Sunteți pe pagina 1din 16

ION BARBU

ETAPELE CREAŢIEI
Etapa parnasiană

 cuprinde versuri publicate între 1919-


1920 în Sburătorul: Lava, Munţii, Copacul,
Banchizele, Panteism, Arca, Râul,
Umanizare, etc.
Copacul
 Poezia exprimă ideea că tot ce e materie are suflet şi aspiră la
înălţare, dincolo de trupul său.
 „Copacul”, o abstractizare a fiinţei plăsmuite din materie, atrase
de Soare, pare obsedat de ideea de a bea „licoarea opalină”, fluid
vital, echivalent al cunoaşterii, elixirul de viaţă lungă:
„Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul şi-nnebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.”
 Aflat în relaţie de mediere pământ-cer, copacul are menirea de a
readuce pământului substanţa infinitului cosmic, a unei alte
realităţi, matricea luminii, a sacrului. Acestei clipe de împlinire i
se adaugă aceea a „rodului îmbelşugat", după care copacul
reintră în Pământul-Mamă, locul tuturor creaţiilor. Albastrul şi
,,licoarea opalină” reprezintă, simbolic, eternitatea, închipuită
material sub forma băuturii sacre.
Lava
 Lava” sugerează o geneză miraculoasă, cu viziuni cosmogonice,
pământul fiind cristalizarea acesteia.
 Primul catren evocă imaginea haosului, zbuciumul materiei spre a-şi croi
existenţa:
Te-înăbuşai în pâcla încinsei atmosfere
O ! tu., noian de lavă ce-aveai să fii pământul :
Făptura nu sunase din trâmbiţî de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul...
 Lava apare ca o formă minerală care păstrează amintirea înălţării spre
spaţiul revelaţiei divine ,, tu presimţeai un cer!”
 Spiritul îndepărtează negura şi se produce reunirea materiei cu cerul:
„Te-a înfrăţit de-a pururi cu sferele senine". „Fluida formă", adică
fluidul cosmic, cel provenit din contemplarea luminii interioare universale,
oglinda absolută, sugerează legătura pământului cu alte elemente.
De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde...
Cu slava-întrevăzută, un dor fără de saţiu
Ar vrea să te-mpreune... şi, ca s-o poţi cuprinde,
Tentacule lichide îţi adânceşti în spaţiu.
Umanizare
 Umanizare este un text profund sugestiv, ilustrând
drumul simbolic al eului dinspre „Castelul de
gheaţă" al gândirii spre „caldul pământ de
miazăzi", semn al afectului, al luminii şi căldurii
vitaliste. Imaginile sunt expresive, cosmosul
devine muzical, spiritul coboară în teluric, în „luturi
pieritoare”.
 Poezia evidenţiază conflictul dramatic al fiinţei
umane care, în aspiraţia ei spre absolut, trebuie să
opteze între două principii: intelectual şi senzual,
între contemplaţia ,,apolinică” şi trăirea
,, dionisiacă”.
ETAPA BALADICĂ ŞI ORIENTALĂ
 se caracterizează prin structuri narative şi
descriptive ample, valorificarea folclorului
balcanic, a sugestiilor muzicale baladeşti,
cuprinzând poemele publicate între anii 1922 şi
1925 (După melci, Riga Crypto şi lapona
Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin
Hogea la Isarlâk).
 poemele au caracter narativ pentru că în ele
,, se zice” o poveste, personajele devenind
simboluri.
Nastratin Hogea la Isarlâk
 În prima poezie a ciclului ,, Nastratin Hogea la Isarlâk”, spaţiul
desemnează închiderea: „Grădină îmi sta cerul, iar munţii - parmalâk".
 Se conturează două toposuri: ţara şi cetatea. Sintagma „ţara turcită"
semnifică o stare impusă, neacceptată.
 În această poezie şi în cea intitulată „Isarlâk" se profilează un univers
iluzoriu, învăluit în vrajă, ca desprins din lumea visului: cu cer „grădină", iar
cetatea „albă Isarlâk", „cu ziduri forfecate, sucite minarete". Localizarea
cetăţii e vagă:
„La vreo Dunăre turcească,
Pe şes veşted, cu tutun,
La mijloc de Rău şi Bun
Pan'la cer frângându-şi treapta,-
Trebuie să înflorească:
Alba,
Dreapta,
Isarlâk!
Ruptă din coasta de soare
Cu glas galeş, de unsoare [...]".
 Isarlâc este o cetate ideală, aşezată ,,la mijloc de
Rău şi Bun”, populată cu oameni care trăiesc
deopotrivă deliciile spiritului şi pe cele ale vieţii,
univers fabulos în care se echilibrează totul.
 Configuraţia în formă de trepte („Pân' la cer
frângându-şi treapta") atrage atenţia asupra
faptului că se află sub semnul benefic al sacrului
cosmic, ceea ce subliniază şi calificativele
„Alba", ,, Dreapta”.
 Topos edenic ( ,,Raiul meu”), cetatea ,, ruptă din
coastă de soare”, apare ca o miniîntrupare a
acestuia.
 Târgul se înfăţişează privirilor ca o ciudăţenie tipic
orientală.
„Într-o zi cu var şi ciumă,
Cuib de piatră şi legumă,
[...] târg temut, hilar".
 Echilibrul bine-rău e sugerat pe de o parte, de var,
materie purificatoare, şi, pe de altă parte de
ciumă, partea bolnavă, alterată moral, aflată sub
semnul păcatului. Materia proprie cetăţii cuprinde
două elemente de contrast: piatra, cu referire la
eternitate, şi leguma, sugerând degradarea,
perisabilitatea.
 Dunărea, fluviu sacru, apare metamorfozată- ,,
turcească”, ,, fluviu leşios”, primul avertisment că
raiul conţine semne ale degradării.

 Prima poezie vorbeşte despre o colectivitate care,


pierzând inţierea, speră să o recupereze prin
revenirea lui Nastratin, celebrul mit al Orientului.

 Pentru a atinge cunoşterea absolută, Hogea


suspendă ritmurile vieţii, se autodevorează în
tăcere: ,, Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din
el”. Gestul autodevorării devine simbol al
împotrivirii la tot ceea ce e trecător.
 Poemul După melci surprinde tragismul
cunoaşterii: copilul, simbol al creatorului însuşi,
trăieşte o experienţă tragică, descoperind
consecinţele provocate de forţa magică a
cuvântului.
 Copilăria, stare a desăvârşitei purităţi, e raportată
la misterul existenţei:
-melcul e simbolul increatului, starea sa de
somnolenţă, izolarea de lumea reală reprezintă
metafore ale virtualităţii;
-,, învierea” devine, prin ieşirea din esenţa sa, din
starea de virtualitate, moarte, provocată de magia
cuvântului, descântecul declanşând abandonarea
stării iniţiale. Bocetul final, un autoreproş, nu mai
poate reface starea iniţială. Gestul ireparabil a fost
produs, actul cunoaşterii s-a realizat, dar cu preţul
unui sacrificiu.
Etapa ermetică
 -include poeme scrise între 1925-1926:
Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile
necesare, ciclul Uvedenrode.

 -versurile cuprind simboluri ermetice,


încifrate sau se remarcă printr-o
sintaxă poetică dificilă;
Oul dogmatic
 Oul dogmatic ilustrează preocuparea pentru
geneză, pentru miracolul creaţiei. În structura lui
duală se reprezintă creaţia dinaintea genezei.
Albuşul, elementul feminin, pasiv, se întâlneşte cu
gălbenuşul, „plodul" activ, la „polul plus". Oul imită
în micul univers geneza, viaţa şi moartea, el este
„palat de nuntă şi cavou", este „sterp", fără rod
sau „viul ou", imagine a increatului, a vieţii latente
pure, pentru că „vinovat e tot făcutul şi sfânt, doar
nunta, începutul".
Ritmuri pentru nunţile necesare
 Ritmuri pentru nunţile necesare reia motivul nunţii, al
sintezei contrariilor. Valorificând sugestii din ştiinţele
exacte şi din cele oculte, textul este o iniţiere în taina
roatelor interioare : roata Venerei (simbolizând iubirea,
cunoaşterea senzuală), roata capului (legată de
Mercur, simbol al raţiunii) şi roata soarelui (cunoaştere
totală, prin creaţie). Abia aici, sub protecţia soarelui, se
va săvârşi nunta ( cuvântul cheie desemnează iniţierea,
evoluţia, cunoaşterea, împlinirea).
 Creaţia se dispune în mai multe etape ascendente,
pornind de la materie, trece prin suflet, raţiune şi
ajunge la principiul suprem şi unic al divinităţii.
Din ceas, dedus...
 Poezia Din ceas, dedus... ,ce deschide volumul Joc
secund, publicat în 1930, este o artă poetică care propune o
concepţie modernă despre poezie, un limbaj poetic cu
încifrare sporită, specific poetului- matematician, o sintaxă
poetică dificilă.
 Poetul caută în real, în temporal (Din ceas), frumosul ca
obiect al creaţiei, al meditaţiei lirice („adâncul acestei
calme creste"), pe care îl răsfrânge, îl oglindeşte în
intimitatea sa, transpunându-l în „joc secund" pur,
intelectual, ieşind astfel din temporalitate „în mântuit azur",
formă de acces la idee, la nivelul cosmic. Sugestiile filosofiei
lui Platon sunt preluate difuz în textul poetic: arta este o
copie a lumilor reale, care, la rândul lor, sunt copii ale ideilor
eterne, deci arta este o reflectare la puterea a doua a
realităţii.
 Două simboluri centrale organizează discursul -zenitul
şi nadirul -, termeni antinomici ai spaţiului astral. Dacă
realitatea se constituie sub semnul zenitului, în lumina
solară, susţinută prin imaginile „calmei creste", a
„cirezilor agreste" şi a „ceasului" omenesc, poezia,
arta aparţin nadirului, un spaţiu simetric, opus,
înlănţuit în misterul asfinţitului. Prin oglindă se intră în
„mântuit azur", poezia este „nadir latent", cântec al
mării prins în clopotele meduzelor.
 Apa - un alt simbol dens al poeziei - apare în ambele
strofe, dar are conotaţii diferite. Ea înseamnă oglindire,
reflectare prin care se transcende lumea reală,
obiectivă spre un univers posibil, ipotetic, imaginar.
 În partea a doua, marea este asociată cu geneza
poetică a creaţiei, locul de unde se naşte universul
secund, mai pur, al poeziei.