„DEPRIVAREA RELATIVĂ”: VIOLENŢA CA REZULTAT AL

FRUSTRĂRII SOCIALE

Răspunsurile pe care psihologii le-au dat la întrebarea despre sursele agresiunii au fost, în
principal, trei. Primul se referă la agresiunea instinctivă, ipoteză ce proiectează individul şi
implicit grupul în paradigma etologistă a violenţei. Cel deal doilea răspuns introduce ipoteza
socializării, potrivit căreia agresivitatea este pur şi simplu învăţată, comportamentul violent al
individului fiind legat de imitare de modele, învăţare socială, etc. Cel de-al treilea răspuns la
întrebarea despre originea comportamentului violent al indivizilor trimite la faptul că
agresivitatea este determinată de un răspuns intern al individului, activat prin frustrarea percepută
în raport cu o sursă ori alta de stimuli, la rândul lor reali sau construiţi, în calitate de obiecte ale
frustrării.

Teoriile agresiunii instinctive, reprezentate de Freud şi şcoala etologistă în principal, pleacă de la

două premise relativ diferite. Una dintre acestea, pe linia freudiană, se întemeiază pe faptul că un
comportament agresiv trebuie atribuit unui instinct, unei porniri a indivizilor către autodistrugere,
viaţa şi acţiunile fiecăruia dintre ei desfăşurîndu-se într-o confruntare continuă între Eros şi
Tanathos - instinctul vieţii şi instinctul morţii. In aceeaşi categorie de studii, Konrad Lorenz
atribuie comportamentul violent unui instinct de supravieţuire, ceea ce înseamnă că fiecare
individ are în interiorul său o sursă autonomă de agresivitate şi de impulsuri agresive, ba chiar
o dorinţă de agresiune, toate acestea producându-se cu o regularitate ritmică în forme diferite,
cum aflăm din capitolul 4 al lucrării sale On Aggression (1966).

Cele două categorii de explicaţii pe care le-am introdus în aceeaşi paradigmă stau atât pentru
violenţa individuală cît şi pentru violenţa colectivă. Perspectiva opusă asupra originilor agresiunii
- paradigma agresiunii învăţate, consideră că cel puţin o parte dintre comportamentele noastre
violente se produc pentru atingerea unor scopuri particulare, cum este cazul agresiunii subiecţilor
adolescenţi şi a copiilor pentru a atrage sau a menţine atenţia. Adulţii, la rândul lor, pot folosi
comportamentul violent faţă de unii dintre semenii lor pentru a exprima dorinţa de dominare,
după cum un comportament identic la nivel social poate fi întâlnit la grupuri aflate în competiţie
pentru valori rare, la personalul militar în timpul serviciului sau al unei politici naţionale. Pentru
această teorie violenţa colectivă devine o acţiune socială deviantă cu scop, identificabilă în forme
de acţiune agresivă sau de comportament intenţionat pentru a dezorienta/orienta comportamentul
şi percepţia altora.

Cea de-a treia categorie de teorii psihologice asupra agresivităţii a fost cea a răspunsului violent
generat de o sursă anume de frustrare. Violenţa socială sau comportamentul social/individual
agresiv au funcţia de a înlătura într-o foma sau alta pe cei sau ceea ce se interpune între actorul
social şi scopul de atins al acestuia. Mai mult, dispoziţia de a răspunde violent atunci când apare
frustrarea este parte a tendinţei biologice inerente individului uman sau animalului care atacă
agentul ori obiectul frustrării. Iar o astfel de afirmaţie, observă Gurr, nu este incompatibilă cu
primele două. E adevărat, teoria frustrare-agresiune care a fost propusă de Dollard şi colegii săi
de la Yale în Frustration and Aggression (1939), este astăzi mai sistematic dezvoltată, având şi
suport empiric reprezentat de cercetări ale şcolii americane în special. Postulatul de bază al
acestei teorii lansate de grupul de la Yale se referă la faptul că “apariţia comportamentului
agresiv presupune în mod necesar existenţa frustrării şi în mod contrar, existenţa frustrării
întotdeauna duce la o formă sau alta de agresiune”. Doi ani mai târziu, Miller împreună cu alţi
specialişti rafinează teoria frustrare-agresiune, demonstrând că frustrarea produce o instigare la
răspunsuri dintre cele mai variate, unul dintre ele fiind agresiunea. O dată ce instigarea la
agresiune devine dominantă, probabilitatea ca această formă de acţiune-răspuns să se producă
devine foarte mare, ea fiind direct proporţională cu intensitatea instigaţiei la agresiune.
Cercetătorii observă însă că agresiunea nu este singurul răspuns la o astfel de frustrare, existând
şi răspunsuri total diferite la aceeaşi intensitate a frustrării, cum ar fi cazurile de supunere,
abandon, etc. Printr-o muncă perseverentă care începe cu lucrarea de doctorat la New York
University în 1965: The Genesis of Violence: A Multivariate Theory of Civil Strife, Gurr a reuşit
să creeze în 1970 una dintre cele mai bine întemeiate teorii privind violenţa colectivă şi violenţa
politică. In realitate, trecând dincolo de întrebări de tipul “Ştim oare atât de puţin despre violenţa
colectivă încât trebuie să ne mărginim la explicaţii în formula instinctului agresiv sau
conspiraţiei?”, Gurr identifică un tip de violenţă colectivă care poate fi explicat prin intermediul
unei teorii despre care specialişti ai vremii precum Calmer Johnoson sau J.Davies, aveau numai
cuvinte de laudă.

Percepţia specialiştilor americani asupra teoriei frustrare-agresiune propusă de Gurr nu este deloc
exagerată. Conceptul său de violenţă, de exemplu, reuşeşte să lămurească limitele violenţei de tip
colectiv prin asocierea unei dimensiuni politice. Acţiunile colective aflate sub analiză reprezintă
pentru acesta orice “…set de evenimente a căror proprietate comună este violenţa sau
ameninţarea cu violenţa, dar explicaţia lor desigur că nu se limitează la această proprietate.
Conceptul subsumează revoluţii, definite de obicei drept schimbare socio-politică fundamentală
realizată prin violenţă. El include de asemenea gherile, război, lovituri de stat, rebeliuni şi
răscoale.” Violenţa politică devine astfel specie a genului forţă, adică folosirea de către orice
partid sau instituţie a unor mijloace şi căi nenegociate şi violente ca să atingă scopuri care sunt în
afara ordinii politice definită la un moment dat.
Violenţa politică definită de autor nu trebuie înţeleasă ca acţiune socială împotriva ordinii
politice, care este de respins în orice situaţie. Există cazuri în care ea poate fi dezirabilă pentru o
anumită parte dintre cei intraţi în conflict, sau poate avea efecte pozitive pe termen lung pentru
direcţia de acţiune a guvernanţilor care nu ar fi luat nici-o măsură dacă nu ar fi fost avertizaţi de
acest “termometru” al stării sociale. Este la fel de adevărat că orice luptă civilă sau orice
înfruntare sau eveniment de violenţă colectivă tinde să aibă efecte dezastruoase pe termen scurt,
doar puţine dintre ele având o compensare moral-acceptabilă pentru sacrificiile şi pierderile
suferite de participanţii în evenimentul respectiv de violenţă colectivă. După cum se observă,
Gurr defineşte conceptul de violenţă colectivă în sensul scopului pe care un astfel de eveniment
şi-l propune: atacul la ordinea politică. Din acest punct de vedere este deja o analiză limitativă în
obiect, ea subsumând doar evenimentele care intră în aria de semnificaţie a acestui concept de
violenţă politică.
Teoria pe care o creează Gurr încearcă să dea răspuns la trei întrebări de bază:
1. Care sunt sursele psihologice şi sociale pentru violenţa colectivă?
2. Ce determină măsura în care acest potenţial social violent se centrează asupra sistemului
politic?
3. Ce condiţii societale afectează magnitudinea şi forma, şi, de aici, şi consecinţele violenţei?
Ipotezele de urmărit în construcţia unei astfel de teorii sunt definite în termenii de variabile
primare şi variabile secundare. Una dintre aceste variabile primare este potenţialul pentru
violenţă colectivă iar o a doua este potenţialul pentru violenţă politică.
Prima variabilă - potenţialul pentru violenţă colectivă este o funcţie a limitei şi intensităţii
nemulţumirilor împărtăşite de membrii societăţii. Potenţialul pentru violenţă politică este în
relaţie de directă dependenţă cu aceste nemulţumiri proiectate asupra sistemului politic şi asupra
agenţilor săi. Celelalte două variabile introduse de Gurr am anunţat că fac parte din categoria
elementelor analitice dependente: a. magnitudinea violenţei politice şi b. forme ale violenţei
politice.

Avansând principiul relaţiei proporţionale dintre frustrare şi agresiunea socială în sensul că o

frustrare socială intensă poate fi direct implicată într-o participare largă în violenţa politică, Gurr
observă că magnitudinea violenţei politice are la rândul ei trei variabile componente, pe care
Pitirim Sorokin le luase şi el în consideraţie :
1. limitele în care se defineşte participarea la evenimentele violente în cadrul unităţii politice
analizate (the scope);
2. distructivitatea acţiunii (intensity);
3. timpul în care violenţa persistă (duration).
Scopul declarat al teoriei este deci acela de a explica prin ipoteze generale testabile trei aspecte
ale violenţei politice: sursele, magnitudinea şi formele acesteia. Strategia explicativă aplicată
violenţei politice pleacă de la fazele pe care le traversează aceasta: a. contestarea rezultată din
nemulţumire; b. Dezvoltarea contestării; c. politizarea contestării şi actualizarea ei; d.
transformarea ei în acţiune violentă împotriva actorilor politici şi cu obiective politice care sunt
definite într-un fel sau altul. De aici se poate face o distincţie între revoluţii şi răscoale sau
rebeliuni prin două dimensiuni anterioare care sunt tratate de multe ori separat: conspiraţia şi
războiul civil care poate lua forme şi dimensiuni analizate separat în unele lucrări, cum este cazul
războaielor de gherilă, războaielor interne, războaielor civile, sau unele lovituri de stat.
Conspiraţia include, de regulă, comploturi, răscoale, revolte şi cele mai multe lovituri de stat.

Nemulţumirea socială ca rezultat al percepţiei deprivării relative este condiţia de bază în

determinarea comportamentului colectiv de tip violent. Nemulţumireadeprivarea relativă sunt, de
asemenea, înrudite cu termeni care fac trimitere la stări psiholgice precum frustrare, alienare, sau
conflictul dintre scopuri şi dorinţe. Deprivarea relativă este definită ca discrepanţa percepută
între valorile care structurează orizontul de aşteptări al individului (value expectation) şi
posibilităţile individului de a atinge măcar o parte dintre aşteptările construite (value
capabilities). Aşteptările-valori reprezintă bunurile şi condiţiile de viaţă la care oamenii cred că
sunt îndreptăţiţi. Valorile de capabilitate sunt bunurile şi mărfurile, condiţiile de viaţă pe care
oamenii cred că sunt capabili să le atingă sau să le menţină, la care se adaugă mijloacele şi
resursele sociale existente la un moment dat în societate.
Relaţia dintre cele două tipuri de situaţii mai sus definite poate fi una înalt conflictuală, de
exemplu, atunci când se referă la creşteri invers proporţionale în stările psihologice colective
definite de cele două concepte. Dacă, de exemplu, condiţiile sociale fac să crească orizontul de
aşteptări fără să producă o creştere relativ echivalentă în capacitatea grupului de a atinge noile
forme luate de orizontul de aşteptări, ne putem aştepta la creşterea intensităţii nemulţumirii
sociale. Invers, cînd condiţiile sociale fac să descrescă poziţia de mijloc definită de individ, prin
degradarea acesteia fără a degrada şi valorile lui de aşteptare, ne putem, de asemenea, aştepta la
creşterea intensităţii nemulţumirii sociale. Ipoteza centrală a analizei lui Gurr se referă la faptul
că “Potenţialul pentru violenţă colectivă variază puternic dependent de intensitatea şi limitele
deprivării relative în cadrul membrilor societăţii sau colectivităţii. Valorile sociale care
structurează orizontul de aşteptare trimit aici la obiecte sau evenimente dorite, condiţii pentru
care oamenii intră ]n conflictul cu deţinătorii puterii politice. Valori de tipul consumului de masă
pentru un obiect sau serviciu apărut şi dispărut după aceea, sau aşteptat şi definit de membrii
colectivităţii ca necesar sau dezirabil într-o mare măsură, sunt situaţii care duc la deprivarea
relativă. Valorile interpersonale, valorile de status, valorile care concură la binele individual fizic
(aşa cum este el definit în colectivitate) sunt variabile care pot influenţa violenţa socială
împotriva ordinii politice în funcţie de magnitudinea lor şi de combinarea lor cu alte variabile,
cum ar fi slăbiciunea statului, de exemplu, sau eşecul acestuia în a asigura securitatea publică.

In subcapitolul Relative Deprivations and Analogous Causes of Political Violence, Gurr face
asocierea între Aristotel şi Edwards în ceea ce priveşte condiţiile în care aceştia cred că se poate
întâmpla sau explică schimbarea de tip revoluţionar. Pentru Aristotel, revoluţiile apar atunci când
se produce o creştere în aspiraţia celor de jos pentru egalitate economică sau politică, sau în
cazuri de adâncire a inegalităţii în cadrul statelor oligarhice. Edwards, leagă cauza principală a
revouţiilor de “dorinţe elementare” (elemental wishes), iar intensitatea contestării şi a violenţei
politice este legată de intensitatea represiunii pe care actorii sociali o resimt faţă de aceste
evenimente.

Lucrările care fac trimitere la deprivarea relativă direct sau indirect în analiza originilor violenţei
sociale sunt mult mai numeroase. Există, de exemplu, chiar concepte analoge pe care unii autori
le folosesc, cum este cazul lui Lasswell şi Kaplan în Power and Society: A Framework for
Political Enquiery (1950, p.246) Cei doi autori vorbesc o discrepanţă între aşteptările populaţiei
şi un nume grad de realizare a valorilor pentru mase, instabilitatea politică fiind generată de un
grad scăzut de corelare a cererilor şi obiectivelor individuale proiectate/ aşteptate şi valorile reale
de poziţie . Un alt analist al violenţei colective, cum este cazul lui Feierabend, foloseşte şi el
termenul de “frustrare sistemică”, pe care o pune în relaţie de determinare cu comportamentul
social. Pe de altă parte, Johnson leagă violenţa de “sistemul social dezechilibrat” iar Davies pune
revoluţiile în relaţie de efect-cauză cu frustrarea socială rezultată din creşterea pe termen lung a
aşteptărilor sociale. Mai mult, există în psihologia socială cel puţin trei concepte care sunt legate
indirect de cel de deprivare relativă: disonanţa cognitivă (ceea ce ştiu şi ceea ce este în realitate),
anomie (relaţie conflictuală între mijloace şi scopuri în condiţii de nefuncţionare a regulilor şi
normelor de interacţiune) şi conflict.
Spre deosebire se aceste teorii şi analize care folosesc concepte analoge celui de deprivare
relativă, teza de bază a acestei din urmă paradigme face o arheologie specifică a conceptului.
Teoreticienii identifică astfel o tipologie a formelor de deprivare relativă, în evoluţia lor către
condiţia de primum movens al răzvrătirii sociale împotriva ordinii politice. Să urmărim evoluţia
fenomenului conflictual surprins de teza agresiune-frustrare, în forma specifică evolutivă:
violenţa politică este rezultatul unor evoluţii conflictuale dintre orizontul de aşteptări şi
capacitatea socială a individului de a atinge acest orizont cristalizat la un nivel mult mai înalt
decât posibilităţile lui reale de a-l împlini.
Prima formă a deprivării relative este deprivarea decrementală: în condiţiile unui nivel stabil al
valorilor de aşteptare care definesc valoarea colectivă a poziţiei, valorile de posibilitate pentru
înfăptuire sunt mai jos şi scad continuu în timp. Revoluţiile pe care Aristotel le atribuie
regimurilor politice de tipurile democratic şi oligarhic au la bază acest tip de deprivare.
Deprivarea relativă în această primă formă este specifică mai degrabă societăţilor tradiţionale
aflate în transformare, care, de exemplu, se pot confrunta cu fenomenul banditismului pe scală
largă. Deprivarea aspiraţională se referă la creşterea bruscă a valorilor de aşteptare şi staţionarea
valorilor de posibilitate. Deprivarea progresivă apare atunci când există un orizont stabil al
valorilor de aşteptare, neurmat însă de o creştere asemănătoare pe linia capacităţii sociale de a
atinge aceste valori.
Acestea sunt condiţiile în care iau naştere deprivările relative, concluzia autorului în urma unei
cascade de ipoteze care se leagă una de alta şi care de referă la fiecare dintre aspectele,
dimensiunile, variabilele şi componentele acestor variabile menţionate fiind aceea că violenţa
politică este un tip specific de răspuns la condiţii specifice ale mediului social. Desigur, violenţa
este doar una dintre posibilităţile şi capacităţile omului de reacţiona la stimuli de tipul deprivării
relative. Gurr propune astfel un salt în afara paradigmei frustrare-agresiune, în sensul că el nu
priveşte violenţa sau agresivitatea indivduală şi socială în termenii unei nevoi, aşa cum apare ea
la Freud, de exemplu, sau la Lorenz. Violenţa socială pe scală largă este definibilă acum ca un
fenomen episodic în istoria omenirii, cu diferite roluri şi consecinţe socio-politice, în funcţie de
epocă istorică şi tip de comunitate umană.
Pentru unele societăţi/comunităţi, ea are o valoare pozitivă, pentru că duce la schimbarea
societăţii în sensul unei mai bune organizări şi este în favoarea celei mai mari părţi dintre
membrii societăţii. Pentru alte societăţi însă, efectele violente ale deprivării relative au avut
consecinţe distrugătoare, prin lipsa de coincidenţă a scopurilor imediate ale violenţei politice cu
scopurile reale şi îmbunătăţirea reală a condiţiilor de viaţă ale celor mai mulţi dintre membrii
acesteia. Aruncând o privire în istorie, observăm că nu există ţară în lumea modernă, spune Gurr,
care să fi reuşit să scape de violenţă pe mai mult de o generaţie.

Ceea ce aduce nou paradigma deprivării relative aşa cum este ea finalizată de Gurr este faptul că
vorbeşte despre moştenire şi ereditate la nivelul capacităţii de a răspunde violent la anumiţi
stimuli iar nu în formula nevoii de agresivitate transmisă ereditar. Violenţa nu este forma
ineluctabilă de manifestare a esenţei umane, ci doar una dintre ele. Ea apare în situaţii date de
represiune sau frustrare şi nu este răspunsul universal, am putea spune, raportând ipoteza lui Gurr
la cea introdusă de Dollard care face universală relaţia dintre fustrare şi agresiune. Potenţialul
social de a răspunde violent în anumite condiţii sociale sau la anumiţi stimuli rezultaţi din
formule de organizare sau de instituţionalizare într-un anumit moment istoric este direct
dependent de gradul în care formele date de organizare ale societăţii în momentul respectiv
violează aşteptări sociale şi relaţia dintre acestea şi mijloacele de acţiune ale oamenilor pentru a
le atinge. Dar, “Această dispoziţie spre violenţă, (nemulţumire), poate fi temperată prin atitudini
implantate social care condamnă violenţa, facilitate şi centrate pe sistemul politic prin doctrine
similare derivate şi experienţă care să sugereze justificabilitatea şi utilitatea lor.”

Potenţialul de violenţă şi probabilitatea de a izbucni astfel de conflicte cu consecinţe de

schimbare politică sunt legate de felul în care sistemul politic pune la dispoziţie oamenilor
resurse pentru rezolvarea de situaţii. Căci, dacă ne aflăm în situaţia unui sistem autoritar în care
alocarea de resurse este de aceeaşi natură, sau într-unul în care coerciţia este principiul ce
întemeiază ordinea, potenţialul de violenţă şi magnitudinea violenţei sociale împotriva agentului
politic perceput ca sursă a coerciţiei (şi deci a frustrării) este foarte mare. Prin contrast, continuă
Gurr, dacă în astfel de situaţii de nemulţumire socială oamenii sunt lăsaţi să îşi rezolve singuri
problemele prin alocarea unor mijloace şi resurse pentru acţiuni constructive, potenţialul de
violenţă şi probabilitatea izbucnirii acesteia sunt foarte mici.

Ipotezele pe care le formulează autorul sunt probabilistice, iar nu deterministe. Le listăm în

continuare ca formulă maximal sintetică de prezentare a paradigmei deprivării relative:
I. Potenţialul de violenţă într-o colectivitate variază cu intensitatea nemulţumirii, care se înscrie
între nemulţumirea medie (mild disatisfaction) şi ură, furie.
II. Potenţialul social pentru violenţă politică variază strâns şi direct cu intensitatea şi gradul
(intensitatea) justificărilor normative pentru violenţă politică între membrii colectivităţii.
III. Potenţialul pentru violenţă politică variază strâns şi direct dependent de intensitatea şi natura
justificărilor utilitare pentru violenţă politică între membrii comunităţii.
IV. Potenţialul pentru violenţă politică variază strâns şi direct corelat cu cel pentru violenţă
colectivă în general
V. Magnitudinea violenţei politice variază strâns cu potenţialul pentru violenţă politică
VI. Magnitudinea violenţei politice variază direct şi puternic cu acel ratio al controlului coercitiv
disident faţă de controlul coercitiv al regimului către punctul de egalitate, sau invers, când este
sub acesta.
VII. Magnitudinea violenţei politice variază strâns şi direct proporţional cu acel ratio al
suportului instituţional disident pentru sprijinul instituţional al regimului până la punctul egalităţii
şi in mod invers după acest punct
Aşa cum am observat până acum, conform teoriei lui Gurr, nu este probabil ca indivizii să se
revolte dacă nu se simt deprivaţi direct şi intens în condiţiile lor de viaţă şi dacă nu proiectează
vina acestor neîmpliniri asupra agentului politic. Conform teoriei deprivării relative, apare clar
faptul că doar în aceste condiţii de nemulţumire socială generată de conflictul dintre orizontul de
aşteptări al individului şi capacitatea puterii politice de a satisface măcar o parte dintre acestea o
mişcare revoluţionară poate să prindă suport social.