Politica strategico-nucleară americană.

Evoluţii de-a
lungul a 60 de ani.

Iulia Bădăluţă
Summary:
With the end of the Cold War, most Americans stopped thinking about nuclear weapons. They
assumed that such weapons were now of little use and that U.S.A would soon sensibly wrap up any
remaining problems in the nuclear arena. This paper warns that this complacency is unwarranted and
proposes a comprehensive nuclear strategy for the post-Cold War era.
The study analyses American nuclear policy during the Cold-War and after. This paper constitutes
an effort to recap the past stages and fluctuations of the U.S. policy toward nuclear weapons position
(nuclear superiority in the 1950s, mutual assured destruction 1961-1974, limited nuclear options 1974
onwards, future trends). Finally, this essay discusses the various options and strategies that U.S.A. has at
its disposal for the upcoming millennium, to deal with the new nuclear scenario that followed the end of
the Cold War.

Mai mult decât orice altă inovaţie în tehnologia militară, apariţia armelor nucleare a determinat o
reconsiderare radicală a rolului războiului în politica mondială şi a conceptelor strategice pe care s-a bazat
aceasta în trecut. Războiul atinsese proporţii covârşitoare şi teribile încât însăşi posibilitatea sa părea de
neînchipuit. Mai mult ca niciodată, strategiile naţionale s-au concentrat mai mult pe ideea prevenirii
conflictului decât pe câştigarea acestuia. Unii teoreticieni au mers într-atât de departe încât să sugereze că
potenţialul distructiv al noii arme a golit de conţinut utilitatea războiului ca instrument de rezolvare a
conflictelor internaţionale.
Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de
la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în
negocierea diplomatică. Orice discuţie despre problemele tehnologiei militare nu poate să nu implice
consecinţele posibile în plan strategic. Orice evoluţie în domeniul strategiei nucleare a avut la bază, ca o
adevărată motivare materială, acumulări şi deplasări în domeniul tehnologiei.1 Războiul nu mai serveşte
scopului, de altfel, scopul primar al conflictului militar a fost dintotdeauna obţinerea victoriei, dar

1
Verona, Sergiu, în articolul Cursa contemporană a înarmărilor şi pericolul de război, publicat în volumul Despre pace şi
război în epoca nucleară, coordonat de Vasile Secăreş, Editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 133
creşterea enormă a potenţialului distructiv al armelor a golit de orice semnificaţie conceptul de victorie în
cazul unui conflict nuclear. De altfel, excesul de potenţial distructiv disponibil determină distanţarea
definitivă a războiului de politică, sfârşind astfel prin punerea în criză a postulatului claussewitzian
conform căruia: “războiul reprezintă o continuare a politicii prin alte mijloace” De altfel, după cum scria
însuşi Bernard Brodie, în timp ce în trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea
războiului, din acest moment acesta va fi acela de a evita războiul”.
Într-unul din studiile sale, Raymond Aron2 făcea următoarea remarcă: “ Nimeni nu va pretinde că a
luat cunoştinţă de întreaga literatură publicată în S.U.A. după 1945 asupra problemelor strategice.”3 Într-
adevăr, pregătirea capitolului de faţă a impus studierea unui vast material bibliografic; dar nici pe departe
nu a fost posibil să cunoaştem tot ce s-a scris în domeniul strategiei militare.
Rezumându-mă la momentele-cheie ale acestei literaturi, cu adevărat prolifice, am urmărit să pun
în evidenţă nu atât trăsăturile de amănunt ale doctrinelor strategice, cât tendinţele ce s-au impus după al
doilea Război Mondial. Privesc această parte a expunerii nu ca un subiect în sine totodată nelimitându-se
la elementele doctrinare pur militare. Strategia militară a epocii nucleare este într-un sistem de
interdependenţă complex şi amplu cu politicul, într-o măsură mult mai mare decât în perioada pre-
nucleară.4
 Consideraţii teoretice
Înainte de a începe analiza doctrinelor militare şi strategice americane în era postbelică, consider
necesară definirea termenilor de doctrină şi strategie. Pentru analiza de faţă doctrina militară poate fi
definită în modul cel mai oportun ca ansamblul principiilor prescriptive pentru orientarea uzului de forţe
armate de către un stat în urmărirea intereselor sale pe timp de pace si război. 5 Strategia se subordonează
noţiunii de doctrină, reprezentând ansamblul acţiunilor militare în raport cu doctrina existentă în vigoare6.
E dificil sa dăm o definiţie generală a conceptului de strategie, de aceea mă voi opri mai cu seamă
asupra ideilor formulate de generalul prusian Carl von Claussewitz7, pentru a căuta o definiţie a
conceptului cât mai complet formulată. Consider necesar să atrag atenţia asupra delimitării cât mai
precise a termenului “strategie”. Conceptul de strategie este abordat astăzi într-un mod mult mai larg decât
în trecut, acordându-se o atenţie sporită factorilor cu caracter politic, economic, ideologic şi a influenţei
2
Raymond Aron (1905-1983), filosof şi sociolog francez, democrat liberal convins
3
Aron, Raymond, Remarque sur l’evolution de la pensee strategique (1945-1968)- Ascension et declin de l’analyse strategique,
în Etudes politiques, Paris, Gallimard, 1972, pag. 530
4
Strategia militară - ştiinţă de sine stătătoare - poate fi examinată în strânsă legătură cu ştiinţa politică. Ştiinţa politică este
preocupată în mod inevitabil de studiul puterii. Analiza strategică americană este, practic, atât de implicată şi dependentă de cea
politică, încât orice încercare de a o separa ar putea avea efecte negative.
5
Russel, F. Wieigly, The American Way of War: A History of United States Military Strategy and Policy, New York,
Macmillan, 1973, p.512
6
Strategia, după cum se ştie, nu este un produs al lumii moderne. Nu reprezintă obiectul acestei cercetări notarea evoluţiei
doctrinelor strategice care au precedat epoca nucleară – un asemenea studiu ar presupune o lucrare aparte, necesitând ample
explicaţii.
7
von Clausewitz, Karl, Despre război, Ed. Militara, Bucureşti, 1982
acestora asupra strategiei militare. Claussewitz defineşte astfel conceptul: “folosirea luptei în scopul
războiului.”8 Şi mai departe: “strategia, fiind folosirea luptei în scopul războiului, trebuie să fixeze acţiunii
militare un obiectiv care să corespundă scopului.”9
Raymond Aron consideră că pentru înţelegerea chiar a unor elemente ale strategiei militare
(convenţionale sau nucleare), cunoaşterea lucrărilor lui Claussewitz este esenţială. În ceea ce priveşte
subiectul lucrării de faţă, opera claussewitziană prezintă interes exclusiv pentru relevarea ecuaţiei dintre
strategie şi politică, într-o încercare de a studia acest raport aplicabil epocii nucleare, în definirea
coordonatelor şi a componentelor sale.
Deşi nu este definiţia cea mai completă, ea reţine atenţia prin aceea că este prima de natură să
stabilească o serie de coordonate ale strategiei. Claussewitz este criticat de unii specialişti, din cauza
caracterului limitat al definiţiei sale. Strategia sa prevede recursul efectiv la violenţă şi neagă posibilitatea
uzului potenţial al forţelor. Thomas Schelling e cel care face referire la acest aspect, subliniind ca în
diplomaţia violenţei, puterea se poate exercita atât sub forma coerciţiei, a forţei (cum e în cazul lui
Clausewitz), cât şi sub forma disuasiunii10 (viziune propusă şi de către generalul Beaufre11).
Opus lui Clausewitz, generalul Beaufre12 dă o definiţie lărgită a strategiei, strategia prevăzând
recursul la toate mijloacele reale sau potenţiale, aflate la dispoziţia unui stat, în scopul protejării
intereselor sale naţionale. Este tocmai aspectul care are cea mai mare relevanţă pentru studiul de faţă:
„Strategia nu mai poate fi apanajul exclusiv al militarilor.”13
Totuşi consider că multitudinea de definiţii în problemele strategicei nu poate reduce cu nimic din
importanţa definiţiei lui Claussewitz, care se rezumă de fapt la două argumente:
1. Strategia reprezintă folosirea luptei în scopul războiului.
2. Războiul serveşte (continuă) politica.
De regulă, în perioada pre-nucleară, a studia strategia însemna “a căuta în istorie lecţii care nu-şi
pierdeau actualitatea şi durabilitatea14.” Claussewitz a procedat de această manieră, studiind minuţios
perioada războaielor napoleoniene. Pentru epoca nucleară, însă, nu există un “trecut istoric dincolo de
Hiroshima.”.15 Se schimbă, prin urmare, metodologia elaborării strategice.
Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de
la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în
negocierea diplomatică. Calitatea armelor atomice de instrumente diplomatice a urmărit îndeaproape, în

8
idem, pag. 119
9
ibidem
10
Schelling, Thomas, op. cit.
11
Andre Beaufre (1902-1975), teoretician militar francez cunoscut pentru contributia sa in domeniul gandirii strategice
12
Beaufre, Andre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 1974
13
idem, pag. 5
14
Verona, Sergiu, Cursa înarmărilor nucleare, implicaţii politice internaţionale, Editura Militară, Bucureşti, 1976, pag. 143
15
Verona, Sergiu, ibidem
perioada postbelica, competiţia dintre SUA şi URSS, concepţia americană asupra rolului jucat de arsenalul
nuclear evoluând, după cum vom observa în capitolul succesiv, de la compellence „constrângere”, (armele
atomice fiind înţelese ca instrumente ale presiunii psihologice), la „distrugere reciproc asigurată” 16, apoi la
folosirea „controlată” a armamentului de acest tip.
Această evoluţie a urmat practic traiectoria redefinirilor succesive ale elementelor doctrinei de
securitate naţională generate de cursa înarmărilor şi crizele existente în mediul internaţional, pe care vom
încerca sa le prezentam în acest capitol.

 Gândirea strategico-nucleara americana in timpul Războiului Rece

Am conceput acest articol ca fiind o analiză a mecanismului percepţiei strategice nucleare,
enunţând diferitele etape ale doctrinelor strategice. Trebuie menţionat de la început că mecanismul intim
al doctrinelor strategice nucleare - aşa cum apare, de exemplu, în cazul S.U.A.- a fost în permanenţă
condiţionat de evoluţiile cantitative şi calitative pe planul cursei înarmărilor, şi în special al înarmărilor
nucleare. În ceea ce priveşte clasificarea principalelor etape strategice, menţionez că există deosebiri faţă
de unele scheme propuse în literatura de specialitate. De exemplu, SIPRI17 oferă următoarea clasificare:
1. riposta masivă
2. riposta flexibilă
3. descurajarea realistă
Am plecat de la prezumţia că exista de fapt două mari momente în plan doctrinar în S.U.A. în ceea
ce priveşte strategia nucleară, preluate de altfel ca atare şi de N.A.T.O., şi anume:
1. riposta masivă
2. riposta flexibilă18
Putem începe prin a face precizarea că noutatea şi consecinţele revoluţionare pe care introducerea
armelor atomice le-au cauzat asupra doctrinei şi practicii războiului, nu au fost imediat percepute în anii
ce au urmat imediat după sfârşitul războiului. Între 1945 şi 1945, SUA, pana în acel moment unicii
deţinători ai secretului atomic, nu au elaborat, în realitate, nici o strategie particulară pentru uzul a astfel
de arme. Primele bombe A erau încă puţine iar costul lor unitar se menţinea încă la un nivel ridicat, aşa că
în ceea ce priveşte uzul lor s-a menţinut strategia tradiţională a bombardamentului masiv, în care vectorul
utilizat rămânea încă avionul. Teoriile lui Douhet19 privind importanţa puterii aeriene şi a

16
„mutual assured distruction”
17
SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute), YearBook, 1974, pag.72
18
Concepţia strategică cunoscută sub numele de descurajare nucleară, ca şi ceea ce a urmat - distrugerea asigurată sau strategia
contra-forţei - sunt considerate componente ale doctrinei ripostei flexibile, momente în care se pun accente pe elemente deja
enunţate ale doctrinei ripostei flexibile.
19
Douhet, Giulio (1869-1930), cunoscut teoretician militar italian, considerat unul dintre părinţii clasici ai teoriei privind
folosirea forţelor aeriene. Cartea sa, « Il comando dell’aria » - ( Stăpânirea aerului ) publicată în 1921, a avut o influenţă
foarte mare mai ales în Marea Britanie şi SUA, punând bazele teoriei războiului aerian şi a rolului aviaţiei strategice de
bombardamentului strategic rămâneau încă în vigoare, noua armă parând într-adevăr să garanteze acestuia
acea eficacitate absolută şi decisivă de care nu dispusese în timpul celui de-al doilea război mondial.
Anii 1945-1949, marcaţi de monopolul atomic american se caracterizează astfel, în plan teoretic de
căutările privind înţelegerea noii descoperiri, SUA nereuşind să elaboreze imediat o teorie specifică pentru
uzul strategic şi politic al noii arme. Nu întâmplător, în această perioadă, americanii nu au reuşit să
convertească superioritatea lor absolută în acest domeniu în avantaje politice remarcabile, lipsa unei
doctrine împiedicând transformarea puterii nucleare de care dispuneau într-un instrument politic
avantajos. Astfel, din punctul de vedere al dezvoltării teoriei descurajării, se poate afirma că perioada
monopolului american nu a favorizat în mod consistent studiul teoretic al principiului disuasiv. În realitate
nu se putea vorbi în această perioada de o adevărată situaţie de descurajare, existând mai degrabă un
raport de intimidare, şi anume un raport în care nu există un raport oarecum echivalent între părţi.
În concluzie, SUA se temeau, imediat după război, mai ales de un atac surpriză sau de izbucnirea
unui conflict general. În plus, considerau de o importanţă primară principiul potrivit căruia victoria ar fi
putut fi obţinută doar prin provocarea unei distrugeri masive a inamicului, ceea ce l-a determinat pe Henry
Kissinger să afirme că „doctrina distrugerii masive exista încă înainte de proclamarea ei de către John
Foster Dulles20”, în 1954.
Odată cu testarea primei bombe atomice sovietice în 1949, datele problemei se schimbă
fundamental iar începând cu anii 1953 (la sfârşitul anilor 1952 avusese loc explozia experimentală a
bombei H, bomba cu hidrogen) se deschide în sfârşit era nucleară. Începând astfel cu anii '50 precedenta
situaţie de disuasiune unilaterală este înlocuită în mod progresiv de un raport real de descurajare bilaterală
între superputeri. Ca urmare a acestor schimbări, la care se adaugă radicalizarea stării de conflictualitate
între SUA-URSS, eforturile teoreticienilor capătă un nou impuls, determinând o modificare radicală a
premizelor pe care se baza strategia însăşi. De altfel, după cum scria însuşi Bernard Brodie, în timp ce în
trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea războiului, din acest moment acesta
va fi acela de a evita războiul”.
Apariţia armei nucleare a presupus, prin urmare, crearea unor concepţii care să guverneze folosirea
sa militară şi politică. Anii ’50 sunt denumiţi în literatura politică americană “anii de aur”, în ceea ce
priveşte edificarea conceptului strategic al S.U.A. În această perioadă numeroşi teoreticieni civili, ca
Albert Wohlstetter, Bernard Brodie, Thomas Schelling, Henry Kissinger şi alţii au contribuit la realizarea
unui edificiu al teoriei strategice.
Noile concepţii strategice nu s-au impus, însă dintr-o dată. A fost necesară o perioadă de tranziţie,
relativ îndelungată, până la proclamarea oficială a noii concepţii (denumita în literatura americană de
specialitate “New Look”), aproape 10 ani. În primii ani postbelici, strategia militară americană era încă
bombardament. Ideile sale au fost preluate şi dezvoltate, într-o anumită măsura, în strategiile războiului nuclear.
20
Dulles, John Foster, secretar de stat american (1953-1959), în timpul administraţiei Eisenhower
prizoniera concepţiilor strategice anterioare, de dinainte şi din timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Arma atomică - în perioada monopolului american în acest domeniu 1945-1949 - era considerată drept
arma “supremă”. De-abia după pierderea monopolului se pune problema unei reevaluări a strategiei
militare.
Am observat că teoriile strategice elaborate de militarii americani imediat după război nu se bazau
încă fundamental pe armele nucleare. Documentul oficial care relevă o oarecare evoluţie în acest domeniu
şi care ar pute fi considerat prima declaraţie americană a unei strategii naţionale îl reprezintă raportul
Consiliului Naţional de Securitate SUA, din 14 Aprilie 195021, care conţine câteva principii care vor
deveni mai târziu clasice pentru teoria descurajării. Documentul, clasificat cu sigla NSC-68, ilustrează
efortul de corelare a obiectivelor politice americane cu noile realităţi militare (existenţa armelor atomice)
şi cele politice internaţionale (Războiul Rece).
Practic, documentul conţine într-însul o primă formă închegată de manifestare a descurajării
nucleare, care va fi un an mai târziu exprimată în mod oficial într-un faimos discurs al secretarului de stat
John Foster Dulles, prin care se anunţa adoptarea unei noi doctrine strategice, cunoscută sub numele de
Massive Retaliation: doctrina represaliilor masive22. Conform acesteia, SUA urmau să răspundă printr-
un atac nuclear masiv oricărei agresiuni din partea URSS şi/sau a aliaţilor săi.
Aceasta doctrină a reprezentat, astfel prima strategie nucleară elaborată de către SUA şi, în acelaşi
timp, prima strategie de descurajare, permiţând totodată şi punerea în practică a politicii de îngrădire23
precum şi posibilitatea efectuării de economii masive în domeniul armamentelor şi al forţelor
convenţionale. O astfel de doctrină era validă doar în măsura în care URSS nu se aflau încă în posesia
celei de-a doua lovituri.
Prin ea, SUA erau dispuse să lase iniţiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse să le permită
totodată şi să stabilească tot ei regulile confruntării odată iniţiate. Elementele care au stat la baza apariţiei
acestei doctrine au fost:
 multiplicarea opţiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a inventarului de arme
nucleare tactice;
 posibilitatea efectuării de economii masive în zona armamentelor şi a forţelor
convenţionale;
Practic, conceptul ripostei masive neagă posibilitatea unor confruntări militare locale şi, implicit, a
unei apărări locale. Este introdusă ideea de atac (ripostă) la scală globală. Faptul acesta rezultă din
declaraţia lui Dulles: Noi dorim o forţă de descurajare maximă la un preţ acceptabil. Apărarea locală va
21
NSC 68: United States Objectives and Programs for National Security (April 14, 1950), Foreign Relations of the United
States, 1950 (FRUS) (Washington, DC: Department of State, 1977), vol. I, p. 235-92
22
oficial, doctrina represaliilor masive a fost pe deplin adoptată în 1953, în cadrul aşa-numitului program New Look (Noua
Concepţie) şi a fost menţinută până în 1960
23
containment
fi întărită de capacitatea de disuasiune a unei forţe de represalii masive. Hotărârea fundamentală constă
în a se recurge în primul rând la un important potenţial de represalii imediate cu mijloacele şi în locurile
pe care le vom alege.24
Aceasta însemna practic că orice fel de înfruntare militară între cele două superputeri - de proporţii
oricât de mici - putea duce automat la folosirea armelor nucleare şi deci la un război nuclear. Doctrina
represaliilor masive survenea pe planul evoluţiei tehnicii militare precum şi în condiţiile egalizării
potenţialului nuclear al celor două puteri nucleare - SUA şi URSS.
În anii '50 se înregistrează noi progrese tehnologice fundamentale, cu efecte remarcabile în
domeniul strategic: miniaturizarea bombelor nucleare şi dezvoltarea unui nou vector, adaptat special
pentru transportul de astfel de încărcături explozibile: racheta balistică, care a permis înlocuirea vechiului
vector: bombardierul.
În acelaşi timp cu aceste inovaţii, apar primele critici la doctrina represaliilor masive; în general
formulate de către analişti şi teoreticieni, dintre care mulţi angajaţi în cercetări şi studii strategice realizate
în cadrul RAND Corporation25 sau alte institute analoage.26Astfel, nu mult după intrarea în vigoare, în
Statele Unite s-a declanşat o dezbatere viguroasă asupra acestei strategii, cu acuzaţia fundamentală a lipsei
de credibilitate (era greu de crezut că SUA vor recurge la utilizarea masivă a arsenalului lor nuclear în
cazul unei provocări relativ minore).27
Adevăratele raţiuni care au dus la iniţierea dezbaterii au fost însa următoarele:
 lupta bugetara iscată între serviciile forţelor armate americane;
 conştientizarea efectelor distrugătoare ale căderilor de cenuşă radioactivă după efectuarea
unui atac
 percepţia impasului/blocajului nuclear rezultat din echilibrul pe cale de a fi realizat de
URSS
 deplasarea de accent de pe utilizare pe descurajare în general.
Finalitatea logică a acestor critici era evitarea angajării într-un conflict nuclear. Se punea astfel
accentul pe limitarea conflictului, fiind avansate idei asupra aşa-numitului război limitat care practic
însemna în primul rând o adaptare la noile realităţi strategice, o recunoaştere a caracterului ambiguu şi
nerealist al oricăror concepţii de supremaţie mondială. Un rol foarte important în acest sens l-a jucat cartea
lui Maxwell D. Taylor: „Trâmbiţa nesigură”, care propune o nouă doctrină militară: strategia ripostei

24
U.S. Departament of State Bulletin, vol. XXX, nr. 761, 25 ianuarie 1954
25
organizaţie americana, think tank, independentă, care conduce analize şi cercetări asupra unor probleme de interes privind
securitatea naţională
26
Astfel de critici vor conduce la elaborarea treptată a unui nou concept: represalii graduale
27
În S.U.A. sunt editate o serie largă de lucrări şi studii, ai căror autori sunt unanimi în aprecierea lor negativă faţă de strategia
represaliilor masive: R. Osgood: Războiul limitat, B. Brodie: Strategia în secolul armei-rachetă, generalul M. Taylor: O
strategie îndoielnică, H. Kissinger: Necesitatea de a alege.
flexibile: „Programul militar naţional al ripostei flexibile ar trebui să conţină la început renunţarea la
strategia represaliilor masive şi declaraţia clară că SUA se vor pregăti pentru ripostă oricând şi oriunde,
cu arme şi forţe corespunzătoare situaţiei create. În acest fel se va restaura justificarea istorică a
războiului ca mijloc de a crea o lume mai bună după încheierea cu succes a ostilităţilor şi se va preciza
modul în care SUA îşi vor folosi forţele armate în condiţiile Războiului Rece, războiului limitat şi
războiului atomic în general.”28
1957 a adus cu sine modificări esenţiale în dezbaterea asupra armelor atomic, odată cu lansarea
primului Sputnik, care a purtat atenţia tuturor asupra problemei invulnerabilităţii forţelor de represalii
americane, generând în acelaşi timp un val de îngrijorare colectivă faţă de un eventual atac din partea
URSS. E vorba de începutul aşa-zisei „Missile Gap”, subiect care a dominat dezbaterile din cadrul
campaniei electorale a anilor '60.
Tot în această perioadă începe dezbaterea asupra conceptului de război limitat, ai cărui exponenţi
principali au fost englezul Liddle Hart şi americanii Robert Osgood, Henry Kissinger29 şi William
Kaufmann. Scopul lor principal l-a constituit recuperarea războiului, pornind de la premisa că din cauza
armelor nucleare - a căror singura utilizare constă în a nu le utiliza - războiul îşi pierduse din semnificaţii
ca instrument al politicii internaţionale. Pentru aceasta, teoreticienii respectivi susţineau necesitatea
limitării atât a obiectivelor urmărite într-un război, cât şi a mijloacelor implicate.
Kissinger insistă asupra necesităţii menţinerii cât mai riguros cu putinţă a liniei de demarcaţie între
războiul limitat şi războiul total, afirmând că singura linie de acest fel evidentă tuturor este cea care
“separă armele convenţionale (ne-nucleare) de cele nucleare”.30 Admiţând posibilitatea unui război limitat
şi nu global, Kissinger susţinea folosirea de arme nucleare tactice în caz de război limitat. Ideea pe care o
avansa era stabilirea unei legături între folosirea de arme nucleare tactice în cazul unui conflict nuclear
limitat şi arme nucleare strategice în cazul unui conflict total (denumire dată in literatura de specialitate
americană războiului nuclear generalizat). În lucrarea sa Războiul limitat, Kissinger consideră că în caz de
război, fiecare din statele nucleare, are la dispoziţie trei variante: capitularea, războiul limitat (prin urmare,
convenţional) şi războiul total (deci nuclear). Concluzia sa era că pe lângă arsenalul nuclear strategic şi
tactic, şi pentru a evita două dintre cele trei opţiuni, S.U.A. trebuiau să dispună de un arsenal convenţional
corespunzător. Această concepţie strategică asigură posibilitatea de a duce, la nevoie, atât un război
nuclear general, cât şi războaie limitate fără folosirea armelor nucleare. Iată cum prezenta autorul
„obiectul dezbaterii”:

28
Taylor, D. Maxwell, The Uncertain Trumpet, Harper & Brothers, New Yprk, 1959, p.148, citat preluat din Soare Corneliu,
Gândirea Militară, ed. Antet, 1999, p. 262
29
Un studiu influent l-a constituit lucrarea lui Henry Kissinger, Nuclear Weapons and Foreign Policy, Random House, New
York, 1957
30
Kissinger, Henry, Nuclear Weapons and Foreign Policy, New York, Random House, 1957
 Nici un război în epoca nucleară nu poate fi complet debarasat de spectrul armelor nucleare. Într-
un război care ar opune puterile nucleare, chiar dacă n-ar fi folosită nici o armă nucleară, cele două
părţi trebuie întotdeauna să ţină cont de faptul că ar putea să fie totuşi, folosită. Numai pregătirea
noastră în vederea unui război nuclear limitat, ca şi pentru un război nuclear general, ne poate oferi
posibilitatea de a alege o strategie convenţională.31
Scenariul nuclear complicându-se foarte mult, a devenit necesară distincţia dintre ceea ce Glenn
Snyder32 numeşte descurajare prin negare şi descurajare prin pedeapsă. Astfel, treptat se produce o
deplasare a accentului de pe strategia contra-oraşe pe strategia contra-forţe33 (pe considerentul că dacă
ambii adversari au săgeţile otrăvite, principala misiune nu este aceea de a elimina adversarul, deoarece în
cursul acestui proces te poate atinge şi el, ci de a-i face inutilizabile săgeţile). Mai mult, arsenalul nuclear
tactic s-a diversificat, fără ca acest lucru să se fi concretizat şi în punerea la punct a unei doctrine privind
utilizarea acestei categorii de armament.
Renunţarea oficială de către S.U.A. la doctrina represaliilor masive s-a produs după alegerea
preşedintelui Kennedy, care în mesajul adresat Congresului în martie 1961, consacra astfel noua doctrină
strategică: “În prezent, obiectivul nostru constă în creşterea posibilităţii noastre de a ne limita răspunsul la
mijloace convenţionale.”34 Cu alte cuvinte, nu orice înfruntare militară ducea automat la un război nuclear
generalizat.
Înainte de administraţia Kennedy, se presupunea că orice eventual conflict nuclear între cele două
superputeri avea să fie unul total, implicând şi obiectivele civile, nu numai cele militare. Kennedy şi
secretarul său al Apărării, Robert Mcnamara îşi propun tocmai modificarea acestei concepţii
„tradiţionale”, pentru evitarea unui dezastru total. Devine astfel necesar a face distincţia dintre obiectivele
militare şi cele civile. Aceasta doctrină, definitivată în 1962, prevedea un atac iniţial îndreptat asupra
instalaţiilor militare ale inamicului, fiind definită tocmai din acest motiv şi strategia contra-forţe. Un alt
element de noutate al doctrinei McNamara era reprezentat de principiul flexibilităţii care, de fapt,
respingea ipoteza unor represalii imediate şi masive în cazul unei provocări. Principul doctrinei flexibile
va rămâne, astfel, până în zilele noastre, elementul fundamental al politicii americane.35

31
Kissinger, Henry, Limited War, Daedalus, Bullettin of American Academy of Art and Science, 1960, pag. 52
32
Snyder, Glenn H., Deterrence and Defense: Toward a Theory of National Security, Princeton, N.J.: Princeton University
Press, 1961
33
pentru o prezentare succintă a acestor strategii, vezi ANEXE, Glosar tehnic al armamentelor nucleare
34
Totuşi, respingerea de către administraţia Kennedy a doctrinei represaliilor masive nu trebuie înţeleasă ca presupunând o
încetinire a ritmului cursei înarmărilor strategice. Noua doctrină de folosire a forţei nucleare era însoţită deopotrivă de o
expansiune atât în domeniul înarmărilor strategice nucleare, cât şi convenţionale.
35
Criza din Cuba, 1962, cea mai gravă confruntare directă dintre cele două superputeri în era nucleară, nu a confirmat însa prin
desfăşurarea evenimentelor sale, previziunile şi aşteptările strategilor şi ale politicienilor americani, nefiind posibilă punerea în
practică a nici unei forme de descurajare graduală. În realitate principiile la care s-a făcut apel au fost acelea ale strategiei
represaliilor masive, ambii lideri politici evitând orice recurs la forţele convenţionale, limitate, tocmai de teama unei escaladări
a conflictului.
 Consacrarea oficială a doctrinei ripostei flexibile, doctrina asupra căreia perioada McNamara îşi va
pune amprenta, reprezintă o nouă tentativa de adaptare a politicii şi a capacităţilor strategice ale SUA la
raportul militar-politic existent pe plan internaţional. Riposta agresivă presupunea descurajare în forma sa
cea mai pură. Ea mai presupunea supravieţuirea după prima lovitură şi apoi atacuri devastatoare cu armele
strategice americane. Răspunsul flexibil îmbunătăţea concepţia ripostei masive prin introducerea în calcul
a unor arme mult mai puţin înspăimântătoare, astfel încât inamicul putea considera folosirea lor ca fiind
adecvată: arme menite să fie utilizate, nu să intimideze.
În anii următori, pe de o parte s-a încercat creşterea eforturilor diplomatice pentru soluţionarea,
măcar parţială, a problemelor erei nucleare, pe de altă parte evoluţia tehnologică a contribuit la
perfecţionarea arsenalului nuclear, introducând în context arme din ce în ce mai puternice. De altfel,
primul tratat de non-proliferare (1968), urmat de consultările privind limitarea armelor strategice (SALT)
au adus speranţe, la începutul anilor '70 în ceea ce priveşte o noua fază de negocieri în raporturile SUA-
URSS.
În schimb, evoluţia noilor sisteme de arme şi situaţia internaţională de la începutul anilor '70, au
pus serioase semne de întrebare în privinţa coexistenţei pacifice. În orice caz, introducerea rachetelor cu
testate multiple independente (MIRV), precum şi a altor arme nu păreau să demoleze principiile strategiei
nucleare delineate în timp de administraţia Kennedy, astfel că în 1967 membrii NATO au adoptat după
lungi polemice conceptul de „răspuns flexibil”.
Evoluţia forţelor nucleare sovietice, începând cu a doua jumătate a anilor 60, a determinat o
ulterioară evoluţie în doctrina strategică americană. În ianuarie 1974, secretarul Apărării James R.
Schlessinger36 a anunţat o nouă doctrină strategică, aşa-numita doctrina opţiunilor nucleare limitate
„limited nuclear options”. Aceasta constă în esenţă în traducerea în practica a aceluiaşi principiu al
flexibilităţii, aflat în vigoare încă de la începutul anilor '60.
La sfârşitul acestui lung subcapitol devine necesar a rezuma istoria strategiei nucleare americane
pe care am încercat să o ilustram în mod sintetic în rândurile precedente. Putem astfel identifica o primă
fază, din 1945 până în 1949, caracterizată de monopolul american şi de o neînţelegere totală a rolului şi a
importanţei armelor atomice, lipsind elaborarea unei doctrine strategice.
După aceasta prima fază a urmat o perioadă de criză în care apar evidente limitele concepţiilor
iniţiale diplomatico-strategice asupra uzului armelor atomice. Această a doua fază se încheie în 1953-
1954, odată cu introducerea bombei la fuziune (H) şi cu anunţarea doctrinei represaliilor masive, care
reprezintă, între altele, şi prima formulare la nivel politic a principului disuasiv. Începând cu aceşti ani
putem vorbi cu adevărat de o situaţie de descurajare reciprocă. Această nouă fază intră în criză la sfârşitul
anilor '50 când creste vulnerabilitatea reală sau potenţială a SUA („Missile gap”). Tocmai criticile şi

36
Schlesinger, James Rodney (1929-), Secretar de Stat al Apărării SUA (1973-1976)
polemice care au urmat anului 1957 au dus la elaborarea unei noi doctrine strategice, bazată pe acelaşi
principiu disuasiv, dar care respinge ipoteza represaliilor masive, înlocuind-o cu cea a descurajării
graduale şi a răspunsului flexibil.
Începând cu 1962 intrăm într-o noua fază, dominată de aceste noi concepte, în timp ce evoluţia
tehnologică întăreşte situaţia de descurajare reciprocă şi de bipolarism nuclear. Aceasta fază e
caracterizată, la sfârşitul anilor '60 de anunţarea unei noi doctrine, aşa-numita doctrină Nixon, bazată pe
conceptul de nuclear sufficiency, înlocuit în anii următori de acela de paritate.

 De la “pacea rece” la “noua relaţie strategică”. Noile doctrine strategice

americane

Dezmembrarea colosului sovietic modificase profund scenariul internaţional şi priorităţile politice

ale celor doi protagonişti ai fostei ere bipolare. Anii ’90, şi mai ales, începutul noului mileniu aduceau noi
şi imprevizibile provocări. Rusia, aflată în plin proces de democratizare economică va întâmpina greutăţi
în încercarea de a recâştiga prestigiul internaţional. S.U.A. – unica putere rămasă – ar fi trebuit să-şi
asume rolul singur de gestionare a unei ordini mondiale instabile.
De la sfârşitul Războiului Rece, SUA s-au confruntat cu dificultatea gestionarii quasi-solitare a
unei noi ordini mondiale. Preponderenţa lor politico-militară a trebuit să facă faţă limitelor şi uneori chiar
insucceselor strategiei de intervenţie globală. Oricum, SUA rămân puterea globală, în timp ce, dificultăţile
inerente cu care s-a confruntat după destrămare, au îngreunat pentru o perioadă moştenitoarea statutului
URSS, şi anume Federaţia Rusă în elaborarea şi susţinerea unei politici externe de pe statutul de putere
globală.37
Schimbările survenite în relaţia dintre cele doua superputeri după destrămarea URSS au determinat
o reevaluare a rolului pe care trebuie sa îl joace armele nucleare în epoca post-Război Rece. Nuclear
Posture Review sau Revizuirea atitudinii nucleare 1994, reprezintă prima încercare de reevaluare a
rolului armelor strategice. Documentul, datat din 1994, din primul mandat al preşedintelui Clinton,
reafirmă legitimitatea şi importanţa strategică a descurajării nucleare şi confirmă în acelaşi timp
importanţa menţinerii triadei nucleare existente.

37
În anii '90, Rusia a experimentat continue alternanţe la guvernare, fragmentarea şi dispersarea instanţelor parlamentare,
reînvierea mişcărilor naţionaliste şi separatiste
 Evenimentele din 2001 au avut importante consecinţe asupra strategiilor de securitate ale SUA,
care şi-a dezvoltat noi doctrine de securitate, adaptate noilor condiţii, modificându-si în consecinţă şi
percepţia asupra rolului şi utilităţii armelor nucleare.11 septembrie 2001 a fost momentul în care lumea şi-
a dat seama că nu se mai poate simţi în siguranţă. După 11 septembrie mediul de securitate internaţional a
suferit transformări majore mai ales în ceea ce priveşte direcţiile de politică externă şi de securitate iniţiate
de SUA. Noile ameninţări au determinat administraţia Bush să-şi regândească strategiile, să-şi
redefinească misiunea
La scurt timp, Casa Alba făcea public documentul intitulat Strategia pentru Securitate
Naţională38 a SUA, în care aprecia că vechea strategie bazată pe intimidare şi constrângere este desuetă şi
că America trebuie să identifice şi să combată ameninţările înainte ca ele să ajungă la frontierele sale. Lua
forma oficială strategia loviturilor preventive, considerată potrivită pentru a face faţă contextului total
diferit de situaţia din timpul Războiului Rece, când pericolul era un război convenţional, nu unul
împotriva terorismului internaţional. Potrivit acesteia, conceptul descurajării, funcţional în timpul
Războiului Rece, când a asigurat pacea între cele două superputeri nucleare, este considerat depăşit.
Reţelele teroriste internaţionale nu pot fi descurajate întrucât principiul de funcţionare al mecanismului:
teama de represalii, nu este aplicabil pentru un inamic care este dispus să moară pentru cauza lui.
Noua doctrină americană, elaborată în decretul prezidenţial adoptat la 17 Septembrie 2002,
intitulat Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii, declară următoarele: SUA vor
menţine o forţă nucleară strategică suficientă pentru a descuraja orice potenţial inamic care deţine arma
nucleară să acţioneze împotriva intereselor noastre vitale. Aşadar, vom conserva un arsenal de forţe
nucleare de o mărime şi putere suficiente să pună sub ameninţare astfel de lideri militari si politici.
În ianuarie 2002, administraţia Bush a prezentat o revizuire a strategiei americane privind rolul
armelor nucleare, Nuclear Posture Review39, strategia nucleară revizuită a administraţiei Bush, în care se
afirmă că, pentru americani, armele nucleare nu mai sunt doar "mijloace de descurajare", ci arme concrete
de luptă. În aceasta se specifică: "Armele nucleare pot fi folosite împotriva obiectivelor care rezistă unui
atac conveţional (de exemplu, buncărele situate la mare adâncime sau facilităţile biochimice".
Documentul mai arată că "Noile capacităţi vor fi utilizate pentru a distruge obiective ca buncarele
subterane, pentru a găsi şi lovi ţinte mobile, agentii chimici şi biologici şi pentru a limita daunele
colaterale." Prin "Nuclear Posture Review", Statele Unite au adoptat o strategie nucleară "de rezerva", care
le permite să facă din armele nucleare nu doar obiect de "descurajare" - de "disuasiune" - ci o arma
efectivă, de folosit în razboi. 40
38
textul integral al documentului poate fi găsit la http://www.whitehouse.gov/nsc/nss.html
39
document prezentat Congresului la 11 septembrie 2002
40
Există trei cazuri în care s-ar putea recurge la asemenea arme: Primul, împotriva ţintelor capabile să reziste la un atac
convenţional, apoi ca represalii la un atac cu arme nucleare, biologice sau chimice şi, în cele din urmă, "în cazul unor
evenimente militare surprinzatoare".
 Concluzia principală după analizarea documentului este aceea că armele nucleare sunt clar privite
ca un instrument activ în caz de război, rolul lor trecând peste acela doar de a descuraja, căpătând o
utilitate concretă militară.
În plus, documentul introduce o nouă triadă nucleară.41 Nuclear Posture Review42 subliniază clar
ideea că pe viitor, triada nucleară va avea o componentă diferită:
1. sistemele ofensive, care vor fi alcătuite atât din capacitatea nucleară care compusese
vechea triadă43, cât şi armele convenţionale
2. sistemele defensive
3. cea de-a treia componentă reprezintă o infrastructură mult mai flexibilă, care accelerează
procesul dezvoltării a noi sisteme de arme şi desfăşurarea armelor nucleare aflate deja în stoc.
Paul D. Wolfowitz, adjunctul secretarului american al Apărării, a explicat că noua strategie
americană se va baza atât pe forţe defensive cât şi pe forţe ofensive, care vor include atât armament
convenţional, cât şi nuclear44, marea noutate fiind faptul că Statele Unite nu mai consideră armele nucleare
doar ca mijloc de descurajare, ci ca o armă concretă de luptă, a cărei utilizare nu este exclusă nici chiar
împotriva unui stat non-nuclear.
Se lucrează frenetic la perfecţionarea şi crearea de noi arme nucleare. Recent au fost aprobate
sume speciale în vederea construirii unor noi tipuri de focoase nucleare foarte puternice, destinate
buncărelor situate adânc sub pământ. Este vorba de bomba numită RNEP (Robust Nuclear Earth
Penetrator), capabilă să străpungă prin stâncă, beton şi otel şi să explodeze la mare adâncime în apropierea
unor obiective subterane. Ideea a fost sugerată de buncărele în care s-ar fi ascuns Saddam Hussein încă
înainte de război, iar anterior, în Afganistan, Osama bin Laden 45. În acelaşi timp, în SUA se lucrează
intens la construirea mult controversatului sistem de apărare antirachetă, lansat de administraţia Reagan în
anii '80, abandonat după încheierea Războiului Rece şi reactualizat de actuala administraţie.

41
până la acel moment, politica nucleară americană se bazase pe următoarea triadă : ICBM, SLBM şi bombardierele strategice
42
documentul nu e încă declasificat, însă pasaje din el se pot găsi pe site-ul GlobalSecurity.org, la link-ul:
http://globalsecurity.org/wmd/library/policy/national/wmdstrategy2002.pdf
43
ICBM, SLBM şi bombardiere
44
Noua doctrină a dus la creşterea cheltuielilor pentru întărirea potenţialului militar. În anul războiului împotriva Irakului,
bugetul militar al SUA a ajuns la 396 de miliarde de dolari, Casa Albă cerând pentru asigurarea cheltuielilor campaniei "un
supliment" de 80 de miliarde (în 1945, anul victoriei asupra nazismului, când efortul militar al Americii a fost cel mai mare din
istoria sa, bugetul de război a ajuns la 50 de miliarde de dolari). Pentru anul 2004, la cererea administraţiei, Congresul a aprobat
Pentagonului cheltuieli de 401 miliarde de dolari. Specialiştii au calculat că acest buget este de trei ori mai mare decât cele
cumulate ale Rusiei, Chinei, Irakului, Iranului, Coreii de Nord, Libiei, Cubei, Sudanului si Siriei. Pentru sectorul militar SUA
au alocat de şase ori mai mulţi bani decât Rusia, care, după volum, dispune de al doilea buget militar din lume.
45
Pentru obţinerea banilor, cei de la Pentagon au prezentat un documentar potrivit căruia în lume exista 10.000 de buncăre, în
70 de ţări, iar din acestea peste 1.400 ar fi utilizate pentru stocarea de arme de distrugere în masă, pentru lansarea de rachete sau
adăpostirea de posturi de comandă
 SURSE BIBLIOGRAFICE

A. DOCUMENTE OFICIALE
1. NSC-68: United States Objectives and Programs for National Security,
http://www.fas.org/irp/offdocs/nsc-hst/nsc-68.htm
2. 1994 - Nuclear Posture Review
3. 1999 – NATO: Conceptul Strategic al Alianţei: www.nato.int/docu/pr/1999/p99-065e.htm
4. 2001 - Nuclear Posture Review. Documentul nu e declasificat încă, însă pasaje pot fi
găsite la link-ul http://www.globalsecurity.org/wmd/library/policy/dod/npr.htm
5. 2002 - Strategia pentru Securitate Naţională a SUA:
http://www.state.gov/documents/organization/15538.pdf
 B. OPERE GENERALE – cărţi

1. Brodie, Bernard , The Absolute Weapon. Atomic Power and World Order, ed. New York,
Harcourt Brace, 1946.

2. Bozzo, Luciano, L' evoluzione della teoria strategica nucleare (1945-1982) / 1987, Gorizia

3. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, editura ALFFA, Bucureşti, 2000
4. Clausewitz, von Karl , Despre război, Ed. Militară, Bucuresti, 1982
5. Gaddis, John Lewis, We Now Know: Rethinking Cold War History, Oxford University Press
6.Kissinger Henry, Nuclear Weapons and Foreign Policy, New York, Harper, 1957
7. Soare, Corneliu (general r.), Gândirea Militara. Personalităţi si Opere, ed. Antet, Bucureşti,
1999
C. ARTICOLE SPECIALIZATE DIN REVISTE ACADEMICE ŞI
ŞTIINTIFICE
1. Charles L. Glaser and Steve Fetter, “National Missile Defense and the Future of US
Niclear Weapons Policy”, în International Security 26:1, (vara 2001), pp.40-92,
www.puaf.umd.edu/faculty/papers/fetter/Glaser.pdf
2. Glaser, Charles L., Nuclear Policy without an Adversary: U.S. Planning for the Post-Soviet
Era, în International Security , Vol. 16, No. 4 (Spring, 1992), pp. 34-78
3. Sauer, Tom, The Role of Nuclear Weapons in Strategic Thinking and Military Doctrines in the
1990s: The United States, în “Nuclear Weapons into the 21st Century “, în: The Studies in
Contemporary History and Security Policy, editată de the Center for Security Studies at the
Swiss Federal Institute of Technology (ETH), Zurich, 2001, publicat pe site-ul:
www.isn.ethz.ch. (International Relations and Security Network)
4. Natural Resources Defence Council , Nuclear Insecurity: A Critique of the Bush
Administration's Nuclear Weapons Policies, raport scris de Robert Norris, Hans M.
Kristensen, Christopher E. Paine, septembrie 2004
 About autor:
Iulia Bădăluţă
Born on September 29, 1982, Iulia Bădăluţă holds a BA degree in Political Science and Sociology
awarded by National School of Political Studies and Public Administration (NSPSPA), Bucharest.
From 2003 to 2005 she studied Political Science at the University of Trieste, Italy. She currently is a
MA student at NSPSPA, the Department of International Relations and she will have a Master
degree in International Relations and Conflict Management.