CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN TEOLOGIE

STUDIUL 1
TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE
TEOLOGIA SPECULATIVĂ ŞI TEOLOGIA PIETISTĂ

1. DEFINIŢIA TEOLOGIEI:
- Teologia este ştiinţă şi cunoaştere deplină, cunoaştere
deplină, autentică, existenţială, calea şi metoda unică de a
ajunge la rădăcina adevărului şi a vieţii, adică a Fiinţei
Absolute.
- precum există un „organ” artistic, ştiinţific sau filosofic al omului, în
acelaşi mod există şi un „organ” teologic, adică o capacitate specială,
distinctă şi exactă, şi anume puterea sau discernământul teologic prin
care o persoană umană îşi impropriază adevărul teologic ca viaţă, după
care îl poate recunoaşte şi oferi oricând.

2. AUTENTICITATEA CUNOAŞTERII TEOLOGICE:

- cunoaşterea teologică este autentică şi garantată numai în Biserică,
întrucât Biserica este spaţiul şi modul ales expres ales de Dumnezeu ca
spaţiu al harului, adică al puterii şi al adevărului.
- întrucât harul şi pronia divină lucrează şi în afara Bisericii, apare
posibilă o cunoaştere teologică şi în afara Bisericii, care, însă, nu mai
este garantată şi nici nu mai poate fi deplină, ea fiind o cunoaştere
relativă, aflată mereu sub riscul greşelii.
- teologia creştină, teologia adevărată şi deplină, este teologia oficială a
Bisericii.
- este adevărat faptul că în practică ea este gândită şi formulată de
anumite persoane, de indivizi, teologi mari, genii teologice, inspiraţi şi
asistaţi de Duhul Sfânt, însă ideea adevărului şi garantarea acestuia
aparţine în mod exclusiv Duhului Sfânt în spaţiul Bisericii, meritul
teologului constând numai în formularea, respectiv exprimarea
adevărului primit, într-o înţelegere şi expunere personale, cu un efort şi
reuşită reale.
- o persoană care face teologie din afara Bisericii, făcând abstracţie de
ea sau evitând-o, face, de fapt, filosofie religioasă, şi nu teologie.

3. TENDINŢE DEFORMATOARE ALE TEOLOGIEI AUTENTICE:

- totuşi, şi teologia din interiorul Bisericii este pândită permanent de
două tendinţe deformatoare sau falsificatoare.
- astfel, în afară de teologia autentică, oficială, recunoscută de către
Biserică, în istoria teologiei creştine persistă două tipuri de teologie,
care deviază, de fapt, de la învăţătura şi teologia Bisericii.
- aceste două curente, tendinţe sau tipuri de teologie deviată,

1
deformată sunt:
a. Teologia speculativă sau raţionalistă;
b. Teologia pietistă sau sentimentalistă;

4. TEOLOGIA SPECULATIVĂ SAU RAŢIONALISTĂ:

- teologia speculativă sau raţionalistă se poate distinge prin mai multe
însuşiri sau tendinţe specifice:

a. Teologia speculativă este RAŢIONALIZANTĂ:

- teologul speculativ are convingerea că el poate cuprinde şi
exprima toate adevărurile, adâncimile şi înălţimile teologice, că, în
fapt, o instrucţie teologică deplină asigură o cunoaştere teologică
deplină.
- teologul speculativ este convins că poate cuprinde şi chiar
încearcă să cuprindă toată religia, este convins că nu există adevăr
teologic de necuprins sau de neexprimat, fapt pentru care din
întreaga sa expunere reiese încrederea nestrămutată şi suverană
în a cuprinde şi oferi totul.
- teologia unui astfel de teolog este suverană, fără şovăiri, fără
dubii, fără reţineri.
b. Teologia speculativă este REVOLUŢIONALIZANTĂ:
- teologul speculativ reia întreaga teologie de la capăt, o pune sub
semnul întrebării şi o reformulează, fiind convins de necesitatea de
a răscoli teologia, în ideea de a o reîmprospăta, de a o revigora şi
de a o face să vorbească pe limba contemporanilor.
- teologul speculativ nu are tabu-uri, însă nici nu mai are ceva
sfânt, în sensul de indiscutabil, întrucât pentru el nu există
adevăruri teologice indiscutabile şi ntangibile, întrucât e convins de
faptul că adevărul teologic trebuie impropriat de fiecare,
improprierea constând în integrarea sa totală.
- teologul speculativ este, explicit sau nu, adeptul „revoluţiei
permanente”, în stare să demoleze orice şi oricând, dacă raţiunea
constată perimarea, desuetitudinea sau chiar neînţelelegerea,
inadecvarea.
c. Teologia speculativă SUPRAESTIMEAZĂ OPINIILE TEOLOGICE ŞI TEOLOGUMENELE în
dauna dogmelor Bisericii:
- teologul speculativ îşi permite nu numai să interogheze, ci chiar
să conteste şi să atace autorităţile indiscutabile ale Bisericii,
precum Sinodul al V-lea Ecumenic, tradiţia istorică, dogma veşniciei
iadului, teologia Sfântului Părinte Atanasie cel Mare, permiţându-şi
să reabiliteze anumite erezii (apokatastaza, de exemplu) şi pe
anumiţi eretici (cum ar fi Origen).
d. Teologia speculativă este INFORMAŢIONALĂ:
- teologul speculativ este, în primul rând, un om al acumulării
informaţiei, el fiind convins că baza şi determinantul teologic stau
în primul rând în informaţia bogată, completă.
- teologul speculativ este convins că din informaţia completă

2
 trebuie să reiasă, de la sine, cu necesitate, adevărul şi valoarea.
- teologia speculativă este o teologie de calculator, respectivul
teolog fiind un depozit uriaş sau un malaxor care amestecă
informaţia teologică bogată şi variată, enormă, convins că aceasta
va produce valoarea.
e. Teologia speculativă are COMPLEXUL FILOSOFIEI:
- teologia speculativă acordă o preţuire maximă metodei
raţionaliste şi filosofice de argumentare şi consideră maxime
valorile disciplinelor umaniste, putând ajunge chiar să suprapună
pe filosof teologului.
f. Teologia speculativă are COMPLEXUL ŞTIINŢEI:
- teologului speculativ i se pare absolut necesar să fie la zi cu
datele ştiinţei, supraestimând temeiurile acesteia pentru
argumentarea teologică.
- teologul speculativ se simte obligat „să ţină pasul” cu ştiinţa şi
este complexat dacă constată că l-a pierdut.

5. RĂSPUNSUL BISERICII FAŢĂ DE TEOLOGIA SPECULATIVĂ:

- faţă de aceste însuşiri şi tendinţe ale teologiei speculative, teologul
Bisericii trebuie să ştie şi să rememoreze mereu următoarele:
A. Teologia este şi trebuie să rămână mereu raţională, argumentată,
formulată logic şi inteligibil pentru toţi.
A.
- teologia nu este afirmarea şi impunerea unor precepte, a unor
obligaţii divine de-a gata, ci este mărturisirea exactă şi
argumentată variat a Adevărurilor ultime, absolute, garantate şi
complete.
- adevărul teologic trebuie nu numai formulat raţional, logic şi
limpede, ci şi dovedit logic şi raţional, cu toate argumentele
raţionale posibile.
- teologia este şi trebuie să fie mereu o cunoaştere limpede,
raţională şi probată logic.
B.
- teologia nu este numai o cunoaştere raţională, ci şi o cunoaştere
supraraţională.
- deşi lucrează raţional, teologul este omul cu un organ în plus, cu
„organul teologic”, adică cu puterea şi calitatea specială a
discernământului teologic, cu ochiul teologic sau ochiul credinţei,
care intuieşte, adulmecă, miroase, vede, pătrunde şi înţelege mult
mai departe decât raţiunea (exemplu: adevărul meu despre mama
mea nu este unul raţional, ci supraraţional şi tot la fel este şi
adevărul despre iubirea mea).
- teologia ortodoxă nu este o simplă cugetare, o cunoştinţă despre
Dumnezeu.

3
 - Dumnezeu nu poate fi exprimat prin simpla cugetare, întrucât:
„Orice cugetare este o sinteză a celor ce cugetă şi a celor
cugetate. Dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugetă, nici
dintre cele cugetate. El este deasupra acestora” - SFÂNTUL MAXIM
MĂRTURISITORUL1.
- de aceea, Dumnezeu fiind „o unitate neîmpărţită şi nu o
multiplicitate”, cum este cuvântul rostit, el nu poate fi decât
contemplat „fără grai, numai cu sufletul” - SFÂNTUL MAXIM
MĂRTURISITORUL2.
C.
- teologia nu este speculaţie, pentru că ea nu construieşte idei, aşa
cum face filosofia, care construieşte ideea de Dumnezeu.
- teologia porneşte de la un dat precis, Revelaţia divină în Iisus
Hristos, care este atât punctul de plecare, cât şi punctul său de
sosire.
- dacă filosofia şi speculaţia se încununează, de obicei, printr-o
întrebare supremă, teologia este un răspuns suprem, nefiind nici
supracunoaştere, nici super-filosofie religioasă, ci experienţa
întâlnirii vii cu Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos, prin harul
Sfintelor Taine, în Sfânta Biserică.
- această experienţă şi viaţă este împărtăşită oamenilor şi prin
cuvânt.
- teologia nu oferă o sumă de cunoştinţe despre Dumnezeu, ci
viaţa lui Dumnezeu, a Persoanei Hristos, Dumnezeu-Omul, singurul
Adevăr complet, „Calea, Adevărul şi Viaţa”.
- astfel, urmând fidel dumnzeiescului ei învăţător, teologia
ortodoxă este „Duh şi Viaţă”.
- teologia speculativă nu este decât o super-filosofie, o filosofie
religioasă.
- o astfel de „teologie” s-a făcut cu precădere în teologia catolică şi
protestantă, însă şi în cea ortodoxă.
- este specifică teologiei catolice tendinţa de instituţionalizare, de
concretizare, de sistematizare şi încadrare a Bisericii, a teologiei şi
a întregii vieţi religioase, în realităţile istorice.
- teologia protestantă se remarcă prin ispita de a raţionaliza, de a
explica, de a pătrunde şi problematiza orice fapt de credinţă,
Biserica, teologia şi viaţa religioasă, în general.
- teologia protestantă crede că orice realitate, orice mister, trebuie
pătruns, analizat, explicat şi cuprins.
- teologia ortodoxă afirmă, însă, că misterul rămâne o realitate
uriaşă, mai ales în expresia sa supremă, în Dumnezeu.
- de altfel, orice realitate deosebită, orice consistenţă, orice valoare
şi fapt viu, mai ales cel religios, este puternic şi eficient tocmai în
măsura în care este mister.
- a cunoaşte, a cuprinde şi a trăi misterul nu înseamnă a-l
1 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete teologice, Suta a doua, 2, în „Filocalia”, vol. III, p. 166.
2 IDEM, Capete teologice, Suta întâi, 83, în „Filocalia”, vol. III, p. 158

4
„explica”, nici raţional şi nici în vreun alt mod.
- ne-raţionalizarea, ne-simplificarea misterului nu înseamnă
neputinţă sau limitare pentru cunoaşterea umană.
- ca orice mister, misterul religios are limba şi cheia sa de
înţelegere, care nu este raţionalizarea.
- teologia ortodoxă a fost şi ea înrobită spiritului scolastic,
speculativ, în secolele XVII-XIX, revenindu-şi în sine în ultimul secol.
- în expresia sa specifică, teologia ortodoxă nu s-a constituit în
sisteme, precum teologia apuseană, întrucât sistemul închide în
sfera limitată a gândirii realitatea spre care trebuie să se deschidă
infinit cugetarea teologică.
- în ultima perioadă, se constată apariţia unei întregi şcoli
româneşti de teologi români care fac chiar din teologia patristică,
filocalică şi mistică ocazia unei filosofări savante, a unei super-
teologii, fapt dovedit de limbajul abstract, pretenţios, tehnic şi
foarte specializat, care nu deschide, ci închide calea celui care
doreşte să ajungă la înţelesul teologic şi la viaţa lui.
- în acest fel, până şi un japonez necreştin, care dispune de informaţie
teologică completă, ar fi un „teolog” mai „ortodox” decât ortodocşii.
- însă nu aceasta este teologia, pentru că teologia nu este o „super-
bancă” de informaţii despre Dumnezeu.
- o astfel de „teologie” au şi diavolii, întrucât şi ei „cred şi se cutremură”
(IACOB 2, 19).
D.
- teologia speculativă este un copil născut mort.
- adevărata teologie înseamnă nu a şti dumnezeieşte despre
Dumnezeu, ci a şti din Dumnezeu, adică a-L dobândi pe Dumnezeu,
a cunoaşte şi a re-cunoaşte, a avea gândul lui Dumnezeu: „Căci
cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe El? Noi însă avem
gândul lui Hristos” (I CORINTENI 2, 16).
- teologia nu este obiect, ci subiect al cunoaşterii; astfel, nu
teologia este cercetată şi pătrunsă de om, ci omul este cercetat şi
pătruns de ea, de Dumnezeu.
- într-un fel, teologia nu este căutarea lui Dumnezeu de către noi, ci
căutarea noastră de către Dumnezeu, nu este căutare, ci aflarea
noastră de către Dumnezeu şi exprimarea acestei întâlniri.
- în fapt, noi nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ci El Îşi face locaş în
noi, înţelepciunea lui Dumnezeu ne cunoaşte şi Îşi face „locaş în
noi”.
- Dumnezeu ne cuprinde pe noi şi nu noi Îl cuprindem pe El, El ne
studiază pe noi şi nu noi pe El.
- faptul că misterul nu poate fi cuprins în noţiuni îl exprimă şi
celebra formulă: „Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit”.
- în legătură cu acest fapt, există un mare pericol, ce constă în
ariditatea teologiei, pentru că teologia nu există dacă nu e, în
primul rând, viaţă.
- teologia „pură”, de dragul teologiei, strict specializată, nu mai e
teologie, ci filosofie religioasă.

5
 - teologia există şi este teologie numai în măsura în care este
făcută accesibilă maselor de credincioşi, în măsura în care este
receptată, asimilată şi trăită de către aceştia.
- o dovadă referitoare la ariditatea şi neaderenţa multor lucrări
dogmatice o reprezintă lipsa de exemplificări şi mai ales tratarea
într-un limbaj încărcat de neologisme şi extrem de tehnicizat.
- ori, toate dogmele creştine, mai ales cele fundamentale şi
profunde, există în Biserică nu pentru cunoaşterea intelectuală şi
deliciul rafinat, rezervate unei elite restrânse, ci tocmai pentru că
sunt în chip esenţial viaţa şi mântuirea oamenilor, deci accesibile
tuturor.
E.
- teologia este cuvânt despre Dumnezeu şi în Dumnezeu, dar şi
mister, tăcere despre Dumnezeu, evidenţierea misterului despre
Dumnezeu.
- teologia Sfinţilor Părinţi este şi o teologie a tăcerii, fapt pentru
care, de multe ori, ei „cinsteau Cuvântul cu tăcerea”.
- la Sfinţii Părinţi, teologia este tăcere despre Dumnezeu, iar
tăcerea este mărturisitoare, este teologică.
- un exemplu edificator pentru misterul insondabil care
învăluie ca o aură şi ca o minune existenţa, şi nu ca o ceaţă,
este taina iubirii umane.
- chiar iubirea a două persoane umane dovedeşte limpede că
orice persoană este o adâncime de mister care nu poate fi
epuizată.
- dacă iubirea ar putea fi epuizată, nu ar mai fi valoroasă, nu
ar mai fi spirituală.
- spiritul este inepuizabil, fapt pentru care iubirea este iubire.
- teologia ortodoxă a ştiut dintotdeauna să cinstească minunea
misterului cu tăcerea, însă nu printr-o tăcere ignorantă, josnică sau
degradantă, ci prin docta ignorantia, care se împărtăşeşte cu
uimire, cu admiraţie şi iubire nespusă de minunile lui Dumnezeu.
F.
- teologia este un har: „cunoştinţa adevărată s-a dăruit oamenilor
de către Dumnezeu, ca har înainte de har” - SFÂNTUL MARCU
ASCETUL3.
- teologia este o harismă, iluminarea sufletului uman purificat de
către harul care transfigurează fiinţa umană şi capacitatea ei de a
primi şi înţelege pe Dumnezeu.
- „obiectul” şi subiectul teologiei sunt identice, şi anume Existenţa
şi Persoana absolută.
- prin urmare, teologia este întâlnire, adeziunea personală faţă de
Persoana absolută care se descoperă, îşi împărtăşeşte viaţa şi
adevărul ei.
G.
- teologia este viaţă: „Întru El era Viaţa şi viaţa era lumina
3 SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre cei ce îşi închipuie că se îndreptează prin fapte, în „Filocalia”, vol. I, p. 257.

6
 oamenilor” - IOAN 1, 4.
- teologia nu este un studiu, ci experimentarea, împărtăşirea de
Dumnezeu, „Calea, Adevărul şi Viaţa”.
- Sfântul Dionisie Areopagitul spunea despre dăscălul său, Fericitul
Ierotei, că nu ştia tainele teologiei, ci că „pătimea cele
dumnezeieşti”.
- teologia ca ştiinţă, ca disciplină teoretică, sumă de cunoştinţe
exterioare despre Dumnezeu, este tot ceea ce poate fi mai străin
spiritualităţii ortodoxe, tocmai pentru că aceasta nu este adevărata
cunoştinţă despre Dumnezeu.
- cuvântul lui Dumnezeu este „Duh şi viaţă”, fapt pentru care şi
cuvântul despre Dumnezeu trebuie să fie în Dumnezeu şi cu
Dumnezeu.
- Adevărul nu este ceva, ci este Cineva, este Persoană.
- teologia este Adevărul şi Viaţa unei Persoane, a lui Iisus Hristos,
Dumnezeu-Omul, este legătura de viaţă cu această Persoană, iar
această legătură este cunoaştere, experimentare, viaţă şi adevăr,
este un act şi o experienţă totală, fapt pentru credinţa şi teologia
creştină sunt numite de către Sfinţii Părinţi „viaţa în Hristos”.
- cunoaşterea lui Dumnezeu este gustarea lui Dumnezeu, după
cum spune psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, fapt
pentru care Sfinţii Părinţi precizează că „simţirea minţii constă în
gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută” -
DIADOH al FOTICEII4.
- funcţia teologiei nu este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ci de a-L
dobândi, după cum spune şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Dumnezeu
numeşte fericire nu câteva cunoştinţe despre El, ci rămânerea Sa
în om”.
H.
- teologia este o nevoinţă, o asceză, iar teologul este un nevoitor.
- teologia este o cunoaştere prin înfăptuire: „Domnul se află ascuns
în poruncile Sale şi cei ce-L caută pe El îl găsesc în măsura
împlinirii lor” - SFÂNTUL MARCU ASCETUL5.
- Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să „filosofăm cu fapta”, întrucât
„cunoştinţa fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar
dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricui lucru” - SFÂNTUL
MARCU ASCETUL 6.
- teologia este nu numai cunoştinţă şi mărturisire de credinţă, „lex
credendi”, nu numai doctrină, ci şi spiritualitate, „lex orandi”.
- prin urmare, se impune ca un adevăr veşnic cuvântul lui Evagrie
Ponticul: „Dacă eşti teolog, roagă-te; şi dacă te rogi cu adevărat,
eşti teolog”.
- teologia nu este numai experienţă, ci osteneală şi nevoinţă.
- pentru a fi organic, pentru a fi al nostru, Adevărul trebuie câştigat

4 DIADOH AL FOTICEII, p. 345.

5 SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în „Filocalia”, vol. I, p. 247.
6 IBIDEM, p. 249.

7
 prin strădanie proprie: „Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor
şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om” - SFÂNTUL
MARCU ASCETUL7.
- fără nevoinţă, teologia ar fi o iluzie şi o autoiluzie, căci
„cunoştinţa vederilor dumnezeieşti, venindu-i nevoitorului care nu
se aşteaptă deoadată, pentru smerenia lui, frânge raţionamentul
celui care ce o caută pe aceasta cu osteneală şi cu durere ca să se
mândrească cu ea” - SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL8.
i.
- teologia este o cunoaştere prin evlavie, prin curăţire de patimi,
după cuvântul Mântuitorului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu”.
- cunoaşterea deplină, teologia autentică, este vederea lui
Dumnezeu, este uimire şi evlavie, „îngânarea cântului unei vechi
evlavii”9.
- în acest sens, SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA afirmă: „Conceptele
creează idoli ai lui Dumnezeu, numai uimirea pricepe ceva despre
El”.
- Sfinţii Părinţi nu vorbesc niciodată simplu despre cugetarea şi
cunoştinţa teologică, ci o numesc „smerita cugetare”.
- această smerită cugetare limpezeşte ochii sufletului, numai aşa
făcându-l capabil de a vedea ceva în profunzimile teologiei, căci
dacă „cercetăm adâncul credinţei se tulbură, dar când îl privim cu
dispoziţia simplă a inimii, se înseninează” – DIADOH AL FOTICEII10.
- evlavia prin purificarea de patimi limpezeşte nu numai propria
vedere, ci chiar apropie adevărurile şi realităţile teologiei: „Cei ce
se apropie de lucruri cu evlavie... vor avea înţelesurile prea
luminoase ale lor, venindu-le întru întâmpinare şi sădind în ei
înţelegerea cea mai deplină a lor” – SFÂNTUL MAXIM
MĂRTURISITORUL11.
j.
- teologia ortodoxă este patristică şi filocalică, constând esenţial în
experierea prin rugăciune şi har, în duhul şi experienţa milenară,
verificată, a Sfinţilor Părinţi.
- teologia ortodoxă este patristică pentru că se leagă unitar şi
organic de viaţa, experienţa şi scrierile Sfinţilor Părinţi care s-au
dovedit în mod desăvârşit fidele învăţăturii şi vieţii Sfintei Scripturi.
- teologia nu poate rupe legătura patristică şi filocalică pentru că
aceasta este însăşi viaţa, învăţătura fidelă şi înţelegerea Sfintei
Scripturi transmisă peste veacuri.
k.
- teologia ortodoxă este o teologie eclesială, întrucât izvorăşte din
Biserică, se exprimă prin Biserică şi exprimă Biserica.

7 IBIDEM.
8 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete teologice, Suta întâi, 18, în „Filocalia”, vol. II, p. 129.
9 Mihai Eminescu.
10 DIADOH AL FOTICEII, p. 342.
11 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Idem, Suta întâi, 21, în „Filocalia”, vol. III, p. 130.

8
 - teologia nu este rodul exclusiv al capacităţii omeneşti, în general,
şi nici al unor genii, în special.
- teologia ortodoxă este eclesială, în general, şi parohială, în
special, nu este expresia capacităţii talentului sau geniului unei
persoane, ci este fructul Bisericii, al unei comunităţi precise din
care se trage teologul şi pe care o exprimă plenar şi exemplar.
- teologia se face numai în interiorul Bisericii, al parohiei, numai
dintre oamenii ei, din ei, cu ei, prin ei şi printre ei.
- între masa teologului şi altarul bisericii există o legătură
esenţială, la fel ca între pruncul din pântece şi mama sa.
- teologul nu este un specialist meritoriu prin sine însuşi, iar
teologia nu este un mediu rezervat unor specialişti.
- teologii sunt tot creştinii parohiei, cu o instrucţie mai deosebită,
care fac aceeaşi experienţă a lui Dumnezeu ca orice creştin
autentic, însă prin mijloace specifice.
B. Teologia este, într-un fel, şi cunoaşterea şi adevărul revoluţionar.
- teologia este puterea care interoghează, trezeşte, revigorează şi
împrospătează mereu cunoaşterea şi adevărul, după cuvântul
Mântuitorului: „Iată, Eu înnoiesc toate”.
- a face teologie înseamnă, într-adevăr, a avea curajul şi puterea
de a întreba mereu toate, de a găsi mereu răspunsuri şi limbaje
adecvate contemporaneităţii.
- teologia poate să fie o „dărâmare a idolilor”, o dărâmare a
falselor valori şi a erorilor, însă aceasta nu înseamnă dărâmarea
adevărurilor şi valorilor teologice consacrate, precum autoritatea
Bisericii, a Tradiţiei, a Sfinţilor, a unor teologii verificate şi
recunoscute de secole.
- până la urmă, diferenţa dintre teologie şi filosofie este tocmai
aceea că teologia afirmă şi dovedeşte o serie de adevăruri şi valori
fixe, precise, indiscutabile, intangibile, suverane, eterne.
- a fi teolog, faţă de filosof, înseamnă „a avea ceva sfânt”, a avea
ceva intangibil, tabu, a şti că nu te poţi lega de orice şi de oricine,
deşi teologul ştie că „toate le pot în Hristos”.
- teologul trebuie să aibă îndrăzneală deplină, însă îndrăzeneala
evlaviei, întru slujirea adevărurilor garantate şi nu împotriva lor.
- oricât de revoluţionar ar fi teologul creştin, el trebuie să ştie că
are voie să întrebe şi să cerceteze orice, însă nu oricum.
- teologul nu are voie să uite că adevărurile Bisericii, deşi
valorificabile şi reformulabile, sunt totuşi precise şi intangibile.
C. A face teologie înseamnă a îndrăzni, a reformula adevărurile
teologice prin înţelegerea şi limbajul tău, chiar cu o înţelegere şi
formulare personală.
- teologia creştină este şi o teologie a teologumenelor şi a opiniilor
personale, care revigorează şi impulsionează teologia.
- totuşi, nu trebuie uitat faptul că adevărul şi autoritatea Bisericii
sunt dogmele, învăţătura oficială a Bisericii.
- oricât de capabil, de genial şi de argumentat ar fi un teolog şi ar

9
 dovedi insuficienţa unei dogme, el nu trebuie să uite că numai
dogmele sunt adevărul teologic sigur, întrucât sunt adevărul
teologic sigur, pentru că sunt adevărul recunoscut de Biserică.
- dacă dogmele şi Sinodul Ecumenic nu sunt sigure şi intangibile,
atunci nu există nici un criteriu, nici un semn sigur, concret şi
palpabil al intangibilităţii Bisericii, întrucât în istorie, glasul cel mai
oficial, cel mai reprezentativ şi mai autorizat al Bisericii au fost
Sinoadele Ecumenice, iar afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos, „Iată
Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” şi a Sfântului Apostol
Pavel, cum că Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” ar fi,
prin urmare, false.
- dacă un Sinod Ecumenic şi o dogmă pot fi dovedite false, greşite
şi pasibile de condamnare, atunci Biserica şi Iisus Hristos Însuşi îşi
pierd credibilitatea.
D. Teologia este şi trebuie să rămână cunoaşterea completă, deplină,
Adevărul întreg, nefragmentar.
- în sens teologic, teologul trebuie să ştie totul, să cuprindă şi să
ofere totul, el trebuie să fie în stare să răspundă oricând la orice,
adică să aibă o viziunea teologică întreagă, o viziune a întregii
realităţi, să dea un răspuns teologic la orice întrebare.
- cine nu are cunoştinţe bogate, cuprinzătoare, nu are nici o
înţelegere cuprinzătoare şi poate greşi, cu atât mai mult cu cât
informaţia asigură şi adevărul, demnitatea şi credibilitatea
teologului.
- însă informaţia nu asigură în mod automat adevărul şi autoritatea
teologică.
- oricât de informat şi de cunoscător ar fi, teologul are nevoie de
altceva, de „organul teologic”, de ochiul teologic, adică
discernământul, înţelegerea limpede prin care triază informaţiile,
alegându-le numai pe cele valoroase, sigure, esenţiale,
fundamentale.
- până la urmă, înţelept nu este cel ce ştie să strângă, ci cel ce ştie
să arunce.
- teologul nu este un malaxor în care se aruncă cunoştinţele de
latină, greacă, ebraică, limbi moderne şi altele, din care, amesteca
bine, iese cu necesitate geniul teologic.
- informaţia este necesară pentru teologie, întrucât fără ea teologul
ar fi numai un artist sau un filosof, ar fi sărac în conţinut şi în
înţelegere.
- însă informaţia nu este identică cu valoarea - adevărul şi valoarea
se bazează pe informaţie, însă nu reies în mod obligatoriu din ea.
- pentru a înţelege deosebirea dintre teologul informaţiei şi teologul
esenţei, al valorii, putem folosi comparaţia dintre intelectualul
computerului şi cel al cărţii: computerul, la fel ca şi televizorul,
informează sau deformează, însă nu formează, numai cartea
putând forma intelectualul.
- la fel se petrece şi în teologie: cantitatea informează, dar nu

10
 formează în mod automat teologul şi teologia, cu atât mai mult cu
cât mai presus de informaţie este înţelegerea, asimilarea şi
creşterea organică, vitală, fiinţială.
E. Teologia este o disciplină, o cunoaştere şi un adevăra raţional,
umanist, o cunoaştere asemănătoare în acest sens cu filosofia.
- adesea, teologia a împrumutat o serie de termeni tehnici din
filosofie şi, în general, cunoaşterea umanistă a însemnat
întotdeauna un dialog între filosofie şi teologie.
- filosofia este un efort extraordinar de a înţelege şi de a accede la
adevăr şi la fiinţă prin puteri omeneşti.
- teologia trebuie să preţuiască acest efort, să-l preţuiască şi să se
folosească de reuşitele şi de valorile sale, însă teologul nu trebuie
să uite nici o clipă deosebirea esenţială şi fundamentală dintre
teologie şi filosofie.
- înainte de orice, filosofia stă mereu sub semnul unor riscuri şi
ispite, precum sunt ispita raţionalistă şi luciferică, cunoaşterea
teologică fiind o cunoaştere dobândită prin smerenie, prin evlavie.
- teologia nu este teorie şi demonstraţie, precum filosofia, ci
mărturisire, experiment şi gustare, aici şi acum, este adevărul
concret, hrană şi băutură care se mănâncă.
- „adevărul” teologic care nu se poate mânca este respins de
teologie şi rămâne filosofie.
- faţă de ipoteticul şi teoreticul filosofiei, teologia este numai
imediat, concret, material, organic şi hrană vitală.
- în acest fel, prin această superioritate copleşitoare, teologul nu
are de ce să admire filosofia şi nimic nu pare mai penibil şi mai
absurd decât complexarea teologului în faţa filosofului, prin
aceasta teologul nefăcând altceva decât să arate că nu cunoaşte
însăşi condiţia teologiei.
F. Faţă de complexarea în faţa ştiinţei, trebuie să observăm că teologul
are nevoie mai ales de ştiinţele umaniste, de toate ştiinţele, în general,
întrucât este ştiut faptul că adevarata, deplina cercetare ştiinţifică nu
face altceva decât să justifice şi să sprijine teologia.
- marii teologi şi dascăli ai Bisericii au avut nu numai o foarte bună
pregătire filosofică, ci şi o bună cunoaştere ştiinţifică.
- un teolog bun nu poate fi ignorant sau străin de nivelul ştiinţific
contemporan, întrucât ar putea fi descoperit neputincios în faţa
unor teme şi provocări noi, care necesită chiar răspunsuri şi
formulări teologice noi.
- totuşi, pregătire şi cunoaşterea ştiinţifică nu trebuie absolutizate,
întrucât, la urma urmei, cunoaşterea teologică este cu totul
altceva.
- chiar dacă ar rămâne străin de cunoaşterea ştiinţifică, omul poate
avea acces deplin la adevărul teologic.
- în definitiv, toată Revelaţia şi inspiraţia divină a făcut abstracţie
de cercetarea ştiinţifică.
- marile descoperiri şi adevăruri teologice nu au avut de-a face cu

11
 ştiinţa.
- şi astăzi, ca şi oricând, adevărata înţelegere teologică este o
iluminare şi o capacitate a sufletului care nu depinde de ştiinţă.
- omul poate ajunge să posede toate informaţiile, toată
cunoaşterea ştiinţifică, însă să rămână opac faţă de adevărul
teologic.
- cunoaşterea teologică, adică înţelegerea adevărurilor prime şi
ultime ale existenţei nu ţin de ştiinţă, ci de teologie.
- la fel ca şi în cazul filosofiei, teologul trebuie să înţeleagă şi să
simtă această superioritate a teologiei şi să conştientizeze riscul
complexării în faţa ştiinţei.

6. SEMNE DISTINCTIVE PENTRU IDENTIFICAREA TEOLOGIEI SPECULATIVE:

- având în vedere pericolul şi permanenţa teologiei speculative, trebuie
să ştim că aceasta poate fi identificată şi recunoscută prin anumite
semne distinctive, dintre care amintim:
- limbajul foarte tehnic, dus uneori până la imposibilul urmăririi
unui fir logic;
- Sfinţii Părinţi şi marii teologi au folosit, într-adevăr, şi
limbajul tehnic, însă cu măsură, formularea lor rămânând
mereu simplă şi limpede şi pentru omul străin de limbajul
tehnic;
- abundenţa neologismelor, până la apariţia unui limbaj imposibil,
la necesitatea utilizării dicţionarului de neologisme;
- toţi marii teologi au fost la curent cu neologismele şi le-au
utilizat, însă cu reţinere;
- toţi au fost oameni ai timpului lor, însă s-au detaşat de
stufărişul şi abuzurile neologizante, străduindu-se să se
menţină în limitele limbajului comun;
- încărcare, dorinţă obstinantă de a spune totul;
- ambiţionare, obsesia de a impune şi de a rezolva exhaustiv
problema şi toate problemele teologice, de a dărâma teologi
consacraţi şi Sfinţi pentru a se impune, făcând abstracţie de
smerita cugetare;
- teologul speculativ nu are dubii, nu şovăieşte, nu face
retractări, nu regretă nimic, nu îşi recunoaşte greşelile şi nu
cedează în faţa unei opinii adverse;

7. TEOLOGIA PIETISTĂ SAU SENTIMENTALISTĂ:

- teologia pietistă este teologia sentimentalistă, a „evlaviei exclusive”, a
„trăirii” fără cunoaştere, a „credinţei fără raţiune”, un fel de „trăirism
religios”.
- teologia pietistă reprezintă cealaltă extremă a teologiei, opusul
teologiei speculative.
- dacă teologia pietistă este mai mult ştiinţă fără evlavie, teologia
pietistă este evlavie fără ştiinţă.
- teologul pietist face alegie la efortul teologic intelectual, îl condamnă şi

12
este convins că „multa ştiinţă”, chiar şi teologică, poate deruta şi
înstrăina de Dumnezeu, întrucât „cunoştinţa îngâmfă”, după cuvintele
Sfântului Apostol Pavel.
- chiar dacă admite şi pune în lucrare ştiinţa teologică, teologul pietist
este convins că aceasta este numai o exprimare formală care nu are nici
o legătură cu trăirea, cu viaţa teologică adevărată, că adevărul,
eficacitatea şi mântuirea teologică constau exhaustiv în evlavie şi în
trăire.
- teologul pietist ortodox subscrie necondiţionat la formula protestantă
pietistă, în sensul că „1 gram de trăire face mai mult decât 1000 de
grame de ştiinţă seacă”.
- teologia pietistă s-a născut ca o reacţie firească la teologia speculativă,
la teoria seacă şi cunoaşterea aridă, fără viaţă, ştiinţă de dragul ştiinţei,
cunoaştere de dragul cunoaşterii.
- teologia pietistă are dreptate atunci când afirmă că orice ştiinţă şi
cunoaştere teologică este îngâmfare şi inutilitate dacă nu are consecinţe
organice şi nu se identifică cu viaţa omului şi cu mântuirea sa, însă uită
că viaţa teologică, viaţa şi puterea lui Dumnezeu, se identifică cu
adevărul, că Iisus Hristos este nu numai „Calea şi Viaţa”, ci şi
„Adevărul”, El Însuşi spunând: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe
care L-ai trimis”.
- a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte, pentru că nu poţi iubi
ceea ce nu cunoşti.
- iubirea fără cunoaştere este sentimentalism orb, care poate degenera
uşor în erori şi erezii mari.
- marii ereziarhi nu au fost necredincioşi, au fost oameni evlavioşi, în
general, însă au greşit tocmai pentru că au relativizat adevărul, că nu au
vrut să ştie că Adevărul este Unul singur, Adevărul Bisericii.
- adevărul este inclusiv, în sensul că cuprinde întreaga realitate,
întreaga existenţă şi viaţă, însă este şi inclusiv, adică este exact, fără
rabat, fără modificări, absolut.
- teologii pietişti trebuie să rememoreze cuvintele Mântuitorului: „Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”, precum şi
cuvintele Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului, care spunea că
„nu există iubire mai mare decât adevărul”.
- a crede în adevăr şi a-l păstra înseamnă a-l păstra în mod deplin,
întrucât adevărul fragmentar, împuţinat, ciuntit, se numeşte minciună.
- teologia pietistă tinde să dilueze Dogmatica în Morală, să relativizeze
precizia, întregul şi greutatea formulărilor dogmatice.

8. SEMNE DISTINCTIVE PENTRU IDENTIFICAREA TEOLOGIEI PIETISTE:

- teologia pietistă se recunoaşte printr-o serie întreagă de însuşiri şi
tendinţe:
- teologia pietistă relativizează dogmele, chiar dacă le recunoaşte
formal, luându-le numai în mare;
- supraestimează întotdeauna valoarea evlaviei, deasupra ştiinţei şi

13
 a cunoaşterii teologice;
- evită încărcătura dogmatică şi preocupările acesteia;
- evită noutăţile teologice, pe care le priveşte în sens global şi cu
neîncredere;
- preferă trecutul şi viitorul teologic, este atât paseistă, cât şi
eshatologică, evitând tocmai prezentul, ferindu-se tocmai de
concretul teologic, aici şi acum, pe care îl înţelege numai ca pe o
trăire sentimentală, prin aceasta fugind, de fapt, de
responsabilitate;
- teologia pietistă are dreptate atunci când dezvăluie greşelile teologiei
speculative, însă ea aruncă nu numai exagerările teologiei, ci şi
conţinutul bun.
- dacă teologia speculativă tinde să devină una elitistă, rezervată
specialiştilor, ridicând ştacheta cunoaşterii teologice pentru câţiva
performeri, teologia pietistă o coboară în mod nepermis, până la nivelul
şcolar elementar, în care progresul nu mai este urmărit, întrucât nu mai
este proclamat ca valoare.

STUDIUL 2
DOGMĂ, TEOLOGUMEN, OPINIE TEOLOGICĂ

1. ASPECTE PRELIMINARE:
- Teologia Dogmatică este disciplina teologică care expune în mod
sistematic învăţătura de credinţă a Bisericii.
- Dogmatica este „dea divinarum scientarum” şi „regina

14
theologiae”12.
- conţinutul Dogmaticii îl constituie, în principal, dogmele.
- cuvântul „dogmă” înseamnă, în limbaj comun, „opinie”, apoi „decret”
sau „poruncă” – II Macabei 10, 8; Daniil 6, 8-9; Fapte 14, 4.
- în limbajul creştin, acest termen a primit sensul de adevăr de credinţă
absolut şi imuabil, acest înţeles fiind exprimat pentru prima oară de
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: „Toţi cei care împărtăşeşc
dogmele acestora, aşa cum am spus, se numesc creştini…”13, fiin
utilizat şi de Sfântul Irineu, în Epistula ad Florin, de către Sfântul Vasile
cel Mare: „Dintre dogmele păstrate de Biserică, pe unele le avem
din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia
apostolilor”14 şi de către Sfântul Grigorie de Nyssa: „…dreptarul
vieţii binecredincioase din voi e rezumat în dreapta dogmă a
credinţei…”15.
- dogma este un adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu, formulat de
Biserică teoretic, imuabil şi necesar pentru mântuire.
- dogma se constituie din cinci însuşiri esenţiale.

2. DOGMA, ADEVĂR REVELAT:

- învăţăturile din Sfânta Scriptură nu sunt automat dogme, însă dogmele
sunt revelate în Sfânta Scriptură.
- dogmele nu sunt nici formulări, decrete de autoritate ale Bisericii, nici
expresii ale experienţei religioase individuale16 şi nici acomodarea
Evangheliei la epocile istorice.
- dogma „presupune o experienţă religioasă”, după cum afirmă
Pavel Florenski, „se afirmă cu inima care crede”17, însă ea este „un
fapt al Revelaţiei exprimat într-o formă teologică”18.
- dogma este întemeiată categoric în Revelaţia divină, în Sfânta
Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, ea fiind înţelepciune divină şi nu
capacitate umană.
- autorul dogmei este Dumnezeu, pentru că atât iniţiativa, cât şi
conţinutul adevărului de credinţă le are Dumnezeu.
- oamenii care au primit de la Dumnezeu dogmele, dau numai forma sau
exprimarea dogmatică, nu conţinutul.

3. DOGMA, FORMULATĂ DE BISERICĂ:

- Biserica formulează, apără şi impune dogmele, pentru că numai ea,
fiind „stâlpul şi temelia adevărului” – I Timotei 3, 15, este infailibilă.
- formularea dogmei este o lucrare harică, fapt pentru care ea are loc
numai în Biserică – Biserica este spaţiul teologiei pentru că ea este
spaţiul lucrării harice.
- înainte de a fi proclamat oficial dogmă, orice adevăr de credinţă este
12 Pfaff şi Budeus.
13 Apologia I, 26 P.
14 Despre Sfântul Duh, XXVII, p. 79.
15 Despre rânduiala cea după Dumnezeu, în vol. „Scrieri”, I, p. 456.
16 Cum credeau Schleiermacher, Ritschl şi Sabatier.
17 Malinovski.
18 P. Svetlov.

15
afirmat, discutat, polemizat şi mărturisit de Biserică.
- formularea oficială este termenul ad quem al acestei istorii polemice,
compusă din trei faze:
a. Revelarea divină într-o formă bogată şi nedeterminată;
b. Discutarea mai mult sau mai puţin polemică;
c. Proclamarea oficială, de obicei prin Sinoadele Ecumenice;
- Biserica este proprietara dogmelor, adică are meritul primirii prin
Revelaţie al formulării, învăţării şi valorificării dogmelor.
- este adevărat faptul că dogmele sunt formulate de teologi, dar aceştia,
oricât de geniali ar fi, au merit şi capacitate numai în măsura în care
sunt exponenţii fideli ai Bisericii, ca nişte trăitori exemplari în viaţa de
har şi nu ca nişte creatori individuali, cugetători religioşi separaţi de
viaţa sacramentală, canonică şi cultică a Bisericii, întrucât Sfântul
Maxim Mărturisitorul afirmă: „Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele
de obşte ale Bisericii soborniceşti, pentru că n-am adăugat nici
un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”19.

4. DOGMA, ADEVĂR TEORETIC, RAŢIONAL:

- dogmele sunt „proiecţii logice ale unor principii supralogice”.
- adevărul revelat este supralogic, nu ilogic, fapt pentru care orice
dogmă este obiect de logică umană.
- în acest sens, mitropolitul Filaret Drozdov al Moscovei spunea, în 1813:
„Nici unul dintre misterel înţelepciunii lui Dumnezeu, nici cel
mai tainic nu trebuie să ne apară străin sau cu totul
transcendent, ci cu toată smerenia trebuie să adaptăm mintea
noastră la contemplarea lucrurilor dumnezeieşti”.
- dogma este şi un adevăr raţional, logic şi inteligibil.
- dogmele sunt, în general, paradoxale, adică supralogice, însă nu
absurde.
- de altfel, existenţa, în general, se bazează pe paradoxuri, Dumnezeu
Însuşi fiind Paradoxul suprem.
- astfel, teologia ortodoxă este, prin excelenţă, paradoxală, antinomică.
- adevărata Dogmatică trece în Morală, adică este atât de puternică,
autentică, concentrată, adevărată, atât de vie, încât în mod necesar se
concretizează în viaţă, aşa cum credinţa autentică devine în mod
necesar şi imperativ faptă bună.

5. DOGMA, ADEVĂR IMUABIL:

- odată proclamată, dogma se vede „sub specie aeternitas”, nu se mai
schimbă niciodată.
- adevărul dogmatic este etern pentru că este întemeiat pe Revelaţie,
pe cuvintele „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu
vor trece!”.
- adevărul însuşi este imuabil, dacă e modificabil înseamnă că este
relativ.
- numai adevărul fix ne face liberi.
19 Vieţile Sfinţilor.

16
- nu există nici o dezvoltare a dogmelor, ci numai o aprofundare şi o
explicare mereu nouă.
- dogma este imuabilă pentru că este adevăr care vine de la Dumnezeu
şi se referă la Dumnezeu – divinum depositum, nu philosophicum
inventus, conform precizărilor lui Vincenţiu de Lerin.
- totuşi, dogmele nu oferă detalii, ci afirmaţii destul de generale, dar
clare, în elementele fundamentale.
- prin urmare, în prezentarea lor, în cunoaşterea şi înţelegerea, în
teologhisirea lor, se poate vorbi despre un progres formal al acestora, în
sensul că mereu pot fi extrase noi şi noi înţelesuri şi valori din conţinutul
lor infinit de bogat.
6. DOGMA, NECESARĂ PENTRU MÂNTUIRE:
- orice dogmă este absolut necesară pentru mântuire, fapt pentru care
Biserica nu a formulat dogme pentru toate adevărurile de credinţă
revelate, pentru că unele sunt absolut necesare, iar altele nu.
- dogma este un adevăr vital pentru om, este adevăr şi înţelepciune, dar
mai ales viaţă ce exprimă atât realitatea lui Dumnezeu, cât mai ales
oferă viaţa lui Dumnezeu.
- dacă nu ar fi necesare pentru mântuire, dogmele ar fi numai o filozofie
religioasă, fapt pentru care ele nu sunt nici super-cultură sau super-
filozofie şi nici super-cunoaştere, ci adevărata cunoaştere, singura care Îl
oferă pe Dumnezeul Cel viu.
- întrucât Biserica învaţă că dogmele sunt adevăruri de credinţă
imuabile, definitive şi absolut necesare pentru mântuire, s-au ridicat unii
teologi protestanţi care au contestat dogmelor aceste însuşiri, afirmând
că Mântuitorul nu a învăţat şi nu a pretins nici o dogmă, ci numai o
învăţătură morală, legea iubirii, singura care mîntuieşte, dogmele, după
ei, fiind inventate mai târziu de Biserică, pentru a-şi păstra autoritatea.
- dogmele sunt imuabile, absolute, pentru că adevărul însuşi este
imuabil şi nu poate fi relativizat şi aceasta pentru că orice adevăr, dacă
este relativ, nesigur sau modificabil, lasă omul în relativitate şi devenire,
supus prin urmare legilor care guvernează lumea şi pot duce la neant.
- numai Adevărul fix şi definitiv îl poate ridica pe om deasupra acestor
legi.
- orice adevăr, precizarea adevărului în sine, nu înseamnă restrângerea
libertăţii celui care îl experimentează, ci, dimpotrivă, siguranţa şi
precizia unui adevăr îl statorniceşte pe cunoscător în certitudinea
libertăţii.
- nu un adevăr relativ, imprecis, neclar, ci numai Adevărul exact şi sigur
ne face liberi.
- în acest sens, este relevant cuvântul Mântuitorului, care a arătat că
„aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul,
adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” –
IOAN 16, 3, precum şi precizarea făcută de Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„poarta Bisericii, înconjurată de turnuri, adică de învăţăturile
dogmelor dumnezeieşti… arătând că cei ce vor să creadă
trebuie să intre înlăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin

17
întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele”20.

7. TEOLOGUMENUL - din gr. TO THEOLOGOUMENON:

- teologumenul este acea afirmaţie sau formulare teologică cu temeiuri
în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cu circulaţie şi autoritate largă în
lumea teologică, dar care nu întruneşte consensul unanim şi mai ales,
nu a fost formulat oficial de Biserică.
- exemple: numărul de nouă al cetelor îngereşti, numărul de 24 al
vămilor văzduhului;

8. OPINIA TEOLOGICĂ - OPINIO THEOLOGICA:

- opinia teologică reprezintă formularea teologică aparţinând unui teolog
important, de autoritate, dar cu insuficiente temeiuri în revelaţia
dumnezeiască, cu circulaţie restrânsă în lumea teologică şi fără
formularea oficială a Bisericii.
- exemple: momentul instituirii Sfântului Maslu, motivul înclinării
primilor oameni spre păcat;

9. APRECIERI FINALE:
- dogmatica se bazează fundamental pe dogme, însă, întrucât trebuie să
îşi exprime atitudinea în toate problemele de credinţă, ea se foloseşte şi
de teologumene şi opinii teologice, în măsura în care acestea nu
contrazic dogmele.
STUDIUL 4
CUNOAŞTEREA DOGMATICĂ
EXTRINSECISMUL ŞI IMANENTISMUL DOGMATIC

1. ASPECTE PRELIMINARE:
- precum am observat, dogma nu este un adevăr uman dat sau o
valoare raţională, ci este adevăr, înţelepciune şi valoare divină, revelată.
- acest adevăr, însă, se acomodează raţiunii umane prin formularea
dogmatică.
- astfel, trebuie reţinut faptul că dogma nu este identică sută la sută cu
datul revelat, deşi se întemeiează în mod necesar pe acesta.
- prin urmare, cunoaşterea dogmatică nu are pretenţia că epuizează
datul revelat.
- pornind de la Dumnezeu, adevărul revelat apare ca fiind
incomensurabil şi incomprehensibil, însă intrând în Biserică, adică
ajungând la oameni, nu poate fi primit şi nu poate exista decât într-o
formă raţională, logică, umană, deci precizată şi limitată.
- prin aceasta, adevărul revelat nu îşi schimbă conţinutul, ci doar se
acomodează omului.
- adevărul revelat rămâne adevăr divin infinit, însă capătă şi formă
umană, ca adevăr uman precizat, ca obiect de ştiinţă şi cugetare logică.

20 Răspunsuri către Talasie, 48, în „Filocalia”, 3, p. 169.

18
- prin aceasta, adevărul divin păstrează ambele dimensiuni, atât cea
divină, incomensurabilă, cât şi cea raţională, limitată.
- aceste dimensiuni nu se exclud, nu se separă, nu se confundă şi nu se
denaturează.
- adevărul divin trebuie acomodat, prin formularea dogmatică, ca
raţiune umană, întrucât omul, neavând capacităţile divine, nu poate
primi de-a dreptul datul revelat.
- teologia ortodoxă subliniază faptul că între raţiune şi credinţă nu există
excludere, dar nici confuzie, iar în cunoaşterea dogmatică, raţiunea nu
este nici absolutizată, însă nici nu este exclusă.
- credinţa este puterea cea mai mare de cunoaştere, însă în virtutea
totalităţii personale, omul, ca imago a Raţiunii supreme, simte în chip
imperativ nevoia de a exprima totul şi prin raţiunea sa, care este şi ea
imago a Raţiunii supreme.
- prin urmare, în teologia ortodoxă nu s-au impus niciodată formule
exclusive privind raportul dintre teologie şi filosofie, precum „fides
quaerens intellectum”, „intellectus quaerens fidem”, „philosophia
ancilla theologiae”.
- acomodarea adevărului divin la raţiunea umană, prin formularea
dogmatică, nu înseamnă denaturarea sa, ci îşi păstrează caracterul
absolut datorită infailibilităţii Bisericii, „stâlpul şi temelia adevărului” - I
Timotei 3, 16.
- acomodarea adevărului revelat nu înseamnă cunoaşterea sa totală.
- formularea şi cunoaşterea dogmatică nu înseamnă înţelegerea totală a
adevărului divin, dogmatica nu epuizează acest dat revelat.
- formularea dogmatică este o exprimare şi nu o cunoaştere teoretică.
- însă cunoaşterea şi exprimarea dogmatică nu trebuie să fie sub nici o
formă speculativă, pentru că ar însemna să devină o filozofie religioasă.
- cunoaşterea dogmatică este, în primul rând, o cunoaştere intelectuală,
însă nu numai atât, ea fiind în acelaşi timp o trăire, prin această
cunoaştere a adevărurilor primite.
- prin urmare, cunoaşterea dogmatică este, în mod simultan, teologie şi
spiritualitate.

2. CONCEPŢIA ORTODOXĂ REFERITOARE LA EXTRINSESISM ŞI IMANENTISM:

- teologia ortodoxă respinge atât extrincesismul dogmatic, care
consideră dogmatica drept o sumă de precepte exterioare care se
valorifică prin trăirea lor21 sau o Revelaţie exterioară valorificată prin
cugetare22, cât şi imanentismul dogmatic, care crede că dogmatica este
numai răspunsul uman, firesc şi necesar, la procesul cognitiv raţional

21 EDOUARD LE ROY, Dogme et critique.

22 Unii romano-catolici.

19
dinlăuntrul omului23.
- extrincesismul face din dogmă un adevăr exclusiv divin, separat de cel
uman, în timp ce imanentismul îl face până la urmă un adevăr uman,
deosebit de cel divin.
- cunoaşterea dogmatică este o lucrare teandrică, iar dogma rămâne
atât un adevăr divin, cât şi unul uman.
- extrincesismul şi imanentismul pierd, de fapt, realitatea persoanei
umane ca „imago Dei” şi reflectă opoziţia apuseană între Dumnezeu şi
om.
- adevărul divin nu este niciodată total exterior omului, ci este imanent
lui, mai ales datorită Întrupării.
- astfel, dogma este atât transcendentă, cât şi imanentă omului.

3. CARACTERISTICILE CUNOAŞTERII DOGMATICE:

- cunoaşterea dogmatică este logică, însă este supra-raţională,
antinomică, paradoxală, este o supra-cunoaştere.
- formulările dogmatice au o exprimare logică, însă depăşesc de fapt
raţiunea simplă (Dumnezeu Unul şi Dumnezeu Treime).
- în aparenţă, dogmele pot fi înţelese cu raţiunea, însă, în realitate, este
nevoie şi de credinţă.
- o raţiune simplă, lipsită de credinţă, nu va putea pătrunde niciodată
dogmele creştine, ci va rămâne numai la suprafaţa lor.
- în acest sens, Sfânta Scriptură afirmă: „De nu veţi crede, nu veţi
înţelege” - Isaia 7, 9.
- raţiunea umană discerne adevărul divin numai ărin lumina credinţei,
pentru că aceasta este o putere de cunoaştere mai mare.
- numai credinţa îi oferă raţiunii posibilitatea de a trece dincolo de
limitele foarte înguste ale logicii simple.
- Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens, faptul că credinţa
este piatra sigură a cunoaşterii, datorită tăriei, imuabilităţii şi
consecvenţei ei.
- cunoaştere dogmatică înseamnă dobândirea ochilor credinţei, fără de
care „credinţa e oarbă şi lipsită de iluminările Duhului”24.

4. OBIECŢII REFERITOARE LA CUNOAŞTEREA DOGMATICĂ:

A. ÎMPOTRIVA REALITĂŢII CREDINŢEI ÎN CUNOAŞTEREA DOGMATICĂ:

- împotriva necesităţii credinţei în cunoaşterea dogmatică, unii au adus

obiecţia că mulţi teologi şi-au păstrat calitatea de dogmatişti şi după ce
s-au separat de Biserică, cum sunt cazurile lui Arie sau Lev Tolstoi.
- răspunsul Bisericii este că teologia lor este numai în mod aparent
dogmatică – astfel, deşi păstrează forma, a pierdut fondul.
- aceasta pentru că, ieşind din Biserică, „stâlpul şi temelia
adevărului”, au ieşit din garanţia adevărului, teologia lor fiind, de fapt,
o filosofare religioasă.

23 P. LABERTHENIERE, Pages choisis.

24 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răpunsuri către Talasie, Filocalia, III, p. 253.

20
 A. ÎMPOTRIVA CARACTERULUI RAŢIONAL AL DOGMELOR:

- împotriva caracterului raţional al dogmelor a fost adusă obiecţia că,

prin intelectualismul ei, formularea dogmatică îi exclude pe cei mai
mulţi dintre credincioşi, care sunt oameni simpli, fără pregătire teologică
de specialitate.
- romano-catolicii răspund la această obiecţie prin faptul că credincioşii
simpli nu au nevoie decât de credinţă implicită, adică globală,
principială, în mare.
- răspunsul ortodox este că înţelegerea intelectuală nu este decât
începutul cunoaşterii dogmatice, finalul acesteia fiind, de fapt,
aprofundarea ei prin trăire, la care au acces toţi oamenii: „Fericiţi cei
curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
- abisurile dogmatice sunt pătrunse nu cu raţiunea, ci cu inima curată.
C. ÎMPOTRIVA INTELECTUALISMULUI DOGMELOR:
- s-a obiectat faptul că prin intelectualism, dogmatica rămâne o
exprimare pur speculativă, teoretică, fără legătură cu viaţa creştină
adevărată.
- această obiecţie a fost formulată în special de curentul modernist din
Biserica romano-catolică, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX.
- conform acestor modernişti, dogma este numai exprimarea unei
autorităţi exterioare omului, cea a Bisericii, o formulare pur teoretică
rămasă exterioară şi vieţii credincioşilor pentru că nu poate fi trăită de
aceştia.
- răspunsul ortodox constă în aceea că, deşi adevărurile dogmatice nu
pot fi experimentate şi trăite de credincioşi în mod integral, totuşi ele
pot fi trăite parţial, fiind adevărat faptul că acestea se justifică numai
prin trăirea lor.
- ca răspuns împotriva intelectualismului dogmelor, moderniştii25 au
propus interiorizarea dogmelor, părere conform căreia nu se poate vorbi
de adevăruri care nu se pot experimenta, de adevăruri extrinseci care
provin dinafara omului şi sunt impuse exterior, ci numai de adevăruri
care există deja în om şi sunt conforme omului.
- faţă de Laberthonniere, subliniem atât caracterul transcendent al
dogmelor, însă recunoaştem şi meritul lui în ceea ce priveşte caracterul
lor imanent.

5. APRECIERI FINALE:
- cunoaşterea dogmatică nu este nici super-cunoaştere raţională, nici
super-filozofie religioasă, ci este cunoaştere vie, întâlnire cu Dumnezeu
în persoana lui Iisus Hristos, în Biserică, prin Sfintele Taine.
- această întâlnire, experienţă şi viaţă, este împărtăşită oamenilor şi prin
cuvânt.
- Dogmatica nu oferă numai o sumă de cunoştinţe despre Dumnezeu, ci
exprimă mai ales viaţa lui Dumnezeu.
25 Prin LABERTHONNIERE.

21