EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ

Conf.Dr.G.Talau

La frontierele psihiatriei şi legii s-a născut psihiatria judiciară, care tinde să

devină o subspecialitate în cadrul psihiatriei. Obiectivele comune celor două discipline
constitutive, dreptul şi psihiatria, îşi au rădăcini în cele mai vechi timpuri şi s-au impus ca
o necesitate reală pentru apărarea persoanei împotriva actelor îndreptate contra vieţii.
Locul şi rolul psihiatriei judiciare au crescut progresiv, plasându-se între zona sănătăţii
mintale şi morbiditatea prin patologia infracţională. Difuziunea obiectivelor sale în
câmpurile extinse ale cercetării biologice, psihologice, sociale, culturale i-au conferit
repede un domeniu inter- şi multidisciplinar, prin care, de altfel, se motivează şi
dobândeşte o fundamentare antropologică cu privire la persoană, ca victimă, prejudiciu,
implicare în justiţie şi relaţionare socială.
Obiectul psihiatriei judiciare este expertiza psihiatrică medico-legală, fiind
constituit de afecţiunile ce alterează capacitatea civilă de exerciţiu şi de delincvenţa
patologică. Întrucât la noi în ţară forul unic organizatoric de coordonare şi de interpretare
a datelor medicale pentru justiţie este medicina legală, expertiza psihiatrico-judiciară,
dintr-o perspectivă integratoare, este o formă cu totul particulară în cadrul expertizei
medico-legale. Astfel stând lucrurile, domeniul psihiatriei judiciare este o ramură
comună, atât a psihiatriei clinice, cât şi a medicinii legale, opinie formulată şi la colocviul
privind „Responsabilitatea penală şi tratamentul psihiatric”, organizat de Comitetul
European în Probleme Criminale de pe lângă Consiliul Europei, recomandându-se ca
acest gen de activitate inter – şi multidisciplinară să se dezvolte acolo unde există
acceptare şi înţelegere între membrii diferitelor specialităţi (psihiatrii, pedopsihiatrii,
legişti, psihologi, psihopedagogi, jurişti).

DEFINŢIE: expertiza medico-legală psihiatrică este o activitate inter- şi

multidisciplinară de sinteză, de integrare şi avizare, care corelează discernământul şi
responsabilitatea umană pentru faptele săvârşite în detrimentul legii sau neglijării ei cu
starea psihică a persoanei şi legea juridică la un anume moment existeţial, stabilind
totodatâ şi periculozitatea socială a persoanei, măsurile de psihoprofilaxie secundară şi
terţiară, reglementate legal şi metodologic.

SCOP: această activitate s-a născut din necesitatea implicării teoretice şi practice
de combatere a criminalităţii, cu respectarea principiilor psihopatologice şi a
reglementărilor drepturilor omului -în general, ale bolnavului psihic şi ale deţinutului –
în particular (regulamentele Asociaţiei Medicale Internaţionale; Codul Naţiunilor Unite;
Declaraţia Asociaţiei Medicale Intrnaţionale formulată la Tokio, 1975 şi Malta, 1992 cu
privire la refuzul de hrană; Declaraţia de la Helsinki din 1964, revăzută în 1975, 1983 şi
1989; Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice; Declaraţia
Universală pentru Drepturile Omului).

ROL: expertiza psihiatrico-judiciară are valoare probatorie, de control şi protecţie

socială, prin caracterul ei integrativ, analitic şi metaanalitic, reprezentând, deopotrivă,
un act de asistenţă medicală, de demnitate ştiinţifică şi de reală competenţă.

1
 CADRU JURIDIC PROCEDURAL ŞI ORGANIZATORIC

Locul şi intervenţia psihiatriei în justiţie sunt definite în Codul de procedură

penală, art.112 şi în Secţiunea a X-a – Expertizele (art.116 – art.127).
„Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor
deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza se efectuează în aceste cazuri în instituţii sanitare de specialitate.
În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea
procurorului sau instanţei de judecată, impune internarea învinuitului sau inculpatului pe
timpul necesar.
Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de
organele de poliţie”.
Aprecierea îndoielii asupra stării psihice pentru a fi despuiată de o anumită cotă de
subiectivism se impune:
- când sunt dovezi sau semnale că făptuitorul a suferit de unele boli ce ar
putea avea consecinţe psihice.
- când sunt semnale că făptuitorul a avut o boală psihică sau că a fost
internat într-un spital de psihiatrie sau a făcut tratament psihiatric
- când în timpul cercetării făptuitorul are un comportament ce ridică
probleme de sănătate psihică
- când infracţiunea săvârşită cu o deosebită cruzime e lipsită de un mobil
evident
- când deţinutul are o comportare anormală
- la minorii între 14 – 16 ani, unde orientarea preventivă şi măsurile
social-juridice şi pedopsihiatrice se impun

Infracţiune şi vinovăţie

Infracţiunea constituie fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu intenţie,

deci cu bună ştiinţă sau din greşeală (culpă).
Unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea. Din perspectiva legii penale
se consideră faptă cu pericol social orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere
uneia din valorile ocrotite de lege şi care, conform legii, este sancţionată cu aplicarea unei
pedepse.
Vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie
sau săvârşirea ei se datorează unei culpe.
Prin faptă săvârşită cu intenţie se înţelege acea faptă când infractorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea ei prin săvârşirea acelei fapte sau când prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui fără să
intervină în vreun fel.
Fapta este săvârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (uşurinţă, nesocotinţă), sau nu
prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neştiinţă). Fapta ce rezultă
dintr-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când este prevăzută
în lege în mod expres.

2
 Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită din
culpă, fie cu intenţie, exceptând cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu
intenţie.
Din cele expuse mai sus reiese faptul că principala caracteristică a infracţiunii
considerată faptă antisocială, prevăzută de legea penală, este vinovăţia. Principalul temei
al vinovăţiei este intenţia cu care a fost comisă fapta, având ca şi criteriu de definire
discernământul, adică, infractorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui
prin săvârşirea acelei fapte. Vinovăţia şi gradul răspunderii se stabilesc atât în funcţie de
starea psihică, cât şi în funcţie de toate împrejurările comiterii faptei, apreciate şi
sancţionate de instanţa de judecată (criteriul medical şi criteriul juridic).

Iresponsabilitate, responsabilitate

Codul Penal prevede că: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii ei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe
ele”.
Conţinutul acestei prevederi stă la baza noţiunii de iresponsabilitate, care nu
trebuie confruntată cu cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei.
„Este iresponsabilă persoana care, din cauza incapacităţii psihice existente în
momentul săvârşirii faptei, nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori
nu poate fi stăpână pe ele. O asemenea persoană nu înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile
sale prezintă pericol social şi de ce acestea au un caracter ilicit. O asemenea persoană
iresponsabilă nu poate fi pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea sau
executarea pedepsei. Datorită lipsei capacităţii de a înţelege şi de a voi a făptuitorului,
iresponsabilitatea are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei.”
Noţiunea de iresponsabilitate are la bază 2 criterii: medical şi juridic.
1. criteriul medical – presupune „prezenţa unei boli psihice cronice, a unor
tulburări psihice temporare sau a unor stări morbide.”
2. criteriul juridic – presupune „absenţa capacităţii de a fi conştient de acţiunile
săvârşite şi de a le stăpâni.”
Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihiatrice este aceea de a evalua
capacitatea psihică, starea de conştiinţă şi discernământul pe care le prezintă persoana
examinată. Toate aceste noţiuni definesc, de altfel, responsabilitatea.
În trecut, concluzia privind iresponsabilitatea se fundamenta numai pe criteriul
medical – aşa cum menţiona şi Matei Basarab, în 1652, în pravila sa:
„Dacă cineva e nebun sau lipsit de minte şi ucide, ca de exemplu un tată care
omoară pe fiul său, nu va fi pedepsit, deoarece pedeapsa de a fi nebun îi ajunge”.
Ulterior, s-a constatat că nu fiecare bolnav psihic poate fi socotit iresponsabil.
Uneori boala psihică are evoluţie benignă şi bolnavul poate fi responsabil. Diferenţierea
bolnavilor psihici iresponsabili de cei responsabili a dictat introducerea în expertiza
psihiatro-judiciară şi a criteriului juridic: „absenţa capacităţii de a fi conştient de acţiunile
săvârşite şi de a le stăpâni.” Acest criteriu este mai mult decât important în evaluarea
iresponsabilităţii pentru că include factorul voliţional (capacitatea de a conduce şi stăpâni
acţiunile sale) şi factorul intelectual (conştiinţa acţiunilor săvârşite).
În concluzie, aprecierea iresponsabilităţii necesită aplicarea ambelor criterii. Chiar
şi cei care poartă diagnosticul de schizofrenie uneori nu pot fi iresponsabili. Există
momente în care ei îşi dau seama foarte bine de acţiunile lor şi, pe cale de consecinţă, ei
sunt socotiţi responsabili.

3
 Noţiunile de responsabilitate şi iresponsabilitate sunt determinate de evoluţia
proceselor psihice şi starea sănătăţii acestora, ceea ce înseamnă că interpretarea acestor
noţiuni poate suferi diferite variante şi, pe cale de consecinţă, noţiunile de responsabilitate
– iresponsabilitate trebuiesc verificate şi atestate cu fiecare faptă în parte. Aceasta
înseamnă că o persoană poate fi responsabilă, chiar dacă, cândva, a fost socotită
iresponsabilă. Problemele de sănătate şi boală psihică trebuie privite dintr-o perspectivă
dinamică, fapt ce implică ca şi responsabilitatea / iresponsabilitatea să fie privite din
aceeaşi perspectivă. Spre exemplu, un epileptic care comite o crimă într-o stare
crepusculară, poate ca în momentul examinării expertale să nu aibă dereglări psihice şi cu
toate acestea să fie declarat iresponsabil (se are ăn vedere starea crepusculară).
Comportamentul uman obligă la fundamentarea noţiunii de responsabilitate în
raport de o situaţie faptică, individual-concretă.
Noţiunea de responsabilitate, ca şi caracteristică a normalităţii psihice, constă într-
o stare de echilibru a funcţiilor psiho-mentale atestată printr-un comportament adecvat în
familie, colectivul de muncă şi societate. Responsabilitatea este definită ca fiind acea
calitate a persoanei de a-şi asuma integral obligaţiile ce decurg dintr-o acţiune liber
consimţită, pe care o deliberează şi o întreprinde şi, totodată, de a înţelege consecinţele
acestei acţiuni, în deplină concordanţă cu mobilul sau scopul urmărit, în interesul
personal şi fără a prejudicia interesul colectivităţii.
Deoarece legislaţia din ţara noastră nu recunoaşte situaţii intermediare între
responsabilitate şi iresponsabilitate, aşa cum se întâmplă în legislaţiile altor ţări care
recunosc responsabilitatea atenuată, trebuie să facem câteva precizări între orientările de
acceptare legală a responsabilităţii / iresponsabilităţii şi noţiunea de discernământ, aşa
cum este ea înţeleasă şi cuantificată în expertiza medico-legală psihiatrică.
Noţiunile de discernământ scăzut şi capacitate psihică diminuată, existente în
realitatea practică expertală, echivalează, în acord cu legislaţia ţării noastre, cu noţiunea
de responsabilitate. Ele iau însă parte la circumstaţierile atenuante, apreciate de instanţa
de judecată în contextul materialului probator per ansamblu ca circumstanţieri atenuante
obiectivate ştiinţific prin expertiza medico-legală. Comentăm această responsabilitate
atenuată ca fiind respinsă de majoritatea juriştilor, fiindcă problema conştiinţei nu se
poate prezenta fragmentar. Adepţii responsabilităţii atenuate invocă lipsa unei flexibilităţi
sau adaptabilităţi în noţiunea de responsabilitate, care nu permite stări intermediare între
responsabilitate şi iresponsabilitate. Ei afirmă că în afară de oameni absolut sănătoşi şi
bolnavi există personae a căror stare de sănătate se află la limita dintre sănătate şi boală.

Capacitate psihică, personalitate, conştiinţă, discernământ

Capacitatea psihică reprezintă totalitatea însuşirilor psihice ale persoanei, de

ordin cognitiv, intelectiv, afectiv-voliţional, instinctiv şi caracterial, care pot asigura
performanţa şi motivaţia desfăşurării unei activităţi, traducându-se prin seturi de
aptitudini, fapte şi rezultate concrete şi cuantificabile, ce conduc spre o finalitate matură a
personalităţii.
Personalitatea este un construct biopsihosociocultural şi istoric. Ea se formează la
intersecţia condiţiilor de viaţă, educaţie şi climat social, cu totalitatea însuşirilor biologice
şi psihologice ale persoanei, concretizată în unitatea şi individualitatea persoanei.
Conştiinţa este acea funcţie psihică de sinteză complexă a funcţiilor psihice
superioare, prin intermediul căreia omul se integrează armonios şi benefic în mediul
ambiant, filtrează, asociază şi fixează, cu ajutorul gândirii, noţiunile primite. Ea este
proprie omului şi-i oferă responsabilitatea morală în raport cu propria sa conduită.

4
 Discernământul este o exprimare dinamică a fenomenului de conştiinţă, care
traduce activitatea şi facultatea de deosebire a faptelor, dublată de înţelegerea lor şi de
aprecierea consecinţelor.
Astfel, discernământul devine criteriu de normalitate al conştiinţei, exprimând
adaptarea dinamică şi adecvată la condiţiile mediului ambiant şi, în acelaşi timp, criteriu
de apreciere a conduitei în expertiza medico-legală psihiatrică. El exprimă intimitatea
asocierilor intelective, volitive şi afective, redând unitatea psihicului sub forma cuplului
ideo-afectiv.
Dacă admitem faptul că, conştiinţa reprezintă concretizarea personalităţii, a
totalităţii însuşirilor psihice ale persoanei, atunci trebuie să admitem faptul că
discernământul reprezintă dinamica sintezei dintre personalitate şi conştiinţă, sinteză care
are loc în momentul îndeplinirii unei acţiuni. Putem spune deci că discernământul
reprezintă o calitate şi, totodată, o funcţie de sinteză superioară a capacităţii psihice a unui
individ de a delibera asupra unei acţiuni, precum şi asupra consecinţelor acesteia şi de a-şi
organiza astfel motivat activitatea în vederea îndeplinirii acţiunii.
Acceptând cele de mai sus, discernământul depinde de 2 mari categorii de factori:
a. de structura personalităţii
b. de structura conştiinţei
Expertiza trebuie să stabilească structura personalităţii şi nivelul de conştiinţă
(elementară, operaţional-logică, axiologică, etică) pentru a se pronunţa în privinţa
discernământului, în coroborare cu gradul de dezvoltare intelectuală, gradul de instruire
generală şi profesională, gradul de educaţie familială şi instituţională, experienţa de viaţă,
precum şi cu toate celelalte circumstanţe existente în dosar.
În expertiză interesează atât stabilirea capacităţii psihice în momentul examinării,
dar, mai ales, în momentul săvârşirii faptelor. Acest ultim obiectiv trebuie reconstituit din
punct de vedere biopsihopatologic, reconstrucţie ce se face pe baza datelor biografice,
civile, anamnestice şi semiologice, de valoare patologică şi diagnostică, coroborate cu
celelalte date din dosarul de urmărire penală.
În urma consfătuirii din anul 1962 pe tema responsabilităţii psihice, s-a ales ca
unic criteriu discernământul, cu toate că acest lucru a creat numeroase dificultăţi
expertizei psihiatrico-legale atunci când trebuie să fie stabilit fără echivoc. Aceste situaţii
erau, de regulă, acele cazuri în care tulburările psihice nu păreau a avea o legătură cauzală
cu modul de comitere a faptei. De aceea, se consideră că, pe lângă discernământ,
expertiza medico-legală psihiatrică trebuie să aibă în vedere o serie de criterii medicale
mai complexe:
✵ raportul între conştiinţa şi tulburările psihice ale făptuitorului, conştiinţa fiind definită
ca o reflectare a lumii exterioare, dacă persoana în cauză prin tulburări putea avea o
reflectare ireală a lumii exterioare, dacă putea sau nu să delibereze actul comis şi, mai
ales, să-şi poată exprima liber voinţa
✵ dacă tulburările psihice au sau nu o legătură de cauzalitate cu actul antisocial (în unele
boli psihice însuşi actul antisocial poate reprezenta un prim simptom al bolii psihice).
Acest criteriu trebuie să reflecte cât mai obiectiv răspunsul la întrebare.
✵ dacă persoana în cauză avea sau nu posibilitatea de a cunoaşte conţinutul şi
consecinţele faptelor imputate, dar şi
✵ posibilitatea de a-şi exprima liber voinţa în a acţiona sau nu contrar normelor legale

5
 Motivaţie, mobil, motiv

Aceste 3 noţiuni nu trebuiesc confundate, de aceea interesul lor merită cunoscut

înţelesul lor:
● prin motivaţie se înţelege acea condiţie biologică, psihologică, socială, culturală sau
patologică, ce stă la baza actului antisocial ce poate influenţa momentul de conştiinţă,
determinându-l să ratifice acţiunea
● prin mobilul actului antisocial se înţelege scopul săvârşirii acţiunii
● prin motivul actului antisocial se înţelege cauza care a determinat (direct sau indirect)
trecerea la îndeplinirea actului

Organizare şi modalităţi de efectuare a expertizei

Actuala organizare este legiferată atât prin prevederile CP, CPP, Coduri civile, cât
şi prin OG nr.1/2000, cât şi prin HG comună din septembrie 2000 privind regulamentul de
aplicare a OG nr.1/2000, semnată de MSF, MJ, MF şi MI.
Expertiza psihiatrico-judiciară nu poate avea loc decât în cadru oficial, care e
constituit dintr-o comisie formată dintr-un medic legist - ca preşedinte, cu rol de
coordonator şi interpret al datelor medicale pentru justiţie - şi doi psihiatrii - ca membrii,
cu rol de observatori clinici şi de investigare. Atunci când expertiza priveşte un minor este
de dorit ca unul dintre cei doi medici psihiatrii să fie pedopsihiatru.
În funcţie de necesităţile cerute de caz, din comisie poate face parte un psiholog,
psiho-pedagog (pentru minori), asistent social, neurolog, endocrinolog.
Comisia va funcţiona în centre unde există laboratoare medico-legale şi spital sau
secţii de psihiatrie.
Comisia de expertiză trebuie să aibă întreaga documentaţie medicală la data
examinării, dosarul cauzei şi /sau datele înaintate şi solicitate, putând cere prelungirea
observaţiei sau orice examinare necesară pentru stabilirea unei decizii corecte. IML Mina
Minovici Bucureşti a adoptat, la nivelul comisiei de expertiză medico-legală din acest
institut, următorul cadru organizatoric al derulării examinărilor psihiatrice:
a. examinarea propriu-zisă a persoanei: examinarea – în medie 20 – 40 minute şi
reexaminarea – în medie 10 – 20 minute
b. număr de examinări:
➬ minim o reexaminare pentru fiecare caz
➬ minim două reexaminări pentru cazurile de:
- violenţă contra persoanei
- de stabilire a tulburărilor de identitate sexuală
- de încredinţare de minori
- de contestare a diagnosticelor psihiatrice anterioare
➬ minim 2 – 6 reexaminări în următoarele situaţii:
- cazuri de omor şi tentativă de omor calificat
- omor şi tentativă de omor deosebit de grave
- omor şi tentativă de omor efectuate de adolescenţi şi copii
- omor şi tentativă de omor sau leziuni cauzatoare de moarte efectuate fără martori
- cazuri de revendicări
- cazuri în care se acuză rele tratamente
- cazuri în care se suspicionează simulări elaborate, disimulări, debuturi medico-
legale
- cazuri în care apar dificultăţi de diagnostic diferenţial

6
c. timpul alocat studierii documentaţiei variază de la caz la caz:
- pentru cazuri obişnuite timpul afectat studierii dosarului este apreciat la
aproximativ 2 ore
-.la celelalte cazuri timpul variază între 3 şi 8 ore, existând şi situaţii în care
studierea aprofundată a tuturor datelor durează şi câteva zile
Ea se poate efectua în regim ambulator sau prin internare.
Expertiza psihiatrico-judiciară în regim ambulator în ţara noastră este restrânsă şi
se poate efectua atunci când nu se pun probleme de diagnostic sau când diagnosticul este
foarte clar (documente medicale, internări anterioare în servicii de psihiatrie sau tulburări
psihice evidente).
Expertiza prin internare este forma cea mai obişnuită şi are avantajul că evită
erorile de diagnostic, stabileşte o eventuală simulare, suprasimulare sau disimulare. Se
rezolvă prin internarea într-un serviciul (clinică) de psihiarie în vederea observaţiei directe
şi a investigărilor paraclinice şi interclinice de specialitate, în scopul obiectivării
diagnosticului. Toate rezultatele se vor consemna prin înscrisuri în foaia de observaţie
clinică, inclusiv evoluţia, tratamentul aplicat şi eventualele evenimente. În afară de
investigaţiile biochimice de rutină şi examinarea psihologică, se va face, de regulă,
examenul neurologic clinic obiectiv, prin consult interclinic în serviciul specialităţii de
neurologie, completat sau nu de EEG. Orice alte investigări paraclinice (FO, LCR,
metode imagistice şi electrodiagnostice - convenţionale şi moderne -, etc.) se pot face în
scopul unei decizii cât mai corecte de diagnostic, precizării etiologiei şi excluderii
simulării. De asemenea, investigări paramedicale (examene psihologice, anchete sociale,
caracterizări, recomandări, etc.) pot fi necesare pentru precizarea obiectivelor expertale.
Mai pot fi necesare înregistrări poligrafice (EKG, FKG, EEG, EMG,ENG) ale căror
rezultate, prelucrate în mod automat, pot reda cifric dinamica trăirilor psihofiziologice ale
făptuitorului. Amintim şi detectorul de minciuni, folosit pe scară largă în SUA, constând
în investigarea grafică a presiunii arteriale şi a respiraţiei pe parcursul interogatoriului, în
care problemele importante se intercalează printre cele banale.
În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică va respecta următoarele principii:
a. observaţia clinică directă, prin internarea expertizaţilor sau în regim de ambulator,
asociată cu investigaţiile clinice şi de laborator necesare
b. consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale,
antecedente penale, anchetă socială, motivaţia, mobilul, motivul
c. examenul psihic
d. formularea concluziilor raportului de expertiză, care vor conţine inclusiv măsurile
ce trebuie luate, având în vedere rolul preventiv al asistenţei medico-legale
Pe lângă aceste două modalităţi, mai cităm următoarele variante de expertiză medico-
legală psihiatrică:
1. expertiza la domiciliu
2. expertiza în sala de judecată
3. expertiza în cabinetul anchetatorului
4. expertiza prin corespondenţă
O formă particulară o reprezintă expertiza postmortem, care se efectuează numai
pe baza documentelor ce pot oglindi starea psihică a bolnavului. Este o expertiză dificilă.
Pentru efectuarea expertizei postmortem orice amănunt poate fi important şi de aceea
organele de urmărire penală au obigaţia să adune toate datele despre persoana care s-a
sinucis (dezvoltare, educaţie, caracter, relaţii de familie, relaţionare, hobby, abuzuri,
agende, jurnal intim, scrisori, însemnări – mai ales înainte de moarte), dacă s-a aflat în
evidenţă cu o boală psihică, dacă a fost internat în spitale de psihiatrie, dacă era în
tratament sau sub tratament psihiatric etc.

7
 Expertiza postmortem se dispune în:

a. - decesul prin sinucidere

● când persoana se sinucide şi nu se evidenţiază motivul sinuciderii,

presupunându-se că fapta este o urmare a unei tulburări psihice
● când persoana era cunoscută cu un comportament ciudat
● când persoana a fost împinsă spre sinucidere prin diferite circumstanţe
Cu toate că actul sinucigaş, ca act de conştiinţă, nu se datorează neapărat unei
boli psihice, expertiza postmortem are sarcina de a stabili dacă sinucigaşul a suferit
sau nu de o boală psihică şi, mai ales, dacă în momentul sinuciderii au existat
perturbări psihice ce-l puteau conduce la act.

b. - decesul până la judecată a unei persoane care a săvârşit o infracţiune.

Acest tip de expertiză postmortem are sarcina de a aprecia starea psihică a celui
decedat, în scopul revizuirii sentinţei, mai ales atunci când există şi conflicte de
moştenire.

OBIECTIVELE EXPERTIZEI PSIHIATRICO-JUDICIARE

1. să respecte actele normative în vigoare; în situaţii contrare, expertizele medico-

legale psihiatrice devin ilegale
2. să se desfăşoare conform unui program prestabilit
3. să pună la dispoziţia membrilor comisiei dosarele de expertiză şi/ sau datele
înaintate şi solicitate:
4. să confere un cadru legal, medical, educativ şi de cercetare în domeniu
5. să stabilească dacă persoana examinată prezintă tulburări psihice şi dacă da, ce
anume tulburare psihică şi care este stadiul său actual
6. să precizeze structura de personalitate a persoanei examinate şi posibilele asocieri
între tipologia infracţionalităţii şi actul infracţional
7. să stabilească capacitatea psihică în momentul examinării şi, pe cale de consecinţă,
dacă subiectul examinat poate fi supus judecăţii
8. să aprecieze capacitatea psihică în momentul săvârşirii faptei prin coroborarea
tuturor informaţiilor şi să se pronunţe în privinţa discernământului faţă de fapta
incriminată
9. să aprecieze evoluţia şi prognosticul tulburărilor psihice, precum şi nivelul
potenţial infractogen
10. să se pronunţe în privinţa măsurilor de siguranţă şi profilaxie care se impun la data
examinării, în vederea securizării, prevenirii, tratării şi recuperării – reinserţiei
sociale a celui examinat (art.113 CP, art.114 CP):
➠ cazul prezintă tulburări psihice care nu-l fac însă iresponsabil, dar
necesită tratament în condiţii de detenţie în cazul unei eventuale condamnări
➠ cazul prezintă tulburări psihice care îl fac iresponsabil, dar nu prezintă o
periculozitate socială deosebită, putând fi tratat atât ambulator, cât şi prin
internări periodice în servicii psihiatrice obişnuite, în stare de libertate
➠ cazul prezintă tulburări psihice care îl fac iresponsabil faţă de fapta sa şi
prezintă un grad de periculozitate ridicat pentru societate, situaţie ce atrage
internarea obligatorie într-un institut medical de asistenţă forensică

8
 11. să întocmească raportul de expertiză medico-legală psihiatrică:
● pentru cazurile obişnuite între 2 – 4 ore
● pentru celelalte cazuri între 2-6 ore pe caz
● la unele chiar 10 – 15 ore.
● .mai trebuie luat în calcul şi timpul care este dificil de normat, respectiv:
-timpul de informare ştiinţifică, care variază de la necesar până la
multe ore (mai ales pentru expertizele pe acte)
-timpul de „concepere”, de „gândire”, de „judecată” şi de „discutare” a
cazului
● în condiţiile în care persoana expertizată prezintă un grad de
periculozitate major, în concluziile raportului de expertiză se vor
trece şi măsurile legale ce trebuiesc luate.
● în cazul expertizării minorilor concluziile raportului de expertiză vor
cuprinde şi măsuri psiho-pedagogice

CRITERII MEDICALE DE SIGURANŢĂ

Înainte de a descrie măsurile de siguranţă, trebuie să cunoaştem esenţa conceptului

de periculozitate. Acest concept nu beneficiază de o definiţie unanim acceptată, după cum
nici nu este uşor de realizat acest lucru. Mai mult decât atât, „starea de periculozitate a
bolnavilor psihici” lipseşte din tratate de mare reputaţie în psihiatrie H.Claude, A.Porot,
Bardenat, H.Ey, M.Gross.
Dicţionarul limbii române defineşte cuvântul pericol printr-o situaţie / întâmplare
care pune în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau a ceva.
Dicţionarul juridic penal redă starea de periculozitate în terrmenii de pericol
social, periculum in futurum şi periculum ortum.
Prevederile decretului 313/1980 stipulează:
„Sunt consideraţi periculoşi bolnavii psihici care pun în pericol sănătatea,
integritatea corporală proprie ori a altora, importante valori materiale sau tulbură în mod
repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de viaţă, în familie sau în societate”.
Fără a trece în revistă diferitele concepţii cu privire la termenul de periculozitate,
merită spus faptul că aria lui depăşeşte conceptul de boală mintală, iar nivelul său
cunoaşte o dinamică în viaţa fiecărui individ, în relaţie de interdependenţă, atât cu formele
impulsive criminogene, cât şi cu cele inhibitorii – pe de o parte – şi cu factorii personali şi
circumstanţiali – pe de altă parte. Această relaţionare îi conferă conceptului de
periculozitate un caracter pluridisciplinar ce stă la baza teoriilor antropobiologice,
psihologice, sociologice şi juridice – Lombroso, Di Tulio, Garofalo, Kinberg, De Greef,
Pinatel.
Pinatel opiniază că interacţiunea dintre factorii biologici şi sociali, integraţi la
nivelul sferei psihologice ar putea genera trei tipuri de periculozitate:
➱ o influenţă biologică puternică, asociată unei influenţe sociale forte determină o
stare periculoasă cronică sau remanentă
➱ o influenţă biologică puternică asociată unei influenţe sociale uşoare, sau invers,
conferă stării periculoase un caracter marginal
➱ combinarea celor două influenţe biologice şi sociale uşoare ar caracteriza stările
pericoase episodice.
Fl.Gâldău (1986) subliniază că starea de periculozitate în raport cu bolnavul psihic,
indiferent dacă a comis sau nu o infracţiune, se cere clarificată în scopul evitării unor erori
şi pentru aceasta este necesar să se cunoască că:

9
 ➱ periculozitatea episodică trebuie diferenţiată de periculozitatea de tip remanent
➱ periculozitatea derivă, nu numai din boală, dar şi din situaţiile de marcaj social şi
existenţial al bolnavului, fiind, deci, şi un rezultat al codeterminismului familial sau
social
➱ periculozitatea bolnavului psihic este în funcţie de gradul dezvoltării economice, de
nivelul cultural al populaţiei, de capacitatea acesteia de toleranţă şi de asumare a unui
risc acceptat, de nivelul asistenţei medicale şi sociale, de gradul colaborării
interdisciplinare.
Gayral defineşte ca factori de periculozitate:
1. La deliranţi: halucinaţiile imperative, manifestările sindromului de influenţă, care
îl transformă pe bolnav în robot; desemnarea nominală sau a grupului de către
psihoticii persecutaţi; temele de gelozie, idealism răzbunător, politic sau religios;
exaltarea pasională, agresivă, acompaniată de furie, ameninţări, plângeri;
revendicările hipocondriace
2. La demenţi: impulsurile brutale şi ample; asocierea crizelor de excitaţie violentă
cu delirurile senile de prejudiciu sau de gelozie
3. La retardaţi: brutalitatea; comiţialitatea; tendinţe perverse (tropism pentru sânge,
cruzime faţă de animale, sadismul, piromania), violul însoţit de moarte
4. Actele automate şi de scurtcircuit
Actele automate la epileptici şi schizofreni sunt greu de prevăzut.
Actele de scurtcircuit survin, cu precădere, la hiperemotivi, dizarmonici,
anxioşi, obsesivi.
5. La dizarmonici caracteriali (psihopaţi): impulsivitate, atracţie pentru arme,
perversitate; atentatele produse asupra minorilor; dinamismul pasional exacerbat
acompaniat de prevalenţă ideică, susceptibilitatea vindicativă, deformaţia
sistemică; episoade paroxistice de excitaţie
6. Cauze adjuvante; alcoolismul, farmacodependenţa, ocaziile facilitante (atitudinea
provocatoare a victimei, procesele psihopatice acute, promiscuitatea şi influenţa
nocivă a mediului).
Şcoala germană (Schied şi Schward) au izolat 15 factori antropobiologici,
constituţionali, socio-educativi, personali şi judiciari cu rol în prognosticul periculozităţii.
Şcoala Americană (Glueck) a elaborat tabele predictive ale periculozităţii.
Cu toate eforturile făcute, nu putem decât să avem o orientare în aprecierea
periculozităţii. Faptul că la noi calitatea adaptării funcţionează ca unic criteriu de
diagnostic şi de prognostic a stărilor de periculozitate, determină o extensie nepermisă a
acestui concept, incluzând şi persoane care nu comportă un grad de periculozitate, ci
numai deficite adaptative, după cum este posibilă şi minimalizarea stării de periculozitate
psihopatologică, situaţie cu grave consecinţe în sănătatea societăţii.
Bolnavii psihici periculoşi se împart, în funcţie de actul infracţional, în două
categorii:
1. - bolnavii psihici periculoşi care au săvârşit infracţiuni.
Această categorie de bolnavi au ca măsuri de siguranţă cu caracter medical cele
prevăzute în articolul 112 CP, 113 CP, 114 CP – în cazul adulţilor şi articolul 105 CP – în
cazul minorilor. Aceste măsuri reprezintă măsuri pe care legiuitorul le stabileşte în
concordanţă cu principiul exonerării de pedeapsă penală (coercitivă, punitivă) a
individului a cărui faptă este neimputabilă (art.48 CP), dar şi cu principiile medicale
adecvate de tratare a adultului sau de tratare, educare şi instruire profesională – în cazul
minorului.

10
 În cadrul expertizei medico-legale psihiatrice se stabiliesc măsurile medicale
curative, profilactice şi de siguranţă ce trebuiesc aplicate expertizatului – infractor, care
prezintă tulburări psihice. Acest obiectiv în realizarea sa comportă 3 modalităţi:
a. când făptuitorul este responsabil, însă nu poate efectua pedeapsa, datorită bolii de
care suferă. Aceste măsuri au în primul rând caracter curativ, dar şi de siguranţă,
datorită riscului iterativ antisocial demonstrat deja.
b. când făptuitorul este iresponsabil pentru fapta săvârşită datorită unei boli psihice,
însă se pretează la tratament ambulator sau făptuitorul prezintă tulburări psihice,
însă este responsabil (condamnat). Această situaţie este reglementată de articolul
113 CP, conform căruia. „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicaţiei
cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru
societate, poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până
la însănătoşire. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă
regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată
la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în
timpul exercitării pedepsei. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în
mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau a judecăţii”.
c. când făptuitorul este declarat iresponsabil datorită bolii sale psihice şi are nevoie
de tratament, prezentând un pericol grav pentru societate. Această situaţie este
reglementată de articolul 114 CP: „Când făptuitorul este bolnav mintal ori
toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate se poate lua
măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.
Această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau a
judecăţii”.
2. - bolnavi psihici periculoşi care nu au săvârşit infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt cuprinse în decretul 313 / 1980, privind asistenţa
bolnavilor psihici periculoşi. Acest decret are caracter prepenal, întrucât creează cadrul
legal pentru internarea obligatorie a bolnavilor cu potenţial de periculozitate, la
propunerea medicului din teritoriu şi la înştiinţarea scrisă a familiei, vecinilor sau
„oricărei persoană care are cunoştinţă de un asemenea caz” (inclusiv medicul psihiatru),
în spitalul de psihiatrie teritorial, urmând ca în 24 ore să fie examinat de o comisie de trei
psihiatrii, care vor decide sau nu instituirea spitalizării obligatorii sau continuarea
tratamentului ambulator. În termen de cel mult două luni sau „ori de câte ori e nevoie”
comisia va reexamina cazul şi va decide eventual modificarea sau încetarea tratamentului
obligatoriu, prin internare şi/sau continuarea sa în ambulator, prin dispensarizare.
Hotărârea comisiei de decret 313 poate fi contestată de cel în cauză, de membrii majori ai
familiei sale, părinţi, tutore sau autoritatea tutelară (dacă bolnavul este minor),
procuratura locală sau orice altă persoană. Judecarea contestaţiei este de competenţa
judecătoriei teritoriale şi se va proceda în regim de urgenţă, conform Codului de
procedură civilă, art.28 al decretului 313 / 1980.
Legalitatea aplicării acestui decret este verificată periodic, din oficiu, de către
procuratura teritorială pe a cărei rază se află spitalul, în care funcţionează comisia de
decret şi în care se efectuează internările (art.23).
✭ Codul Penal din 1968 conturează la articolul 111 noţiunea de „măsuri de
siguranţă”. Măsura de siguranţă cu caracter medical a internării constă în internarea într-
un institut medical de specialitate, până la însănătoşire, a făptuitorului care este bolnav
mintal ori toxicoman şi prezintă pericol pentru societate. Internarea medicală se poate lua
numai făptuitorului, deci împotriva unei persoane care a săvârşit o faptă penală. Starea de
pericol a făptuitorului bolnav psihic sau toxicoman se deduce din legătura cauzală ce
există între fapta săvârşită şi starea de boală a făptuitorului. Măsura de siguranţă a

11
internării medicale poate fi luată şi împotriva făptuitorului care nu se prezintă la
tratamentul medical obligatoriu la care a fost supus, sau dacă tratamentul medicamentos s-
a dovedit a fi ineficient, iar starea de pericol s-a agravat. Internarea medicală a
făptuitorului se ia pe o durată nedeterminată şi durează până la însănătoşire. Măsura de
siguranţă a internării medicale poate fi luată în mod provizoriu de către procuror în faza
de urmărire penală şi de către instanţă în faza de judecată, după obţinerea de la comisia de
expertiză medico-legală psihiatrică a raportului de expertiză. Legea nu prevede un termen
în cadrul căruia instanţa să confirme măsura dispusă de procuror. Instanţa confirmă sau
dispune luarea definitivă a măsurii de siguranţă a internării medicale, după constatarea
condiţiilor de fond şi după obţinerea avizului comisiei medicale. Direcţia Sanitară are
obligaţia să efectueze internarea, încunoştiinţând despre aceasta instanţa de executare.
✭✭. Pentru minori această împărţire nu este valabilă, măsurile de siguranţă
destinate lor referindu-se atât la minorii delincvenţi, cât şi la cei care sunt în pericol de a
comite fapte prevăzute de legea penală.
Aceste măsuri sunt:
1. supravegherea deosebită (din partea familiei sau tutorelui)
2. instituţii şi colectivităţi de ocrotire pentru minori, care nu necesită asistenţă
specializată de durată
3. colectivităţi şi instituţii de ocrotire şi asistenţă pentru minori cu diferite
afecţiuni şi deficienţe cronice psihice, motorii, senzoriale, somatice
4. şcoala specială de reeducare
5. mustrare
6. libertate supravegheată
7. centru de reeducare
8. Institut Medical – Educativ
9. pedeapsă
Punctele 5,6,7,8,9 sunt prevăzute de codul penal şi destinate în exclusivitate
minorilor delincvenţi care răspund penal pentru faptele lor.
Institutul Medico-Educativ are ca scop tratamentul, ocrotirea, educarea şi
instruirea minorilor ce au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, răspund penal pentru
ele, dar care, din cauza stării lor de sănătate psihică sau fizică, au nevoie de tratament
medical calificat, de durată.

INFRACŢIONALITATEA ŞI BOALA PSIHICĂ

Expertiza psihiatrico-judiciară aduce un aport substanţial în cunoaşterea şi descifrarea

infracţionalităţii în justiţie şi criminologie.
Aşa cum am mai amintit, prima caracteristică a infracţiunii, care se apreciază ca
faptă antisocială prevăzută de legea penală, este vinovăţia. A fi vinovat de o infracţiune
înseamnă a fi subiectul acelei infracţiuni, adică a exista o relaţie între autor şi faptă.
Vinovăţia pune în discuţie capacitatea psihică, sub aspectul responabilităţii şi
discernământului. Deci infracţiunea este temeiul răspunderii penale, iar pedeapsa este
consecinţa ei (articolul 17).
Pentru atragerea răspunderii penale se cer întrunite următoarele condiţii legale:
➫ legalitatea răspunderii penale certificată de legalitatea incriminării şi legalitatea
pedepsei
➫ situaţia infracţiunii de a fi singurul temei al răspunderii penale

12
 ➫ umanismul răspunderii penale ce ţine seama de condiţia umană, de
determinismul comportamentului uman şi de posibilitatea omului de a-şi dirija liber
voinţa
➫ personalizarea şi individualizarea răspunderii penale, deci răspunderea pentru
fapta proprie
➫ unicitatea răspunderii penale (non bis in idem)
➫ inevitabilitatea răspunderii penale
➫ prescriptibilitatea răspunderii penale
➫ legătura cauzală între faptă şi prejudicii, ce implică stabilirea antecedentelor
cauzale (criteriul sine qua non), latura psihică (conştiinţa faptului şi
reprezentarea sa) şi existenţa condiţiilor contributive (esenţiale şi necesare).
Toate aceste condiţii juridice se pot aplica la orice tip de infracţiune prin
intermediul expertizelor psihiatrico-legale.
Articolul 17 C.P. prevede că “infracţiunea este o faptă cu pericol social, săvârşită
cu vinovăţie şi prevăzută de lege” (construcţia tripartită a infracţiunii); conţinutul obiectiv
al infracţiunii fiind existenţa ei ca fapt material, urmările faptului şi legătura cauzală
dintre ele.
Iresponsabilitatea, conform articolului 48 C.P., este situaţia în care “subiectul
infracţiunii nu-şi dă seama de acţiunile sau inacţiunile sale, nu este stăpân pe ele, deci nu
înţelege de ce acţiunea sau inacţiunea sa are pericol social şi este ilicită, este deci
iresponsabil datorită alienaţiei mintale sau altor cauze”.
Expertul va trebui să stabilească dacă subiectul era sau nu apt de sensul faptei sale,
dacă putea fi stăpân pe ea, dacă putea să aprecieze consecinţele, elemente în baza cărora
juristul va stabili dacă răspunde sau nu răspunde de faptele sale.
Iresponsabilitatea (incapacitatea psihică) înlătură vinovăţia şi, astfel, se înlătură
caracterul penal al faptei şi, în consecinţă, înlăturarea răspunderii.
Responsabilitatea este o categorie psihologică, în timp ce răspunderea este o
categorie juridică, elemente ce atestă actului infracţional, o latură subiectivă (atitudinea
psihică a autorului faţă de faptă) şi o latură obiectivă (fapta cu consecinţele ei). Intră în
sarcina juristului de a corobora responsabilitatea cu punctul de vedere penal şi de a stabili
în final răspunderea autorului faţă de fapta sa. Primul criteriu, cel medical, aparţine
expertizei psihiatrico-legale, în timp ce aplicarea legii penale aparţine juristului.
Există o veritabilă istorie ce atestă legătura între infracţionalitate şi boala psihică.
Pentru a ne rezuma, primele texte româneşti de lege care se ocupau de bolnavii psihici au
fost:
- “Cartea Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită în 1646 la
Mănăstirea Trei Ierarhi
- “Îndreptarea Legii”, tipărită în 1652 la Târgovişte
“Dacă cel care devine nebun, dar a cărui nebunie nu durează încontinuu, atunci
dacă în timpul nebuniei comite fapte rele nu va fi pedepsit. Dacă însă actele rele au fost
comise intercalară, adică în stare conştient, va fi pedepsit conform legilor, ca orice om
sănătos. Dacă există însă îndoială, judecătorul, după o matură chibzuinţă, va hotărâ dacă
este cazul sau nu să fie pedepsit”.
Faptul că observaţii seculare vin să ateste că bolnavul psihic este cel care participă
într-o largă măsură la actul antisocial, a îndreptat atenţia înspre boala psihică, profilaxia ei
şi instituirea unor măsuri de siguranţă. Dintre infracţiunile săvârşite de bolnavii psihici,
cel mai frecvent întâlnite în ţara noastră, cităm, în ordine descrescândă cu ponderea lor,
atât pe tipul de infracţiune, cât şi pe grupe nosologice:
- parazitism social: psihopatii, oligofrenii, schizofrenii, etilicii, epilepticii, psihoze
de involuţie, paranoici

13
 - omor şi tentativă de omor: etilism, schizofrenii, psihopatii, psihoze de involuţie,
nevroze, tulburări psihice posttraumatice, oligofrenii
- pruncucidere: oligofrenii, psihoză de lactaţie şi postpartum,
- viol: psihopatii, etilism cronic, oligofrenii, tulburări psihice după TCC,
schizofrenie, tulburări de conduită adolescentine
- inversiuni sexuale: psihopatii, psihoze de involuţie, oligofrenii, etilism cronic,
nevroze
- huliganism: etilism cronic, oligofrenii, nevroze, psihoze de involuţie, tulburări
psihice după TCC, schizofrenie
- delapidarea: psihopatii, nevroze, etilism cronic, psihoze de involuţie, tulburări
psihice după TCC, schizofrenie
- furt şi tâlhărie: etilism cronic, psihopatii, nevroze, psihoze de involuţie, tulburări
psihice după TCC, schizofrenie
Chiar dacă frecvenţa bolii psihice în actul infracţional este destul de semnificativă,
nu înseamnă că orice infractor este, neapărat, bolnsv psihic.
Boala psihică produce patternuri comportamentale relativ specifice, pe care se
fundamentează criteriul medical în cadrul expertizei medico-legale. Cu cât un
comportament patologic apare cu o recurenţă mai mare, cu atât suferinţa psihică devine
mai evidentă. De aceea, poate, comportamentul antisocial a frizat îmbolnăvirea psihică.
Discernământul în patologia psihiatrică trebuie condiţionat şi nuanţat de entitatea
clinică, natura suferinţei, momentul evolutiv al acesteia, prezenţei sau nu a tratamentului.
Vom reda mai jos câteva patternuri specifice, pe grupele nosologice cele mai
implicate în infracţionalitate. Menţionăm însă că infracţionalitatea se întâlneşte - în cote şi
semnificaţii variate - în întreaga psihopatologie, însă, descrierea lor depăşeşte cadrul
acestui capitol şi ar cere dimensiunea unei monografii aparte.

1. Oligofreniile
Oligofreniile oferă un procent destul de mare din totalul persoanelor expertizate.
Formele clinice ale oligofreniei sunt un prim criteriu de orientare:
✛ oligofrenia gravă (idioţia), (QI între 0 – 19, vârsta mentală de 2 ani)
✛ oligofrenia medie (imbecilitatea), (QI între 20 – 49, vârsta mentală 5-7 ani)
✛ oligofrenia uşoară (debilitatea mintală), (QI între 50 – 69, vârsta mentală între 10 – 12
ani)
Sub aspect clinic, oligofrenia poate fi armonică sau utilizabilă şi dizarmonică sau
neutilizabilă..
Ca regulă, idioţii şi imbecilii sunt socotiţi iresponsabili. Actele delincvente comise
de imbecili au un caracter grosier şi o brutalitate crescută. Ei sunt uşor de indus în acte de
furt, prostituţie, homosexualitate, cerşetorie etc. Dificultăţile ce se pot ridica expertului
sunt create de acei oligofreni cuprinşi în categoria debilităţii mintale şi, de aceea,
aprecierea volumului general de cunoştinţe, capacitatea de a întreprinde diferite acţiuni
sau legături cu cei din jur, de a se adapta la situaţii noi, de a-şi însuşi un lucru, de a opera
cu noţiuni simple, de a se reţine în anumite momente etc., devin puncte de sprijin foarte
importante în aprecierea discernământului.
Incapacitatea de a deosebi obiectivul de subiectiv, incapacitatea de amânare a
plăcerilor, lipsa de anticipaţie a efectelor unor acte de comportament, credulitatea,
capacitatea de înţelegere scăzută, neprevederea, lipsa abilităţii de adaptare în situaţii
insolite, gândirea rudimentară, dificultăţi de orientare în situaţii dificile (legea “ori – ori”),
rigiditatea psiho-afectivă – sunt elemente comune debilităţii mintale. De asemenea, de
mare ajutor este studierea caracterului faptei şi mijloacelor cu care a fost înfăptuită.

14
Uneori, motivaţia infracţiunii are caracter bizar, cu o disociaţie completă între cauză şi
gravitatea ei.
De asemenea, trebuie luate în considerare tulburările afectiv - volitive. Oligofrenii
sunt, de obicei, sugestionabili, şi, ca atare, pot fi influenţaţi de alte personae, ei fiind de
multe ori piesa intermediară în comiterea unei infracţiuni. Astfel, un simptom principal ce
determină comportamentul deviant al oligofrenului este sugestia prin adaptarea
conduitelor de influenţă, ce are loc după legile sugestiei, legi care au fost stabilite de
G.Tarde:
- se imită la început ideile şi apoi forma lor de manifestare
- mai frecvent se imită superiorul şi trecutul, exemplele superiorului având
întâietate faţă de ale inferiorului
- în sugestie are influenţă şi personalitatea celui ce sugerează, dar are influenţă şi
simpatia şi inerţia gândirii sugeratului
În astfel de situaţii, oligofrenul devine un robot al unor acte comandate de alţii.
Prin sugestibilitate, oligofrenii aglutinează în grupuri delincvente, conduse de un lider
care, de regulă, este superior mintal.
În mod obişnuit, oligofrenii sunt personae blajine, bune la suflet, comunicabile,
naïve, însă alţii au un caracter excitabil, impulsiv, crud, cu tendinţe agresive (debilitatea
mintală dizarmonică).
Uneori actele lor sunt de imitaţie, dar se pot întâlni şi acte de răzbunare, mai ales
faţă de aceia care îi consideră inferiori. Calomnia şi autocalomnia sunt des întâlnite la
oligofreni, atât datorită autosugestibilităţii lor crescute, cât şi datorită stărilor anxioase,
create de fenomenul judecăţii şi al expertizei. Uneori ei vor să treacă drept mari infractori,
de aceea mitomania în scopul laudei de sine este des întâlnită. Alteori, recunoaşterea
facilă a unei fapte trebuie să fie un element de suspiciune asupra integrităţii mintale,
această recunoaştere servind drept o simplificare a unei situaţii dificile de viaţă..
Oligofrenii cu debilitate mintală uşoară sunt responsabili de infracţiunile comise,
dar, uneori, neavând înţelegerea semnificaţiei antisociale a unor acte, vor realiza un nivel
de adaptare socială elementară, sub nivelul vârstei de 14 ani (perioada de maturare a
personalităţii), vârstă de la care, conform legii, putem vorbi de discernământ. În aceste
situaţii ei pot fi iresponsabili. Datorită deficitelor pe care le comportă oligofrenia mulţi
oligofreni recurg la exhibare sau violenţă, comit violuri asupra unor femei în vârstă,
întreţin acte sexuale cu diferite animale domestice. Multe dintre fetele cu oligofrenie
ajung prostituate.
O rezoluţie ONU cere ca aceşti subiecţi să fie protejaţi de abuzuri, să se ţină cont
de gradul lor de răspundere în raport cu facultăţile lor mintale şi să fie evaluată correct
capacitatea lor socială de către experţi calificaţi.

2. Epilepsia
Epilepsia este o boală care pune complexe probleme de expertiză psihiatrico-
judiciară.. În plus, datorită faptului că este o boală destul de frecventă, şi necesităţile
expertale pentru actele antisociale sunt frecvente. De asemenea, epilepticii în cele mai
multe cazuri, mai ales când accesele sunt rare nu produc deteriorări grave de personalitate
şi de aceea, în cea mai mare perioadă a vieţii lor, ei sunt responsabili. Actele comise însă
în stări confuzionale şi demenţiale grave, conferă iresponsabilitate. În cazuri de
caracteropatie epileptică responsabilitatea se apreciază după gradul tulburărilor de
personalitate, în mod nuanţat şi diferenţiat.
În general, în crizele epileptice de “grand mal” nu există posibilitatea unor acte
patologice decât rareori. Ei pot comite acte antisociale în stările crepusculare postcritice;
aceste acte au o violenţă extremă şi multă cruzime, apar în mod subit şi pot consta în

15
omoruri, atentate la pudoare, incendii, furturi, etc. După trecerea stării crepusculare
postcritice apare amnezia faptelor comise. În schimb, în echivalenţele epileptice, riscul
unor fapte patologice este major datorită asocierii stării de confuzie mintală cu amnesia şi
păstrarea automatismelor motorii. Dintre acestea, epilepsia temporală (centrul afectivităţii,
instinctualităţii şi memoriei) este încărcată cu maximum de agresivitate. Epilepsia
temporală, ca o criză parţial complexă sau psihomotorie, implică manifestări
comportamentale psihosenzoriale (halucinaţii), tulburări de conştiinţă (stare de vis),
absenţe, automatisme psihomotorii şi crize vegetative, care au două caracteristici:- pe de o
parte crizele sunt precedate de aura olfactivă, gustativă, aberaţii de cunoaştere (déjà vu,
jamais vu) şi “sham rage” afectiv, iar – pe de altă parte – în criză se pierde contactul cu
mediul exterior. Actele de violenţă sunt rapizi, nepremeditate, cu intensitate extremă, cu
motivaţie legată de o frustrare afectivă şi, nu rareori, cu exprimarea prealabilă a intenţiei,
dar cu consumarea actului în stare de tulburare a conştiinţei (conştiinţă obnubilată). Pe
acest fond de obnubilare se pot comite acte de furt, fugă sau omor patologic, caracterizate
prin aceea că sunt făcute la vedere, fără o anume strategie, cu expunere la riscuri majore,
cu furt de obiecte inutile, care apoi sunt abandonate, cu amnezia faptului comis, fără
finalitate, fără beneficiu.
Frustrarea afectivă, confuzia mintală, însoţită de amnezie, automatismele cu
halucinaţii, falsele interpretări fac ca bolnavul să aibă o încărcătură de agresivitate şi
afectivitate foarte mare, cu producerea unor acte grave de vătămare sau homicid.
Tulburările de conştiinţă din epilepsie se vor caracteriza prin:
✵ efectuarea de acte în neconcordanţă cu realitatea, ca fiind mai mult sau mai puţin
îndepărtate de lumea externă
✵ dezorientare în timp şi spaţiu datorită tulburărilor de memorie, atenţie şi datorită
amneziei
✵ incoerenţă ideativă şi confuzie mintală
✵ agresivitate sub formă de raptus inconştient şi orientat faţă de oricine, leziunea
cerebrală responsabilă de epilepsie devenind un semn de impulsivitate patologică
Tulburările psihice între crizele epileptice (personalitate epileptoidă) se manifestă,
în general, prin: instabilitate psihică, vâscozitate afectivă, lentoare psihomotorie etc.,
trăite, de cele mai multe ori, într-un mod bipolar. Această bipolaritate timică, cu fragilitate
şi schimbare subită de dispoziţie, este poate sursa care face ca epilepticul să aibă acea
rapiditate în delincvenţă. Psihoza epileptică se asociază cu halucinaţii şi deliruri mistice,
trăiri patologice sub influenţa cărora se comit violenţe grave, până la omucidere. Actele
sunt în genere lipsite de premeditare, având forma unor atacuri animalice (bruşte, feroce),
de descărcare motorie dub formă de raptus, cu nenumărate lovituri, de unde şi afirmaţia că
“epilepticul omoară un cadavru”.
Alteori, bradipsihia şi perseverenţa epileptică produc un discontrol
comportamental, după cum, stagnarea gândirii, dificultăţile de detaşare şi staza psihică îl
conduc la răzbunări tardive.
Putem spune că dificultăţile de expertiză în epilepsie se întâlnesc în formele cu
manifestări fruste şi în echivalenţele epileptice. Asocierea cu alcoolul creşte brutalitatea,
furia şi agresiunea.
Dificultăţi mai apar şi în expertiza condamnaţilor, unde prezenţa epilepsiei nu
poate servi întotdeauna ca bază de eliberare a inculpatului. Pot intra în discuţie numai
persoanele la care accesele au devenit mai frecvente sau au apărut stări crepusculare. În
cazuri de demenţă epileptică, trebuie luată în calcul şi incapacitatea de acţiune. Chiar dacă
epilepsia se tratează astăzi într-un mod mult mai eficient sub aspect comportamental,
constituţia epileptică are un rol important în nocivitatea bolnavului, care oricând se află în

16
pragul delincvenţei şi ale cărui fapte grave au făcut să se afirme că “un epileptic blând
este mai periculos decât un maniac furios”.

3. Psihoze afective
În manie, datorită caracteristicilor ei clinice, se comit acte de obicei banale, de
unde se şi spune că “maniacii fac mai mult zgomot decât sunt periculoşi”. În schimb, la
maniacii deliranţi, infracţiunile cele mai frecvente comise sunt violul, vătămările
corporale grave - până la crimă, perversiunile sexuale (exhibiţionismul, homosexualismul,
sadomanie etc.), abuzul de droguri, furturile, încheieri de contracte (acte patrimoniale,
schimb de apartament, acte de căsătorie).
În episoadele depresive putem întâlni aşa-zisul “omor colectiv”, când, sub
influenţa ideilor delirante de autoacuzare, pentru a-i salva pe cei apropiaţi de suferinţele
imaginare, bolnavul îi ucide (omorul altruist sau prin compasiune), urmând ca apoi să se
sinucidă. Suicidul se produce prin raptus motor sau idei delirante de autoacuzare, cu
devalorizarea persoanei proprii şi învinovăţire. Actul de omor este bine pregătit, se
desfăşoară conform unei strategii şi, aproape întotdeauna, disimulat.
De regulă, bolnavii care suferă de această afecţiune sunt iresponsabili, dacă se
apreciază că infracţiunea s-a comis într-o stare psihotică (maniacală sau depresivă). Dacă
actul antisocial s-a produs în timpul remisiunii (remisiune completă), făptuitorul este
apreciat ca responsabil. Dacă însă accesele se repetă des (cicluri rapide), atunci făptuitorul
poate fi considerat iresponsabil. În cele mai multe cazuri bolnavii cu psihoză maniaco-
depresivă sunt aduşi la expertiza medico-legală într-o stare psihică normală şi, în această
situaţie, pentru a ne putea pronunţa, este nevoie de o examinare foarte minuţioasă a
tuturor probelor din dosarul penal. Pentru cei care încheie diferite contracte, mai ales în
stare maniacală, un indiciu ar putea fi şi tulburările grafice, sub forma scrisului sau a
semnăturii.
Tulburarea depresivă este o altă instanţă clinică, care, prin agonia ei morală, prin
îngustarea orizontului existenţial, fără perspectivă viitoare şi care, în formele ei medii şi
majore, este frecvent responsabilă de suicid. Suicidul, ca o moarte autoindusă, este
precedat deseori de un sindrom presuicidar, manifestat prin depresie, sentimente de
inferioritate, anxietate, ambivalenţă, drogodependenţă. Suicidul tentator şi suicidul
realizat poate avea mai multe forme clinice:
✹ suicidul psihotic (cu disimulare şi premeditare patologică),
✹ suicidul halucinator (dictat de halucinaţii autoagresive),
✹ suicidul confuzional (suicidul oniroid al etilicului),
✹ suicidul impulsiv (al psihopatului),
✹ suicidul pasional (cu substrat afectiv-tensional),
✹ suicidul automatic (cu confuzie mintală ca la epileptici),
✹ suicidul de şantaj sau exhibiţionist (mai frecvent la femei, când se lasă şansa
eşecului),
✹ suicidul anomic (de slăbire a legăturilor subiectului cu grupul şi când basculează
cu heteroagresivitatea)
Suicidul copilului este greu de interpretat, având în vedere tanatofobia acestuia şi
lipsa caracterului ireversibil al actului.
Suicidul colectiv este un suicid de inducţie şi este destul de rar întâlnit.
Suicidul, pe lângă faptul că este o moarte nenecesară, ridică problema
responsabilităţii medicului, care, prin misiunea sa, trebuie să facă predicţia, profilaxia şi
tratamentul tentativei, după cum e obligat să informeze şi familia.

17
 O altă situaţie în munca expertală este afectul patologic, problemă extrem de
controversată în privinţa aprecierii discernământului. Ştim că iubirea şi ura cresc în
aceeaşi tulpină şi, uneori, convertirea lor este atât de rapidă, încât apare sindromul de
afect patologic, unde capacitatea psihică este depăşită de situaţie, adâncimea afectului
pasional tulburând claritatea gândirii, obiectivitatea raţiunii şi, implicit, a acţiunii. Este
recunoscut ca având trei faze:
★ faza de sensibilizare, cu acumulare de tensiune conflictuală intrapsihică, însoţită de
sentimente de infidelitate, până la disperare
★ faza de dereglare a conştiinţei, cu panică şi stare de hipo- / amnezie
★ faza de remuşcare postfaptică, cu stare de buimăceală psihică şi indiferenţă
Din perspectivă istorică, afectul patologic a fost considerat drept nebunie, însă, cu
toate acestea, problema discernământului trebuieşte fin nuanţată prin coroborare cu toate
celelalte date.

4. Schizofrenia şi psihozele delirante

Tulburările schizofrene constituie un grup de afecţiuni caracterizate prin
sindromul disociativ mental comun. Trăirile contradictorii, cum ar fi cele de dorinţă şi
repulsie, de rigurozitate şi laxitate, de dragoste şi ură, de lipsă de armonie între trăirile
interne şi cele externe, brutalitatea faptelor şi răceala afectivă faţă de acestea, anxietatea şi
indiferenţa pozată, negativismul şi agresivitatea, asociate cu bizarerii, detaşare psihică şi
impenetrabilitate, sunt expresii ale ambivalenţei psihice şi ale trăirilor halucinator-
delirante
Dintre persoanele socotite iresponabile, marea majoritate sunt schizofrenici. Ei
comit acte antisociale, de cele mai multe ori iresponsabile, fapt ce nu înseamnă că un
schizofren este în mod automat iresponsabil. De aceea, se cere o nuanţare a expertizării în
funcţie de debutul bolii, forma clinică, evoluţia bolii, modalitatea de tratament,
complicaţii, comorbiditate.
În perioada de debut bolnavii pot produce infracţiuni extrem de periculoase, până
la tentative de omor sau chiar crime, în funcţie de tulburările de dispoziţie, de stările lor
anxioase, de halucinaţile imperative, de stările confuzionale, etc., dar şi în funcţie de
structura premorbidă pe care se aşează procesul discordant.
Forme clinice:
➬ hebefrenicii produc infracţiuni absurde, ridicole, datorită deteriorării lor rapide şi
masive. Vagabondajul şi furtul patologic sunt cele mai frecvente.
➬ catatonicii, în timpul agitaţiei lor, pot avea raptusuri impulsive deosebit de agresive;
altfel, ei sunt mai puţin periculoşi.
➬ cei cu formă paranoidă comit cele mai multe acte antisociale. Datorită halucinaţiilor şi
ideilor delirante are loc o interpretare delirantă, uneori imperativă. Bolnavi cu potenţial
criminogen destul de ridicat sunt şi bolnavii cu delir de gelozie, de influenţă, de
prejudiciu. Amintim, de asemenea, tendinţele homicidare în care schizofrenul săvârşeşte
mai multe crime, cu indiferenţă afectivă şi cruzime neobişnuită. Cei cu delir hipocondriac,
datorită nemulţumirilor, pot să asimileze în trăirea lor delirantă şi medicii, considerând că
aceştia, în mod intenţionat, nu le-a acordat ajutorul cuvenit, şi pot comite asupra lor
diferite infracţiuni, până la omor. De asemenea, cei cu delir de invenţie pot să producă
infracţiuni împotriva tuturor celor care le stânjenesc “realizarea muncii lor delirante”.
Agresivitatea la schizofrenici se manifestă şi sub formă de autoagresivitate,
automutilare şi suicid. Suicidul schizofrenului este straniu şi nemotivat; se produce, de
obicei, în prima etapă a bolii, când bolnavul simte că se produc schimbări pe care nu le
poate controla sau influenţele sub care trăieşte sunt imposibil de suportat. Absurditatea
mai poate consta şi în faptul că cei cu delir hipocondriac pot crede că interiorul lor a

18
putrezit şi nu mai are rost să trăiască. Alţii se sinucid datorită halicinaţiilor şi ideilor
delirante imperative. De asemenea, infracţiunea de viol este destul de des întâlnită la
schizofrenici şi este caracterizată prin impulsivitatea şi absurditatea actului.
Deviaţiile sexuale şi homosexualitatea la schizofreni sunt şi ele des întâlnite şi se
datorează sindromului disociativ masiv din această psihoză.
De asemenea, schizofrenii pot să săvârşească infracţiuni după fazele lor accesuale,
datorită deficitelor serioase din sfera personalităţii voliţional – afective şi a conştiinţei.
Uneori aceste deficienţe devin permanente.
Ca regulă, bolnavul de schizofrenie care a comis o infracţiune este socotit
iresponsabil. În cazuri bine motivate (remisiune bună şi de durată, cu modificări minime
în structura personalităţii, cu o coloratură afectivă adecvată şi cu o capacitate adaptativă
demonstrată) el poate fi considerat responsabil de actele antisociale săvârşite.
➬ Parafrenia, psihoză cu delir cronic halucinator sistematizat se caracterizează prin
structura paralogică a delirului de imaginaţie, coexistenţa unei realităţi fantastice cu
realitatea obiectivă şi cu păstrarea nucleului personalităţii. Această tulburare delirantă
persistentă implică un delir fictiv, imaginativ, cu teme delirante, fantastice, însă, în acelaşi
timp, cu bună adaptare la realitate, un fel de diplopie a realului şi imaginarului.
Halucinaţiile şi falsele interpretări pot produce diferite evenimente antisociale,
până la crimă, faptele rămânând fără discernământ.
➬ Paranoia sau nebunia lucidă, constituie o tulburare delirantă a personalităţii pe fondul
unei conştiinţe clare, pe un fond orgolios şi psihorigid cu supraestimarea eului. Datorită
susceptibilităţii lor delirante crescute şi personalităţii lor psihoplastice şi orgolioase,
precum şi psihorigidităţii, ei se consumă într-o tematică delirantă persecutat-persecutorie,
unde raptusurile heteroagresive, în scopul dreptăţii, vor merge până la crimă. Faptele
rămân, re regulă, fără responsabilitate. Omorul paranoic interpretativ datorat
convingerilor patologice este deosebit de grav.

5. Alcoolismul
Mai mult decât cunoscut rolul alcoolului în criminologie ca favorizant al trecerii la
act, cuplul alcoolism – delincvenţă este considerat o evidentă realitate. Acesta este
motivul pentru care, în toate legislaţiile, consumul ocazional de alcool nu disculpă,
deoarece se află sub dependenţa voinţei libere a omului. Alcoolismul începe reactiv,
devine aditiv şi produce obişnuinţă, pentru ca, în final, să producă dependenţă. Între
consumul cronic de alcool şi alcoolismul patologic se construieşte personalitatea
alcoolicului, cu distimie, egoism, impulsivitate, toleranţă scăzută la conflicte, disforie,
scăderea sentimentelor morale, până la dizarmonia procesualităţii psihice, prin fracturarea
structurii de personalitate anterioare, şi aşa fragile. Alcoolismul este de fapt o maladie a
personalităţilor fragile, incapabile de a rezolva problemele vieţii decât prin alcool; cu
toate că alcoolicii acceptă normalitatea conflictelor în viaţă, ei nu sunt în stare să le
rezilieze cu maturitatea psihică necesară. Acţiunea toxică şi de lungă durată a alcoolului
produce determinări psihiatrice, neurologice şi somatice, dar, dintre toate, cel mai mult
afectat este sistemul nervos şi, în special, creierul.
Alcoolismul este considerat a patra problemă de sănătate publică, după bolile
cardiovasculare, mintale şi cancer. Alcoolul, ca agent criminogen, poate fi discutat în
următoarele instanţe clinice:
❊ Beţia patologică – trebuie diferenţiată de beţia simplă, în care nu se observă halucinaţii,
delir, fenomene de automatism, excitaţie psiho-motorie nemotivată, stări anxioase. Beţia
patologică se manifestă sub forma unei stări crepusculare, cu o dezorientare completă
datorată trăirilor halucinator – delirante şi o excitaţie motorie cu comportament
automatizat şi mişcări coordonate. Apare brusc după o cantitate mică de alcool. Sub

19
influenţa trăirilor halucinator – delirante are loc o percepţie eronată a mediului ambient,
cu o stare anxioasă secundară care-i împinge la acte de violenţă, de agresiune grave:
omoruri, omucideri colective, mutilări, violuri, automutilări. Starea de beţie patologică
durează câteva ore; are un sfârşit brusc, ca şi debutul.
Beţia patologică se caracterizează printr-o amnezie lacunară sau totală şi lipsa
motivării actului săvârşit. Aceşti bolnavi sunt iresponsabili.
❊ Delirium tremens – sau episod psihotic toxic –etanolic acut. Sub influenţa halucinaţiilor
vizuale care au un caracter îngrozitor şi a percepţiei eronate a mediului ambiant, bolnavii
comit omoruri, mutilări, leziuni corporale…, uneori suicid. Actele înfăptuite în timpul
deliriumului tremens sunt iresponsabile.
Când avem însă de-a face cu acte antisociale, pe fondul unui alcoolism cronic
obişnuit şi deliriumul tremens apare în arest, aceşti făptuitori sunt responsabili.
❊ Halucinoza alcoolică – Aici avem o situaţie similară cu cea din predelirium tremens, în
sensul că bolnavii cu halucinoză alcoolică pot produce diverse acte antisociale până la
crimă, sub influenţa halucinaţiilor auditive sau a unor stări halucinator-delirante. Este
necesar a se preciza dacă crima s-a produs în timpul halucinozei alcoolice (făptuitor
iresponsabil) sau dacă s-a produs înaintea instalării halucinozei alcoolice (făptuitor
responsabil). Această diferenţiere o obţinem prin coroborarea tuturor datelor, inclusiv
după modul cum a fost realizată crima.
❊ Paranoidul alcoolic – prin ideile delirante de persecuţie, otrăvire, dar, mai ales, de
gelozie, poate produce infracţiuni grave, de obicei, crime. Facem precizarea că delirul de
gelozie este cu totul altceva decât sentimental de gelozie intrinsec personalităţii
alcoolicului. Delirul de gelozie este incomprehensibil, straniu, bizar, cu concluzii
paralogice. De regulă, aceşti alcoolici sunt iresponsabili prin faptul că delirul le modifică
patologic comportamentul şi aboleşte discernământul, fiind lipsiţi de capacitatea de
prevedere şi de deliberare a acţiunilor lor.
❊ Psihoza Korsakov etanolică - exclude problema responsabilităţii
❊ Demenţa alcoolică – deteriorarea psihică şi somatică este masivă, actele lor delincvente
sunt grosiere şi, de asemenea, responsabilitatea se exclude
❊ Dipsomania, conduită de impregnare episodică, datorată unei tendinţe de neânvins,
iresponsabilă, de a consuma alcool. După consumul primului pahar bolnavul bea abuziv
cantităţi mari, fără să mai ştie ce se întâmplă. Datorită faptului că consumul de alcool se
produce sub imperiul unei forţe de neânvins, aceşti bolnavi sunt consideraţi iresponsabili
dacă comit vreo infracţiune.
❊ Encefalopatia toxică, comună bolnavilor cu alcoolism, nu –i exonerează pe aceştia de
responsabilitate

6. Tulburările de personalitate
Tulburările de personalitate produc cea mai mare ofertă a cazurilor de expertiză
medico-legală.
Plecându-se de la faptul că tulburarea de personalitate este un construct bio-psiho-
socio-cultural dizarmonic al personalităţii, ce produce o infirmitate relaţională, în care
recidiva până la noţiunea de infractor devine un fel de a fi, un obicei, se consideră că acest
gen de tulburare nu constituie o boală per se şi, de aceea, în majoritatea cazurilor
psihopaţii sunt responsabili de acţiunile lor. Luciditatea, clarviziunea, dotarea intelectuală
dezvoltată şi lipsa dereglării procesului asociativ sunt elemente care fac ca psihopaţii să
fie conştienţi de acţiunile lor şi, mai ales, de coordonarea lor.
Astfel, psihopatul îşi duce existenţa într-un vid axiologic periculos, nu atât prin
impulsivitate, cât, mai ales, prin răceala sa afectivă. Viaţa sa este fără idealuri şi aspiraţii,
lipsită de remuşcări, egofilic etc., realizând o adevărată axiopatie, ce constituie nexul

20
comportamentului psihopatic fertil în actele antisociale. Incapacitatea lor frenatorie
instinctiv-emoţională îi fac de multe ori inadaptabili social, dar nu iresponsabili.
Noţiunea de iresponsabilitate poate fi totuşi luată în seamă la psihopaţii paranoizi;
pe fondul tulburării de personalitate apar stări depresive, anxioase, confuzionale, delirant
– halucinatorii sau când, datorită vârstei înaintate, avem de-a face cu o tulburare masivă a
particularităţilor de caracter ale simţului critic şi comportamentului.

Expertiza psihiatrico-judiciară din alte domenii sociale

Aceste domenii se referă la dreptul civil, la dreptul familiei, precum şi la alte

dispoziţii din codul civil şi codul de procedură civilă. Psihiatrul este chemat să-şi asume
responsabilitatea în:

1. interdicţia şi ocrotirea bolnavilor care nu au capacitate de exerciţiu – capacitatea

de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind personal acte
juridice. Legislaţia noastră (decret 31/ 1954) privind persoanele fizice, indiferent
de sex, rasă, naţionalitate, grad de cultură sau origine recunoaşte capacitatea civilă.
Capacitatea civilă constă într-o capacitate de folosinţă şi o capacitate de exerciţiu.
Prin capacitatea de folosinţă se înţelege capacitatea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii, iar prin capacitatea de exerciţiu se înţelege capacitatea de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice. Capacitatea de folosinţă începe odată cu
naşterea şi chiar din momentul concepţiunii („infans conceptus pronato habetur”), în timp
ce capacitatea de exerciţiu începe la data când persoana devine majoră (excepţie făcând
minorul care se căsătoreşte şi minorul căruia, împlinind vârsta de 16 ani, i se atribuie o
capacitate de exerciţiu restrânsă). Menţionăm că bolnavii care nu au capacitate de
exerciţiu pot avea capacitate de folosinţă (capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii)
potrivit articolului 5, alineatul 1 din decretul nr.31/1954. Normele prevăzute de codul
familiei privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau celor cu capacitate
restrânsă sunt:
➡ tutela, normă pentru ocrotirea copilului minor în perioada lipsei de capacitate de
exerciţiu
➡ curatela, normă pentru ocrotirea unei persoane cu capacitate de exerciţiu, dar care
nu-şi poate satisface interesele din cauză de boală, infirmitate, etc.
➡ interdicţia, normă judecătorească pentru persoanele lipsite de discernământ, datorită
alienaţiei sau debilităţii mentale, în scopul ocrotirii intereselor lor

Tutela. Art.113 din Codul familiei prevede că „în cazul în care ambii părinţi sunt
morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi
ori declaraţi morţi, copilul fiind lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, precum şi în cazul
desfacerii înfierii, copilul va fi pus sub tutelă”. Tutela este o instituţie juridică ce ia
naştere numai în situaţiile limitativ prevăzute d lege, în vederea ocrotirii intereselor
minorului şi pentru suplinirea lipsei părinţilor.

Curatela. Conform art.152 din Codul familiei, curatela se instituie de către

autoritatea tutelară pentru persoane cu capacitate de exerciţiu deplină în
următoarele situaţii:
➽ dacă din cauza bătrâneţii, bolii sau infirmităţii fizice, persoana capabilă nu-şi
poate administra bunurile şi din motive temeinice nu-şi poate numi un reprezentant;

21
 ➽ dacă, din aceleaşi cauze, o persoană capabilă nu poate, prin reprezentanţi sau
personal să ia măsuri în cazuri urgente, a căror rezolvare nu suferă amânare.
➽ dacă, din aceleaşi cauze, părintele sau tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce o reprezintă;
➽ dacă o persoană obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a
lăsat mandator general;
➽ dacă o persoană a dispărut fără ştire şi nu a lăsat un mandatar general.
Curatela se instituie cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile
în care acest consimţământ nu poate fi dat.

Interdicţia se instituie de instanţele judecătoreşti pentru ocrotirea unei persoane

lipsită de discernământ din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale şi conduce la
numirea unui tutore de către autoritatea tutelară care să reprezinte persoana şi să-i
gestioneze bunurile. Regulile privitoare la tutela minorului până la 14 ani se aplică şi
în cazul interzisului, care pierde capacitatea de exerciţiu de la data hotărârii
judecătoreşti de punere sub interdicţie, dar şi-o poate recăpăta, dacă încetează starea
mintală care a determinat instituirea ei.

2. în cazul căsătoriei sau al divorţului dintre sau cu bolnavi psihici. Regula generală
este de a nu consimţi la actul căsătoriei atunci când aceştia nu sunt lucizi sau când
luciditatea este trecătoare. În privinţa divorţului, psihiatrul trebuie să cântărească totul în
beneficiul celor căsătoriţi, ţinând cont de orizonturile lor, de implicarea lor afectivă, de
gradul de remitere a tulburării psihice, de capacitatea de înţelegere şi readaptare în cazul
unei separări. Decizia este extrem de dificilă şi, de multe ori, cea mai bună soluţie este să
încercăm orice formă de terapie pentru a salva separarea, mai ales pentru protecţia
copiilor.

3. pentru obţinerea permisului de conducere. Deşi există un barem – ceva mai vechi –
cu bolile care interzic obţinerea permisului de conducere, se simte totuşi nevoia nuanţării
în a aviza sau nu capacitatea psihică ca aptă sau inaptă, verdict medical care, de altfel,
restricţionează un drept civil. Afecţiunea, forma clinică, evoluţia, prognosticul şi
posibilităţile de terapie actuale, trebuie să constituie argumente în favoarea bolnavului
psihic şi destigmatizării lui.

4. pentru permisul de port-armă - solicitare extrem de complexă, mai ales prin

implicaţiile pe care le are portul de armă, încă nereglementată metodologic din punct de
vedere medical în ţara noastră, unde portul de armă este restricţionat.

5. pentru satisfacerea serviciului militar – solicitarea psihiatriei civile este, oarecum,

protejată de ratificarea deciziilor sale de către psihiatria militară.

6. pentru aprecierea capacităţii aptitudinale în administraţia publică – Această

solicitare ar trebui să excludă persoanele cu afecţiuni psihotice, cu afecţiuni vădit
deteriorative, toxicomani şi personalităţile dizarmonice.

7. pentru repararea unor prejudicii civile rezultate din fapte penale – expertize
complexe, în care psihiatrul trebuie să coroboreze totalitatea datelor pentru a se putea
pronunţa asupra capacităţii psihice a persoanei în cauză.

22
 8. în probleme legate de căutarea sau tăgada paternităţii – experţii vor căuta să
identifice eventuale elemente psihotice ce ar putea conduce la premiză falsă de
paternitate

Surse de eroare

Sursele de eroare apar ca fireşti atunci când orice fel de activitate este sub control
uman. Interesul este să se limiteze cât mai mult posibil, atât prin ameliorarea factorilor
subiectivi, cât şi prin ameliorarea factorilor obiectivi (organizatorici, metodologici,
medicali, etici). Eroarea vizează în principal diagnosticul, aprecierea capacităţii psihice,
raportarea discernământului, coroborarea deficitară a datelor probatorii cu datele de
diagnostic, aprecierea deficitară a periculozităţii sociale, legăturile de cauzalitate,
măsurile de siguranţă medicală, deficienţe de redactare.

Sursele de eroare sunt:

➠ organizatorice: activitatea de expertiză psihiatrică judiciară este ierarhizată pe
comisii, limitându-se astfel erorile. Totuşi, uneori deficienţele sau chiar conflictele în
colaborarea interdisciplinară şi interdepartamentală produc disfuncţionalităţi generatoare
de erori, cu repercusiuni asupra seriozităţii şi imaginii întregii activităţi.
➠ metodologice, prin lipsa de disciplină, de responsabilitate şi superficialitate în a
studia dosarul cauzei, anterior examinării psihiatrice, sau prin luarea în calcul a unor
informaţii ale căror surse nu sunt competente.
➠ medicale, cu privire la anamneza superficială, examinări şi investigaţii
insuficiente, inconsistente sau omise
Esenţial în înlăturarea acestor erori devine însăşi profilaxia lor, care presupune
respectarea normelor metodologice şi organizatorice, o bună pregătire profesională şi
morală, independenţa experţilor, respectul autonomiei bolnavului cu păstrarea
confidenţialităţii, respectul reciproc al membrilor comisiei, asigurarea unei discipline
reale, măsuri de siguranţă a documentelor medicale, specialişti experţi în psihiatrie
judiciară.
Din cele spuse mai sus se desprinde faptul că activitatea psihiatrică expertală oferă
mai multe capcane etice şi juridice decât asistenţa psihiatrică propriu-zisă, motiv pentru
care stârneşte veritabile reţineri sau chiar angoase în rândul psihiatrilor. Însă, în condiţiile
societăţii actuale, în care activitatea expertală, prin contribuţia ei terapeutică şi
profilactică, sub semnul respectării eticii şi drepturilor omului, constituie şi un act social
în administrarea justiţiei şi un examen continuu al competenţei, această activitate trebuie
onorată printr-o permanentă priză de conştiinţă profesională şi morală. Ştiut fiind faptul că
responsabilitatea constituie onoarea profesiunii medicale, exprimată prin asumarea
consecinţelor propriilor acte profesionale, conferind garanţia în faţa bolnavului şi
societăţii, consider că activitatea de psihiatrie judiciară, dintr-o perspectivă profilactică şi
protectivă a spiritului samaritean, trebuie să aparţină numai experţior în domeniu.

23