cum se exprima in art. 65. Pentru a facilita dreptul partilor
de a propune probe si a cere administrarea lor, legea prevede ca organul de
urmarire penala, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului (art. 72) si a
celorlalte parti (art. 77), intreaba pe cel ascultat cu privire la probele pe care
intelege sa le propuna si mijloacele de proba prin care pot fi obtinute. Daca
organul de urmarire penala constata ca ele sint concludente si utile (art. 67 al. 2),
le admite si dispune administrarea lor; in caz contrar, respinge administrarea
probelor solicitate de partile din proces, motivindu-se de ce nu sint concludente
si utile. |n acest mod, organul de urmarire penala isi indeplineste sarcina
probatiunii sub toate aspectele, atit in favoarea, cit si in defavoarea inculpatului
sau invinuitului.
Administrarea probelor se obtine prin procedeele probatorii:

ascultarea partilor, a martorilor, confruntarea lor;

ridicarea de obiecte, de urme si de inscrisuri cu ocazia cercetarii la fata

locului si a perchezitiilor;

efectuarea de constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, de expertize.

|n faza de urmarire penala, administrarea probelor se face de organul de

urmarire la datele si locurile potrivite, ceea ce poate implica absenta inculpatului

si a aparatorului sau; insa, cind aparatorul o cere, participarea aparatorului la
administrarea probelor este asigurata. Partile pot prezenta si personal organului
de urmarire mijloacele de proba pe care le poseda (inscrisuri, obiecte, acte de
constatare medico-legale etc.).
|nvinuitul sau inculpatul are dreptul sa cunoasca probele care au fost strinse
impotriva sa, pentru a le putea combate. Afara de posibilitatea pe care o are
aparatorul invinuitului sau inculpatului de a lua parte la procedeele probatorii, la
terminarea urmaririi penale sint prezentate acestuia probele strinse, cu dreptul de
a cere contraprobe.

DPPpg276

|n cursul judecatii administrarea probelor revine instantei de judecata care, in

prezenta procurorului, a partilor si a aparatorilor lor, foloseste procedeele
probatorii necesare. |n conditiile contradictorialitatii sedintei de judecata, probele
pot fi mai bine administrate, tot ceea ce a fost neclar, incomplet sau gresit stabilit
in cursul urmaririi penale poate fi precizat, completat, indreptat. De aceea,
probele strinse in cursul urmaririi penale sint in mod obligatoriu verificate de
instanta de judecata prin readministrarea lor, cu care ocazie si partile absente la
urmarirea penala pot contribui la lamurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru
completarea probelor administrate in cursul urmaririi penale, legea prevede
dreptul pentru procuror si pentru parti de a propune efectuarea de probe noi, atit
inainte de inceperea cercetarii judecatoresti (art. 320), cit si in tot cursul
desfasurarii acesteia (art. 331, 339); instanta de judecata, prin incheiere, dispune
administrarea lor daca sint concludente si utile sau respinge propunerile
facute, motivind solutia adoptata. Odata admise, probele sint administrate in
sedinta de judecata pina la epuizarea lor. Instanta de judecata este obligata sa
aiba rol activ in lamurirea cauzei sub toate aspectele, dispunind din oficiu
administrarea tuturor probelor necesare, chiar peste vointa partilor.
Daca in cursul judecatii administrarea probelor constituie obligatia instantei
de judecata, aceasta poate, cind este cazul, sa insarcineze pe procuror cu
efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitii
art. 99, 102) sau sa oblige orice persoana fizica sau juridica care cunoaste vreo
proba sau detine vreun mijloc de proba sa-l aduca la cunostinta sau sa-l infatiseze
instantei (art. 65 al. 2). Instanta este obligata sa puna in discutia partilor toate
probele de care urmeaza a se folosi in solutionarea cauzei, spre a fi dezbatute
contradictoriu.
4) Asigurarea respectarii legii in activitatea de administrare a

probelor
Pentru a obtine probe conforme cu realitatea, este necesar ca in activitatea de
probatiune sa manifeste cea mai mare corectitudine (loialitate). Folosirea
amenintarilor, violentelor, promisiunilor in timpul administrarii probelor,
consemnarea incompleta sau denaturata a declaratiilor, inscrierea in proceseleverbale a unor imprejurari care nu au avut loc, conduc la retinerea unor fapte si
imprejurari care nu reprezinta adevarul; in afara de indoiala pe care o produce
asupra veracitatii probelor, aceste mijloace aduc atingere respectului demnitatii
umane, a integritatii fizice si psihice a celor cercetati, ceea ce nu poate

DPPpg277

corespunde nivelului de civilizatie actual; totodata, se aduce atingere si

demnitatii justitiei, intrucit folosirea violentelor, a promisiunilor false, a
provocarilor nu pot contribui la prestigiul celor care lucreaza in justitie. De
aceea, in art. 68 se prevede ca este oprit a se intrebuinta violenta, amenintarea
ori alte mijloace de constringere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul
de a se obtine probe; incalcarea acestei interdictii constituie infractiunea de
cercetare abuziva sau cea de tortura (art. 266 al. 2 si 3, 267 Cod penal). O
importanta deosebita in asigurarea acestei interdictii o are moralitatea celor care
actioneaza in justitie, pentru care corectitudinea (loialitatea) in administrarea
probelor trebuie sa fie un stil de comportare.
O problema discutata in literatura de specialitate o constituie posibilitatea
folosirii unor mijloace tehnice si stiintifice de informare care la fel ca si
violentele, promisiunile ar aduce atingere dreptului persoanei de a face
declaratii dupa vointa sa ori dreptul ei la discretie cu privire la secretul vietii
intime, al corespondentei, al convorbirilor telefonice. |n lucrarile de drept
procesual penal se condamna folosirea unor astfel de mijloace, iar practica
judiciara, in general, nu le-a acceptat45. Pentru asigurarea prestigiului
magistraturii, de principiu se interzice folosirea acestor mijloace de catre
judecatori.
|n cazul in care elementele de fapt au fost prezentate printr-un mijloc
neprevazut de lege (o nota informativa din partea unui agent de politie, un
denunt) sau o proba a fost administrata printr-un mijloc de proba legal, dar
realizat cu incalcarea dispozitiilor legale (se constata ca martorul a fost supus
violentei si amenintarilor, ca s-a efectuat o perchezitie ilegala si s-au ridicat
unele obiecte), se pune problema daca exista vreo sanctiune pentru incalcarea
legii in administrarea probelor. |n unele legislatii, in astfel de cazuri, mijloacele
de proba obtinute ilegal nu au nici o valoare si documentele care le cuprind sint
scoase din dosar pentru a nu influenta pe judecatori. Codul nostru de procedura
penala nu prevede, in mod special, sanctiuni procesuale pentru probele obtinute
cu incalcarea legii, aplicindu-se insa dispozitiile generale din materia nulitatilor,
45

Hipnotismul, narcoticele, care infring rezisten]a con[tient` a persoanei

ascultate constituie mijloace de constringere [i se inscriu intre mijloacele
interzise de art. 68; detectorul de minciuni (lie detector), interzis in multe
legisla]ii str`ine, a inceput s` fie folosit [i la noi, dar numai cu acordul scris al
persoanei ascultate. Intercept`rile convorbirilor telefonice sint interzise dac`
nu au acordul unui anumit procuror, care trebuie s` justifice necesitatea
folosirii lor pentru inl`turarea unui pericol iminent la siguran]a na]ional`.

DPPpg278

care impun instantelor de judecata sa nu-si intemeieze hotarirea lor pe astfel de

probe.
2.

Aprecierea probelor

1) Criteriul de apreciere a probelor

Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune,

autoritatile judiciare determina masura in care probele le formeaza increderea ca
sint in concordanta cu adevarul, in sensul ca faptele si imprejurarile la care se
refera au avut sau nu loc in realitatea obiectiva. Prin aprecierea tuturor probelor
administrate, in ansamblul lor, se formeaza concluzia organului de urmarire
penala sau a instantei de judecata cu privire la temeinicia sau netemeinicia
invinuirii, concluzie care trebuie sa reflecte adevarul.
Potrivit art. 63 al. 2, probele nu au valoare dinainte stabilita,
consacrindu-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor. Acest principiu a
fost adoptat de revolutia burgheza din Franta, ca o reactie contra sistemului
probelor legale din procesul penal inchizitorial, in care valoarea fiecarei probe
era dinainte stabilita de lege. Libera apreciere a probelor, descatusata de orice
ramasita a probelor formale, a fost adoptata si de procesul nostru penal, intrucit
cunoasterea faptelor si imprejurarilor de fapt se obtine prin reflectarea
fenomenelor din natura si societate in constiinta noastra, prin convingerea pe
care ne-o formam ca ele corespund realitatii. Toate probele avind, dupa lege,
aceeasi valoare probanta, procurorii si judecatorii au obligatia sa aprecieze
fiecare proba in parte nu in raport de elementele abstracte prestabilite, ci de
increderea pe care pe care le-o produce ca este veridica (reflecta adevarul in
cauza concreta cercetata sau judecata). Ca urmare, potrivit art. 63 al. 2,
aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de
judecata potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor
administrate si conducindu-se dupa constiinta lor juridica.
Convingerea la care se refera dispozitia legala de mai sus nu reprezinta un
instinct, o intuitie pur subiectiva, ci constituie un sentiment de certitudine ferma
despre existenta sau inexistenta unei fapte, ca fapta care formeaza obiectul
probatiunii este asa cum o arata proba si nu altfel. Spre deosebire de intuitia pur
subiectiva, convingerea se intemeiaza pe rationament, putind fi explicata.
Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care probele
administrate, ca element obiectiv, se reflecta complet si exact in constiinta
procurorilor si judecatorilor si le produce un sentiment de certitudine despre

DPPpg279

existenta sau inexistenta faptei dovedite. |n procesul de formare a convingerii,

persoana care face aprecierea poate avea indoieli cu privire la o proba daca este
sau nu veridica (indoiala daca relatarile unui martor sint sincere si exacte, daca
concluziile unui expert sint conforme cu realitatea). |ndoiala presupune si
argumentarea in favoarea credibilitatii probei, dar si in defavoarea ei. Existenta
indoielii este incompatibila cu convingerea, cu certitudinea deplina, care nu se
poate forma decit dupa inlaturarea oricarei indoieli. |n acest scop, trebuie sa se
verifice fiecare proba in continutul ei, prin izvorul de unde provine, prin
confruntarea cu alte probe administrate sau prin administrarea de probe noi; in
urma acestor operatiuni se ajunge fie la inlaturarea indoielilor, formindu-se
convingerea cu privire la exactitatea sau inexactitatea probei, fie la mentinerea
indoielilor, ceea ce face ca proba asupra careia exista inca indoiala sa nu poata
sta la baza unei hotariri de condamnare (in dubio pro reo).
Convingerea se intemeiaza pe constiinta juridica a celor chemati sa aprecieze
probele, parte integranta din constiinta lor sociala. |n temeiul unei astfel de
constiinte juridice se poate intelege, in fiecare caz concret, infractiunea care a
fost savirsita si gradul de pericol social pe care-l prezinta, pozitia inculpatului
fata de obligatia respectarii legii, necesitatea prevenirii savirsirii de infractiuni
printr-o aplicare prompta si ferma a legii penale. |n constiinta juridica se
cuprinde conceptia despre justitie, care trebuie sa se infaptuiasca astfel incit
nimeni sa nu poata incalca nepedepsit legile, dar nimeni sa nu poata fi judecat si
pedepsit pe nedrept. |n acest mod, in procesul formarii convingerii, constiinta
juridica impiedica arbitrariul, ideile preconcepute si obliga autoritatile judiciare
la o atenta si critica apreciere a probelor. Pe fondul constiintei juridice
generalul prezenta in toate cauzele penale, se formeaza convingerea in fiecare
cauza in parte particularul care se formeaza in conformitate cu constiinta
juridica a celui ce face aprecierea.
2) Cerinte in aprecierea probelor

Pentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale, organele de

urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a aprecia complet si just
probele administrate (art. 63 al. 2). Ca urmare, nu trebuie omisa la apreciere nici
una din probele administrate, iar aprecierea fiecarei probe trebuie astfel efectuata
incit convingerea formata sa corespunda adevarului.
|n vederea unei complete si juste aprecieri a probelor, autoritatile judiciare au
obligatia de a lega operatiunea de apreciere cu alte operatiuni ale probatiunii

DPPpg280

(verificarea probelor si administrarea de noi probe, prin care sa se inlature

contradictiile ce exista intre probe, indoielile ce se pot ivi), pentru a se putea
ajunge, in final, la certitudine. Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa
se intemeieze pe o analiza minutioasa a materialului probator si apoi pe o sinteza
a evaluarilor facute, pe examinarea probelor in ansamblul lor.
Analiza probelor impune examinarea fiecarui element probatoriu in parte,
pentru a inlatura tot ce nu are legatura cu cauza, tot ce este vag si nesigur. Se
verifica apoi mijlocul din care provine fiecare proba, pentru a se stabili
increderea care i se poate acorda; daca exista indoiala asupra sinceritatii unui
martor, a exactitatii unei relatari, mijlocul de proba este verificat prin alte
mijloace de proba, pina ce se ajunge la concluzia ca prezinta certitudinea
exactitatii sau inexactitatii probei al carei izvor este.
|n cadrul operatiunii de sinteza, probele sint examinate in ansamblul lor,
confirmindu-se unele pe altele si ducind la o concluzie univoca; in acest caz s-a
ajuns la certitudine cu privire la faptele cauzei. Daca apar contradictii (unele
probe nu se pot concilia cu altele), activitatea de probatiune trebuie continuata
spre a se stabili care dintre probe reflecta adevarul. |n aprecierea probelor nu este
admisibil a se inlatura arbitrar unele probe numai pentru contradictia lor cu alte
probe, ci este necesara o verificare complexa, serioasa si obiectiva, care sa
stabileasca, motivat, de ce acele probe nu se incadreaza in ansamblul probelor
administrate.
Cu ocazia analizei si sintezei probelor, organele de urmarire penala si instanta
de judecata se folosesc de cunostintele lor generale si de specialitate, de
generalizarea experientei de urmarire si de judecata. |n aceste operatii un loc
important in ocupa deductia si inductia, ca procedee logice. Deducerea unor
adevaruri pentru cauza data din legi cu caracter stiintific, pe baza unor
rationamente exacte, ajuta la constatarea faptelor si imprejurarilor de fapt.
Experienta judiciara generalizata, constind din quod plerumque fit, permite
constatarea legaturii intre doua fapte si imprejurari care, de regula, se afla in
aceasta legatura. Aceste procedee logice in aprecierea probelor trebuie sa tina
seama de imprejurarile specifice ale fiecarei cauze penale; aceasta permite a se
adopta si exceptii de la regula, daca ansamblul probelor cauzei le confirma.
Probele trebuie apreciate dupa increderea pe care o produc in urma examinarii
lor in raport de imprejurarile cauzei, si nu pe baze apriorice care nu se potrivesc
cu acea cauza.

DPPpg281

Desi este un element subiectiv, un sentiment de certitudine, convingerea se

intemeiaza pe elemente obiective, care sint probele; autoritatile judiciare nu
numai ca pot explica modul cum au ajuns la convingere, dar sint obligate la
aceasta. |n procesul penal rom#n nu este loc pentru hotariri discretionare, care sa
nu poata fi verificate, in ce priveste aprecierea probelor, de catre instanta de
control; de aceea, legea noastra impune ca aprecierea probelor sa fie motivata
(art. 203, 263, 356 lit. c), neacceptindu-se caracterul discretionar al convingerii,
nesupus controlului instantei superioare.
Pentru a asigura o apreciere completa si justa a probelor, Codul de procedura
penala a reglementat un control sistematic si eficient al acestei operatii
probatorii; astfel, cu ocazia finalizarii urmaririi penale, procurorul verifica daca
organul de cercetare penala a apreciat complet si just probele; dupa efectuarea
cercetarii judecatoresti, in care se readministreaza probele strinse de organul de
urmarire penala, administrindu-se eventual si probe noi, se apreciaza de instanta
de judecata ansamblul probelor administrate, care in urma dezbaterilor judiciare
are mai bune posibilitati de a face o apreciere completa si justa a probelor.
|n calea ordinara de atac a apelului se face o verificare a modului cum au fost
apreciate probele prin hotarirea atacata, instanta de apel avind dreptul sa dea o
alta apreciere probelor, daca cea data prin hotarirea atacata este gresita; si in
calea de atac a recursului exista posibilitatea unui astfel de control. |n acest mod
se asigura ca hotarirea definitiva a instantei de judecata sa fie intemeiata pe

Cap. II. Mijloacele de proba

certitudine cu privire la faptele cauzei.
I.23. Mijloacele de proba in procesul penal
1.

Mijloacele de proba prevazute de Codul de procedura penala

din 1968

Potrivit art. 64, mijloacele prin care se constata elementele de fapt ce pot
servi ca proba sint: declaratiile invinuitului sau inculpatului, declaratiile partii
vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile
martorilor, inscrisurile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnicostiintifice, constatarile medico-legale si expertizele46.
46

Reglementarea Codului de procedur` penal` actual este superioar` celei

din Codul anterior; pe de o parte, au fost inl`turate dintre mijloacele de prob`
constatarea la fa]a locului, indiciile [i prezum]iile, care nu sint mijloace de

DPPpg282

Enumerarea din art. 64 cuprinde mijloacele de proba ce pot fi folosite in

procesul nostru penal. |ntrucit in procesul penal se folosesc si procedee de
tehnica avansata (fonograma, videofonograma, filmul, fotografiile etc.), se pune
problema daca aceste mijloace de proba distincte se incadreaza in unele mijloace
de proba prevazute de lege. Mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul
penal trebuie sa prezinte certitudinea ca sint izvorul unor probe conforme cu
adevarul. De aceea, aceste procedee tehnice pot promova unele din mijloacele de
proba prevazute de lege, ratiune pentru care folosirea lor poate avea loc, dar
numai in conditiile legii. Astfel, in cazul in care ascultarea unei persoane se
inregistreaza pe banda de magnetofon, relatarile persoanei trebuie transcrise apoi
intr-un proces-verbal, semnat de acesta si de cel care a ascultat-o, banda de
magnetofon devenind parte integranta din procesul-verbal de ascultare, care este
un mijloc legal de consemnare a unei declaratii; fotografiile, filmele luate cu
ocazia unei cercetari la fata locului, a unei perchezitii, a unei reconstituiri se
anexeaza la procesul-verbal prin care se consemneaza cele constatate (art. 131 al.
3). |n alte cazuri, fotografiile care constituie obiectul material al unei infractiuni,
inregistrarile pe banda magnetica, cutiile negre ale avioanelor pot constitui
mijloace materiale de proba; ca urmare, ele sint descrise si fixate in proceseleverbale si pot forma obiectul unei constatari tehnico-stiintifice sau al unei
expertize. Cind aceste procedee tehnice nu sint supuse regulilor de mai sus, ele
nu pot promova mijloace de proba legale.
Desi sint trecute printre mijloacele de proba, constatarile tehnico-stiintifice,
concluziile medico-legale si expertizele sint, in realitate, procedee probatorii;
concluziile specialistilor si ale expertilor sint probe si ele ajung la cunostinta
organelor judiciare prin rapoartele scrise de constatare sau de expertiza, care sint
mijloacele de proba.
|n vederea combaterii mai eficiente a infractiunilor grave, prin folosirea de
procedee tehnice perfectionate, exista propuneri pentru modificarea Codului de
procedura penala in sensul de a largi sfera mijloacelor de proba, legalizindu-se
datele obtinute, in cazurile si conditiile prevazute de lege, prin interceptarea
convorbirilor verbale, telefonice, telegrafice, postale, radio, filmarea sau
fotografierea secreta, copierea sau obtinerea de extrase a unor documente prin
prob`, iar pe de alt` parte, au fost trecute printre mijloacele de prob`
declara]iile p`r]ii v`t`mate, ale p`r]ii civile [i ale p`r]ii responsabile
civilmente, precum [i constat`rile tehnico-[tiin]ifice [i constat`rile medicolegale, care nu erau prev`zute de Codul anterior.

DPPpg283

orice mijloace tehnice etc. O asemenea modificare legislativa trebuie sa prevada

restrins cazurile in care se pot folosi procedeele de mai sus si conditiile care
trebuie indeplinite in folosirea lor, pentru a nu se abuza de drepturi si libertati
fundamentale ale cetateanului47.
2.

Clasificarea mijloacelor de proba

|n reglementarea Codului de procedura penala din 1936, mijloacele de proba

se clasificau in scrise (procese-verbale, inscrisuri), orale (declaratiile
inculpatului, ale martorilor) si materiale (corpurile delicte). Sub Codul actual,
mijloacele de proba se clasifica in orale, scrise, materiale si tehnice,
incluzindu-se in ultima categorie constatarile tehnico-stiintifice, constatarile
medico-legale si expertizele. Desi aceasta clasificare este superioara, nu poate
determina o delimitare stricta intre categoriile de mijloace de proba; de exemplu
declaratiile scrise personal care se iau de catre organele de cercetare penala
invinuitului sint trecute printre mijloacele deproba orale, desi ele nu au fost
obtinute prin ascultare; unele mijloace materiale de proba sint inscrisuri
falsificate, iar urmele nu pot fi valorificate decit prin expertizarea lor; de
asemenea, rapoartele de expertiza se prezinta sub forma scrisa.
Pentru o examinare a mijloacelor de proba in legatura cu procedeele
probatorii folosite cel mai adesea pentru obtinerea lor, vom grupa mijloacele de
proba astfel:

declaratii ale partilor si martorilor, avind ca izvor comun persoanele fizice

care le fac, iar ca procedeu de obtinere predominant ascultarea acestora;

inscrisuri si mijloace materiale de proba, obiectul probei constituindu-l un

obiect al carui continut sau schimbari exterioare serveste ca proba, iar
procedeele de obtinere comune sint cercetarea la fata locului, ridicarea de
obiecte si inscrisuri si perchezitia;

constatarea tehnico-stiintifica, constatarea medico-legale si expertizele, care

prezinta concluzii stiintifice sau tehnice ale specialistilor si expertilor, in
urma efectuarii de procedee probatorii tehnice sau stiintifice.

47

asemenea procedee sint autorizate in prezent de Legea nr. 51/1991

privind siguran]a na]ional` a Rom#niei (art. 13), pentru cazurile care
constituie amenin]`ri la adresa siguran]ei na]ionale, [i de Legea nr. 26/1994
prividn organizarea [i func]ionarea Poli]iei Rom#ne (art. 17), in cazurile
necesare pentru combaterea crimei organizate [i a infrac]iunilor grave, dar
numai in interesul urm`ririi penale

DPPpg284
I.24. Declaratiile partilor si ale martorilor
1.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului

1) Importanta procesual-penala a declaratiilor invinuitului sau

ale inculpatului
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare sau
judiciare. Declaratia extrajudiciara data in afara procesului penal ajunge la
cunostinta autoritatilor judiciare prin alte mijloace de proba: declaratia unui
martor caruia i-a fost facuta, o scrisoare in care este cuprinsa. De aceea, numai
declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul
procesului penal au caracterul de mijloc de proba ca declaratii, si numai in cazul
cind sint obtinute prin procedeele prevazute de lege.
Declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului constituie un
important mijloc de proba in procesul penal, deoarece relatarile sincere, fidele si
complete ale celui ce a savirsit infractiunea despre imprejurarile care au precedat,
insotit si urmat comiterii faptei reconstituie in amanunt si precis tot ceea ce este
necesar pentru solutionarea cauzei in conformitate cu adevarul si legea. Aceste
declaratii sint folositoare si atunci cind invinuitul sau inculpatul nu recunoaste
savirsirea faptei; daca nu este autorul faptei, relatarile sale sint de natura a
conduce la constatarea realitatii, adica a nevinovatiei, chiar daca exista probe
care-l arata vinovat; daca este autorul faptei pe care nu vrea sa o recunoasca,
verificarea relatarilor sale inexacte poate demasca reaua sa credinta, intarind
probele care sustin invinuirea.
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului prezinta importanta in procesul
penal datorita faptului ca ele contin si apararile pe care acesta intelege sa si le
faca, precum si indicarea probelor cu care ar putea sa le dovedeasca. Din
momentul in care declaratiile invinuitului sau inculpatului contin astfel de
aparari, organele de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa le
verifice si sa administreze probele indicate pentru a constata temeinicia lor.
Importanta pe care o au declaratiile invinuitului sau ale inculpatului este
subliniata de dispozitiile Codului de procedura penala care prevad obligatia
pentru organele judiciare de a obtine declaratii de la invinuit sau inculpat, atit in
cursul urmaririi penale (art. 70 al. 3, 232, 255, 235, 237, 250), cit si in cursul
judecatii (art. 323, 325). Cind obligatia de ascultare a invinuitului sau
inculpatului nu a fost indeplinita, iar explicatiile acestuia ar fi fost necesare

DPPpg285

pentru justa solutionare a cauzei, hotarirea de condamnare apare ca nelegala si

netemeinica.
Cu toata importanta aratata, declaratiile invinuitului sau inculpatului nu mai
au pozitia de regina probelor pe care o aveau in procesul penal inchizitorial,
simpla recunoastere nefiind suficienta pentru condamnare, organele judiciare
fiind obligate sa stringa probele care confirma aceasta recunoastere (art. 202 al.
2).
2) Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau inculpatului

Declaratiile invinuitului sau inculpatului sint obtinute prin trei procedee

probatorii: prezentarea unei declaratii scrise personal cu privire la invinuirea ce i
se aduce, ascultarea sa si confruntarea cu alte persoane. Luarea unei declaratii
scrise personal este un procedeu izolat, prevazut de lege numai in cursul
urmaririi penale si intotdeauna inainte de ascultarea sa (art. 70 al. 3);
confruntarea este un procedeu care se aplica dupa ce invinuitul sau inculpatul a
fost ascultat si numai daca intre declaratiile sale si cele ale altor parti sau ale unor
martori exista contradictii. Deci procedeul cel mai des folosit este ascultarea
invinuitului sau inculpatului.
Ascultarea invinuitului sau inculpatului constituie o obligatie a organului de
urmarire penala si a instantei de judecata. Procedura de ascultare prevede reguli
care se aplica in toate cazurile cind este ascultat invinuitul sau inculpatul, si
reguli speciale pentru ascultarea invinuitului sau inculpatului in cursul urmaririi
penale si in cursul judecatii.
Ca regula comuna, ascultarea invinuitului sau inculpatului se desfasoara, de
regula, la sediul organului judiciar, inainte de a i se lua prima declaratie; unele
legislatii prevad ca invinuitului trebuie sa i se puna in vedere ca are dreptul sa nu
faca declaratii; acest drept este denumit dreptul la tacere si se acorda atit in faza
de urmarire penala, cit si in faza de judecata48. Folosirea de catre invinuit sau
inculpat a dreptului la tacere nu poate fi considerata, in aceste legislatii, ca un
indice de vinovatie. Potrivit Codului nostru de procedura penala, organul judiciar
nu este obligat sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre dreptul sau de a
nu face declaratii, dar nici nu-l poate forta sa raspunda la intrebari prin violente,
amenintari, promisiuni sau indemnuri (art. 68). Prin modificarea adusa in 1990
dispozitiilor art. 6, s-a prevazut insa obligatia pentru organul de urmarire penala
48

dreptul la t`cere se refer` la faptele cauzei; invinuitul sau inculpatul

este obligat s` r`spund` cu privire la datele sale de identitate, antecedente
penale, in caz contrar fiind pasibil chiar de sanc]iuni penale

DPPpg286

sau instanta de judecata sa-l incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i

se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator cu ocazia
ascultarii. |n acest mod, prin consultarea cu aparatorul, invinuitul sau inculpatul
poate lua cunostinta despre dreptul sau la tacere si limitele in care se poate face
ascultarea.
Ascultarea cuprinde doua etape:

Prima etapa este consacrata cunoasterii datelor personale de identitate, de

stare civila, stare materiala, studii, profesie, situatie militara, antecedente
penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale (art. 70 al. 1). |
nvinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta (faptele) care
formeaza obiectul invinuirii si incadrarea juridica si i se pune in vedere sa
declare tot ce stie cu privire la invinuirea ce i se aduce. |nvinuitul sau
inculpatul nu este supus juramintului, asa cum sint supusi martorii.

A doua etapa este consacrata ascultarii propriu-zise. |nvinuitul sau inculpatul

este lasat, mai intii, sa declare tot ce stie in cauza (art. 71 al. 3); expunerea
libera a ceea ce stie permite invinuitului sau inculpatului sa-si sistematizeze
relatarile si sa comunice toate datele pe care le cunoaste. |n cursul expunerii
libere este oprit invinuitului sau inculpatului sa prezinte o declaratie scrisa de
mai inainte, insa se poate servi de insemnari sau amanunte greu de retinut.
Dupa terminarea expunerii libere, invinuitului sau inculpatului i se pot pune
intrebari de natura a completa si preciza relatarea facuta sau pentru a se
verifica exactitatea celor declarate. Persoana care-l asculta nu se poate
multumi cu recunoasterea faptei de catre invinuit sau inculpat, ci trebuie sa
obtina o relatare completa a faptei si imprejurarilor in care a fost savirsita;
daca invinuitul sau inculpatul nu recunoaste fapta, i se cer explicatii asupra
datelor care-l invinuiesc, asupra apararilor pe care si le face si asupra
probelor pe care intelege sa le propuna (art. 72).
Ca reguli specifice in cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul este

ascultat numai de organul de cercetare sau de procuror, fara a fi de fata ceilalti

invinuiti sau inculpati in cauza sau vreo alta persoana, afara de aparatorul sau;
instanta asculta pe inculpati in prezenta tuturor celorlalti inculpati, dar poate face
si exceptie, ascultindu-i pe fiecare separat, fara prezenta celorlalti. Spre
deosebire de urmarirea penala, unde numai organul de cercetare si procurorul pot
pune intrebari, la judecata se pot pune intrebari, prin intermediul presedintelui

DPPpg287

completului de judecata, de catre ceilalti membri ai completului, de procuror, de

parti, de ceilalti inculpati, de catre aparatorul celui ascultat.
Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris, complet si
exact. Declaratia scrisa i se citeste acestuia, iar daca o cere i se da sa o citeasca
personal. Cind este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la
sfirsit. Daca nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in declaratia
scrisa. |n cazul in care revine asupra unora dintre relatarile facute sau propune
completari, rectificari ori precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in
aceleasi conditii (art. 73). |n cursul urmaririi penale consemnarea se face de catre
persoana care-l asculta pe invinuit sau inculpat, in cursul judecatii aceasta sarcina
revine grefierului, dupa dictarea presedintelui; persoanele aratate mai sus
contrasemneaza declaratia scrisa a invinuitului sau a inculpatului alaturi de
acesta. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi inregistrate si pe banda
de magnetofon, cu conditia ca cel ascultat sa fie avertizat ca se face inregistrarea
si sa fie respectate regulile care asigura exactitatea si corectitudinea inregistrarii.
Relatarile intregistrate se transcriu apoi intr-un proces-verbal, semnat de cel
ascultat.
3) Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau ale

inculpatului
|n literatura de specialitate si in legislatii, declaratiile invinuitului sau ale
inculpatului nu se bucura de aceeasi apreciere. |ntr-o parere, recunoasterii faptei
de catre invinuit sau inculpat i se da o valoare absoluta de vinovatie, hotarirea de
condamnare putindu-se intemeia numai pe aceasta recunoastere; se considera ca
nimeni nu s-ar recunoaste vinovat, stiind ca poate fi condamnat, daca aceasta
recunoastere nu ar corespunde adevarului (nemo auditur perire volens). |n
parerea opusa, recunoasterii facute de inculpat nu i se da caracter de proba de
vinovatie, deoarece atitudinea acestuia poate fi influentata de interese personale
sau de imprejurari care l-au obligat la recunoastere. |n practica s-a constatat ca in
multe cazuri recunoasterea facuta de invinuit sau inculpat nu se datoreaza
concordantei ei cu adevarul, ci unor motive personale49 sau ca urmare a unor
presiuni ce s-au exercitat asupra sa.
Ca si Codul anterior, dar cu mai multa precizie, Codul de procedura penala
din 1968 adopta o solutie de mijloc, in sensul ca nu refuza o valoare probanta
49

ascunderea unor infrac]iuni mai grave, preluarea din devotament

asupra sa a unei infrac]iuni s`vir[ite de alt` persoan`, din bravad`, din eroare

DPPpg288

declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului, dar conditioneaza aceasta valoare

probanta de confirmarea lor de fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul
probelor existente in cauza (art. 69). Ca urmare, luata izolat, rupta de celelalte
probe, recunoasterea facuta de inculpat nu are forta probanta; simpla
recunoastere a savirsirii faptei, fara a fi sustinuta de alte probe, nu poate sta la
baza unei hotariri de condamnare; de aceea, organul de urmarire penala este
obligat sa administreze probele necesare chiar daca invinuitul recunoaste
invinuirea (art. 200 al. 2). Deci declaratiile invinuitului sau ale inculpatului au
valoare probanta conditionata de existenta altor probe care sa confirme
veracitatea lor.
|n cele mai multe cazuri declaratiile invinuitului sau inculpatului sint
confirmate de ansamblul probelor din dosar; sint insa si cazuri cind nu exista
decit putine probe care sa confirme recunoasterea savirsirii infractiunii50.
Declaratia invinuitului sau inculpatului poate fi acceptata in total sau in parte.
Divizibilitatea declaratiei invinuitului sau a inculpatului da posibilitatea
organului de urmarire penala sau instantei de judecata sa considere ca adevarata
numai acea parte din declaratie (de exemplu ca este autorul faptei) care se
coroboreaza cu toate celelalte probe, si sa inlature ca neadevarata alta parte a
declaratiei (de exemplu ca a fost in legitima aparare), daca aceasta nu este
confirmata de ansamblul probelor.
|ntrucit invinuitul sau inculpatul este ascultat de mai multe ori in cursul
procesului penal, este posibil ca el sa revina, sa retracteze o declaratie data
anterior, in total sau in parte. Existind doua declaratii care se contrazic, cel care
face aprecierea lor trebuie sa stabileasca, dintre ele, care corespunde adevarului;
pentru aceasta, legea noastra nu stabileste o ordine de prioritate, declaratia data la
organul de urmarire penala, mai ales daca inculpatul era asistat de aparatorul sau,
avind aceeasi forta juridica probanta cu cea data in fata instantei de judecata; de
aceea, cu ocazia retractarii, invinuitului sau inculpatului i se cere sa motiveze de
ce revine asupra declaratiei anterioare (art. 325). Aplicindu-se regula generala de
evaluare a probelor, se va considera adevarata acea declaratie care este
50

|n practica judiciar` s-a statuat c` o hot`rire de condamnare poate

interveni atunci cind recunoa[terea este confirmat` de declara]ia unui singur
martor, de g`sirea corpului delict asupra inculpatului, de identificarea
urmelor l`sate de acesta la locul faptei, de confirmarea imprejur`rilor
recunoscute cu constat`rile f`cute in urma unei reconstituiri. Nu constituie
astfel de imprejur`ri declara]ia unei persoane c` a fost de fa]` cind inculpatul
a dat declara]ia de recunoa[tere, deoarece ele nu pot confirma decit
declara]ia de recunoa[tere, nu [i concordan]a ei cu adev`rul.

DPPpg289

confirmata de ansamblul probelor existente in cauza, indiferent daca este data in

cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu obligatia de a se motiva optiunea
facuta, de a indica probele care o confirma si de a arata caracterul izolat al
declaratiei contrare.
|n acelasi mod se apreciaza si declaratia data de un invinuit sau inculpat prin
care se invinuieste o alta persoana de a fi participat la infractiunea pe care a
savirsit-o; pentru a sta la baza unei condamnari, declaratia coinculpatului trebuie
sa se coroboreze cu ansamblul probelor administrate in cauza.
2.

Declaratiile altor parti din proces (art. 7577)

1) Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate, ale partii

civile, ale partii responsabile civilmente

Codul de procedura penala anterior prevedea ca mijloc de proba numai
declaratia invinuitului sau inculpatului. Pentru a asigura un tratament egal tuturor
partilor din proces, Codul de procedura penala din 1968 a inclus printre
mijloacele de proba si declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii
responsabile civilmente, acestea constituind surse importante de probe privitoare
la fapta, la autorul ei, la prejudiciu, la conditiile raspunderii civile. Ca urmare,
organul de urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa cheme,
pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune si
persoana responsabila civilmente pentru paguba produsa prin infractiune de
invinuit sau inculpat (art. 76 al. 1). Persoana vatamata poate declara ca nu
doreste sa participe la proces ca parte vatamata sau ca parte civila; in acest caz,
va putea fi ascultata ca martor (art. 82). Daca a declarat ca participa la proces ca
parte vatamata sau ca parte civila, va fi ascultata in calitatea in care participa in
proces. Persoana responsabila civilmente, care a devenit parte in proces, va fi
ascutlata in aceasta calitate.
Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente se
desfasoara dupa procedura ascultarii invinuitului sau inculpatului. |n prima etapa
se retin datele privitoare la identitate, stare civila si materiala, alte date personale,
iar in etapa a doua relatarile pe care le fac asupra faptei savirsite si a
imprejurarilor in care a avut loc, a prejudiciului produs, a intinderii sale, a
modalitatilor de reparare. |n cazul cind relatarile sint complete si exacte, pot servi
la lamurirea cauzei; declaratiile acestor parti constituie si un mijloc de aparare a
intereselor lor legitime, precum si de indicare a probelor care dovedesc
imprejurarile relatate. De aceea, o atenta cercetare penala sau cercetare

DPPpg290

judecatoreasca trebuie sa includa si ascultarea in amanunt a acestor parti din

proces.
2) Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate, ale partii

civile si ale partii responsabile civilmente

Fiind parti in proces, partea vatamata, partea civila si partea responsabila
civilmente actioneaza pentru apararea intereselor lor; ca urmare, declaratiile lor
in legatura cu cauza in care au calitatea de parti sint interesate in sustinerea
pozitiei pe care o au, ceea ce le poate determina sa faca declaratii
necorespunzatoare adevarului. |n consecinta, legea pune pe acelasi plan al valorii
lor probante declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile
civilmente cu declaratiile invinuitului sau inculpatului; declaratiile acestor parti,
facute in cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevarului numai in masura
in care sint coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor
existente in cauza (art. 75). Consideratiile cu privire la valoarea probanta a
declaratiilor inculpatului se aplica, asadar, si declaratiilor acestor parti.
3.

Declaratiile martorilor (art. 7886)

1) Calitatea de martor in procesul penal

Declaratiile martorilor sint printre mijloacele de proba cele mai des folosite in
procesul penal, prin ele fiind posibila dovedirea tuturor faptelor si imprejurarilor
care formeaza obiectul probatiunii, de la faptul principal la imprejurarile care
caracterizeaza persoana partilor din proces. Rar se intilneste in practica o cauza
in care sa nu fie necesara ascultarea unui martor; folosirea in procesul penal a
numerosi martori, din care nu putini sint lipsiti de sinceritatea necesara sau de
insusirea de a reda exact imprejurarile la care au asistat, impune adoptarea unei
tactici adecvate la ascultarea lor si o atentie deosebita in aprecierea declaratiilor
pe care le dau.
Martorul este persoana fizica ce are cunostinte despre vreo fapta sau
imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului si care este chemata de
catre organele judiciare pentru a fi ascultata cu privire la cunostintele sale (art.
78). Prezentarea in fata organelor judiciare a persoanelor chemate in calitate de
martor este o indatorire sociala, de a ajuta justitia la aflarea adevarului; totodata,
insa, este si o obligatie legala, deoarece neindeplinirea ei poate atrage o
constringere juridica.
|ndatorirea de a fi martor are caracter general, in sensul ca orice persoana
fizica, fara deosebire de sex, virsta, religie, cetatenie, situatie sociala etc., daca

DPPpg291

este chemata in fata autoritatii judiciare pentru a fi ascultata in aceasta calitate,

trebuie sa raspunda acestei chemari. Legislatia noastra nu interzice ascultarea
persoanelor care prezinta infirmitati fizice (surd, orb, mut), daca ascultarea se
face cu privire la fapte pe care le-a perceput cu simturile sanatoase, sau care
prezinta infirmitati psihice, daca au momente de luciditate in care pot sa redea
constient cunostintele pe care le au; nu se interzice ascultarea unor minori, chiar
la o virsta frageda, si nici a persoanelor in virsta inaintata, daca se constata ca au
facultatea de a percepe si reda corect ceea ce au perceput. De asemenea, pot fi
ascultate ca martor si persoanele care au fost condamnate pentru marturie
mincinoasa, urmind insa ca declaratiile lor sa fie apreciate cu atentie sporita.
Persoanele care au calitatea de parte in proces nu pot fi ascultate ca martor;
persoana vatamata poate fi ascultata ca martor numai daca nu este constituita ca
parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata; invinuitii sau inculpatii
care au fost scosi de sub urmarire penala pot fi ascultati ca martori de instanta de
judecata, deoarece nu mai au calitatea de parti in proces. |n practica judiciara sint
ascultate ca martor persoanele care au comis dare de mita, daca prin
autodenuntare au beneficiat de aparare de pedeapsa (art. 255 Cod penal).
2) Exceptii de la indatorirea de a fi martor

Sint doua categorii de persoane fata de care nu opereaza indatorirea de a fi

martor:

persoanele pentru care este interzisa ascultarea ca martor;

persoanele care pot refuza calitatea de martor.

Este interzisa ascultarea ca martor a persoanelor obligate sa pastreze secretul

profesional, daca ascultarea se refera la faptele si imprejurarile de care au luat

cunostinta in exercitiul profesiei. Aceasta interdictie corespunde legii penale care
incrimineaza fapta de divulgare a secretului de stat, de serviciu si a celui
profesional (art. 169, 196, 298 Cod penal).
Prin secret profesional trebuie sa intelegem secretul la care se refera legea
penala, anume secretul de stat, de serviciu si cel al profesiei, deoarece persoanele
care il detin au dobindit cunoasterea lui din exercitiul unei activitati profesionale.
Daca interdictia pentru secretul profesiei (medic, farmacist, avocat, preot) este
determinata de interesul increderii cetatenilor in discretia persoanelor carora il
incredinteaza, pentru secretul de stat si de serviciu interesul de a fi pastrat chiar
fata de justitie se justifica prin apararea unor importante valori sociale.

DPPpg292

Pentru a opera interdictia se cere conditia ca faptele si imprejurarile pentru a

caror relatare este ascultat martorul sa fie cunoscute din exercitiul profesiunii sau
al serviciului; dobindirea acestor cunostinte din alte surse nu impiedica
ascultarea51. Persoana obligata a pastra secretul profesional va putea fi, totusi,
ascultata ca martor daca se obtine incuviintarea persoanei sau institutiei fata de
care este obligata sa pastreze secretul (art. 79 al. 1).
A doua exceptie de la indatorirea de a fi martor cuprinde persoanele care nu
sint obligate sa depuna ca martor (art. 80). Astfel, sotul si rudele apropiate ale
invinuitului sau ale inculpatului pot refuza sa faca declaratii, iar organele
judiciare nu le pot obliga sa devina martori. |n cazul in care aceste persoane au
acceptat sa devina martore, ele trebuie sa declare adevarul, altfel savirsesc
infractiunea de marturie mincinoasa. Pentru a se garanta exercitiul dreptului de a
refuza calitatea de martor, organele de urmarire penala si instanta de judecata au
obligatia sa atraga atentia sotului si rudelor apropiate ale invinuitului sau ale
inculpatului despre dreptul de a nu face declaratii.
3) Obligatiile si drepturile procesuale ale martorilor

Din momentul chemarii sale in fata autoritatii judiciare, martorul are obligatia
procesuala de a se infatisa la locul si data indicata in chemare (art. 83); lipsa sa
nejustificata se sanctioneaza cu amenda judiciara (art. 198 lit. c), iar in caz de
repetare va fi constrins sa se prezinte prin aducere silita (art. 183). Odata
prezentat, martorul are obligatia sa faca declaratii si sa raspunda la intrebarile
ce i se pun. Daca martorul refuza sa faca declaratii sub motivul ca nu stie nimic
in cauza, desi cunoaste imprejurari esentiale asupra carora i s-a cerut sa faca
declaratii, comite infractiunea de marturie mincinoasa (art. 260 Cod penal);
aceeasi infractiune o savirseste martorul daca nu respecta obligatia pe care o are
de a declara numai adevarul si tot ceea ce stie despre faptele si imprejurarile
esentiale ale cauzei. Cind martorul, desi are cunostinte despre faptele cauzei,
refuza sa fie ascultat ca martor, savirseste fie infractiunea de omisiune a
incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), fie cea de favorizare a
51

Un avocat nu poate fi ascultat ca martor despre faptele incredin]ate lui

de persoana c`reia ii acord` asisten]a juridic`, dar dac` aceste fapte le-a
perceput in afara exerci]iului profesiunii, el nu numai c` poate fi ascultat ca
martor asupra acestor fapte, dar este [i obligat s` le relateze; legea d`
intiietate calit`]ii de martor celei de ap`r`tor cu privire la faptele [i
imprejur`rile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit ap`r`tor sau
reprezentant al uneia din p`r]i (art. 79 al. 2). Aceast` intiietate trebuie
extins` [i la alte persoane (judec`tor, procuror), care au cunoscut fapte [i
imprejur`ri inainte de a veni cauza spre judecat` in fa]a autorit`]ii din care
fac parte.

DPPpg293

infractorului (art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile pe care le cunoaste,
dar refuza sa le declare, sint in favoarea sau defavoarea inculpatului.
Martorul are si drepturi procesuale; el este protejat impotriva violentei si
amenintarilor care s-ar putea exercita asupra sa in vederea obtinerii de declaratii
(art. 68) si are dreptul de a refuza sa raspunda la intrebarile care nu au legatura
cu cauza (art. 86 al. 2); de asemenea, martorul are dreptul sa ceara ca declaratia
sa fie consemnata exact si complet (art. 86 combinat cu art. 71). Dupa ascultarea
sa, martorului i se asigura restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea,
intretinerea pe durata deplasarii si plata unei sume corespunzatoare venitului de
care a fost lipsit datorita indeplinirii obligatiei de martor (art. 190).
4) Procedura de ascultare a martorilor

Martorii pot fi ascultati atit de organele de urmarire penala, cit si de instanta

de judecata. Cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi ascultate ca martor se
determina de organele de urmarire penala prin investigatiile facute de acestea sau
prin propunerile facute de parti. Martorii ascultati in cursul urmaririi penale sint,
de regula, reascultati in instanta de judecata; in acest scop, procurorul indica in
rechizitoriu persoanele care urmeaza a fi ascultate ca martor de instanta de
judecata (art 263). |n cursul judecatii se poate propune de procuror si de catre
parti ascultarea si a altor martori, instanta avind dreptul sa admita sau sa respinga
motivat propunerea, ori sa dispuna din oficiu ascultarea altor martori.
Persoanele chemate in calitate de martor sint ascultate pe rind, fara a fi de
fata martorii care nu au fost inca ascultati, spre a nu se influenta unii pe altii.
Ascultarea se desfasoara in doua etape.

|n prima etapa, autoritatea care asculta stabileste identitatea martorului

(nume, prenume, virsta), adresa si ocupatia sa; se verifica apoi daca martorul
are vreun interes legat de cauza, fiind intrebat daca este ruda cu vreuna din
parti, in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba
de pe urma infractiunii (art. 84). |n cazul in care este sot sau ruda apropiata
cu invinuitul sau inculpatul, i se pune in vedere ca nu este obligat sa faca
declaratii (art. 80 al. 2). Dupa indeplinirea acestor formalitati, martorul este
invitat sa depuna juramintul52. Legea prevede trei ipoteze:

52

|n legisla]ia noastr`, pin` in 1948, martorul depunea un jur`mint

religios; dup` 1948 jur`mintul a fost laic, iar din 1956 a fost suprimat;
jur`mintul laic a fost reintrodus prin Codul din 1968, iar din 1993 (Legea nr.
45/1993) a devenit din nou religios.

DPPpg294

Martorul care consimte a depune juramint religios formuleaza

astfel juramintul: Jur ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din
ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu. Referirea la divinitate din
formula juramintului se schimba potrivit credintei religioase a martorului.
|n timpul depunerii juramintului, martorul de credinta crestina tine mina
pe cruce sau pe biblie.

Pentru martorul fara confesiune, juramintul este: Jur pe onoare si

constiinta ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu.

Pentru martorul care din motive de constiinta sau confesiune nu

depune juramint, formula este: Ma oblig ca voi spune adevarul si nu voi

ascunde nimic din ceea ce stiu.
Situatiile dupa care urmeaza a se depune juramintul se retin pe baza
afirmatiilor facute de martor.
Minorul care nu a implinit virsta de 14 ani nu depune juramint, insa i se
atrage atentia sa spuna adevarul (art. 81 al. 3); el este ascultat in prezenta
unuia din parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia i s-a incredintat spre
crestere si educare.

A doua etapa consta in ascultarea martorului asupra faptelor si imprejurarilor

pe care le cunoaste in legatura cu cauza. |n acest scop i se pune in vedere
martorului obiectul cauzei si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost
propus ca martor, cerindu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea (art.
86). Martorul esta lasat mai intii sa declare tot ceea ce stie in legatura cu
cauza penala, experienta juridica confirmind ca aceasta este cea mai potrivita
modalitate ca martorul sa spuna ceea ce stie. Dupa ce a terminat relatarea
libera, martorului i se pun intrebari cu privire la faptele si imprejurarile
cauzei care trebuie constatate, cu privire la persoana partilor, precum si in ce
mod a luat cunostinta despre cele declarate. |ntrebarile pot fi de precizare a
unor date, de completare a relatarilor, de verificare a sinceritatii sau
exactitatii relatarilor facute. Sint interzise intrebarile tendentios sugestive,
intrebarile care se refera la fapte a caror dovedire este oprita de lege sau care
vatama, fara nici un interes pentru cauza, onoarea martorului sau a altora.
Relatarile martorilor se consemneaza intr-o declaratie scrisa, ca si declaratiile
partilor (art. 7174). Unele particularitati ale ascultarii martorilor in cursul
urmaririi penale fata de ascultarea sa in cursul judecatii sint asemanatoare cu
cele examintate la declaratiile invinuitului sau inculpatului.

DPPpg295
5) Valoarea probanta a declaratiilor martorilor

Spre deosebire de declaratiile partilor, pentru care Codul prevede in mod

special o valoare probanta conditionata (art. 69, 75), pentru declaratiile
martorilor nu se prevede nici o dispozitie speciala privitoare la valoarea lor
probanta, astfel incit se incadreaza in regula generala a liberei aprecieri a
probelor. Declaratia unui singur martor, in care se are incredere ca spune
adevarul, poate fi suficienta pentru condamnarea inculpatului, daca confirma cu
fermitate vinovatia acestuia; se cere, insa, ca declaratia sa fie sincera (martorul
doreste sa ajute justitia in cunoasterea exacta a faptelor) si fidela (sa corespunda
evenimentului petrecut in realitatea obiectiva).
Pentru autoritatile judiciare se pune, insa, problema de a discerne care
declaratii ale martorilor sint sincere si fidele si care sint nesincere si
necorespunzatoare adevarului; practica judiciara a dus la concluzia ca nu toti
martorii sint de buna credinta, declaratiile unora fiind vadit deformate, dupa cum
s-a constatat ca martori de buna credinta pot face totusi relatari necomplete sau
inexacte.
|n aprecierea sinceritatii martorului este necesar sa se verifice moralitatea
acestuia (daca poate fi corupt), capacitatea intelectuala (daca poate fi influentat),
pozitia pe care o are fata de proces (legatura de rudenie, prietenie, dusmanie),
interesul pe care-l poate avea in legatura cu solutionarea cauzei intr-un anumit fel
(ca avantaje din condamnarea sau din achitarea inculpatului). Daca o declaratie
de martor este izolata, prin continutul sau, de celelalte probe, trebuie sa se faca
verificari pentru a se explica aceasta disonanta cu ansamblul probelor,
administrindu-se noi probe care il pot demasca pe martorul de rea credinta.
Descoperirea martorilor de rea credinta depinde de folosirea unei tactici adecvate
in ascultare, maiestrie in punerea intrebarilor, in confruntarea martorilor cu alte
persoane, demascarea lui la momentul potrivit. Cind martorul isi retracteaza
declaratia data anterior, inseamna ca una din aceste declaratii a fost data cu rea
credinta; legea noastra nu da preferinta declaratiei date de martor in fata instantei
de judecata in raport cu declaratia data in cursul urmaririi penale, astfel ca poate
fi considerata sincera si fidela oricare din declaratiile date, cu conditia sa fie
confirmata de ansamblul probelor administrate in cauza.
Relatarea unor fapte inexacte de catre martorul de buna credinta se poate
datora factorilor care au influentat asupra declaratiei. Sint factori care
influenteaza asupra perceperii exacte si complete a faptelor, asupra pastrarii in

DPPpg296

memorie a datelor percepute, asupra reproducerii sau recunoasterii exacte a

celor percepute si memorate. Psihologia judiciara studiaza acesti factori si
criminalistica elaboreaza metodele tactice de ascultare, care sa duca la
intelegerea factorilor care au influentat asupra declaratiei si, ca urmare, la
obtinerea unei declaratii complete si exacte. Organele de urmarire penala si
instanta de judecata au obligatia de a analiza in mod critic declaratiile martorilor,
de a verifica fiecare relatare in parte si apoi de a o examina in ansamblul
probelor, explicind orice nepotrivire prin factorii care pot influenta declaratia.
4.

Procedee speciale de ascultare a partilor si martorilor

1) Confruntarea (art. 8788)

Daca se constata existenta unor contradictii in declaratiile date de parti si

martori, se procedeaza la confruntare, care este un procedeu de ascultare in
vederea lamuririi contradictiilor care exista intre declaratiile date anterior de
doua sau mai multe persoane.
|n vederea confruntarii, persoanele ale caror declaratii anterioare se contrazic
sint chemate in fata organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si
sint ascultate impreuna asupra chestiunilor pentru care au dat versiuni diferite.
Persoanele confruntate trebuie sa raspunda la intrebarile puse de cel ce face
cercetarea sau isi pot pune intrebari una alteia, cu incuviintarea acestuia, pina ce
se lamuresc contradictiile.
Declaratiile facute si raspunsurile date de persoanele confruntate se
consemneaza intr-un proces-verbal, semnat de acestea si contrasemnat de cel
care a facut confruntarea.
2) Folosirea interpretilor (art. 128)

Cind persoana chemata ca martor nu cunoaste limba rom#na ori nu se poate

exprima (surdo-mut), iar organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu
are posibilitatea sa se inteleaga cu acesta, se asigura folosirea unui interpret. |n
cursul judecatii, partile pot fi asistate si de un interpret ales de ele. Este
incompatibila ca interpret persoana care se afla in vreunul din cazurile prevazute
in art. 48 referitor la incompatibilitatea judecatorilor. Interpretului i se aplica
dispozitiile privitoare la ascultarea martorilor. Declaratiile se consemneaza in
scris, in limba rom#na, prin semnatura sa interpretul garantind exactitatea
traducerilor.
Prin intermediul interpretilor se asigura, dupa aceleasi reguli, si traducerea
inscrisurilor aflate in dosar, daca sint scrise intr-o alta limba decit rom#na.

DPPpg297
I.25. |nscrisurile si mijloacele materiale de proba
1.

|nscrisurile (art. 8991)

1) |nscrisurile ca mijloace de proba

Unele acte scrise cuprind fapte si imprejurari care formeaza obiectul

probatiunii, prin care se confirma sau se infirma invinuirea, se stabilesc
circumstantele agravante si cele atenuante, este caracterizata persoana partilor
din proces. Faptele si imprejurarile cuprinse in aceste acte constituie probe, iar
inscrisurile care le contin sint mijloace de proba.
|n procesul penal nu se da inscrisurilor, in general, si celor autentice, in
special, o prioritate sau exclusivitate in dovedirea unor fapte si imprejurari, asa
cum procedeaza legea civila; prin exceptie, adulterul nu se poate dovedi decit
prin proces-verbal de prindere asupra faptului sau prin scrisori emanind de la
sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod penal); de asemenea, chestiunile prealabile de
natura civila trebuie dovedite cu inscrisurile pe care le cere legea civila (art. 44
al. 2).
|nscrisurile pot proveni de la parti, de la alte persoane, de la autoritatile si
institutiile de stat, de la persoanele juridice. De la parti sau alte persoane pot fi
folosite scrisori, chitante, acte juridice sub semnatura privata si autentice,
insemnari, jurnale personale etc.; de la autoritatile si institutiile de stat pot emana
certificate de stare civila, de studii, de stare materiala, de sanatate, adeverinte de
orice fel; de la persoanele juridice pot fi folosite acte de evidenta primara,
registre, fise, state de functiuni sau de retributii. |nscrisurile pot fi anterioare
savirsirii infractiunii, concomitente cu acestea sau ulterioare, in raport cu
imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite.
|nscrisurile care contin probe necesare cauzei pot fi prezentate de parti, pot fi
descoperite cu ocazia perchezitiilor, a cercetarii la fata locului sau pot fi ridicate
de la unitatile sau de la persoanele la care se afla. Organele judiciare pot cere
relatii scrise de la autoritatile publice si institutiile de stat, de la diferitele
persoane juridice.
2) Procesele-verbale

|nscrisurile prin care persoana autorizata de lege constata direct faptele si

imprejurarile ce pot servi la aflarea adevarului se numesc procese-verbale. Spre
deosebire de celelalte inscrisuri care, de regula, sint extrajudiciare, proceseleverbale se incheie in cursul procesului penal in scopul consemnarii unor fapte si
imprejurari constatate prin propriile simturi de organele de urmarire penala si de

DPPpg298

instanta de judecata. De aceea, ele au o reglementare aparte in cadrul

inscrisurilor ca mijloace de proba. Constatarile facute de persoanele autorizate sa
incheie procese-verbale sint probe.
Pot incheia procese-verbale cu privire la faptele care constituie infractiuni sau
la imprejurarile referitoare la acestea:

organele de cercetare pernala si procurorii (art. 90, 108, 131, 222, 467);

instanta de judecata si presedintele ei (art. 90, 299);

organele de constatare prevazute in art. 214215, lucratorii operativi din

Ministerul de Interne anume desemnati sa efectueze acte premergatoare (art.
224), cadre anume desemnate din SRI (art. 11 din Legea nr. 14/1992).
Procesele-verbale trebuie sa cuprinda fapte si imprejurari constatate propriis

sensibus de persoana care-l incheie, constituind un mijloc de proba ca inscris

numai pentru aceste constatari personale. Daca procesul-verbal are consemnata
vreo declaratie de invinuit, de martor sau de specialist, datele consemnate fac
dovada ca declaratie de invinuit sau de martor, de raport de constatare tehnicostiintifica sau medico-legala, si nu ca inscrisuri, pentru ca nu provin din
constatarile personale ale celui care a incheiat procesul-verbal.
Procesul-verbal cuprinde:

in partea introductiva:

data si locul unde a fost incheiat;

numele, prenumele si calitatea celui care-l incheie;

numele si prenumele, ocupatia si adresa martorilor asistenti, cind

sint prezenti

in partea descriptiva:

descrierea amanuntita a celor constatate, a masurilor luate;

datele de indetificare a persoanelor la care se refera procesul-

verbal; obiectiile si explicatiile acestora;

alte mentiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-

verbale;

partea finala consta in semnarea procesului-verbal de catre cel care-l incheie

si de catre persoanele care au luat parte la constatare.
|ncalcarea dispozitiilor legale care prevad formele in care se incheie procesul-

verbal atrage nevalabilitatea acestuia in conditiile nulitatii relative, cele

consemnate in procesul-verbal urmind a fi dovedite prin alte mijloace de proba.

DPPpg299
3) Valoarea probanta a inscrisurilor

|nscrisurile, inclusiv procesele-verbale, nu au o valoare probanta preferentiala

fata de celelalte mijloace de proba; de principiu, cele consemnate intr-un procesverbal sau orice alt inscris pot fi combatute prin orice mijloc de proba. Cu toate
acestea, procurorii si judecatorii sint dispusi sa dea crezare certificatelor,
adeverintelor, adreselor emise de autoritati, proceselor-verbale incheiate de
persoanele prevazute de lege deoarece, daca nu sint contestate, fac incredere ca
exprima adevarul. Aceasta nu exclude posibilitatea ca unele inscrisuri sau chiar
procese-verbale sa consemneze fapte sau imprejurari care nu corespund
adevarului. De aceea, organul de urmarire si instanta de judecata au deplina
libertate sa acorde sau nu incredere unui inscris sau unui proces-verbal, fiind insa
obligate sa motiveze de ce au ajuns la o anumita convingere cu privire la acel
inscris sau proces-verbal. Partea care contesta un inscris are posibilitatea sa
dovedeasca inexactitatea acestuia prin orice mijloc de proba convingator.
Examinindu-se inscrisul contestat in ansamblul probelor administrate, acesta
poate fi inlaturat, dar motivat, atunci cind s-a format convingerea ca nu constata
fapte si imprejurari exacte.
2.

Mijloacele materiale de proba (art. 9495)

1) Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba

Obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savirsite, precum si orice alte
obiecte care pot servi la aflarea adevarului, sint mijloace materiale de proba.
Obiectul este un izvor al probei mijlocul de proba iar datele ce decurg din
schimbarile produse pe obiect sau din imprejurarile in care a fost gasit un obiect
sint probe.
Sint mijloace materiale de proba:

obiectele ce contin o urma a infractiunii (cadavrul sau corpul unei persoane

avind rani provocate de lovire; actele, monedele, timbrele falsificate etc.);

obiectele ce poarta o urma a infractiunii (obiectele pe care au ramas

imprimate urme de miini, de instrumente de spargere, pete de singe etc.);
cind nu se poate ridica insusi obiectul care poarta urma, se fixeaza urma pe
mulaje, fotografii, pelicule etc., acestea devenind mijloace materiale de
proba;

alte obiecte necesare pentru solutionarea cauzei (fotografii din care rezulta ca
inculpatul cunostea o anumita persoana, obiect cu dedicatie oferit de victima
inculpatului sau invers etc.).

DPPpg300

Unele din mijloacele materiale de proba sint denumite de lege corpuri delicte
si constau din obiectele care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la
savirsirea unei infractiuni (arme de orice fel; instrumente de spargere; chei false;
aparataj de falsificat monede sau timbre), precum si obiectele care sint produsul
infractiunii (actele, monedele si timbrele falsificate; alimentele denaturate;
beneficiul obtinut din infractiune, ca lucruri si sume de bani sustrase; obiecte a
caror detinere este interzisa: arme, materii explozibile, radioactive). |nscrisurile
care poarta o urma digitala sau contin falsuri sint corpuri delicte si se folosesc in
procesul penal ca mijloace materiale de proba, si nu ca inscrisuri, ele interesind
nu prin continutul lor, ci prin urmele pe care le poarta. Corpurile delicte au o
mare importanta in probatiune, intrucit unele infractiuni (detinere ilegala de
arme, de aparataj pentru falsificare de moneda) se dovedesc prin gasirea
corpurilor delicte la inculpati.
Obiectele materiale denumite si martori muti capata o importanta sporita
prin perfectionarea metodelor si mijloacelor criminalistice, care fac posibila
identificarea persoanelor cautate sau a obiectelor apartinind acestor persoane.
2) Procedura folosirii mijloacelor materiale de proba

Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba sint cautate de

organele de urmarire penala cu ocazia cercetarii la fata locului, a perchezitiei, a
ridicarii de obicte si inscrisuri; unele obiecte sint prezentate de catre partile din
proces. Dupa ce au fost gasite sau prezentate, se procedeaza la fixarea lor
procesuala, care se realizeaza prin intocmirea unui proces-verbal de descriere a
lor, cu indicarea locului, a pozitiei, a datei, a imprejurarilor in care au fost gasite,
la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schite etc. Dupa fixare, obiectele
sint pastrate la grefa organului judiciar care instrumenteaza cauza (art. 109),
unde pot fi prezentate partilor si martorilor spre recunoastere, pot fi examinate
daca este posibil prin propriile simturi (un act falsificat vizibil) sau pot fi
supuse unei constatari tehnico-stiintifice ori unei expertize criminalistice.
Organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune anexarea
acestor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de proba. Unele
corpuri delicte, dupa fixarea lor procesuala, in loc sa fie pastrate, sint restituite
persoanei vatamate (lucrurile sustrase) sau depuse la institutiile corespunzatoare
(sumele de bani, tablourile de valoare), proba existentei lor facindu-se cu
procesul-verbal de descriere si fixare procesuala.

DPPpg301
3) Valoarea probanta a mijloacelor materiale de proba

Unele obiecte sint izvorul unor probe directe, care dovedesc faptul principal
(obiectele a caror detinere este interzisa de lege, daca sint gasite la o persoana,
fac dovada faptului principal detinerea lor impotriva dispozitiilor legale de
interzicere). Alte obiecte sint izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte
probatorii (de exemplu gasirea unui obiect al inculpatului la locul infractiunii;
urma digitala gasita pe un obiect etc.).
Probele obtinute prin mijloace materiale de proba sint apreciate dupa aceleasi
reguli ca si celelalte mijloace de proba, organele judiciare acceptindu-le sau nu,
dupa cum le formeaza convingerea ca exprima adevarul sau nu. |n fata unor
probe indirecte, trebuie sa se aplice regulile de la acesta probatiune, care implica
o mai mare atentie in aprecierea lor.
3.

Procedeele de descoperire si de ridicare a inscrisurilor si

mijloacelor materiale de proba

1) Ridicarea de obiecte si inscrisuri (art. 9699)

Cind se cunoaste locul unde se gasesc inscrisurile si mijloacele materiale de

proba necesare pentru justa solutionare a cauzei, organul de urmarire penala sau
instanta de judecata dispune prin rezolutie, respectiv prin incheiere ridicarea
lor. Organul de urmarire penala se prezinta personal la institutia sau persoana la
care se afla obiectele si inscrisurile ce trebuie ridicate, le cere de la aceasta si le
ridica, incheind un proces-verbal despre operatiunea efectuata si rezultatul ei.
Instanta de judecata solicita, prin adresa, autoritatilor publice, institutiilor,
persoanelor juridice sa predea obiectele si inscrisurile necesare cauzei sau
dispune partii prezente sa le infatiseze. Daca se refuza predarea, instanta dispune
ridicarea lor si se adreseaza in acest scop procurorului, pentru ca acesta sa ia
masuri de ridicare silita a obiectelor si inscrisurilor solicitate.
O ridicare speciala de inscrisuri si obiecte se refera la cele care se afla la
unitatile postale sau de transport. Daca interesul urmaririi o cere, prin derogare
de la principiul constitutional al garantarii secretului corespondentei (art. 28), se
poate dispune de catre organul de cercetare penala, cu incuviintarea
procurorului, sau de catre instanta de judecata ca unitatile postale sau de
transport sa retina si sa predea scrisorile, telegramele si oricare alta
corespondenta ori obiectele trimise de invinuit sau inculpat ori adresate acestuia
(fie direct, fie indirect). Se cerceteaza continutul corespondentei si obiectelor

DPPpg302

retinute, se opreste ceea ce este necesar pentru proces, restul urmindu-si calea
legala.
2) Perchezitia (art. 100106)

Prin efectuarea perchezitiei se cauta, in anumite locuri, obiectele si

inscrisurile ce pot servi ca mijloace de proba in procesul penal si, in caz de
descoperire, se ridica de la persoana sau institutia la care se gasesc. Perchezitia
poate fi efectuata ca urmare a refuzului de a se preda obiectele si inscrisurile
solicitate; dar perchezitia poate avea loc si distinct de ridicarea de obiecte si
inscrisuri. Perchezitiile pot fi corporale si domiciliare.
Perchezitia corporala consta in cautarea de obiecte si inscrisuri presupuse a
se afla sau a fi ascunse in imbracamintea ori asupra corpului unei persoane
(inclusiv in bagajele si mijlocul de transport cu care calatoreste). Obligatoriu se
procedeaza la perchezitie corporala atunci cind o persoana este prinsa in
momentul savirsirii infractiunii sau imediat dupa aceasta, fie pentru a nu fi
indepartate obiectele si inscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de securitate.
Perchezitia corporala se efectueaza numai de persoane de acelasi sex cu cel
perchezitionat; inainte de efectuarea perchezitiei corporale, persoana care o
efectueaza trebuie sa se legitimeze. Pot proceda la efectuarea de perchezitii
corporale si unele organe de constatare (organe vamale, comandanti de nave si
aeronave, subofiteri din trupele de graniceri art. 214215).
Perchezitia domiciliara se efectueaza in incaperile unde locuieste persoana
supusa perchezitiei si in dependintele acestora. Pentru a putea efectua perchezitia
domiciliara, ca masura ce aduce atingere inviolabilitatii domiciliului, legea
prevede drept garantie necesitatea pentru organele de cercetare penala de a
obtine in prealabil o autorizatie din partea procurorului. Perchezitia domiciliara
se poate efectua de organul de cercetare penala fara autorizatia procurorului in
urmatoarele cazuri:

cind persoana careia i se face perchezitie consimte in scris la aceasta;

in caz de infractiune flagranta.

Efectuarea perchezitiei domiciliare de organul de cercetare penala in alte

conditii decit cele legale atrage, pe linga sanctiuni disciplinare, si sanctiuni

penale, fapta constituind un abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi si o
violare de domiciliu. Procurorul poate efectua personal o perchezitie fara a fi
necesara vreo autorizatie. Instanta de judecata poate proceda la efectuarea unei
perchezitii domiciliare cu ocazia unei cercetari la fata locului; in celelalte cazuri,

DPPpg303

instanta comunica procurorului dispozitia de a se efectua o perchezitie

domiciliara, iar procurorul ia masuri pentru efectuarea ei.
3) Procedura de efectuare a perchezitiei si a ridicarii de obiecte si

inscrisuri
Perchezitia domiciliara si ridicarea de obiecte si inscrisuri pot fi efectuate
numai intre orele 620, afara de urmatoarele cazuri cind se pot efectua si
noaptea:

in caz de infractiune flagranta;

cind perchezitia are loc intr-un local public sau se continua o perchezitie
inceputa inainte de ora 20.
|n art. 27 al. 4 din Constitutie se prevede ca perchezitia in timpul noptii este

interzisa, in afara de cazul delictului flagrant, abrogindu-se implicit dispozitiile

art. 103 Cod procedura penala, prin care era admisa perchezitia domiciliara in
timpul noptii, daca era efectuata de procuror si de organul de cercetare al
securitatii. Totusi, in temeiul autorizatiei prevazute in art. 27 al. 3 lit. c din
Constitutie, potrivit Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Rom#niei, se
pot autoriza perchezitii sau, in caz de urgenta, se pot efectua perchezitii chiar
fara autorizare, dar aprobate ulterior de magistrat, in situatiile care impun
inlaturarea unor pericole iminente pentru siguranta nationala (art. 13, 15); in
aceste cazuri, perchezitia se efectueaza de cadre anume desemnate din SRI
(Legea nr. 14/1992 prividn organizarea si functionarea SRI).
Aceste doua acte procedurale se efectueaza in prezenta persoanei
perchezitionate sau de la care se pretinde predarea de obiecte si inscrisuri, ori in
prezenta reprezentantului unitatii, cind se efectueaza la o institutie de stat. Cind
persoana la care se face perchezitia este retinuta sau arestata, va fi adusa la
perchezitie; in cazul in care nu poate fi adusa, perchezitia se poate face si in fata
unui reprezentant al acesteia, a unui membru de familie sau a unui vecin. La
efectuarea acestor acte procedurale, invinuitul sau inculpatul poate fi asistat de
un aparator.
Organul care efectueaza perchezitia, dupa ce se legitimeaza si arata, daca este
cazul, autorizatia magistratului, procedeaza la cautarea obiectelor si inscrisurilor,
in caz de perchezitie, sau cere predarea acestora in cazul ridicarii de obiecte si
inscrisuri. Obiectele si inscrisurile gasite sau predate se ridica; pot fi ridicate si
alte obiecte si inscrisuri decit cele cautate, daca detinerea lor este interzisa. Cu

DPPpg304

ocazia ridicarii inscrisurilor, trebuie sa se asigure pastrarea secretului actelor care

au acest caracter; inscrisurile pot fi ridicate in original sau in copii.
Obiectele si inscrisurile care urmeaza a fi ridicate se prezinta persoanei de la
care se ridica sau celor care asista la efectuarea actului, pentru a fi consemnate
spre neschimbare, dupa care se eticheteaza si se sigileaza. Probele pentru analiza
se iau in cel putin dublu exemplar si se sigileaza, una din probe lasindu-se
aceluia de la care se ridica.
Pentru respectul dreptului la discretia vietii intime, legea prevede obligatia
pentru persoanele care efectueaza perchezitia de a nu face publice faptele si
imprejurarile din viata personala a celui perchezitionat.
Dupa efectuarea perchezitiei sau a ridicarii de obiecte si inscrisuri se incheie
un proces-verbal, cuprinzind mentiunile prevazute in art. 108. Obiectele si
inscrisurile ridicate pot fi pastrate si atasate la dosar, pentru a servi ca mijloace
materiale de proba sau ca inscrisuri, pot fi restituite celui de la care s-au ridicat,
daca nu se produce vreo stinjenire in aflarea adevarului, ori pot fi supuse
confiscarii.
4) Cercetarea la fata locului (art. 129)

Obiectele, urmele si inscrisurile care pot servi la aflarea adevarului in cauzele

penale pot fi descoperite si ridicate cu ocazia efectuarii unei cercetari la fata
locului. Acest procedeu probatoriu consta in deplasarea organului de urmarire
penala la locul unde s-a savirsit infractiunea sau unde s-a produs rezultatul ori
unde au ramas urme, in scopul constatarii situatiei locului, al descoperirii si
fixarii urmelor infractiunii, al stabilirii pozitiei si starii mijloacelor materiale de
proba si a imprejurarilor in care a fost savirsita infractiunea.
Organul de urmarire penala efectueaza personal cercetarea la fata locului, in
prezenta martorilor asistenti, afara de cazurile cind aceasta nu este posibil. Cind
este necesar, sint chemate si partile, fara ca neprezentarea lor sa impiedice
efectuarea cercetarii. Cind invinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca
nu poate fi adus la fata locului, organul de urmarire penala ii pune in vedere ca
are dreptul sa fie reprezentat si ii asigura, la cerere, reprezentarea. Aparatorul
invinuitului sau inculpatului are dreptul sa participe la cercetarea la fata locului.
Instanta de judecata efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor, in
prezenta procurorului si a aparatorului, daca participarea acestora este
obligatorie.

DPPpg305

|n unele cazuri, cercetarea la fata locului capata un caracter mai complex,

procedindu-se la ascultarea persoanei vatamate ori a martorilor cu privire la
schimbarile produse in situatia locului, la efectuarea unui experiment judiciar sau
la o constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala. |n aceste cazuri, constatarea
la fata locului are aspectul unei deplasari a cercetarii penale sau a judecatii de la
sediul organului judiciar la fata locului. Pentru a asigura conditiile potrivite
desfasurarii cercetarii la fata locului, organul de urmarire penala poate interzice
persoanelor care se afla sau vin in acel loc sa comunice intre ele sau cu alte
persoane ori sa plece inainte de terminarea cercetarii.
Despre efectuarea cercetarii la fata locului, constatarile facute, urmele gasite
si ridicate, se incheie un proces-verbal, care trebuie sa cuprinda si datele
prevazute in art. 131.
5) Reconstituirea (art. 130)

Daca este necesara precizarea sau verificarea unor date de la locul faptei, se
poate proceda la reconstituire, care consta in reproducerea in intregime sau in
parte a modului si imprejurarilor in care s-a savirsit fapta. Se poate verifica,
astfel, prin mijlocirea locului faptei, modul cum s-a patruns intr-o locuinta, cum
s-a procedat la o sustragere, cum s-a organizat o tilharie. Reconstituirea se face
in aceleasi conditii de loc, de timp in care s-a savirsit infractiunea si trebuie sa
evite orice actiune care ar constitui infractiune sau ar vatama interesele legitime
ale partilor. Un gen de reconstituire este si experimentul judiciar, prin care se
verifica, la locul faptei sau in alta parte, posibilitatea ca o anumita actiune sa fi
avut loc in anumite conditii de loc si de timp.
Reconstituirea se efectueaza in prezenta invinuitului sau inculpatului, care
este direct interesat in rezultatele ei. Pentru prezenta celorlalte parti si a
martorilor asistenti se aplica regulile de la cercetarea la fata locului. Despre
efectuarea reconstituirii, operatiile care au avut loc si rezultatele obtinute se
incheie proces-verbal.
6) Martorii asistenti (art. 9293)

La efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri,

perchezitie, cercetarea la fata locului, reconstituire) legea prevede prezenta
martorilor asistenti. |n aceste cazuri organul judiciar este obligat sa asigure
prezenta a cel putin doua persoane care sa asiste la efectuarea procedeului
probatoriu. De regula, martorii asistenti se recruteaza dintre persoanele aflate la
locul unde se efectueaza procedeul probatoriu sau in apropierea lui. Nu pot fi

DPPpg306

martori asistenti minorii care nu au implinit virsta de 14 ani, persoanele in cauza,

cei care fac parte din aceeasi unitate cu cel care efectueaza actul procedural
(lucratori de politie, procurori). |n cazul in care actul procedural se efectueaza la
o unitate a unei persoane juridice sau a unei institutii, martorii asistenti se pot
recruta si din personalul unitatii.
Prezenta martorilor asistenti constituie, in sensul legii, o garantie a legalitatii
in activitatea care se desfasoara si a exactitatii celor constatate sau consemnate in
procesul-verbal. De aceea, in procesul-verbal incheiat cu ocazia efectuarii
procedeului probatoriu trebuie consemnate identitatea martorilor asistenti si
observatiile pe care acestia le-au facut cu privire la desfasurarea operatiilor si la
cele constatate, confirmind, prin semnarea procesului-verbal, exactitatea
continutului acestuia.
I.26. Constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-

legale si expertizele
1.

Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala

1) Constatarea tehnico-stiintifica (art. 112113, 115)

Cind pentru lamurirea unei imprejurari este nevoie de cunostinte de

specialitate, organul de urmarire penala si instanta de judecata pot apela la
serviciile unui specialist sau ale unui expert. Daca s-a apelat la cunostintele unui
expert, atunci lucrarea pe care o efectueaza se numeste expertiza si are o anumita
reglementare; daca s-a apelat la un specialist, care nu indeplineste conditiile
expertului, lucrarea capata denumirea de constatare tehnico-stiintifica sau
medico-legala si are o alta reglementare. |mprejurarea care cere cunostinte de
specialitate poate consta din identificarea obiectului sau persoanei care a lasat o
urma la locul infractiunii, stabilirea daca un act este falsificat, identificarea
scrierii sau semnaturii unei persoane, stabilirea apartenentei de gen sau a
identitatii armei cu care s-a tras (dupa glontele sau tubul de cartus gasit), cauzele
unui incendiu, defectiunile unui autovechiul care a produs un accident etc.
Cazurile in care se poate recurge la o constatare tehnico-stiintifica sint
determinate de urgenta cu care trebuie sa se actioneze, legea referindu-se la
situatiile cind exista pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de
schimbare a unor situatii de fapt ori cind este necesara lamurirea urgenta a unor
fapte si imprejurari. Formularea acestor cazuri fiind foarte larga, organele de
urmarire penala recurg, de regula, la o constatare tehnico-stiintifica; de aceea,

DPPpg307

legea prevede ca in cursul judecatii este admisibila numai completarea sau

refacerea constatarii tehnico-stiintifice efectuate in cursul urmaririi penale.
Constatarea tehnico-stiintifica se poate efectua de specialisti sau tehnicieni,
care functioneaza in cadrul sau pe linga organul de urmarire penala; astfel de
specialisti sau tehnicieni pot functiona in compartimentele criminalistice de la
inspectoratele de politie, in cadrul Ministerului Apararii Nationale pentru
organele de cercetare militare, in cadrul Ministerului Transporturilor pentru
capitanii porturilor etc. Se poate recurge si la specialisti sau tehnicieni care
functioneaza in cadrul altor organe, chiar in laboratoarele de expertiza. Expertiza
nu se poate efectua insa decit in institutiile si laboratoarele de expertiza sau de
experti oficiali.
A doua deosebire care particularizeaza constatarea tehnico-stiintifica de
expertiza consta in procedura simplificata potrivit careia se dispune si se
efectueaza, adecvata caracterului urgent al constatarii. Daca organul de urmarire
penala considera ca este necesar sa recurga la cunostintele unui specialist sau
tehnician pentru lamurirea urgenta a unor imprejurari de fapt, dispune prin
rezolutie efectuarea unei constatari tehnico-stiintifice, aratindu-se ce imprejurare
trebuie lamurita si prin ce cunostinte de specialitate, intrebarile la care urmeaza a
se raspunde, identitatea specialistului sau a tehnicianului ce va face constatarea si
termenul de depunere a raportului de constatare. Dupa ce a stabilit aceste date,
organul de urmarire penala cheama pe specialist sau tehnician si-i pune in vedere
sa efectueze constatarea tehnico-stiintifica si sa raspunda la intrebarile puse,
prezentindu-i totodata datele si materialele necesare. Specialistul sau tehnicianul
insarcinat cu aceasta lucrare poate cere explicatii suplimentare si, daca este
cazul, completarea datelor sau materialelor ce i se pun la dispozitie.
Este interzis specialistului sau tehnicianului de a-si insusi atributii de organ
de urmarire penala (sa asculte persoane, sa faca investigatii), activitatea sa
limitindu-se la lamurirea imprejurarii pentru care sint necesare cunostintele sale
de specialitate. Pentru expertize se prevede o procedura complexa.
Despre operatiile efectuate si concluziile rezultate, specialistul sau
tehnicianul intocmeste un raport de constatare tehnico-stiintifica, ce se depune
la organul de urmarire ce a dispus efectuarea lucrarii. Deci constatarea tehnicostiintifica nu este un mijloc de proba propriu-zis, ci este un procedeu probatoriu,
deoarece specialistul sau tehnicianul pleaca de la date cunoscute si, in urma unor
operatii tehnico-stiintifice, trage concluzii asupra imprejurarii ce trebuie

DPPpg308

lamurita; mijlocul de proba il constituie raportul de constatare tehnico-stiintifica,

iar acesta contine probele concluziile specialistului sau tehnicianului.
2) Constatarea medico-legala (art. 114115)

|n cazurile in care este necesara lamurirea urgenta a unei chestiuni care

implica cunostinte medicale, organul de urmarire penala poate dispune
efectuarea unei constatari medico-legale. Legea prevede urmatoarele situatii in
care efectuarea unei constatari medico-legale este obligatorie:

in caz de moarte violenta;

in caz de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta;

cind este necesara o examinare corporala asupra invinuitului sau inculpatului

ori asupra persoanei vatamate, pentru a se constata pe corp existenta urmelor
infractiunii.
|n celelalte cazuri, efectuarea constatarii medico-legale se dispune numai daca

organul de urmarire penala apreciaza necesitatea ei.

Spre deosebire de constatarea tehnico-stiintifica, ce se efectueaza de
specialisti sau tehnicieni din cadrul organului de urmarire penala, constatarea
medico-legala se efectueaza de organul medico-legal caruia ii revine
competenta, potrivit normelor de organizare a institutiilor si serviciilor medicolegale (Decretul nr. 446/1966).
Dispunind, prin rezolutie, efectuarea constatarii medico-legale, organul de
urmarire penala stabileste ce anume trebuie sa lamureasca medicul legist,
formuleaza intrebarile la care trebuie sa raspunda si termenul de efectuare.
Exhumarea in vederea constatarii cauzelor mortii se face numai cu incuviintarea
procurorului.
Despre operatiile efectuate si concluziile la care s-a ajuns, organul medicolegal intocmeste un raport scris de constatare medico-legala, pe care-l prezinta
organului de urmarire penala.
3) Valoarea probanta a rapoartelor de constatare tehnico-

stiintifica si medico-legala
Concluziile specialistilor si tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnicostiintifica sau ale organului medico-legal competent, care a efectuat constatarea
medico-legala, produc, de regula, incredere in ce priveste conformitatea cu
adevarul a concluziilor formulate, deoarece acestia au pregatirea necesara pentru
a raspunde intrebarilor ce li se pun si corectitudinea de a trage concluzii exacte. |
n practica se constata, totusi, si cazuri in care complexitatea imprejurarilor de

DPPpg309

lamurit depaseste cunostintele unor specialisti din cadrul organului de urmarire

penala sau acestia nu dau dovada de atentia sau de corectitudinea necesara. Ca
urmare, rapoartelor de constatare tehnico-stiintifica si medico-legala nu li se
acorda o valoare deosebita de cea acordata celorlalte mijloace de proba, ele fiind
retinute numai daca, prin incadrarea lor in ansamblul probelor administrate,
produc incredere ca sint conforme cu adevarul.
Cind organul de urmarire penala apreciaza ca nu s-a raspuns la toate
intrebarile puse sau raspunsurile nu sint precise, dispune completarea sau
refacerea constatatii tehnico-stiintifice sau medico-legale ori, daca nu mai exista
urgenta, dispune efectuarea unei expertize. |n cazul in care cauza a ajuns in fata
instantei de judecata, aceasta dispune, de regula, efectuarea unei expertize daca
nu are incredere in concluziile constatarii tehnico-stiintifice sau medico-legale;
instanta de judecata poate insa dispune si refacerea sau completarea constatarii
tehnico-stiintifice sau medico-legale, in care scop se trimite lucrarea
procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri in vederea refacerii sau completarii
lucrarii.
2.

Expertiza (art. 116127)

1) Expertiza si felurile ei

Se numeste expert persoana fizica avind cunostinte de specialitate intr-un

anumit domeniu al stiintei, tehnicii sau artei, abilitata oficial in calitate de expert,
chemata pentru lamurirea in procesul penal a chestiunilor care necesita astfel de
cunostinte. Cercetarea pe care o intreprinde expertul, numita expertiza, consta
din operatii specifice efectuate pe baza cunostintelor sale de specialitate si cu
aparatajul corespunzator, in urma carora ajunge la concluzii cu privire la
chestiunea ce trebuie lamurita. Concluziile expertului sint probe, iar raportul de
expertiza in care sint cuprinse constituie mijlocul de proba. Ca si constatarea
tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, expertiza este un procedeu
probatoriu, care a dat, prin extindere, denumirea de expertiza si mijlocului de
proba.
Dupa chestiunea care trebuie lamurita prin expertiza, se poate dispune
efectuarea de expertize criminalistice, medico-legale, contabile, tehnice, de arta,
psihologice etc. Expertizele criminalistice constau, in special, in identificarea sau
stabilirea apartenentei de grupa a persoanelor sau obiectelor care au lasat urme la
fata locului sau a ramasitelor de materie care pot duce la identificare si cuprinde,
intr-o clasificare larga, expertiza urmelor lasate de om, a urmelor lasate de

DPPpg310

obiecte si a urmelor de materie. Expertiza medico-legala se poate referi la

cauzele mortii, in cazul infractiunilor contra vietii, la existenta si gravitatea
vatamarii, in cazul infractiunilor impotriva integritatii corporale sau a sanatatii, la
probleme specifice in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala, la starea
psihica a unor persoane (expertiza medico-legala psihiatrica). Atunci cind este
necesara verificarea documentelor contabile, pentru a se constata existenta si
intinderea lipsurilor din gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli
etc., se procedeaza la efectuarea unei expertize contabile, iar atunci cind se pun
probleme tehnice in legatura cu producerea unui accident de munca, de cale
ferata, de circulatie auto etc., se efectueaza o expertiza tehnica. Expertiza
psihologica poate fi folosita pentru a determina nivelul de dezvoltare al unui
minor intre 1416 ani, capacitatea unei persoane de a depune o marturie veridica
etc.
Din enumerarea unora din chestiunile care pot fi lamurite prin expertize
rezulta importanta pe care o are acest mijloc de proba in solutionarea justa a
cauzelor penale. Nici organului de urmarire penala si nici judecatorilor nu li se
poate cere sa posede cunostinte de specialitate in toate domeniile stiintei, tehnicii
sau artei, pentru a lamuri personal chestiunile care solicita asemenea cunostinte.,
de altfel, se apreciaza ca este preferabil ca lamurirea unor asemenea chestiuni sa
fie facuta de o persoana care nu are calitate judiciara oficiala, deoarece
concluziile acestor persoane pot fi probe in proces, in timp ce concluziile
organului de urmarire penala sau ale judecatorilor pot fi doar argumente in
sustinerea unei solutii. Importanta expertizei sporeste odata cu noile descoperiri
ale stiintei si tehnicii aplicate in activitatea judiciara, probatiunea intemeindu-se
astfel pe date stiintifice, cu caracter obiectiv, fata de relatarile unor persoane
(parti sau martori) influentate de subiectivism. De aceea, autoritatile judiciare
apeleaza frecvent la serviciile expertilor in lamurirea chestiunilor care cer
cunostinte de specialitate.
De regula, expertiza este facultativa, in sensul ca autoritatea judiciara
apreciaza daca intr-o cauza concreta este sau nu necesara efectuarea unei
expertize. Legea prevede si cazuri cind expertiza este obligatorie, deci cind se
considera ca solutionarea justa a cauzei depinde de concluziile unui expert:

Conform art. 117, expertiza medico-legala psihiatrica este obligatorie: in caz

de omor deosebit de grav (chiar si in stare de tentativa) si atunci cind organul

DPPpg311

de urmarire penala sau instanta are indoiala asupra starii psihice a

invinuitului sau inculpatului, rezultata din antecedentele sale medicale.

Expertiza medico-legala este obligatorie pentru a se stabili cauzele mortii,

daca nu s-a intocmit un raport medico-legal, pentru a se stabili daca sint
intrunite conditiile pentru incadrarea faptei ca pruncucidere si pentru a se
constata boala grava de care sufera inculpatul in vederea suspendarii
urmaririi penale (art. 239) sau a judecatii (art. 303) ori boala grava a
condamnatului in vederea aminarii sau intreruperii executarii pedepsei (art.
453 lit. a, art. 455).
|n toate aceste cazuri, judecarea si solutionarea unei cauze penale fara

efectuarea expertizei corespunzatoare atrage nelegalitatea hotaririi pronuntate.

2) Organizarea efectuarii expertizei.

|n ce priveste efectuarea expertizei, Codul nostru adopta regula oficialitatii.

Potrivit art. 119, daca exista experti oficiali in specialitate sau medico-legali, nu
poate fi numita o alta persoana decit in cazul cind imprejurari deosebite ar cere
aceasta. O asemenea dispozitie se justifica prin necesitatea ca la aflarea
adevarului in cauzele penale sa contribuie, in primul rind, persoanele care,
obtinind calitatea de expert oficial, au dovedit pregatirea corespunzatoare unui
anumit domeniu al stiintei si tehnicii.
Pentru formarea corpului de experti oficiali s-a procedat in doua moduri:

S-au infiintat institute si laboratoare specializate in efectuarea expertizelor, in

care sint incadrati specialisti de inalta calificare, care au atributia de a efectua
expertize judiciare si de a intreprinde cercetari pentru perfectionarea
metodelor si mijloacelor de expertiza. Expertii care lucreaza in aceste
institute si laboratoare de specialitate trebuie sa aiba studii superioare,
vechime in munca de specialitate, sa fie declarati reusiti la examenul de
expert. Astfel sint organizate:

in domeniul expertizei criminalistice laboratoarele judetene de

expertiza criminalistica Bucuresti si Cluj-Napoca si laboratorul central de

expertiza criminalistica Bucuresti; laboratorul interjudetean efectueaza
prima expertiza, iar laboratorul central efectueaza o noua expertiza;

in domeniul expertizei medico-legale:

Institutul de cercetari medico-legale Prof.dr. Mina

Minovici din Bucuresti, filialele sale din Cluj-Napoca, Iasi si

Timisoara;

DPPpg312

serviciile medico-legale judetene;

cabinetele medico-legale locale;

prima experiza medico-legala se efectueaza de cabinetele medico-legale

locale, afara de urmatoarele expertize date in competenta serviciilor
medico-legale judetene: cele privitoare la omor, lovituri cauzatoare de
moarte si moarte suspecta, la deficiente in acordarea asistentei medicale
si expertizele psihiatrice; o noua expertiza se efectueaza de serviciile
medico-legale judetene cind prima expertiza apartine cabinetului medicolegal local, si de Institutul de cercetari medico-legale sau filialele acestuia
cind prima expertiza a fost efectuata de serviciul medico-legal judetean;

expertiza metalelor pretioase si a pietrelor pretioase se

efectueaza de serviciul de expertiza al Bancii Nationale.

Pentru expertizele contabile si tehnice53, in baza O.G. nr. 65/1994 privind

organizarea activitatii de expertiza contabila si a contabililor autorizati,
expertii contabili sint organizati intr-un Corp al expertilor contabili, primirea
lor avind loc in baza unui examen, cu indeplinirea conditiilor cerute in acest
scop. Reglementarea expertizelor tehnice a ramas prevazuta de Decretul nr.
79/1971. O reglementare speciala o are si expertiza in domeniul navigatiei
civile, in baza Decretului nr. 212/1981.
Pentru cazuri speciale, se prevede posibilitatea efectuarii expertizei si de alte

persoane decit cele care au calitatea de expert oficial (membrii unei Academii,
profesorii si conferentiarii din invatamintul superior, doctorii docenti sau doctorii
in stiinte). Prima expertiza se efectueaza de un expert contabil sau tehnic
recomandat de Corpul expertilor contabili sau de biroul de expertiza tehnica, iar
pentru o noua expertiza se poate desemna un alt expert, de aceeasi specialitate,
sau o comisie de experti, avind recomandare de la aceleasi organisme.
Expertiza se efectueaza de expert, persoana fizica, nu de laboratorul sau
institutul de expertiza sau de biroul local de expertiza. De aceea, se prevad cazuri
cind o persoana, desi are calitatea de expert, este incompatibila sa efectueze
expertiza (art. 54 combinat cu art. 48). Nu poate fi expert:
53

Ini]ial (prin Decretul nr. 79/1971 privind expertiza contabil` [i expertiza

tehnic`) s-a prev`zut un mod comun de organizare, prin incadrarea exper]ilor
contabili [i tehnici in birouri locale de expertize pe ling` Administra]iile
financiare jude]ene; in cadrul acestor birouri erau admi[i ca exper]i speciali[ti
cu studii superioare, func]ionind in aparatul administrativ sau economic,
avind cel pu]in un stagiu de 5 ani in specialitatea contabil` sau tehnic`,
bucurindu-se de o reputa]ie ne[tirbit` [i care au reu[it la examenul de expert.

DPPpg313

persoana care intr-o cauza concreta care se urmareste sau se judeca, in

calitate de judecator a pronuntat o hotarire asupra fondului;

persoana care, in calitate de procuror a pus in miscare actiunea penala, a emis

mandatul, a dispus trimiterea in judecata ori a pus concluzii in fond la
instanta de judecata;

persoana care a fost aparator sau reprezentant al vreuneia din parti;

persoana care a depus ca martor;

exista imprejurari din care sa rezulte ca persoana, sotul sau vreo ruda
apropiata are interese sub orice forma in cauza respectiva.
Expertul care este incompatibil trebuie sa se abtina de la efectuarea

expertizei, altfel poate fi recuzat; procedura de abtinere si de recuzare a

judecatorului se aplica in mod corespunzator (art 54).
3) Pozitia procesuala a expertului

Cu privire la pozitia procesuala a expertului s-au emis mai multe pareri.

S-a sustinut ca expertul este un martor stiintific si, ca urmare, trebuie sa i se

aplice reglementarea privitoare la martori, in special ascultarea orala; aceasta
parere, sustinuta mai ales in dreptul englez, nu are in vedere ca martorul
relateaza fapte si imprejurari percepute personal, in timp ce expertul aplica
cunostintele sale de specialitate la imprejurari a caror lamurire necesita astfel
de cunostinte; parerea se intemeiaza pe necesitatea supunerii expertului
interogarii orale de catre partile din proces in sedinta de judecata. Codul
nostru instituie incompatibilitatea intre calitatea de martor si cea de expert,
calitatea de martor avind intiietate (art. 54 al. 2); insa Codul prevede si
posibilitatea ca expertul sa fie ascultat in sedinta de judecata cu privire la
acele concluzii care nu sint clare, situatie in care expertului i se aplica regulie
de la ascultarea martorilor.

S-a emis parerea ca expertul este un auxiliar al justitiei, lamurind

imprejurarile care necesita cunostinte de specialitate, dar facind si investigatii
ce sint proprii organelor de urmarire penala (descoperirea de urme, cautarea
unor obiecte, ascultarea unor persoane); legea noastra interzice expertului
sa-si insuseasca sau sa i se incredinteze atributii de organ de urmarire penala
sau de control (art. 118 combinat cu art. 113), activitatea sa servind numai
prin concluziile pe care le trage, deci prin calitatea de izvor de proba.

Expertul a fost asimilat si cu judecatorul, fiind considerat judecatorul

imprejurarii pe care trebuie sa o lamureasca prin cunostintele sale de

DPPpg314

specialitate; probele neavind valoare dinainte stabilita, instanta fiind

indrituita sa le aprecieze in mod liber, cu posibilitatea inlaturarii concluziilor
unui expert, in mod evident nu i se poate recunoaste expertului calitatea de
judecator al chestiunii supuse expertizei.
Specificul pozitiei procesuale a expertului consta in cercetarea cu caracter
stiintific, tehnic, artistic pe care o efectueaza si in concluziile pe care le trage din
aceasta cercetare, activitate pe care nu o efectueaza nici martorul, nici organul de
cercetare penala, nici judecatorul. De aceea, desi legea asimileaza uneori pe
expert cu judecatorul sau procurorul (cazurile de incompatibilitate, abtinere,
recuzare) sau cu martorul (drepturi si obligatii procesuale, conditii de ascultare,
raspundere penala), expertul are o pozitie procesuala proprie, ceea ce determina a
se considera expertiza ca un mijloc de proba distinct de celelalte mijloace de
proba.
4) Procedura de efectuare a expertizei

Efectuarea expertizei se dispune, la cererea partilor sau din oficiu, prin

rezolutie sau ordonanta de organul de urmarire penala, si prin incheiere de catre
instanta de judecata. |n actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei
trebuie sa se aprecieze obiectul acesteia, intrebarile la care urmeaza sa raspunda
expertul, termenul de efectuare si onorariul cuvenit.
|n ceea ce priveste desemnarea expertului, Codul nostru combina sistemul
expertizei oficiale, necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii. |n
cazul expertizelor ce se efectueaza la serviciile medico-legale, la laboratoarele de
expertiza criminalistica, la alte institutii specializate, organul de urmarire sau
instanta de judecata care dispune efectuarea expertizei se adreseaza institutiei
specializate corespunzatoare, iar conducerea acesteia desemneaza expertul care
va efectua expertiza, dintre expertii acelei institutii; sint cazuri cind numarul
expertilor este obligatoriu de trei (expertiza medico-legala psihiatrica). Pentru
celelalte expertize (contabile, tehnice, psihologice, de arta) expertiza este
contradictorie. Biroul local de expertize tehnice si filiala corpului de experti
contabili, la cererea organului judiciar, recomanda acestuia un numar de experti
oficiali in specialitatea necesara; organul de urmarire penala sau instanta de
judecata numeste dintre acestia expertul care va face lucrarea. Fiecare dintre parti
are dreptul de a cere numirea si a unui expert oficial recomandat de ea, care sa
participe la efectuarea expertizei. Expertiza se numeste contradictorie pentru ca
poate fi efectuata de experti desemnati si de organul judiciar, si de partile care au

DPPpg315

interese contrare, expertii acestora efectuind expertiza de pe pozitia intereselor

lor. Cind partile au cerut numirea si a unui expert din partea lor, expertiza se
efectueaza de o comisie de experti, fiecare dintre experti participind cu drepturi
egale la efectuarea expertizei. La numirea expertilor se are in vedere ca persoana
sa nu se afle in vreunul din cazurile de incompatibilitate.
Cind expertiza se efectueaza la institutiile sau laboratoarele specializate,
organul de urmarire penala sau instanta de judecata trimite acesteia actul prin
care s-a dispus efectuarea expertizei, cu toate datele necesare, precum si
materialul ce trebuie expertizat. Pentru expertiza scrisului, Codul prevede
dispozitii speciale in ceea ce priveste recoltarea scriptelor de comparatie; organul
judiciar poate ordona institutiilor si persoanelor fizice care poseda scripte de
comparatie sa le prezinte; cind este cazul, se poate dispune ca invinuitul sau
inculpatul sa prezinte o piesa scrisa cu mina sa sau sa scrie dupa dictarea ce i se
face. Scriptele de comparatie, vizate de persoana care le-a luat, se trimit la
laboratorul de expertiza criminalistica ce urmeaza a efectua expertiza scrisului.
Expertul caruia i s-a repartizat expertiza procedeaza la efectuarea operatiilor
necesare pentru lamurirea chestiunii pentru care s-a dispus expertiza, dupa care
se intocmeste raportul de expertiza. Concluziile expertizei nu apatin institutiei
specializate, ci expertului care a efectuat-o, insa expertiza se bucura de
autoritatea institutiei. |n cazul cind expertiza medico-legala psihiatrica este
obligatorie, este necesara internarea invinuitului sau inculpatului in unitatea
spitaliceasca de specialitate si efectuarea tuturor investigatiilor clinice si de
laborator care se cer (art. 43 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.
446/1966).
Cind expertiza se efectueaza de un expert oficial numit de organul judiciar,
acesta este chemat in fata sa, in prezenta partilor. Cu aceasta ocazie, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata aduce la cunostinta expertului si a
partilor obiectul expertizei si intrebarile la care trebuie sa raspunda si li se pune
in vedere ca au dreptul sa faca observatii cu privire la aceste intrebari, cerind
modificarea sau completarea lor. |n principiu, expertul numit nu poate refuza
efectuarea expertizei, astfel incit neprezentarea sa la chemarea facuta poate fi
sanctionata cu amenda judiciara (art. 198 lit. c). Daca sint motive temeinice de
refuz, expertul numit poate fi inlocuit cu un alt expert. Acceptind efectuarea
expertizei, expertul, impreuna cu expertii desemnati la recomandarea partilor,
definitiveaza, cu organul judiciar care l-a numit, intrebarile la care urmeaza sa

DPPpg316

raspunda, materialele de care trebuie sa ia cunostinta, cere sa i se dea lamuririle

necesare si poate cere ingaduinta de a obtine de la parti explicatiile de care are
nevoie. Organul de urmarire penala sau instanta de judecata ii poate pune la
dispozitie expertului numai materialele supuse expertizei sau poate sa-i prezinte
intregul dosar, daca crede de cuviinta.
La efectuarea expertizei, expertul nu poate incredinta altei persoane
efectuarea lucrarilor, nu poate divulga datele de care a luat cunostinta cu ocazia
expertizei, trebuie sa respecte termenul de depunere a raportului de expertiza. |
ncalcarea acestor obligatii atrage sanctiuni disciplinare din partea conducerii
institutiei specializate, a Corpului expertilor contabili sau a biroului local de
expertize tehnice si aplicarea unei amenzi judiciare. De asemenea, expertul
trebuie sa efectueze expertiza cu buna credinta si de o calitate corespunzatoare;
reua credinta se sanctioneaza penal (art. 260 Cod penal). |ndeplinirea obligatiilor
asumate confera expertului dreptul la o retributie (art. 190 al. 4), precum si
restituirea cheltuielilor ce a facut.
La terminarea lucrarii, expertul intocmeste un raport de expertiza scris; un
singur raport se intocmeste si atunci cind exista o comisie de experti, chiar daca
au opinii diferite. |n cazul expertizelor tehnice, raportul de expertiza trebuie sa fie
avizat de birourile locale de expertiza.
Raportul de expertiza cuprinde (art. 123):

partea introductiva in care se consemneaza imprejurarile care au

determinat efectuarea expertizei, precum si intrebarile la care urma sa se
raspunda;

partea descriptiva in care se descriu operatiile efectuate, obiectiile si

explicatiile partilor, analiza acestora in lumina celor constatate de expert;

concluziile care cuprind raspunsurile la intrebarile puse; expertul poate

ajunge la concluzii categorice fie afirmative, fie negative insa poate
formula si concluzii probabile in sensul ca nu este exclus un raspuns
afirmativ la intrebarea pusa, insa nu exista suficiente date sau temeiuri
stiintifice pentru a se afirma aceasta categoric (concluzia probabila se poate
corobora cu celelalte probe administrate, devenind astfel utila in solutionarea
cauzei); expertul mai poate face si afirmatia ca nu poate raspunde la
intrebari datorita insuficientei materialului dat spre expertizare sau
conditiilor in care a fost recoltat.

DPPpg317

Raportul de expertiza este insotit de material ilustrativ scheme, schite,

grafice, fotografii etc.
Expertul depune sau trimite raportul de expertiza organului care a dispus
efectuarea expertizei. Organul de urmarire penala poate comunica partilor
concluziile la care a ajuns expertul; in cursul judecatii partile iau cunostinta de
continutul raportului de expertiza prin consultarea dosarului.
5) Suplimentul de expertiza si efectuarea unei noi expertize

Cind organul judiciar constata, din proprie initiativa sau in urma obiectiilor
facute de parti, ca raportul de expertiza nu raspunde la toate intrebarile formulate
sau ca, existind materiale noi, este necesar ca si acestea sa fie examinate de
expert, dispune efectuare unui supliment de expertiza de catre expertul sau
comisia de experti care a efectuat expertiza. Suplimentul de expertiza se poate
efectua in doua modalitati: in scris, prin depunerea unui raport suplimentar de
expertiza, sau prin lamuriri orale date de expert. Cind suplimentul de expertiza
se dispune de organul de urmarire penala sau se efectueaza la o institutie
specializata, expertul depune un raport scris suplimentar; instanta de judecata
poate dispune ascultarea expertului in sedinta de judecata, pentru lamuriri
suplimentare, dupa procedura de ascultare a martorilor (art. 124 al. 2).
Partile nemultumite de concluziile trase de expert pot face obiectii motivate
si, ca urmare, pot cere efectuare unei noi expertize; si organul judiciar, din
proprie initiativa, poate dispune efectuarea unei noi expertize, daca are indoiala
asupra exactitatii concluziilor expertului (art. 125). Noua expertiza, avind acelasi
obiect ca si prima expertiza, se efectueaza de regula de o comisie de experti (altii
decit cei care au efectuat expertiza), desemnati in acelasi mod ca si primii
experti. |n cazul expertizelor ce se efectueaza la institutii specializate, pentru
noua expertiza se recurge la unitatea superioara (laboratorul central de expertize
criminalistice; filialele sau chiar Institutul central de cercetari medico-legale).
Noua expertiza se efectueaza in aceleasi conditii ca si expertiza si se finalizeaza
prin depunerea raportului de expertiza la organul care a dispus-o.
6) Valoarea probanta a raportului de expertiza

Concluziile expertilor sint luate in consideratie la luarea hotaririi numai in

masura in care au format convingerea organului judiciar ca sint conforme cu
adevarul, neavind o valoare prioritara fata de probele rezultate din alte mijloace
de proba. |n mod firesc organele judiciare au incredere in concluziile expertilor
oficiali, intemeiate pe o cercetare de specialitate. Exista insa posibilitatea ca,

DPPpg318

datorita slabei pregatiri profesionale a unui expert sau incorectitudinii sale,

concluziile trase de acesta sa nu corespunda adevarului. De aceea, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata, daca are indoiala asupra corectitudinii
expertului sau a caracterului stiintific al concluziilor acestuia, procedeaza la
efectuarea unei noi expertize, daca chestiunea ce trebuie lamurita necesita
cunostinte de specialitate. Noua expertiza poate ajunge la aceleasi concluzii ca si
prima expertiza; in acest caz indoiala dispare si se poate acorda incredere
concluziilor expertilor. Cind noua expertiza ajunge la concluzii diferite, chiar
contrare primei expertize, se pune problema de a sti caror concluzii trebuie sa li
se dea incredere. |n legatura cu valoarea probanta, legea nu face distinctie intre
expertiza si noua expertiza, astfel incit, in principiu, magistratul poate motivat
sa dea incredere concluziilor oricareia dintre ele, daca sint confirmate de
ansamblul probelor administrate in cauza. Este insa de preferat, cind se dau
interpretari diferite acelorasi date, sa se recurga la specialisti de inalta calificare
care sa lamureasca chestiunea supusa expertizei. |n cazul expertizelor medicolegale, care ajung la concluzii contrare, este obligatorie obtinerea avizului
comisiei superioare de control si avizare. |n raport de convingerea pe care si-a
format-o, in baza analizei critice si obiective a expertizelor efectuate, a
concluziilor specialistilor de inalta calificare la care s-a apelat, precum si in
raport de ansamblul probelor administrate in cauza, se poate da incredere noii
expertize si inlatura prima expertiza sau invers, cu obligatia de a se motiva
alegerea facuta. |n acelasi mod se rezolva si contrazicerile dintre expertiza si
constatarile tehnico-stiintifice sau medico-legale efectuate in cauza.
I.27. Administrarea probelor prin comisie rogatorie si

delegare
1) Administrarea probelor de alte organe decit cele care

efectueaza urmarirea penala sau judeca procesul

Cind un organ de urmarire penala sau o instanta de judecata nu are
posibilitatea sa efectueze un act procedural de competenta sa, se poate adresa
pentru efectuarea acestuia unui alt organ sau unei alte instante, care are aceasta
posibilitate; in acest caz, se procedeaza la efectuarea actului procedural prin
comisie rogatorie sau prin delegare. Prin comisia rogatorie se poate efectua
ascultarea unui martor, o cercetare la fata locului, ridicarea de obiecte si
inscrisuri, perchezitii sau orice alt act procedural. Nu pot forma obiectul unei

DPPpg319

comisii rogatorii sau delegari actele procesuale ale organelor judiciare (prin care
se dispune efectuarea unor probatorii) si cele prin care se exercita o functie
procesuala (cum ar fi punerea in miscare a actiunii penale, luarea masurilor
preventive etc.). Dintre actele procesuale cu caracter probatoriu nu poate face
obiect al comisiei rogatorii sau al delegarii ascultarea invinuitului sau
inculpatului, deoarece aceasta constituie si mijloc de aparare, de exercitare a
functiei procesuale de aparare.
Comisia rogatorie si delegarea se dispun, dupa caz, prin rezolutie sau prin
incheiere, in care se cuprind toate precizarile necesare pentru efectuarea in bune
conditii de catre organul rogat sau delegat a actului procesual solicitat. Daca
actul procedural consta in ascultarea unui martor, se formuleaza de catre organul
care dispune, eventual si de catre parti, intrebarile la care martorul trebuie sa
raspunda. Cind comisia rogatorie sau delegarea se efectueaza de o instanta de
judecata, la sedinta de judecata a instantei rogate partile pot fi citate, la cerere, iar
inculpatul arestat va fi reprezentat, din oficiu, de un aparator.
2) Comisia rogatorie

Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmarire penala
sau instanta de judecata, avind competenta potrivit legii, cere unui alt organ de
urmarire penala sau instante de judecata, de aceeasi categorie si de acelasi grad,
sa efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumenteaza54. Deci
prin comisie rogatorie se face o transmitere a dreptului de a efectua un act
procedural unui alt organ de urmarire penala sau unei alte instante de judecata cu
aceeasi competenta functionala, dar cu alta raza teritoriala.
3) Delegarea

Spre deosebire de comisia rogatorie, delegarea consta in transmiterea

dreptului de a efectua un act procedural unui organ ierarhic inferior, chiar daca
nu este corespunzator ca functie procesuala. Un organ de urmarire penala central
poate delega un organ de urmarire local sa efectueze o cercetare la fata locului, o
perchezitie etc. Procurorul poate delega, intr-o cauza de competenta sa, organul
de cercetare al politiei dintr-o alta localitate decit cea a sediului parchetului sa
efectueze unele acte procedurale (art. 217 al. 2); de asemenea, poate dispune ca
masura asiguratorie sa fie adusa la indeplinire de catre secretarul procuraturii
(art. 164 al. 4). Instanta de judecata poate delega procurorul sa efectueze o
54

un procuror de la un parchet de pe ling` tribunal unui alt procuror de la

un alt parchet de pe ling` un tribunal; o judec`torie unei alte judec`torii

DPPpg320

perchezitie (art. 102 al. 2). Deci la delegare se transmite dreptul de a efectua un
act procedural unui organ competent ca raza teritoriala, dar necompetent

Titlul V MIJLOACELE PROCESUALE {I PROCEDURALE

PENALE
Cap. I. Masurile procesuale
functional sa efectueze in cauza urmarirea sau judecata.
I.28. Mijloacele de constringere procesuala si felurile lor
1) Notiunea de masuri procesuale si importanta lor

|n vederea desfasurarii normale a procesului penal si a realizarii scopului sau,

se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constringere impotriva
invinuitului sau inculpatului, impotriva partii responsabile civilmente ori a altor
persoane, prin care sa fie impiedicata obstructionarea de catre acestea a urmaririi
penale si a judecatii sau sustragerea lor de la executarea pedepselor si a celorlalte
sanctiuni de drept penal sau de la repararea pagubelor cauzate prin infractiune.
Constringerea poate consta in privarea de libertate a acestor persoane, in
limitarea libertatii lor sau in limitarea altor drepturi si libertati consacrate prin
Constitutie. Astfel, privarea sau limitarea libertatii individuale a invinutului sau
inculpatului impiedica sustragerea acestuia de la urmarire si de la judecata,
precum si de la executarea pedepsei inchisorii; limitarea dreptului de a dispune
de bunurile proprii asigura executarea unor pedepse pecuniare, a confiscarii
speciale, precum si repararea de catre inculpat si partea responsabila civilmente a
pagubei cauzate prin infractiune. Libertatea individuala a partilor, a martorilor,
expertilor poate fi limitata prin aducerea silita a acestora in fata autoritatii
judecatoresti, prin scoaterea lor din sedinta de judecata in cazul cind produc
tulburari in desfasurarea acesteia.
Masurile de constringere procesuala se pot lua numai in cursul procesului
penal; inainte de inceperea urmaririi penale nu se pot lua masurile de
constringere prevazute de Codul de procedura penala in afara de aducerea silita
chiar daca s-a constatat savirsirea infractiunii si se cunoaste cine este
faptuitorul. Retinerea unei persoane cea mai urgenta masura de constringere
procesuala nu poate avea loc decit dupa inceperea urmaririi penale, cind

DPPpg321

faptuitorul devine invinuit. Prin Legea nr. 61/1991 pentru sanctionarea faptelor
de incalcare a unor norme de convituire sociala, a ordinii si linistii publice, se
ingaduie retinerea pe o durata de cel mult 24 ore si arestarea pe cel mult 5 zile a
celor care au savirsit contraventiile sanctionate de lege cu inchisoare
contraventionala; privarea de libertate in aceste cazuri nu se face in legatura cu o
infractiune, deci nu este o masura procesuala penala.
Masurile luate in cursul procesului penal au un scop procesual, de a se
asigura normala desfasurare a procesului penal, executarea pedepsei aplicate si
repararea pagubei cauzate prin infractiune. |n unele cazuri masurile procesuale au
scopul de a preveni savirsirea unor infractiuni, fie prin privarea de libertate a
invinuitului pentru care exista temerea ca ar pregati savirsirea de infractiuni, fie
prin internarea medicala sau obligarea la tratament medical, daca prezinta pericol
pentru societate.
Unele din masurile de constringere procesuala atrag atingerea unor drepturi si
libertati fundamentale ale cetatenilor (libertatea, proprietatea); potrivit Codului
de procedura penala, ele se numesc masuri procesuale. Alte masuri de
constringere aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se
asigura indeplinirea unor obligatii procesuale, cum ar fi obligatia de a se prezenta
in fata autoritatii judecatoresti sau interzicerea dreptului de a fi prezent la sedinta
de judecata; aceste masuri de constringere se numesc masuri procedurale.
|ntrucit masurile procesuale se refera la constringerea adusa unor drepturi si
libertati fundamentale ale cetateanului, garantate prin Constitutie, in partea
generala a Codului de procedura penala sint reglementate intr-un titlu distinct,
sub denumirea Masurile preventive si alte masuri procesuale. Ca urmare, in
partea generala a dreptului procesual penal se studiaza reglementarea masurilor
procesuale, ca institutie distincta.
Prin masuri procesuale se inteleg mijloacele prevazute de lege de privare sau
limitare a unor drepturi fundamentale ale cetatenilor, prin care organele judiciare
asigura desfasurarea normala a procesului penal, executarea sanctiunilor aplicate
si repararea pagubei produse prin infractiune, ori previn savirsirea de fapte
antisociale.
Constituind o privare sau limitare a unor drepturi garantate prin Constitutie,
masurile procesuale au un caracter de exceptie; de aceea, legea trebuie sa
prevada masurile procesuale ce se pot lua, precum si cazurile si conditiile in care
pot fi luate. Totodata, legea trebuie sa stabileasca durata lor maxima, sa prevada

DPPpg322

si posibilitatea revocarii lor si sa reglementeze cazurile cind acestea inceteaza de

drept. Autoritatea judiciara are facultatea de a lua sau nu masura preventiva, iar
in cazul cind a luat-o trebuie sa o motiveze, prin existenta cazului si conditiilor
care justifica luarea acestei masuri de constringere. |n cazurile prevazute de lege,
apreciate ca prezentind importanta deosebita pentru realizarea tragerii la
raspundere penala si civila a celor care au savirsit infractiuni, legea poate sa
prevada obligativitatea pentru autoritatea judecatoreasca de a lua masura
procesuala55.
2) Felurile masurilor procesuale

Luind drept criteriu valoarea sociala asupra careia se exericta constringerea,

masurile procesuale pot fi personale si reale.
Masura procesuala personala consta in limitarea sau chiar privarea de
libertate a invinuitului sau inculpatului56. Masurile procesuale se iau numai
impotriva invinuitului sau inculpatului.
Masura procesuala reala aduce limitarea dreptului invinuitului sau
inculpatului ori al partii responsabile civilmente de a dispune de bunurile sau
veniturile proprii57; astfel se impiedica sustragerea de la executarea pedepselor
pecuniare sau de la repararea pagubei.
Codul de procedura penala clasifica masurile procesuale dupa importanta lor
in procesul penal, in masuri preventive si alte masuri procesuale; printre celelalte
masuri procesuale, Codul nominalizeaza masurile de ocrotire, masurile de
siguranta, masurile asiguratorii, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei
anterioare savirsirii infractiunii.

55

de exemplu in cazul infrac]iunilor flagrante este obligatorie luarea

m`surii re]inerii [i arest`rii preventive a invinuitului, iar in cazul producerii
unor pagube propriet`]ii publice devine obligatorie luarea m`surilor
asiguratorii
56
prin obligarea invinuitului de a nu p`r`si localitatea in care locuie[te ori
de a face tratament medical se limiteaz`, in scop procesual, libertatea
individual` a acestuia; prin re]inerea [i arestarea invinuitului sau inculpatului
ori prin internarea sa intr-un institut medical de specialitate, acesta este
privat de libertate, pe o anumit` perioad` de timp, in vederea desf`[ur`rii
normale a procesului penal [i a garant`rii execut`rii pedepsei inchisorii, ori a
evit`rii unui pericol social
57
indisponibilizarea prin sechestru sau prin poprire a bunurilor sau
veniturilor invinuitului sau inculpatului ori ale p`r]ii responsabile civilmente,
restituirea bunurilor apar]inind persoanei v`t`mate, restabilirea situa]iei
anterioare s`vir[irii infrac]iunii constituie m`suri procesuale reale

DPPpg323
I.29. Masurile preventive (art. 136160 10)
1.

Notiunea si felurile masurilor preventive

1) Notiunea de masuri preventive

Potrivit art. 136, masurile preventive sint mijloacele de constringere

prevazute de lege pe care le pot lua autoritatile judiciare in vederea asigurarii
unei bune desfasurari a procesului penal ori a impiedicarii sustragerii invinuitului
sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata sau de la executarea
pedepsei. |nvinuitul sau inculpatul poate incerca, initial, sa ascunda comiterea
infractiunii, sa impiedice dovedirea vinovatiei sale etc.; el poate incerca sa se
sustraga de la urmarire si de la judecata, pentru a intirzia tragerea sa la
raspundere penala; in fine, inculpatul condamnat definitiv poate incerca sa se
sustraga de la executarea pedepsei, prin ascundere, plecare in strainatate. |
mpotriva incercarilor invinuitului sau inculpatului de a obstructiona realizarea
scopului procesual penal, toate legislatiile moderne pun la indemina autoritatilor
judiciare mijloace de constringere necesare prin care sa le poata preveni; de aici,
denumirea de masuri preventive.
Scopul de prevenire poate fi atins, in cazul unor invinuiti sau inculpati,
printr-o atingere minima adusa libertatii lor individuale58; in alte cazuri devine
necesara privarea de libertate pe o anumita perioada de timp sau chiar pe intreaga
durata a procesului. De aceea, in reglementarea masurilor preventive se
recomanda instituirea unor masuri de grad diferentiat de constringere a libertatii
individuale sau a altor drepturi si libertati, astfel incit autoritatea judiciara sa
poate alege, in raport cu fiecare cauza concreta, masura preventiva care poate
asigura scopul urmarit prin cea mai mica constringere.
|ntrucit masurile preventive aduc atingere libertatii individuale, consfintita ca
un drept fundamental al cetateanului, trebuie instituite garantiile juridice
necesare care sa impiedice orice abuz in luarea si mentinerea masurilor
preventive. Importante garantii au fost prevazute in art. 23 din Constitutie, ceea
ce le da caracter constitutional, si nu pot fi inlaturate sau restrinse printr-o lege
organica sau ordinara. Alte garantii sint inscrise in art. 5 Cod procedura penala,
in modificarea adusa prin Legea nr. 32/1990, precum si prin celelalte dispozitii
ale Codului, ridicindu-se astfel reglementarea masurilor preventive la nivelul
legislatiilor occidentale.
58

obligarea de a nu p`r`si localitatea in care locuie[te f`r` o invoire

special`, de a se prezenta periodic la poli]ie, de a depune o cau]iune etc.

DPPpg324
2) Felurile masurilor preventive

|n Codul de procedura penala din 1936 erau reglementate, ca masuri

preventive, retinerea si arestarea preventiva, ambele masuri privative de
libertate. |n mod exceptional, si numai ca urmare a liberarii provizorii a celui
arestat preventiv, se putea interzice acestuia deplasarea intr-o anumita localitate
ori parasirea localitatii in care locuia. Codul de procedura penala din 1968 a
introdus, pe linga retinere si arestare preventiva, si o masura preventiva
limitativa de drepturi, denumita obligarea de a nu parasi localitatea. |n ce
priveste arestarea preventiva, aceasta a fost reglementata sub forma arestarii
preventive a invinuitului si arestarii preventive a inculpatului.
Pentru a pune de acord reglementarea masurilor preventive cu cerintele
actelor internationale privind drepturile omului, Legea nr. 32/1990 a introdus
doua noi masuri preventive, limitative de drepturi: liberarea provizorie sub
control judiciar si liberarea provizorie pe cautiune; spre deosebire de masurile
preventive care implica o privare de libertate, ultimele doua masuri preventive
inlocuiesc privarea de libertate a inculpatului, ca masura a arestarii preventive,
cu o libertate limitata si cu caracter provizoriu, inculpatul fiind supus unor
obligatii, sub sanctiunea in cazul nerespectarii obligatiilor asumate de a
reveni la starea de privare de libertate59.
3) Natura procesuala a masurilor preventive

Constringerea realizata prin masurile preventive privative de libertate, desi se

aseamana cu constringerea realizata prin executarea pedepsei inchisorii, are
totusi o natura procesuala. Lipsirea de libertate in cazul inchisorii, ca pedeapsa,
indeplineste rolul oricarei pedepse prevenirea savirsirii de noi infractiuni
fiind obligatorie, ca urmare a hotaririi definitive de condamnare, si dureaza
perioada de timp stabilita prin hotarirea de condamnare; de aceea, privarea de
libertate in executarea pedepsei inchisorii incepe dupa epuizarea procesului
penal. Dimpotriva, privarea de libertate ca masura preventiva are un caracter
procesual, fiind luata numai in cursul procesului penal, in vederea asigurarii
bunei desfasurari a acestuia si impiedicarii inculpatului de a se sustrage de la
eventuala condamnare la inchisoare; arestarea preventiva este facultativa, fiind
dispusa numai atunci cind este necesara si are o durata determinata, care nu poate
59

Spre deosebire de reglementarea liber`rii provizorii sub control judiciar,

prev`zut` de Legea nr. 32/1990, legisla]ia francez` reglementeaz` controlul
judiciar ca o m`sur` preventiv` de sine st`t`toare, care poate fi luat` f`r` a fi
necesar`, in prealabil, arestarea preventiv` a inculpatului.

DPPpg325

depasi momentul finalizarii procesului penal60. Privarea de libertate apare, deci,

ca o masura de exceptie de la regula aflarii inculpatului in stare de libertate.
Daca masura preventiva este de natura procesuala, ea consta totusi in privare
de libertate, constringere echivalenta cu executarea pedepsei inchisorii; ca
urmare, masura preventiva se executa in penitenciare sau in arestul politiei, de
regula in conditii asemanatoare cu cele ale executarii inchisorii. Tratamentul
asemanator a determinat adoptarea dispozitiilor potrivit carora timpul retinerii si
arestarii preventive se scade din durata pedepsei inchisorii pronuntate de instanta
(art. 88 Cod penal), iar cel nevinovat care a fost supus pe nedrept unei masuri
preventive are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, ca si cel care,
nevinovat fiind, a executat pedeapsa inchisorii (art. 504).
Cu privire la cea mai grava masura preventiva arestarea care poate dura
pina la finalizarea procesului penal printr-o hotarire definitiva, s-au formulat
numeroase obiectii, dintre care cele mai multe intemeiate pe prezumtia de
nevinovatie: persoana invinuita se considera nevinovata pina la pronuntarea unei
hotariri definitive de condamnare, or arestarea preventiva se ia in temeiul unei
convingeri de vinovatie, care este contrara prezumtiei de nevinovatie; instanta de
judecata, cind judeca un inculpat aresatat preventiv, este dispusa sa-l considere
vinovat, ceea ce poate conduce la grave erori judiciare. Aceasta critica poate fi
combatuta prin invocarea caracterului procesual al arestarii preventive, luarea
sau mentinerea ei neexprimind convingerea de vinovatie, ci recurgerea la o
masura care sa asigure normala desfasurare a procesului si asigurarea executarii
unei eventuale condamnari. Critica a fost insa de natura sa atraga modificari
insemnate in reglementarea masurilor preventive, fiind adoptate unele masuri
care sa nu atraga privarea de libertate, ci impunerea unor obligatii61.
Pentru a contracara ideea ca arestarea preventiva estompeaza prezumtia de
nevinovatie, legea noastra de procedura instituie drepturi procesuale pentru
inculpatul arestat preventiv pe care nu le are inculpatul aflat in stare de libertate:

ascultarea sa are loc numai in prezenta unui aparator ales sau numit din oficiu
(art. 172 al. 2);

i se comunica o copie dupa actul de sesizare a instantei spre a lua cunostinta

de faptele pentru care este trimis in judecata (art. 313);
60

in cazul procedurii urgente pentru infrac]iunile flagrante, arestarea este

ins` obligatorie
61
controlul judiciar instituit in Fran]a in 1970; liberarea provizorie sub
control judiciar ori pe cau]iune, introdus` in Romnia in 1990

DPPpg326

nu poate fi judecat in lipsa (art. 314, 375, 38511);

este obligatorie asistenta juridica in cursul urmaririi penale si al judecatii (art.

171).
Potrivit art. 40 din Legea nr. 23/1969 pentru executarea pedepselor,

inculpatul arestat preventiv are dreptul sa trimita scrisori, inclusiv organului care
efectueaza urmarirea penala, procurorului ierarhic superior, altor autoritati,
plingindu-se impotriva oricarei masuri sau activitati procesuale ilegale.
Inculpatul detinut preventiv nu poarta uniforma celor condamnati definitiv la
pedeapsa inchisorii.
2.

Procedura de luare a masurilor preventive

1) Conditiile cerute de lege pentru luarea masurilor preventive

Pentru a putea fi luata o masura preventiva impotriva invinuitului sau

inculpatului, legea cere indeplinirea urmatoarelor conditii:
a)

Infractiunea pentru care se desfasoara procesul penal sa

fie pedepsita de lege cu inchisoarea

Se indeplineste aceasta conditie si atunci cind pedeapsa prevazuta de lege

este alternativa inchisoare sau amenda. Nu este insa indeplinita conditia atunci
cind, dupa ce s-a pronuntat o condamnare la amenda, la rejudecarea cauzei dupa
apelul sau recursul inculpatului nu se mai poate pronunta pedeapsa inchisorii ca
urmare a regulii neagravarii situatiei partii in propriul sau apel sau recurs (art.
372, 3858).
b)

Exista probe sau indicii temeinice ca invinuitul sau

inculpatul a savirsit o fapta prevazuta de legea penala
(art. 143)

Termenul de proba este explicat prin dispozitiile art. 63 si 64, in sensul

unui element de fapt care provine dintr-unul din mijloacele de proba prevazute
de lege. Pentru indicii temeinice se da urmatoare explicatie in art. 143 al. 3:
atunci cind din date existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de
care se efectueaza urmarirea penala a savirsit fapta; deci elementele de fapt
provin din alte mijloace de informare decit din mijloacele legale de proba (o
plingere, un denunt, suprinderea in apropierea locului faptei etc.). Astfel de
indicii temeinice pot justifica luarea masurii preventive a retinerii, care este de
natura urgenta si dureaza numai 24 de ore, pentru a se putea stringe primele
probe; este firesc insa ca arestarea preventiva sa nu se sprijine numai pe indicii
temeinice, ci pe probe, efectuate potrivit legii.

DPPpg327

c)

Exista unul din cazurile prevazute in art. 148

Aceste opt cazuri (ah) pot fi grupate in urmatoarele situatii mai

semnificative:

invinuitul sau inculpatul nu poate fi identificat (lit. a), a fugit sau s-a ascuns
in scopul de a se sustrage de la urmarire, judecata ori de la executarea
pedepsei sau a facut pregatiri de aceasta natura (lit. c);

infractiunea este flagranta (lit. b);

invinuitul sau inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin

influentarea martorilor si expertilor, distrugerea mijloacelor materiale de
proba ori prin alte asemenea actiuni (lit. d);

fapta si faptuitorul prezinta un grad sporit de pericol social, existind

circumstante agravante (lit. g), este recidivist (lit. f), a comis sau este gata sa
comita o noua infractiune (lit. e);

lasarea in libertate a invinuitului sau inculpatului ar prezenta un pericol

pentru ordinea publica, indignarea publica neputind fi satisfacuta altfel (lit.
h).
Aceste cazuri, comune pentru luarea masurii retinerii si arestarii preventive,

se diferentiaza insa in raport de masura care urmeaza a fi luata:

daca trebuie luata masura retinerii este suficient sa existe una din
imprejurarile aratate, oricare ar fi limitele de pedeapsa cu inchisoarea
prevazute de lege pentru fapta savirsita;

daca urmeaza a se lua masura arestarii preventive a invinuitului sau

inculpatului, este indispensabila cumularea cu o noua conditie, prevazuta in
art. 148, privind gravitatea pedepsei prevazute de lege, pentru unele cazuri
fiind stabilit un maxim de pedeapsa a inchisorii mai mare de un an, iar pentru
ultimul caz mai mare de 2 ani62.
2) Procedura de luare a masurilor preventive

Potrivit dispozitiilor art. 136, retinerea cade in atributiile organului de

cercetare penala; procurorul, avind dreptul sa efectueze orice act de competenta
organului de cercetare penala, in mod firesc poate lua si personal aceasta masura.
Celelalte masuri preventive obligarea de a nu parasi localitatea, arestarea
preventiva a invinuitului sau a inculpatului, liberarea provizorie sub control

62

limita de pedeaps` de un an [i 2 ani poate fi apreciat` ca prea redus`,

arestarea preventiv` fiind justificat` doar in cazul faptelor grave, pentru care
maximul pedepsei inchisorii este mult mai ridicat

DPPpg328

judiciar si cea pe cautiune nu pot fi luate decit de procuror si de instanta de

judecata.
|ntrucit prin luarea unei masuri preventive se instituie un raport procesual
adiacent, este competent sa ia masura preventiva numai organul judiciar in fata
caruia se afla raportul procesual principal, si anume: in faza de urmarire penala
retinerea se dispune de organul de cercetare penala, iar celelalte masuri
preventive de catre procurorul care efectueaza urmarirea penala sau care o
supravegheaza; in faza de judecata masura preventiva este luata de instanta
sesizata cu judecarea cauzei.
Luarea masurii preventive fiind facultativa, determinata de la caz la caz de
imprejurarile concrete ale cauzei, de persoana faptuitorului, se lasa procurorului
si instantei de judecata mai intii optiunea de a lua sau nu o masura preventiva si,
apoi, in cazul cind aceasta este necesara, facultatea de a alege masura preventiva
care corespunde cel mai bine scopului urmarit. Uneori este suficienta numai
obligarea invinuitului sau inculpatului de a nu parasi localitatea unde locuieste,
iar alteori este necesara retinerea, arestarea invinuitului si apoi arestarea
inculpatului. |n legatura cu aceasta alegere a masurii celei mai potrivite, se
prevad in art. 136 al.ult. si criteriile ce trebuie avute in vedere: scopul acesteia,
gradul de pericol social al infractiunii, sanatatea, virsta, antecedentele si alte
situatii privind persoana fata de care se ia masura; deci pentru aceeasi infractiune
se va putea lua numai masura obligarii de a nu parasi localitatea, daca faptuitorul
este in virsta, infractor primar, bolnav, in timp ce pentru un infractor cu
antecedente penale, periculos pentru ordinea publica, masura potrivita poate fi
arestarea preventiva.
Masura preventiva este luata de organul de cercetare penala si de procuror
prin ordonanta motivata, iar de instanta de judecata prin hotarire (incheiere,
sentinta, decizie). Actul procedural prin care s-a dispus masura preventiva
trebuie sa cuprinda fapta care face obiectul invinuirii, textul de lege in care
aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savirsita si
temeiurile concrete care au determinat laurea masurii preventive (art. 137). |n
cazul arestarii preventive se emite si un mandat de arestare preventiva.

DPPpg329
3.

|nlocuirea, revocarea si incetarea de drept a masurilor

preventive

1) |nlocuirea si revocarea masurilor preventive

|n cazul in care temeiul pentru care s-a luat masura preventiva s-a schimbat,
masura poate fi inlocuita cu alta, fie mai usoara, fie mai grava63.
Revocarea masurii preventive se dispune atunci cind nu mai exista nici un
temei care sa justifice mentinerea ei; revocarea se dispune la cererea invinuitului
sau inculpatului sau din oficiu. Inexistenta vreunui temei care sa mai justifice
mentinerea masurii preventive este apreciata de organul in fata caruia se afla
cauza, tinindu-se seama de disparitia temeiului pentru care a fost luata si lipsa
oricarui alt temei prevazut in art. 148. Ca urmare, chiar daca masura preventiva a
fost luata de procuror, atunci cind cauza a ajuns in fata instantei de judecata,
aceasta este singura autoritate care poate dispune revocarea masurii. Pentru a
intari garantiile libertatii individuale, in art. 23 al. 6 din Constitutie se prevede ca
eliberarea celui retinut sau arestat este obligatorie daca motivele pentru care au
fost luate aceste masuri au disparut.
|n cazul cind se dispune inlocuirea masurii preventive, invinuitul sau
inculpatul ramine supus unei constringeri prevazute de noua masura preventiva;
cind s-a dispus revocarea masurii preventive, invinuitul sau inculpatul este repus
in starea de drept initiala, fara a fi supus vreunei constringeri decurgind din
masuri preventive.
O situatie speciala o prezinta noile masuri preventive instituite, deoarece
liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune este o masura preventiva
care inlocuieste arestarea preventiva, redindu-se inculpatului starea de libertate
sub anumite conditii; in acest caz este vorba de o inlocuire a unei masuri
preventive cu alta; in cazul in care, insa, inculpatul nu-si indeplineste obligatiile
asumate prin noua masura preventiva, aceasta este revocata, dar nu se revine la
starea de libertate deplina, ci dimpotriva, se revine la masura arestarii preventive.

63

Dac` m`sura arest`rii inculpatului a fost luat` pe motivul c` acesta a

incercat s` influen]eze martorii [i s` se sustrag` de la urm`rire, dup`
stringerea probelor [i terminarea cercet`rii, nemaiexistind temeiul care s`
justifice privarea sa de libertate in cursul judec`]ii, ci numai acela de a
asigura prezentarea sa la [edin]a de judecat`, se poate inlocui arestarea
preventiv` cu obligarea de a nu p`r`si localitatea. Dac` m`sura oblig`rii de a
nu p`r`si localitatea a avut ca temei garantarea prezen]ei inculpatului la
judecat`, iar in timpul judec`]ii, prin inc`lcarea obliga]iei luate, inculpatul
provoac` gtemerea c` va incerca s` se sustrag` de la executarea pedepsei,
se poate lua impotriva sa m`sura arest`rii preventive.

DPPpg330

Deci, in acest caz, nu este o revocare propriu-zisa a masurii preventive, ci primul

act pentru inlocuirea liberarii provizorii cu masura arestarii preventive.
2) |ncetarea de drept a masurilor preventive

Spre deosebire de revocare, care implica o apreciere privind inexistenta

vreunui temei pentru mentinerea masurii preventive, incetarea de drept a masurii
preventive constituie un obstacol legal in mentinerea ei, autoritatea in fata careia
se afla cauza fiind obligata sub raspundere disciplinara si chiar penala (art. 266
Cod penal) sa puna in libertate pe cel retinut sau arestat preventiv ori sa ridice
de indata obligatia de a nu parasi localitatea sau alte obligatii impuse de controlul
judiciar.
Cazurile in care inceteaza de drept masura preventiva sint determinate de
intervenirea, in cursul procesului, a unor obstacole in mentinerea masurii sau in
desfasurarea procesului si in solutionarea cauzei. Aceste cazuri sint diferite dupa
faza procesuala in care intervin.

|n faza de urmarire penala, masura preventiva luata inceteaza de drept:

la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de procuror

cu privire la durata masurii preventive luate64;

in cazul in care durata arestarii preventive a atins jumatatea

maximului pedepsei inchisorii prevazute de lege pentru infractiunea

pentru care este urmarit inculpatul;

in cazul in care s-a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea

urmaririi, deoarece nu mai poate interveni condamnarea inculpatului.

|n faza de judecata, incetarea de drept a masurii preventive intervine (art.

350):

in cazul cind, inainte de pronuntarea unei hotariri de condamnare

la prima instanta, durata arestarii preventive a atins jumatatea pedepsei

prevazute de lege pentru infractiunea care formeaza obiectul invinuirii;

in caz de achitare sau de incetare a procesului penal;

in caz de condamnare la pedeapsa inchisorii pe o durata egala cu

durata retinerii si arestarii preventive; de condamnare la pedeapsa

inchisorii cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei (art. 81 Cod
penal), cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere (art. 861 Cod

64

de exemplu, la expirarea celor 24 de ore prev`zute de lege, re]inerea

invinuitului inceteaz` de drept dac` nu s-a luat impotriva sa m`sura arest`rii
preventive ca invinuit sau ca inculpat

DPPpg331

penal), cu executarea pedepsei la locul de munca (art. 867 Cod penal) ori
cu aplicarea in intregime a gratierii;

in caz de condamnare la amenda.

Imediat ce a intervenit cazul de incetare de drept a masurii preventive,

autoritatea judiciara in fata careia se afla cauza dispune de indata punerea in
libertate a celui retinut sau arestat preventiv ori inlaturarea obligatiilor ce i s-au
impus in cazul celorlalte masuri preventive, comunicindu-se despre aceasta
organelor competente.
4.

Garantiile privind legalitatea masurilor preventive

1) Garantiile instituite in cursul urmaririi penale

|n baza dispozitiei cuprinse in art. 23 al. 4 din Constitutie, celui retinut sau
arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele
retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea in cel mai scurt timp, in prezenta unui
avocat ales sau numit din oficiu. |n acest mod, invinuitul sau inculpatul afla de ce
a fost privat de libertate, constata legalitatea sau ilegalitatea masurii preventive
luate impotriva sa si o poate ataca in fata autoritatii competente.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala, invinuitul sau inculpatul
care fusese supus unei masuri preventive avea dreptul sa se plinga procurorului
ierarhic superior celui care a luat masura preventiva, cu solicitarea de a se
verifica legalitatea luarii acestei masuri. Considerindu-se ca o asemenea
reglementare nu este satisfacatoare, deoarece restringerea adusa libertatii
individuale trebuie sa fie controlata de instantele de judecata, compuse din
judecatori independenti si supusi numai legii, prin Legea nr. 32/1990 s-a inscris
o garantie importanta, recunoscindu-se celui fata de care s-a luat o masura
preventiva dreptul de a se plinge la instanta careia i-ar reveni competenta sa
judece cauza in fond. Aceasta garantie a fost consacrata si in art. 23 al. 4 din
Constitutie, ceea ce i-a dat un caracter de dispozitie ce nu poate fi inlaturata decit
printr-o lege constitutionala.
Dispozitia anterioara, prin care invinuitul sau inculpatul se putea plinge
procurorului ierarhic superior impotriva masurii preventive considerata nelegala,
nu a fost abrogata in mod expres, astfel ca s-a pus problema daca au ramas in
vigoare atit plingerea la procuror, cit si plingerea la instanta de judecata. Fara
indoiala ca plingerea la instanta de judecata ramine cea mai puternica si eficienta
garantie cu privire la controlul legalitatii luarii masurii preventive; aceasta nu
impiedica, insa, ca invinuitul sau inculpatul sa foloseasca plingerea la procurroul

DPPpg332

ierarhic superior cale deschisa impotriva oricaror masuri si acte de urmarire

penala efectuate cu incalcarea legii reglementata in art. 275, fara ca prin
recurgerea la o asemenea plingere sa piarda si dreptul de a se plinge si instantei
de judecata.
Pentru a fi solutionata imediat, plingerea facuta la instanta de judecata trebuie
sa ajunga la aceasta in termen de 24 de ore, fixindu-se un termen imediat de
solutionare. La termenul fixat, invinuitul sau inculpatul arestat este adus in fata
instantei si va fi asistat de un aparator ales sau numit din oficiu. Instanta de
judecata, cu participarea procurorului, se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere,
asupra legalitatii masurii, dupa ascultarea invinuitului sau inculpatului, dispunind
mentinerea masurii preventive, daca a fost legal luata, sau, in caz contrar,
revocarea ei. Potrivit art. 1401, incheierea pronuntata de instanta de judecata este
supusa recursului, in termen de 3 zile.
O alta garantie importanta referitoare la legalitatea masurii preventive este
dispozitia potrivit careia persoana arestata are dreptul sa ceara punerea in
libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, procurorul fiind obligat
sa se pronunte asupra acestei cereri; corespunzator acestui drept exista, pentru
procuror, obligatia de a dispune eliberarea celui retinut sau arestat daca motivele
acestor masuri au disparut (art. 23 al. 6 din Constitutie).
2) Garantiile prevazute pentru faza de judecata

|ncheierea data de prima instanta prin care se dispune luarea, inlocuirea,

revocarea sau incetarea de drept a masurii preventive poate fi atacata cu recurs
de catre procuror sau inculpat (art. 141). Spre deosebire de Codul anterior,
actuala reglementare supune incheierea privind masurile preventive unei cai de
atac, ceea ce permite instantei de recurs sa verifice legalitatea si temeinicia unei
asemenea incheieri. |n interpretarea data in practica judiciara, incheierea de
mentinere a masurii preventive deci de respingere a cererii de revocare a
masurii preventive nu este supusa recursului; se sustrage astfel controlului
instantei de recurs incheierea data in acest sens, ceea ce inlatura controlul
indeplinirii obligatiei de punere in libertate atunci cind nu mai exista motive
pentru justificarea masurii preventive65.
Pentru a nu intirzia desfasurarea normala a procesului penal, termenul de
recurs impotriva incheierii prin care s-a luat, inlocuit, revocat sau s-a incetat de
65

G. Theodoru: orice incheiere dat` cu privire la libertatea individual` a

inculpatului trebuie s` fie supus` unei c`i de atac, garan]ie fireasc` a uneia
din libert`]ile fundamentale ale cet`]eanului

DPPpg333

drept masura preventiva este de 3 zile; de asemenea, pentru a nu impiedica

exercitarea constringerii procesuale, se prevede ca recursul inculpatului nu
suspenda aplicarea masurii, dar recursul procurorului suspenda punerea in
libertate a inculpatului.
Cind se dispune arestarea preventiva a invinuitului sau inculpatului,
procurorul sau instanta de judecata are obligatia sa ia masura de ocrotire a
incunostintarii, in termen de 24 de ore, a unui membru din familia acestuia ori
alta persoana pe care o desemneaza invinuitul sau inculpatul, consemnindu-se
aceasta intr-un proces-verbal.
5.

Reglementarea masurilor preventive

1) Retinerea (art. 143144)

Retinerea este o masura privativa de libertate pe o durata de cel mult 24 de

ore, care se ia, de regula, la inceputul urmaririi penale, cind identitatea sau
domiciliul invinuitului nu sint cunoscute ori cind acesta a incercat sa fuga, sa se
ascunda sau sa distruga urmele infractiunii.
Retinerea nu poate fi dispusa decit in faza de urmarire penala, dupa inceperea
ei, daca sint indeplinite conditiile prevazute de lege:

pentru fapta savirsita legea prevede pedeapsa inchisorii;

exista unul din cazurile prevazute in art 148, oricare ar fi limitele pedepsei
legale pentru fapta savirsita;

sint probe sau indicii temeinice ca invinuitul a savirsit fapta de care este
invinuit.
Retinerea se dispune de organul de cercetare penala prin ordonanta, in care,

pe linga mentiunile generale ce se cer in cazul luarii masurii de preventie, trebuie

sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a inceput. Pe baza ordonantei de
retinere, invinuitul este lipsit de libertate in locul de retinere al organului de
politie, la dispozitia organului de urmarire penala.
Retinerea dureaza 24 de ore, calculate potrivit art. 188, ora la care incepe si la
care se sfirseste termenul intrind in durata retinerii.
|n cazul in care organul de cercetare penala considera necesara prelungirea
duratei privarii de libertate a invinuitului peste cele 24 de ore ale retinerii,
inainteaza procurorului, inlauntrul termenului de 24 de ore, un referat motivat
pentru luarea masurii arestarii preventive. Daca procurorul nu este de acord cu
luarea masurii preventive a arestarii invinuitului sau daca organul de cercetare
penala a considerat ca retinerea trebuie sa inceteze, emite o ordonanta de punere

DPPpg334

in libertate in care, pentru verificarea respectarii legii, trebuie mentionata ziua si

ora la care retinerea a incetat.
2) Obligarea de a nu parasi localitatea (art. 145)

Aceasta masura preventiva neprivativa de libertate, aplicata destul de rar in

practica judiciara, consta in indatorirea impusa invinuitului sau inculpatului de a
nu parasi localitatea in care locuieste fara incuviintarea autoritatii care a dispus
masura. Prin aceasta masura se asigura prezenta invinuitului sau inculpatului la
orice chemare care i s-ar face. Riscul incalcarii obligatiei impuse consta in
facultatea acordata organului judiciar de a proceda la inlocuirea acestei masuri cu
arestarea invinuitului sau inculpatului.
Pentru luarea masurii obligatorii de a nu parasi localitatea se cere indeplinirea
primelor doua conditii pentru luarea oricarei masuri preventive savirsirea unei
fapte penale sanctionate cu inchisoarea si existenta unor probe sau indicii
temeinice ca invinuitul sau inculpatul a savirsit fapta care face obiectul urmaririi
penale.
|n cursul urmaririi penale obligarea de a nu parasi localitatea se ia de catre
procuror, prin ordonanta motivata, pe cel mult 30 de zile; impotriva ordonantei se
poate face plingere la instanta de judecata competenta sa judece cauza (art. 1401).
|n cursul judecatii, instanta de judecata poate lua aceasta masura, prin incheiere
motivata, pe tot timpul cit dureaza judecata; incheierea poate fi atacata cu recurs.
O obligatie similara se prevede si in cazul masurii liberarii provizorii sub
control judiciar (art. 1602 lit. a); spre deosebire de obligarea de a nu parasi
localitatea, care constituie o masura preventiva ce se ia initial de organul judiciar,
aceeasi obligatie, in cadrul liberarii provizorii sub control judiciar, se poate lua
numai dupa ce, initial, s-a luat masura arestarii preventive a inculpatului, dupa
care s-a apreciat ca privarea de libertate poate fi inlocuita cu o libertate
provizorie sub anumite obligatii.
3) Arestarea preventiva a invinuitului (art. 146147)

Cind privarea de libertate a invinuitului trebuie mentinuta peste durata celor

24 de ore a retinerii, dar fara a depasi 5 zile, procurorul poate dispune, din oficiu
sau la cererea organului de cercetare penala, prin ordonanta motivata, arestarea
preventiva a invinuitului. Aceasta masura preventiva poate fi luata daca, in afara
de cele doua conditii examinate anterior, exista si vreunul din cazurile prevazute
in art. 148.

DPPpg335

|n ordonanta procurorului trebuie sa se specifice temeiurile care justifica

luarea masurii si durata masurii, care nu poate depasi 5 zile. Dupa intocmirea
ordonantei, procurorul emite un mandat de arestare a invinuitului, care trebuie
sa cuprinda mentiunile prevazute in art. 151. Executarea mandatului de arestare
preventiva a invinuitului se realizeaza prin privarea de libertate a acestuia si
detinerea intr-un loc de detinere, la dispozitia organului care efectueaza
urmarirea penala.
La expirarea celor 5 zile, daca invinuitul nu a fost pus sub inculpare si nu a
fost luata masura arestarii ca inculpat, este de drept pus in libertate si se emite, in
acest sens, o ordonanta de punere in libertate.
|n cursul judecatii, o persoana poate deveni invinuit cind instanta dispune
extinderea procesului penal impotriva sa (art. 299); daca instanta sesizeaza
procurorul cu privire la aceasta persoana, ca masura preventiva poate dispune,
prin incheiere motivata, arestarea preventiva a invinuitului (art. 338), in scopul
ca aceasta sa nu se sustraga de la prezentarea in fata procurorului. Conditiile de
arestare preventiva a invinuitului sint aceleasi ca si in cursul urmaririi penale.
Pe baza incheierii instantei de judecata, presedintele completului de judecata
emite mandatul de arestare preventiva a invinuitului, il retine pe acesta si-l
trimite procurorului impreuna cu procesul-verbal de constatare a infractiunii de
audienta, cu incheierea de extindere a procesului penal si cu mandatul de arestare
preventiva. Durata arestarii preventive a invinuitului luata de instanta de judecata
nu poate depasi 5 zile. La expirarea acestui termen trebuie emisa ordonanta de
punere in libertate, cu exceptia cazului in care invinuitul a fost pus sub inculpare
si s-a dispus arestarea acestuia ca inculpat.
4) Arestarea preventiva a inculpatului (art. 148160)

Dupa punerea in miscare a actiunii penale se poate lua masura arestarii

preventive a inculpatului, o masura mai grava, caci privarea de libertate poate
dura pina la pronuntarea unei hotariri definitive. De aceea, pentru luarea acestei
masuri preventive, legea cere indeplinirea a inca doua conditii:

sa fie pusa in miscare actiunea penala, deci sa existe inculpat in cauza;

inculpatul sa fi fost ascultat de catre procuror sau de instanta de judecata

inainte de a dispune masura preventiva, ca o garantie ca explicatiile date de
inculpat ar putea impiedica luarea acestei masuri (in sensul nulitatii
mandatului de arestare). Cu toate acestea, atunci cind inculpatul se afla in
strainatate, este disparut sau se sustrage de la urmarire sau de la judecata,

DPPpg336

masura arestarii inculpatului poate fi luata si fara ascultarea sa, nerealizata

din culpa sa procesuala.
Arestarea preventiva a inculpatului se dispune de procuror prin ordonanta
motivata, iar de instanta de judecata prin incheiere. Cind procurorul dispune
punerea in miscare a actiunii penale prin rechizitoriu, arestarea preventiva a
inculpatului se poate dispune tot prin rechizitoriu, cu indeplinirea in prealabil a
obligatiei de ascultare a acestuia. Daca arestarea preventiva a inculpatului apare
necesara in urma extinderii procesului penal si asupra altei persoane in cursul
judecatii in prima instanta, este necesara declaratia procurorului ca pune in
miscare actiunea penala, apoi ascultarea inculpatului asupra faptelor pentru care
s-a extins procesul penal si abia apoi se poate dispune arestarea preventiva a
inculpatului.
Mandatul de arestare este individual; daca prin aceeasi ordonanta sau
incheiere se poate dispune arestarea mai multor inculpati, pentru fiecare trebuie
insa sa se emita cite un mandat de arestare, deoarece acesta este actul de
procedura in temeiul caruia locul de detinere preventiva primeste si il detine pe
cel arestat.
Mandatul de arestare preventiva se executa imediat daca inculpatul se afla in
fata procurorului sau in fata instantei de judecata; daca arestarea preventiva s-a
dispus in lipsa inculpatului, mandatul de arestare se executa de politie. |n cazul in
care persoana arestata pe baza mandatului de arestare face obiectii cu privire la
identitatea sa cu persoana la care se refera mandatul de arestare, procurorul
locului unde a fost gasit inculpatul va rezolva obiectiile, dispunind fie mentinerea
arestarii, fie liberarea celui arestat gresit. Orice alte obiectii se rezolva de organul
care a emis mandatul de arestare preventiva sau in fata caruia se afla cauza. Daca
persoana prevazuta in mandat nu a fost gasita de politie, se incheie un procesverbal si este data in urmarire generala.
Potrivit art. 149 al. 1, durata arestarii preventive a inculpatului dispusa de
catre procuror in cursul urmaririi penale nu poate depasi o luna, afara de cazul
cind a fost prelungita potrivit legii. |n art. 23 din Constitutie s-a prevazut ca
mandatul de arestare emis de magistrat are o durata de cel mult 30 de zile,
asigurindu-se astfel o aceeasi durata pentru toti inculpatii arestati preventiv66.
Dispozitia constitutionala avind aplicabilitate imediata, s-a considerat modificata
dispozitia art. 149 al. 1, in sensul ca durata arestarii preventive a inculpatului este
66

luna are o durat` variabil` (2831 zile)

DPPpg337

de cel mult 30 de zile, procurorul avind dreptul sa fixeze si o durata mai mica. |
ntrucit textul constitutional prevede o durata limita a arestarii preventive de cel
mult 30 de zile, fara a specifica daca se refera la arestarea invinuitului sau
inculpatului, exista opinia intemeiata ca in cele 30 de zile ale arestarii
inculpatului trebuie incluse si cele 5 zile cit a fost arestat ca invinuit67.
Termenul de arestare preventiva incepe sa curga de la data emiterii
mandatului, daca privarea de libertate se continua sau se poate executa imediat,
iar atunci cind mandatul a fost emis in lipsa inculpatului, termenul curge de la
data prezentarii sau aducerii acestuia la magistratul care l-a emis, acesta fiind
obligat, inainte de a dispune arestarea, sa-l asculte pe inculpat. La calcularea
termenului de 30 de zile se socoteste in durata acesteia atit ziua de la care curge,
cit si ziua la care se sfirseste termenul (art. 188). |n cazul cind o cauza trece de la
un organ de urmarire penala la altul, mandatul de arestare preventiva emis
ramine valabil pina la expirarea lui, daca nu a fost prelungita arestarea potrivit
legii.
Arestarea preventiva a inculpatului dispusa de instanta in cursul judecatii
dureaza (art. 149 al.ult.) pina la solutionarea definitiva a cauzei, afara de cazul
cind instanta dispune revocarea ei. Aceeasi durata s-a acceptat in practica si in
cazul mandatului de arestare preventiva a inculpatului emis de procuror, cind
acesta sesizeaza prin rechizitoriu instanta de judecata, daca sesizarea s-a facut
inlauntrul termenului de valabilitate a mandatului, cu argumentul ca la primul
termen instanta este obligata sa verifice legalitatea masurii preventive si, daca nu
a revocat-o, inseamna ca se confirma masura preventiva pe durata judecatii.
Curtea Constitutionala68 a statuat ca dispozitiile art. 149 al.ult., prin care se
prevede durata arestarii preventive dispuse de instanta pina la pronuntarea unei
hotariri definitive sint neconstitutionale in masura in care se interpreteaza in
sensul ca durata arestarii dispusa de instanta in cursul judecatii poate depasi 30
de zile fara a fi necesara prelungirea ei in conditiile art. 23 din Constitutie. Deci
si mandatul de arestare emis de instanta in cursul judecatii are valabilitate de cel
mult 30 de zile, urmind a fi prelungit in momentul expirarii termenului de
valabilitate. Curtea Constitutionala considera ca privarea de libertate este un act
grav, iar garantiile prevazute de Constitutie privind inviolabilitatea persoanei au
67

dac` invinuitul a fost arestat in prealabil pe o durat` de 5 zile, durata

arest`rii sale ca inculpat nu poate dep`[i 25 de zile, pentru ca s` fie
indeplinit` cerin]a ca arestarea s` nu dep`[easc` 30 de zile
68
Deciziile nr. 60/1994 [i 20/1995

DPPpg338

un caracter general, fara a se face distinctie in functie de fazele procesuale in

care se afla procesul, astfel incit, daca arestarea se dispune de instanta, mandatul
nu poate avea o alta durata decit cea prevazuta de Constitutie cel mult 30 de
zile. Instanta poate insa prelungi durata mandatului, potrivit legii. Decizia Curtii
Constitutionale urmeaza sa se aplice si in cazul cind arestarea s-a dispus de
procuror, iar instanta a fost sesizata inlauntrul termenului de 30 de zile de
valabilitate a mandatului de arestare. |n literatura de specialitate s-au exprimat
pareri diferite, unii sustinind punctul de vedere al Curtii Constitutionale, iar altii
nefiind de acord cu ei.
Prelungirea duratei arestarii preventive a inculpatului se poate dispune in
caz de necesitate si numai motivat. Prin necesitatea prelungirii se intelege ca
temeiurile pentru care a fost dispusa arestarea preventiva nu au disparut si ca se
impune in continuare privarea de libertate a inculpatului; de asemenea, chiar
daca au disparut temeiurile initiale pentru care s-a dispus arestarea preventiva,
prelungirea poate fi dispusa daca au aparut alte temeiuri prevazute de lege care
justifica mentinerea in stare de privare de libertate a inculpatului. Motivarea
solutiei de prelungire a duratei arestarii preventive constituie o garantie pentru
inculpat, dar si pentru societate, deoarece atit procurorul care solicita
prelungirea, cit si instanta care o acorda, trebuie sa arate temeiurile concrete care
au determinat solutia luata; aceste temeiuri sint supuse verificarii instantei de
recurs; ca atare, trebuie sa se refere la imprejurari concrete legate de cauza, si nu
la cazuri generale in care se poate dispune.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala, prelungirea duratei
arestarii preventive a inculpatului se acorda de catre procurorul sef al unitatii de
procuratura sau de catre procurorul ierarhic superior, de cel mult 3 ori si de
fiecare data pe cel mult o luna, orice alta prelungire unrmind a fi data de catre
instanta de judecata; prin modificarea intervenita prin Legea nr. 32/1990 s-a
restrins dreptul procurorului de a prelungi durata arestarii preventive a
inculpatului la o singura data pe cel mult o luna. Pe linia instituirii unor garantii
mai puternice pentru libertatea individuala, in art. 23 din Constitutie s-a prevazut
ca prelungirea arestarii preventive a inculpatului se aproba numai de instanta de
judecata, iar modificarea art. 155 prin Legea nr. 45/1993 a reglementat in mod
amanuntit procedura de prelungire desfasurata in fata instantei. Astfel,
propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive se face de procurorul care
supravegheaza cercetarea penala sau o efectueaza si se confirma de catre prim-

DPPpg339

procurorul parchetului sau, in anumite cazuri, de catre procurorul sef de sectie

din Parchetul General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii
preventive. Acesta, daca socoteste ca propunerea este intemeiata, sesizeaza
instanta competenta cu cel putin 5 zile inainte de expirarea termenului. Sesizarea
instantei se face intotdeauna de procurorul de la parchetul corespunzator instantei
competente sa judece cauza in prima instanta, care poate adauga si alte temeiuri
decit cele cuprinse in propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive.
Propunerea se analizeaza de catre un complet de judecata prezidat de catre
presedintele instantei judecatoresti sau de un judecator desemnat de acesta,
participarea procurorului fiind obligatorie. Inculpatul este adus in fata instantei si
este asistat de aparator; acesta are dreptul sa consulte dosarul prezentat de
procuror. |n cazul cind inculpatul arestat, din cauza de boala sau din alte motive,
nu poate fi adus in fata instantei, propunerea de prelungire a duratei arestarii
preventive este examinata in lipsa acestuia, dar numai in prezenta aparatorului,
caruia i se da cuvintul pentru a pune concluzii. Instanta se pronunta asupra
prelungirii arestarii inainte de expirarea duratei mandatului. |ncheierea prin care
s-a hotarit asupra prelungirii poate fi atacata cu recurs de procuror si de inculpat.
Instanta poate acorda si alte prelungiri, fiecare neputind depasi 30 de zile, prin
aceeasi procedura aratata anterior. Limita maxima a duratei arestarii preventive,
prin prelungirile acordate, nu poate depasi jumatatea maximului pedepsei cu
inchisoare prevazute de lege pentru infractiunea imputata inculpatului. |n cazul in
care sint mai multi inculpati arestati preventiv, parchetul trebuie sa asigure
procedura de prelungire a duratei arestarii pe cit posibil odata pentru toti
inculpatii.
6.

|nlocuirea arestarii preventive a inculpatului cu masuri

preventive neprivative de libertate

1) Ratiunea liberarii provizorii sub control judiciar si pe cautiune

Apararea libertatii individuale in procesul penal presupune si adoptarea unor

masuri care, fara a fi privative de libertate, pot asigura desfasurarea normala a
procesului si executarea pedepsei aplicate inculpatului in caz de condamnare.
Legea prevede ca masura preventiva poate fi revocata, daca au disparut
temeiurile care au justificat luarea ei, precum si incetarea ei de drept atunci cind
exista vreunul din cazurile prevazute de lege. Se poate insa ajunge la concluzia
ca, desi temeiurile pentru luarea unei masuri preventive subzista, totusi, din
cauza unor imprejurari legate in special de persoana inculpatului si comportarea

DPPpg340

sa in proces si fata de victima, nu mai este necesara privarea sa de libertate. |n

aceste cazuri, libertatea individuala fiind regula, nu se mai justifica privarea de
libertate, preventia fiind realizata prin alte constringeri69.
Ca reactie impotriva unor abuzuri in legatura cu privarea de libertate pe o
durata indelungata a unor inculpati, imediat dupa 1989 s-au adoptat art. 1601
16010, prin care au fost consacrate liberarea provizorie sub control judiciar si
liberarea provizorie pe cautiune, reglementare perfectionata prin Legea nr.
45/1993. Pentru a se da stabilitate acestei reglementari, persoana arestata
preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sub control
judiciar sau pe cautiune, dindu-se astfel caracter constitutional acestor masuri
preventive care inlocuiesc arestarea preventiva a inculpatului70.
2) Liberarea provizorie sub control judiciar (art. 160 1160 10)

Este o masura preventiva limitativa de drepturi, instituita pentru a inlocui

arestarea preventiva cu o constringere mai putin grava, suficienta insa pentru a
asigura buna desfasurare a procesului penal sau pentru prevenirea comiterii de
fapte social periculoase. Dupa cum o arata si denumirea, liberarea din starea de
detinere este provizorie, cit timp inculpatul se supune obligatiilor care i se
impun; daca aceste obligatii nu sint respectate, liberarea se revoca si se dispune
din nou arestarea preventiva.
|nlocuirea masurii arestarii preventive cu o masura neprivativa de libertate se
poate justifica in cazul unor infractiuni mai putin grave, luindu-se in considerare
si persoana inculpatului, care prezinta increderea ca va indeplini obligatiile ce i
se impun.
Legea prevede o prima restrictie la luarea masurii liberarii provizorii sub
control judiciar prin indicarea sferei de infractiuni pentru care masura nu este
admisibila. Prevazind ca aceasta masura poate fi luata in cazul infractiunilor
savirsite din culpa, fara deosebire de gravitatea faptei, precum si a infractiunilor
intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii care nu depaseste 7
69
Codul din 1936 a cunoscut m`sura preventiv` a libert`]ii provizorii, cu
sau f`r` cau]iune, prev`zindu-se [i condi]iile in care se poate dispune [i cele
in care poate fi revocat`. |n 1968 nu s-au prev`zut in Codul de procedur`
penal` dispozi]ii privitoare la liberarea provizorie, considerindu-se c` exist` o
m`sur` preventiv` neprivativ` de libertate obligarea de a nu p`r`si
localitatea. Pentru str`ini s-a prev`zut, totu[i, prin Decretul nr. 24/1970 (azi
abrogat) posibilitatea liber`rii provizorii pe cau]iune, dac` aceasta era pl`tit`
in valut`.
70
Reglementarea actual` a acestor m`suri preventive neprivative de
libertate se aseam`n`, in principiu, cu cea prev`zut` in Codul de procedur`
penal` din 1936, in care liberarea provizorie ca m`sur` unic` putea fi
dispus` cu sau f`r` cau]iune.

DPPpg341

ani, au fost exclusi de la aplicarea liberarii provizorii sub control judiciar

inculpatii care au savirsit infractiuni intentionate grave. O a doua restrictie se
refera la persoana inculpatului, masura nefiind admisibila in cazul cind acesta
este recidivist ori exista temerea ca va savirsi o noua infractiune daca s-ar afla in
stare de libertate. Daca starea de recidivist este usor de stabilit, temerea ca va
savirsi o noua infractiune este o conditie prea vaga, cu un vadit caracter
subiectiv, care ar putea fi interpretata diferit de la un procuror la altul, de la un
judecator la altul. De aceea, este necesar ca in actul prin care se rezolva cererea
de liberare provizorie sa se prevada concret imprejurarile care motiveaza solutia
luata, pentru a putea fi verificata de instanta care efectueaza controlul asupra
hotaririi pronuntate.
Controlul judiciar consta in impunerea respectarii de catre inculpat a uneia
sau unora din urmatoarele obligatii:

sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decit in conditiile stabilite de

organul judiciar si sa comunice acestuia orice schimbare de domiciliu sau de
resedinta;

sa nu mearga in locuri anume stabilite;

sa se prezinte la organul de urmarire penala sau, dupa caz, la instanta de

judecata ori de cite ori este chemat;

sa nu intre in legatura cu anumite persoane determinate;

sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule;

sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savirsirea

infractiunii.
Controlul judiciar instituit poate fi ridicat oricind, in totalitate sau in parte, de

catre procuror in cursul urmaririi penale, de instanta de judecata in cursul

judecatii.
3) Liberarea provizorie pe cautiune (art. 160 4160 5)

Cautiunea este o suma de bani71 al carei cuantum este fixat de procuror sau
de instanta de judecata, avind destinatia de a garanta respectarea de catre inculpat
a obligatiilor ce-i revin in timpul liberarii provizorii; in caz de nerespectare a
acestor obligatii, pe linga revocarea liberarii provizorii si privarea din nou de
libertate a inculpatului, se pierde si suma depusa drept cautiune72.
71

in prezent: 10.000100.000 lei

Cuantumul actual al cau]iunii nu este stimulativ pentru cel liberat
provizoriu, de aceea s-a propus modificarea dispozi]iei actuale prin m`rirea
substan]ial` a cuantumului cau]iunii.
72

DPPpg342

Cazurile in care nu se poate acorda liberarea provizorie pe cautiune sint

aceleasi ca si pentru liberarea provizorie sub control judiciar: infractiunea este
intentionata si pedepsita de lege cu mai mult de 7 ani inchisoare, iar inculpatul
este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savirsi o alta
infractiune. Se cer si doua conditii noi, care nu sint prevazute si pentru liberarea
provizorie sub control judiciar:

a fost asigurata repararea pagubei produse prin infractiune, ceea ce inseamna

fie acoperirea integrala a prejudiciului, fie existenta unei garantii ca paguba
produsa prin infractiune va fi reparata (de exemplu sechestru asupra
bunurilor inculpatului pina la valoarea pagubei);

s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent.

Pe timpul liberarii provizorii pe cautiune se pot impune inculpatului anumite

obligatii: prezentarea la chemarea organelor judiciare si comunicarea oricarei

schimbari a domiciliului sau resedintei. Liberarea provizorie pe cautiune nu se
poate dispune decit dupa depunerea dovezii de consemnare a cautiunii stabilite
pe numele inculpatului si la dispozitia organului judiciar care a stabilit
cuantumul acesteia.
Cautiunea se restituie in urmatoarele cazuri:

cind se revoca liberarea provizorie in temeiul descoperirii de fapte si

imprejurari ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
provizorie si care justifica arestarea inculpatului (de exemplu ca era
recidivist);

cind se constata, prin ordonanta sau incheiere, ca nu mai exista temeiurile

care au justificat masura arestarii preventive;

cind se dispune, in cursul urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire sau

incetarea urmaririi, iar in cursul judecatii achitarea sau incetarea procesului
penal;

cind se pronunta pedeapsa amenzii sau pedeapsa inchisorii cu suspendarea

conditionata a executarii pedepsei inchisorii, cu suspendare sub supraveghere
sau cu executarea prin munca;

cind se dispune condamnarea la pedeapsa inchisorii.

Cautiunea nu se restituie atunci cind se pronunta pedeapsa inchisorii, daca

liberarea provizorie s-a revocat pe considerentul ca nu s-au respectat de catre

inculpat obligatiile asumate. |n acest caz cautiunea se varsa la bugetul statului in
momentul raminerii definitive a hotaririi de condamnare.

DPPpg343

Cazurile de incetare de drept a masurilor preventive se aplica si masurii

liberarii provizorii pe cautiune, dispunindu-se incetarea starii de liberare
provizorie.
4) Procedura liberarii provizorii sub control judiciar sau pe

cautiune (art. 160 6160 10)

Liberarea provizorie se poate obtine numai la cerere; aceasta inseamna ca din
oficiu se poate proceda numai la revocarea arestarii preventive, nu si la
inlocuirea ei cu liberarea provizorie. Cererea se face de catre inculpat, sotul
acestuia, rudele apropiate; cind cererea se prezinta de catre sot sau de o ruda
apropiata, i se cere inculpatului sa declare daca isi insuseste cererea,
consemnindu-se declaratia sa pe cerere; refuzul inculpatului sa-si insuseasca
cererea impiedica luarea in consideratie a acesteia.
Cererea de liberare provizorie se adreseaza, in cursul urmaririi penale,
procurorului care o efectueaza sau o supravegheaza, iar in cursul judecatii
instantei sesizate cu judecarea cauzei. Daca cererea a fost depusa la organul de
cercetare penala sau la penitenciar, se inainteaza cererea, dupa caz, procurorului
sau instantei de judecata competenta sa o solutioneze. Termenul de introducere a
cererii este in tot timpul urmaririi penale, iar in cursul judecatii pina la
terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta. Cind cauza a trecut la
instanta de apel, cererea de liberare provizorie poate fi introdusa cit timp dureaza
cercetarea judecatoreasca, prin admiterea administrarii de noi probe; la instanta
de recurs se poate cere liberarea provizorie numai dupa casarea hotaririi recurate,
cu rejudecarea cauzei pentru administrarea de probe noi. De asemenea, se poate
introduce si atunci cind cauza se rejudeca de prima instanta, dupa desfiintarea
hotaririi apelate cu trimitere la prima instanta sau dupa casarea hotaririi recurate
cu trimitere spre rejudecare la prima instanta.
Procedura de solutionare a cererii de liberare provizorie incepe cu o verificare
prealabila, pentru a se constata daca cuprinde mentiunile prevazute de lege, in
caz contrar se iau masuri pentru completarea ei.
Daca cererea de liberare provizorie indeplineste cerintele prevazute de lege,
se trece la examinarea indeplinirii conditiilor de fond obligatorii:

infractiunea sa fie dintre acelea pentru care se poate dispune liberarea

provizorie;

inculpatul sa nu fie recidivist;

sa nu existe temere ca va savirsi si alta infractiune daca este lasat in libertate.

DPPpg344

Constatind indeplinite conditiile cerute de lege, procurorul sau instanta

fixeaza, cind este cazul, cuantumul cautiunii ce trebuie depuse si incunostinteaza
despre aceasta persoana care a facut cererea. Procedura de solutionare a cererii
de catre procuror se desfasoara in prezenta inculpatului, asistat de aparator;
inculpatul este ascultat si aparatorul pune concluzii. |n fata instantei, inculpatul
este adus si ascultat, dupa care pun concluzii aparatorul si procurorul.
|n cazul in care se constata indeplinirea conditiilor obiective prevazute de
lege si cererea este intemeiata in ceea ce priveste desfasurarea in continuare a
procesului cu inculpatul in stare de libertate, procurorul sau, dupa caz, instanta
de judecata admite cererea si dispune punerea in libertate a inculpatului arestat,
sub control judiciar sau pe cautiune. Solutionarea cererii se face de catre
procuror prin ordonanta motivata, iar de catre instanta prin incheiere motivata. |n
aceste acte se consemneaza si obligatiile ce urmeaza a fi respectate de catre
inculpat in timpul liberarii provizorii.
Copie dupa ordonanta sau dupa dispozitivul incheierii ori un extras al
acesteia se trimite administratiei locului de detinere, precum si organului de
politie in a carui raza locuieste inculpatul. De asemenea, se instiinteaza si
persoanele interesate. Administratia locului de detinere este obligata sa puna in
libertate pe inculpat. |ncheierea instantei este supusa recursului din partea
procurorului in cazul cind acesta nu este de acotrd cu liberarea provizorie.
Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare.
|n cazul cind nu sint indeplinite conditiile prevazute de lege, cind cererea nu
este intemeiata sau cind aceasta a fost facuta de catre o alta persoana si nu a fost
insusita de inculpat, cererea de liberare provizorie se respinge. Daca respingerea
s-a dispus prin ordonanta de procuror, se poate face plingere la instanta careia
i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond. La solutionarea plingerii
inculpatul este ascultat, aparatorul si procurorul pun concluzii, iar instanta o
poate admite, liberind provizoriu pe inculpat, sau o poate respinge, mentinind
masura de arestare preventiva a inculpatului. |ncheierea prin care se solutioneaza
plingerea este supusa recursului; de asemenea, este supusa recursului si
incheierea prin care instanta a respins cererea de liberare provizorie a
inculpatului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru
cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea
recursului numai cind instanta considera necesar, fiind insa obligatorie prezenta
aparatorului ales sau numit din oficiu.

DPPpg345
5) Revocarea liberarii provizorii si rearestarea inculpatului

|n cazul cind se constata, in cursul liberarii provizorii, ca aceasta a fost

dispusa fara temei sau ca inculpatul nu si-a respectat obligatiile asumate, se poate
revoca liberarea provizorie si dispune arestarea preventiva a inculpatului,
emitindu-se un nou mandat de arestare impotriva acestuia. |n art. 16010 se
stabilesc doua cazuri de revocare a liberarii provizorii:

cind se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute la data

admiterii cererii de liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului
(de exemplu recidiva);

cind inculpatul nu indeplineste, cu rea credinta, obligatiile ce-i revin prin

actul de liberare provizorie sau incearca sa zadarniceasca aflarea adevarului
ori savirseste din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau
judecat.
Revocarea se poate dispune de catre procuror prin ordonanta si de instanta

prin incheiere, dupa ascultarea inculpatului asistat de aparator.

|mpotriva ordonantei procurorului prin care s-a revocat liberarea provizorie se
poate face plingere la instanta de judecata, iar incheierea data de aceasta este
supusa recursului in termen de 3 zile; devine recurabila si incheierea prin care s-a
dispus de catre instanta revocarea liberarii provizorii. Inculpatul este adus la
judecata in recurs cind instanta considera necesar.
I.30. Alte masuri procesuale
1.

Masurile de ocrotire si siguranta

1) Luarea masurilor de ocrotire (art. 161)

|nvinuitul sau inculpatul asupra caruia urmeaza a se lua o masura preventiva

privativa de libertate poate avea in ocotirea sa un minor, o persoana pusa sub
interdictie sau careia i s-a instituit curatela ori o persoana care are nevoie de
ajutor datorita virstei, bolii sau altei cauze. |n aceasta situatie, de regula, se ia
masura obligarii de a nu parasi localitatea, in scopul de a se da posibilitatea
invinuitului sau inculpatului de a avea grija de persoanele aflate in ocrotirea sa. |
nsa cind impotriva invinuitului sau inculpatului s-a luat masura arestarii
preventive, se impune ca organele de urmarire sau de judecata sa ia masuri de
ocrotire a persoanelor care, prin privarea de libertate a invinuitului sau
inculpatului, ramin lipsite de ocrotirea acestuia.

DPPpg346

|n acest scop, organul de urmarire sau instanta de judecata are obligatia de a

incunostinta autoritatea competenta in vederea luarii masurilor de ocrotire.
Potrivit art. 115, 143 si 154 Codul familiei, trebuie instiintata autoritatea tutelara
competenta, pentru a lua masuri de incredintare a minorului aflat in ingrijirea
celui arestat unei institutii de ocrotire sau unei alte persoane, de numire a
tutorelui, de schimbare a tutorelui sau curatorului ori de luare a altei masuri de
ocrotire prevazute de lege. |n acest mod persoanele aflate in ocrotirea exclusiva a
celui arestat preventiv nu vor avea de suferit prin lipsirea de libertate a
ocrotitorului lor.
2) Luarea in mod provizoriu a unor masuri de siguranta (art.

162)
Codul penal prevede, printre masurile de siguranta care se pot lua impotriva
persoanelor care au comis fapte prevazute de legea penala, obligarea la tratament
medical (art. 113) si internarea intr-un institut medical de specialitate (art. 114)
pina la insanatosire, daca din cauza unei boli mintale sau a intoxicarii cronice
prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substante, prezinta pericol pentru
societate. Aceste masuri de siguranta pot fi luate provizoriu si in cursul urmaririi
penale sau al judecatii, daca sint intrunite conditiile prevazute de legea penala,
aratate anterior.
|n cursul urmaririi penale, cind se constata ca invinuitul sau inculpatul se afla
in vreuna din situatiile de mai sus, procurorul dispune prin ordonanta luarea in
mod provizoriu a masurii obligarii la tratament medical sau a internarii intr-un
institut medical de specialitate; aceasta masura poate fi luata si atunci cind
procurorul scoate de sub urmarire sau inceteaza urmarirea penala, cu exceptia
cazurilor prevazute in art. 10 lit. a, b si c; intrucit masura nu poate fi luata decit
provizoriu de procuror, acesta trebuie sa sesizeze instanta de judecata careia ii
revine sau, in caz de scoatere de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale, i-ar
fi revenit competenta de a judeca in fond cauza, singura in drept sa confirme
masura de siguranta luata, iar aceasta numai dupa luarea avizului comisiei
medicale. Fapta savirsita de invinuit sau inculpat fiind prevazuta de legea penala,
masura de siguranta trebuie sa fie confirmata de o instanta penala, si nu de
instanta civila prevazuta in Decretul nr. 12/1965 privind internarea bolnavilor
mintali si a toxicomanilor periculosi.
Confirmarea masurii de siguranta provizorii de catre instanta de judecata se
face cu respectarea garantiilor procesuale penale, inclusiv asistenta juridica

DPPpg347

obligatorie a inculpatului care, datorita bolii de care sufera, nu-si poate face
singur apararea (art. 171 al. 3 ultima teza).
Masurile de siguranta provizorii prevazute in art. 113 si 114 Cod penal pot fi
luate si de instanta de judecata care judeca o cauza penala, urmind a fi
confirmate ulterior, dupa primirea avizului din partea comisiei medicale. {i in
acest caz sint aplicabile dispozitiile care garanteaza drepturile procesuale ale
inculpatului. |ncheierea prin care s-a luat masura internarii medicale provizorii
este supusa unui recurs separat, dar care nu suspenda executarea masurii.
Odata cu luarea masurii de siguranta, daca este cazul, se iau si masurile de
ocrotire corespunzatoare fata de cei aflati in ingrijirea celui internat medical.
La sesizarea unitatii sanitare, instanta poate dispune incetarea internarii
medicale provizorii.
2.

Masurile asiguratorii (art. 163168)

1) Notiunea de masuri asiguratorii

Masurile asiguratorii sint masuri de constringere reala si constau in

indisponibilizarea, pina la solutionarea definitiva a cauzei, a bunurilor si
veniturilor

apartinind

invinuitului,

inculpatului

sau

partii

responsabile

civilmente, in vederea asigurarii repararii pagubelor cauzate prin infractiune,

precum si pentru garantarea executarii pedepselor pecuniare. Odata aplicata
masura asiguratorie, invinuitul, inculpatul sau partea responsabila civilmente nu
mai pot instraina sau greva bunurile sau veniturile supuse acestei masuri, astfel
incit partea civila isi poate realiza creanta nascuta din hotarirea de condamnare la
despagubiri, iar organele de stat pot executa pedeapsa pecuniara la care a fost
obligat inculpatul. Orice instrainare a bunurilor indisponibilizate este lovita de
nulitate si atrage raspunderea penala pentru infractiunea de sustragere de sub
sechestru (art. 244 Cod penal). Fiind o masura procesuala, masura asiguratorie
nu constituie prin ea insasi o acoperire a pagubei, ci numai garanteaza repararea
ei.
Masura asiguratorie se aplica asupra bunurilor si veniturilor invinuitului,
inculpatului si a partii responsabile civilmente pina la concurenta valorii
probabile a pagubei produse sau a pedepsei pecuniare ce poate fi aplicata. Nu
sint supuse masurii asiguratorii bunurile exceptate de la urmarirea civila (art. 406
si urm Cod procedura civila si art. 12 din Decretul nr. 221/1960).

DPPpg348
2) Procedura luarii masurilor asiguratorii

Masura asiguratorie se ia la cererea partii civile sau din oficiu. |n faza de

urmarire penala, masura asiguratorie se dispune, prin ordonanta motivata, de
organul de cercetare penala sau de procuror; in cursul judecatii masura
asiguratorie se ia de instanta, prin incheiere.
Pentru a lua masura asiguratorie, organul de urmarire penala sau instanta de
judecata trebuie sa constate ca s-a produs o paguba prin infractiunea pentru care
este urmarit sau judecat invinuitul sau inculpatul si ca exista temerea ca bunurile
personale care ar putea garanta repararea pagubei vor fi instrainate sau ascunse in
scopul sustragerii de la raspunderea civila; de asemenea, ca invinuitul sau
inculpatul incearca sa se sustraga de la executarea unei eventuale pedepse
pecuniare.
|n urmatoarele cazuri luarea masurii asiguratorii este obligatorie:

cind prin infractiune s-a produs o paguba proprietatii publice, fara deosebire
daca exista sau nu constituita parte civila;

cind cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu

aceasta capacitate restrinsa.
|mpotriva ordonantei sau incheierii prin care s-a luat fara drept o masura

asiguratorie, partile si orice alta persoana interesata se pot plinge organului care a
dispus masura. |n cazul in care masura asiguratorie a fost luata de organul de
cercetare penala, plingerea se poate adresa si procurorului care supravegheaza
urmarirea penala, pina la sesizarea instantei de judecata, dupa care plingerea se
poate adresa acelei instante.
Masura asiguratorie dureaza pina la solutionarea definitiva a cauzei. Ea poate
fi revocata si inainte de aceasta data, daca au disparut temeiurile pentru care a
fost luata, de catre aceleasi organe care au dispus luarea ei sau de organul in fata
caruia se afla cauza.
3) Aducerea la indeplinire a masurilor asiguratorii

Masura asiguratorie luata de organul de cercetare penala se aduce la

indeplinire de catre acesta. |n cauzele in care efectueaza personal urmarirea
penala, procurorul poate dispune ca masura asiguratorie sa fie aplicata de
secretarul parchetului. |ncheierea instantei prin care s-a dispus luarea masurii
asiguratorii se aduce la indeplinire prin executorul judecatoresc.
Despre aducerea la indeplinire a masurii asiguratorii se incheie un procesverbal. Partile si orice persoana interesata se pot plinge de modul de aducere la

DPPpg349

indeplinire a masurii asiguratorii organului care a dispus luarea acestei masuri ori
celui in fata caruia se afla cauza (pentru instanta de judecata intotdeauna
instanta de fond). Hotarirea instantei de judecata data in legatura cu aceasta
plingere poate fi atacata cu recurs, fara a se suspenda aplicarea masurii.
Dupa solutionarea definitiva a cauzei, daca nu s-a facut plingere impotriva
modului de aplicare a masurii asiguratorii, se poate face contestatie potrivit legii
civile.
Aplicarea masurii asiguratorii asupra bunurilor mobile si imobile se face prin
sechestru. Se identifica bunurile apartinind persoanei impotriva careia s-a luat
masura asiguratorie si se inventariaza printr-un proces-verbal, in care se descriu
caracteristicile pe care le au, starea de uzura, cantitatea si evaluarea lor in bani.
Daca organul care aplica masura nu poate face o corecta evaluare, se serveste de
un expert. Prin procesul-verbal incheiat, bunurile inventariate se declara
sechestrate, in total sau in parte.
Pentru bunurile mobile, sechestrul poate imbraca mai multe forme:

cu lasarea bunurilor in custodia celui sechestrat sau unei rude in care caz
sechestrul poate fi cu sigilii sau fara sigilii;

cu ridicarea bunurilor si incredintarea lor spre pastrare unor persoane, unor

institutii sau societati de profil bunurile ridicate se ridica si se predau spre
valorificare; metalele sau pietrele pretioase ori obiectele confectionate din
acestea, sumele de bani se depun la institutiile bancare competente; in cazul
sumelor de bani, acestea se consemneaza pe numele celui sechestrat, dar la
dispozitia organului care a dispus sechestrul.
Pentru bunurile imobile, sechestrul se aplica prin luarea unei inscriptii

ipotecare, care impiedica orice instrainare a acestora.

O forma speciala de indisponibilizare este poprirea, care se aplica sumelor de
bani datorate celui sechestrat. Daca un debitor are de platit invinuitului,
inculpatului sau partii responsabile civilmente sume de bani, acestea se popresc
pina la solutionarea definitiva a cauzei. Intra in aceasta situatie si sumele de bani
datorate invinuitului sau inculpatului de persoana pagubita (salarii, premii etc.).
Dupa poprire, sumele de bani datorate nu mai pot fi platite celui impotriva caruia
s-a dispus poprirea, ci se depun la CEC, recipisele fiind predate organului care a
dispus masura.

DPPpg350
3.

Restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare

savirsirii infractiunii

1) Restituirea lucrurilor (art. 169)

Organul de urmarire penala sau instanta de judecata are dreptul sa dispuna, ca

masura procesuala, restituirea catre persoana vatamata a lucrurilor ridicate de la
invinuit sau inculpat ori de la orice persoana care le-a primit pentru a le pastra,
daca se constata ca sint proprietatea persoanei vatamate si au fost luate pe
nedrept din posesia sau detentia sa. Restituirea lucrurilor, ca masura procesuala,
garanteaza repararea pagubei produse prin sustragerea lor. Restituirea lucrurilor
se dispune prin rezolutie sau incheiere si are caracter provizoriu, pina la
solutionarea definitiva a cauzei. Restituirea lucrurilor se dispune numai daca prin
luarea acestei masuri nu se stinghereste aflarea adevarului si justa solutionare a
cauzei.
|n cazul in care o alta persoana decit persoana vatamata pretinde un drept
asupra lucrurilor ridicate de la invinuit sau inculpat, poate cere organului in fata
caruia se afla cauza sa stabileasca dreptul sau si sa dispuna sa i se restituie
lucrurile. Rezolvarea acesteui drept se face cu caracter provizoriu pina la
solutionarea definitiva a cauzei, cind se vor stabili cu caracter definitiv drepturile
asupra lucrurilor in cauza.
2) Restabilirea situatiei anterioare (art. 170)

Cind in urma savirsirii infractiunii s-a produs, in mod vadit, o schimbare a

situatiei de fapt sau de drept, se poate dispune ca masura procesuala ce
garanteaza repararea prejudiciilor produse prin infractiune restabilirea situatiei
anterioare, daca aceasta este posibila. Aceasta masura are caracter provizoriu si
se dispune fie de organul de urmarire penala, dar cu aprobarea procurorului, fie
de instanta de judecata. Se aplica la fel ca restituirea lucrurilor garantiile
prevazute de lege.

DPPpg351

Cap. II. Actele procesuale si actele procedurale. Termene si

sanctiuni procedurale
I.31. Acte procesuale si acte procedurale
1.

Conditiile de valabilitate a actelor procesuale si a actelor

procedurale penale

1) Distinctia dintre actele procesuale si actele procedurale

Sub Codul de procedura penala anterior nu se facea distinctie intre actele

procesuale si actele procedurale, folosindu-se pentru aceleasi acte fie denumirea
de acte procedurale, fie cea de acte procesuale. Fara a se folosi denumiri
distincte, unele acte erau considerate ca au un rol activ, dinamic in desfasurarea
procesului penal (ca trimiterea in judecata, hotarirea de condamnare a
inculpatului), iar altele erau considerate ca acte scrise de constatare, documente
procedurale, in care se consemneaza constatarile facute de autoritatile judiciare.
Prin denumirea Titlului V al partii generale Acte procesuale si procedurale
comune Codul de procedura penala din 1968 diferentiaza actele efectuate in
cursul procesului penal in acte procesuale si acte procedurale, iar prin
prevederile art. 132 le delimiteaza si stabileste trasaturile fiecarei categorii de
acte. Astfel, se prevede ca nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii: punerea
in miscare a actiunii penale, luarea masurilor preventive, incuviintarea de
probatorii, precum si dispunerea celorlalte acte si masuri procesuale,
caracterizind aceste acte, ca si alte acte de aceeasi natura, ca acte procesuale
penale; enumerind actele care pot forma obiectul unei comisii rogatorii sau al
unei delegari (ca ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetari la fata locului,
ridicarea de obiecte, efectuarea oricarui act procedural), legea incadreaza
actele enumerate, precum si alte acte de aceeasi natura, ca acte procedurale
penale. A revenit literaturii de specialitate sarcina de a preciza trasaturile celor
doua categorii de acte avute in vedere de Codul de procedura penala.
Actele denumite procesuale sint activitati prin care autoritatile judiciare si
partile din proces isi manifesta vointa, in conditiile si formele prevazute de lege,
de incepere si de desfasurare a procesului penal in vederea realizarii scopului
acestuia. Pentru a se ajunge la condamnarea infractorilor sint necesare punerea in
miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata a inculpatilor, judecarea si
condamnarea acestora; in unele cazuri, urmarirea si judecarea infractorilor

DPPpg352

depinde de plingerea prealabila a persoanei vatamate, de retragerea ei, de cererea

inculpatului de a se continua procesul penal, de exercitarea cailor de atac. Deci
actele procesuale sint acte constitutive ale procesului penal, fara de care, in
conditiile legii, nu se poate realiza scopul procesului penal. O a doua
caracteristica a actelor procesuale consta in efectuarea acestor acte in exercitarea
drepturilor procesuale sau ale indatoririlor legale, potrivit functiilor procesuale
pe care le indeplinesc participantii la procesul penal. Procurorul pune in miscare
actiunea penala si dispune trimiterea in judecata in exercitarea functiei de
invinuire; instanta de judecata condamna pe inculpat in exercitarea functiei sale
de jurisdictie; inculpatul foloseste asistenta juridica, exercita caile de atac in
cadrul functiei de aparare; in fine, actele procesuale nu pot fi efectuate valabil
cu unele derogari prevazute de lege decit de organul judiciar competent sa
urmareasca sau sa judece cauza si de persoana indrituita sa efectueze actul
respectiv.
Actul procesual penal poate fi definit ca acea parte constitutiva a procesului
penal, prevazuta de lege, prin care autoritatea judiciara competenta si persoana
indrituita dispune, in mod direct, in exercitiul functiei sale procesuale, asupra
desfasurarii procesului penal in vederea realizarii scopului acestuia.
|n ce priveste actele procedurale, o caracteristica este natura lor derivata, prin
ele aducindu-se la indeplinire actele si masurile procesuale. Astfel, dispozitia de
admitere a ascultarii unor martori, ca act procesual, este adusa la indeplinire prin
chemarea cu citatie a acestora, prin ascultarea lor si apoi prin consemnarea
declaratiilor in acte procedurale scrise; dispozitia de efectuare a unei reconstituiri
se aduce la indeplinire prin pregatirea acesteia si apoi prin reproducerea
imprejurarilor in care s-a produs o anumita fapta sau imprejurare; luarea masurii
preventive, ca masura procesuala, se aduce la indeplinire prin executarea
mandatului de arestare, care este un act procedural. |n temeiul art. 132 si 135,
actele procedurale pot fi indeplinite si de alte organe decit cele competente sa
efectueze urmarirea si judecata, daca acestea nu pot sa le efectueze personal. O
categorie de acte procedurale o formeaza actele de constatare documentele
procedurale (ordonante, incheieri, procese-verbale) in care se consemneaza
cele dispuse prin acte procesuale, precum si cele constatate prin actele
procedurale efectuate.
Actul procedural penal poate fi definit ca acea activitate desfasurata de
organele judiciare si de parti, prin care se aduce la indeplinire un act sau o

DPPpg353

masura procesuala ori se constata efectuarea si se consemneaza continutul unui

act sau al unei masuri procesuale ori al unui act procedural.
2) Felurile si conditiile de valabilitate a actelor procesuale

Fiind parti constitutive ale procesului penal, pentru fiecare act procesual
legea prevede organul judiciar sau partea care are imputernicirea sau obligatia
sa-l efectueze, in ce consta manifestarea de vointa pe care o are in vedere,
conditiile in care trebuie efectuat; de asemenea, legea fixeaza modul in care ar
trebui sa se produca manifestarea de vointa, forma in care are loc, mentiunile pe
care trebuie sa le cuprinda actul procedural constator.
Orice act procesual trebuie sa cuprinda cel putin doua conditii de fond:

sa fie efectuat de organul judiciar competent sau de persoana abilitata prin

lege;

sa cuprinda manifestarea de vointa de a produce efectele juridice pe care le

are in vedere legea pentru acel act procesual73.
Actul procesual trebuie sa indeplineasca si conditiile de forma cerute de lege:

o anumita forma procesuala, cu mentiunile necesare prevazute de lege74.

Actele procesuale penale pot fi:

imperative exista obligatia de a fi efectuate ori de cite ori sint indeplinite

conditiile prevazute de lege75;

obligatorii la cerere se efectueaza in toate cazurile in care legea prevede o

anumita activitate ca raspuns la o anumita cerere, fara a se lasa autoritatii
judiciare facultatea de a decide76;

73
de exemplu punerea in mi[care a ac]iunii penale se poate dispune
numai de un anumit procuror [i trebuie s` cn]in` dispozi]ia de punere in
mi[care a ac]iunii penale impotriva invinuitului; plingerea prealabil` a
persoanei v`t`mate nu poate fi niciodat` introdus` decit personal de
persoana care a suferit o v`t`mare prin infrac]iune sau prin mandatar special,
cuprinzind cerereade a fi tras la r`spundere penal` [i, ca o condi]ie de timp,
introducerea ei in cel mult dou` luni de la data cind persoana v`t`mat` a
cunoscut cine este f`ptuitorul
74
punerea in mi[care a ac]iunii penale se dispune prin ordonan]` scris`,
care trebuie s` cuprind` men]iunile constatatoare ale indeplinii condi]iilor de
fond; plingerea prealabil` poate fi f`cut` in scris sau oral, in ultima situa]ie
trebuie s` fie consemnat` intr-un proces-verbal din care s` rezulte c` sint
indeplinite condi]iile de fond
75
cind exist` temeiuri din care rezult` c` invinuitul a s`vir[it infrac]iunea
pentru care este urm`rit [i nu exist` vreun caz legal de impiedicare, devine
obligatorie punerea in mi[care a ac]iunii penale impotriva sa; cind exist`
probe suficiente din care rezult` c` fapta exist`, c` a fost s`vir[it` de inculpat
[i constituie infrac]iune, in mod necesar trebuie s` se dispun` trimiterea in
judecat` a inculpatului
76
in cazul in care instan]a este sesizat` cu plingere prealabil` pentru
vreuna din infrac]iunile prev`zute in art. 279 al. 2 lit. a, legal introdus`, este
obligat` s` procedeze la judecarea cauzei [i s` solu]ioneze ac]iunea penal`
exercitat`

DPPpg354

facultative legea prevede posibilitatea efectuarii lor, dar manifestarea de

vointa este lasata la aprecierea autoritatii sau persoanei abilitate in acest
sens77.
|n cazul actelor imperative nu se poate ajunge la solutionarea legala a cauzei

fara efectuarea lor; valabilitatea desfasurarii procesului penal poate depinde de

efectuarea sau nu a actelor obligatorii la cerere; neefectuarea actelor facultative
nu influenteaza, de regula, valabilitatea desfasurarii procesului penal.
Dupa forma in care se efectueaza, actele procesuale sint:

scrise trebuie sa se efectueze in scris, ca singura forma valabila78;

orale se efectueaza printr-o declaratie, relatare, concluzii orale; se pot

efectua si in scris, dar valabilitatea actului depinde de respectarea formei
orale79.
Sint acte procesuale care se pot efectua si in forma scrisa, si in forma orala,

fiind valabile in oricare din cele doua forme; astfel, constituirea de parte civila se
poate face prin cerere scrisa sau printr-o declaratie orala in fata instantei de
judecata. Actele procesuale orale se consemneaza in intregime sau in rezumat
in documente procedurale scrise.
Codul penal din 1968 reglementeaza, ca acte procesuale comune, asistenta
juridica si reprezentarea; celelalte acte procesuale sint reglementate fie in partea
generala (de exemplu luarea masurilor preventive), fie in partea speciala a
Codului (in cadrul urmaririi si al judecatii).
3) Felurile si conditiile de valabilitate ale actelor procedurale

Fiind acte derivate, actele procedurale prin care se aduc la indeplinire actele
sau masurile procesuale trebuie sa se limiteze la ceea ce s-a incuviintat prin actul
procesual sau masura procesuala; in aceste limite, organul care efectueaza
urmarirea penala sau judecata (ori organul rogat sau delegat) aduce la indeplinire
actul procedural in conditiile de loc, mod, timp prevazute de lege80. Legea

77
de exemplu persoana v`t`mat` poate sau nu s`-[i exercite dreptul s`u
de a face plingere prealabil`, de a se constitui parte civil`
78
trimiterea in judecat`, scoaterea de sub urm`rire penal` se efectueaz`
prin acte procesuale scrise (rechizitoriu, ordonan]`)
79
de exemplu dezbaterile judiciare din [edin]a de judecat` trebuie s` aib`
loc oral, chiar dac` ulterior se depun [i concluzii scrise in sus]inerea invinuirii
[i ap`r`rii
80
Dac` procurorul a dispus efectuarea unei perchezi]ii la domiciliul
invinuitului, actul procedural al efectu`rii propriu-zise a perchezi]iei trebuie s`
respecte limitele dispuse numai la locuin]a invinuitului, in prezen]a a doi
martori asisten]i, a invinuitului sau a reprezentantului s`u, intre orele 620,
incheindu-se un proces-verbal despre rezultatul perchezi]iei.

DPPpg355

prevede pentru fiecare act procedural conditiile in care trebuie efctuat,

nerespectarea acestora atragind, de regula, nevalabilitatea actului.
Ca forma, actele procedurale derivate pot fi scrise, orale si materiale
(faptice). Citatia, mandatul de aducere sint acte procedurale scrise; ascultarea
unui martor, a persoanei vatamate se face oral; inminarea citatiei, ridicarea de
obiecte si inscrisuri se realizeaza faptic.
Actele procedurale de constatare, documente in care se consemneaza
efectuarea unui act procesual sau procedural, sint numai scrise. Rezolutiile,
ordonantele, rechizitoriile scrise ale organelor de urmarire penala, incheierile,
sentintele si deciziile instantelor de judecata sint acte procedurale constatatoare
ale actului sau actelor procesuale prin care s-a pus in miscare actiunea penala, s-a
dispus trimiterea in judecata, condamnarea sau achitarea unui inculpat. Actul
procedural de constatare este necesar pentru a se inregistra ceea ce s-a hotarit,
spre a nu se contesta in viitor, pentru a se cunoaste temeiurile care au determinat
actul sau masura procesuala, in vederea unui control asupra legalitatii actului.
Pentru aceleasi motive si efectuarea actelor procedurale derivate este consemnata
in documente procedurale constatatoare.
Datorita intocmirii actelor constatatoare scrise, atunci cind se efectueaza un
act procesual sau se ia o masura procesuala, se confunda uneori actul juridic cu
documentul constatator. Astfel, punerea in miscare a actiunii penale este un act
de tragere la raspundere penala a invinuitului, care devine inculpat; dar acest act
juridic este consemnat intr-o ordonanta de punere in miscare a actiunii penale,
care contituie un act constatator; condamnarea inculpatului este un act procesual
de dispozitie, dar este consemnat in minuta sau in sentinta, care este un act
constatator.
Actele scrise de constatare se redacteaza in limba rom#na; Codul prevede
pentru fiecare act constatator mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda, care
variaza de la un act constatator la altul. Mentiunile cele mai generale sint: data si
locul intcmirii, identitatea si calitatea persoanei care l-a redactat, constatarea
modului in care a fost efectuat actul si a rezultatelor sale, semnatura persoanelor
prevazute de lege ca trebuie sa semneze.
Actele procedurale constatatoare sint acte oficiale; daca legea cere ca actul
procedural sa fie intocmit in mai multe exemplare (art. 152), fiecare exemplar are
autenticitatea actului procedural oficial, fiind semnat de persoana care l-a emis
sau intocmit. Dupa actul procedural constatator se pot scoate copii si extrase;

DPPpg356

copia reproduce in intregime actul constatator (art. 313 al. 2, art. 360) si poate fi
certificata pentru conformitate; extrasul reproduce numai elementele esentiale ale
actului procedural (art. 418 al. 3).
4) Modificarea in indreptarea actelor procedurale (art. 194196)

Actul procedural constatator nu trebuie sa cuprinda nici o adaugire, corectura

sau suprimare de text; locurile nescrise in cuprinsul unei declaratii sau procesverbal se bareaza, astfel incit sa nu se poata face adaugiri. Cind este necesara o
adaugire, o corectura sau o suprimare de text, persoana care a intocmit si semnat
actul procedural trebuie sa confirme in scris, in curprinsul actului, modificarea
adusa, altfel aceasta nu poate fi luata in considerare. Modificarile neconfirmate
care nu schimba intelesul frazei sint considerate valabile.
Este posibil ca in cuprinsul unui act procedural constatator sa se strecoare
unele erori materiale, cum sint greselile din neatentie sau dactilografiere, asupra
numelui, calitatii partilor, asupra unor date sau cifre. Pentru a nu se desfiinta
actul procedural datorita acestor erori materiale evidente, a fost instituita o
procedura speciala de indreptare a erorilor materiale. La cererea celui interesat
ori din oficiu, organul de urmarire penala sau instanta de judecata care a intocmit
actul dispune indreptarea erorilor materiale; in acest scop, pot fi chemate partile
pentru a da lamuriri. Despre indreptarea facuta, organul de urmarire penala
intocmeste un proces-verbal, iar instanta de judecata da o incheiere, facindu-se
mentiune despre indreptare si in cuprinsul actului corectat. Eroarea trebuie sa fie
materiala, in sensul aratat, si evidenta, rezultind in mod vadit din actele
dosarului; pe calea acestei proceduri nu se pot indrepta erorile de judecata, prin
care s-au dat solutii incomplete sau gresite81.
Procedura de indreptare a erorilor materiale se aplica si in cazul in care
organul de urmarire penala sau instanta de judecata, ca urmare a unor omisiuni
vadite, nu s-a pronuntat cu privire la unele chestiuni adiacente judecatii de fond
(sumele pretinse de martori, experti, interpreti, aparatori art. 189 si 190;
restituirea lucrurilor si ridicarea masurilor asiguratorii). Procedura instituita este
paralela cu dreptul acordat martorului, expertului, interpretului, aparatorului,
precum si oricarei persoane vatamate de a declara apel impotriva hotaririi primei
81

Jurispruden]a a calificat ca gre[eli de judecat` [i nu erori materiale

modificarea desp`gubirilor civile prin ad`ugirea folosului nerealizat, a datei la
care se datoreaz` desp`gubirile civile sau a cuantumului datorat de fiecare
inculpat, schimbarea beneficiarului desp`gubirilor, modificarea sporului de
pedeaps` indicat in minut`, inlocuirea obliga]iei solidare cu obliga]ia
subsidiar` etc.

DPPpg357

instante (art. 362 lit. e); in timp ce procedura prevazuta in art. 196 se aplica
atunci cind exista o omisiune, deci nu s-a pronuntat deloc asupra unei chestiuni
adiacente, apelul se poate referi si la gresita calculare a cheltuielilor judiciare sau
la restituirea numai partiala a lucrurilor; de asemenea, procedura speciala de
inlaturare a omisiunilor vadite se aplica si atunci cind impotriva hotaririi nu
exista cale de atac ordinara. |n jurisprudenta s-au constatat cazuri in care s-a
folosit gresit aceasta procedura pentru a se inlatura unele omisiuni asupra
chestiunilor de fond ale cauzei, cum ar fi aplicarea masurii de siguranta a
confiscarii speciale sau precizarea inscrisurilor a caror desfiintare s-a dispus prin
hotarirea instantei de judecata.
|ntrucit inlaturarea omisiunilor vadite creaza obligatii de plata a cheltuielilor
judiciare sau poate schimba detinatorul unor bunuri, credem ca procedura trebuie
sa se desfasoare cu chemarea obligatorie a partilor, pentru a da lamuririle
necesare in contradictoriu; prevederea actuala prin care aceasta chemare este
lasata la facultatea organului de urmarire sau a instantei de judecata nu
garanteaza suficient interesele legitime ale partilor din proces.
2.

Unele acte procedurale comune

1) Citarea (art. 175181)

Cind este necesara prezenta unei persoane la desfasurarea procesului penal,

ea poate fi invitata, citata sau adusa prin constringere. |ntrucit invitatia nu are
caracter juridic, Codul de procedura penala reglementeaza numai citarea si
mandatul de aducere.
Citarea este actul procedural scris si individual prin care o persoana este
chemata in fata autoritatii judiciare la o anumita data, sub prevederea unei
sanctiuni in caz de neprezentare. Folosita si de organele de urmarire penala,
citarea are o mai mare aplicabilitate in faza de judecata, care se desfasoara in
sedinta, la o anumita data, cind sint chemate partile sa participe la activitatea de
judecata. De principiu, in cazul in care nu s-a indeplinit procedura de citare
pentru toate partile din proces, judecata nu poate avea loc in lipsa vreuneia dintre
ele. Ca urmare, citarea partilor si indeplinirea procedurii de citare are un rol
important in desfasurarea judecatii.
Citarea este un act procedural scris, considerindu-se ca persoana chemata are
astfel posibilitatea reala de a cunoaste data si locul unde trebuie sa se prezinte.
Este permisa si citarea prin nota telefonica sau telegrafica, dar este mai greu de
stabilit daca persoana chemata a luat sau nu cunostinta de chemarea ce i s-a

DPPpg358

facut. Citarea este si un act procedural individual, pentru fiecare persoana

chemata fiind obligatorie emiterea unei citatii, altfel nefiind posibila
determinarea persoanelor care cunosc sau care nu au cunostinta de chemarea
facuta.
Citatia are doua elemente: chemarea si sanctiunea.
Chemarea cuprinde mentiuni care asigura cunoasterea datelor necesare
pentru a raspunde chemarii si mentiuni care informeaza despre motivul chemarii.
|n primele mentiuni se cuprind: denumirea organului care emite citatia si sediul
acestuia (adresa, etaj, camera); numele, prenumele si adresa celui citat (in orase:
localitatea, judetul, strada, numarul, apartamentul, scara si etajul de la bloc; in
comune se indica judetul, comuna, statul); chemarea la o anumita data (ora, zi,
luna, an) si loc (daca locul este altul decit sediul autoritatii); semnatura celui care
a emis citatia (procuror, presedinte de instanta). Aceste mentiuni fac ca citatia sa
ajunga la cel chemat sau ii aduc la cunostinta data si locul unde trebuie sa se
prezinte; lipsa uneia sau unora din aceste mentiuni atrage nulitatea citatiei, care
opereaza daca persoana nu a raspuns chemarii. Alte mentiuni au caracter
informativ: data emiterii citatiei si numarul dosarului, calitatea in care este citat
si obiectul cauzei; lipsa acestor mentiuni nu atrage nulitatea citatiei, dar poate
atrage aminarea judecarii cauzei, la cererea celui citat, pentru a cunoaste
motivele chemarii si a se pregati in acest scop.
Sanctiunea cuprinde constringerea procedurala ce urmeaza a se aplica in caz
de neprezentare; pentru parti sanctiunea consta in judecarea cauzei in lipsa lor
(art. 291 al. 2); pentru martori, interpreti si experti, neprezentarea poate atrage o
amenda judiciara (art. 198 lit. c) si, in caz de repetare, aducerea silita. Sanctiunea
este indicata in citatie.
Locul unde se trimite citatia prezinta importanta pentru o reala incunostintare
a partilor despre termenul de judecata si, totodata, pentru evitarea sustragerii
inculpatului de la judecata. De aceea, legea prevede mai multe locuri unde poate
fi citat inculpatul, in raport de situatiile posibile in care s-ar afla. Ca regula
generala, inculpatul se citeaza la adresa unde locuieste, ceea ce implica adresa
efectiva din momentul citarii, care poate fi diferita de aceea a domiciliului sau
stabil. Adresa unde locuieste inculpatul se stabileste prin investigatiile organelor
de urmarire penala; daca inculpatul a dat o declaratie, in care si-a aratat adresa
unde doreste sa fie citat (in nici un caz la post restant), aceasta va deveni locul
unde urmeaza a fi citat. |n caz de schimbare a adresei aratate in declaratiile sale,

DPPpg359

inculpatul este obligat sa incunostinteze despre schimbarea intervenita, dupa care

citarea se va face la noua adresa; citarea la noua adresa este obligatorie si atunci
cind, din datele aflate la dosar, rezulta ca s-a produs o schimbare de adresa. Daca
nu se cunoaste adresa unde locuieste, inculpatul se citeaza la adresa locului de
munca, prin serviciul de personal al unitatii unde lucreaza. Pentru situatia extrem
de rara cind nu se cunoaste nici adresa unde locuieste, nici locul sau de munca,
inculpatul se citeaza printr-o procedura speciala, care consta din afisarea citatiei
la sediul primariei in a carei raza teritoriala s-a savirsit infractiunea sau, daca
activitatea infractionala s-a desfasurat in mai multe locuri, la sediul primariei din
localitatea unde se afla organul care efectueaza urmarirea penala. Ca situatii
speciale: bolnavii aflati in spital sau intr-o casa de sanatate, detinutii aflati in
penitenciare se citeaza prin administratia acestora; militarii incazarmati se
citeaza la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. Inculpatul care
locuieste in strainatate si a carui adresa se cunoaste se citeaza prin scrisoare
recomandata, recipisa de predare a scrisorii consituind dovada de indeplinire a
procedurii de citare. Dispozitiile care se refera la citarea inculpatului se aplica si
in cazul citarii celorlalte parti; daca partea este persoana juridica, se citeaza la
sediul sau.
|nminarea citatiei se efectueaza de agenti anume insarcinati sau prin
mijlocirea serviciului postal. |nminarea citatiei cunoaste trei ipostaze:

|nminarea citatiei se face personal celui citat, daca este gasit la locul citat, iar
acesta semneaza dovada de primire a citatiei; daca nu vrea sa primeasca
citatia sau, primind citatia, nu vrea sau nu poate sa semneze de primire,
agentul lasa citatia celui citat ori, in cazul refuzului de primire, o afiseaza pe
usa locuintei acestuia, incheind despre aceasta proces-verbal. |n situatia in
care citarea se face prin serviciul personal al locului de munca, prin
administratia unui spital, loc de detinere sau prin comandantul unitatii
militare, aceste organe sint obligate de a inmina citatia persoanei citate sub
luare de dovada de primire, certificindu-i semnatura sau aratind motivul
pentru care nu a semnat; in acest cazuri, citatia nu poate fi inminata altor
persoane sau afisata. Citatia adresata unei persoane juridice se preda, sub
semnatura, la registratura acesteia sau functionarului insarcinat cu primirea
corespondentei.

Daca persoana citata nu este gasita la adresa indicata, citatia poate fi inminata
sotului, unei rude apropiate sau unei persoane care locuieste cu cel citat,

DPPpg360

fiind exceptati minorii sub 14 ani sau cei lipsiti de uzul ratiunii. Daca cel citat
locuieste intr-un imobil cu mai multe apartamente sau intr-un hotel, citatia se
preda administratorului, portarului sau celui care in mod obisnuit il
inlocuieste. Persoana care primeste citatia semneaza dovada de primire, iar
agentul, certificind identitatea si calitatea, precum si semnatura, incheie
proces-verbal. Daca aceasta persoana nu vrea sau nu poate sa semneze,
citatia se afiseaza pe usa locuintei, incheindu-se proces-verbal.

Cind nu este gasita nici una din persoanele prevazute de lege, chiar dupa
investigatiile facute in acest scop, agentul afiseaza citatia pe usa locuintei
persoanei citate, incheind proces-verbal; cind apartamentul nu este prevazut
in citatie, iar investigatiile nu au condus la determinarea sa, citatia se poate
afisa pe usa principala a cladirii. Daca agentul procedural constata ca cel citat
si-a schimbat adresa, citatia se afiseaza pe usa locuintei aratate in citatie si
agentul se informeaza de noua adresa, consemnind in proces-verbal cele
constatate, urmind ca instanta sa hotarasca unde se va emite o noua citatie; in
acelasi mod se procedeaza atunci cind la adresa indicata nu mai exista
imobilul unde a locuit cel citat.
|ndeplinirea procedurii de citare se dovedeste prin dovada de primire a

citatiei sau prin procesul-verbal prin care se constata predarea sau afisarea
citatiei. Dovada de primire a citatiei trebuie sa cuprinda datele prin care se
identifica citatia (numele si prenumele celui citat, adresa sa, unde si cind trebuie
sa se prezinte cel citat); de asemenea, trebuie sa cuprinda datele din care rezulta
inminarea citatiei, semnatura sa, precum si certificarea de catre agent a acestor
date. |n cazul in care despre inminarea citatiei se incheie proces-verbal, acesta
trebuie sa cuprinda, corespunzator, atit datele care identifica citatia, cit si cele
care stabilesc modul in care a fost indeplinita procedura de citare. Dovada sau
procesul-verbal de inminare a citatiei se trimite apoi organului care a emis citatia
si face dovada de indeplinire a procedurii de citare.
2) Comunicarea actelor procedurale (art. 182)

Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui

participant la procesul penal un alt act procedural scris, spre a lua cunostinta de
cuprinsul sau. Comunicarea actelor de procedura se poate face prin transmiterea
unei copii integrale dupa act sau a unei copii partiale; astfel, inculpatului arestat
preventiv i se transmite o copie integrala dupa actul de sesizare (art. 313 al. 2),
iar dupa condamnare o copie integrala dupa sentinta penala (art. 360 al. 3); copii

DPPpg361

numai dupa dispozitivul sentintei penale se comunica partilor care au lipsit atit
de la dezbaterile judiciare, cit si la pronuntarea hotaririi (art. 360 al. 1).
Comunicarea actelor procedurale scrise se face in conditiile prevazute pentru
citare, atit in legatura cu locul unde se trimite, cit si cu modalitatile de inminare;
in loc de mentiunile prin care se asigura la citatie chemarea, se inscriu
mentiunile despre actul procedural care se comunica.
Apropiata de comunicare este instiintarea, care consta in incunostintarea unui
participant la proces despre efectuarea unui act procesual sau despre luarea unei
masuri procesuale. Astfel, procurorul instiinteaza persoana care a facut plingerea
despre refuzul de a se incepe urmarirea penala (art. 228 al.penult.), despre
scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale (art. 246, 249); partii
civile i se aduce la cunostinta suspendarea urmaririi penale (art. 240); persoana
care a facut plingere procurorului este incunostintata de modul in care aceasta a
fost rezolvata (art. 277). |nstiintarea se face prin adresa scrisa, respectindu-se,
corespunzator, dispozitiile referitoare la citare.
3) Mandatul de aducere (art. 183184)

|n cazul in care o persoana, chemata prin citatie, nu s-a prezentat in fata

organului judiciar, acesta poate dispune aducerea ei silita, emitind un mandat de
aducere; aceasta masura procedurala se poate lua, in caz de urgenta, si inainte ca
persoana sa fi fost chemata prin citatie.
Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu aceleasi mentiuni
esentiale ca si ale citatiei, cuprinzind un ordin adresat ofiterilor si subofiterilor de
politie de a aduce in fata autoritatii judiciare emitente persoana la care se refera.
Executarea mandatului de aducere se face prin prezentarea ofiterului sau
subofiterului de politie la persoana chemata, cu invitarea de a-l urma si apoi cu
conducerea ei la autoritatea emitenta, sub amenintarea folosirii fortei publice in
caz de refuz. Daca persoana impotriva careia s-a emis mandatul de aducere nu
poate sa se prezinte sau nu este gasita la locul indicat, se incheie proces-verbal de
constatare, care se trimite celui care a dispus aducerea; cel care executa mandatul
poate face cercetari pentru a gasi persoana chemata, dupa care executa aducerea
silita. Neexecutarea mandatului de aducere de catre cel insarcinat cu indeplinirea
sa atrage aplicarea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. b).

DPPpg362
I.32. Termenele (art. 185188)
1.

Conceptul de termene procesuale si clasificarea lor

1) Rolul termenelor in desfasurarea procesului penal

Termenul este intervalul de timp in decursul caruia se pot sau trebuie

indeplinite unele acte si masuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi
indeplinite. Codul de procedura penala prevede, de exemplu, termenele in care
trebuie declarate caile de atac, dar si termenele in care se recomanda a fi
indeplinite unele acte procesuale (cum ar fi rezolvarea unor plingeri, inaintarea
unui dosar, desfasurarea unei activitati etc.); de asemenea, Codul prevede si
termenele in care nu se poate pune in executare o hotarire penala sau in care se
poate aplica o masura procesuala neprivativa sau privativa de libertate.
Stabilirea de termene pentru desfasurarea procesului penal are in vedere doua
scopuri:

termenele scurte asigura desfasurarea rapida a procesului, nelasindu-se

organelor judiciare si partilor libertatea de a actiona cind vor si pe orice
durata de timp;

termenele trebuie sa asigure partilor timpul necesar pentru a-si exercita

drepturile procesuale si a-si indeplini obligatiile prevazute de lege, iar in
cazul masurilor procesuale impiedica prelungirea duratei constringerii peste
limita necesara desfasurarii normale a procesului.
Pentru urgentarea desfasurarii procesului penal, Codul de procedura penala,

fara a stabili termen, foloseste expresia de indata (art. 256, 300, 306) sau de
urgenta (art. 293); dimpotriva, cind trebuie sa se intervina pentru a inlatura o
nedreptate, nu se fixeaza nici un termen, dindu-se astfel posibilitatea ca oricind
sa se intervina in acest scop (art. 398, 410).
2) Termenele substantiale si termenele procedurale

Termenele care asigura disciplina si sistematizarea desfasurarii procesului

penal sint denumite de Codul de procedura penala termene procedurale. Codul
prevede si unele termene care ocrotesc drepturi extraprocesuale (libertatea
individuala, proprietatea etc.); aceste termene, impreuna cu termenele prevazute
de legea penala privind prescriptia, reabilitarea, durata pedepselor, se numesc
termene substantiale. Cele mai importante termene substantiale prevazute de
Codul de procedura penala sint termenele de durata a masurilor preventive.
Termenele substantiale prevazute de Codul de procedura penala privind
luarea, mentinerea sau revocarea masurilor preventive au un regim deosebit de

DPPpg363

cel al termenelor procedurale. Astfel, termenele substantiale isi au propriul regim

de calcul (art. 188), in sensul ca ora sau ziua de la care incepe si la care se
sfirseste termenul intra in durata acestuia; de asemenea, luna si anul se socotesc
implinite cu o zi inainte de ziua corespunzatoare datei de la care au inceput sa
curga. Daca retinerea a inceput la ora 930, ea se sfirseste a doua zi la ora 900;
arestarea preventiva de 5 zile inceputa in ziua de 10 a lunii se sfirseste in ziua de
14 a aceleiasi luni.
|n regimul special al termenelor substantiale intra si sanctiunea nerespectarii
lor; astfel, la expirarea duratei retinerii de 24 de ore, a arestarii preventive de 5
sau 30 de zile, masura preventiva inceteaza de drept, sub sanctiunea penala
pentru infractiunea de arestare nelegala. Ca urmare, expirarea termenului de
retinere sau arestare intr-o zi nelucratoare nu atrage prorogarea termenului pentru
ziua lucratoare urmatoare, ci obliga la punerea in libertate a persoanei retinute
sau arestate in acea zi nelucratoare.
Regimul termenelor procedurale este diferit, atit in ce priveste calculul, cit si
sanctiunile procedurale ce li se aplica.
3) Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a) Dupa factorul care le stabileste, termenele sint legale si judiciare.

Termenul legal este stabilit de lege (termenul de apel, de recurs, de

contestatie in anulare etc.).
Termenul judiciar este stabilit de autoritatea in fata careia se desfasoara
urmarirea penala sau judecata; organul de urmarire penala stabileste termenul
de depunere a raportului de expertiza, iar presedintele instantei fixeaza
termenul de judecata, de aminare a judecarii cauzei etc.
Importanta distinctiei consta in aceea ca, de regula, termenele legale nu pot fi
modificate nici prelungite, nici abreviate in timp ce termenele judiciare
pot fi modificate de autoritatea care le-a fixat, cu asigurarea incunostintarii
partilor despre aceasta modificare.
b) Dupa natura lor, termenele sint imperative (peremptorii), prohibitive

(dilatorii) si orinduitorii.
Termenul imperativ consta intr-un interval de timp in care trebuie indeplinite
anumite acte procesuale sau procedurale (recursul se declara in termen de 10
zile); daca actul nu este indeplinit in acest termen, devine tardiv.

DPPpg364

Termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru indeplinirea unor acte

procesuale sau procedurale (punerea in executare a hotaririi de condamnare
nu poate avea loc pina la expirarea termenului de apel sau, dupa caz, de
recurs, deoarece sentinta devine executorie numai dupa aceasta data, daca nu
s-a declarat apel sau recurs); actul efectuat inainte de implinirea termenului
prohibitiv este prematur.
Nerespectarea termenelor imperative si a celor prohibitive atrag sanctiuni
procedurale. |n cazul termenelor imperative, sanctiunea consta in decaderea
din dreptul de a mai efectua actul prevazut de lege (trecerea termenului de 10
zile pentru declararea recursului decade pe titularul dreptului de recurs din
acest drept; orice declaratie de recurs facuta dupa expirarea termenului
devine tardiva si lovita de nulitate).
Termenele orinduitorii disciplineaza activitatea procesuala fara a atrage
sanctiuni procedurale, fiind mai mult termene de recomandare (procurorului i
se cere sa rezolve dosarul de cercetare penala in cel mult 15 zile de la
primirea lui art. 261; instantei i se recomanda sa pronunte sentinta in
termen de 15 zile si sa o redacteze in cel mult 20 de zile art. 306 si 310 al.
2), dar nerespectarea acestor termene nu are nici o consecinta asupra
valaiblitatii actului efectuat tardiv.
c) Dupa modul cum sint fixate, termenele pot fi fixe, maxime si minime.

Termenul este fix atunci cind se stabileste o durata determinata in care trebuie
efectuat (cum este termenul de apel sau de recurs de 10 zile).
Termenul este maxim cind se stabileste durata maxima de timp permisa
pentru efectuarea actului, dar acesta poate fi efectuat si intr-o durata de timp
mai mica (de exemplu procurorul trebuie sa rezolve dosarul primit de la
organul de cercetare penala in cel mult 15 zile art. 261 dar el poate sa-l
rezolve si in aceeasi zi cind l-a primit).
Termenul este minim cind se fixeaza durata minima de timp ce trebuie sa se
scurga pentru ca un act procesual sa poata fi considerat efectuat in termen (de
exemplu procedura de citare a inculpatului trebuie indeplinita cu cel putin 3
zile inaintea termenului de judecata; insa citarea se poate face cu mai multe
zile inaintea termenului de judecata).
d) Dupa sensul in care sint calculate, termenele procedurale pot fi de

succesiune si de regresiune. Cele mai numeroase termene procedurale sint de

succesiune, calculindu-se in sensul curgerii timpului. Termenele de

DPPpg365

regresiune se calculeaza in sensul invers curgerii timpului, de la o anumita

data inapoi (termenul de inminare a citatiei se calculeaza inapoi cu 3 zile de
la data cind este fixata judecata).
2.

Calcularea termenelor procedurale

1) Modalitati de calculare a termenelor procedurale

Termenul procedural curge intre doua momente: un moment initial, de la care

incepe sa curga termenul, denumit dies a quo, si un moment final, la care se
sfirseste termenul dies ad quem.
Momentul initial este determinat de data efectuarii actului procedural care,
potrivit legii, determina curgerea termenului. |n cazul apelului si al recursului
termenul curge, dupa caz, de la data pronuntarii hotaririi ce se ataca (regula) sau
de la data primirii comunicarii unei copii dupa dispozitivul hotaririi (in celelalte
cazuri); dar pentru recursul peste termen, data de la care curge termenul este data
inceperii executarii pedepsei sau a dispozitiilor privind despagubirile civile. |n
unele cazuri legea prevede data unui eveniment viitor, neprecizat in timp (de
exemplu revizuirea poate fi ceruta intr-un termen de un an de la data descoperirii
unor imprejurari noi de fapt). |n stiinta dreptului procesual penal s-a sustinut
teroria echipolentei (echivalentei), potrivit careia actul procedural prevazut de
lege pentru curgerea termenului poate fi inlocuit cu un alt act avind aceeasi
finalitate (de exemplu comunicarea unei copii dupa dispozitivul hotaririi ce
urmeaza a fi atacata sa fie inlocuita cu un act din care rezulta ca partea a luat
cunostinta de continutul hotaririi). Practica judiciara nu a imbratisat aceasta
teorie, aplicind riguros dispozitia legala care are in vedere actul pe care legea il
considera ca provoaca curgerea termenului.
Pentru determinarea lui dies ad quem este necesar sa cunoastem durata
termenului si modul de calcul. Durata termenului este prevazuta de lege sau este
stabilita de autoritatea judiciara. Modul de calcul se deosebeste dupa cum
termenele sint pe ore si zile sau pe luni si ani. Calcularea termenelor pe ore si
zile se poate face in mai multe feluri: astfel, in calculul termenelor se poate
socoti si ora si ziua cind incepe, dar si cind se sfirseste termenul (pe ore si zile
pline); se poate calcula termenul fara a include ora si ziua cind incepe si se
sfirseste termenul (ore si zile libere) sau in calculul termenului nu se include ora
si ziua cind termenul se sfirseste (sistemul mixt). Pentru a crea garantia unei mai
largi posibilitati de a exercita un drept procesual conditionat de un termen, Codul
actual, ca si cel anterior, a adoptat sistemul de calcul pe ore si zile libere. Ca

DPPpg366

urmare, nu se ia in calculul termenului ora sau ziua de la care incepe sa curga

termenul si nici ora sau ziua in care aceasta se implineste; in acest mod,
termenele procedurale sint cu doua ore sau doua zile mai mari decit termenele
substantiale, care se calculeaza pe ore si zile pline. Astfel, termenul de recurs de
10 zile, care curge de la pronuntarea hotaririi din ziua de 10 martie, se va implini
in ziua de 21 martie, care va fi ultima zi de declarare a recursului.
Termenele pe luni si ani se calculeaza calendaristic. Termenul pe luni expira
la sfirsitul zilei corespunzatoare ultimei luni, iar termenul pe ani expira al
sfirsitul zilei si lunii corespunzatoare din ultimul an. Astfel, termenul de o luna
care a inceput sa curga la data de 10 martie se implineste la data de 10 aprilie, iar
termenul de un an la data de 10 martie a anului urmator. Daca ziua
corespunzatoare cade intr-o luna ce nu are o astfel de zi, termenul expira in
ultima zi a aceleiasi luni (de exemplu termenul de o luna inceput la 31 ianuarie
expira, dupa caz, la 28 sau 29 februarie).
O dispozitie importanta referitoare la termenele procedurale o constituie
prelungirea (prorogarea) de drept a tuturor termenelor a caror ultima zi cade
intr-o zi nelucratoare, pina la prima zi lucratoare care urmeaza, dindu-se astfel
partilor posibilitatea de a efectua actul procesual care, datorita repaosului legal,
nu a fost inregistrat in ultima zi a termenului. Ca o garantie pentru inculpat, si in
cazul termenului de citare, care se calculeaza regresiv, daca ultima zi este
nelucratoare, citatia trebuie inminata in ultima zi lucratoare anterioara.
Termenele substantiale se calculeaza diferit, iar acestora nu li se aplica
prorogarea de drept a termenului pentru prima zi lucratoare.
2) Acte considerate facute in termen

Pentru a nu pune partile in situatia de a pierde un termen datorita intirzierii in

transportul postal sau in inregistrarea corespondentei sosite prin posta, in art. 187
se prevede ca actul depus inlauntrul termenului prevazut de lege la administratia
locului de detinere ori la unitatea militara sau la oficiul postal prin scrisoare
recomandata este considerat ca facut in termen, chiar daca a fost inregistrat dupa
expirarea cestuia. Pentru determinarea datei depunerii, serveste ca dovada
inregistrarea sau atestarea facuta la administratia locului de detinere sau la
unitatea militara ori recipisa oficiului postal. Considerarea actelor aratate ca
facute in termen decurge ope legis.
De asemenea, actele efectuate de procuror sint considerate ca facute in
termen daca data la care au fost trecute in registrul de iesire al parchetului este

DPPpg367

inlauntrul termenului cerut de lege; de la aceasta regula fac exceptie caile de

atac, pentru acestea data inregistrarii lor la instanta de judecata trebuie sa se afle
inlauntrul termenului prevazut de lege, parchetele functionind pe linga instantele
judecatoresti.
Termenele procedurale nu se intrerup si nici nu se suspenda; numai prin legi
speciale si in situatii exceptionale (razboaie, calamitati) se poate lua masura
suspendarii sau intreruperii unor termene.
I.33. Sanctiunile procesual-penale
1.

Felurile sanctiunilor procesual-penale

1) Conceptul de sanctiuni procesual-penale

Principiul legalitatii exprima cerinta ca procesul penal sa se desfasoare in

conformitate cu dispozitiile prevazute de lege. Ca urmare, organele judiciare,
partile, aparatorii nu pot efectua in cursul procesului penal decit actele
procesuale si procedurale pe care legea le admite si numai cu respectarea
intocmai a conditiilor legale.
Respectarea dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal
poate fi privita sub aspect constitutiv si functional; sub aspect constitutiv, este
necesar sa fie indeplinite toate actele procesuale constitutive ale procesului
penal, fara de care legea nu admite condamnarea inculpatilor; sub aspect
functional, activitatile procesuale si procedurale trebuie indeplinite potrivit
conditiilor prevazute de lege, care sint garantii ale realizarii functiei pentru care
au fost instituite. Omiterea efectuarii unor acte procesuale constitutive sau
efectuarea lor in alte conditii decit cele legale poate influenta negativ
solutionarea justa a cauzei.
Garantarea aplicarii principiului legalitatii in procesul penal implica
instituirea de sanctiuni penale in cazul incalcarii unor norme esentiale (de
exemplu infractiunile de cercetare abuziva, arestare ilegala), sanctiuni
disciplinare pentru persoanele care abuzeaza de autoritatea cu care au fost
investite, amenzi judiciare pentru personalul auxiliar, martori, experti, interpreti
care nu respecta dispozitiile procedurale. |nsa aplicarea unor asemenea sanctiuni
nu are, de regula, consecinte directe asupra valabilitatii actelor efectuate fara
permisiunea legii sau cu incalcarea dispozitiilor care reglementeaza efectuarea
lor. De aceea, garantarea legalitatii procesului penal impune instituirea si de
sanctiuni care sa atraga nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale

DPPpg368

efectuate cu incalcarea legii si, eventual, obligarea celor ce au incalcat legea sa le

refaca in conditiile legale. Sanctiunea procesuala penala consta fie in pierderea
unor drepturi procesuale, fie in lipsirea de valabilitate a actelor procesuale si
procedurale ori a masurilor procesuale dispuse sau efectuate cu incalcarea
dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal.
Instituirea de sanctiuni procesual-penale urmareste un scop multiplu:

un scop preventiv de a preintimpina incalcarea legii, fiind un avertisment ca

aceasta nu va ramine nesanctionata;

un scop sanctionator, distructiv de a desfiinta actele efectuate cu incalcarea

legii de procedura penala;

un scop reparator (cind este posibil) de a se reface actele procesuale

desfiintate, dar in conditiile si formele prevazute de lege; din acest ultim
punct de vedere, sanctiunea procesual-penala poate fi privita ca un remediu
procesual.
Prin acest scop multiplu, sanctiunea procesual-penala constituie o importanta

garantie a realizarii principiului legalitatii, deoarece previne incalcarea legii, o

sanctioneaza atunci cind s-a produs si asigura apoi respectarea legii in
desfasurarea in continuare a procesului. Dar sanctiunea procesual-penala
constituie o garantie si a principiului aflarii adevarului, actele procesuale si
procedurale efectuate cu incalcarea legii de procedura producind indoiala asupra
veracitatii probelor administrate abuziv si asupra corectitudinii solutiilor adoptate
fata de prevederile legii penale si a celei civile.
2) Felurile sanctiunilor procesual-penale

Codul de procedura penala are in vedere trei feluri de sanctiuni procesualpenale: nulitatea (art. 197), inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit. a si 38515 pct. 1
lit. a) si decaderea (art. 185 al. 1). |n doctrina se face referire si la inexistenta, ca
una din sanctiunile procesual-penale. Actul inexistent este considerat ca o
realitate de fapt, care nu poate produce nici un efect juridic, datorita modului
cum a fost conceput (de exemplu o hotarire judecatoreasca intocmita ca practica
seminariala de un student); un asemenea act nu poate fi luat in considerare de
nici o autoritate judiciara si nu poate produce efecte juridice.
Cea mai frecventa sanctiune procesual-penala este nulitatea, ratiune pentru
care are si o reglementare amanuntita. Un act procesual sau procedural este lovit
de nulitate atunci cind este efectuat cu incalcarea dispozitiilor care reglementeaza
desfasurarea procesului penal; raminerea sa in vigoare, desi s-au incalcat

DPPpg369

conditiile de fond sau de forma prevazute de lege, ar putea conduce la o

solutionare gresita a cauzei. |n unele cazuri, nulitatea poate fi determinata de
omisiunea indeplinirii unor acte obligatorii (cum este trimiterea in judecata a
inculpatului fara sa i se fi prezentat materialul de urmarire penala; judecarea
cauzei in lipsa unei parti care nu a fost citata la judecata); in alte cazuri, nulitatea
sanctioneaza un act procesual penal care a fost indeplinit cu incalcarea
dispozitiilor de care depinde valabilitatea sa (cum este emiterea unui rechizitoriu
pentru omor de catre procurorul de la parchetul de pe linga judecatorie sau
judecarea acestei infractiuni de judecatorie). |ntrucit nu toate dispozitiile legale
care reglementeaza desfasurarea procesului penal sint de egala importanta pentru
realizarea scopului procesului penal, legislatiile prevad anumite conditii in care
poate opera nulitatea. Astfel, in art. 197 al. 1 se prevede ca incalcarea
dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrage nulitatea
actului numai atunci cind s-a produs o vatamare care nu poate fi inlaturata decit
prin anularea acelui act. Nulitatea, ca sanctiune procesual penala, se
caracterizeaza prin natura sa de remediu procesual, in sensul ca actul nul trebuie
refacut in conditiile legale; astfel, actul omis trebuie efectuat, iar actul viciat
trebuie refacut in conditiile legii.
Inadmisibilitatea este sanctiunea procesual-penala care impiedica efectuarea
unui act exclus de lege; daca totusi actul este efectuat, nu poate produce efecte
juridice, nu are valabilitate, fiind lovit de nulitate. Cind se efectueaza acte
excluse de lege opereaza intotdeauna nevalabilitatea lor, actul fiind lipsit de baza
legala. Astfel, legea prevede ca decizia prin care s-a respins recursul este
definitiva; un nou recurs declarat impotriva acestei decizii este inadmisibil si nu
poate fi primit in nici un caz. Spre deosebire de nulitate, in cazul inadmisibilitatii
actul efectuat impotriva legii nu mai poate fi refacut, legea interzicind efectuarea
lui; ca urmare, orice act de acest fel, efectuat din nou impotriva legii, va fi nul. |n
cazul constatarii ca un act este inadmisibil, se da o solutie definitiva, pentru a
impiedica refacerea acestuia; astfel, in cazul unui apel inadmisibil se dispune
respingerea acestuia (art. 379 pct. 1 lit. a), hotarire care are autoritate de lucru
judecat pentru orice alt apel indreptat impotriva aceleiasi hotariri.
Cind un drept procesual nu este exercitat in termenul imperativ prevazut de
lege, se produce decaderea titularului din acest drept, ceea ce il impiedica sa-l
mai exercite dupa expirarea termenului; orice act efectuat in temeiul unui drept
din care s-a produs decaderea este nul, nu produce efectul pentru care a fost

DPPpg370

efectuat82. Decaderea se apropie de inadmisibilitate, deoarece si intr-un caz si

intr-altul este efectuat fara drept; insa la inadmisibilitate lipsa dreptului este ab
initio, iar la decadere lipsa dreptului este o consecinta a pierderii dreptului
prevazut de lege. {i la decadere actul efectuat peste termen nu are valabilitate,
este nul; oricite declaratii de recurs s-ar face in exercitiul dreptului pierdut, sint
toate nule. Ca urmare, si in cazul decaderii actele nule nu se mai refac; cind un
recurs este declarat peste termenul legal, este respins ca tardiv, ca si un recurs
inadmisibil, cu aceleasi efecte de autoritate de lucru jduecat. Spre deosebire de
inadmisibilitate, care atrage intotdeauna nulitatea, in cazul decaderii din
exercitiului unui drept procesual penal legea poate permite, in anumite conditii,
repunerea in termen, caz in care actul procesual devine valabil si-si produce
efectele juridice prevazute de lege; Codul nostru reglementeaza repunerea in
termenul de apel si de recurs (art. 364 si 3853).
Deci inadmisibilitatea si decaderea, ca sanctiuni procesual-penale, sint
operante prin intermediul nulitatii, avind insa trasatura specifica de a interzice
refacerea actelor inadmisibile sau tardive. Nulitatea fiind sanctiunea procesualpenala cu cea mai larga aplicare, in mod firesc Codul s-a preocupat in special de
reglementarea ei.
2.

Conditiile prevazute de lege pentru a interveni nulitatea

1) Conceptia Codului de procedura penala cu privire la nulitati

(art. 197)
|n reglementarea nulitatilor se pot concepe mai multe sisteme:

|n conceptia cea mai formalista, orice incalcare a legii de procedura penala

trebuie sa atraga nulitatea si refacerea actului in conditiile legii; legislatiile
moderne nu au primit aceasta conceptie, prin care s-ar crea mari greutati in
finalizarea tragerii la raspundere penala a infractorilor.

O conceptie opusa admite nulitatea numai in cazul incalcarii acelor dispozitii

legale pentru care se prevede in mod expres sanctiunea nulitatii; practica a
dovedit ca interventia nulitatii poate fi necesara si in alte cazuri decit cele
prevazute expres de lege.

Dintr-o combinare a acestor doua conceptii, a fost consacrata reglementarea

potrivit careia se pot prevedea anumite dispozitii a caror incalcare este
sanctionata de lege in mod expres cu nulitatea nulitatile exprese dar
82

de exemplu, la expirarea termenului de recurs, inculpatul care nu a

declarat recurs este dec`zut din dreptul de recurs

DPPpg371

sanctiunea nulitatii poate fi aplicata si in cazul incalcarii celorlalte dispozitii

ale legii, daca sint intrunite anumite conditii nulitatile virtuale.
Codul de procedura penala din 1968, ca si Codul anterior, a adoptat aceasta
conceptie, perfectionind, insa, reglementarea nulitatilor. S-au sanctionat un
numar de dispozitii legale, expres indicate in Cod, a caror incalcare atrage
intotdeauna nulitatea nulitati exprese, care sint si nulitati absolute; in cazul
celorlalte dispozitii legale, nulitatea opereaza numai daca s-a produs o vatamare
care nu poate fi inlaturata decit prin anularea actului nelegal nulitati virtuale
invocate in anumite conditii, care sint nulitati relative. Superioritatea
reglementarii prevazute de Codul actual consta in inlaturarea nulitatilor relative
exprese, reglementate de Codul anterior, si consacrarea ca nulitati relative numai
a nulitatilor virtuale.
Pentru nulitatile virtuale relative se prevad trei conditii in care poate opera
nulitatea:

sa existe o incalcare a dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea

procesului penal;

aceasta incalcare sa atraga o vatamare procesuala;

vatamarea sa nu poata fi inlaturata decit prin anularea actului.

Pentru nulitatile absolute exprese se cere indeplinirea numai a primei conditii,

deoarece exista intotdeauna o prezumtie irefragrabila de vatamare ce impune

anularea actului.
2) |ncalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea

procesului penal
Prima conditie care se cere pentru nulitatea unui act procesual este incalcarea
unei dispozitii legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal. Din
aceasta formulare care nu prevede nici o limitare inseamna ca atrage nulitatea
atit incalcarea dispozitiilor care reglementeaza urmarirea penala, cit si a celor
care reglementeaza judecata in prima instanta, in apel si in recurs; de asemenea,
incalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza judecata in caile de atac
extraordinare.
Nulitatea opereaza si atunci cind se incalca dispozitiile care reglementeaza
efectuarea actelor procesuale, dar si atunci cind incalcarea se refera la efectuarea
actelor prcedurale. De regula, nulitatea unui act procesual atrage si nulitatea

DPPpg372

actului constatator83. {i nulitatea actului constatator poate atrage nulitatea actului

procesual pe care-l constata84. Cind actul procedural aduce la indeplinire un act
procesual sau o masura procesuala, existind o anumita autonomie a actului
procedural, nulitatea acestuia nu atrage si nulitatea actului procesual85.
Unele din dispozitiile care reglementeaza desfasurarea procesului penal au
fost selectate de legiuitor si inscrise in art. 197 al. 2, incalcarea lor fiind
considerata atit de grava incit atrage intotdeauna nulitatea actelor efectuate cu
incalcarea lor. Constituind o exceptie, dispozitiile care le prevad trebuie
interpretate restrictiv.
Pentru a opera nulitatea nu este suficienta incalcarea unei dispozitii legale, ci
este necesara indeplinirea si a celorlalte doua conditii; numai in cazul nulitatilor
absolute, prevazute in art. 197 al. 2, nu se mai cere indeplinirea acestor conditii,
deoarece se considera ca sint incluse in prima conditie, gravitatea incalcarii unor
asemenea dispozitii producind intotdeauna o vatamare ce nu poate fi inlaturata
decit prin anularea actului.
3) Producerea unei vatamari procesuale

Desi se refera la producerea unei vatamari, Codul din 1968 nu explica

continutul acestei notiuni, ceea ce a determinat doctrina sa preia aceasta sarcina,
iar practica judiciara sa o consacre in cazurile concrete judecate. Pentru a putea
determina continutul notiunii de vatamare, trebuie imbinate cele doua interese
ce se confrunta: interesele societatii cu cele ale partilor din proces; vatamarea
poate aduce atingere directa atit intereselor societatii, cit si intereselor legitime
ale partilor din proces.
Atunci cind incalcarea unei dispozitii procedurale aduce atingere garantiilor
fundamentale ale justitiei, care apara societatea de infractiuni, dar in anumite
conditii si forme procesuale, legea considera ca exista intotdeauna vatamare ce
nu poate fi inlaturata in nici un fel; este cazul nulitatilor absolute, care se refera
la incalcarea dispozitiilor prevazute in art. 197 al. 2. |ntr-adevar, nu se poate
concepe raminerea in fiinta a unei hotariri date de o instanta necompetenta dupa
materie sau calitatea persoanei, intr-o compunere contrara legii, fara participarea
83

de exemplu judecarea unei cauze de c`tre o instan]` compus` cu

inc`lcarea legii atrage nulitatea nu numai a judec`]ii, dar [i a actului
constatator al hot`ririi pronun]ate (sentin]a sau decizia)
84
nulitatea sentin]ei penale datorit` nesemn`rii ei de c`tre judec`torii care
au dat solu]ia atrage [i nulitatea judec`]ii [i a solu]iei pronun]ate, de[i
aceasta s-a desf`[urat legal
85
nulitatea actului procedural al comunic`rii extrasului dup` dispozitivul
sentin]ei penale nu atrage [i nulitatea actului procesual al solu]iei adoptate

DPPpg373

procurorului, a inculpatului sau aparatorului, cind participarea lor este obligatorie

potrivit legii. Chiar daca partile ar considera ca nu li s-a produs nici o vatamare,
ca solutia este corecta, legea nu accepta valabilitatea actului efectuat, prezumind,
fara a se putea face dovada contrara (juris et de jure), ca s-a produs vatamare
care impune cu necesitate nulitatea. Deci in cazul incalcarii dispozitiilor
prevazute in art. 197 al. 2 vatamarea exista deoarece se aduce atingere
posibilitatilor de a se realiza scopul procesului penal.
Partilor li se aduce vatamare atunci cind li se incalca un drept procesual sau o
garantie procesuala de natura a le asigura apararea intereselor lor legitime in
proces. Acordindu-le drepturi si garantii procesuale, legea recunoaste ca
solutionarea justa a cauzei, din perspectiva intereselor legitime ale partilor,
depinde de exercitarea acestor drepturi si prin indeplinirea garantiilor procesuale.
|mpiedicarea unei parti de a exercita un drept procesual sau de a beneficia de o
garantie procesuala a dreptului sau la aparare produce prin ea insasi o vatamare
procesuala, care consta din restringerea posibilitatilor de sustinere a intereselor ei
legitime86. O asemenea conceptie este de natura a intari legalitatea procesului
penal in ceea ce priveste garantarea drepturilor procesuale ale partilor din proces,
deoarece altfel, sub pretextul ca hotarirea pronuntata este justa, s-ar putea
nesocoti orice drept procesual al partii, oricit de important ar fi pentru apararea
intereselor sale legitime. Cit timp au fost impiedicate sa-si exercite dreptul lor la
aparare, vatamarea exista; se poate insa constata ca vatamarea a fost inlaturata in
alt mod sau partea poate declara ca nu invoca vreo vatamare si nu cere anularea
actului.
Legea ingaduie in cazul incalcarii drepturilor procesuale ale partilor, sa fie
luata in considerare nulitatea si din oficiu (art. 197 al. 4), atunci cind anularea
actului este necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. |n
aceste cazuri, vatamarea procesuala consta din indoiala pe care o are instanta de
judecata cu privire la aflarea adevarului si la solutionarea justa a cauzei datorita
nerespectarii drepturilor procesuale ale unei parti; se confrunta, astfel, solutia

86

Dovedind sau demonstrind, de exemplu, c` invinuirea nu este

intemeiat`, c` exist` o imprejurare care ar putea atrage o alt` incadrare
juridic` a faptei, c` exist` circumstan]e atenuante su agravante etc. Invocind
judecata in lips`, de[i nu a fost legal citat la judecat`, inculpatul nu trebuie s`
prezinte ap`r`rile pe care [i le-ar fi f`cut dac` ar fi participat la judecat`, spre
a demonstra c` este nevinovat sau c` ar avea un grad mai redus de
vinov`]ie; v`t`marea sa const` din impiedicarea prin necitare de a fi
prezent la judecat` [i de a se ap`ra personal in fa]a instan]ei.

DPPpg374

data cu o alta solutie, care ar fi fost posibila, daca nu s-ar fi incalcat legea de
procedura penala.
Sintetizind aceste consideratii, se poate defini vatamarea prevazuta in art.
197 al. 1 ca atingerea adusa principiilor fundamentale ale procesului penal din
care rezulta posibilitatea de a nu fi realizat scopul procesului penal.
4) Vatamarea produsa sa nu poata fi inlaturata decit prin

anularea actului
Daca vatamarea produsa prin incalcarea dispozitiilor procesuale poate fi
inlaturata in alt mod, devine inutila anularea actului pentru acest motiv. Astfel,
Codul prevede ca organul de urmarire este obligat, cu ocazia prezentarii
materialului de urmarire penala, sa se pronunte, prin ordonanta motivata, asupra
cererilor de probe formulate de inculpat (art. 252 combinat cu art. 67); in cazul in
care organul de urmarire penala nu s-a pronuntat asupra acestor probe si s-a
dispus trimiterea inculpatului in judecata, acestuia i s-a provocat o vatamare,
pentru ca nu si-a putut dovedi apararile; instanta de judecata, constatind
incalcarea legii de catre organul de urmarire penala, poate inlatura vatamarea
prin admiterea probelor si administrarea lor in fata ei.
|n cazul vatamarii prin impiedicarea partii de a-si exercita un drept procesual,
anularea actului poate fi evitata prin exercitarea altui drept procesual, care sa
duca la acelasi rezultat87. |nlaturarea vatamarii are loc intotdeauna cind prin
hotarire se admite in intregime apararea partii careia i s-a produs vatamarea.
3.

Nulitatile absolute si nulitatile relative

1) Trasaturile nulitatilor absolute

Codul de procedura penala a prevazut, sub sanctiunea nulitatii, unele

dispozitii care reglementeaza desfasurarea procesului penal (art. 197 al. 2),
stabilind si trasaturile care caracterizeaza aceasta nulitate (art. 197 al. 3). Luind
in considerare aceste trasaturi, doctrina a dat acestor nulitati denumirea de
nulitati absolute. Aceste trasaturi sint:
a)

Nulitatea absoluta nu poate fi inlaturata in nici un mod

Din aceasta trasatura decurge consecinta ca legea recunoaste existenta unei

vatamari procesuale in toate cazurile de incalcare a dispozitiilor sanctionate cu
nulitatea absoluta, vatamare ce nu poate fi inlaturata in alt mod decit prin
anularea actului. Deci exista o prezumtie legala absoluta de vatamare (juris et de
87

de exemplu v`t`marea produs` p`r]ii civile prin refuzul instan]ei de a-i

da cuvintul in replic` poate fi inl`turat` prin depunerea de concluzii scrise
care au fost avute in vedere de instan]` la solu]ionarea cauzei

DPPpg375

jure), care nu sufera proba contrara. Ca urmare, pentru a opera nulitatea absoluta
se cere indeplinirea unei singure conditii din cele trei analizate anterior, anume
sa se produca o incalcare a acelor dispozitii la care se refera art. 197 al. 2,
celelalte conditii fiind considerate existente ope legis.
|n unele cazuri, legea a prevazut totusi, in mod expres, posibilitatea inlaturarii
vatamarii, chiar daca a fost incalcata o dispozitie sub sanctiunea nulitatii
absolute. Astfel, desi incalcarea dispozitiilor relative la sesizarea instantei este
prevazuta

sub

sanctiunea

nulitatii

absolute,

legea permite

inlaturarea

neregularitatii actului de sesizare fara a dispune anularea lui (art. 330, 366 al. 3).
b)

Nulitatea absoluta poate fi invocata in orice stadiu al

procesului

|ncalcarea dispozitiilor sanctionate cu nulitatea absoluta privind acte de

urmarire penala poate fi invocata in cursul urmaririi penale, al judecatii in prima
instanta, in apel si in recurs, precum si prin caile de atac extraordinare. Oricind
se descopera nulitatea absoluta trebuie sa se actioneze pentru anularea actului
efectuat cu incalcarea esentiala a legii.
|n cazurile in care legiuitorul a inteles sa faca unele derogari de la aceasta
trasatura, le-a prevazut in mod expres. Astfel, nulitatea actelor de cercetare
efectuate de un organ de cercetare necompetent, desi absoluta, nu poate fi
invocata decit cel mai tirziu in cursul cercetarii judecatoresti la prima instanta
(art. 332).
c)

Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice parte din

proces, de Ministerul Public, si se ia in considerare din
oficiu de instanta de judecata

Cita vreme vatamarea aduce atingere principiilor fundamentale al procesului

penal, este firesc ca toti cei interesati la aflarea adevarului si la respectarea legii
sa poata invoca nulitatea absoluta si sa provoace desfiintarea actelor lovite de o
astfel de nulitate, in vederea refacerii lor in conditiile legii.
2) Cazurile de nulitate absoluta

Codul nostru de procedura penala a instituit regimul nulitatilor absolute

exprese; fara text de lege, incalcarea unei dispozitii legale nu poate atrage
nulitatea absoluta. |n art. 197 al. 2 sint enumerate limitativ dispozitiile legale a
caror nerespectare atrage nulitatea absoluta; aceste dispozitii se refera la
organizare si competenta si la cele care asigura dreptul la aparare al inculpatului.
Cele mai multe din aceste dispozitii se refera la actele de judecata, dar sint lovite

DPPpg376

de nulitate absoluta si actele efectuate cu incalcarea unor norme care

reglementeaza urmarirea penala.
Este sanctionata cu nulitatea absoluta incalcarea dispozitiilor legale relative
la:
a)

Competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei

Nulitatea absoluta opereaza in caz de necompetenta dupa materie si calitatea

persoanei a organelor de urmarire penala (art. 206208), a procurorilor (art. 209)
si a instantelor de judecata (art. 2529, 4041); de asemenea, in caz de incalcare
a normelor care se refera la prorogarea instantei in caz de indivizibilitate si
conexitate (art. 3237), schimbarea incadrarii juridice a faptei de catre instanta
ierarhic superioara (art. 41) si chestiuni prealabile (art. 44).
b)

Sesizarea instantei

Se au in vedere normele care reglementeaza sesizarea primei instante prin

rechizitoriu (art. 262264) si prin plingerea prealabila a partii vatamate (art. 279
al. 2 lit. a), precum si cele referitoare la extinderea actiunii penale si punerea in
miscare a actiunii penale in cursul judecatii (art. 335337); sint sub aceeasi
sanctiune si normele privind exercitiul cailor de atac.
c)

Compunerea instantei de judecata

Este lovita de nulitate absoluta judecarea unei cauze penale, chiar la un singur
termen de judecata, de catre o instanta:

compusa din judecatori care nu dobindisera, isi pierdusera aceasta calitate

sau nu aveau calitatea prevazuta de lege;

dintr-un numar de judecatori diferit de cel cerut de lege;

din judecatori incompatibili;

cind la deliberare si la darea hotaririi au participat alti judecatori sau in

numar diferit de cei care au participat la dezbaterile judiciare.
d)

Publicitatea sedintei de judecata

Se au in vedere numai dispozitiile care asigura publicitatea sedintei de

judecata, nu si a celor care prevad sedinta secreta sau nepublica. Publicitatea
fiind o garantie pentru sedinta in care se desfasoara judecata, credem ca
dispozitiile care prevad sedinta publica pentru pronuntarea hotaririi nu sint
sanctionate, in caz de incalcare, cu nulitatea absoluta.

DPPpg377

e)

Participarea procurorului, cind este obligatorie potrivit

legii

Nulitatea absoluta opereaza in cazul in care judecata se desfasoara in lipsa

procurorului, desi participarea sa este obligatorie (art. 315, 376, 38511,460),
precum si atunci cind, desi prezent, nu-i este asigurata participarea la activitatea
de judecata.
f)

Prezenta inculpatului, cind este obligatorie potrivit legii

Sint astfel de dispozitii cele care prevad prezenta obligatorie a inculpatului

arestat, chiar in alta cauza (art. 314, 375), cu exceptiile prevazute de lege (art.
134, 375 al. 4, 38511 al. 3, 402 al. 2, 460 al. 2), si cind este minor (art. 494, 493),
afara de cazul cind minorul se sustrage de la judecata.
g)

Asistarea inculpatului de catre aparator, cind este

obligatorie potrivit legii

Cazurile de asistenta juridica obligatorie sint prevazute in art. 171 al. 2 si 3,

iar actele de urmarire si de judecata la care trebuie asigurata prezenta
aparatorului in art. 172 si in art 23 al. 5 din Constitutie.
h)

Efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori

minori

|n practica Tribunalului Suprem s-a dat o aplicare corecta dispozitiilor legale,

in sensul ca neefectuarea anchetei sociale atit in cursul urmaririi penale cit si in
cursul judecatii atrage nulitatea absoluta.
*

Pentru a fi sanctionate cu nulitatea absoluta, dispozitiile de mai sus trebuie sa

se refere insa la conditiile esentiale de valabilitate a actelor procesuale sau
procedurale; aplicindu-se in mod mecanic la orice dispozitie care se refera la
aspectele de procedura mentionate sub lit. ah, nulitatea absoluta in loc sa
constituie o garantie a legalitatii poate deveni un obstacol in realizarea scopului
procesului penal.
3) Trasaturile nulitatilor relative

|n afara de dispozitiile prevazute in art. 197 al. 2, toate celelalte dispozitii

care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag, in cazul incalcarii lor,
nulitatea relativa. Pentru aceste nulitati relative se cere indeplinirea celor trei
conditii examinate: incalcarea unei dispozitii legale de procedura care nu se
incadreaza in art. 197 al. 2, producerea unei vatamari care nu poate fi inlaturata
altfel decit prin anularea actului.

DPPpg378

Trasaturile nulitatilor relative sint:

a)

Pot fi acoperite prin vointa partilor

|n acest caz, actul efectuat cu incalcarea legii ramine valabil, producind toate
efectele prevazute de lege. |nlaturarea nulitatii prin vointa partilor se realizeaza
cind vatama mai multe parti, prin intelegerea acestora de a accepta valabilitatea
actului88. Cind se aduce vatamare numai uneia din parti, aceasta inlatura nulitatea
prin acceptarea actului, neinvocind nulitatea89.
b)

Trebuie invocata intr-o anumita stare a procesului

Depasirea acestui moment atrage tardivitatea exceptiei de nulitate si

valideaza actul. |n ce priveste momentul procesual pina cind se poate invoca
nulitatea relativa, legea are in vedere doua ipoteze:

cind partea este prezenta la efectuarea actului nulitatea trebuie invocata in

cursul efectuarii actului, pentru a preveni organul judiciar ca procedeaza
contrar legii90;

cind partea a fost absenta la efectuarea actului nulitatea poate fi invocata

cel mai tirziu la primul termen de judecata cu procedura completa91.
Nulitatea relativa nu poate fi invocata direct la instanta de control judiciar,

afara de cazul in care s-a produs dupa inchiderea dezbaterilor judiciare la prima
instanta. Cind exceptia de nulitate relativa invocata la prima instanta a fost
respinsa, modul gresit in care s-a solutionat exceptia de nulitate poate fi invocat
la instanta de apel si de recurs.
c)

Poate fi invocata numai de partea care a suferit

vatamarea prin incalcarea legii

|n cazul in care un inculpat a fost judecat in lipsa, desi procedura de citare nu

era indeplinita, nulitatea relativa nu poate fi invocata decit de acel inculpat. Nici
88

de exemplu p`r]ile pot accepta judecarea cauzei de instan]a

necompetent` din punct de vedere teritorial
89
inculpatul, care a fost citat f`r` respectarea dispozi]iilor de a i se inmina
cita]ia cu cel pu]in 3 zile inainte de termenul de judecat`, poate accepta
judecarea cauzei in acel termen, ceea ce inl`tur` nulitatea cit`rii
90
de exemplu, dac` incursul dezbaterilor, de[i prezent`, p`r]ii civile nu i se
d` cuvintul in ap`rare, ea trebuie s` invoce nulitatea pin` la terminarea
dezbaterilor, pentru a preveni instan]a de nelegalitatea pe care o face;
avertizat`, instan]a va lua m`suri pentru respectarea legii [i astfel nulitatea
este inl`turat`; in cazul in care nu a invocat nulitatea pin` la terminarea
dezbaterilor, orice invocare ulterioar` este tardiv`, numai instan]a din oficiu
mai poate lua in considerare nulitatea
91
dac` nu s-a efectuat prezentarea materialului de urm`rire penal` unui
inculpat major [i aflat in stare de libertate, inculpatul poate invoca nulitatea
relativ` numai pin` la primul termen de judecat`, cu procedura de citare
indeplinit`

DPPpg379

procurorul nu poate invoca o nulitate relativa in locul partii interesate deoarece,

prin neinvocarea ei in termen de partea interesata, nulitatea s-a acoperit; insa
procurorul poate cere instantei de judecata sa invoce din oficiu nulitatea relativa.
*

Atunci cind prin incalcarea unei dispozitii legale aflate sub sanctiunea unei
nulitati relative s-a adus o vatamare nu numai intereselor partii, ci si societatii,
deoarece a fost impiedicata aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei,
invocarea nulitatii actului nelegal efectuat nu mai poate ramine doar o facultate a
partii, ci trece ca obligatie a instantei de judecata, care trebuie sa ia in
considerare din oficiu nulitatea relativa. Prin vointa legii ca exceptie nulitatea
relativa capata o trasatura a nulitatii absolute, de a putea fi invocata din oficiu si
in orice stare a procesului; spre deosebire de nulitatea absoluta, pentru care exista
o prezumtie irefragrabila de vatamare, la nulitatea relativa instanta o ia in
considerare numai daca anularea actului este necesara pentru aflarea adevarului
si justa solutionare a cauzei.
4.

Declararea nulitatii si efectele sale

1) Declararea nulitatii actelor procesuale si procedurale penale

Nulitatea unui act procesual sau procedural nu opereaza din oficiu, ci trebuie
invocata in fata autoritatii judiciare de catre partea interesata in cazul nulitatilor
relative sau de orice parte din proces ori din oficiu in cazul nulitatilor
absolute. {i nulitatea relativa poate fi invocata din oficiu de catre instanta de
judecata, daca sint intrunite conditiile legale.
Nulitatea se invoca in cursul urmarii penale, precum si al judecatii in prima
instanta prin exceptia de nulitate. Invocarea nulitatii relative trebuie sa respecte
conditiile de termen prevazute in art. 197 al. 4; invocarea nulitatii absolute se
poate face in tot cursul procesului pina la terminarea dezbaterilor judiciare la
prima instanta. |n caile de atac ordinare, nulitatile pot fi invocate ca motive de
apel sau cazuri de recurs; ele mai pot fi invocate si in caile de atac
extraordinare92.
Autoritatea in fata careia s-a invocat nulitatea trebuie sa constate daca sint
indeplinite conditiile legale pentru a opera nulitatea si, in caz afirmativ, sa
dispuna anularea actului procesual sau procedural efectuat cu incalcarea legii si
apoi sa procedeze la refacerea lui. Constatarea indeplinirii conditiilor prevazute
de lege trebuie motivata, in sensul ca prin incalcarea legii s-a produs o vatamare
92

recurs in anulare, contesta]ie in anulare

DPPpg380

si ca aceasta vatamare nu poate fi inlaturata altfel decit prin anularea actului

viciat. Atunci cind este cazul, trebuie constatata si influenta negativa pe care a
avut-o incalcarea legii asupra solutionarii juste a cauzei.
2) Efectele nulitatii

Declararea nulitatii unui act procesual sau procedural atrage lipsirea acestuia
de efecte juridice. Actul este considerat nul din momentul in care s-a declarat
nulitatea lui. Ca urmare, nulitatea unui act procesual poate atrage si nulitatea
altor acte procesuale sau procedurale, efectuate cu respectarea legii, dar care se
intemeiaza pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia. Legatura de
dependenta este, de regula, cu actele concomitente si consecutive actului
procesual nul93. Uneori nulitatea unui act procesual sau procedural se extinde si
asupra actelor anterioare pe care se intemeiaza94.
Cind nulitatea unui act de urmarire penala este declarata de prima instanta, se
pot anula toate actele de urmarire si de judecata ce i-au urmat, cauza
restituindu-se procurorului pentru refacerea actului nul si a celorlalte acte
constitutive ce ii urmeaza; daca nulitatea unui act de urmarire penala sau de
judecata in prima instanta este declarata intr-o cale de atac, poate fi dispusa fie
reluarea urmaririi penale, fie a judecatii in prima instanta, ceea ce inseamna
anularea unei intregi activitati procesuale si procedurale (art. 379 pct. 2 lit. b,
380, 38515 pct. 2 lit. c, 38516).
Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect obligarea autoritatii
judiciare de a reface actul nul, in conditiile legii. Cind nulitatea este constatata
chiar de organul care a efectuat actul cu incalcarea legii, obligatia de refacere
revine acestui organ; daca nulitatea este constatata de alt organ, care actioneaza
ulterior celui ce a comis nulitatea, obligatia de refacere a actului poate reveni,
dupa caz, fie primului organ, fie celui subsecvent. De regula, actul lovit de
nulitate absoluta sau in cazurile expres prevazute de nulitate relativa (art. 379
pct. 2 lit. b, 38515 pct. 2 lit. c) de lege. Actul lovit de o nulitate relativa poate fi
refacut, de regula, de autoritatea care a constatat nulitatea, cu exceptia cazurilor
de nulitate relativa indicate mai sus95.
93

in cazul in care procedura de citare a inculpatului este nul`, iar acesta a

fost judecat in lips`, intreaga judecat` va fi lovit` de nulitate
94
de exemplu dac` deliberarea [i luarea hot`ririi au avut loc cu un
judec`tor care nu a participat la dezbateri, nulitatea deliber`rii se extinde [i
asupra dezbaterilor judiciare care au avut loc anterior
95
dac` instan]a de apel constat` c` prima instan]` [i-a intemeiat hot`rirea
pe declara]iile unor martori, care nu sint semnate de c`tre ace[tia, constatind
nulitatea declara]iilor poate dispune refacerea actului [i ascultarea martorilor

DPPpg381

|n cazul inadmisibilitatii si al decaderii, actul declarat nul nu mai este refacut,

fiind interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi impiedicata si de
intervenirea unei cauze care opreste inceperea sau continuarea procesului penal
(amnistia, retragerea plingerii prealabile); in acest caz refacerea actului devine
inutila.
I.34. Unele masuri procedurale
1.

Cheltuielile judiciare (art. 189193)

1) Cheltuielile judiciare si obligatia de a le suporta

Urmarirea si judecarea unei cauze penale ocazioneaza efectuarea de cheltuieli

pentru intocmirea si transmiterea actelor de procedura, pentru administrarea
probelor si conservarea mijloacelor materiale de proba, cu retribuirea
aparatorilor, precum si cu orice alte cheltuieli necesare normalei desfasurari a
procesului penal. |n cheltuielile ocazionate de administrarea probelor se includ si
sumele cuvenite martorilor, expertilor si interpretilor, acoperind cheltuielile
efectuate de acestia cu transportul si intretinerea pe durata chemarii la autoritatea
judiciara, precum si pentru lipsirea martorilor de venitul ce li s-ar fi cuvenit
pentru perioada in care au absentat de la locul lor de munca sau pentru retributia
cuvenita expertilor si interpretilor pentru serviciul care l-au adus justitiei (art.
190). Spre deosebire de procesul civil, unde sumele necesare acestor cheltuieli
sint avansate de catre reclamant, prin plata taxei de timbru, la introducerea
actiunii, in cauzele penale, in care activitatea judiciara se desfasoara din oficiu,
sumele necesare cheltuielilor de urmarire sau de judecata sint avansate, de
regula, de stat, prin organul judiciar in fata caruia se afla cauza penala. Unele
cheltuieli sint efectuate insa direct de catre parti96; uneori partile suporta si
cheltuielile necesare pentru transportul si intretinerea martorilor pe care i-au
propus si pe care i-au adus spre a depune marturie. Cind partea nu are posibilitati
de plata, astfel de cheltuieli sint avansate de stat.
Cheltuielile avansate de stat si cele facute de catre parti in desfasurarea
procesului penal poarta denumirea de cheltuieli judiciare, intelegindu-se, pe de o
parte, ca ele cuprind toate cheltuielile efectuate pina la finalizarea procesului
penal inclusiv cele privind caile de atac ordinare si extraordinare iar pe de

in fa]a ei
96
cind partea cere efectuarea unei expertize, se poate obliga s` avanseze
ea sumele cuvenite ca retribu]ie expertului; cind i[i angajeaz` un avocat,
trebuie s` avanseze onorariul cuvenit acestuia

DPPpg382

alta parte ca, de regula, au un regim comun in ceea ce priveste obligatia de a le

suporta.
Daca avansarea cheltuielilor judiciare de catre organele judiciare isi are
temeiul in necesitatea desfasurarii procesului penal din oficiu, pentru ca nici un
infractor sa nu ramina nepedepsit, o problema mai complexa o constituie
determinarea temeiului juridic al obligatiei de a suporta cheltuielile judiciare
avansate de stat sau de catre unele din partile din proces. |ntr-adevar, in procesul
civil obligatia de a suporta cheltuielile judiciare revine partii aflate in culpa
procesuala, din a carei vina s-a promovat procesul si s-au efectuat cheltuielile,
ceea ce inseamna partii care a pierdut procesul; in cauzele penale, insa,
promovarea si desfasurarea procesului penal nu isi are temeiul numai intr-o culpa
procesuala, caci inceperea si efectuarea urmaririi penale, precum si desfasurarea
judecatii este consecinta interventiei autoritatii de stat, peste vointa celui tras la
raspundere penala. De aceea, temeiul obligatiei de a suporta cheltuielile judiciare
este complex, fiind diferit in raport de cel ce se afla in culpa si de felul culpei
care a dus la provocarea cheltuielilor judiciare.
Efectuarea cheltuielilor judiciare intr-o cauza penala este provocata de
savirsirea unei infractiuni, care impune desfasurarea urmaririi si a judecatii
pentru aplicarea legii penale celui ce a comis-o; ca urmare, cheltuielile judiciare
sint imputabile inculpatului condamnat pentru savirsirea infractiunii, temeiul
juridic fiind culpa sa infractionala, deoarece fara savirsirea infractiunii astfel de
cheltuieli nu s-ar fi efectuat. Daca inculpatul nu este vinovat, dar in cursul
urmaririi penale si al judecatii s-au efectuat totusi cheltuieli judiciare, exista o
culpa procesuala a autoritatii judiciare, obligfatia de a suporta cheltuielile
revenind statului; in cazul in care unele cheltuieli judiciare se efectueaza ca
urmare a unei interventii nejustificate a altei parti din proces97, obligatia de a le
suporta revine partii aflate in culpa procesuala. Pentru a exista culpa procesuala
nu se cere rea credinta in activitatea juridica; se afla in culpa procesuala partea
care, desi de buna credinta, a pus in miscare o actiune penala sau o actiune civila
neintemeiata ori a exercitat o cale de atac sau a facut o cerere provocatoare de
cheltuieli judiciare care i-a fost respinsa.
Obligatia inculpatului aflat in culpa infractionala de a suporta cheltuielile
judiciare este principala si integrala; intrucit savirsirea unei infractiuni atrage in
97

de exemplu plingere prealabil` a p`r]ii v`t`mate naintemeiat`,

constituire de parte civil` de[i nu se produsese nici o pagub`

DPPpg383

mod inevitabil desfasurarea urmaririi penale si a judecatii in prima instanta,

pentru a i se aplica pedeapsa infractorului, obligatia de a suporta cheltuielile
judiciare ii revine in principal acestuia, chiar daca partea vatamata si partea civila
au determinat, prin cererile lor, producerea unor cheltuieli; de asemenea,
obligatia de a suporta cheltuielile judiciare este integrala, incluzind toate
cheltuielile necesare pentru pronuntarea unei hotariri de condamnare de catre
prima instanta. Cind cheltuielile judiciare au fost provocate de o cerere sau de o
cale de atac a inculpatului, iar aceasta a fost respinsa, obligatia de suportare se
intemeiaza pe o culpa procesuala si se refera numai la aceste cheltuieli.
Obligatia de suportare a cheltuielilor judiciare pentru celelalte parti este
subsidiara si limitata; obligatia este subsidiara intrucit intervine numai atunci
cind o astfel de obligatie nu revine inculpatului; este limitata numai la
cheltuielile provocate prin culpa procesuala a partii.
Obligatia statului de a suporta cheltuielile judiciare pe care le-a avansat este
subsidiara si integrala, in sensul ca ea intervine numai atunci cind o astfel de
obligatie nu incumba vreuneia din partile din proces si cuprinde toate cheltuielile
efectuate cu desfasurarea procesului penal.
2) Plata cheltuielilor avansate de stat

Codul reglementeaza diferit obligatia de plata a cheltuielilor judiciare

avansate de stat in raport de solutia ce se pronunta in cauza si in baza temeiului
juridic examinat anterior.
a)

|n caz de condamnare

Stabilindu-se vinovatia inculpatului in savirsirea unei infractiuni (culpa sa

infractionala), ii revine acestuia obligatia de a plati statului toate cheltuielile
efectuate de la inceperea urmaririi penale si pina la punerea in executare a
hotaririi de condamnare; daca pentru unele infractiuni a fost achitat sau s-a
dispus incetarea procesului penal, iar cheltuielile efectuate cu aceste infractiuni
se pot separa, ele vor ramine in sarcina statului. Cind sint mai multi inculpati
condamnati, cheltuielile judiciare se stabilesc de instanta pentru fiecare inculpat
in parte, luindu-se in considerare masura in care cheltuielile au fost provocate in
legatura cu situatia sa98.

98

de exemplu costul expertizei medico-legale psihiatrice efectuate numai

in leg`tur` cu un inculpat condamnat va c`dea in sarcina sa de plat`; in cazul
in care inculpatul condamnat a beneficiat de asisten]` juridic` din oficiu, iar
onorariul a fost avansat de stat prin Ministerul Justi]iei, suma va fi inclus` in
cuantumul cheltuielilor judiciare la care va fi obligat, chiar dac` este minor

DPPpg384

Cheltuielile avansate de catre stat cu judecarea caii de atac, exercitate de

inculpatul condamnat si admisa ca intemeiata, cad in sarcina statului, ca si cele
provocate de orice cerere a condamnatului in legatura cu executarea pedepsei,
daca a fost admisa de instanta de judecata; cheltuielile efectuate in legatura cu
orice cere facuta de inculpat sau de condamnat, respinsa ca neintemeiata, cad in
sarcina sa.
Daca in proces a figurat si partea responsabila civilmente, iar aceasta a fost
obligata, in solidar cu inculpatul, la reparatii civile, ii revine acesteia obligatia
solidara si la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat la care a fost obligat
inculpatul pentru care raspunde din punct de vedere civil.
b)

|n caz de achitare

Se stabileste care din parti se afla in culpa procesuala. Astfel, inculpatul

achitat, daca a fost obligat la reparatii civile, aflindu-se in culpa procesuala de a
nu fi reparat paguba fara interventia justitiei, va suporta cheltuielile efectuate in
legatura cu actiunea civila care a fost admisa. Daca, dimpotriva, instanta a
respins in intregime actiunea civila, cheltuielile judiciare avansate de catre stat si
determinate de partea civila vor fi suportate de aceasta parte. Cind actiunea
penala a fost pusa in miscare la sau prin plingerea prealabila a partii vatamate si
s-a dovedit netemeinicia acestei plingeri prin achitarea inculpatului, cheltuielile
judiciare avansate de stat vor fi suportate de aceasta parte in masura in care le-a
determinat prin culpa sa.
|n toate celelalte cazuri de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat
ramin in sarcina acestuia. S-a considerat, insa, ca in cazul achitarii pe temeiul
lipsei de pericol social al faptei, cheltuielile avansate de stat sint suportate de
inculpat, deoarece i s-a aplicat totusi o sanctiune in cadrul judecatii penale.
c)

|n caz de incetare a procesului penal

Cheltuielile judiciare ramin, de regula, in sarcina statului. Sint totusi situatii

in care plata cheltuielilor avansate de stat cade in sarcina unora din partile din
proces. Astfel:

inculpatul plateste aceste cheltuieli daca s-a dispus inlocuirea raspunderii

penale;

inculpatul si partea vatamata in situatia cind s-au impacat;

partea vatamata in caz de retragere a plingerii prealabile;

in aceste cazuri se considera ca partile trebuie sa suporte cheltuielile avansate de

stat daca au fost provocate din culpa lor. Desi nu exista o dispozitie expresa, din

DPPpg385

economia art. 192 pct. 3 se trage concluzia ca partea vatamata suporta

cheltuielile judiciare avansate de catre stat si atunci cind se stabileste ca
plingerea sa este tardiva sau nula.
Luind in considerare si posibilitatea ca inculpatul sa ceara, in caz de amnistie,
presciptie sau retragere a plingerii prealabile, continuarea procesului penal (art.
13), Codul prevede cui revine obligatia de plata a cheltuielilor avansate de stat:

in cazul in care se pronunta achitarea, obligatia revine partii vatamate care

si-a retras plingerea prealabila neintemeiata;

cind nevinovatia inculpatului nu se dovedeste, mentinindu-se solutia de

incetare a procesului penal, obligatia de plata a cheltuielilor efectuate ca
urmare a cererii sale revine acestuia.
|n cazul declararii apelului sau recursului ori al introducerii oricarei alte

cereri, cheltuielile avansate de stat sint suportate de partea careia i s-a respins
calea de atac sau cererea facuta ori a retras-o; in caz de admitere a caii de atac
sau a cererii, cheltuielile ramin in sarcina statului.
Cind mai multe parti sint obligate la plata cheltuielilor judiciare avansate de
stat, instanta hotaraste partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare in
raport de contributia pe care au avut-o la producerea lor.
Daca urmarirea penala se finalizeaza prin clasare, scoatere de sub urmarire
sau incetarea urmaririi penale, obligatia de plata a cheltuielilor judiciare se va
stabili dupa criteriile prevazute in actul de procedura care consemneaza solutia
de clasare, scoatere de sub urmarire si de incetare a urmarii penale.
3) Obligatia de restituire a cheltuielilor facute de parti

|n principiu, partea care a fost obligata la plata cheltuielilor judiciare avansate

de stat, care se afla in culpa procesuala sau infractionala, are obligatia sa
plateasca si cheltuielile facute de parti. Astfel, inculpatul condamnat are obligatia
de a plati cheltuielile facute de partea vatamata, iar daca s-a admis actiunea civila
si cheltuielile facute de partea civila, in intregime sau in parte, dupa cum
pretentiile civile au fost admise in total sau numai partial. Daca sint mai multi
inculpati condamnati, instanta stabileste partea din cheltuielile datorate de
fiecare. Partea responsabila civilmente, obligata solidar cu inculpatul la
despagubiri civile, este obligata solidar si la cheltuielile facute de partea civila.
Obligatia de plata se refera la cheltuielile facute, dar necesare, nu si la cele
exagerate sau facute din sicana.

DPPpg386

|n caz de achitare, partea vatamata sau partea civila este obligata sa plateasca
inculpatului si partii responsabile civilmente cheltuielile facute, in masura in care
a provocat efectuarea lor (plingere prealabila neintemeiata, actiune civila
respinsa). |n caz de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra
cheltuielilor la cererea partilor. |n toate celelalte cazuri privind restituirea
cheltuielilor judiciare facute de parti in cursul procesului penal, instanta
stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile; obligatia de restituire poate fi
stabilita si in fata instantei civile.
2.

Amenda judiciara (art. 198199)

1) Abaterile sanctionate cu amenda judiciara

|n cursul procesului penal se pot comite incalcari ale legii de procedura

penala, care constituie abateri judiciare; aceste abateri pot fi sanctionate cu o
amenda judiciara, daca nu este cazul de a atrage o raspundere penala.
Abaterile judiciare se pot comite de parti, de aparator, de martori, experti,
interpreti, de personalul auxiliar al instantelor judecatoresti, de alte persoane
angrenate in desfasurarea procesului penal. Persoanele care pot savirsi abateri
judiciare si incalcarile de lege care atrag amenda judiciara sint prevazute in art.
198. Cele mai frecvente abateri judiciare sanctionate cu amenda constau in:

neindeplinirea sau indeplinirea gresita ori cu intirziere a lucrarilor de

intocmire a citatiilor si comunicarilor ori de inminare a lor;

neexecutarea mandatelor de aducere;

lipsa nejustificata a martorului, expertului, interpretului, legal citati, ori a

aparatorului desemnat din oficiu sau ales, de la sedinta de judecata;

tergiversarea de catre expert sau interpret a indeplinirii lucrarii ce i s-a

incredintat;

nerespectarea de catre oricare din partile din proces si persoanele care asista
la judecata a masurilor de ordine si de solemnitate luate de presedintele
completului de judecata.
2) Procedura de aplicare a amenzii judiciare

Constatind abaterea savirsita, organul de urmarire penala (prin ordonanta) si

instanta de judecata (prin incheiere) aplica amenda judiciara in limitele prevazute
de lege. Amenda judiciara se executa de organul care a aplicat-o prin trimiterea
unui extras de pe ordonanta sau incheiere unitatii la care este salariata persoana
amendata sau, pentru cei nesalariati, la organul financiar.

DPPpg387

Persoana amendata poate cere, pentru motive intemeiate, scutirea sau

reducerea amenzii. Aceasta cerere trebuie introdusa intr-un termen de 10 zile de
la comunicarea ordonantei sau incheierii de amendare, la organul care a
aplicat-o. apreciind ca intemeiate motivele invocate, organul judiciar poate
dispune, dupa caz, prin ordonanta sau incheiere, scutirea sau reducerea amenzii. |
mpotriva ordonantei prin care s-a respins cererea de scutire sau de reducere a
amenzii, se poate face plingere la procurorul care supravegheaza cercetarea
penala sau la procurorul ierarhic superior; impotriva incheierii de respingere se
poate declara apel si recurs in baza art. 362 lit. f si art. 3852.