METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

I. Norme etice în cercetare; scurt istoric

Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata psihologului legată de modul în care poate
contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice. O condiţie care trebuie respectată, avînd în vedere faptul că
participanţii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea de a nu interveni agresiv în modul de viaţă uzual al
subiecţilor. Orice psiholog are obligaţia să nu traumatizeze şi să nu intervină în nici un mod negativ bunăstarea
participanţilor la cercetare.
Atunci cînd cercetarea are ca participanţi subiecţi umani, psihologul are obligaţia de a verifica şi evalua
scopurile şi obiectivele propuse prin prisma unui cod etic. Dacă apare o disonanţă între scopul cercetării şi
cîştigurile pe care ea le aduce pentru ştiinţă şi morală, cercetătorul are obligaţia să o rezolve astfel ca drepturile
participanţilor la cercetare, în principal dreptul de a fi protejat, să nu fie vătămat în nici un fel.
Pentru că, de cele mai multe ori, cercetările se efectuează în echipă, cel care coordonează echipa de lucru
are obligaţii şi responsabilităţi suplimentare: el este responsabil de comportamentul etic şi moral al întregii echipe.
Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog îl reprezintă comunicarea scopurilor cercetării înainte
de debutul ei, aceasta fiind o obligaţie. Acest lucru este important deoarece astfel se obţine deschiderea subiecţilor şi
se evită posibilitatea ca aceştia să aibă senzaţia că sunt manipulaţi. Informaţiile asupra scopurilor cercetării trebuie
date în conformitate cu vîrsta şi nivelul cultural al participanţilor la cercetare.
Pe parcursul cercetării, există obligaţia de a se respecta libertatea individului de a se retrage oricînd
doreşte din colaborare, aceasta pentru că psihologul se situează oricum pe o poziţie superioară, care nu trebuie
folosită.
Cercetările cu copii sau persoane cu tulburări de diverse feluri solicită proceduri speciale de comunicare
şi protecţie. Este bine să se facă un fel de antrenament, care să aibă la bază informaţii de la cei care lucrează în mod
obişnuit cu acele persoane.
După colectarea datelor, cercetătorul este obligat să ofere informaţii asupra lor, să comunice rezultatul
studiului, singura excepţie fiind cazul în care programul de cercetare presupune condiţii de confidenţialitate (de
exemplu, o cercetare asupra relaţiilor dintre minorităţi).
Un alt principiu se referă la cercetările cu animale, unde cercetătorul are obligaţia de a face un training
special înainte. Coordonatorul proiectului este obligat să asigure confortul şi să nu vătămeze sănătatea participanţilor
la cercetare. Utilizarea procedeelor pe bază de durere sau stres este permisă doar dacă alte proceduri nu pot fi
folosite şi scopul cercetării prezintă interes ştiinţific şi moral. Dacă viaţa animalelor folosite pentru cercetare,
aceasta trebuie să se facă în cel mai rapid şi mai puţin dureros mod. (Info: M. Beniuc - Zoopsihologie).

Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică: paradigmă, metodologie, metodă, tehnică.

Paradigma reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de
informaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a ei.
Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-descriptivă) sau cu
tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea clasificare:
- paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;
- paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;
- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
- paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomenologic, psihanalitic şi
comprehensiv;
- paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste.

Metodologie
Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular; include informaţiile
teoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În acest caz, fiecare cercetare are o metodologie
distinctă.
Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a activităţii de cercetare şi
formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia are şase obiective principale:
delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de
cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obţinute în cercetarea
empirică şi formalizarea raţionamentelor finale.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi
transformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor folosite într-o
cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Clasificarea metodelor se poate face după mai multe criterii:

1
 1. După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metode longitudinale. Metodele transversale
urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socio-umane la un anumit moment
dat. În această categorie se încadrează observaţia, testele, ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu).
Atenţie! Testele nu permit predicţia!
Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie se încadrează studiul
de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termen
foarte îndelungat.
2. După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului de studiu,
se disting: metode experimentale în care psihologul intervine provocînd producerea unor fenomene, metode cvasi-
experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul nu intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate
duce la o modificare a răspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile"); metode de observaţie, în care
psihologul nu este prezent faţă în faţă cu participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia indirectă), situaţie în
care comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.
3. După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se disting: metode
statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-1500, minimum 50): anchete
socio-demografice, chestionare de opinie etc; şi metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva
unităţi sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex: ancheta reprezintă o metodă, iar
tehnica aleasă în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion şi hîrtie, reportofon, cameră
video, etc.

Scurt istoric
Primele studii empirice din antichitate, aparţinînd lui Socrate, Hipocrat, Thales, au fost preluate în secolul
XIX, cînd a avut loc o adevărată explozie a cercetărilor sociale. Le Play investighează condiţiile de muncă în fabrici
folosind monografia. Creşterea conflictelor sociale pe fondul creşterii industriale este unul din motivele care duc la
dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Debuturile analizei de tip cantitativ se leagă de numele lui Auguste Comte, care, în 1948, descrie
caracteristicile filosofiei pozitiviste şi introduce în cercetare metodele; orientarea pozitivistă îşi păstrează dominaţia
pînă în secolul XX. Comte propune ca metodă de cercetare experimentul.
La sfîrşitul anilor '50, pozitivismul este în plină înflorire; pentru a le contrabalansa, apar teoriile
comprehensive care stau la baza abordărilor de tip calitativ. Teoriile comprehensive îi au ca promotori pe Weber şi
Husserl şi apar pe terenul sociologiei de tip anglo-saxon. Metodologia de tip calitativ devine o concurentă serioasă a
celei de tip cantitativ. În prezent, între cele două abordări s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscînd meritele
celeilalte.

II. Modele de cercetare

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune luarea în
considerare a trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul unităţii
teoretic-empiric, (2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) - explicaţie, şi (3) principiul unităţii cantitativ-
calitativ.
Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele teoretice ghidează
activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele obţinute prin activitatea de cercetare
conferă valoare de adevăr teoriilor.
Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii
ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit comportament nu este acelaşi lucru cu
a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere
nu garantează obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor
argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică
presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman, şi nu doar o simplă intuiţie.
Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice, specific
cantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.
Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supune paradigmei pozitiviste, conform
căreia evenimentele, faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate obiectiv.
Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduită externă care reproduce ad integrum
trăirile sale psihice interne. Această realitate externă (comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetători
într-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă există
trei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de evaluare este
nulă.

2
 Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin analiza matematico-
statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii care pot fi generalizate. Explicarea unui fenomen
social trebuie să se obţină pe calea unui experiment; construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizează
concepte şi proceduri formale cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea
aceleiaşi metodologii.
Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia.
Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia psihicul uman nu este
integral prezent în comportamentul manifest; această perspectivă admite teza independenţei între conduita de
măsurat şi realitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm
ce ni se oferă.
Georges Devereaux (1980) preciza că ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de persoana cercetată,
de faptul că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba rezultatele cercetării. Pentru a îndrepta
neajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificaţie, specifică paradigmei comprehensive.
Validarea de semnificaţie se obţine printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei
cercetări de către un grup de specialişti sau chiar de către participanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" în
raport cu cercetătorul.
Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi propun acest scop. Ele duc la
o explicare de profunzime a unui segment de comportament.
Modelul cercetării ştiinţifice

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare. Această schiţă
presupune să definim mai întîi comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să precizăm unde, cînd şi cum putem
măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gîndi la modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la
modurile de analiză a acestor rezultate. Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de
metodele pe care vrem să le utilizăm.
Orice cercetare obligă la cîteva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm (cantitativ, calitativ sau
mixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi sunt aceştia; pentru o
cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta cercetarea; pentru o cercetare
calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor folosi operatori sau
nu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor pierderi financiare şi
de timp.
2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici un scop urmărit să nu fie omis sau să fie
urmărit într-un moment nepotrivit.
3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1) enunţarea problemei de
cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de informaţii; (4) analiza şi interpretarea informaţiilor
culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de informaţie este primul
pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clară a obiectivelor cercetării se face însă
doar ca urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii mai
există despre tema respectivă. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a
problemei, metodele etc.
În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că permite obţinerea
unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul acestei etape se pot formula
ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării şi a grupului de
cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi operaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece ea permite
definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate" include
următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.

3
 Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua valori de la 1 la X).
Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi variabilelor trebuie să
aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie a indicatorilor: studii exploratorii,
analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988) explică de ce

operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este transcris prin alt
concept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este în perpetuă
revoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul; astfel se
explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.
Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu întotdeauna
conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de timp, pentru că presupune definirea
conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi utilizînd diverse tipuri
de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice.

Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.
În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma: "Rezultatele obţinute
ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această afirmaţie este permisă numai în cazul
utilizării acestor prelucrări statistice superioare.
Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin ipoteză. În unele
cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simplă
comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar
rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea
rezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluînd întregul studiu; se stabileşte în ce măsură
metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în ce domeniu pot fi generalizate rezultatele
obţinute.
Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune încorporarea
datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea unor noi
probleme de cercetare (noi ipoteze).
În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor obţinute, care încheie
un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atît
cercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos (1994) propune această comparaţie,
spunînd: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea unei
ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai
generale, mai puţin structurate; ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor
este un proces care nu îşi are rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut, ea presupunînd şi o
selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare a datelor şi tipul de prelucrare, în
cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi are locul în
cercetarea calitativă;

4
 - culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o analiză calitativă acest
lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se efectuează pe parcurs, pe
măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin generalizare
analitică (în studiile calitative).

III. Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost definite scopurile
cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care ipotezele sunt necesare: (1)
necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2) o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi
interpretarea lor.
În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două
variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă soluţie la problema aflată în studiu.
Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe
variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o
explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în cercetare prin datele care se obţin.
În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective, un enunţ cu
caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor
umane.
Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:
1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabile şi
să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să îndeplinească 10 condiţii pentru a fi valide:
generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictivitatea,
comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încît relaţiile dintre variabile să fie
adevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.
2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză. Ipotezele de nivel 1
au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se poate merge pînă la ipoteze de nivel
3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective, valorile putînd fi
extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem enunţa o relaţie între
două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim despre ipotezele de
tipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cît o ipoteză este mai
concretă, cu atît ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica anticipativ procesele,
relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să îndeplinească condiţii
de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atît de cel ce o formulează, cît şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică posibilitatea de
re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi total validată, parţial
validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că acea ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2) formularea ipotezelor
de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze definite în
cercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca nişte ipoteze de lucru,
nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt admise atunci cînd nu există suficiente
informaţii pentru o formulare clară şi precisă.

5
 Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor scopuri, a unor ţinte.
Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd la bază o teorie referitoare la
agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor. Astfel,
el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperii
lui. Cercetările iniţiale s-au bazat pe ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe un
comportament agresiv executat de o altă persoană reduce autocontrolul, determinînd apariţia unor comportamente
agresive. El a enunţat o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv determină mai
degrabă o creştere a agresivităţii decît o scădere a ei.
Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul agresiv diferit:
primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o piesă de teatru cu un
grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de desen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat
că astfel subiecţii sunt supuşi la frustrare.
S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii, urmat de primul
grup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi şi la fete, precum şi tipul de
agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că există o influenţă între vizionarea unor materiale
cu conţinut agresiv şi comportamentul agresiv ulterior, influenţa depinzînd de gradul de realism al materialului
prezentat (teatru - film - desen animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în
oglindă ( fetele imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul
masculin).

Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale: ipotezele teoretice propun
interpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai mare de generalitate decît cele generale, sunt
indirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gîndirii, sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unor ipoteze cu un grad
mai mare de concreteţe - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult mai concretă şi respectă regulile
logicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se vor efectua în cadrul cercetării.
Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza de cercetare a fost:
"Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive, comparativ cu cei
care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model." Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare la
dezvoltarea unor comportamente agresive generate de imagini de film şi imagini de desen animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale, riguroase, să presupună un grad de
originalitate şi să fie verificabile.
Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau operaţiile concrete care
trebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse au lor. În cercetarea lui Bandura, modelul de
imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un
comportament.
Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi clar, cantitativ gradul de
apariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă comportamentele caracterizate ca fiind imitative ale
agresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decît cele caracterizate ca fiind non-imitative.
Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie originală, dar
validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să îmbogăţească teoria învăţării prin imitaţie şi să pună în discuţie teoria
catharsis-ului.
Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare măsură de către
datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întîi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili gradul de
valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine violentă va declanşa la toţi copii
participanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi tip, aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face
precizarea "la toţi copiii", astfel că ipoteza este corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La
majoritatea copiilor s-a înregistrat o scădere a controlului, dar au fost şi cazuri cînd aceasta nu s-a întîmplat.
Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat. Aceste evaluări
cantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor între stimul şi reacţie. De asemenea,
ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi şi sunt tipice.

Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură ce studiul se
desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele statistice stabilesc dacă
ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatele cercetării.

6
 Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului. Studiul debutează
atunci cînd ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de
cercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt active
doar în această fază.

IV. Tipuri de cercetări

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În funcţie de scop, se
deosebesc: cercetări descriptive, cercetări predictive şi cercetări explicative.

Cercetările descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor evenimente,
comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor dintre ele. În cercetările
descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de abordare, corect utilizată, este optim în
domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că scopul unor asemenea studii este surprinderea
caracteristicilor comune ale unui grup sau populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe
medii" şi sunt tipice grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează studiile
corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).
În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea persoanei, a unor
comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor
particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă
se utilizează studiul de caz, biografia, metodele calitative.

Cercetările predictive au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite evenimente. În acest
tip de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel puţin două şiruri de performanţe (sau
variabile) şi, utilizînd valorile unei performanţe (sau variabile), dorim să facem predicţii asupra evoluţiei unei alte
performanţe (variabile) sau a mai multora. Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atunci cînd
evaluăm cu metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două evenimente psihice care au
legătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul de control.
Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de nivelul şi tipul
relaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie arată cît de strînse sunt legăturile
dintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileşte
legătura respectivă (pozitiv sau negativ).
Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsă şi indiferent de direcţia ei, nu
înseamnă o relaţie de determinare, ci o evoluţie concomitentă.
O concluzie este semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de 0,05; dacă este
egală cu 0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.
Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionale sunt testul, ancheta (chestionar, interviu);
ambele oferă informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetările explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei evoluţii. În
acest caz se foloseşte metoda experimentală. pentru a se explica o cauzalitate, este necesar să se respecte trei
condiţii:
- să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;
- să existe o relaţie temporală şi cauzală;
- să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.
De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa un răspuns
agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu comportament agresiv, urmărind efectele
asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.

Observaţia

Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul cercetat şi se
foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor.
Observaţia presupune derularea unor evenimente şi prezenţa unui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin
observaţie nu se obţin informaţii asupra cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul că
observaţia nu poate fi folosită în orice condiţii.
Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru moment diferenţiem între observaţia neştiinţifică şi
cea ştiinţifică. Observaţia neştiinţifică este o observaţie întîmplătoare, fără scop şi fără un plan (grilă) care să
permită înregistrarea unor reacţii.
Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă de înregistrare a
fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.

7
 Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri: cu intervenţia cercetătorului şi fără intervenţia
cercetătorului. Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia cercetătorului sunt specifice abordărilor
cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile subiectului nu sunt influenţate de prezenţa psihologului),
neparticipative, structurate în măsura în care există o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor
evenimente, comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.
Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor calitative, este participativă,
observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurată (grila de observaţie nu este stabilită dinainte
în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective; informaţia se sistematizează pe măsură ce se adună), activă în
măsura în care cercetătorul, fiind integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.
Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:
- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente declanşatoare;
- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;
- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observaţia neparticipativă (cantitativă): Etape

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şi a condiţiilor de lucru. Fiind o abordare
cantitativă, topica este riguros fixată, astfel încît sunt precizate de la început toate elementele care urmează a fi
observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele (constînd în comportamente) care prezintă interes pentru
studiu, de obicei în urma unor discuţii cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutre şi cu experienţă în
domeniu.

II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să se stabilească atît eşantionul, cît şi
grupul de lucru. De asemenea, se obţin toate aprobările necesare pentru a desfăşura o asemenea cercetare.
Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice de eşantionare. În ce priveşte observatorii, ei
trebuie să aibă o serie de calităţi:
- un anumit nivel intelectual;
- un anumit nivel cultural;
- experienţă în domeniu;
- informaţii multiple asupra temei de cercetare;
- flexibilitate şi capacitate de adaptare;
- abilitate în colaborare şi comunicare;
- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate (observatorul nu trebuie să se
lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).
Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la cercetare, pentru a fi
sigur că scopurile fixate sunt înţelese. În acest antrenament sunt explicate caracteristicile populaţiei, se descriu
posibilele evenimente colaterale care pot apărea, caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibilele
conflicte care pot apărea, se enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (a
unităţilor de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii pentru creşterea
capacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În funcţie de tipul de grilă,
există mai multe modalităţi de colectare a datelor:
- înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă a evenimentelor urmărite; pentru
aceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de observatori în locul unui singur
observator.
- scalele de evaluare pot fi:
- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie măsurate;
- scale de tip check-list;
- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în cazul unităţilor de
observaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea stabilită drept reper;
- scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.

IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetare

Analiza datelor este de tip statistic. Raportul respectă anumite standarde ale comunităţii ştiinţifice; există
posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, dacă studiul este comandat şi plătit de cineva care doreşte o altă
modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumeră o serie de avantaje ale observaţiei:

- este o procedură puţin complicată şi ieftină;
- permite obţinerea de informaţii atunci cînd respondenţii nu sunt capabili să le ofere (cazul copiilor, al
persoanelor care nu vorbesc etc.);
- studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;

8
 - oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu pot fi bănuite de a
avea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin chestionar, interviu etc.
- permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de prelucrat.

Limite ale observaţiei:

- nu poate fi utilizată atunci cînd scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;
- nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate;
- este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în familie;
- datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului;
- un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau poate să inducă
comportamente celor observaţi.
Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia observatorilor şi a
asistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.

Observaţia participativă (de tip calitativ)

Este folosită atunci cînd dorim informaţii multiple şi complete asupra unei comunităţi. Este frecvent
utilizată în studiile de antropologie şi etnografie.
Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se stabileşte între cercetători şi
grupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile unei anchete intensive cu principiile unei
activităţi de observaţie.
Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii cercetării şi, spre
deosebire de observaţia neparticipativă, presupune comunicarea directă dintre observatori şi observaţi, ceea ce
înseamnă eforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al grupului de cercetat. Respectînd această condiţie se
evită o serie de capcane şi de informaţii superficiale. Un aspect important este faptul că participînd direct la
activitatea grupului, implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încît informaţiile culese să nu mai fie
obiective.
Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unui cercetător care apelează la această
metodă. Ea este necesară şi atunci cînd se alcătuieşte raportul de cercetare; pentru aceasta este necesar ca, în
perioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren,
fişe descriptive, inventare), care trebuie să îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar la întocmirea raportului datele
trebuie preluate exact cum apar ele în aceste jurnale sau fişe.
Scurt istoric
Observaţia participativă a fost utilizată pentru prima dată de către R. Malinovski într-un studiu asupra
caracteristicilor populaţiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluată şi dezvoltată de şcoala de sociologie de la
Chicago. Aportul acestei şcoli constă, între altele, din clasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip
participativ (comprehensiv):
- observatorul periferic, care se poziţionează marginal faţă de grup, deoarece consideră că o implicare
prea puternică în activitatea comunităţii ar duce la distorsionarea informaţiilor obţinute;
- observatorul participant activ, care consideră că, pentru a obţine informaţii pertinente, este necesar să se
implice puternic, astfel încît să se situeze pe o poziţie importantă în acea comunitate;
- observatorul complet, care preia valorile comunităţii de observat, astfel că ajunge să poată practica auto-
observaţia ca sursă de informaţii asupra comportamentului grupului respectiv.

Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai larg
(metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrîns (observaţie, anchetă etc). Clasificarea metodelor
de cercetare se face în funcţie de diverse criterii: (1) criteriul temporal, (2) criteriul de reactivitate, (3) caracteristicile
intrinseci ale metodei, (4) locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.
(1) În funcţie de criteriul temporal, se disting:
- Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui fenomen psihic la un
moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie.) Metode utilizate: observaţia, ancheta,
testul.
- Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi caracteristică
psihică în cîţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie, în anii şcolari 1995-
1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.
- Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de obicei pe termen de
10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac evaluări comparative. (Exemplu:
responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată succesiv în anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode
utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

9
 (2) Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra subiectului. În funcţie de
acest criteriu se disting:
- Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii ale subiectului;
- Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine activ în generarea
unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).
- Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia, studiul documentelor
oficiale, al biografiilor etc.)

(3) În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

- Metode şi cercetări cantitative, şi
- Metode şi cercetări calitative.

(4) În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:

- Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);
- Metode de prelucrare a informaţiilor, şi
- Metode de interpretare a informaţiilor.

(5) În funcţie de scopul cercetării, se disting:

- Metode şi cercetări descriptive;
- Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);
- Metode şi cercetări explicative.

Reguli specifice:
1. Implicarea. A Piette preciza că "observaţia participativă, ca modalitate de acces la informaţiile care
structurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decît o formă de
participare de tip afectiv şi psihologic".
Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea presupune preluarea de
valori şi integrarea lor fără discernămînt, în timp ce socializarea presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi şi
efortul de a-i înţelege.
În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată de distanţă, de gradul optim de integrare
într-un grup, care să permită obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se situează la periferia grupului, fie că se
poziţionează central în grup, observatorul are şanse să ajungă la informaţii corecte, atunci cînd nu uită scopul
cercetării şi dispune de o serie de informaţii generale privitoare la populaţia respectivă. (Dacă apelăm la observaţia
neparticipativă clasică, aceste două cerinţe nu sunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă la
obiectivitate.)
În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă trebuie să fie
alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a putea obţine un maximum de
informaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între observator şi cei observaţi, ceea ce presupune
cunoaşterea limbajului folosit de populaţia cercetată.
2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este descrierea cît mai
completă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat. Completitudinea informaţiilor înseamnă că
accentul cade pe detalii, care reprezintă argumente în favoarea unei afirmaţii generale.
3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de un om asupra unei
structuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o observaţie participativă cercetătorul
trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără
nici un fel de interpretare. Dacă în etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloace
care asigură un grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a raportului, fază
care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.
4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice informaţiile pe măsura
culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se obţine pe măsură ce înaintăm în cercetare.
Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în final.
Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat. Dacă în studiile cantitative numărul
participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor calitative nu contează atît numărul de participanţi, cît
densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "informatori",
persoane avizate, bune cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescută
de înţelegere şi interpretare, astfel încît să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv. Corectitudinea
informaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cît şi de capacităţile lor intuitive. Rolul
informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o persoană din exteriorul grupului nu le poate
percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de
persoana exterioară grupului.

Etapele observaţiei participative

10
 I. Alegerea locului de observaţie în conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a asigura un demers lin al
cercetării, este necesar să se asigure colaborarea cu cei care vor fi observaţi; aceasta nu înseamnă că trebuie să le
precizăm obiectivele cercetării, ci doar să le oferim o descriere generală a acestora.
Observaţia participativă, spre deosebire de cea neparticipativă, nu presupune o fază de documentare atît
de profundă, pentru că datele care se obţin ar putea fi influenţate de descrierile existente în materialele documentare.
Important este ca, o dată ajuns pe teren, cercetătorul să obţină o imagine de ansamblu a fenomenului de
cercetat, care să asigure fixarea unor puncte importante de observaţie.

II. Culegerea informaţiilor presupune înregistrarea tuturor informaţiilor, ceea ce impune apelul la o serie
de informatori; de asemenea, o serie de informaţii se preiau direct de către cel care face cercetarea. Coroborarea
celor două şiruri de date va conduce la structurarea unor seturi de informaţii, care pot să aibă statutul de ipoteze,
ipoteze care se verifică imediat. În acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil de tatonări, completat
de informaţii, eventuale modificări ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informaţiile se ordonează, se delimitează şi se

definitivează, astfel încît se pot emite explicaţii teoretice, abstracte raportate la fenomenul studiat.

Dificultăţi ale observaţiei participative:

- fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz credibilitatea nu este legată de numărul de cazuri, ci
de acurateţea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un număr mai mare de observatori; pe de altă
parte, un număr mare de informatori poate duce şi la o distorsionare a informaţiilor.
- are durată lungă de derulare şi este costisitoare.

Metoda testelor

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru studii
comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a putea fi folosite în mai
multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentru populaţia cu care lucrăm asigură validitatea
informaţiilor pe care le obţinem.
Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării scorurilor obţinute la
teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.
Se utilizează termenul de adaptare atunci cînd preluăm un test, el reflectînd mult mai bine procesul de
pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de "traducere" este parţial corect prin
raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.
Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia numită
"Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon,
Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).
Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a dezvoltării paralele
de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează preluarea şi utilizarea testelor pentru
diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A) Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile principale ale
studiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează componentele transculturale. Adesea
este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît
rezultatele cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul
populaţiei cu care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură constructul vizat cu
instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între diferite grupuri
culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau acestora (spre exemplu, într-o
cultură inteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme, iar în altă cultură, rezolvarea corectă de
probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile de adaptare, de
alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor empirice. O adaptare corectă
presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în limba dată, al doilea face retroversiunea, iar
al treilea verifică dacă cele două traduceri au fost corecte.
Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba sursă poate fi
complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în versiunea iniţială să nu aibă
echivalent în limba din care se face traducerea.

11
 C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual complet al unui
test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare (aplicare colectivă sau individuală, cît de
mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se adresează etc).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele testelor asigură
prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a scorurilor. Cînd adaptăm un test, trebuie
justificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi diferenţele de interpretare. Comparaţiile
între diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să
se precizeze modul în care contextul socio-cultural al populaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuie
sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.

V. Studii corelaţionale

Scopul studiilor corelaţionale este acela de a măsura şi a determina modul de asociere, de covariaţie a
unor însuşiri psihice. În cadrul acestor studii putem determina şi identifica relaţiile predictive prin măsurări sau
evaluări ale covarianţei între variabile, aşa cum evoluează ea în mod natural. Exemplu de formulare a scopului unei
cercetări corelaţionale: "Care este relaţia dintre emotivitate şi performanţa şcolară?", sau: "Care este rolul
disfuncţiilor sexuale în ruptura cuplului?" Informaţiile de acest tip se pot obţine fie prin aplicarea unor teste, fie prin
utilizarea metodei anchetei, care presupune două tehnici principale: chestionarul şi interviul. Atît testul, cît şi
chestionarul presupun selecţia subiecţilor şi stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor.

Ancheta
Dacă metoda observaţiei permite deducţii privitoare la comportamentele sau modalităţile de a reacţiona a
indivizilor umani în anumite contexte, studiile corelaţionale permit accesul la informaţii de tipul "ce se ascunde în
spatele unui comportament, în mintea individului". Am putea spune, metaforic, că motto-ul anchetei este "Dacă vrei
să afli ceva despre oameni, întreabă", spre deosebire de cel al observaţiei, care ar putea fi formulat "Dacă vrei să ştii
ceva despre oameni, uită-te la ei".
Să presupunem, spre exemplu, că se efectuează un studiu asupra tipurilor de ciocolată preferate de copii.
Se face o anchetă pe un eşantion de 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre aceştia, 25 preferă ciocolata Excelenta,
15 ciocolata Poiana şi 10 ciocolata Cadbury.
Într-un raport de cercetare bazată pe anchetă, trebuie să se specifice:
- descrierea grupului sau a eşantionului pe care s-a făcut testarea: vîrstă, sex, tipul şcolii (în cazul
exemplului dat), locul şcolii (mediul urban sau rural) şi criteriile de selecţie a elevilor.
- cum a decurs ancheta: dacă chestionarul s-a aplicat individual sau în grup, dacă s-a folosit interviul, ce
tip de interviu anume; metodele folosite se descriu obligatoriu în anexă.
- dacă pe parcursul individului au fost prezente şi alte persoane, neimplicate direct în cercetare.
Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iar răspunsul la aceste probleme trebuie să-l
avem înainte de a demara ancheta. Aceste condiţii alcătuiesc o grilă de evaluare a corectitudinii cercetării.

Clasificare
Anchetele se clasifică în funcţie de două criterii: scopul şi metodele. Din punctul de vedere al scopului,
anchetele pot fi psihologice, sociologice şi politice. Din punctul de vedere al metodei, anchetele pot fi pe bază de
chestionar şi pe bază de interviu.
Orice tip de anchetă trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici:
- să respecte o serie de criterii de selecţie a populaţiei care alcătuieşte grupul-ţintă (eşantionarea);
- să utilizeze un set de întrebări predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor. Răspunsurile obţinute
reprezintă rezultatele acestui tip de cercetare.
Limitele acestei metode: conţinutul, structura şi ordinea întrebărilor fiind stabilite în orb, în baza unor
studii documentare, este posibil ca parte din întrebări să nu fie adecvate populaţiei pe care o cercetăm. În aceste
condiţii folosim chestionare mai puţin structurate şi apelăm la un studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în care
întrebările se pot rafina, iar opţiunea pentru o variantă finală va fi susţinută de datele de teren concrete.

Tehnici de eşantionare
Presupunînd că am ales tipul de populaţie pe care facem studiul, întrebarea la care trebuie să răspundem
este: cui anume, din cadrul populaţiei, îi adresăm întrebările noastre? Răspunsurile la această întrebare presupune
selecţia unui eşantion de respondenţi care să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie din care eşantionul face
parte. Procedurile de selecţie a unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia ţintă este alcătuită din toţi
membrii unei comunităţi, a unei ţări sau a unei şcoli.
Concepte specifice: populaţie, cadru de eşantionare, eşantion, elemente.
Populaţie: conceptul cu sfera cea mai largă şi, denumind toate persoanele care prezintă calitatea care ne
interesează în studiu. Dacă facem un recensămînt, va trebui să obţinem informaţii de la fiecare persoană care are

12
calitatea respectivă. Într-o anchetă, din motive de eficienţă, vom selecta un sub-set (grup) de populaţie care să fie
reprezentativ pentru grupul mare.
Cadru de eşantionare: o listă cu membrii populaţiei, care prezintă calitatea ce urmează a fi evaluată.
Aşadar, cadrul de eşantionare este o modalitate de restrîngere a numărului de subiecţi, în funcţie de criteriul dat.
Eşantion: sub-setul de populaţie limitat de un anumit cadru de eşantionare.
Element: fiecare membru al eşantionului.
Spre exemplu, dacă vrem să măsurăm atitudinea studenţilor de la UTM faţă de serviciile oferite de
bibliotecă, populaţia este reprezentată de studenţii universităţii. Cadrul de eşantionare este reprezentat de lista
studenţilor care frecventează biblioteca (lista reprezentînd cadrul care delimitează un eşantion din populaţia
universităţii). Pentru a obţine informaţii cît mai corecte, ar mai fi necesare o serie de operaţii suplimentare, cum ar fi
excluderea din eşantion a studenţilor înscrişi la bibliotecă foarte recent (cu doar o zi sau două înainte).
Puterea, în sensul de realism sau validitate, a datelor obţinute prin analiza rezultatelor obţinute pe un
eşantion este dată de măsura în care aceste date sunt valabile pentru întreaga populaţie, deoarece scopul cercetării
este descrierea caracteristicilor unei populaţii, nu a eşantionului.
Posibilitatea de a generaliza la nivelul populaţiei rezultatele obţinute pe eşantion depinde de gradul de
reprezentativitate al eşantionului. Caracteristicile elementelor care alcătuiesc populaţia sunt distribuite în mod
diferit. Frecvenţa cu care aceste caracteristici sunt prezente la nivelul populaţiei este relativă şi variabilă. Un
eşantion este reprezentativ atunci cînd repartiţia caracteristicilor lui corespund repartiţiei caracteristicilor
populaţiei. Spre exemplu, dacă la nivelul unei populaţii de studiat există 70% femei şi 30% bărbaţi, aceste procente
trebuie respectate şi la nivelul eşantionului.
Principalul pericol al reprezentativităţii este eroarea de eşantionare, care apare atunci cînd distribuirea
caracteristicilor populaţiei este sistematic diferită faţă de populaţia ţintă. Se cunosc două tipuri de eroare: erori de
selecţie şi erori generate de răspuns. Erorile de selecţie apar atunci cînd procedurile utilizate pentru a obţine un
eşantion permit sau conduc la o reprezentare disproporţionat de mare sau de mică a unui segment de populaţie.

Tipuri de eşantionare
Se cunosc două tipuri principale: eşantionarea neprobabilistică şi eşantionarea probabilistică.
A. Eşantionarea neprobabilistică
În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii pe care o are un element de a fi inclus
în eşantion şi, de asemenea, nu există nici garanţia că orice element are şanse să fie inclus în eşantionul respectiv.
(De exemplu, se administrează chestionarul primilor zece studenţi ieşiţi în cale. Dacă cercetătorul alege în mod
aleator sau randomizat zece studenţi din registrul bibliotecii, el va utiliza o metodă de eşantionare probabilistică,
deoarece toţi studenţii au şansa de a fi înscrişi în acest eşantion.) Principalele avantaje ale eşantionării
neprobabilistice constau în comoditatea şi economicitatea lor.
Tipuri de eşantionare neprobabilistică: eşantionare întîmplătoare şi eşantionare jurizată. Eşantionarea
neprobabilistică întîmplătoare se realizează atunci cînd subiecţii corespund criteriilor de disponibilitate şi
voluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate, context în care este necesar să se obţină o serie de
informaţii suplimentare despre populaţia respectivă, pentru a vedea dacă datele obţinute sunt corecte. Ca o regulă
generală, se consideră că datele obţinute pe un eşantion selectat întîmplător sunt false atîta timp cît nu avem
informaţii adiţionale certe care să confirme datele.
O eşantionare jurizată asigură o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune selectarea
elementelor eşantionului de către un grup de experţi, care indică subiecţii cei mai potriviţi scopului cercetării.
Subiecţii selectate astfel întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi să facă parte din eşantion.

B. Eşantionarea probabilistică
Pentru a obţine un eşantion reprezentativ apelăm la metode probabiliste de eşantionare. Caracteristica
distinctivă a acestor metode este aceea că cercetătorul poate să precizeze pentru fiecare element al populaţiei
probabilitatea de a fi inclus în eşantion. Există trei tipuri de eşantionare probabilistică:
- simplu randomizată;
- stratificat randomizată;
- cluster sau randomizată multistadial (vezi articolul "Factori de personalitate", revista Institutului de
Psihologie, 1998, H. Pitariu, M. Albu, M. Dincă)
I. Radu (1993) consideră că există şi o eşantionare randomizată multifazică.
Eşantionarea simplu randomizată se efectuează prin tragere la sorţi, este o tehnică de bază a
eşantionării probabilistice şi se preia în celelalte tipuri de eşantionări probabilistice. Prin această metodă, orice
element are şanse egale să fie inclus în eşantion.
Raportat la eşantioanele selectate prin acest procedeu, se pune întrebarea cît de mare trebuie să fie
eşantionul. Îndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui eşantion este dependentă de gradul de omogenitate
sau heterogenitate al populaţiei respective. Dacă populaţia este complet omogenă, un singur subiect este suficient.
Dacă populaţia este complet heterogenă, atunci populaţia se suprapune eşantionului. Aceste două situaţii extreme
sunt doar teoretice şi nu pot fi întîlnite în practică; în mod uzual, ne situăm între extreme.
O a doua problemă se referă la gradul de corespondenţă al rezultatelor obţinute pe eşantion cu cele care s-
ar obţine pentru întreaga populaţie. Se calculează marja de eroare, dată de dimensiunea eşantionului: cu cît

13
eşantionul este mai mare, cu atît eroarea este mai mică. Aşadar, marja de eroare se reduce pe măsură ce numărul
subiecţilor din eşantion creşte. Ea depinde şi de precizia instrumentelor folosite. Utilizarea noţiunii de "marjă de
eroare" ilustrează un principiu general, care postulează că diferenţele absolute ale procentajelor obţinute nu sunt
direct interpretabile ca atare; ele trebuie interpretate în funcţie de valoarea marjei de eroare.
Eşantionarea randomizată stratificat constă în aceea că populaţia este împărţită în straturi, după unul
sau mai multe criterii, şi pentru fiecare strat se realizează o eşantionare simplu randomizată. Pentru a selecta un
eşantion conform acestei proceduri, totalul populaţiei este divizat în două sau mai multe subpopulaţii, denumite
straturi, şi se aplică procedura eşantionării simplu randomizate pentru fiecare strat. Există două reguli care trebuie
respectate în acest tip de eşantionare:
- să se selecteze cîte un eşantion pentru fiecare strat în parte;
- dimensiunea eşantionului să fie direct proporţională cu dimensiunea populaţiei incluse în stratul
respectiv.
Numărul de subiecţi incluşi într-un eşantion obţinut prin procedura randomizării stratificate nu este
necesar să fie mult mai mare decît cel al subiecţilor dintr-un eşantion obţinut prin randomizare simplă.
Eşantionarea randomizată multistadial (cluster). Selecţia elementelor se face indirect, prin intermediul
selecţiei grupurilor de care aparţin acestea. (Spre exemplu, vrînd să alegem un eşantion din populaţia unui cămin
studenţesc, facem selecţia nu pe indivizi, ci pe camere, camera reprezentînd elementul constitutiv al eşantionului).
Utilizînd această modalitate de selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate,
clusteri, grupări de elemente în conformitate cu un cadru de eşantionare corespunzător.
Eşantionarea randomizată multifazică presupune alegerea iniţială a unui eşantion de dimensiuni mai
mari, pe care se realizează diferite faze ale cercetării, iar apoi, din acest eşantion iniţial se selectează o serie de
grupuri cu care se lucrează în fazele următoare, de obicei atunci cînd se urmăreşte obţinerea unor informaţii de
profunzime. (vezi I. Radu - Metodologia cercetării ştiinţifice, p. 31)

VI. Metodele anchetei

Ancheta conţine întrebări privind subiecţii, criteriile de selecţionare, eşantionul, modul ei de desfăşurare
(direct sau prin poştă, aplicată individual sau în grup). Clasificarea tipurilor de anchetă se face după mai multe
criterii:
- în funcţie de metodă, avem ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu. La rîndul lui,
interviul poate fi de tip cantitativ (pozitivist) sau de tip calitativ (comprehensiv).
- în funcţie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice, politice.
Indiferent de tipul de metodă, selecţia populaţiei care alcătuieşte grupul ţintă se face conform unor criterii
bine stabilite şi, de asemenea, ea va utiliza un set de întrebări mai mult sau mai puţin structurate, care trebuie
adresate tuturor subiecţilor participanţi la cercetare. Răspunsurile primite reprezintă rezultatul unui astfel de studiu.
Există o limită generală a tuturor tehnicilor anchetei: conţinutul şi structura întrebărilor fiind stabilite în
orb (în baza unor informaţii documentare), există posibilitatea ca ele să nu corespundă populaţiei căreia ne adresăm

Chestionarul
Este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca instrument unic, fie împreună cu altele. Se poate
aplica:
- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atît cel care conduce cercetarea şi a produs
chestionarul, cît şi o persoană străină de obiectivele cercetării şi de felul cum a fost construit chestionarul.
- indirect, putînd fi trimis prin poşta clasică, electronică etc; nu se stabileşte o relaţie "faţă în faţă" între
operator şi subiect.
Calităţile chestionarului sunt:
- obiectivitatea rezultatelor;
- se poate aplica unui număr mare de subiecţi;
- se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor subiecţi din zone geografice diferite;
- păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care garantează obiectivitatea răspunsurilor);
- se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.
Limitele chestionarului:
- informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul şi nu se pot obţine
informaţii suplimentare faţă de acestea;
- nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri;
- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la situaţia ca persoana
care răspunde să nu fie cea pe care o căutăm (în locul tînărului de douăzeci de ani poate răspunde bunicul, care are
mai mult timp liber);
- este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.

14
 Structura chestionarului trebuie să cuprindă trei secvenţe: o scrisoare introductivă, instrucţiunile de
aplicare şi chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de observaţii privitoare la scopul şi semnificaţia studiului. Fără a
fi obligatoriu, se pot trece informaţii referitoare la sponsori sau la institutul care l-a comandat, de aici rezultînd
motivele pentru care se cer răspunsurile la întrebări şi importanţa lor. Se precizează garantarea anonimatului şi
confidenţialităţii şi se explică, în linii mari, cum trebuie să se răspundă.
Instrucţiunile de aplicare au ca scop principal explicarea modului în care trebuie răspuns la întrebările
respective. Tot aici se precizează că răspunsurile trebuie să reflecte opiniile şi experienţele personale, că nu există
răspunsuri corecte sau greşite şi că chestionarul trebuie completat în totalitate şi returnat la o anume dată (dacă este
trimis prin poştă).
Chestionarul propriu-zis cuprinde totalitatea întrebărilor; pentru a fi eficient, trebuie să respecte regulile
privitoare la conţinut şi formă. Modul de prezentare a întrebărilor este de la cele simple la cele complexe, într-o
ordine logică. Există şi posibilitatea de a începe cu întrebări neutre, ajungîndu-se ulterior la cele personale. Forma de
prezentare a întrebărilor de la simplu la complex se numeşte "chestionar pîlnie". Există şi chestionare "pîlnie
întoarsă", dar se utilizează foarte rar.
În ce priveşte numărul de întrebări, regula de aur este: un număr cît mai mic de întrebări, dar suficient de
mare pentru a cuprinde problema cercetată". Dimensiunea chestionarului diferă în funcţie de scop, dar şi de structura
generală a metodologiei aplicate în cercetarea respectivă. Dacă folosim o baterie de probe, atunci chestionarul poate
să nu fie foarte vast, pentru că primim informaţii şi prin alte canale sau instrumente.
În funcţie de tipul întrebărilor şi tema studiului, se delimitează întrebări primare, întrebări secundare şi
întrebări terţiare. Întrebările primare sunt cele direct corelate cu tema de cercetare. Fiecare întrebare se adresează
unui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Întrebările secundare nu sunt
direct corelate cu tema, dar sunt folosite pentru a verifica validitatea şi coerenţa lor. Pentru chestionarele de
personalitate, întrebările secundare sunt cele cuprinse în scalele de disimulare pozitivă sau negativă (de validitate).
Întrebările terţiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completării chestionarului. Ele apar fie
înaintea unei întrebări dificile, fie imediat după.
Din punctul de vedere al adresabilităţii întrebării, se delimitează întrebări directe şi întrebări indirecte.
Întrebările directe se referă la opiniile celui care răspunde (de exemplu, "De cîte ori pe săptămînă folosiţi şamponul
X?"). Întrebările indirecte sunt întrebări cu caracter proiectiv, la care se cer răspunsuri de tip presupunere ("De cîte
ori pe săptămînă credeţi că persoana P foloseşte şamponul X?") Întrebările indirecte se folosesc în general atunci
cînd presupunem că subiecţii vor avea reţineri să răspundă direct la unele întrebări. Există şi întrebări sugestive, la
care răspunsul este sugerat chiar din conţinutul lor; ele se folosesc foarte rar, şi numai atunci cînd controlul este
suficient de puternic astfel încît rezultatul obţinut să nu fie fals.
În funcţie de tipul de răspuns, se pot descrie chestionare cu răspunsuri fixe (prestabilite) şi chestionare cu
răspunsuri deschise. În cazul celor cu răspunsuri deschise, numărul de răspunsuri obţinute este mai mare, dar există
şi dificultăţi: se obţin foarte multe răspunsuri diferite, ceea ce presupune un efort de prelucrare şi sistematizare
considerabil, şi, de asemenea, se pot obţine şi multe răspunsuri nerelevante.
Din punctul de vedere al variantelor de răspuns, se respectă o serie de reguli legate de exhaustivitatea,
exclusivitatea şi unidimensionalitatea lor. Exhaustivitatea se referă la faptul că variantele propuse trebuie să acopere
toate variantele de răspuns posibile. La sfîrşit introducem şi un răspuns semi-liber, ca măsură de precauţie, acesta
avînd forma "Altele...", pentru a acoperi posibila noastră neştiinţă. Exclusivitatea se referă la faptul că variantele
trebuie alese astfel încît să răspundă şi să definească toate acelaşi concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii
formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorită suprapunerii lor.
În ceea ce priveşte variantele de răspuns, acestea pot lua următoarele forme:
- scale cu răspunsuri numerice;
- scale cu răspunsuri verbale;
- scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător - satisfăcător - bine - foarte bine);
- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);
- scale-termometru;
- răspunsuri figurale, etc.

Etapele construcţiei chestionarului

1. Pregătirea chestionarului presupune nu numai documentarea, în sensul în care vrem să vedem dacă s-
au construit alte chestionare care să evalueze aceiaşi factori pe care i-am ales şi noi, dar se decide şi asupra tipului de
chestionar, conţinutul şi tipul răspunsurilor. Regulă: este de dorit să preluăm un chestionar pe tema dată, dacă există,
şi să încercăm să-l facem mai complex, să-l îmbunătăţim.
2. Construcţia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei mai mulţi decît ar fi nevoie la o
primă vedere. Întrebările trebuie să vizeze atît aspectele principale ale cercetării, cît şi aspectele secundare şi terţiare.
Trebuie să ne gîndim şi la forma răspunsurilor, urmînd ca atît această serie de întrebări, cît şi răspunsurile să treacă
de analiza critică a chestionarului, făcută de regulă de către specialişti (un juriu de experţi). Colectînd informaţiile
oferite de juriul de experţi se re-examinează chestionarul şi se fac modificările necesare. Urmează testarea pilot, cu
un grup restrîns de subiecţi din eşantionul selectat. Se analizează răspunsurile obţinute şi este de dorit să se ceară

15
subiecţilor să scrie şi nelămuririle sau problemele legate de înţelegerea itemilor şi a variantelor de răspuns alese
(conţinutul itemilor trebuie să fie înţeles de subiecţii de nivel mediu).
Chestionarul este apoi revizuit încă o dată şi apoi definitivat. În construirea unui chestionar ne bazăm pe
operaţionalizarea conceptelor, adică determinarea notelor concrete şi situaţionale ale unor concepte cu un grad mare
de abstractizare.

Interviul
Este varianta orală a chestionarului. Se descriu două etape: (1) etapa pregătitoare, în care se fixează
scopurile interviului şi se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa interviului propriu-zis, care este o
discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de intervievator cu scopul de a evita distorsiunile de informaţie.
Interviul se foloseşte atît în studiile calitative, cît şi în cele cantitative.
Metodele au o serie de caracteristici:
- în studiile cantitative se utilizează interviul structurat (ex: o grilă de întrebări);
- în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau de tip focalizat pe o
anumită temă).
În ceea ce priveşte diferenţele dintre interviul cantitativ şi cel calitativ, un prim criteriu este nivelul de
structurare:
- interviul structurat se caracterizează printr-o procedură strictă; presupune construirea şi respectarea unui
ghid asemănător unui chestionar (este, de fapt, un chestionar citit, construit de un cercetător şi aplicat de un
operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obţinerea unor informaţii care au fost presupuse de cercetător,
dar nu şi a unor informaţii suplimentare. Operatorul nu se implică personal cu nimic în aplicarea interviului, ci este
un fel de robot.
- interviul nestructurat nu presupune o procedură strictă de derulare, nu există restricţii în formularea
răspunsurilor sau a întrebărilor şi nu este absolut necesară respectarea ordinii întrebărilor. Pe de altă parte,
întrebările pe care le pune operatorul-cercetător au la bază un model, o structură şi ţintesc spre un anumit scop
(seamănă cu interviul clinic).
- există şi interviul semistructurat, o variantă intermediară între celelalte două prezentate. Operatorul are
libertatea ca, atunci cînd sesizează un răspuns incomplet, să pună şi întrebări care nu sunt cuprinse în grila iniţială.
Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al răspunsurilor. În interviul
cantitativ, fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite, dintre care respondentul îl alege pe cel care i se
potriveşte cel mai bine. În interviul nestandardizat, respondentul răspunde cum vrea (răspunsuri deschise).
În funcţie de numărul de persoane intervievate, se delimitează:
- interviul individual (un operator - un respondent);
- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi). Acest tip de interviu se aplică atunci cînd
ne interesează să aflăm punctul de vedere al mai multor subiecţi asupra unei probleme (de pildă, atunci cînd studiem
relaţiile dintr-o familie).
Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metodă de determinare a
caracteristicilor unei situaţii sau a opiniilor despre o situaţie în cadrul unei discuţii de grup, cînd se propune tema şi
în jurul ei se desfăşoară discuţiile liber, fără intervenţii.
Din punctul de vedere al frecvenţei aplicărilor, se delimitează interviurile unice şi interviurile panel.
Interviurile unice sunt cele în care se discută o singură dată cu o persoană şi sunt specifice cercetărilor calitative.
Interviurile panel sunt cele în care acelaşi set de întrebări sau aceeaşi tematică este pusă în discuţie de mai multe ori
cu acelaşi set de subiecţi; sunt specifice cercetărilor longitudinale şi cantitative. Spre exemplu, pentru a studia opinia
faţă de democraţie, se alcătuieşte un interviu care se aplică unor subiecţi adolescenţi, apoi acelaşi interviu se aplică
aceloraşi subiecţi după cinci ani etc.
Există şi alte tipuri de interviuri, diferenţiate în funcţie de conţinut:
- interviul analitic, care se bazează pe o teorie şi are ca scop analiza conceptelor specifice acesteia, a
relaţiilor sociale şi a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei respective;
- interviul diagnostic (anamneza), care urmăreşte să determine evenimentele majore de pe parcursul vieţii
unui individ. El permite să se obţină un diagnostic corect asupra unui individ în măsura în care este completat de alte
instrumente diagnostice.
- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie şi preluat şi folosit de psihologia socială şi
sociologie) permite studiul structurii culturale şi arhetipale, ceea ce presupune determinarea comportamentelor, a
simbolurilor utilizate, a relaţiilor între simboluri şi comportamente etc. Delphi este o variantă de interviu etnografic,
aplicat multifazic. Se lucrează doar cu experţi, ei fiind atît respondenţi, cît şi juriu al informaţiei obţinute.

VII. Măsurători alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Măsurătorile alternative sunt măsurători care completează informaţiile ce se pot obţine prin observaţie,
anchetă etc. Ele sunt importante, dar nu pot fi utilizate ca unice mijloace de cercetare. Cel mai adesea, sunt utilizate

16
pentru a valida măsurătorile obţinute cu alte metode. Măsurătorile indirecte sunt caracteristice metodelor şi
cercetărilor de tip descriptiv şi sunt considerate metode alternative.
Tipuri de măsurători alternative:
- analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale;
- analiza arhivelor (de conţinut);
- analiza de caz.
Analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale îşi are justificarea în faptul că detectivii au
demonstrat că analiza urmelor (pe stradă, pe pervazul ferestrei etc.) poate oferi informaţii despre persoanele care au
trecut prin locul respectiv. Urma paşilor pe nisip, spre exemplu, poate oferi informaţii despre înălţimea, vîrsta şi
greutatea persoanei. Distanţa dintre paşi poate furniza informaţii despre ritmul mersului (fugă, mers agale), şi aşa
mai departe. Prin urmare, examinarea urmelor şi documentelor materiale este importantă în cercetările psihologice
pentru că ele oferă informaţii despre neinfluenţate de reacţiile de dezirabilitate. Orice alt tip de cercetare poate să
genereze răspunsuri dezirabile şi astfel, reacţiile înregistrate să fie, într-o oarecare măsură, false.
Urmele materiale reprezintă dovezi ale activităţii oamenilor, documente neprovocate existente sub forma
unor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale, intacte. Documentele materiale sunt:
- fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale, care atestă prezenţa unei persoane şi vor fi numite urme;
- creaţii, construcţii, obiecte care pot fi utilizate şi pe care le numim produse.
Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte praful de pe cărţile
neutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte treptele de la clădiri, cărţile, covoarele etc.
Indiferent de modalitatea lor de apariţie, urmelor rezultate prin acumulare li se pot asocia o serie de
semnificaţii psihologice. Sticlele de băutură din pubele pot fi un indicator al cantităţii de alcool consumat în casa
respectivă (în 1973, americanii au efectuat un studiu asupra gunoaielor pentru a obţine indicii despre obiceiurile
alimentare şi stilul de viaţă al cetăţenilor). Urmele de degete şi nasuri de pe ferestre indică faptul că în locuinţa
respectivă au fost în vizită copii. Un indiciu de trafic îl reprezintă zonele tocite de pe podele sau covoare; alimentele
lipsă din galantare informează asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fi indiciu al unei atitudini politice;
cele din biserici dau indicii asupra atitudinilor religioase. Uzura încălţămintei la copii este un semn de activism; la
orice vîrstă, ea dă informaţii despre eventuale deficienţe fizice.
Produsele sunt obiecte sau construcţii păstrate intacte, care ne permit să aflăm comportamentul unor
persoane sau grupuri sociale într-un anumit moment de timp. Produsele, fiind intacte, permit măsurarea stilului de
personalitate, comportament, patternuri comportamentale. În zoopsihologie, măsurătorile de acest tip sunt esenţiale.
Stilul arhitectural al unui oraş poate indica influenţele culturale, nivelul de civilizaţie, relaţiile sociale.
Urmele şi produsele oferă informaţii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar aceste informaţii
trebuie verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori care conduc la deteriorarea unor
obiecte şi transformarea lor în urme. Există urme şi produse care nu sunt reflexul unor obiceiuri ale comunităţii
respective, ci impuneri ale unui alt grup social.

Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.

Arhivele reprezintă înregistrări sau documente care dau socoteală despre activitatea umană sau a
instituţiilor, guvernelor, altor grupuri sociale. Considerăm ca date de arhivă analizabile şi datele de presă, datele
oficiale de la primării, emisiunile TV sau radio, aşadar nu numai textele scrise.
Arhivele au o serie de avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, oferă o alternativă colectării de date prin
anchetă şi observaţie. Datele de arhivă pot fi utilizate pentru a susţine, confirma sau infirma alte procedee ale
evaluării comportamentului uman. Şi în cazul analizei arhivelor, reacţia de dezirabilitate este nulă.
Tipuri de arhive
Marea diversitate a informaţiilor face dificilă clasificarea lor. Totuşi, ele pot fi împărţite în funcţie de
criteriul temporal în: arhive curente (sau continue), care privesc înregistrări zilnice sau la intervale relativ egale de
timp şi care nu au întreruperi (raportările circumscripţiilor financiare, agenţiile guvernamentale etc.); arhive
periodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale agenţiilor imobiliare sau documentele personale.
La rîndul lor, atît arhivele curente cît şi cele periodice pot fi împărţite în funcţie de permeabilitate sau
transparenţă la public (măsura în care atît persoanele publice, cît şi cele particulare au acces la ele).
Datorită faptului că reflectă o continuitate a activităţii unor oameni, arhivele curente sunt folosite în
studiile longitudinale sau în cele cu eşantioane independente succesive.
P. Iluţ (1997) consideră ca importante în clasificarea arhivelor criteriile de: vechime, destinatar, grad de
încredere şi accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura documentelor (scrise, imagistice sau
audio), conţinutul informaţional (documente cifrice sau necifrice), destinatarul (documente personale sau publice) şi
emitentul (documente oficiale şi neoficiale).
În categoria arhivelor intră actele care însoţesc creşterea şi dezvoltarea umană: actul de naştere (oraşul,
momentul naşterii, numele părinţilor); diplomele şcolare, cataloagele şcolare, condicile spitalelor, fişele de personal
de la departamentul Relaţii Umane, certificatul de căsătorie sau cel de divorţ, în fine, actul de deces (vîrsta, cauzele
decesului etc.) Aceste informaţii nu reprezintă doar referinţe individuale. Dacă cercetătorul acţionează asupra unui
întreg grup, poate afla informaţii despre activitatea comunităţii respective.
Din ziare putem obţine informaţii, de pildă, din lista de oferte pentru locuri de muncă. Mai putem obţine
informaţii din recensăminte, din cartea de telefon (pentru etnicitate) etc.

17
 În 1958, Frank şi Gilovich au făcut un studiu asupra legăturii dintre culoarea neagră şi ideea de rău. Ei au
arătat că, în mod obişnuit, culorii negre îi sunt asociate ideile de rău, nenorocire, neajuns etc. Toate aceste situaţii de
viaţă negative sunt denumite, în limba engleză, prin termeni care cuprind şi cuvîntul black, negru. În general, negrul
este asociat cu moartea, iar albul cu viaţa. Aceste asociaţii influenţează modul de a gîndi şi de a se comporta al
oamenilor. Cei doi cercetători au făcut un studiu asupra a două echipe de fotbal: echipa îmbrăcată în negru este mai
agresivă decît o echipă îmbrăcată în orice altă culoare. Cercetătorii au contorizat numărul de penalizări acordate în
teren şi numărul de minute de eliminare dictate pentru jucătorii fiecărei echipe. Echipele cu "scoruri" înalte erau cele
îmbrăcate în negru, cu excepţia unei echipe în bleumarin închis. Explicaţia pentru această constatare este legată atît
de percepţia individuală, dar şi de percepţia socială. Cei care apreciază jocul au tendinţa de a-i aprecia pe jucătorii în
negru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucătorii dezvoltă un comportament mai agresiv.
Pentru a dovedi acest lucru, cercetătorii au apelat la două studii de laborator. În primul, arbitrii au fost
puşi să urmărească jocul în care una dintre echipe era îmbrăcată în negru, iar aceasta a fost notată ca fiind mai
agresivă. În al doilea studiu, la două echipe de studenţi li s-a cerut să aleagă între echipament sportiv negru şi de alte
culori. Cei care au ales echipamentul negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor subiecţilor, nume de
sporturi mai agresive. Cercetătorii au concluzionat că există o implicaţie a culorii în comportamentul lor.
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut. Aceasta este o tehnică ce permite crearea
inferenţelor prin identificarea caracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate fi folosită şi pentru mesaje video
sau audio. Analiza de conţinut poate fi cantitativă sau calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop definirea tendinţelor, atitudinilor, modelelor prezente în
anumite documente. Este specifică documentelor care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media,
literatură, legislatură, corespondenţă, jurnale personale. Analiza cantitativă de conţinut presupune mai multe etape:
- stabilirea tipului de documente pe care se lucrează, în conformitate cu scopul şi ipoteza cercetării;
- stabilirea de categorii sau clase şi de indicatori direct numărabili în text (asemănător cu
operaţionalizarea conceptelor). În general, o categorie corespunde unei anumite ipoteze.
Existenţa grilei şi a sistemului de indicatori permite definirea unităţii de analiză, care poate fi de context
(lungimea minimă a textului care trebuie citit pentru a desemna modul favorabil sau defavorabil în care este
prezentată tema) şi de reperaj (lungimea textului în care este recunoscută tema). Unitatea de reperaj poate fi aceeaşi
sau mai mare decît unitatea de context. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de context şi
articolul în totalitatea sa ca unitate de reperaj.
Avantajele:
- permite o interpretare riguroasă a documentelor, astfel că afirmaţiile fără acoperire pot fi depăşite;
- permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi caracterizarea unei
perioade sau epoci;
- efectul dezirabilităţii este nul;
- presupune costuri reduse.
Limitele:
- o grilă de categorii şi indicatori trebuie să fie exhaustivă (să se refere la toate problemele cercetate),
exclusivă (un indicator care apare într-o categorie să nu apară şi în altele), să fie obiectivă şi pertinentă;
- are validitate şi fidelitate inferioară (din punctul de vedere al validităţii, informaţiile obţinute nu pot fi
supuse decît analizei validităţii de construct sau de conţinut).

Info: pentru seminar sau cursul de săptămîna viitoare, de făcut o analiză de conţinut pe un text din S.
Chelcea, Metodologia cercetării sociologice.

VIII. Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiză şi o descriere completă a caracteristicilor de
evoluţie (a evoluţiei) unei persoane. Unii autori (ex. P. Iluţ) consideră studiul de caz drept o metodă prin excelenţă
calitativă. Alţii (I. Radu) consideră că este o metodă descriptivă cu valenţe calitative sau cantitative, metodă absolut
necesară pentru completarea informaţiilor care se obţin prin utilizarea celorlalte metode descriptive.
Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metodă cantitativă în măsura în
care, într-o cercetare în care se apelează la culegerea de date pe această cale, metoda permite formularea unor
presupoziţii, spre deosebire de metodele calitative, unde se porneşte de la un obiectiv. Studiul de caz este o
procedură de integrare a modalităţilor de cercetare cantitativă şi calitativă, care permit abordarea, analiza unei
entităţi sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completă a evoluţiei sale.
Datele pentru studiul de caz se obţin pe diferite căi: prin observaţie şi interviu (dacă obiectul studiului este
o persoană prezentă), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de arhivă etc. Studiul de caz este o metodă doar
în sensul larg al cuvîntului, pentru că nu ajunge la stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, aşa cum se întîmplă
atunci cînd folosim celelalte metode, în variantele lor cantitative.

18
 Studiu de caz - analiză de caz; metoda biografică - experimentul mono-subiect
Studiul de caz este o metodă care are ca scop descrierea unei persoane; ca atare, este o metodă de tip
descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) (Radu, 1994) este o metodă de culegere a
informaţiilor, de ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor
fenomene sociale, specifice unui sistem în evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definirea
relaţiilor existente la nivelul acelui grup.
Experimentul mono-subiect măsoară caracteristicile de bază ale unui subiect în condiţii experimentale. Din
punctul de vedere al designului, în acest experiment se măsoară o valoare iniţială, apoi se intervine cu o variabilă şi
se măsoară reacţia post-intervenţie. Acest tip de experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; însă cel care l-a
consacrat a fost Skinner, care, în anii '30, a procedat la analiza experimentală a comportamentului. Apelul la
experimentul mono-subiect este binevenit atunci cînd există posibilitatea unui studiu în timp asupra
comportamentului. Studierea pe o perioadă mai îndelungată a unui singur subiect duce la obţinerea unor informaţii
de profunzime; aşadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel de riguroasă din punct de vedere ştiinţific ca
şi cea care utilizează eşantioane şi inferenţe statistice.
Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai puţin expuse erorilor decît designurile cu mulţi subiecţi.
Generalizarea rezultatelor, în experimentul de acest tip, se realizează fie la nivel intra-subiect, cînd se compară în
timp acelaşi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cînd este necesar să desfăşurăm mai multe experimente
(identice) mono-subiect. Datele obţinute în finalul unei astfel de validări nu se prezintă sub formă de medii statistice.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite compararea sistematică a cazurilor, comparaţia
realizîndu-se între cazuri particulare, între evoluţii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca în experimentul
mono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu intervine pentru a genera o reacţie.
Avantaje
- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.
- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.
- Este o metodă de studiu a fenomenelor rare.
- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate (excepţia care confirmă sau infirmă
regula).
- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În abordările nomotetice se descriu
performanţele medii ale populaţiei; studiul de caz poate fi folosit ca o exemplificare, astfel ajungîndu-se în planul
cercetării idiografice.
Dezavantaje
- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu se poate generaliza.
- O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se pot datora unor variabile
pe care nu le putem controla.
- Metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în relaţia respectivă şi, ca atare, este
implicit un grad de subiectivitate.

Analiza de caz

Este o metodă specială de culegere a informaţiilor, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor, avînd ca
scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie. Spre
deosebire de studiul de caz, care vizează un singur element dintr-o structură socială, analiza de caz se ocupă de
întreaga structură, de întregul sistem. Se foloseşte mult în Franţa, cu precădere în psihologia organizaţională.
Analiza de caz este diferită de studiul de caz prin aceea că este orientată pe studiul relaţiilor care apar într-un grup,
pe cînd studiul de caz presupune descrierea evoluţiei unui individ, a caracteristicilor sale.
Analiza de caz este o anchetă empirică, avînd ca obiect de studiu un fenomen în contextul real de evoluţie
şi care permite delimitarea fenomenului de contextul în care are el loc. În această metodă se utilizează surse de
informaţie multiple, care să permită descrierea atît a unor situaţii, cît şi a unor fenomene evolutive care
caracterizează cazul respectiv. Cazul, aşadar, furnizează un context de observaţie care permite identificarea şi
determinarea unor procese particulare. Cazul trebuie tratat ca un sistem integrat în care componentele funcţionează
raţional, dar şi creativ. Analiza acestor componente prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a lor; cazul
joacă un rol secundar, fiind un suport care facilitează înţelegerea unor elemente particulare.
Avantaje
- Furnizează o situaţie în care să poată fi analizată evoluţia unui număr mare de procese.
- Permite descrierea relaţiilor de interacţiune între aceste procese şi, mai în profunzime, între diferite
evoluţii, ceea ce permite descrierea diversităţii situaţiilor sociale.
Analiza de caz se foloseşte atunci cînd:
- se doreşte a se determina cum şi de ce apar şi se dezvoltă anumite evenimente într-o situaţie;
- există imposibilitatea de a "controla" o situaţie socială;
- se doreşte obţinerea de informaţii despre un eveniment care se derulează într-un cadru natural.
Aşadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care cercetătorul nu intervine în nici un
fel.

19
 Metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente între evenimente, fenomene, chiar dacă frecvenţa
apariţiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea, definirea caracteristicilor globale şi
semnificative ale unor evenimente reale de viaţă:
- evoluţia individului în context social;
- proceduri organizatorice şi de gestiune umană;
- schimbările apărute într-un context social;
- procesul de evoluţie şi involuţie industrială.
Analiza de caz permite explicarea acestor relaţii complexe, care nu pot fi surprinse prin anchete şi prin
strategii experimentale. Nu se poate judeca analiza de caz apelînd la aceleaşi criterii ca într-un studiu experimental.
Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu şi statistic. Analiza de caz poate reprezenta o cale de îmbogăţire a unei
teorii, dar poate fi şi o modalitate de validare a unor teorii existente. Ea mai are două funcţii: cea de cadru într-o
abordare inductivă şi cea de cadru într-o abordare deductivă (sau confirmativă).
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordarea inductivă atunci cînd situaţiile ne permit să analizăm o
serie de cazuri particulare şi să degajăm procese care se repetă şi se pot grupa evoluînd, structurînd o teorie. Ea se
foloseşte în acest caz la debutul unei teorii şi asigură obţinerea unei baze de date.
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordare deductivă atunci cînd teoria este cunoscută şi se doreşte
verificarea ei. Aceasta are loc într-o etapă mai avansată de cercetare, atunci cînd se doreşte îmbunătăţirea unui
model deja stabilit.
În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiză de caz: intrinsecă, instrumentală şi multiplă.
Analiza de caz intrinsecă se utilizează atunci cînd ne ocupăm de o situaţie care are caracteristici de
unicitate sau este foarte rară. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte, pentru a determina
elementele semnificative şi legăturile care reunesc aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau evoluţii specifice.
Analiza de caz instrumentală se ocupă de o situaţie care prezintă o serie de trăsături specifice, tipice, prin
raportarea la un model teoretic existent. Se foloseşte atunci cînd cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale
definite anterior într-un model teoretic. Cadrul serveşte drept situaţie-tip în care se verifică în ce măsură o teorie este
capabilă să explice fenomenul la care se raportează.
Analiza de caz multiplă presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau fenomene
asemănătoare într-un număr oarecare de situaţii. Se face o analiză individuală a fiecărei situaţii, apoi se extrag
elementele asemănătoare. Se foloseşte în abordări de tip inductiv.
Etape
1. Fixarea cadrului epistemologic general şi stabilirea limitelor analizei.
2. Culegerea şi ordonarea informaţiilor. Informaţiile se pot obţine şi utilizînd interviul, chestionarul şi
observaţia, dar mai ales datele de arhivă, analiza de urme şi de produse. Scopul este cel de a încerca să delimităm
informaţiile importante în funcţie de scopul urmărit. Ordonarea informaţiilor se poate face pe două nivele:
- nivelul descriptiv: păstrăm informaţii care permit o descriere a evoluţiei fenomenului respectiv.
- nivelul abstract: ne obligă la analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimentele comune, utilizînd cel mai
frecvent analiza de conţinut prin teoretizare.
În această etapă există riscul intervenţiei subiectivismului cercetătorului, care poate deforma datele şi
invalida rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseşte o metodă calitativă de verificare, triangulaţia, care se poate
aplica şi datelor, şi cercetării. Triangulaţia datelor presupune apelul la cît mai multe surse de informaţii şi inserarea
lor într-un fişier comun. Triangulaţia cercetării presupune ca acest fişier să fie analizat şi de alţi cercetători.
Obiectivarea datelor se face şi prin supunerea lor judecăţii unor "judecători sociali", persoane implicate în
analiza de caz şi care pot analiza din interior obiectivitatea datelor obţinute.
3. Analiza propriu-zisă a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie deja existentă, sau
inductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemănărilor şi deosebirilor prezente la evenimentele
studiate.

IX. Designul de cercetare descriptivă şi experimentală

Cercetarea descriptivă presupune utilizarea metodelor descriptive (observaţia, ancheta). (Important: în

cercetările descriptive, pentru caracteristicile măsurate folosim denumirea de variabile; este greşită folosirea
denumirii de variabile dependente şi independente, deoarece studiile descriptive nu permit explicaţii cauzale, ci
numai de tip corelativ.) Alegerea tipului de design este o opţiune necesară, la care se ajunge după ce am stabilit
obiectivele, ipotezele, mijloacele de eşantionare. Opţiunea pentru un tip de design înseamnă optarea pentru un plan
sau modalitate de gestionare a datelor. Se cunosc următoarele tipuri de design: transversal, al eşantioanelor
succesive independente şi longitudinal (sau panel).
Designul transversal se utilizează cel mai frecvent şi presupune obţinerea datelor printr-o unică aplicare a
chestionarului (sau interviului, observaţiei etc). Se mai numeşte şi "one shot". Apelul la acest design nu înseamnă o
perioadă scurtă de lucru, după cum un timp scurt de lucru nu înseamnă folosirea unui eşantion. Din necesitatea de

20
validitate a datelor, este de dorit să se lucreze cu mai multe eşantioane. Datele obţinute pentru fiecare eşantion se vor
compara între ele, asigurîndu-se astfel fidelitatea rezultatelor.
Utilizarea anchetei permite descrierea caracteristicilor unei populaţii sau a diferenţelor existente între
două sau mai multe eşantioane ale aceleiaşi populaţii. Ea permite şi măsurarea relaţiei care se stabileşte între diferite
caracteristici ale acelei populaţii.
Jessar (1980) a determinat relaţia dintre caracteristicile de personalitate şi consumul de droguri. El a ajuns
la concluzia că persoanele consumatoare de droguri tind să aibă expectaţii profesionale scăzute, toleranţă crescută la
devianţă, incompatibilitate între grupul familial şi cel de prieteni. Alţi factori care conduceau spre comportamentul
studiat de el au fost identificaţi după cum urmează: preluarea modelului parental, preluarea modelului din grupul de
prieteni, implicarea într-un grup de aceeaşi vîrstă cu comportament deviant.
Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilor de personalitate ale celor care se
drogau şi selectarea lor, ci şi informaţii amănunţite despre grupul social de provenienţă şi cel din care făceau parte în
momentul respectiv subiecţii, şi, de asemenea, informaţii asupra evoluţiei fiecărui membru al cercetării în parte.
Concluzia studiului a fost aceea că consumul de droguri trebuie înţeles ca fiind generat de un pattern de factori, şi nu
de un factor singular.
Designul transversal este potrivit atunci cînd scopurile privesc descrieri de tipul celei sus-menţionate.
Dacă dorim să evaluăm modificări comportamentale de atitudine, evolutive sau involutive, vom apela la designul
eşantioanelor succesive independente sau la designul longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unui
comportament sau caracteristică psihică într-un moment oarecare de timp.

Designul eşantioanelor succesive independente este o serie de studii transversale în care această metodă
se aplică pe eşantioane succesive de respondenţi. Acest tip de design este cel mai potrivit dacă ne fixăm ca scop
descrierea manifestărilor comportamentale, a atitudinilor etc.
Limite:
- Cercetarea se face pe eşantioane diferite de populaţie şi, ca atare, modificarea unei atitudini sau a unui
comportament se poate datora unor factori exteriori studiului. De aceea, în concluziile studiului, informaţia se
reduce la constatarea modificărilor, neputîndu-se face inferenţe asupra cauzelor, chiar dacă această tentaţie există.
- Caracteristicile urmărite ale eşantioanelor, schimbările comportamentale sau de atitudine de la nivelul
unei populaţii pot fi descrise corect pe o perioadă de timp doar dacă caracteristicile populaţiilor rămîn identice. Se
poate apela la analiza de regresie sau la analiza factorială pentru a corecta neajunsul modificării eşantioanelor, dar
este recomandabil ca, dacă utilizăm aceste metode, să verificăm caracteristicile subiecţilor participanţi în fiecare an.
- Dacă studiem modificările comportamentale determinate de evenimente care apar în mod natural (ex.,
votul), este posibil ca rezultatele să fie influenţate de o serie de legi care se asociază cu comportamentul studiat.

În designul longitudinal se apelează la acelaşi eşantion de populaţie pe parcursul mai multor ani, de mai
multe ori. Avantaje:
- Permite evaluarea modificărilor particulare, individuale ale respondenţilor şi astfel se pot preciza
cauzele unor modificări (ceea ce designul transversal şi cel al eşantioanelor succesive independente nu permite).
- Permite cea mai corectă evaluare a efectelor unui eveniment natural.
Limite:
- Eşantionul trebuie păstrat stabil în timp, ceea ce este mai greu de realizat.
- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusă, întrucît pe parcursul studiului o parte
din respondenţi pot să nu mai vrea sau să nu mai poată să răspundă (se mută, mor etc.) Acest dezavantaj se poate
reduce dacă iniţial demarăm studiul cu un eşantion dublu faţă de cît ar fi necesar în mod normal.
- Învăţarea probelor poate duce la rezultate nevalide.
- Apariţia reacţiei de dezirabilitate, datorată întîlnirii de mai multe ori, de-a lungul anilor, cu acelaşi
psiholog.

Cercetarea experimentală
În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a izola sau delimita un proces ori o caracteristică
psihică, pentru a stabili trăsăturile sale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale.
Spre exemplu, este dificil de evaluat dacă un cititor apelează la un limbaj interiorizat sau la unul semi-
interiorizat în parcurgerea unui text. Huber şi Huber (1982) au stabilit, folosind un experiment, diferenţele dintre
cele două tipuri de cititori. Ei au ales două tipuri de texte, unul care presupunea dificultăţi de pronunţie şi un altul
mai uşor de citit. Ipoteza cercetării era aceea că, în condiţiile unui text dificil, dacă limbajul subiectului este
interiorizat, timpul de citire este evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.
Diferenţele dintre o cercetare descriptivă (sau exploratorie) şi una experimentală nu este de neglijat.
Cercetarea descriptivă utilizează ca metode observaţia, ancheta şi testul, evaluează caracteristici existente la nivelul
unei populaţii, aşa cum sunt ele, şi apelează la designuri specifice metodelor folosite. Cercetarea experimentală
utilizează metoda experimentului, măsoară caracteristicile unui proces izolîndu-l din structura generală a
personalităţii, provocînd evoluţia lui într-o situaţie artificială şi apelează la designuri specifice: multigrup sau
monogrup.

21
 Este evident că rezultatele unei cercetări sunt cu atît mai valide şi mai fidele, cu cît metodele de cercetare
ale caracteristicilor psihice pe care se focalizează cercetarea combină abordarea descriptivă cu cea experimentală.
Ca atare, o abordare multiplă din punct de vedere metodologic permite creşterea validităţii informaţiilor, care, în
acest caz, se numeşte validitate convergentă.
Un experiment corect permite evidenţierea unei cauzalităţi, psihologul încercînd să afle, prin experiment,
ce se află în spatele unui comportament sau ce anume determină acel comportament. Un experiment presupune
manipularea unuia sau mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări asupra comportamentului.
Factorii pe care cercetătorul îi controlează se numesc variabile independente. Comportamentele sau funcţiile care
sunt utilizate pentru a măsura efectul variabilelor independente se numesc variabile dependente.
Experimentul are patru caracteristici: validitatea internă, fidelitatea, sensibilitatea şi validitatea externă.
Un experiment dispune de validitate internă atunci cînd oricare factor necontrolat care ar putea influenţa rezultatele
este îndepărtat. Aşadar, un experiment are validitate internă ridicată atunci cînd cauza şi variabila dependentă sunt
bine delimitate.
Fidelitatea se referă la aceea că scopul unui experiment este să determine un comportament specific.
Dacă, prin repetarea experimentului, se obţin aceleaşi rezultate, atunci datele obţinute în cadrul primului experiment
au un grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se verifică în cadrul experimentului-replică.
Un experiment dispune de sensibilitate atunci cînd permite măsurarea oricărei variabile independente,
indiferent cît de mic este efectul ei.
Validitatea externă este dată de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra unei întregi populaţii,
adică atunci cînd datele sunt corecte pentru întreaga populaţie din care a fost extras eşantionul.
Controlul situaţiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a variabilelor, modul în care
evoluează condiţiile experimentale şi grupul de control. Aceste trei aspecte urmăresc un obiectiv comun: stabilirea
condiţiilor necesare obţinerii unor inferenţe cauzale şi, de asemenea, asigurarea validităţii interne a experimentului.
Modalitatea de manipulare a variabilelor se referă la respectarea condiţiilor de covarianţă şi de ordonare
temporală. Condiţia de covarianţă presupune obţinerea unei relaţii directe între variabila dependentă şi cea
independentă; două variabile sunt covariante atunci cînd cea independentă determină în acel moment o modificare a
celei dependente. Dacă variabila dependentă se modifică înaintea variabilei independente, condiţia de covarianţă nu
este relevantă. Condiţia de ordonare temporală se realizează implicit prin respectarea condiţiei de covarianţă.
Modul de evoluţie a condiţiilor experimentale se referă la menţinerea condiţiilor experimentale constante,
ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenţa performanţa subiecţilor să fie controlat şi eliminat,
pentru a putea decide asupra influenţei reale a variabilei independente. Este important să ştim şi să recunoaştem că
noi controlăm doar acei factori despre care presupunem că influenţează comportamentul uman în momentul
experimentului, dar mai există şi alţii, externi, care îl pot influenţa.
Grupul de control este opţional în cadrul cercetării experimentale, dar dacă optăm pentru el trebuie să
avem grijă să îndeplinească toate condiţiile grupului de cercetare.

X. Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente (randomizate)

Este cel mai simplu design de cercetare şi presupune aplicarea variabilei independente de două ori pe
acelaşi grup de subiecţi, intensitatea variabilei independente fiind diferită prima oară faţă de a doua oară. Diferenţa
de reacţie (a variabilei dependente) care se obţine reprezintă măsura efectului variabilei independente.
În designul grupurilor independente, fiecare variantă sau nivel de intensitate a variabilei independente se
aplică pe grupuri diferite de subiecţi. Loftus şi Bunos au testat capacitatea de memorare a detaliilor unui film. Dacă
cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din toate punctele de vedere la începutul experimentului, iar pe
parcurs sunt testate la fel cu excepţia tipului de film vizionat (violent sau siropos), atunci diferenţa între reacţii se
datorează variabilei independente (tipul de film).
Aşadar, în designul grupurilor independente, grupurile se formează după caracteristicile variabilei
independente şi, ca atare, trebuie să se asigure aceleaşi condiţii fiecărui subiect din populaţia aleasă să facă parte din
cele două grupuri.
Există două căi de selecţie a grupurilor: eşantionarea aleatorie şi eşantionarea stadială. Eşantionarea
aleatorie presupune selecţia unuia sau mai multor subiecţi din aceeaşi populaţie. Tehnica eşantionării ne oferă
certitudinea că, la nivel mediu, cele două grupuri sunt reprezentative la nivelul populaţiei la începutul
experimentului. Eşantionarea aleatorie asigură validitatea internă a experimentului, deoarece echilibrează diferenţele
dintre subiecţi şi creşte validitatea externă a rezultatelor. Validitatea externă se datorează faptului că ele devin
eşantioane reprezentative pentru populaţia din care fac parte. Dar acest tip de eşantionare se foloseşte rar în
psihologia experimentală, şi mai des în cea descriptivă, unde este important ca grupurile cu care se lucrează să fie
reprezentative pentru populaţia cu care se lucrează.
Eşantionarea stadială presupune o selecţie secundară, indirectă a indivizilor care formează eşantionul prin
selecţia grupurilor la care au aparţinut ei iniţial. Repartiţia echilibrată a subiecţilor în grupurile experimentale
reprezintă beneficiul eşantionării stadiale.

22
 Eşantionarea stadială duce la obţinerea unui grad ridicat de validitate internă, dar pentru generalizarea
rezultatelor nu este suficient doar atît. Se pot generaliza doar rezultatele care au fost obiectul experimentului, nu şi
eventualele rezultate deduse logic. Validitatea internă se stabileşte prin repetarea experimentului. Putem considera
rezultatele unui experiment generalizabile atunci cînd grupurile de cercetare au fost corect selectate şi dacă există
presupoziţia comportamentului şi posibilitatea de reproducere a experimentului. Presupoziţia comportamentului se
bazează pe faptul că, în timp, comportamentul rămîne relativ stabil şi reprezentativ pentru persoane similare cu cele
testate. Posibilitatea de reproducere a experimentului presupune ca, în condiţii de replicare a experimentului,
rezultatele obţinute în al doilea experiment să fie identice sau măcar comparabile cu cele obţinute în primul
experiment.
Pentru a asigura validitatea internă trebuie respectate două condiţii, una privitoare la evitarea factorilor
nerelevanţi şi a doua privitoare la caracteristicile grupului experimental.
Evitarea factorilor nerelevanţi se face prin respectarea condiţiilor unei eşantionări corecte. Trebuie
evitate aşa-numitele variabile contopite, sau variabile confundate, numite astfel deoarece rămîn mascate şi
manifestările lor sunt sistematic legate de manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. Spre
exemplu, Kandel (1962) a efectuat o cercetare pe trei grupe omogene de elevi, dorind să măsoare eficienţa unei
metode de învăţare a unei limbi străine. La sfîrşitul anului şcolar a măsurat performanţele şi a descoperit trei tipuri
de performanţe. Aceste diferenţe se puteau datora metodei de învăţare, dar se puteau datora în egală măsură
abilităţilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Aşadar, dacă presupunem că, pe parcursul
cercetării, poate să apară o variabilă contopită, putem apela la designuri experimentale de tip multifactorial.
Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu validitate internă, este necesar ca grupul de subiecţi
să rămînă constant pe parcursul experimentului. Există pierderi de subiecţi numite mecanice, care ţin de contextul
concret (mediul fizic) de desfăşurare a experimentului (fie experimentatorul nu poate fi prezent în spaţiul în care
urmează a se desfăşura experimentul, fie condiţiile de mediu fac imposibilă desfăşurarea). Există şi pierderi
selective de subiecţi, care apar atunci cînd subiecţii acceptă iniţial să participe, dar apoi se retrag. Aceste situaţii se
evită prin selectarea iniţială a unui grup de subiecţi mai mare decît este nevoie.

2. Designul grupurilor corespondente

Dacă designul grupurilor independente este cel mai folosit în psihologia experimentală pentru că
rezultatele îndeplinesc condiţiile de fidelitate şi validitate, apelul la designul grupurilor corespondente asigură un
grad mai crescut de fidelitate şi validitate.
Alcătuirea grupurilor experimentale în designul grupurilor corespondente se poate face fără a se apela la
tehnici de selecţie specifice şi la calcule statistice sofisticate care să asigure validitatea rezultatelor. Numărul de
subiecţi care să garanteze validitatea rezultatelor nu poate fi precizat în mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau 60), dar
putem determina eterogenitatea unui grup prin calculul raportului dintre media aritmetică a performanţelor grupului
şi abaterea standard. Regula de aur este ca media aritmetică să fie mai mare decît abaterea standard.
Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoarece utilizează criteriul corespondenţei sau
asemănării perechilor de subiecţi în selecţia grupurilor experimentale. Spre exemplu, în zoopsihologie putem
considera comparabile două loturi de pisici birmaneze. Criteriul de selecţie în cazul de mai sus este unui genetic şi în
baza lui se vor obţine rezultate comparabile.
Selecţia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudinii subiecţilor. Se poate utiliza şi tehnica pre-
testării, prin care se selectează grupul în funcţie de dimensiunea (caracteristica psihică) urmărită în experiment.
Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-testare:
1. Cu proba care va fi utilizată în experiment. Dacă una din variabilele independente experimentale este
tensiunea arterială, testarea se va face pe acest criteriu în perechi (sau tripleţi etc.) de subiecţi care au aceeaşi valoare
a variabilei.
2. Cu probe echivalente. În studiul capacităţii de rezolvare a problemelor la diferite vîrste în care variabila
independentă este un puzzle; nu putem alege subiecţi de vîrste diferite, dar dacă în pre-testare utilizăm puzzle-uri de
grade de dificultate diferite, dar echivalente cu cele care vor fi utilizate în experiment, rezultatele vor fi valide.
3. Cu probe diferite. În pre-testare se utilizează probe care să difere esenţial de proba experimentală
propriu-zisă, dar care măsoară aceeaşi caracteristică; pentru exemplul de mai sus, în pre-testare se poate utiliza un
test de inteligenţă.
Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiecţilor de două ori, ceea ce este dificil. Dacă se
găsesc subiecţi similari din punctul de vedere al caracteristicii psihice vizate, de cele mai multe ori ei sunt foarte
puţini, astfel că lotul experimental va fi foarte mic, ceea ce nu va permite generalizarea rezultatelor pe întreaga
populaţie. Este de dorit ca grupurile de subiecţi să fie comparabile nu doar din punctul de vedere al caracteristicii pe
care o testăm, ci din toate punctele de vedere, pentru că prezenţa variabilelor independente necontrolate poate
influenţa mult rezultatele.
Designul grupurilor corespondente este superior celui al grupurilor independente cînd numărul de subiecţi
necesari este mic. El mai poate fi utilizat şi atunci cînd proba din experiment este replicabilă (există probe paralele).

3. Designul grupurilor naturale

23
 În psihologia socială, psihologia personalităţii sau psihopatologie, diferenţele individuale sunt mai mult
decît o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aici intervin puternic variabilele subiect (caracteristicile de gen,
gradul de introversie-extroversie etc.).
Designul grupurilor naturale utilizează variabile subiect pe care le consideră variabile independente. De
exemplu, cercetăm trauma psihică generată de o intervenţie chirurgicală şi selectăm ca atare grupul de subiecţi dintr-
o secţie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor naturale vom putea compara persoane şi grupuri de subiecţi care
au experimentat o situaţie ale căror urmări dorim să le măsurăm. Acest tip de cercetare se numeşte şi design de
cercetare corelaţională, pentru că presupune în principal cercetarea relaţiilor (corelaţiilor) dintre caracteristicile
subiectului şi performanţele sale.
Designul grupurilor naturale este eficient în realizarea descrierii şi predicţiei, dar rezultatele nu permit
raţionamente de inferenţă cauzală. Covarianţa a două variabile nu înseamnă că prezenţa uneia implică şi prezenţa
celeilalte. În cercetările corelaţionale nu trebuie folosite cuvintele "determină, "condiţionează". Pentru o inferenţă
cauzală este necesar să eliminăm cauzele variabilelor alternative.
Măsuri necesare de control:
Rezultatele pot fi influenţate de expectaţiile subiecţilor sau experimentatorului; efectele expectaţiei pot fi
diminuate prin:
- procedurile tip (şablon) de aplicare a probelor şi evaluare a rezultatelor;
- utilizarea computerului;
- apelul la un grup de specialişti care să fie folosiţi ca executanţi, adică să interpreteze rezultatele obţinute
fără să cunoască exact designul.

XI. Designul monogrup

Într-o cercetare de tip experimental, uzual se administrează minimum două nivele de intensitate a unei
variabile, aceasta fiind condiţia pentru a determina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia unei
unice variabile cu două nivele de intensitate este specific designurilor experimentale în care se utilizează mai mult
de două grupuri de subiecţi. Există însă situaţii în care utilizarea a n grupuri experimentale este inutilă, pentru că se
pot obţine aceleaşi rezultate valide lucrînd cu un singur grup; acesta este designul monogrup.
Avantajele designului monogrup sunt numărul mic de subiecţi şi posibilitatea de a lucra cu mai multe
variabile independente pe acelaşi grup. Spre exemplu, Postner (1973) a evidenţiat procesele cognitive implicate în
identificarea literelor în procesul de citire, măsurînd timpul necesar pentru a descifra majusculele şi minusculele. La
sfîrşit, diferenţa de timp evidenţiată de el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se foloseşte în funcţie de
domeniul de cercetare şi, cu precădere, în studiile longitudinale.
În condiţiile repetării succesive ale condiţiilor experimentale cu design monogrup survin unele
dezavantaje:
1. Posibilitatea învăţării probelor sau instalarea fenomenului de oboseală. Apariţia erorilor ca urmare a
învăţării sau oboselii sunt rezultatul influenţei directe ale variabilei independente; erorile sunt absolut subiective şi
se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practică. Dacă ne referim doar la faptul că performanţele
cresc în ciuda faptului că variabila rămîne aceeaşi (adică se datorează învăţării şi nu capacităţilor individului),
erorile se numesc erori progresive (de exemplu, erorile tot mai reduse, în timp, ale unui copil netalentat care învaţă
să cînte la un instrument nu reflectă abilităţile lui, ci doar exerciţiul). Erorile progresive pot fi evitate dacă, în
proiectarea designului experimental, respectăm regulile de asigurare a validităţii interne, adică dacă experimentul
dispune de validitate internă bună.
2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cînd se studiază variabilele subiect, tipic în designul grupurilor
naturale. Existenţa unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizică reprezentată de o intervenţie chirurgicală)
induce o evoluţie specifică a variabilei dependente, care poate fi evidenţiată doar prin comparaţie cu rezultatele
obţinute de un al doilea grup.

Designul monogrup poate fi de două tipuri: complet şi incomplet.

În designul monogrup complet se anulează erorile progresive prin aplicarea variabilei independente cu
diferite nivele de intensitate într-o ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Această aplicare aleatoare reduce posibilitatea
învăţării şi apariţia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate, ci vor fi valide.
În designul monogrup incomplet, erorile progresive se anulează prin aplicarea diferitelor nivele de
intensitate ale variabilelor la diferiţi subiecţi: valoarea 1 se aplică subiectului 1, valoarea 2 se aplică subiectului 2
etc.
Designul monogrup complet presupune un grup experimental şi o variabilă independentă cu mai multe
nivele de intensitate. fiecare nivel de intensitate al variabilei independente se aplică fiecărui subiect. În funcţie de
modalitatea de aplicare a variabilei independente se definesc două tipuri de design monogrup complet:
- de tip ABBA, în care se aplică cele două variante ale variabilei independente fiecărui subiect în ordinea
AB şi apoi BA;

24
 - de tip block randomisation, în care se alcătuiesc subgrupe (block) de subiecţi şi se aplică toate nivelele
variabilei independente, într-o ordine aleatoare, fiecărui subgrup.
Designul monogrup de tip ABBA se utilizează atunci cînd fiecare nivel al variabilei independente se
poate aplica de minim două ori fiecărui subiect. Se mai numeşte şi "contrabalansare ABBA", deoarece apelul la
acest tip de design permite să se evite erorile progresive. Din punctul de vedere al experimentului, contrabalansarea
ABBA presupune aplicarea celor două nivele ale variabilei independente succesiv, întîi îi ordinea AB şi apoi în
ordinea BA. Poate apărea însă problema anticipării efectelor, în condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi
succesiune de variabile. Teoretic, începînd de la a treia aplicare ne putem aştepta la apariţia unor efecte anticipate.
Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu repartiţie aleatoare) presupune că fiecare nivel
al variabilei independente se aplică pe subgrupe de subiecţi. De obicei, numărul subgrupelor este egal cu nivelul
aplicărilor diferitelor nivele ale variabilei independente. Numărul subiecţilor din subgrupe este egal cu numărul
nivelelor variabilei independente. Spre exemplu, pentru două nivele ale variabilei independente, fiecare aplicat de 5
ori, avem nevoie de cinci subgrupe a cîte doi subiecţi. Utilizînd acest model admitem existenţa unei erori medii
pentru fiecare subgrupă de subiecţi, care se va echilibra la nivelul întregului grup.

Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental şi o variabilă independentă cu mai multe
nivele de intensitate. Nu se aplică fiecărui subiect toate nivelele de intensitate ale variabilei independente, ci se face
media performanţelor individuale şi astfel se asigură şi anularea erorilor progresive. Acest design poate fi:
- cu ordonare aleatoare;
- cu ordonare de n luate cîte n;
- cu ordonare de tip pătrat latin.

Limitele designului monogrup:

- Nu poate fi utilizat atunci cînd vrem să cercetăm efectele variabilelor subiect.
- Transferul diferenţial apare în mică măsura atunci cînd se utilizează tehnici de contrabalansare, dar
apare oricum.
În cercetarea experimentală se utilizează designuri complexe, cu două sau mai multe variabile, care
modelează mai bine viaţa. Johnson, spre exemplu, a vrut să cerceteze relaţia între memorie, depresie şi tipul de
activitate (finalizată sau nefinalizată). Ipoteza lui era că persoanele depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă o
activitate finalizată, iar cele non-depresive îşi vor aminti mai degrabă activităţile finalizate. Proba experimentală a
constat din zece activităţi, dintre care subiecţii au fost lăsaţi să ducă pînă la capăt doar două. Ipoteza a fost
confirmată.
Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela şi designuri de tip
3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilor complexe:
1. Modelează mai aproape de realitate viaţa psihică.
2. Rezolvă problema variabilelor necontrolabile, introducîndu-le ca variabile de cercetare.
3. Permit testarea sau verificarea practică a unor enunţuri teoretice.

XII. Standardele APA pentru redactarea unui raport

Dacă raportul de cercetare urmează să fie publicat, atunci primul capitol este un rezumat, nu mai mult de
250 cuvinte. Dacă raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci primul capitol este unul teoretic:
- se definesc conceptele;
- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite în cercetare;
- se precizează sumar caracteristicile populaţiei pe care se aplică testul;
- pentru populaţiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamnă studenţi, medici etc., ci persoane cu
comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumară.
Partea teoretică nu trebuie să depăşească o treime din volumul lucrării.
În capitolul II:
- Se prezintă obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participanţii (a se evita termenul de
"subiecţi"). Se precizează tipul de design, dacă aplicarea testului s-a făcut în grup sau individual, de către cercetător
sau de către operatori.
- La expunerea metodelor nu se precizează doar ce metode au fost folosite, ci şi o succintă prezentare.
Descriere exhaustivă se face doar dacă este o metodă nouă.
- Jumătate din lucrare trebuie să conţină rezultatele cercetării.
- La capitolul "Rezultate" trebuie să fie precizată ipoteza pe care lucrăm. Dacă sunt mai multe ipoteze,
fiecăreia i se rezervă un sub-capitol.
- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.
- Se menţionează pragurile de semnificaţie, deoarece în funcţie de ele se stabileşte cît de semnificative
sunt rezultatele obţinute.

25
 În capitolul de concluzii se discută doar obiectivele; dacă unui dintre obiective nu a fost atins se
precizează acest lucru, iar dacă un obiectiv a fost verificat parţial, se explică de ce.
Bibliografia trebuie prezentată pe larg.
Ca anexe se inserează metodele folosite dacă sunt noi, datele primare (brute) etc.
Cerinţe de stil:
- În general, prima propoziţie este de dorit să fie independentă.
- A se evita formele contrase (nu-i) folosite în locul formelor întregi (nu îi).
- Se recomandă folosirea persoanei întîi plural, dar fără a se folosi cuvîntul "noi".
- La "Metode", "Rezumat", partea teoretică se foloseşte timpul trecut; la redactarea rezultatelor şi
concluziilor se poate folosi şi timpul prezent.
- Abrevieri: se scrie întîi denumirea completă, apoi în paranteză abrevierea, care se va folosi ca atare pe
tot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtări, nici pentru unităţile de măsură.
- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.
- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Dacă preluăm ideile unui autor, dar nu textual, nu folosim
ghilimele, ci precizăm: Autorul X afirmă că...
- Referinţele în text: se scrie în mod obişnuit numai numele autorului şi anul apariţiei lucrării din care se
preiau ideile, eventual pagina.
- Titlul nu trebuie să aibă mai mult de 10-12 cuvinte.
- Pentru bibliografie se începe pagină nouă; orice lucrare sau autor citat în raportul de cercetare trebuie să
se regăsească în bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, iniţiala prenumelui, anul apariţiei lucrării,
titlul lucrării, localitatea unde a fost publicată şi editura.

XIII. Metode calitative de cercetare

Trăsăturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, şi nu de experimente de laborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce presupune selectarea
datelor esenţiale dintr-un număr mare de informaţii.
- Se ocupă de cercetări holistice; fenomenul social în totalitatea lui înseamnă mai mult decît o sumă de
componente.
- Este specifică participarea personală a cercetătorului, care se foloseşte de raţionamente intuitive de tip
insight şi trebuie să poată apela la empatie.
- Presupune o abordare dinamică; aceasta se referă la capacitatea de adaptare în faţa schimbărilor din
evoluţia sistemului social. În ciuda existenţei unui plan de cercetare, etapele nu sunt fixate imuabil.
- Este orientată spre unicitate; presupunem încă din debutul cercetării că fiecare situaţie cercetată este
unică, evolutivă şi trebuie cercetată ca atare. Utilizează analiza contextuală (cadrul istoric şi temporal).
- Empatia nu se referă în acest caz la rezonarea afectivă, ci are un sens obiectiv, acela de neutralitate
empatetică, adică acea capacitate de a rămîne neutru (obiectiv) şi, în acelaşi timp, de a percepe empatic trăirile
participanţilor la cercetare.
Domenii de aplicare:
- ecologia umană (studiul patternurilor de comportament); ecologia socială ca ştiinţă se bazează pe
principiul inter-relaţionării între contextul social şi individ sau grup şi investighează relaţiile dintre persoane şi
mediul social cu scopul adaptării.
- etnografia (descrie modul în care cultura influenţează dezvoltarea umană);
- antropologia cognitivă (cercetează psihicul uman din punctul de vedere al schemelor şi categoriilor
mintale de inter-relaţionare; include studii asupra comunicării).

Principiile metodologiei calitative

1. Deschiderea: cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată prin ipoteze şi proceduri care să-i
influenţeze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop, nu o condiţie a cercetării; există totuşi precizat un obiectiv, un
scop de cercetare.
2. Comunicarea: cercetarea calitativă presupune directa relaţie între cercetător şi participanţi; această
relaţie directă este un travaliu comun care permite obţinerea unui maximum de informaţie. Participanţii definesc,
explică şi interpretează realitatea, iar cercetătorul selectează şi păstrează ceea ce este esenţial, comun şi definitoriu
din informaţiile primite.
3. Realitatea socială ca proces: scopul cercetării calitative este identificarea modului de construire a
patternurilor comportamentale şi definirea sensului acţiunilor umane.
4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a luat naştere.
Analiza acestuia presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.

26
 5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează este obligat să explice scopul cercetării în
amănunt, onest şi fără să inducă anumite răspunsuri. Analiza datelor urmează descrierii şi teoretizării unui context
social, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un sunet puternic determină scăderea atenţiei).
6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor şi procedeelor, cît şi al designului;
designul se poate schimba pe parcurs, în funcţie de realitatea din teren. Etapele pot să nu se deruleze în ordinea
fixată.

Comparaţie între metodele de tip cantitativ şi cele de tip calitativ

Metodele cantitative Metodele calitative

Realitatea socială este considerată simplă, obiectivă,
unică, măsurabilă
Se stabilesc relaţii cauzale şi corelaţii şi se utilizează
raţionamente nomologice
Au la bază teorii pozitiviste; neagă complexitatea
fenomenelor investigate
Demersul logic este deductiv, nomotetic, bazat pe reguli
strict verificabile, ceea ce face posibilă replicabilitatea
Conduc la obţinerea de rezultate cifrice, prelucrabile
statistic
Cercetătorul are rol dual: colectează şi interpretează
datele
Realitatea socială este considerată subiectivă,
problematică, holistică, un construct social
Lucrează cu raţionamente non-deterministe; nu
consideră relaţia cauză-efect ca fiind un principiu de
bază al explicaţiei, ci se interesează de o cauzalitate
circulară şi holistică
Încearcă o descriere cît mai completă a realităţii umane
Demersul logic este inductiv, idiografic, interpretativ,
bazat pe logica descoperirii
Sunt mai puţin interesate de cifre; ca proceduri de
validare folosesc validarea de semnificaţie
Cercetătorul are rolul de a reproduce cît mai fidel şi mai
corect informaţiile obţinute

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor cantitative şi este de

dorit ca, într-o cercetare, să se utilizeze ambele.

Tehnica grupului nominal

Este specifică abordării calitative şi este suficient de puternică încît să înlocuiască o documentare clasică.
Se bazează pe ideea că reunirea unui grup de experţi pentru discutarea unei problematici anume oferă la fel de multe
informaţii ca şi studiul lucrărilor publicate anterior pe acea temă.
Tehnica grupului nominal reprezintă o tehnică de identificare şi fixare a problemei şi a temei de cercetare,
ca şi a implicaţiilor acestora. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes documentarea clasică. A fost
pusă la punct de către cercetătorii olandezi Delbecq şi Van de Ven (1968). Presupune o conduită specială a grupului
de lucru şi o serie de paşi de urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui număr de persoane (maxim 10) care
discută foarte puţin între ele; comunicarea se face în scris, prin intermediul celui care coordonează activitatea
(mediatorul). Acesta preia orice informaţie şi are grijă ca fiecare participant să-şi expună opinia. De obicei,
participanţii sunt persoane avizate.
Etapele funcţionării grupului nominal
1. Enunţarea temei de discutat, sub forma unei întrebări.
2. Generarea de soluţii: fiecare participant răspunde întrebării puse în discuţie; răspunsurile se dau în
scris, cu cerinţa de a fi cît mai scurte şi mai numeroase; fiecare enunţ conţine o soluţie şi numai una.
3. Colectarea soluţiilor de către mediator; rezultă o bancă de date pe care mediatorul le returnează
grupului, în scopul de a elimina duplicatele.
4. Reformularea şi gruparea soluţiilor, în scopul de a elimina redundanţele şi duplicatele. Mediatorul
păstrează doar soluţiile clare, diferenţiate, unice, mai mult sau mai puţin bune.
5. Selectarea soluţiilor bune: fiecare membru al grupului selectează cele mai bune 5-8 soluţii; şi acest
demers, ca şi cele anterioare, este confidenţial. Mediatorul dispune astfel de o listă a soluţiilor, ordonate în funcţie de
rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare orală: mediatorul prezintă grupului cele 5-8 soluţii şi se
analizează coerenţa răspunsurilor, pentru evitarea contradicţiilor. Se supune la vot lista de soluţii care reprezintă
posibilele obiective de urmărit în cercetare.

Avantaje:
- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei documentări de două luni de zile);
- permite analiza unei game mari de tematici, dacă nu se introduc restricţii cu privire la vîrsta şi ocupaţia
membrilor, singura condiţie fiind aceea ca membrii să cunoască realitatea care se doreşte a fi cercetată.
Limite:
- Se poate ca soluţiile oferite, transformate în obiective de cercetare, să nu fie recunoscute social;
- Se poate ca soluţiile colectate să fie superficiale;
- Se poate să apară frustrări la unii membri ai grupului (cei mai puţin vorbăreţi, care nu apucă să-şi
expună ideile).

27
 În general, limitările pot fi reduse prin experienţa mediatorului.

Etapele cercetării calitative

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este de a stabili
modalitatea de desfăşurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii de cercetare presupune utilizarea
de tehnici cum ar fi: interviuri cu experţi, discuţii de grup cu persoane competente în domeniu, tehnica grupului
nominal, analiza rapoartelor ştiinţifice (din punct de vedere calitativ) pe tema dată.
Prin intuiţie înţelegem o operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se declanşează corelativ
raţionamentelor deductive şi dezvăluie semnificaţii nesesizabile printr-un raţionament clasic.

II. Formularea problemei de cercetat. În funcţie de rezultatele etapei de analiză a problematicii de

cercetare, cercetătorul face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a acestora, ceea ce presupune atît stabilirea
importanţei problemei de cercetat, dar şi analiza propriilor competenţe.

III. Studiile pregătitoare presupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu este neapărat obligatorie; se poate
reveni sau sări de la un pas la altul.
1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate) presupune analiza globală a
documentelor, discuţii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea experţilor în domeniu.
2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe domeniul larg din care face
parte tema, iar a doua se focalizează pe tema aleasă.
3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi; se precizează tehnicile şi
metodele de cercetare.
4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii la cercetare şi are drept scop verificarea
instrumentelor şi precizarea posibilelor dificultăţi.
5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilor de culegere şi analiză a datelor,
stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similară cu pasul cinci al studiilor pregătitoare; se
fixează clar tema de cercetare, obiectivele cercetării şi metodele.

V. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. Se fixează caracteristicile grupului cu care se lucrează;

grupul trebuie să fie suficient de mare, în funcţie de problema de studiu, astfel încît datele obţinute să permită
atingerea scopului fixat. Dacă în cercetările de tip cantitativ, numărul minim de participanţi este de 30-50, în cele de
tip calitativ el poate fi mult mai mic; însă rezultatele obţinute nu se pot generaliza asupra altei populaţii decît cea din
care provin participanţii, chiar dacă aceasta îndeplineşte toate condiţiile primei populaţii, pentru că intervin efectele
de timp.
VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectivă în teren şi culegerea informaţiilor. Deosebit de important în
această etapă este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord reprezintă un document important
prin faptul că oferă informaţii de "memorie vie" a cercetării. Cercetătorul va nota tot ce se întîmplă pe parcursul
studiului, inclusiv propriile sale reflecţii. Informaţiile pot fi structurare pe patru direcţii: note de context, note
personale, note metodologice şi note teoretice.
Notele de context descriu ceea ce se întîmplă în teren, caracteristicile generale ale locului. Notele
personale fixează intuiţiile, conştientizările de pe parcursul efectuării studiului. Notele metodologice reţin
modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi motivele pentru care au fost făcute. Notele teoretice conţin
explicaţii, interpretări teoretice parţiale ale rezultatelor obţinute.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelor calitative (care presupune prelucrări
statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferenţe de procentaje) şi analiza calitativă a datelor
(un demers discursiv de reformulare, explicitare şi teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativă a
datelor încearcă să construiască sensul logic al unui set de informaţii care surprind un eveniment social.

VIII. Validarea internă constă în validarea raţionamentelor obţinute în etapa anterioară, de analiză a
rezultatelor. Presupune întrebări de tipul: "Cît am surprins din realitatea socială şi cît a rămas nedescoperit?".
Validitatea reprezintă exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic la
fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune şi sugestii pentru cercetări viitoare.

X. Validarea externă presupune verificarea informaţiilor obţinute cu informaţiile existente din alte
cercetări pe aceeaşi temă. Presupune strategii ca: utilizarea unităţilor de observaţie, verificarea critică a rezultatelor

28
de către o persoană din afara studiului. Se mai numeşte şi "confirmare internă" şi se bazează pe prezumţia că un
cercetător este inapt să fie sută la sută obiectiv.

XIV. Validitatea cercetării calitative

Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, la conţinut şi la criteriu. Aceste tipuri de
validitate sunt utile atunci cînd apelăm la test ca instrument de evaluare (diagnostic) şi prognostic. APA face o altă
clasificare a tipurilor de validitate: de conţinut, conceptuală, predictivă şi descriptivă.
Validitatea unei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumită inferenţă făcută plecînd de la un test
sau probă are înţeles şi este potrivită. Validarea este procesul sau operaţia prin care se investighează gradul de
validitate sau de realism a interpretării propuse de un instrument.
Un test este valid în măsura în care el măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi în măsura în care prin
itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie măsurat, şi nu altceva.
Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu şi H. Pitariu, sau patru stabilite de APA) nu sunt
categorii disjuncte şi nu se poate spune că un anumit tip de validitate este mai bun sau mai potrivit decît celălalt. Se
optează pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba sau instrumentul respectiv.
Validitatea de construct (reprezentată de validitatea de conţinut şi de cea conceptuală) este utilă pentru a
verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. În acest scop, este necesar să se realizeze o descriere a
constructelor, în termeni comportamentali concreţi. Validarea de construct are trei paşi:
1. Identificarea comportamentelor care au legătură cu cel măsurat prin test (exemplu, în Murphy şi Hofer,
1991: se intenţionează măsurarea agresivităţii la elevi; comportamente care au legătură cu aceasta: atacă sau bate alţi
copii; incită la bătaie, încearcă să-şi impună punctul de vedere, să domine în joc, etc.);
2. Identificarea altor constructe care au legătură cu cel măsurat prin test (constructe sinonime; în acelaşi
exemplu: trebuinţa de putere);
3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept psihologic se manifestă
(în acelaşi exemplu: atacă, este capul răutăţilor, domină în joc; în opoziţie, comportamentele care caracterizează
pasivitatea: supunere, conformism, necertăreţ).

Validitatea de conţinut implică, după cum considera A. Anastasi, examinarea sistematică a conţinutului
probei pentru a determina dacă el acoperă un eşantion reprezentativ din domeniul de comportament pe care testul îl
măsoară. După M. Albu, paşii în realizarea validităţii de conţinut sunt:
1. Definirea şi descrierea domeniului de conţinut al testului .
2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi care nu corespund comportamentelor
cuprinse în domeniul de conţinut; pentru itemii rămaşi se identifică zonele domeniului de conţinut pe care le
măsoară.
3. Stabilirea relaţiei dintre item şi domeniul de conţinut, ceea ce presupune un număr de experţi, care au
sarcina de a identifica dacă prin itemul respectiv se măsoară ceea ce a intenţionat constructorul itemilor.

Validitatea de criteriu se referă la cadrul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile unei probe
concordă cu cele bazate pe alte măsurări, numite criteriu. Măsura-criteriu trebuie să evalueze un construct similar
celui pe care dorim să-l validăm. Spre exemplu, pentru un test de creativitate, criteriul va fi tot o probă care măsoară
creativitatea.
Pentru validitatea de criteriu se apelează la calcule statistice: calcule de corelaţie liniară, de ranguri,
analiză factorială sau analiză de regresie. Rezultatul obţinut se numeşte coeficient de validitate al probei, a cărui
valoare este cuprinsă între 0 şi 0,6.

Validarea calitativă: validitatea calitativă a unui instrument este influenţată de cultură; ea poate fi: a)
ideologică, b) de gender, c) de limbaj sau discurs şi d) de apărător social.
a) Calitativiştii sunt influenţaţi de validitatea ideologică, în sensul că rezultatele unui studiu psihologic
sunt influenţate de caracteristicile politice ale mediului respectiv.
b) Din această perspectivă, calitativiştii spun că interpretările care se dau unei realităţi psihice depind de
sexul cercetătorului.
c) Modul de expunere şi de redare a rezultatelor cercetării aceleiaşi realităţi sunt diferite de la individ la
individ, de la grup la grup.
d) Această perspectivă se înscrie în ştiinţa teoriilor critice apărute după 1994, teorii care pornesc de la
existenţa unor minorităţi care dispun de o serie de caracteristici particulare care, în mod obişnuit, nu sunt luate în
considerare într-un studiu psihologic.

29
 Validitatea înseamnă încredere în cunoştinţele noastre, dar nu certitudine. Ceea ce rezultă dintr-o
cercetare psihologică este adevărat pentru realitatea pe care ne focalizăm, informaţia fiind dependentă de
caracteristicile cercetătorului (cultură generală, sex, experienţă etc). Putem apela la metode de validare tipic
calitative, cum sunt: metoda triangulaţiei şi metoda juriului.
Metoda triangulaţiei este o strategie prin care se suprapun şi se combină mai multe tehnici de culegere a
datelor, pentru a compensa pierderile de informaţie inerente într-o cercetare. Denumirea este preluată din topografie.
Apelul la triangulaţie este necesar pentru că fenomenele psihice sunt în evoluţie, şi nu constante, motiv pentru care
poate avea loc adesea pierderea de informaţii. Metoda permite ca interpretarea să fie mai obiectivă, prin apelul la
mai multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulaţie:
A. Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe şi, prin urmare, sunt măsurate mai multe
faţete ale fenomenului studiat. Se face în trei direcţii: spaţială, temporală şi a subiecţilor.
Triangulaţia spaţială presupune evaluarea psihologică în contexte diferite (spre exemplu: agresivitatea
acasă, în autobuz, la serviciu, în vacanţă etc). În ce priveşte triangulaţia temporală, cercetătorul ia în considerare
dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat şi face o măsurare longitudinală, în momente de timp diferite. În
triangulaţia subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diverse niveluri (spre exemplu, agresivitatea
individuală, în raport cu ceilalţi sau în grup).
B. Triangulaţia cercetătorului presupune participarea la cercetare a unui grup de minimum doi
cercetători. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare membru al echipei separat se compară, se analizează,
obţinîndu-se o validare de semnificaţie.
C. Triangulaţia teoretică presupune interpretarea informaţiilor obţinute prin încadrarea succesivă în
diferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privită ca fiind determinată genetic sau ca fiind comportament
învăţat).
D. Triangulaţia metodologică obligă la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor; se apelează
la o baterie de probe: observaţie, interviu, analiză de conţinut, desen, focus grup etc. Utilizarea unor tehnici diferite
permite obţinerea unor informaţii relativ diferite şi reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.
E. Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunea cercetătorului de a supune participanţii la studiul unor
testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute pentru a putea determina categoriile comportamentale. Această
verificare îi permite cercetătorului să facă corecţiile necesare, în funcţie de situaţia reală din teren.
Metoda juriului este impusă de metoda triangulaţiei.

XV. Interviul comprehensiv

Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale în secolul XIX. Astăzi este utilizat în
studiile asupra motivaţiei, în psihologia organizaţională şi în studiile culturale. Între interviul clasic, cantitativ
(chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv (non-directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temă
stabilită, utilizînd conversaţia, există o luptă strînsă.
Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodă centrală într-un design de cercetare,
pînă la cel de instrument auxiliar şi complementar de obţinere a informaţiilor. Există interviu de explorare şi interviu
de ilustrare (în faza finală, cu scopul de a verifica rezultatele obţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoane
avizate pe marginea rezultatelor cercetării.
Interviul comprehensiv presupune două personaje: intervievatorul şi intervievatul sau actorul. Termenul
de "actor" este frecvent utilizat în psihologia calitativă, referindu-se atît la o persoană, cît şi la un grup cu anumite
caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv este atitudinea non-directivă a intervievatorului, care
asigură libertatea de exprimare a intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceasta presupune apelul la o serie
de tehnici care au ca scop menţinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesară pentru a obţine informaţii cît mai
complete şi cît mai puţin influenţate de fenomenul de dezirabilitate socială. Atitudinea non-directivă presupune:
- o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;
- obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin raportare la tema dată;
- obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie, pentru a nu modifica discursul celui
intervievat (fără a accepta însă divagaţii pe teme paralele cu cea discutată);

Tehnica reformulărilor
Rogers şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a reformulărilor în cadrul unui interviu.
Reformulările sunt întrebări emise de intervievator, care oferă intervievatului certitudinea că a fost înţeles şi îi
conferă şi intervievatorului certitudinea că a înţeles corect ceea ce i s-a spus. Există mai multe tipuri de reformulare:
- reflexă: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;
- sinteză: presupune o serie de informaţii noi, care sintetizează şi grupează informaţiile primite de la
intervievat;

30
 - prin inversarea raportului figură-fond: presupune decentrarea de conţinutul imediat al discursului şi
asigură conştientizarea unor amănunte (tipică anumitor modalităţi de psihoterapie);
- de clarificare: presupun o formulare mai clară a replicii intervievatului, care îl ajută pe acesta să sesizeze
mai limpede logica propriului discurs;
- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cînd suntem siguri că investigatul înţelege aceste
abstractizări.
În evoluţia interviului comprehensiv există două direcţii: tendinţa de a acorda atenţie intervievatului
(informatorului) şi diversitatea metodelor: pentru fiecare anchetă şi tip de anchetă, interviul capătă note specifice,
astfel ca informaţiile să fie cît mai reale.
Multitudinea formelor de interviu rezultă din rolul acestuia în cadrul setului de probe. În psihologie,
interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metodă principală predominant în sociologie. În
acest context, rolul său este de a înţelege, a descrie şi a măsura fenomenele psihologice. Ca metodă secundară,
interviul are rol de suport pentru cercetare; ca metodă principală are rolul de tehnică de culegere a informaţiilor, în
cadrul anchetei.
În metodologia interviului comprehensiv sunt importante două caracteristici: conduita de interviu şi
analiza conţinutului; ambele presupun specializări. Conduita de interviu se referă la faptul că intervievatorul nu
trebuie să fie dominat de grila de întrebări cu care a pornit la lucru, dar nici să uite această grilă şi să se lase "furat"
de informaţiile primite de la intervievat. Interviul presupune focalizarea pe intervievat, intervievatorul încercînd să
fie cît mai discret şi să nu îi influenţeze nicicum discursul.
Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informaţiilor, fie din cauza unei reacţii foarte
puternice a intervievatorului, care are aerul că ştie dinainte răspunsurile pe care le va da cel intervievat, acesta
blocîndu-se în consecinţă, fie printr-o minimalizare a prezenţei intervievatorului pînă la a părea că acesta nici nu
există. Pe parcursul interviului, atitudinea intervievatorului trebuie să asigure o relaţie coerentă. Este importantă, de
asemenea, adecvarea vestimentaţiei cu locul de desfăşurare a interviului şi cu categoria de persoane intervievate.
Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales dacă avem mai multe interviuri pe aceeaşi temă, este
de a ne comporta astfel încît să obţinem de fiecare dată informaţii din acelaşi domeniu, să reducem la minim
variaţiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic (structurat) duce la obţinerea de informaţii de suprafaţă,
deoarece întrebările sunt prestabilite de către intervievator şi ca atare limitate la sfera sa de cunoştinţe. Interviul
comprehensiv permite obţinerea de informaţii de profunzime, pentru că permite depăşirea întrebărilor prestabilite
dacă discursul intervievatului ne oferă informaţii pe care le putem dezvolta. Pe de altă parte, interviurile calitative
pot disimula esenţialul prin prezenţa unor exprimări neclare; pot să apară digresiuni sau tăgăduieli echivoce.
În ceea ce priveşte analiza conţinutului, interviul cantitativ nu reţine decît aspectele cele mai vizibile,
opiniile flotante cu funcţia de a menţine comunicarea verbală ori formele lexicale şi sintactice, desprinse de
conţinutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o răsturnare a modului de analiză a realităţii:
informaţia care se obţine se construieşte pe măsură ce înaintăm în discuţie. Interviul comprehensiv se defineşte ca
modalitate specifică de culegere a informaţiilor, o trecere permanentă între înţelegerea informaţiei primite,
prelucrarea ei şi ascultare. Obiectivitatea informaţiilor se construieşte treptat, conceptele se pun reciproc în valoare
şi se reorganizează, ajungînd ca tema discuţiei să fie îndepărtată de punctul de plecare prin profunzimea informaţiei
culese. Demersul comprehensiv se bazează pe convingerea că oamenii nu sunt simpli agenţi purtători de structuri, ci
constructori ai socialului, deţinînd cunoştinţe care trebuiesc obţinute doar printr-o discuţie de profunzime, aparent
nestructurată.
Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul că demersul nu este liniar, putînd să
apară întreruperi pentru documentare, putem delimita:
1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau prin tehnica grupului nominal); se pune
la punct grila de întrebări, care trebuie verificată. Instrumentele sunt suple şi evolutive, ele se pot modifica dacă
situaţia de teren o cere. Modificarea se face doar după un bilanţ, o analiză a informaţiilor primite şi numai după ce
ne putem da un răspuns clar la întrebarea dacă modificarea este sau nu necesară.
În această etapă se face şi o schiţă de plan al cercetării. Eşantionul nu urmează regulile de
reprezentativitate şi selectivitate; este important să evităm dezechilibrul evident al categoriilor din eşantion şi să nu
uităm vreo categorie importantă. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza asupra altor tipuri de populaţie.
2. Activitatea de intervievare propriu-zisă. Se face apel la reformulări. Ca instrumente de lucru specifice
interviului calitativ se folosesc notiţele descriptive, reportofonul, camera video etc. Notiţele descriptive dublează
informaţiile obţinute cu mijloace tehnice, asigurînd o descriere cît mai bogată a activităţii de intervievare. Notiţele
descriptive se definesc ca activitate de consemnare a tuturor comportamentelor şi reacţiilor observabile ale celui
intervievat, precum şi a ideilor proprii intervievatorului şi a discuţiilor paralele cu tema.
Schatzmann şi Strauss (1973) descriu, în funcţie de conţinut, trei tipuri de notiţe descriptive:
metodologice, teoretice şi descriptive. Notiţele metodologice alcătuiesc un jurnal de bord descriptiv şi critic. Se
precizează metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai acestea şi nu altele, ce probleme au apărut pe
parcurs şi cum au fost corectate, şi metodele de evitare a unor probleme similare pe viitor. Notiţele teoretice se
alcătuiesc pe parcurs, dar şi după ce perioada de interviu s-a încheiat; ele cuprind date de observaţie, intenţii şi
ipoteze teoretice generate de cercetare. Notiţele descriptive sau de observaţie au formă de diagrame sau citări care
redau pe viu situaţiile de cercetare.
3. Redactarea raportului de cercetare se face după regulile clasice pentru cercetarea cantitativă.

31
 Validitatea rezultatelor
În evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că metodele calitative au un potenţial mai mare
de detectare a comportamentelor şi proceselor sociale. De asemenea, utilizarea acestor metode permite descrierea
evoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei teorii. În modelul cantitativ se porneşte de la o ipoteză, testată
printr-un protocol de anchetă foarte riguros. În cadrul metodelor calitative se produce o teorie pornind de la fapte
sau informaţii.
Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validităţii rezultatelor identică cu cea a
metodelor cantitative. El se înscrie într-un model de construire a obiectului care porneşte de la date de observaţie, în
concordanţă cu care se adună o serie de informaţii pentru a le verifica. Probele de validare depind de coerenţa
demersului de cercetare şi de adecvarea modelului explicativ la faptele reale.
Cronologic vorbind, există două tipuri de validare: imediată şi pe termen lung. În general este dificil de
obţinut o validare imediată a rezultatelor cercetării, căci rezultatele se pot verifica în timp, prin fiabilitatea lor.
Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicarea cercetării şi reacţiile pe care le stîrneşte ea, iar pe de altă parte
preluarea informaţiilor din acel raport de cercetare în cadrul altora şi analizele critice în care apare cercetarea
respectivă.
Ca instrumente complementare de validare există instanţele oficiale de evaluare (jurii etc), şi
transformarea datelor calitative în date cantitative însoţită de verificarea lor prin mijloace cantitative, dar acest
procedeu nu este foarte recomandat.
Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult de coerenţa logică a discursului, de
susţinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corectă într-o realitate socială. Se recomandă unele instrumente
de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor intervievate, care permite reluarea cercetării pe un eşantion
mai mare şi validarea sa.
XVI. Focus grupul

Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul cu un grup de lucru şi
un moderator. Între focus grup şi alte tipuri de interviuri (tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, tehnica
brainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii) există o serie de deosebiri.
Tehnica grupului nominal: utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie, dar grupul este
constituit din persoane care nu comunică între ele (este un grup abstract). Moderatorul are rolul de a chestiona pe
rînd membrii, de a colecţiona răspunsurile şi de a lansa noi întrebări. Se utilizează şi atunci cînd se doreşte evitarea
efectului de halou.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de indormaţii de la experţi, selectaţi pentru a constitui un grup
omogen, informaţii care să permită elaborarea unor previziuni de evoluţie socială. Ea presupune mai multe runde de
interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare specialist trebuie să facă propriile previziuni asupra unui
eveniment social şi să le ierarhizeze. Moderatorul culege informaţiile, le analizează şi elaborează un chestionar în
care sunt expuse atît rezultatele obţinute, cît şi punctele problematice. Astfel, cei din grup re-conştientizează opiniile
tuturor şi divergenţele dintre ele. A doua rundă are scopul de a soluţiona problemele din prima rundă; se continuă
interviurile succesive pînă cînd soluţiile sunt calificate şi validate de către toţi participanţii.
Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializări în diferite domenii, un grup
eterogen. Pe parcursul discuţiilor se interzice cu desăvîrşire emiterea de critici la adresa vreunui anunţ formulat de
unul dintre participanţi. Scopul acestei tehnici este obţinerea unui număr cît mai mare de idei asupra unei probleme
date, indiferent de corectitudinea acestor idei. Interdicţia de a critica ideile este caracteristică acestei tehnici şi o
diferenţiază de focus grup.
Grupul de discuţii se utilizează în analiza relaţiilor şi modelelor de interacţiune între membrii unui grup
nestructurat.

Focus grupul
Permite obţinerea de informaţii de profunzime, care ţin de infrastructura atitudinilor şi opiniilor şi care
permit identificarea mecanismelor de formare şi de exprimare a atitudinilor şi opiniilor. Drehen şi Andersen (1991)
oferă două posibilităţi de utilizare a focus-grupului: în studii preliminare şi în studii de validare. Utilizarea în cadrul
studiului pilot ajută la obţinerea de informaţii clare despre cercetarea în cauză şi, de asemenea, se pot elimina o serie
de erori.
Ca orice metodă calitativă, focus grupul presupune o serie de competenţe din partea cercetătorului:
informaţii aprofundate din domeniul de cercetare, informaţii despre dinamica grupurilor mici şi abilităţi de
comunicare.
Limite ale metodei:
- în ceea ce priveşte conţinutul, acesta poate fi influenţat de efectele de grup; răspunsurile date sunt
răspunsuri ale acelei structuri grupale.
- din punctul de vedere al formei, informaţiile obţinute pot fi de tip emic şi etic. Datele obţinute în focus
grup se asociază cu caracteristica de emic, adică sunt adunate într-o formă naturală şi nu suntdirijate de moderatori;
informaţiile de tip etic sunt cele dirijate de către moderatori.
Avantajele metodei

32
 - focus-grupul permite obţinerea de informaţii, descrieri de opinii, atitudini, credinţe etc;
- construieşte o comunicare naturală, mai reală decît în cazul interviului comprehensiv;
- face posibilă evidenţierea mecanismelor prin care se condiţionează evoluţia socială;
- permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau anihilează anumite atitudini;
- informaţiile au un grad crescut de fidelitate şi validitate; pentru creşterea validităţii, se apelează la focus
grupuri pereche sau paralele.
Numărul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10.

Limite ale utilizării focus grupului

- rezultatele au o validitate relativă în raport cu populaţia generală, neputînd fi generalizate la acest nivel;
- rezultatele depind în foarte mare măsură de competenţele moderatorului;
- efectele de grup influenţează negativ rezultatele: efectul de polarizare, constînd în exagerarea opiniilor
exprimate de subiecţi sub influenţa presiunii grupului; efectul gregar, care constă în preluarea şi conformarea
opiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorită presiunilor normative şi presupune deteriorarea
opiniilor emise de membrii grupului. Se poate întîmpla ca toţi membrii grupului să emită opinii identice încă de la
început. Efectele de grup survin fie datorită coeziunii ridicate a grupului, fie atunci cînd membrii grupului se cunosc
înter ei foarte bine.

Reguli de alcătuire a focus grupului

Selecţia membrilor se poate numi şi eşantionare teoretică; eşantionul se alege în funcţie de scopul cercetării
şi de ceea ce se consideră relevant. Există mai multe tipuri de eşantionare, în funcţie de criteriul de selecţie.
Un prim criteriu este eterogenitatea grupului; astfel se disting eşantioane omogene şi eterogene. Cele
omogene se utilizează în evidenţierea diferenţelor minime, deoarece opiniile exprimate sunt foarte asemănătoare,
fără a fi însă identice. Cele eterogene favorizează producerea efectelor de polarizare, obţinîndu-se opinii ce nu pot fi
obţinute într-un eşantion omogen. De asemenea, în eşantioanele eterogene se evidenţiază blocajele şi barierele din
comunicare existente între diferite categorii sociale, precum şi incompatibilităţile valorice şi de opinie.
În funcţie de relaţia existentă între membrii grupului, există eşantioane conflictuale, cu participanţi care-şi
exprimă opiniile într-un mod critic, şi eşantioane consensuale, care presupun respectarea spaţiului intim. Un număr
de persoane mai mare de 8 – 10 presupune apariţia spaţiului public, astfel apărînd inhibiţii.
Moderarea discuţiei de focus grup
Pregătirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de discuţie, care se bazează pe
ghidul de interviu. Moderatorul stabileşte grupurile, hotărăşte momentul optim de desfăşurare a şedinţei (a cărei
durată este cuprinsă între o oră şio oră şi jumătate), alege locul desfăşurării şedinţei (se preferă locuri neutre).
Modalităţile de înregistrare a rezultatelor sunt audio (reportofon) sau audio-video.
Tehnici de discuţie:
- interviul comprehensiv: moderatorul construieşte o grilă de întrebări (deschise, de tipul „de ce?” sau
ipotetice „dacă ar fi... ce s-ar întîmpla...”);
- discuţia cu co-moderator;
- testele proiective cu jocuri de rol, situaţii dilematice.
Stiluri şi strategii de moderare
Informaţiile se pot obţine în mod diferit, atît în funcţie de moderator, cît şi în funcţie de caracteristicile
grupului, corelate cu tipul de informaţii care se doresc a se obţine. Important: trebuie antrenaţi în discuţie toţi
participanţii. Se face prezentarea fiecărui participant; se apelează la protocol (cafea, ceai, răcoritoare etc); se pot
forţa primele răspunsuri prin întrebări ţintite pentru fiecare participant la grup.
Procedee de moderare:
- provocarea conflictelor şi stimularea polemizării;
- reformularea răspunsurilor;
- atenuarea nuanţelor şi conflictelor;
- evitarea efectelor de moralitate.
Stiluri de moderare:
- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunţă la moralitate şi argumentează diametral
opus faţă de opiniile grupului;
- empatic: presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi, preluînd cuvinte care sunt utilizate de
către participanţi pentru a-şi descrie propriile stări afective;
- neutru: presupune tratarea echidistantă a problematicii discutate; moderatorul este cel mai puţin integrat în
grup, fără a se situa însă pe poziţie opusă faţă de membrii grupului.
Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrărilor video, urmăreşte caracteristicile
participanţilor la discuţie:
- stabileşte care sunt atitudinile generale faţă de problematica discutată;
- observă gradul de interes pentru tema pusă în discuţie;
- determină în ce măsură răspunsurile sunt influenţate de dezirabilitatea socială;
- precizează conţinutul latent al răspunsurilor şi dacă acesta nu contrazice cumva conţinutul manifest;

33
 - este mereu conştient de relaţiile care se stabilesc în cadrul grupului.

Clasificarea focus grupurilor:

După tema cercetată, acestea pot fi: politice, economice, mass-media, de marketing şi publicitate.
Prelucrara datelor:
Se apelează la decupaje ale discuţiilor sau pe categorii de participanţi. Se face o analiză de conţinut
cantitativă, sau calitativă atunci cînd se apelează la focus-grupuri succesive cu acelaşi grup de participanţi şi pe
aceeaşi temă.

XVII. Analiza de conţinut

Definiţie: Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigură crearea inferenţelor privind edificarea
obiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954) definea analiza de conţinut ca fiind
descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament simbolic. Singleton considera că ideea de
bază în această metodă este aceea de a reduce întregul conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă
anumite caracteristici de interes pentru cercetare (1988).
S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-
calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a
conţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privind individul şi societatea, sau privind
comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială.
Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în analiza imaginilor, a
mesajelor orale etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă, complementară de studiu al comportamentului
uman, care oferă informaţii foarte obiective, deoarece reacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.
Criterii de clasificare a documentelor
Iluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii: vechime, destinatar, accesibilitate şi
grad de încredere. Chelcea (1993) indică patru criterii de clasificare a documentelor: natura (scrise, imagistice,
audio), conţinutul informaţional (limbaj natural, limbaj cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente
personale) şi emitentul (oficial sau neoficial).
Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză: analiză de conţinut cantitativă şi analiză de
conţinut calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop stabilirea temelor, tendinţelor, atitudinilor, valorilor şi
modelelor prezente în diferite documente. Se utilizează atunci cînd se doreşte selectarea unor date din documente
care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nu
orice temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza de conţinut
calitativă în plan orizontal (interesează strict documentul în sine) şi cea în plan vertical (interesează de asemenea
cauzele acelui document şi consecinţele lui).
În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice, de cantitatea de documente supuse analizei,
analiza va fi mai mult sau mai puţin extinsă.
Etapele analizei de conţinut calitativă
1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De
exemplu, pentru tema „Atitudinea faţă de procesul de privatizare în industria românească în anii ’90”, materialele
folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau radio pe această temă, din această perioadă.
2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (ca soluţii temporare la problema de
cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unităţi de analiză (categorii şi indicatori), procedură asemănătoare cu
operaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.
3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt: unitatea de reperaj, reprezentată de lungimea
textului în care este regărită tema de studiu, şi unitatea de context, dată de lungimea minimă a textului care trebuie
citită pentru a descoperi dacă tema de studiu este prezentă în mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu,
pentru un articol de ziar unitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul articol. Unitatea de
context trebuie să fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive,
negative sau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive, negative sau neutre putem obţine o interpretare statistică a
documentului.
S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea de înregistrare (acea parte din comunicare ce
urmează a fi cercetată), unitatea de context (acel segment al comunicării care permite a se determina tipul de
atitudine prezentată în document faţă de tema studiată) şi unitatea de numărare, care este în funcţie de cuantificare.
Ea poate fi coincidentă cu unitatea de înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile de numărare să fie
caracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, durată etc). În analiza unor documente scrise mai putem stabili
unităţi de numărare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

34
 Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului:
- analiza frecvenţelor; este procedeul clasic şi constă în determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de
reperaj şi de context în materialul analizat.
- analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite surpinderea atitudinii faţă de o persoană sau
instituţie. Se determină numărul de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context în materialul studiat, după care se
stabileşte caracteristica unităţilor, care pot fi pozitive, negative sau neutre. Se calculează astfel indicele de analiză a
tendinţei (AT), după formula: AT = (F – D) / L, unde F reprezintă referirile favorabile, D referirile defavorabile, iar
L numărul unităţilor de analiză legate de temă. Indicele de analiză a tendinţei permite să se compare atitudinea
exprimată de o sursă cu atitudinea exprimată de o altă sursă.
- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informaţiilor din text în construcţii
echivalente semantic, astfel încît să se precizeze foarte clar obiectul atitudinii. Analiza evaluativă presupune
identificarea tuturor informaţiilor din text referitoare la obiectul atitudinii, precum şi stabilirea şi acordarea de
ponderi informaţiilor (cuprinse între +3 şi -3). Ponderile permit stabilirea direcţiei şi intensităţi atitudinilor.
- analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor. Frecvenţa de apariţie
asociată cuvintelor cheie în textul analizat (frecvenţa relativă) se compară cu pribabilitatea teoretică de asociere a lor
(valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este semnificativă, se concluzionează că asocierea nu este întîmplătoare, ci ea
se datorează unei particularităţi de stil sau intenţiei.

Avantajele analizei de conţinut cantitative

- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţînd depăşirea afirmaţiilor fără acoperire.
- Permite determinarea tendinţelor prezente în document şi caracterizarea unei perioade, epoci, structuri
sociale, comunităţi, şi compararea a două perioade, epoci etc.
- Întrucît documentele cu care se lucrează nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate este nul.
Dificultăţi şi limite
1. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o grilă trebuie să fie: exhaustivă
(să cuprindă toate categoriile ce caracterizează tema de studiu), exclusivă (să nu existe intersecţii sau suprapuneri
între categorii), obiectivă (categoriile stabilite să caracterizeze tema de studiu) şi pertinentă (adecvată scopului
urmărit).
2. Stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor obţinute. Ca metode de validare se folosesc validarea de conţinut
şi cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a
rezultatelor la care ajung experţii permite stabilirea indicatorului de fidelitate.
3. Volumul materialelor utilizate. Se procedează la o eşantionare a materialelor, ceea ce implică un risc mai
mare de a pierde informaţii.
4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiză, se apelează la inferenţe: directe,
atunci cînd considerăm că informaţia ca atare reprezintă atitudinea emitentului, şi indirecte (opuse) atunci cînd
considerăm că informaţia directă nu este adevărată, ci adevîrat este opusul afirmaţiilor făcute în text.

Analiza de conţinut calitativă

Este cunoscută şi sub numele de: analiză calitativă prin teoretizare, sau analiză prin teoretizare ancorată,
sau analiză de conţinut iterativă.
Analiza de conţinut calitativă este o metodă care permite generaea inductivă a unei teorii asupra unui
fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice
(Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss (1967) sub denumirea de grounded theory.
Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut calitative este relativa independenţă. Această
metodă poate fi utilizată ca strategie generală de cercetare, care permite menţineea unui grad de autonomie teoretică
– nu trebuie să se raporteze la regulile unei anume teorii. Permite şi o autonomie tehnică, în sensul că permite
urmărirea în acelaşi timp a mai multor scopuri.
Ca orice altă metodă, analiza de conţinut are o serie de etape, începînd cu o codificare a informaţiilor şi
finalizîndu-se printr-o teorie. Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă presupune determinarea şi definirea
unor categorii sau concepte în care se încadrează informaţia analizată, stabilirea relaţiilor dintre categorii sau
concepte şi definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual.
Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic al datelor. Ea presupune nu numai o
activitate metodică, ci şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată
putem înţelege informaţiile transmise de material; rezultatele obţinute pe această cale depind de profesionalismul,
nivelul de cultură şi experienţa cercetătorului.
Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şi evenimentele. Această înţelegere presupune
inserarea evenimentelor concrete într-un context explicativ şi integrarea lor într-o altă schemă de analiză, care
permite reevaluarea informaţiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte. Ceea ce se obţine este perfect ancorat în
datele empirice. Materialul este atît punctul de plecare al teoretizării, cît şi locul de verificare a ipotezelor de
validare a constructelor teoretice. Analiza de conţinut calitativă este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,
conceptele definindu-se prin aproximări succesive. Nu există o ordine strictă de parcurgere a etapelor, fiind posibilă
omiterea sau revenirea.

35
 Etapele analizei de conţinut calitative
1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi pe care se lasă un spaţiu liber în
marginea stîngă, pentru a putea fi notate diferitele observaţii pe parcurs).
2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilor nesemnificative şi păstrarea celor
importante. Presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor prezente în materialul de bază. Se păstrează
sub formă de coduri doar informaţiile esenţiale. Cuvintele folosite pentru codificare trebuie să fie relativ apropiate
ca nivel de abstractizare şi generalizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun întrebări de
genul: despre ce este vorba? ce este? ce se întîmplă aici? etc.
3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superior de abstractizare. Categorizearea
reprezintă punctul de plecare din care conceptele se vor rafina şi vor fi tot mai adecvate realităţii empirice. Orice
categorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- o definire concisă şi adecvată;
- să se precizeze elementele distinctive;
- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;
- să se identifice formele de manifestare.
Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”
4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între informaţiile prezente la nivelul
categoriilor fixate în etapa anterioară. Relaţionarea presupune o activitate de sistematizare. Se lucrează simultan la
două niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legătură
între acea categorie şi fenomenele pe care le desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să se
determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate.
5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Este o fază de
sinteză, care trebuie parcursă deoarece într-o analiză de conţinut calitativă există riscul ca, avînd multe concepte şi
relaţii între ele, explicaţiile să fie prea complicate. Nu trebuie pierdută din vedere, în această etapă, întrebarea: care
este problema principală, care este scopul studiului.
6. Modelarea. Activitatea principală de este cea de reproducere cît mai fidelă a relaţiilor structurale şi
funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În această etapă, întrebarea de bază este: care sunt
proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.
7. Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şi obligă la trei activităţi:
- eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul analizei de
conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
- inducţia analitică, presupunînd căutarea cazului negativ (adică dacă, pornind de la aceleaşi elemente,
ajungem la o altă categorie, atunci demersul este nul);
- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, şi constă în determinarea, la
nivelul unui fenomen, a validităţii teoriei concepute. Se verifică teoria prin aplicarea ei asupra unei alte baze de date.

36
 XVIII. Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care sunt adaptative şi eficiente în
rezolvarea unor situaţii critice. Ca tehnici utilizate pentru culegerea datelor se folosesc: observaţia, chestionarul şi,
eventual, interviul.
H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind acţiunea umană observabilă care este suficient de
completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii; un comportament poate fi considerat incident critic în
următoarele condiţii:
- acţiunea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite;
- cauzele, ca şi urmările sale, trebuie să fie evidente, astfel încît să poată fi descrise semnificaţiile sale prin
raportare la persoană;
- descrierea situaţiei şi a comportamentelor umane prezente în situaţie trebuie să fie clară;
- comportamentele pozitive sau negative care se dezvoltă în situaţia respectivă trebuie să fie cazuri
extreme, pentru a putea fi considerate incidente.
Din perspectiva psihologiei sociale, metoda incidentului critic este o variantă a studiului de caz şi
presupune culegerea, cu ajutorul anchetei, a unor comportamente, situaţi sau factori care au determinat un salt în
bine sau în rău, o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei persoane sau chiar a unei societăţi. Exemplu:
întîlnirea dintre Gauguin şi Van Gogh; prostituţia ca element de debut pentru consumul de droguri.
Analizată din perspectiva studiului de caz, metoda incidentului critic poate apela la: analogia formală,
analiza structurală şi fenomenologică; analiza jocurilor. Toate acestea sunt în în acest context tehnici, dar, la fel ca şi
observaţia şi chestionarul, se poate folosi şi ca metodă de sine stătătoare.
Analiza formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situaţii, descriere care
presupune reperarea elementelor esenţiale ale unor situaţii din punctul de vedere al mai multor actori sociali
(participanţi, subiecţi, elemente ale populaţiei considerate), elemente care pot fi sintetizate şi care reprezintă teoriile
comune tuturor membrilor grupului. Analiza formală este o metodă semi-calitativă. Descrierea unor evenimente în
mod identic de către mai multe persoane se bazează pe mecanisme de schematizare, aşa cum sunt ele descrise de
analiza statistică.
Levy Lelois (1991) a demonstrat că există trei profesii relativ similare: cea de agricultor, cea de pescar şi
cea de miner. Pentru aceasta a folosit analiza formală. El a demonstrat că profesiile menţionate se raportează la
aceeaşi formă şi au cel puţin trei elemente comune: contactul direct cu natura şi efortul fizic crescut pentru
îndeplinirea unei sarcini; perceperea sau vizualizarea directă a rezultatelor muncii (grîu, peşte, minereu); riscul
crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale, care pot distruge tot ce au realizat prin muncă o perioadă de timp.
Situaţiile de muncă sunt analoge din punctul de vedere al acestor caracteristici. Ca urmare, aceste profesii au o
formă comună, definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Se pot descrie o serie de elemente
diferenţiatoare, dar ele nu sunt considerate esenţiale deoarece tratarea afectivă specifică fiecăreia în parte este
comună tuturor.
Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere a datelor; întrebările urmăresc
obţinerea elementelor componente ale formei, relaţiile dintre ele şi care sunt evenimentele care pot distruge o
evoluţie.
Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de cazuri distincte, care descriu acţiuni şi situaţii şi
care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii asemănătoare structural din punctul de vedere al
trăirilor subiective ale actorilor. Concret, se alcătuieşte o colecţie de acţiuni ale unor actori umani, urmată de o
interpretare globală a sensului acţiunii. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:
- alcătuirea unei colecţii de cazuri (anamneze cu mai multe persoane);
- alcătuirea cazurilor pe categori apriori analoge;
- descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge în fiecare dintre cazurile descrise;
- alcătuirea unui tabel, astfel încît să poată fi descrise şi comparate situaţiile şi elementele componente
(situaţiile pe coloane şi elementele componente ale cazurilor pe linii);
- analiza informaţiior care se regăsesc pe coloane şi concluzionarea asupra sensului de evoluţie a situaţiei;
- analiza globală a bazei de date (coloane plus linii) şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor.
Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El a făcut interviuri în spitalele de urgenţă.
Iată datele pe care le-a obţinut:

Microsituaţia
Cazul Evoluţia
I Mama şi-a dorit un băiat; în
copilărie, fata a fost crescută
de bunicii materni; tatăl moare
cînd fata avea 10 ani.
Efectele Momentul de conflict
- Eşec şcolar; O discuţie mai aprigă cu mama,
- Opoziţie puternică faţă de care o pedepseşte interzicîndu-i să
tatăl vitreg. mai iasă din cameră. Mama pleacă
din cameră şi închide uşa, iar fata
încearcă să se sinucidă, avînd
certitudinea că mama o părăseşte şi
nu o va mai iubi.

37
II După moartea tatălui, fata este - Reacţie de rebeliune; Mama şi sora mai mare o ameninţă
dată spre creştere unei familii - Violenţă faţă de mamă şi de că o vor interna într-o instituţie
de la ţară. După vacanţă surori (mai ales faţă de sora socială.
revine la mama ei, dar are mai mare);
dificultăţi de reinserţie. - Enuresis nocturn.
III Mama este al treilea copil din - Certuri repetate; Soacra o ameninţă că o dă afară.
opt fraţi, fiecare cu alt tată. - Conflicte cu persoanele
Pînă la 14 ani este copil de avînd acelaşi statut;
suflet într-o casă unde - Abandon al propriului copil.
lucrează ca servitoare; la 14
ani ajunge într-o instituţie
socială, de unde pleacă la 16
ani şi se căsătoreşte.
IV Ultimul dintre 14 fraţi; părinţii - Alcoolism încă din Soţia îi reproşează că nu lucrează,
bătrîni îl cresc pînă la 7 ani, pubertate; iar declară că a simţit că va fi
după care intră în grija unuia Crize frecvente de delirium aruncat în drum (sentimentul lipsei
dintre fraţii mai mari. Se tremens după adolescenţă de protecţie.
căsătoreşte.
În primul caz este vorba despre un debut în viaţă marcat de abandon, lipsă de protecţie, de siguranţă, lipsa
unui sentiment de apartenenţă. În al doilea caz survine o evoluţie negativă: opoziţia, globală şi constantă, la regulă,
ca modalitate de a atrage atenţia. În al treilea caz este vorba despre lipsa afectivităţii şi a protecţiei, nesiguranţă;
conflict cu o persoană apropiată; teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale de răzbunare, de şantaj sau de
evadare.
Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiune dintre actorii
sociali. Formalizarea explicitarea regulilor implicite care par a guverna schimburi sistematice între actori şi care se
finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către fiecare dintre cei implicaţi în situaţia respectivă.
Psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi există interacţiuni care se conformează unor
scheme susceptibile de a fi clasificate şi reproductibile la nivelul altei situaţii. Aceste scheme se numesc tranzacţii;
ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizei tranzacţionale.
Prin repetitivitate, aceste reacţii aduc beneficii care au lipsit în copilăria mică. Persoanele caută un anumit
tip de relaţii şi caută să impună anumite comportamente care le permit să suporte socialul şi să se integreze în social.
Aceste reacţii repetitive se numesc joc nu prin prisma aspectului ludic al acţiunii, ci pentru că reprezintă un sistem
de interacţiuni în care schemele succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris astfel poate fi considerat
un joc.
La o analiză a mai multor familii se observă regula jocului conjugal „fără tine”, a cărei cauză este teama de
a înfrunta o situaţie. Jocul intelectiv între două persoane este un joc repetitiv care se dezvoltă pentru a asigura
fiecărui participant sentimentul de securitate, dar şi de a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le
consideră periculoase. Anamneza poate determina care evenimente din viaţa persoanelor au determinat dezvoltarea
unor asemenea comportamente, şi aceste evenimente se numesc situaţii critice.

Aplicaţii ale metodei incidentului critic:

1. Scala de evaluare cu ancore comportamentale (cu expectanţe comportamentale), dezvoltată de Smiths
şi Candell (1963); acest tip de scală diferă de cele clasice atît sub aspect constructiv, cît şi pentru că nu mai apelează
la cifre, ci apelează la descrieri de comportamente ca modalităţi de evaluare. Criterii:
- factorul de performanţă trebuie să fie definit cu acurateţe;
- ancorele trebuie să descrie cu multă precizie categoriile de performanţă;
- răspunsul evaluatorului trebuie să fie dirijat prin urmărirea unor instrumente precise cu scala.
Pentru informaţii suplimentare: H. Pitariu – „Managementul resurselor umane”; M. Dincă – „Teste de
creativitate”.
2. Metoda grupului critic (1957) permite stabilirea unor paşi eficienţi în desfăşurarea unei activităţi la
care participă un număr mare de persoane, aparent dezorganizate şi cu risc mare de haos. Se utilizează în activitatea
organizaţiilor mari şi în special în organizările uzinale. Ca urmare, timpul de lucru se poate reduce la jumătate.
Această metodă de utilizare eficientă a timpului de lucru porneşte de la premisa că o acţiune, oricît de complexă,
poate fi descompusă în acţiuni simple şi evidente, care să marcheze începutul şi sfîrşitul etapelor. Acţiunile pot fi
simultane asu succesive; ordinea lor tehnologică sau logică poate fi redată prin arce şi noduri. Vezi S. Chelcea –
„Chestionare de investigaţie sociologică”, pag. 135 – 136.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, apariţia cross-culturalităţii se datorează lărgirii domeniului funcţional
al acestei discipline. Raţiunea de a fi a psihologiei cross-culturale este aceea de a susţine o interacţiune cît mai
eficientă între culturi, în baza explorării fiecărei culturi în parte.

38
 În 1992, psihologia cross-culturală a fost definită ca fiind studiul similitudinilor şi diferenţelor la nivel
individual, în grupuri şi culturi etnice diferite, studiul comparativ între variabilele psihologice şi cele socio-culturale,
ecologice, biologice, precum şi evoluţia intrinsecă a acestor variabile.
Un protocol metodologic standard în psihologia cross-culturală trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
- procedura, modalitatea de descoperire;
- caracteristicile transferului de informaţii;
- testul ca instrument de evaluare.
Testul este foarte important, pentru că trebuie găsite acele teste care pot funcţiona similar în culturi diferite;
ca urmare, testele trebuie verificate pentru a se vedea dacă ele funcţionează şi în alte culturi.
Emic şi etic în psihologia cross-culturală
Termenul de emic redă imaginea constelaţiei comune referitoare la multitudinea componentelor dintr-un
mediu socio-cultural; el se referă la reprezentarea asupra realităţii imediate a persoanelor care fac parte dintr-o
anume comunitate.
Termenul de etic se referă la o imagine din exterior asupra realităţii unei comunităţi, culturi, imagine care
rezultă în urma unor cercetări sistematice.
Domenii, direcţii de aplicare:
- studii asupra motivaţiei şi valorilor;
- studii privind raportul individualism-colectivism;
- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender (de rol sexual);
- studii asupra caracteristicilor inteligenţei în diferite societăţi (inteligenţa raţională, emoţională etc).

39