CREDITUL SI DOBANDA

6.1.
6.2.
6.3.
6.4.

Continutul si trasaturile creditului

Formele creditului si titlurile de credit
Intermediarii financiari si potentialul de creditare
Dobanda

6.1. Continutul si trasaturile creditului

Termenul de credit , abordat semantic are numeroase sensuri economice,
fiind utilizat deopotriva in activitatea comerciala, bancara, in contabilitate,
cat si in relatiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea
mai larga utilizare a creditului apartine insa domeniului financiar-bancar si
comercial.
In esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare prezente contra
unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o "relatie baneasca ce apare
in legatura cu acordarea de imprumuturi unor pesoane juridice sau fizice,
care urmeaza a se rambursa ulterior, la scadenta" .
Caracterizand specificul creditului, Virgil Madgearu scria ca, prin credit se
intelege "schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea
unei obligatii viitoare pentru o afacere prezenta. Deci, creditul este o afacere
in care prestatiunea si contraprestatiunea sunt separate in timp" .
Operatiunea de acordare a creditului exprima o conexiune directa intre
producator si consumator, intre oferta si cerere si intre cei doi agenti
economici reprezentativi ai economiei: furnizorul si beneficiarul, aceasta
relatie dintre cei doi parteneri definind intreaga relatie a procesului de
creditare.
Sub un alt aspect, creditul a aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre
diferiti agenti economici, proces caruia nu-i poate face fata moneda lichida,
din aceasta perspectiva creditul reprezentand o parghie a desfasurarii
oricarui proces economic. La nivelul agentului economic se constata ca pe
langa capitalul propriu, acesta contracteaza si imprumuturi, in particular
bancare, sub forma creditului. Largirea si modernizarea productiei spre care
tinde orice manager, crearea conditiilor pentru a rezista concurentei si, nu in

ultimul rand, obtinerea unui profit care sa-i asigure desfasurarea normala a
activitatii sunt de neconceput fara existenta creditului.
Depasind sfera de interese a agentului intern, creditul se extinde si in
relatiile cu partenerii externi, in cele mai complexe sfere de activitate in care
intervin diferiti agenti economici, chiar si la nivelul statului, confirmand
adevarul (asa cum demonstreaza monetaristii) ca astazi omenirea traieste
prin credit.
In practica monetar- financiara, creditul se confunda adesea cu banii si cu
finantele. Ori, banii si respectiv, finantele au functii care le asigura relativa
independenta, incat orice identitate intre cele trei notiuni nu poate fi decat
generatoare de concluzii incompatibile cu rigorile stiintifice ale adevarului. In
acest sens, subliniem ca numai in cadrul relatiei de ansamblu a capitalului, a
mijloacelor materiale si monetare, creditul se poate transforma fie in bani, fie
in finante; in vreme ce finantele presupun capitaluri deja formate care se
acumuleaza, creditul reprezinta un efect al proceselor economice, in urma
carora apar capitaluri economice temporar disponibile.
Victor Slavescu, oferind o ampla motivare a creditului, accepta unele
interferente ale sferei acestuia cu sfera notiunii de bani, surprinzand totusi
elemente de continut specific ale acestui concept (scadenta, dobanda).
Astfel, in opinia lui V. Slavescu, creditul si operatiunea de credit constituie
acel fapt economic prin care se cedeaza o suma de bani, efectuata la un
moment dat din partea unui subiect economic, in folosinta altui subiect
economic, cu obligatia acestuia din urma de a restitui mai tarziu, la un
termen fixat, suma primita, plus o suma de bani, care se cheama interes sau
dobanda.
Cu toata complexitatea si varietatea lor, relatiile de credit au o esenta
comuna data de trasaturile lor caracteristice:
- subiectii relatiei de credit;
- promisiunea de rambursare;
- rambursabilitatea;
- dobanda;
- acordarea creditului;
- consemnarea si tranferabilitatea acestuia.
Subiectii relatiei de creditare sunt creditorul, respectiv persoana fizica sau
juridica care avanseaza imprumutul conditionat si pentru un interval de timp
si debitorul, tot o persoana fizica sau juridica care, in schimbul dreptului de
folosinta asupra obiectului imprumutului, se obliga sa restituie creditorului la
scadenta suma avansata impreuna cu dobanda.
Dupa natura participantilor la procesul de creditare, acestia se pot grupa in

trei categorii cu ampla cuprindere: firma, populatie, si stat. Intreprinderea si

populatia apar frecvent atat in postura de debitor, cat si de creditor. Pe plan
intern, de regula, statul este debitor, dar in raporturile internationale, statul
poate sa apara atat ca debitor, cat si in postura de creditor (fig.1).

Fig. 1 Subiectii relatiei de creditare

Pe de alta parte, in calitate de creditori, firmele si populatia se afirma
diferentiat in diferite tari, tendinta fiind, in tarile dezvoltate economic, de
crestere a ponderii populatiei la procesul de creditare, ceea ce genereaza
profunde modificari in activitatea bancara, de transformare financiara a
disponibilitatilor monetare in economii financiare. In calitate de debitor,
alaturi de firme si, in mai mica masura, de populatie, se afirma cu putere
statul, ponderea acestuia in debitul national variind intre 20% si 40%,
evident, in functie de tara si timp.
Promisiunea de rambursare reprezinta elementul esential al relatiei de credit,
presupunand riscuri care necesita, in consecinta, angajarea unor garantii.
In raporturile de credit riscurile probabile sunt:
- riscul de nerambursare;
- riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau a
incapacitatii de plata datorita conjuncturii, dificultatilor sectoriale sau
deficientelor imprumutatului.
Pentru prevenirea riscului se impune o analiza temeinica a imprumutatului
din mai multe puncte de vedere: competenta profesionala, situatie
economica nationala si internationala, situatie financiara, volumul datoriilor,
capacitatea de rambursare, cunoasterea legislatiei, legaturile juridice cu alte
intreprinderi, etc. De regula, prevenirea riscului se poate realiza prin
diversificarea sa (prin colaborarea cu alte institutii de credit) si/sau prin
garantarea imprumutului.

Riscul de imobilizare survine la banca sau la detinatorul de depozite, care nu

sunt in masura sa satisfaca cererile titularilor de depozite, din cauza unei
gestiuni nereusite a creditelor acordate. Prevenirea unui asemenea risc se
poate obtine prin administrarea judicioasa a depozitelor si creditelor de catre
banci, angajarea de credite pe hartii de valoare, mobilizarea efectelor prin
rescont si prin alte operatiuni.
Creditele care se acorda, de regula, prin banci, angajeaza fonduri ce nu
apartin bancii. De aceea, in scopul gestionarii ferme a fondurilor ce-i sunt
incredintate spre pastrare, banca trebuie sa-si intareasca pozitia sa de
creditor prin garantii personale si garantii reale.
Garantia personala reprezinta angajamentul unei terte persoane de a onora
obligatiile debitorului in cazul in care acesta este in incapacitate de plata.
Garantia poate fi simpla si solidara. In cazul garantiei simple, garantul are
dreptul de a discuta asupra indeplinirii obligatiei sale, de a cere executarea
primordiala a debitorului si, in cazul in care exista mai multi garanti, sa
raspunda numai pentru partea sa. In cazul garantiei solidare, garantul poate
fi tras la raspundere pentru a plati, concomitent, sau chiar inaintea
debitorului, daca aparent prezinta conditii preferabile de solvabilitate.
Garantia reala presupune afectarea unui lucru (al debitorului sau al unei alte
persoane) pentru asigurarea executarii obligatiei debitorului. Garantiile reale
pot fi asigurate prin:
a) retinere care consfinteste dreptul creditorului de a pastra un bun al
debitorului atata vreme cat acesta nu a fost achitat integral;
b) gajare care invoca actul prin care debitorul remite creditorului un bun in
garantia creditului. Gajarea poate avea loc cu sau fara deposedare. Daca
gajarea are loc fara deposedare, creditorul primeste un titlu de recunoastere
a gajului. Creditorul titular al gajului are anumite drepturi:
- de preferinta, respectiv de a fi platit inaintea altora, in cazul vanzarii
bunului ce reprezinta garantia;
- de urmarire, daca se schimba proprietarul;
- de retinere, pastrarea obiectului gajului pana la achitarea obligatiunilor
debitorului;
- de vanzare, vanzarea prin justitie a bunului gajat in cazul incapacitatii de
plata a debitorului.
c) ipotecare. Ipoteca este actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul
asupra unui imobil, fara deposedare si cu publicitate, conferindu-i
creditorului dreptul de preferinta si dreptul de urmarire;
d) privilegiul reprezinta dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea
prioritate in a fi platiti atunci cand dispun de o garantie asupra uneia din
parti sau asupra totalitatii patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat

dispune de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire. Privilegiile pot fi

generale si speciale, respectiv mobiliare si imobiliare.
Indiferent de garantiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul
ca o buna garantie nu este decat o precautiune suplimentara si nu un suport
al unui risc, mai mult decat probabil. Transformarea garantiilor in bani
(exercitarea dreptului creditorului in cazul incapacitatii de plata a debitorului)
presupune pentru creditor eforturi si cheltuieli suplimentare si nu in ultimul
rand, prelungirea perioadei de imobilizare a fondurilor.
Rambursabilitatea. Prin natura sa, creditul este o finantare cu caracter
temporar, rambursarea lui dupa o anumita perioada de timp fiind obligatorie.
Termenele de rambursare sunt foarte variate si in functie de acestea
creditele se pot clasifica in:
- credite pe termen foarte scurt pana la 24 de ore;
- credite pe termen scurt pana la un an;
- credite pe termen mediu pana la 5-7 ani;
- credite pe termen lung pana la 50 sau chiar 100 ani pentru (pentru
constructie de locuinte).
Pentru creditele pe termen scurt, caracteristica este rambursarea integrala la
scadenta. Creditele pe termen mijlociu si lung implica de cele mai multe ori o
rambursare esalonata, ceea ce arata ca, pe parcurs, la termene stabilite
(lunare, trimestriale etc.) odata cu platile cuvenite pentru dobanzi se
ramburseaza o parte din imprumut.
Dobanda reprezinta caracteristica esentiala a creditului. In acordurile de
credit s-a incetatenit clauza dobanzii fixe. Clauza dobanzii fixe, convenita in
cadrul acordului de credit, este acceptabila pentru ambele parti, pentru
intregul imprumut si pe toata durata creditului. Pe fondul presiunii
inflationiste s-a instituit regimul dobanzilor variabile (sensibile), situatie in
care dobanzile se modifica periodic (de regula semestrial) in functie de
nivelul dobanzii pe piata (nationala sau internationala). In acordurile de
credit se poate prevede aditionarea dobanzii cuvenite si plata integrala a
acesteia la incheierea contractului.
Acordarea creditului. Creditul poate fi consimtit in cadrul unei tranzactii
unice: acordarea unui imprumut, vanzarea unei obligatiuni, angajarea unui
depozit. In ultima vreme s-a dezvoltat sistemul de credit deschis (linii de
credit), in cadrul caruia imprumuturile efective intervin la intervale liber
alese de debitor, cartile de credit fiind modalitatile cele mai raspandite
pentru aceasta forma. In consimtirea tranzactiei, respectiv acordarea
creditului, fiind un act de mare importanta, creditorul trebuie sa-si asigure o
buna informare si documentare pentru evitarea riscului. Este vorba, in
principal, de riscul in investirea de hartii de valoare, obligatiuni, de o mare

audienta publica.
Consemnarea este o trasatura clasica a creditului si presupune inscrierea
termenilor relatiei de creditare in documente. Exista insa si relatii de
creditare neconsemnate care se incheie doar prin acord verbal intre cele
doua parti si sunt bazate pe increderea personala, cum ar fi de exemplu
acordarea de credit pe piata interbancara.
Transferabilitatea creditului presupune transferul titlului de credit. Acesta
poate face obiectul unei operatii de vanzarecumparare prin care se
realizeaza cesiunea creantei, adica cedarea dreptului de a incasa suma
inscrisa in titlul de credit (suma totala de incasat la scadenta de la debitor).
Vanzarea-cumpararea titlurilor de credit se poate face:
a) direct intre investitori sub forma transmiterii unor cecuri, andosarii,
scontarii sau rescontarii unor cambii. Transmiterea prin andosare (sau gir)
consta in inscrierea pe verso-ul cambiei a formulei "Platiti lui X la ordinul
acestuia" dupa care urmeaza semnatura beneficiarului care a cedat dreptul
de a incasa suma. Transmiterea prin scontare consta in cumpararea cambiei
de catre o banca, la un pret numit valoarea actuala (Va) a cambiei si calculat
ca diferenta intre valoarea nominala (Vn) si scont (S).
Va = Vn (1 ), unde t numarul de zile din momentul scontarii pana la
scadenta;
s taxa scontului.
b) indirect, in cadrul pietelor financiare. Pe aceste piete, atat vanzatorul cat
si cumparatorul sunt reprezentati de agenti. Pretul cursului de credit
cursul acestuia se stabileste in functie de cerere si oferta, dar acestea
depind in mare masura de nivelul ratei dobanzii pe piata pentru scadente
similare, precum si de nivelul dobanzii la instrumentul respectiv, astfel:
C = Vn , unde C cursul instrumentului respectiv;
Vn valoarea nominala a instrumentului;
ri0 rata dobanzii la instrumentul care face obiectul tranzactiei;
rp0 rata dobanzii pe piata.
In functie de operativitatea cu care se face transferul lor, titlurile de credit
pot fi mai mult sau mai putin lichide.
6.2. Formele creditului si titlurile de credit
Intr-o economie de piata, relatiile de credit sunt considerabile, in
dimensiunile lor si multiple in varietatea lor.
Clasificarea creditelor in forme distincte va aparea, in aceste conditii,
discutabila, prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere. Totusi,
gruparea operatiunilor de credit, functie de natura lor si de cadrul in care

actioneaza, ofera posibilitatea caracterizarii fenomenului general si, totodata

permite cuprinderea, in mare parte a raporturilor de credit semnificative.
Criteriile care permit delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:
- subiectii relatiilor de creditare: creditorul si debitorul;
- obiectul creditului si sfera de utilizare;
- sursa fondurilor imprumutate;
- durata relatiei de creditare.
Privite din perspectiva aceasta, raporturile de credit s-au structurat de-a
lungul timpului in cinci forme fundamentale:
1) creditul comercial;
2) creditul bancar;
3) creditul obligatar;
4) creditul ipotecar;
5) creditul de consum.
Creditul comercial
Creditul comercial este cea mai reprezentativa forma a creditului in
economia de piata si consta in acordul reciproc de amanare a platii de catre
agentii economici cu prilejul vanzarii marfurilor. El apare din faptul ca unii
agenti economici dispun de marfuri fabricate si pregatite pentru vanzare, in
vreme ce alti agenti economici au nevoie de aceste marfuri, dar nu dispun, o
perioada de timp, de mijloacele banesti pentru cumparare. In felul acesta
creditul comercial favorizeaza desfacerea productiei respective inainte ca
agentul economic cumparator sa dispuna de cantitatea de bani necesara si
accelereaza circuitul si rotatia capitalului ocupat in sfera productiei si
circulatiei. In economia contemporana, creditul comercial este o forma
predilecta prin care furnizorul finanteaza activitatea cumparatorului,
acoperind o parte semnificativa a resurselor financiare ale intreprinderilor:
10-15% in SUA; 20-22% in Franta; 30-35% in Japonia.
Motivatia pentru creditul comercial decurge din interesele comune ale
partilor in cresterea fluiditatii schimburilor si in diminuarea cheltuielilor de
organizare, amenajare si intretinere a depozitelor etc. Totodata el este si un
mijloc de concurenta, deoarece acordarea de facilitati in domeniul creditului
de catre furnizor, este o cale suplimentara de a atrage clientela. In acelasi
timp, creditul comercial are anumite limite, volumul sau depinzand de
marimea capitalului disponibil al intreprinderilor din productia si circulatia
marfurilor si de regularitatea revenirii capitalurilor la intreprinzatorii
respectivi. In sfarsit, in economia de piata, creditul comercial are o mare
audienta si pentru ca el poate fi usor transformat in credit bancar, prin

operatia de scontare a cambiilor sau a altor efecte de comert, de catre

beneficiarii acestora, in scopul obtinerii inainte de scadenta a
disponibilitatilor banesti cuvenite.
In desfasurarea raporturilor de credit comercial, intreprinderile apar in dubla
ipostaza:
- pe de o parte, ele primesc credite in calitate de cumparator, ceea ce le
asigura un aflux de resurse;
- pe de alta parte, ele acorda credite propriilor lor cumparatori.
Daca pe ansamblu putem vorbi, insa, de un transfer reciproc de resurse, care
avantajeaza pe fiecare intreprinzator in parte, judecand la o scara mai
restransa, pentru o parte din intreprinderi resursele primite de la furnizori
sub forma de marfuri, sunt cedate in valori egale, clientilor prin produse
livrate pe credit. Pentru aceste intreprinderi angajarea patrimoniului este
neutra, pentru altele, angajarea patrimoniului poate fi pozitiva cand soldul
general le este favorabil (ele beneficiind de un aflux de resurse), iar pentru
altele, poate fi negativa cand soldul general le este nefavorabil; pentru
acestia diferenta trebuie suplinita prin credit bancar. Asadar, intreprinderile
pentru care angajarea patrimoniului este negativa (reflux de resurse) devin,
in cadrul circuitului generat prin creditul comercial, intermediari ai creditului
bancar. Ele obtin credite bancare pe care, in parte, le redistribuie (ca
furnizor) clientilor prin intermediul creditului sub forma de marfuri. Aceasta
operatiune de redistribuire a creditului sub forma marfurilor tine si de
inadecvarea activitatii bancare la nevoile financiare ale economiei.
Se poate concluziona, fata de cele de mai sus, ca intr-o sfera larga a
economiei nationale, creditul comercial suplineste importante fluxuri
financiare, tocmai cu ajutorul intreprinderilor nonfinanciare si nonbancare
care asigura circuitul, repartizarea si redistribuirea de fonduri financiare.
Inscrisurile de credit (cambia, trata, biletul la ordin, etc) au numeroase
valente: usureaza acordarea creditelor, permit transferabilitatea creantelor,
cedarea lor unui alt beneficiar (de regula banci sau societati financiare),
aceasta insemnand, in final, transformarea creditului comercial in credit
bancar. In aceasta situatie banca isi angajeaza resursele sale intr-un
plasament de credit de la preluare (prin scontare mai ales) pana la scadenta,
operatiune similara cu acordarea unui credit pe termen scurt. Apeland la
scontare, valoarea actuala a creditului este de fapt pretul de cumparare a
creantei de catre banca. Dobanda incasata pentru aceasta perioada revine
bancii sub forma scontului. Deci, valoarea actuala este egala cu valoarea
nominala a creantelor din care se va deduce scontul.
Creditul obligatar

Creditul obligatar exprima acea forma a relatiilor de credit in care, pe de o

parte, intervin institutiile statale sau intreprinderile economice in calitate de
debitori, care emit obligatiuni, iar pe de alta parte subscriptorii de
obligatiuni, in calitate de creditori, care isi avanseaza capitalul in scopul
obtinerii unei dobanzi.
Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei, care reprezinta o
creanta financiara, pe care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului
(debitorul). Altfel spus, obligatiunea este o promisiune scrisa a debitorului de
a plati o suma de bani la o data stabilita, detinatorul incasand periodic
dobanzile cuvenite in raporturile de credite.
In general, obligatiunea este caracterizata prin valoare nominala, curs, pret
de emisiune, cupon, durata de maturitate si valoarea garantata la
rambursare. In mod repetat, pentru a atrage subscriptia de economii ale
publicului, pretul de emisiune al unei obligatiuni se situeaza sub valoarea sa
nominala cu 10-15%. In acest caz, subscriptorii beneficiaza de o prima de
emisiune. Daca valoarea de rambursare la maturitate depaseste valoarea
nominala, intervine o prima de rambursare de aceeasi marime ca prima de
emisiune.
Durata unui imprumut obligatar este variabila de la 5 la 30 ani. Durata medie
inregistrata in ultimul deceniu, pentru emisiunile de credit public este de 8,7
ani in SUA, 9 ani in Canada, 6 ani in Franta si 7 ani in Marea Britanie.
Rata stabilita la data emisiunii, de regula, este mai mica decat rata dobanzii
curente bancare cu aproximativ 20-30% si aceasta pentru ca pentru
detinatorii de obligatiuni riscul asumat este minim. Cu toate acestea, costul
unui imprumut obligatar este mai mare decat al creditului bancar pentru
aceeasi durata, deoarece acesta (costul imprumutului obligatar) cuprinde in
plus:
- cheltuielile de emisiune (cca 6% din valoarea totala a emisiunii);
- comisionul anual platit bancilor pentru obligatiunile rascumparate (0,5% din
valoarea lotului de obligatiuni rambursate);
- comisionul bancar (1% din valoarea dobanzilor acordate anual
investitorilor);
- rata dobanzii acordata investitorilor cu scopul de a exprima o apreciere
asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobanzilor.
Desfasurand o activitate de expertizare in favoarea investitorilor, institutiile
de rating pot consolida buna apreciere a emitentilor de obligatiuni,
promovand prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.
Obligatiunile se vand in mod curent intre intreprinderi si banci, intre banci si
Banca Centrala, in cadrul operatiunilor de optimizare a plasamentelor pe

care o urmareste fiecare. In plus, activele in obligatiuni constituie baza unor

operatiuni de imprumut, detinatorii obtinand, astfel, in conditii avantajoase,
importante disponibilitati lichide. Pe de alta parte, benficiind de calitatea de
proprietar al acestor obligatiuni au si dreptul de a incasa la termenele
stabilite, dobanzile ce li se cuvin.
Rata dobanzii care se cuvine creditorilor detinatori de obligatiuni poate fi fixa
sau variabila. In functie de valoarea ei nominala, de capitalul avansat si de
periodicitatea platilor dobanzilor, suma pe care creditorul o incaseaza se
poate determina astfel:
a) cand dobanda se plateste anual, se foloseste relatia:
D=
b) cand dobanda se plateste semestrial, se foloseste relatia:
D=
unde: D dobanda
Vn valoarea nominala a obligatiunii
r0 rata anuala a dobanzii pentru obligatiunea respectiva, exprimata in
procente.
Daca obligatiunea este nominala, atunci creditorul-detinatorul este
inregistrat in evidenta debitorului emitent si plata dobanzii se face periodic la
domiciliul creditorului (prin CEC) sau prin virament direct in contul sau
bancar. Daca obligatiunea este la purtator, atunci ea este emisa/transmisa
impreuna cu un set de tichete (cupoane) detasabile care trebuie prezentate
la banca debitorului emitent pentru a se putea incasa dobanda.
Principalul emitent de obligatiuni este statul, administratia centrala si
administratiile locale pentru acoperirea deficitelor bugetare, intreprinderile
publice, bancile si, in mod exceptional, chiar si societatiel industriale si
comerciale private pentru a finanta lucrari importante de investitii si sporirea
capitalului fix si circulant (sub forma bonurilor si certificatelor de depozit).
Referitor la obligatiunile emise de catre intreprinderi se evidentiaza specificul
acestora de a fi angajate primordial in sfera publica, fiind accesibile tuturor
doritorilor de a investi. Aceste obligatiuni, de regula, sunt negociate la bursa
de valori.
Dezvoltarea pe scara larga a creditului obligatar a reactivat si extins
activitatea institutiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a
standingului financiar al unui titlu de imprumut.
Se poate conlcuziona ca obligatiunile, in sine, reprezinta fondul material al
unor ample operatiuni bancare active, generand numeroase si variate
operatiuni de credit bancar.
Creditul ipotecar

Creditul ipotecar priveste activitatile imobliliare si reprezinta una dintre cele

mai importante forme de credit in cadrul unei economii care cultiva,
dezvolta, sprijina si sustine proprietatea individuala.
Creditul ipotecar se bazeaza pe un acord realizat intre imprumutant si
imprumutat, in care sunt prevazute urmatoarele:
- proprietatea folosita drept garantie;
- daca aceasta mai este grevata de alte ipoteci;
- conditiile si scadentele de rambursare;
- penalitatile pentru nerespectarea scadentelor de rambursare;
- circumstantele in care, prin nerespectarea conditiilor de imprumut,
debitorul poate pierde proprietatea.
In functie de conditiile de rambursare se practica:
a) credite ipotecare cu rate fixe prin care se restrange o parte din capitalul
avansat si din dobanda cuvenita creditorului; aceasta suma este constanta
datorita ratei fixe a dobanzii si rambursarii esalonate, in transe identice a
capitalului avansat. Aceasta este forma clasica a creditului ipotecar;
b) imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile folosit in perioadele de
variabilitate accentuata a ratelor dobanzii;
c) credite ipotecare cu rambursare progresiva prevad rate initiale mai mici
decat rata constanta si rate finale superioare. Ele sunt utilizate ca mijloc
promotional pentru a atrage clientii cu venituri mici in prezent, dar cu bune
perspective de ameliorare a situatiei financiare (mai ales tinerii casatoriti sau
proaspat absolventi de institutii de invatamant superior).
d) credite ipotecare purtatoare de anuitati urmaresc valorificarea capitalului
imobilizat in locuinte proprietate, fara a renunta la dreptul de proprietate si la
uzufruct. Ca urmare, imprumutul obtinut prin ipotecarea unei parti a
proprietatii serveste la achizitionarea unui contract de anuitati, aducand
proprietarului un venit regulat, fiind considerat din aceste ratiuni ca un credit
de perspectiva.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat in fluxuri
distincte de constituire si redistribuire, sub forma unor fonduri comune de
plasament sau, intr-o forma evoluata, a unei piete distincte (piata ipotecara),
in cadrul careia operatiunile se desfasoara sub supravegherea unei institutii
de credit specializate. Pe aceasta piata, obligatiile nu sunt decat obiectul gaj
al operatiunii, creditele negociindu-se prin instrumente speciale, care leaga
pe ofertanti de capitaluri (banci sau institutii) de utilizatorii creditului
ipotecar (populatia sau intreprinderile).

Creditul de consum
In acest caz, relatia de credit se caracterizeaza prin obiectul creditului:
finantarea cumpararii de marfuri si servicii de catre populatie.
Subiectii relatiei de credit sunt creditorul, respectiv:
- creditorul primar: reteaua de comercializare a bunurilor si serviciilor,
achitarea contravalorii acestora facandu-se ulterior;
- creditorul secundar o banca care asigura refinantarea comerciantului
prin preluarea creantelor acestuia asupra cumparatorilor-debitori;
si debitorul cumparator al marfurilor si serviciilor.
Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri si servicii,
cu modificari substantiale in timp si diferente mari de la o tara la alta in
functie de legislatie si amploarea sferei de consum.
Rambursarea creditului se poate face:
- neesalonat, in functie de posibilitatile cumparatorului pana la un termen
maxim convenit. Aceasta este modalitatea clasica de rambursare in cadrul
relatiei de credit primar cand obiectul creditului comercial il reprezinta mai
ales bunurile de valoare redusa.
- esalonat cu plata obligatiilor la termene fixe, stabilite de comun acord cu
cele doua parti. Aceasta forma de rambursare caracterizeaza indeosebi
perioada de dupa primul razboi mondial si este motivata de caracterul de
masa a productiei de bunuri si de necesitatea de a asigura accesul deschis la
acestea cumparatorilor. Este modalitatea actuala de rambursare cu cea mai
mare frecventa.
Cea mai populara forma de credit de consum esalonat o reprezinta creditele
de revolving (succesiv) acordate prin intermediul cartilor de credit eliberate
de catre banci clientilor solvabili.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
- se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;
- permite consumatorului sa efectueze cumparaturile sau sa obtina
imprumuturi, fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cartile de credit,
la momentul oportun pentru el;
- cumparatorul-consumator are posibilitatea sa efectueze plata fie in
totalitate pentru creditul in curs, fie prin plati partiale, periodice, dupa
posibilitate.
Pe plan general, asa cum experienta a eviedentiat, creditul de consum a
contribuit direct la cresterea nivelului de trai al populatiei, stimuland in
acelasi timp, productia de bunuri de consum de nivel tehnic si oportunitate
ridicata.
Pe de alta parte, creditul de consum, prin volumul sau, poate avea influente

semnificative asupra echilibrului monetar deoarece permite consumul in

prezent cu plata ulterioara. Astfel, in perioadele in care creditul de consum
este in expansiune, diferenta (pozitiva) dintre valoarea bunurilor si serviciilor
cumparate pe credit si valoarea ratelor scadente la creditele de consum
contractate anterior, poate exercita presiuni inflationiste asupra nivelului
general al preturilor daca volumul bunurilor nu creste corespunzator; creditul
de consum apare astfel ca un factor degenerator al economiei de consum.
Creditul bancar
Forma definitorie a creditului, creditul bancar cuprinde o sfera larga de
raporturi, angajand modalitati diferite, pe termen scurt si pe termen mijlociu
si lung privind operatii bazate sau nu pe inscrisuri garantate sau
negarantate.
Creditul bancar ca forma de suplinire si completare a celui comercial se
delimiteaza de acesta acoperind o arie mai intinsa, fiind mai elastic si mai
eficient. La baza formarii creditului bancar se afla disponibilitatile devenite
temporar libere in urma rotatiei de ansamblu a fondurilor participante la
procesele economice.
Participantii la angajarea creditului bancar sunt, pe de o parte, bancile care
apar in calitate de creditori, iar, pe de alta parte, diferite persoane
fizice/juridice care solicita credit, in calitate de debitori.
Raporturile de credit ale intreprinderilor cu bancile sunt de regula reciproce.
Pe de o parte, intreprinderile avand conturi deschise la banci formeaza
depozite, care pot fi folosite de catre acestea, ca resurse. Pe de alta parte,
bancile acorda credite intreprinderilor pentru nevoile lor de productie sau
pentru investitii.
Creditul bancar imbraca mai multe forme, astfel:
a) din perspectiva raportului banca-intreprindere avem:
- avansurile in cont curent sau creditele de casa (sau trezorerie). Ele
reprezinta raporturile de credit intemeiate pe o deplina cunoastere a
activitatii intreprinderii, motiv pentru care nu mai sunt consemnate prin
inscrisuri relative la fiecare angajament si nici nu sunt garantate formal. Ele
privesc nevoile curente de productie ale intreprinderii (cu caracter
imprevizibil si greu de localizat in obiecte care sa reprezinte o garantie
veridica). Aceste credite prezinta mai multe trasaturi:
- acordarea lor, de regula, nu este conditionata de termene de rambursare;
ea se intemeiaza pe depozitele compensatorii;
- neavand la baza inscrisuri, ele nu au posibilitatea de recreditare. De aici si
nivelul mai ridicat al dobanzilor, dar corelat de regula cu nivelul dobanzii de

piata;
- linia de credit care confera intreprinderii un credit provizoriu, deoarece
banca poate cere oricand acoperirea debitului;
- linia de credit confirmata este o forma mai favorabila intreprinderii si se
realizeaza in baza unui acord scris in care posibilitatea de acordare a
creditului se mentine pentru toata perioada inscrisa in acord;
- linia de credit revolving reprezinta un mod de obtinere de credite agreat de
intreprinderi, intrucat rambursarile reduc nivelul creditului si permit in
perioadele urmatoare obtinerea cu certitudine a unor noi credite;
b) avand in vedere scadenta de restituire, delimitam:
- credite pe termen scurt avand ca scop acoperirea unei penurii trecatoare
sau permanente de fonduri determinata de decalajul intre momentul
cheltuirii fondurilor proprii si cel al realizarii incasarilor;
- credite pe termen mediu si lung destinate finantarii investitiilor. Desigur, in
functie de natura investitiilor, de riscurile pe care le contin si de perioada
pentru care sunt acordate, unii specialisti considera acest tip de credit ca
fiind un pariu pe rezultatele viitoare ale intreprinderii.
In concluzie, analizand cele cinci forme de credit, cu tipurile si categoriile lor,
cu particularizarile lor proprii, rezulta ca, in general, raporturile de credit se
desfasoara in mod necesar pe doua planuri:
- un plan este acela al mobilizarii resurselor banesti temporar disponibile la
intreprinderi si populatie, realizandu-se astfel o sporire a capitalului destinat
activitatii economico-sociale si o mai buna utilizare a factorilor de productie
in vederea largirii si diversificarii productiei;
- al doilea plan priveste distribuirea resurselor banesti intre diferite
intreprinderi si ramuri favorizand astfel desfacerile de marfuri pe o scara
larga si, in general, tranzactiile comerciale.
In felul acesta, creditul se constituie intr-unul din mecanismele de baza ale
vietii economice, cu efect multiplicator asupra intregii activitati economice.
Titlurile de credit
Titlurile de credit sunt instrumente financiare prin care se asigura
consemnarea unor raporturi de credit. Ele sunt inscrisuri (documente scrise)
avand forma si continut consacrate prin acte normative. Ele reprezinta o
obligatie a debitorului de a plati, la vedere sau la termen, o suma de bani
determinata, si eventual, o dobanda. Ele nu au valoare proprie, fiind
concomitent un document (dovada) ce exprima relatii de credit si un simbol
al banilor.
Dezvoltarea relatiilor de credit genereaza o mare varietate de titluri de

credit, fiecare forma a creditului caracterizandu-se prin tipuri specifice de

titluri de credit, astfel:
a) in functie de scadenta creditului pe care il consemneaza, titlurile de credit
pot fi:
- titluri de credit pe termen scurt: cambia, certificatele de depozit, bonurile
de tezaur, obligatiunile fara cupon;
- titlurile de credit pe termen mijlociu si lung: notele, obligatiunile, actiunile;
- titluri de credit fara scadenta: bancnotele.
b) in functie de modalitatea de identificare a beneficiarului de suma
delimitam:
- titluri nominale pentru care precizarea beneficiarului (nume, prenume,
domiciliu, numar de cont etc.) este obligatorie.
- titluri la purtator de care beneficiaza cel care le depune spre incasare la
debitori sau la banca acestuia.

Titlurile de credit pe termen scurt

Acestea cuprind o gama larga de instrumente financiare cu scadente sub un
an care circula prin andosare (gir) sau scontare.
a) Cambia reprezinta un titlu negociabil, dovedind existenta unei creante de
o suma determinata, platibila imediat sau pe termen scurt. Utilizata in
relatiile comerciale, semnificand generic efectele de comert, cambia poate fi
de doua tipuri:
- Biletul la ordin cuprinde doua nume: al debitorului platitor si al creditorului
beneficiar. Caracteristica principala a biletului la ordin este emiterea lui de
catre debitor in favoarea creditorului. Biletul la ordin cuprinde anumite
elemente obligatorii, fara de care el este nul. Acestea sunt:
- denumirea de "bilet la ordin" care trebuie sa fie inscrisa in text;
- data si locul intocmirii documentului;
- suma ("bun pentru n lei");
- obligatia de plata (voi plati contra acestui bilet la ordinul lui...)
- creditorul;
- scadenta si locul unde se va face plata;
- debitorul.
Biletul la ordin poate circula prin andosari succesive pana la scadenta si se
poate sconta la banca.
- Trata (polita) cuprinde un ordin de plata neconditionat dat de creditor

debitorului. Ea se adreseaza debitorului si contine formularea: "La data de....

(scadenta), veti plati....(numele beneficiarului) suma.... (numele trasului,
semnatura tragatorului si locul de plata)."
La circuitul tratei participa, de regula, trei persoane:
- creditorul numit tragator;
- debitorul numit tras;
- beneficiarul, care poate fi creditorul sau o terta persoana, fata de care
creditorul are obligatia de plata.
Ca si in cazul biletului la ordin, continutul tratei rezulta din mai multe
elemente obligatorii:
- denumirea de "cambie" inscrisa in textul titlului;
- ordinul sau mandatul neconditionat de a plati o suma de bani exprimata
intr-o anumita moneda;
- numele trasului (cel care trebuie sa plateasca);
- scadenta si locul unde se facce plata;
- numele beneficiarului;
- data si locul unde a fost emisa trata;
- semnatura tragatorului sau a imputernicirii autentice, in cazuri speciale.
Pe langa cambia comerciala, asa cum s-a aratat pana aici exista si cambii
financiare emise de industriasi sau comercianti, exclusiv in vederea obtinerii
unui credit bancar.
O forma specifica a cambiilor financiare o reprezinta cambiile reciproce pe
care, prin intelegere, agentii economici le trag si le accepta, indatorandu-se
reciproc sa plateasca o anumita suma la termenul stabilit. Rolul lor este acela
de a asigura prin scontare sau alte modalitati, mijloace de plata partilor
implicate.
Informatizarea circuitului cambial a dus la crearea cambiei informatizate, in
cadrul careia sunt inregistrate codificat carcteristicile cambiei, se transpun,
apoi, pe benzi magnetice, fiind supuse, in final, proceselor de prelucrare si
transmitere in informatica.
b) Cecul presupune ca si trata, prezenta a trei persoane: tragatorul
(persoana care dispune plata), trasul (banca solicitata sa faca plata) si
beneficiarul (persoana desemnata sa incaseze suma). Spre deosebire de
cambie, cecul este intotdeauna platibil numai la vedere si nu poate fi tras
decat asupra unei banci.
Cecul se prezinta sub mai multe forme:
- cecul de virament care serveste la trecerea sumei din contul curent al
emitentului in contul curent al beneficiarului. El este folosit pentru achitarea
facturilor, a unor impozite, taxe sau prime de asigurare;
- cecul certificat sau garantat este cecul prin care banca confirma

existenta disponibilitatilor in cont si asigura pe beneficiar de plata cecului la

prezentare;
- cecul barat prin doua linii paralele, trasate pe fata cecului; beneficiarul unui
astfel de cec nu poate fi decat o banca sau un titular de cont la banca caruia
a fost tras. Cecul barat poate avea doua forme particulare:
- cecul barat general, cand intre cele doua linii paralele de pe acesta nu
figureaza nici o indicatie si ca urmare, respectivul cec se deconteaza la orice
banca;
- cecul barat specializat, cand intre cele doua linii paralele se mentioneaza o
anumita banca, incat un asemenea cec se deconteaza doar la respectiva
banca;
- cecul de calatorie se prezinta ca o bancnota, cu o valoare nominala
imprimata, dar care trebuie sa poarte semnatura titularului, data si locul
platii. Cu ajutorul lui calatorii pot obtine de la o banca straina suma in valuta
necesara pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie;
- cecul postal destinat sa faciliteze platile in localitatile unde nu exista filiale
ale bancilor asupra carora este emis cecul, plata efectuandu-se la oficiul
postal;
c) Certificatele de depozit sunt inscrisuri eliberate de banci prin care se
atesta dreptul detinatorului de a incasa la scadenta o anumita suma de la
banca emitenta. Aceasta suma reprezinta valoarea unui depozit la termen si
dobanda aferenta. Pot fi nominale sau la purtator, cu dobanzi fixe sau
indexate, in moneda nationala sau valuta. Au valori nominale mari, cu
plafoane minime, fiind destinate mai ales investorilor institutionali. Cele mai
multe certificate de depozit sunt negociabile, chiar si cele nominale, iar
existenta unei piete secundare dezvoltate, in majoritatea tarilor, asigura
instrumentului lichiditate sporita.
d) Bonurile de tezaur sunt titluri pe termen scurt emise de Trezorerie si este
cel mai reprezentativ instrument al pietei monetare datorita urmatoarelor
trasaturi:
- risc al creditarii practic nul, deoarece debitorul emitent este statul. Acest
fapt le face sa fie folosite drept garantie (mobiliara) pentru diverse tipuri de
credite, drept mijloace de plata in locul numerarului (la opertiuni la termen)
si drept plasament pentru excedentele temporare ale autoritatii locale.
- lichiditate maxima. Convertirea acestor active financiare in numerar se face
rapid si cu cheltuieli minime. O aproximare corecta a gradului de lichiditate
este data de diferenta dintre pretul cerut si cel oficial care este sub 1% (in
SUA 0,02% - 0,04%).
- avantaj fiscal. Veniturile realizate din plasamente in bonuri de tezaur
(diferenta dintre valoarea nominala si pretul la care pot fi dobandite) pot fi

scutite de impozite si taxe (in SUA, de toate impozitele si taxele locale si

statale).
- valoare nominala accesibila si investitorilor individuali.
e) Obligatiunile fara cupon sunt un titlu de credit pe termen scurt obtinut din
titlul de credit pe termen lung. La origine se afla o emisiune obisnuita de
obligatiuni de stat la care anual sau semestrial se incaseaza cuponul (renta).
f) Cartile de credit sunt un instrument de plata modern, care tinde sa
inlocuiasca cecul, mai ales pentru plati curente de valoare medie. Cartea de
credit reprezinta un titlu de credit fara scadenta precisa; ea se bazeaza pe o
linie de credit revolving deschisa de banca, clientului sau. Ea se prezinta sub
forma unui dreptunghi de plastic de format aproximativ A7 si include doua
categorii de informatii:
- una formala: tipul de carte, numele titularului si numarul cartii;
- alta memorata (pe o banda magnetica): numarul contului bancar, eventual
si disponibilul in cont. Aceste informatii nu sunt accesibile decat dupa
introducerea unui cod secret (PIN), cunoscut si transmis titularului odata cu
cartea de credit.
Cartea de credit permite (ca si cecul) efectuarea de plati in cadrul
disponibilului din cont si in cadrul plafonului liniei de credit deschise. Sunt
utilizate ca mijloace de plata atat pentru obtinerea de produse si servicii, cat
si pentru obtinerea de numerar de la ghiseele bancare automate.
Exista doua tipuri de sistem de plata care folosesc ca suport cartile de credit:
- on-line care presupune existenta unei legaturi intre banca si magazin; la
citirea cartelei se obtine practic acces la contul cumparatorului, putandu-se
verifica si plafonul maxim de plata;
- off-line presupune prelucrarea informatiilor din carte la locul de vanzare cu
ajutorul unui echipament care realizeaza citirea disponibilului din cartela,
diminuarea acestuia cu valoarea corespunzatoare a cumparaturilor, precum
si cresterea disponibilului magazinului intr-o cartela de debit: exista chiar
posibilitatea inregistrarii tuturor incasarilor intr-o discheta (cartea de debit).
Cartea de credit se poate folosi pana la epuizarea totala a disponibilului,
dupa care se poate reincarca sau se poate elibera o alta carte.
In viitor se preconizeaza folosirea de cartele cu dubla destinatie prin care sa
se poata face atat incasarile, cat si platile, inlocuindu-se astfel atat cartile de
credit, cat si cele de debit.
Titlurile de credit pe termen mediu si lung
Titlurile de credit pe termen mediu si lung sunt actiunile si obligatiunile.
Acestea mai sunt cunoscute si sub denumirea de valori mobiliare, denumire

care decurge din mobilitatea valorii titlurilor, din caracterul lor schimbator.
Actiunea este o hartie de valoare negociabila la bursa, care dovedeste
participarea detinatorului la capitalul societatii pe actiuni care a emis titlul si
pe baza careia detinatorul primeste o parte corespunzatoare din beneficiul
acestei societati (sau suporta o pierdere) . Partea din beneficiu care revine
unei actiuni poarta numele de divident. Actiunile sunt individualizate prin
denumirea societatii. Pe actiune este inscrisa o suma care reprezinta
valoarea nominala a actiunii, iar pretul la care ea este cotata la bursa este
cursul actiunii. Cursul actiunii este influentat de urmatorii factori: dividentul,
rata dobanzii, factori conjuncturali de natura economica sau politica.
Actiunile si obligatiunile, ca titluri pe termen lung, prezinta o serie de
asemanari, cum sunt:
- ambele sunt hartii de valoare prin a caror emisiune este posibila finantarea
unor nevoi pe termen lung;
- si actiunile si obligatiunile sunt emise, in general, cu ajutorul acelorasi
intermediari financiari banci;
- ambele coteaza la bursa si au cursul sensibil la variatia ratei medii a
dobanzii pe piata.
Dintre elementele de delimitare a celor doua titluri subliniem:
- actiunile sunt titluri de proprietate, in vreme ce obligatiunile sunt titluri de
credit (obligatiunea avand de regula o scadenta);
- valoarea nominala a actiunilor este mai mica, in general, decat cea a
obligatiunilor;
- obligatiunea aduce un venit fix si sigur in timp ce venitul care revine
actionarilor este variabil ca marime si incert.
Din dorinta de a imbina avantajele relative ale celor doua titluri, au aparut
cei doi hibrizi si anume actiunea preferentiala si obligatiunea convertibila. Ele
nu au inlaturat insa titlurile originale, ponderea lor in totalul emisiunilor fiind
in mod stabil, relativ redusa.
Titlurile de credit fara scadenta
Titlurile de credit fara scadenta sunt bancnotele. La originea acestora se afla
biletul de banca. Bancnota sau biletul de banca este un ban de credit care a
aparut si s-a dezvoltat odata cu relatiile de credit. In prezent, bancnotele
emise de Banca Centrala sunt considerate doar mijloace de plata si trebuie
sa fie acceptate de toti in schimbul unor marfuri, servicii sau pentru
achitarea unei datorii. Au valori nominale (cupiuri) diferite, in functie de
puterea de cumparare a banilor si nevoile circulatiei monetare.
6.3. Intermediarii financiari si potentialul de creditare

Analiza creditului din perspectiva formelor si functiilor sale evidentiaza faptul

ca anumiti agenti economici (sa spunem si populatia, dar nu neaparat si nu
numai) dispun de capacitati de finantare, in vreme ce alti agenti economici
(de exemplu intreprinderile) au nevoie de finantare. Echilibrul intre
capacitatile de finantare si nevoile de finantare se realizeaza printr-un
ansamblu de operatiuni care impreuna formeaza operatiunile de
intermediere financiara. Cu alte cuvinte, operatiunile de intermediere
financiara se deruleaza intre doua planuri:
- pe un plan se afla oferta, respectiv capacitatea de finantare a agentilor
economici care au excedent de resurse in raport cu cererea lor curenta;
- pe un alt plan se afla cererea, respectiv forma de indatorare a agentilor cu
deficit de resurse financiare curente.
Rezulta ca in economie actioneaza trei mari categorii de participanti
intermediari , respectiv:
a) agentii economici excedentari care economisesc si cauta plasament
pentru aceste economii. In aceasta categorie se plaseaza si populatia
(menajele).
b) agentii economici deficitari ale caror nevoi (cheltuieli) de dezvoltare, in
principal, sunt superioare propriilor lor acumulari sau economii. In aceasta
categorie, la modul general se plaseaza intreprinderile non-financiare;
c) agentii economici cu situatii alternative (uneori excedentara, alteori
deficitara). In aceasta ipostaza se afla administratia si exteriorul (acesta din
urma ca expresie a interventiei agentilor economici externi pe piata interna).
Raportandu-ne la neokeynesism si la monetarismul modern desprindem
ecuatia general acceptata: economii=investitii, ecuatie care exprimand
orientarea fluxului economic general evidentiaza faptul ca in economie
functioneaza doua mecanisme extreme esentiale: unul tine de
imprumutatorul final, iar altul tine de imprumutatul ultim. Intre acesti
participanti la redistribuirea capitalului in economie se produc mai multe
circuite.
Un prim circuit este reprezentat de datoria primara. In cadrul acestui circuit
intreprinderile non-financiare, pe de o parte, emit actiuni si obligatiuni pe
care le vand familiilor, mobilizand astfel o parte din capitalul suplimentar de
care au nevoie, pe de alta parte, intreprinderile non-financiare solicita
imprumuturi pe termen mijlociu si lung pentru acelasi scop.
Un alt circuit este reprezentat de datoria secundara. Datoria secundara este
alcatuita din ansamblul titlurilor de creanta pe termen scurt, mediu si lung,
emise de intermediarii financiari in contrapartida titlurilor datoriei primare pe

care acestia le cumpara.

In cadrul intermediarilor financiari se disting, in principal, in functie de
aportul lor la creanta monetara, doua categorii:
a) intermediarii bancari (respectiv bancile comerciale si banca de emisiune)
care pot crea moneda. Intermediarii financiar-bancari sunt cei care
transforma activele financiare in active lichide, dezvoltand preferintele
pentru lichiditati ale clientilor lor. Pe de alta parte, intermediarii financiarbancari sunt si cei care transforma economiile pe termen scurt in
imprumuturi pe termen mediu si lung, rezolvandu-se astfel si contradictia
dintre preferinta populatiei pentru depozite pe termen scurt si dorinta
intreprinderilor de a beneficia de imprumuturi pe termen lung in masura sa
le asigure finantarea investitiilor.
b) intermediarii nebancari. Este vorba in acest caz de organisme specializate
in colectarea economiilor (case de economii, fonduri de pensii, companii de
asigurari). Ele nu au putere sa creeze moneda, ele emit, de regula,
cvasimoneda si uneori si active financiare specifice: valori mobiliare.
Potentialul de creditare
Potentialul de creditare reflecta volumul maxim al creditelor, pe care
institutiile bancare le pot acorda solicitantilor cu conditia sa se pastreze
lichiditatea creditelor.
Potentialul de creditare priveste atat potentialul de creditare al fiecarei banci,
cat si potentialul de creditare global al sistemului bancar.
a) potentialul de creditare al unei banci. Acesta se poate exprima fie static,
fie dinamic.
Privit static, potentialul de creditare al unei banci se refera la volumul de
credite pe care banca il poate acorda la un moment dat. Cantitativ, acest
potential reprezinta diferenta dintre resursele bancii respective (totalul pasiv
al bilantului) si rezervele obligatorii pastrate in cont la Banca Centrala.
Din perspectiva statica, potentialul de creditare al unei banci depinde de
urmatorii trei factori:
- volumul resurselor de care aceasta dispune. Aceste resurse trebuie
considerate atat ca dimensiune, cat si ca structura (depozitele la vedere,
depozitele la termen, fondurile proprii, imprumuturi la Banca Centrala);
- volumul rezervelor obligatorii. In cazul cresterii coeficientului acestor
rezerve, o parte din resurse devin indispensabile pentru credite;
- volumul rezervelor lichide facultative, create de banca pentru intarirea
lichiditatii si prevenirii riscurilor.
Privit in dinamica, potentialul de creditare al unei banci exprima volumul

maxim al creditelor pe care aceasta le poate acorda intr-o anumita perioada

de timp.
Alaturi de factorii ce influenteaza potentialul de creditare al unei banci
exprimat static, analiza in dinamica a acestuia trebuie sa ia in considerare si
urmatoarele aspecte:
- la nivelul bancilor deoarece acestea, de regula, nu detin potential de
creditare nefolosit are loc fenomenul de multiplicare a creditelor care la
randu-i depinde de:
- gradul de ramanere in banca a fondurilor luate cu imprumut de catre
banca;
- gradul de reconstituire a resurselor bancii;
- viteza de multiplicare a creditului.
- la nivelul bancilor, aparitia si disparitia resurselor sunt fenomene cu
caracter permanent si concomitent si nu acte izolate si accidentale.
b) potentialul de creditare global al sistemului bancar.
Factorii care determina acest potential, ca natura, sunt identici cu cei ce
determina potentialul de creditare al unei banci, semnificatia si variabilitea
lor prezentand diferente determinate mai ales de dimensiunea la scara a
fenomenului. Asemenea diferente descind din mai multe aspecte, cum sunt:
- compensarea la nivelul intregului sistem bancar a transferurilor de resurse
dintre banci determina un grad de ramanere a fondurilor imprumutate in
cadrul sistemului foarte mare;
- viteza de multiplicare a creditelor este redusa pentru ca intervalul in care
se realizeaza transferul resurselor de la o banca la alta este mic.
- gradul de remanenta a imprumuturilor si viteza de multiplicare sunt mult
mai stabile decat la nivelul unei singure banci, datorita tot efectului de
compensare.
Un loc aparte in dimensionarea si evolutia potentialului de creditare revine
Bancii Centrale. Explicatia tine, pe de o parte, de faptul ca Banca Centrala
este unicul creator de moneda primara (inclusiv moneda divizionara) si ca
urmare ea nu va putea deveni niciodata lipsita de lichiditate. Pe de alta
parte, detinerea de moneda primara de catre banci trebuie inteleasa ca fiind
conditia esentiala de care depind posibilitatile lor de a-si onora obligatiile de
plata. Apoi, pentru ca Banca Centrala poate crea, dupa dorinta, moneda
primara, face ca potentialul sau de creditare sa fie nelimitat si, ca urmare, si
potentialul de creditare global al sistemului bancar (incluzand si Banca
Centrala) este tot nelimitat. De altfel, aceasta este principala caracterisitica
a sistemelor monetare contemporane, bazate pe circulatia banilor simbol;
cresterea masei banesti, in cadrul acestor sisteme, neavand nici o limita
intrinseca.

6.4. Dobanda

S-a subliniat mai sus ca orice credit este purtator de dobanda.

Dobanda este o categorie complexa cu multe intelesuri. Ea este analizata, de
regula, in legatura cu imprumuturile banesti si considerata in sens restrans,
dupa unii autori, ca reprezinta: plata pentru o suma imprumutata ,
"recompensa pentru renuntarea la lichiditate pentru o anumita perioada de
timp" , "partea din plusvaloarea incasata de creditor persoana fizica sau
juridica de la debitor, ca plata pentru capitalul de imprumut cedat" ,
"pretul pe care oamenii il platesc pentru a obtine resursele acum in loc sa
astepte pana cand vor castiga banii cu care sa cumpere resursele; o prima
platita pentru a intra in stapanirea curenta a resurselor".
Fiind un concept care oglindeste numeroase aspecte din activitatea
economica, dobanda are atat in teorie, cat si in practica o insemnatate
deosebita, o foarte mare capacitate de a releva sintetic starea si tendintele

unei economii. Despre dobanda, Paul Samuelson spune ca este "pretul

specific" platit pentru "a treia mare categorie de factori de productie:
capitalul". Rezulta ca dobanda este in mod evident determinata de conceptul
de capital, fiind legata de elementele de timp si de risc.
Avand ca punct de referinta aceste elemente, dobanda poate fi considerata
ca fiind pretul platit de debitor creditorului la scadenta pentru folosirea unui
capital o perioada de timp determinata.
Dobanda reprezinta, deci, suma ce revine proprietarului la rambursarea
imprumutului si totodata remunerarea riscului pe care-l implica respectivul
imprumut.
Daca se are in vedere faptul ca obiectul tranzactiei de imprumut il constituie
banii priviti ca lichiditate, atunci cu certitudine se poate spune ca dobanda
reprezinta pretul renuntarii la lichiditate cerut de cel ce acorda creditul sau
pretul consimtit a fi platit de cel ce se imprumuta pentru procurarea
lichiditatii. Dobanda este deci plata acordata pentru un imprumut de capital
lichid, capital lichid care la randu-i se transforma in capital fix, un stoc de
bunuri de productie care vor fi disponibile in viitor pentru a produce o
cantitate sporita de bunuri de consum.
Din punctul de vedere al bancii, se pot delimita doua categorii de dobanzi:
dobanda bonificata si dobanda perceputa.
Dobanda bonificata reprezinta remunerarea disponibilitatilor banesti ale
titularilor de conturi constituite ca depozite la banca, nivelul dobanzii fiind
dependent de rata inflatiei, rata dobanzii de refinantare (taxa oficiala a
scontului, in cazul rescontarii) si de ratele dobanzilor practicate de celelalte
banci.
Dobanda perceputa este dobanda incasata de banci de la clientii lor in
calitate de debitori, in raport cu creditele acordate. Diferenta dintre cele
doua asigura functionarea bancilor comerciale, acoperirea cheltuielilor
acestora si profitul.
Marimea si dinamica dobanzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali:
a) masa sau suma alocata a dobanzii (D);
b) rata dobanzii (d)
D= , iar d= , in care c reprezinta capitalul avansat.
Acesti indicatori exprima, de fapt, marimea dobanzii simple, adica a platii
pentru serviciul adus de un capital in conditiile in care dobanda nu este
capitalizata. In practica, dobanda simpla este mai rar folosita, dar ea
constituie punctul de plecare pentru calculul dobanzii compuse.
Dobanda compusa presupune capitalizarea ei, ajungandu-se sa se calculeze

dobanda la dobanda si sa devina capital avansat pentru perioada urmatoare.

D=(1+d)n, in care d rata dobanzii anuale, iar n numarul de ani.
sau
D=Snc; Sn=c(1+d)n, in care
Sn suma ce revine proprietarului dupa n ani de folosire a capitalului si este
formata din capitalul avansat (c) si dobanda cuvenita.
Aici se cuvine sa subliniem si o alta fateta a dobanzii. Astfel, daca pentru
resursele imprumutate se considera justificata dobanda, atunci, judecand
economic, ea se cuvine la fel de necesar si pentru resursele proprii folosite in
calitate de capital. Nici un posesor de economii nu si le-ar utiliza pentru
investitii proprii daca n-ar spera sa obtina un echivalent cu dobanda pietei.
Or, tocmai aceasta speranta il motiveaza sa economiseasca si sa
investeasca. Venitul cuvenit posesorului capitalului, la nivelul dobanzii pietei
se justifica prin faptul ca, prin utilizarea capitalului in prezent, are loc
sporirea productiei, cresterea productivitatii si castigurilor viitoare.
Dobanda nu este, deci, numai o caracteristica a capitalului imprumutat, ci a
oricarui capital, prin a carui folosire sporesc resursele viitoare. Daca
posesorul capitalului este si intreprinzator, el isi va insusi in mod direct, din
vanzarea marfurilor, remuneratia capitalului echivalenta cu dobanda pietei
ca parte a profitului normal, minim sau necesar; daca el il da cu imprumut,
va primi dobanda, ca venit indirect, printr-un act de imprumut de la debitor.
Pentru debitor, dobanda este un cost, o plata inclusa in costul de productie.
El plateste dobanda pentru a intra in stapanirea curenta a resurselor, care
este mai de pret decat stapanirea viitoare a acelorasi resurse.
Dobanda are un rol important in mecanismul de functionare a economiei,
indeplinind din acest punct de vedere mai multe functii, cum sunt:
a) influenteaza repartizarea factorilor de productie, orientandu-i catre
destinatiile care asigura folosirea lor cea mai eficienta;
b) instrument de stimulare atat a populatiei, cat si a intreprinderilor in
economisirea unei parti din venituri;
c) modalitate de a asigura bancilor recuperarea cheltuielilor efectuate si
realizarea unui profit normal;
d) parghie de redistribuire a venitului. Dobanda este o parghie economica
deosebit de importanta folosita de stat sau de diferite grupuri in orientarea
activitatii economice.
Factorii ce determina marimea si dinamica dobanzii
Ca element al contractului de credit, nivelul dobanzii este acceptat, de
fiecare data, de creditor si debitor in urma actiunii de negociere; fiecare

parte urmarind motivarea deciziei adoptata in contextul unui ansamblu

eterogen de factori care exercita o ampla influenta asupra dinamicii dobanzii.
Desigur, dinamica dobanzii este abordata aici sub aspectul ratei.
In acest sens, distingem ca marimea ratei dobanzii oscileaza intre o limita
maxima si alta minima. Ambele sunt greu de determinat cu precizie pentru
ca sunt conditionate atat de factori obiectivi, cat si subiectivi. Limita maxima,
teoretic poate prelua toate formele de venit care se constituie prin utilizarea
unui capital, asigurand o rata a dobanzii care, tot teoretic, poate atinge
100%. Limita minima, considerata si ea in aceeasi optica, poate fi egala cu 0.
Este foarte greu de crezut daca cele doua limite se realizeaza practic
vreodata, pentru ca la stabilirea dobanzii intervin intotdeauna calcule si
judecati subiective care-l determinape proprietarul de capital sa aprecieze
suficienta dobanzii.
Rata dobanzii se modifica in timp in sus sau in jos; de asemenea, ea difera
pe tari si chiar uneori pe zone economice din (aceeasi tara) diferite tari.
Aceste modificari si deosebiri au implicatii ample asupra economiilor
nationale si economiei mondiale avantajeaza sau dezavantajeaza pe
debitori sau creditori, amplifica sau restrang fluxurile de capital
internationale, prilejuieste operatii speculative etc.
a) Un prim factor ce determina nivelul dobanzii il constituie raportul dintre
cererea si oferta de capital de imprumut (de credite).
Oferta de credite este asigurata de resursele temporare disponibile din
economie, cum sunt:
- sumele degajate in cadrul circuitului productiv al capitalului: capitalul fix,
capitalul circulant si rezultatele finaciare ;
- sursele banesti temporar disponibile ale institutiilor publice (bugetare);
- sursele banesti temporar disponibile ale statului (care apar datorita
decalajului existent intre momentul incasarii veniturilor bugetare si cel al
angajarii cheltuielilor bugetare);
- disponibilitatile banesti temporare ale populatiei.
Oferta de credite este corelata direct proportional cu rata dobanzii cu cat mai
ridicat este nivelul ratei, cu atat mai multi agenti vor deveni creditori, iar tot
mai putin debitori. (fig.1)

Rata dobanzii (%)

Curba ofertei de credite

Oferta de credite
Fig.1 Variatia ofertei de credite in functie de nivelul ratei dobanzii
Cererea de credite este determinata de factori de aceeasi natura, respectiv:
- nevoi temporare ale statului (deficit bugetar sezonier) sau ale populatiei
(contractare de credite pentru cumparari de bunuri de folosinta indelungata);
- nevoi de finantare pe termen lung ale statului (deficitul bugetului
administratiei centrale), populatiei (constructii sau cumparari de locuinte)
sau agentilor economici (investitii).
Cererea de credite variaza invers proportional cu nivelul ratei dobanzii, cuba
ei avand panta negativa. (fig.2)

Rata dobanzii (%)

Curba cereriide credite

Cererea de credite
Fig.2 Variatia cererii de credite in functie de nivelul ratei dobanzii
b) Productivitatea capitalului reprezinta un alt factor ce influenteaza
dobanda. Astfel, mobilizand un capital suplimentar, intreprinzatorul trebuie
sa evalueze realist posibilitatile de rentabilitate, deci dimensiunile profitului,
intrucat el va trebui sa-l remunereze corespunzator pe furnizorul de capital.

Angajandu-se in a plati o anumita dobanda, debitorul admite o anumita

diminuare a profitului sau net. Deci profitul total=dobanda+profitul net.
Compromisul intre debitor si creditor trebuie sa armonizeze nevoile de profit
ale debitorului (imprumutatorului) si interesul de economisire al creditorului.
Ca urmare, detinatorii de capitaluri, in calitate de creditori, trebuie sa
aprecieze gradul real de productivitate a capitalului, atunci cand isi
formuleaza pretentiile cu privire la dobanda.
c) Lichiditatea semnifica faptul ca indiferent de conditiile in care se acorda
imprumutul, creditorii vor prefera acea forma care sa le asigure lichiditatea,
preferandu-se in acest sens termene scurte. Asadar, stabilitatea nivelului dat
al dobanzii in cadrul contractului de credit este si o expresie a compromisului
intre creditori, care doresc o lichditate cat mai ridicata, si debitori, interesati
a plati cat mai putin pentru aceasta.
d) Riscul nerambursarii ca factor al nivelului dobanzii motiveaza politica
personala a bancilor in acest domeniu. Ea este si trebuie sa fie orientata si in
functie de gradul de risc pe care-l presupune fiecare credit acordat si de
conditiile reale de rambursare de care dispune fiecare debitor.
e) Dinamica ratei dobanzii se afla si sub influenta inflatiei. Desigur, aceasta
nu se exercita in forma pura. De regula, posesorii de capital reclama in
utilizarea acestuia o dobanda nominala care sa acopere inflatia anticipata.
Din toate aceste aspecte se desprinde o concluzie generala: daca intr-o tara,
intr-o anumita perioada se doreste stabilizarea ratei dobanzii la o anumita
marime trebuie actionat de o asemenea maniera incat sa se compenseze
variatiile in cererea de moneda, de capitaluri prin modificarea cantitatii de
moneda in circulatie. In plus, cand economiile tarilor sunt larg
interdependente, pentru dinamica ratei dobanzii trebuie avut in vedere si
factorul extern. In principal este vorba de raportul de schimb si de paritatea
ratelor dobanzii, deoarece toate relatiile economice internationale se
realizeaza pe baza lor.

Dobanda nominala si dobanda reala

Aprecierile privind nivelul dobanzii au valabilitate atata vreme cat stabilitatea
monetara asigura, la expirarea scadentei imprumutului, recuperarea
integrala a valorii avansate, respectiv o putere de cumparare echivelenta
momentului acordarii imprumutului. Ori, inflatia cu toate consecintele sale
afecteaza si acest proces si pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.
Riscul eroziunii capitalului se refera, inainte de toate, la dimensiunea
pierderilor pe care creditorul le poate inregistra prin faptul ca valoarea reala

(la momentul de referinta) a ratelor de rambursare a imprumutului sa nu mai

aiba capacitatea de acoperire integrala a capitalului imprumutat, evaluat in
aceeasi termeni.
In aceste conditii,
creditorul nu renunta a-si valorifica capitalul prin imprumuturi, dar, va cauta
prin atuurile creditului, sa-si asigure o compensare corespunzatoare, pentru
eventualele pierderi cauzate de deprecierea monetara sau cresterea nivelului
dobanzii.
Tinand seama de contextul inflationist existent in mai toate tarile, se impune
constatarea ca dobanda capata o semnificatie mult mai profunda daca se iau
in considerare cele doua ipostaze ale sale:
- dobanda nominala, exprimata ca atare prin rata curenta de piata. Ea
exprima raportul de schimb dintre banii de azi si cei de maine. Daca rata
nominala a dobanzii (de pe piata) este de 15% pe an, inseamna ca un leu de
astazi echivaleaza cu 1,15 lei peste un an.
- dobanda reala, ca diferenta intre dobanda nominala si gradul de eroziune al
capitalului, determinat de evolutia procesului inflationist. In acest context,
dobanda reala este direct proportionala cu dobanda nominala si invers
proportionala cu gradul de depreciere monetara. Astfel rata reala a dobanzii
se poate obtine din relatia:

rr = - 1 , in care: rr - rata reala a dobanzii,

rn - rata nominala a dobanzii,
ri - rata inflatiei.
Considerand o rata a inflatiei de 2% si o rata nominala a dobanzii de 10%,
vom avea:
rr = - 1 = - 8,34%
Deci, in cazul in care rata inflatiei are valori scazute (sub 1%) atunci
numitorul poate fi aproximat cu 1, iar rata reala cu diferenta dintre rata
nominala si rata inflatiei.
Daca insa rata inflatiei ar fi de 50% pe an, iar rata nominala a dobanzii ar fi
de 20% pe an rezulta o rata reala a dobanzii egala cu 20%, respectiv:
rr = - 1 = - 20%
Din punct de vedere teoretic orice rata a inflatiei pozitiva implica un proces
de erodare a dobanzii sau chiar a capitalului avansat.
In primul exemplu, a avut loc un proces de erodare a dobanzii incasate
(diminuarea acesteia de la 10% la 8% real), iar in cel de-al doilea exemplu
procesul de erodare a afectat chiar capitalul avansat. Erodarea capitalului

are loc ori de cate ori rata reala a dobanzii este negativa sau este relatia:
< 1.
Tinand seama de aceste influente si de probabilitatea redusa a anticiparii
corecte a ratei inflatiei, rata nominala a dobanzii poate fi fixa sau variabila.
Rata fixa a dobanzii se practica in perioade de stabilitate monetara si se
stabileste prin contractul de imprumut inca din momentul acordarii
creditului. Nivelul ei nu se modifica decat in mod cu totul exceptional inainte
de scadenta. Rate variabile ale dobanzii sunt practicate in perioade de
instabilitate monetara. Folosirea unor asemenea rate trebuie inteleasa ca o
masura de protectie pentru creditori (cand ratele dobanzii sunt in crestere),
dar si pentru debitori (daca pe piata tendinta este de scadere a nivelului
ratei dobanzii).
Cum procesul inflationist exista, rata reala a dobanzii devine un indicator
foarte important pentru agentii economici

Teorii asupra dobanzii

Dupa cum sunt luati sau nu factorii monetari in judecatile asupra continutului
si impactului asupra economiei, teoriile privitoare la dobanda se
structureaza, in principal, in doua mari grupe:
- teorii pure sau ale capitalului real care nu tin seama de implicatiile factorilor
monetari asupra dimensiunii si evolutiei dobanzii;
- teorii monetare care considera factorii monetari raspunzatori de formarea
dobanzii.
1) Teoriile pure sau ale capitalului real care nu tin seama de implicatiile
factorilor monetari asupra dimensiunii si evolutiei dobanzii;
Este vorba aici de: teoria productivitatii si a folosirii capitalului, teoriile
privind costul formarii capitalului, teoria raritatii capitalurilor, teoria riscului,
dobanda ca impozit asupra profitului.
a) Teoria productivitatii si folosirii capitalului considera capitalul ca fiind
inzestrat cu o putere (capacitate) care atunci cand este folosit poate genera
un prisos, un "ceva" mai mare decat s-a consumat. Partea negativa a teoriei
consta in incapacitatea de a explica aceste valante ale capitalului atunci
cand este utilizat.
b) Teoriile privind costul formarii capitalului au comun faptul ca explicarea
dobanzii se face cu ajutorul abstinentei. Astfel teoriile asteptarii si
sacrificiului (Marshall si McVane) considera structura capitalului ca fiind o
acumulare in timp a rezultatelor, o amanare a consumurilor catre un viitor

indepartat in scopul obtinerii unor rezultate superioare; teoriile profitului

(Fisher, Zeiter, Bokn Bowerk) isi sprijina motivaiile pe factorul timp,
considerand mai avantajos a amana folosirea capitalului pentru ca satisfactia
sa fie mai mare.
c) Teoriile raritatii capitalurilor (Cassel, Child, Sargent), considerand ca
dobanda decurge din raritatea capitalurilor, constata ca si dobanda poate
influenta acumularea capitalului si deci rata raritatii acestuia.
d) Teoriile riscului (Galliani) leaga existenta si dimensiunea dobanzii de
existenta unui risc de piedere totala sau partiala a capitalului, scapand, cu
sau fara voie, din judecati ca riscul nu constituie cauza esentiala a dobanzii.
2) Teorii monetare asupra dobanzii
Este vorba, cu deosebire, de teoria fondurilor de imprumut si teoria
preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.
a) Teoria fondurilor de imprumut (Hicks, Robertson, Ohlin). In opinia
sustinatorilor aceste teorii, dobanda este determinata de echilibrul dintre
partea de venit a unei tari folosita pentru investitii si cea pentru consum, sau
dintre cererea si oferta de fonduri de imprumut. In teermeni stiintifici,
dobanda reprezinta remunerarea facuta pentru fondurile imprumutate.
b) Teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes care invoca mai multe
aspecte:
- economiile sunt o functie a veniturilor, iar fiecare variatie a cererii de
economii constituie cauza unei modificari de acelasi sens a ofertei de
economii;
- functia monetara este considerata ca determinanta pentru dobanda;
- rata dobanzii se stabileste pe baza echilibrului dintre cererea si oferta de
moneda; cererea de moneda desconspirand preferinta pentru lichiditate;
- originea preferintei pentru lichiditate o reprezinta cunoscutele motive
tranzactionale, de precautie si de speculatie;
- motivul esential al preferintei pentru lichiditate este cel speculativ. Ca
urmare, dupa Keynes, caracteristic unei economii monetare este tendinta de
descrestere a ratei dobanzii.
Asadar, o cantitate mare de lichiditate si cu un cost redus este posibila in
conditiile unei rate reduse a dobanzii si invers, o lichiditate mai mica
cantitativ, dau cu un cost mai mare isi are originea intr-o rata a dobanzii mai
mare.
Relatia dintre dobanda nominala si cea reala este un element esential al
teoriilor contemporane asupra dobanzii, avand ca sustinator pe Milton
Friedman. Teoriile contemporane pornesc de la constatarea ca rata dobanzii
nominale isi mentine tendinta de crestere, chiar in conditiile in care rata de
crestere a masei monetare revine la nivelul anterior, iar preturile inceteaza a

mai creste.
In momentul in care rata de crestere a masei monetare depaseste rata de
crestere a produsului intern, cererea de bunuri si servicii devine excedentara
si anticipa inflatia. Ca urmare, deponentii vor solicita o dobanda nominala cel
putin egala cu rata reala a dobanzii, majorata cu rata anticipata a inflatiei. La
randul lor, debitorii vor fi dispusi sa plateasca dobanzi majorate, deoarece
stiu ca sporirea preturilor le va accesa plata acesteia.