Interacţiunea umană

în Doamna Dalloway

Virginia Woolf se concentrează pe iubirile şi căsătoriile personajelor sale şi pe

reacţiile lor în faţa vieţii impuse de societate. Fiecare are o ultimă scăpare în faţa
disperării şi a înfrângerii: memoria. Viaţa retrăită prin amintiri ne aduce o bucurie
iluzorie, este evadarea noastră, victoria noastră asupra timpului şi spaţiului şi poate
asupra morţii înseşi.
În ,,A Writer’s Diary”, Virginia consemnează: ,,Doamna Dalloway s-a
ramificat într-o întreagă carte şi aici prefigurez un studiu al nebuniei şi sinuciderii,
lumea văzută de oameni normali şi de alienaţi, unul alături de altul – aşa ceva.
Septimus Smith? Este acesta oare un nume potrivit?” (pg. 52). În elaborarea
romanului, Virginia Woolf nu s-a limitat la o naraţiune spusă dintr-un singur punct de
vedere, ci a reuşit să dezvolte mai multe puncte de vedere pentru a scoate în evidenţă
atât caracterul complex al personajului principal, Clarissa Dalloway, cât şi afinitatea
existentă între aceasta şi personajul traumatizat de război, Septimus Warren Smith.
Dorea astfel să ,,modeleze acest nou material într-o formă care să dobândească
rotunjimea vechilor forme”. Ea a încercat să adâncească viziunea personajelor sale,
mai cu seamă cea a Clarissei, cu ajutorul altor puncte de vedere. Deşi romanul
prezintă o singură zi din viaţa Clarissei şi a lui Septimus, cititorul află multe despre
aceste personajele şi oameni în general. Teoria Clarissei susţine structura romanului:
aceasta credea că pentru a cunoaşte o persoană trebuie să cunoşti şi oamenii şi locurile
care au completat-o pe aceasta, pentru a-i cunoaşte nu numai partea vizibilă, dar şi pe
cea ascunsă.
Scriitoarea transpune fluxul conşiinţei ca o îmbinare a retrospecţiei şi a
anticipaţiei şi astfel personajele se află în deplină libertate de a descrie trecutul lor,
aceasta desfăşurându-se fără a depăşi limitele temporale impuse de cadrul unei
singure zile. În ,,A Writer’s Diary”, Virginia Woolf consemnează: ,,Mi-a trebuit un an
de bâjbâieli pentru a descoperi ceea ce eu numesc procesul de scobire a tunelurilor
(tunnelling process) cu ajutorul căruia povestesc trecutul în fascicule, după necesităţi”
(pg. 61). Astfel, cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară în conştiinţa personajelor,
prin amintirile acestora. Elementele temporale şi spaţiale sunt folosite ca elemente de
legătură între diverse momente pe axa timpului şi între personaje, dar ele au şi un rol
important în semnificaţia romanului. Existenţa simultană în timp constituie un mijloc
de apropiere şi de identificare a personajelor. Momente situate în diferite puncte pe
axa timpului sunt integrate, unificate cu ajutorul conştiinţei care reflectă şi în care
acestea coexistă. Timpul cronologic ireversibil aduce în prezent sentimentele şi
gândurile personajelor văzute într-un timp prezent etern. Scurgerea timpului este
sugerată de bătăile orologiului Big Ben. Acesta se aude de-a lungul întregului roman,
fiind un memento al caracterului trecător al prezentului în raport cu infinitul.
Personajul Clarissei este cel care suferă o transformare – de la superficialitate
şi simpla bucurie de viaţă, în ciuda momentelor de visare şi melancolie din nuvelă, la
o mai adâncă înţelegere a raporturilor dintre oameni şi a semnificaţiei vieţii în roman.
Bucuria de a trăi a Clarissei – ,,ce-i plăcea ei era pur şi simplu viaţa” 1 – este legată de
confortul poziţiei sociale. Septimus reprezintă cheia înţelegerii caracterului Clarissei
şi ceea ce autoarea încearcă să înfăţişeze în scenele alienării lui Septimus este
semnificativ pentru întregul roman. Cea mai importantă afinitate dintre Clarissa şi
Septimus este receptivitatea amândurora la frumuseţea şi vitalitatea vieţii (în cazul lui,
a vieţii naturii), conştiinţa unei unităţi dialectice în cadrul fluxului. Deşi cei doi nu se
întâlnesc în timpul acţiunii romanului, vieţile lor sunt conectate din momentul din
stradă, când amândoi aud zgomotul maşinii, până când Clarissa primeşte vestea morţii
lui Septimus. Clarissa nu-l compătimeşte pe Septimus pentru că a trebuit să se omoare
sau pentru că nu mai este printre cei vii. Refrenul ,,fear no more” revine, sugerând
acceptarea scurgerii timpului, sfârşitului tinereţii şi a inevitabilităţii morţii.
Septimus o cere în căsătorie pe Rezia în seara în care îşi dă seama că nu mai
poate să simtă. El însuşi recunoaşte că nu s-a căsătorit din afecţiune, ci din dorinţa de
a se bucura de siguranţă. Ea reprezintă pentru el mai mult un refugiu după încheierea
războiului. Ceea ce-l atrage cel mai mult la ea este activitatea ei cu o bază ce pare de
necontestat – pălăria este cea care are cea mai mare importanţă. Cei doi sunt uniţi de
război, iar în cele din urmă despărţiţi din cauza acestuia. Tânăr fiind, venise la Londra
1
Woolf, Virginia – Doamna Dalloway, pg. 120
cu dorinţa de a deveni poet. Lucra ca funcţionar la o firmă şi avea în faţă o carieră
promiţătoare, dar când a izbucnit războiul s-a înscris ca voluntar. Septimus se afla la
Milano când s-a încheiat pacea, stătea în casa unui hangiu. Chiar în ajunul
armistiţiului, prietenul său, ofiţerul comandant Evans a fost ucis în Italia. Traumatizat
de război, a început să nu mai distingă realitatea înconjurătoare de propriile
halucinaţii. Astfel, de la sentimentul pe care Rezia îl avea că poate să-i spună orice,
comunicarea dintre cei doi soţi se deteriorează. Ea este foarte afectată: ,,Asta nu era
căsnicie; şi cum îl putea socoti drept bărbatul ei pe omul acesta cu priviri ciudate, care
tresărea mereu, râdea, şedea tăcut ceasuri după ceasuri sau o apuca de mână şi îi
spunea să scrie.”2 Un ultim moment de fericire este în ziua în care-l aşteaptă pe
psihiatrul Sir William Bradshaw ca să-i stabilească tratamentul. Septimus acceptă
realitatea imediată şi este absorbit de generozitatea şi frumuseţea vieţii momentului
prezent: ,,Ce mult se bucura! De săptămâni nu râseseră aşa împreună, amuzându-se
între ei, cu intimitatea oamenilor căsătoriţi.”3, ,,Nimeni nu o făcuse vreodată să râdă
aşa cum o făcea Septimus.”4
Relaţiile Clarissei cu cei din jur, atât femei, cât şi bărbaţi, au un lucru lipsă, o
inabilitate de a uita de propria existenţă, de a ieşi din prezentul şi trecutul personal
pentru a risca viitorul. Îi lipseşte acea abandonare de sine care le permite altora,
prietenei ei, Sally Seton de exemplu, să spună şi să facă orice îşi doresc.
Dacă s-ar fi căsătorit cu Peter, Clarissa n-ar fi cunoscut acea demnitate, acea
distanţă între soţ şi soţie, una din convingerile fundamentale ale Virginiei Woolf
despre relaţiile umane. Independenţa care trebuie să existe între persoane care trăiesc
zi de zi sub acelaşi acoperiş i-a fost dată de Richard – acel ,,dram de libertate, un dram
de independenţă”5. Clarissa completează în cursul romanului: ,,Oamenii au
demnitatea lor, singurătatea lor: chiar între soţ şi soţie e un abis, e un lucru pe care
suntem datori să-l respectăm, […] altfel ne pierdem independenţa, respectul de sine,
ceva, dacă te gândeşti bine nepreţuit”6. Clarissa are reacţii diferite atunci când cei doi
se reîntâlnesc: ,,era nonconformismul lui prostesc, slăbiciunea lui, ce o necăjea, ce o
necăjise întotdeauna la el, era faptul că-i lipsea cea mai vagă idee despre ce poate
simţi oricine altcineva decât el”7, dar ,,fără veste o năpădi gândul: Dacă m-aş fi
2
Ibidem, pg. 137
3
Ibidem, pg. 140
4
Ibidem
5
Ibidem, pg. 9
6
Ibidem, pg. 118-119
7
Ibidem, pg. 48
măritat cu el, bucuria aceasta ar fi fost a mea în fiecare zi!”8 Şi Peter Walsh simte că
acea conexiune dintre ei nu s-a pierdut de tot: ,,Simţise intens; o clipă, când i-a sărutat
mâna, regretase, îl invidiase chiar, poate îşi amintise (văzuse asta în privirea ei) de o
vorbă a lui – poate aceea că, dacă se va mărita cu el, ei doi vor schimba lumea, şi
acuma?”, dar cu toate acestea el crede că nu ar fi fost o căsnicie reuşită.
Între Clarissa şi Richard există totuşi o lipsă de comunicare. Această prăpastie
dintre cei doi nu se reflectă doar în gradul de intimitate, dar şi la nivel verbal. Iubirea
lui Richard pentru ea nu este atât de pasională precum a fost cea a lui Peter - care ,,o
iubise atât de pătimaş”9, iar Richard ,,nu se putea hotărî să-i spună că o iubeşte; nu
chiar atât de răspicat”10. Înainte fusese gelos pe Peter, dar Clarissa ,,îi spusese adeseori
că avusese dreptate să nu se mărite cu Peter Walsh”11. Clarissa compară relaţia dintre
ea şi Peter şi ea şi Richard: ,,Richard se ducea şi făcea ce era de făcut, în timp ce ea şi
Peter îşi iroseau timpul ciorovăindu-se”12.
În acelaşi timp, Clarissa o iubise pe Sally Seton, prietena ei nonconformistă,
aşa cum un bărbat iubeşte o femeie, insinuând astfel că de fapt nu iubise niciun bărbat
atât de profund. În camera din mansardă, Clarissa îşi dă seama că sentimentele ei faţă
de Sally, spre deosebire de cele faţă de un bărbat, au fost complet dezinteresate. În
contrast cu detaşarea, dezinteresul presupune o pasiune pentru lucrul în sine şi fără a
avea dorinţa de a-l schimba, de a-ţi impune un anumit punct de vedere.
Nici Peter, nici Richard n-au reuşit să înţeleagă importanţa petrecerilor date de
Clarissa. Ea adună oameni, îi aduce împreună pentru a putea comunica: ,,Singurul ei
dar era să cunoască oamenii aproape instinctiv”13. Astfel, petrecerile ei nu sunt
superficiale, aşa cum le credea Peter, sau bătăi de cap, cum le credea Richard, ci
aveau substanţă şi o semnificaţie mai adâncă. La petrecere, Clarissa îşi dă seama de
puterea pe care Peter încă o exercită asupra ei: ,,Era teribil cum putea Peter s-o arunce
în stările acestea doar venind şi stând într-un colţ. O făcea să se vadă cum este:
exagerată”14. Clarissa avea darul de a crea o lume a ei oriunde se afla ea, aşa cum
observă Peter. Frumuseţea vieţii, pe care o simte Clarissa, o poate împărtăşi şi
celorlalţi.

8
Ibidem, pg. 49
9
Ibidem, pg. 113
10
Ibidem, pg. 117
11
Ibidem, pg. 116
12
Ibidem, pg. 119
13
Ibidem, pg. 10
14
Ibidem, pg. 162
 Vestea morţii lui Septimus o face să se retragă în camera ei din pod. Are un
moment de claritate în care simte cât de mult se identifică cu un necunoscut. Ea crede
că gestul lui Septimus a fost singura lui metodă de a comunica cu ceilalţi şi în acelaşi
timp de a-şi salva sufletul. În acelaşi timp, Clarissa vede realitatea şi locul pe care-l
ocupă ea. Bătrâna pe care o vede prin geam îi aminteşte că şi ea va îmbătrâni şi va
trebui să lupte cu singurătatea şi cu sentimentul sfârşitului ce se apropie. Înainte ca
Septimus să sară pe geam, el vede un bătrân coborând pe scara de afară, acest bătrân
fiind o figură paralelă cu bătrâna văzută de Clarissa. După această epifanie, numită de
Woolf ,,a moment of being”, Clarissa este gata să se întoarcă la petrecere şi la viaţa
fragmentată după primul război mondial în care va încerca să se regăsească.
Teme ca singurătatea, imposibilitatea de a cunoaşte oamenii dincolo de
aparenţe şi de a avea o comunicare reală cu aceştia, futilitatea, frustrarea şi
abandonarea inerente existenţei sunt constante şi actuale.
Dacă în cazul lui Septimus alienarea este motivul care face ca orice
comunicare să eşueze cu cei din exterior, în cazul Clarissei problema este neputinţa ei
de a se abandona sentimentelor sale fără a se lăsa influenţată de normele societăţii, a
cărei confirmare o aşteaptă.
Este greu să stabileşti relaţii de o anumită profunzime în societatea
englezească de după război. Legitimitatea imperiului pentru care atâţia oameni
luptaseră era contestată, imperiul se afla în declin. Peter încearcă să explice felul în
care oamenii se împart între dorinţa de a fi de unul singur şi de a avea companie – el
compară sufletul cu un peşte care îşi urmează cursul în apă şi din când în când sare la
suprafaţă pentru a întâlni valurile.
Alegerile din trecut ale personajelor trebuie în cele din urmă acceptate, însă
schimbările din prezent pot afecta viitorul în moduri surprinzătoare. Cursul poveştii
viitoare depinde de ziua de azi. Încercările de interacţiune între oameni ar avea succes
pe o bază de valori şi interese comune. Găsirea acelei legături care să faciliteze
comunicarea este partea mai grea.
Bibliografie
 Guiguet, Jean – Virginia Woolf and Her Works, Harcourt Brace
Jovanovich, New York, 1976
 Miroiu, Mihai – Virginia Woolf, Editura Univers, Bucureşti, 1977
 Ruotolo, Lucio P. – The Interrupted Moment, Stanford University
Press, California, 1986
 Woolf, Virginia – Doamna Dalloway, Editura Rao, Bucureşti, 2003