Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE DISERTAŢIE
Coordonator ştiinţific
Absolvent
Bucureşti
2006
2
CUPRINS
Introducere
I. Delimitarea domeniului
1.1. Conceptul de neutralitate
1.2. Tipuri de neutralitate
1.3. Aspecte ale politicii de neutralitate
II. Evoluţia procesului de apărare comună
2.1. Tratatul de la Bruxelles – baza înfiinţării UEO
2.2. Comunitatea Europeană de Apărare
2.3. Cooperararea Politică Europeană
2.4. PESC din perspectiva Tratatului de la Maastricht
2.5. Tratatul de la Amsterdam şi influenţa asupra PESC
2.6. Tratatul de la Nisa – noi evoluţii ale PESC
2.7. Constituţia UE – o nouă etapă în dezvoltarea PESC
2.8. Strategia de securitate „Solana”
2.9. Concluzii privind PESC/PESA
III. Atitudinea ţărilor neutre europene faţă de PESC
3.1. Cazul ţărilor neutre membre UE
3.1.1. Austria
3.1.2. Finlanda
3.1.3. Irlanda
3.1.4. Suedia
3.2. Cazul Elveţiei - ţară neutră ne-membră UE
Concluzii şi recomandări
Bibliografie
2
3
Introducere
Securitatea se pare că poate fi mult mai uşor înţeleasă în prezenţa unei ameninţări
concrete şi directe. Faptul că Războiul Rece s-a sfârşit la începutul anilor ‘90 a dus la
dispariţia unei asemenea ameninţări. Astfel, statele europene care s-au declarat neutre,
majoritatea din cauza situaţiei lor geopolitice dintre Est şi Vest, se aflau în acea perioadă
într-o situaţie de reevaluare a politicii lor de neutralitate. Acest tip de politică a jucat
diverse roluri în diferite perioade istorice dar de fiecare dată a fost adaptată unui anume
mediu de securitate şi astfel este de la sine înţeles că fiecare ţară declarată neutră are
motivele ei istorice, geografice şi politice pentru a adopta o astfel de politică.
Politica de neutralitate din timpul Războiului Rece se diferenţiază în mod
semnificativ faţă de politica de neutralitate de astăzi tocmai prin faptul că atunci ţările
neutre acţionau pentru a supravieţui prin forţe proprii. Noul mediu de securitate a
provocat aceste ţări să-şi schimbe propriile politici de apărare prin sporirea participării lor
la operaţiuni de menţinere a păcii în afara teritoriului lor şi prin modernizarea tehnologiei
militare. Această schimbare de atitudine notifică faptul că a apărut nevoia de cooperare
militară; astfel, ţările neutre europene şi-au dat seama că în cadrul noului mediu de
securitate nu mai pot acţiona singure. O dovadă clară este aceea că toate cooperează cu
UE dar şi cu NATO, această cooperare reflectând în mod vădit necesitatea asigurării
securităţii în regiunea căreia aparţin dar şi o dorinţă de participare la menţinerea
securităţii întregului continent.
Prin analizarea situaţiilor actuale de neutralitate se poate demonstra că, în acest
moment, fundamentul acestui statut este cel de nealiniere militară, adică neparticipare la
alianţe militare. Acest lucru se pare că decurge din angajamentele luate de către toate
statele neutre pentru a sprijini pacea şi securitatea în lume.
3
4
1
http://www.infoeuropa.ro
4
5
I. DELIMITAREA DOMENIULUI
2
Mazilu, Dumitru Drept internaţional public, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 496
3
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în Securitatea internaţională şi
forţele armate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 225
4
Cloşcă, I., Suceavă, I. Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 267
5
6
5
Cloşcă, I., Suceavă, I. op. cit., p. 268
6
Purdă, Nicolae, Drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.197
6
7
beligeranţilor. Neutralitatea strictă, ale cărei rămăşiţe subzistă încă din epoca
contemporană (Tratatul de Alianţă Austro-German din 1879, teoria de “non
beligeranţă”, aplicată de Italia în anii 1939-1940 şi de Spania între anii 1939-1945), este
inacceptabilă, căci actele de bunăvoinţă faţă de un beligerant sunt în mod necesar urmate
de acte de rea voinţă ori lipsite de respect faţă de altul.
Imparţialitatea constituie o garanţie esenţială că statele neutre nu vor compromite
cu nimic interesele aflate în joc, într-o situaţie conflictuală.
7
Cloşcă, I., Suceavă,I., Dreptul internaţional al conflictelor armate : Documente A.R.D.U., Editura
Şansa, Bucureşti, 1992, p. 102
8
Ibidem, p. 207
7
8
al unui stat în virtutea căruia este interzis neutrului să participe la un viitor conflict
armat.9 Este, deci, vorba de o neutralitate faţă de toate conflictele armate.
Neutralitatea permanentă a apărut în sec. al XIX-lea definind statutul special al
unor state, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.10 Adoptarea statutului de
neutralitate permanentă reprezintă o opţiune fundamentală de politică externă; acesta
este instituit printr-un tratat internaţional, cu acordul expres al statului respectiv, fie
printr-o declaraţie a statului în cauză.
Statutul de neutralitate permanentă, adoptat de unele state, este garantat pe plan
internaţional de alte state, cu toate că aceasta nu este o condiţie esenţială a valabilităţii
acestui statut.11 Statut de neutralitate permanentă are Elveţia, prin Declaraţia
Congresului de la Viena din 20 martie 1815 şi Austria , prin Legea federală din 26
octombrie 1955.
În opoziţie cu neutralitatea permanentă se găseşte conceptul de neutralitate
ocazională care reprezintă statutul juridic al unui stat bazat pe neparticiparea sa la un
conflict armat existent între alte state. De fapt, definiţia neutralităţii permanente indică,
în fond, faptul că ea nu face decât să prevadă viitoarea neutralitate ocazională. Prin
aceasta, cele două noţiuni se suprapun parţial fără a se acoperi în întregime.
Neutralitatea ocazională a apărut ca expresie a voinţei unor state de a ocroti
populaţia proprie de consecinţele confruntărilor armate, a căror frecvenţă era
îngrijorătoare.12
Neutralitatea perpetuă poate fi convenţională (decurge din dispoziţiile unor
convenţii ori tratate) sau voluntară, dar, în acest caz, statul neutru poate deveni
beligerant prin propria-i voinţă, în timp ce în cazul neutralităţii convenţionale, nu poate
face aceasta fără acordul celorlalte state-părţi la tratat ori convenţie.
În literatura de specialitate, mai pot fi întâlnite noţiunile de neutralitate perfectă,
impefectă şi chiar recent a fost inclusă noţiunea de neutralitate activă, care defineşte
rolul jucat de statele neutre în prevenirea declanşării conflictelor armate şi în lupta
pentru salvgardarea păcii şi înţelegerilor mutuale.
9
Cloşcă, Ionel, Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 44
10
Mazilu, Dumitru, op.cit., p. 135
11
Ibidem, p. 136
12
Ibidem, p. 137
8
9
Faţă de perioada Războiului Rece, când adoptarea acestui statut era profund
justificată, astăzi motivele sunt mult mai comentate şi de aceea se susţine că
neutralitatea maximă de atunci s-a schimbat într-una minimalistă, însemnând stricto-
sensu, nealiniere militară.15 Dar ce înseamnă conceptul de nealiniere astăzi? Nealinierea,
13
Cloşcă, Ionel, Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p.102
14
Ibidem, p. 135
15
Oprescu, Ana, “European neutral countries and NATO” în Revista Romanian Journal of International
Affairs, nr. 1-2/2002, p. 283
9
10
aşa cum arată şi numele, încearcă să evite blocurile, coaliţiile şi alianţele militare.16
Pentru statele neutre ale Europei , colapsul statelor comuniste din jumătatea estică a
continentului şi sfârşitul conflictului Est-Vest a însemnat şi dispariţia principalului motiv
al neutralităţii. Acum, când divizarea Europei în două părţi antagonistice, politice şi
militare aparţine trecutului, întrebarea “neutrii faţă de cine?” este din ce în ce mai pusă.
Susţinătorii neutralităţii argumentează că după dispariţia bipolarităţii numărul
conflictelor în care statele neutre ar putea juca un rol important a crescut, în special, în
Europa. Ţările neutre pot contribui la stabilirea păcii în aceste conflicte prin intermediul
bunelor oficii, medierii sau operaţiunilor de menţinere a păcii.
Statele neutre aduc, de asemenea, în discuţie faptul că statutul de neutralitate nu
este adoptat pentru a servi interesele altor state ci mai degrabă securităţii lor. La un
moment dat, neutralitatea părea să fie un obstacol pentru admiterea Austriei, Finlandei şi
Suediei în UE dar o dată cu Tratatul de la Maastricht s-a înlăturat orice obligaţie care să
fie contrară neutralităţii.
Şi totuşi, se potrivesc ţările neutre cu PESC care are ca obiectiv apărarea comună?
Dar apărare comună împotriva cui sau în competiţie cu cine?
Cum conceptul de securitate este astăzi mult mai vast decât înainte şi obiectivele
politicii de apărare s-au schimbat în concordanţă cu conceptul. Procesul de integrare
europeană trebuie să fie însoţit de o politică externă şi de securitate comună care să
implice responsabilităţi pentru toţi participanţii acestui proces. Aceste noi
responsabilităţi ale ţărilor membre UE fac ca neutralitatea să fie privită la prima vedere
ca fiind incompatibilă cu PESC. Dar despre cum a apărut PESC şi modul în care ea este
aplicată vom afla din capitolul următor.
16
Evans, Graham, Newham, Jeffrey, Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura Universal Dalsi,
Bucureşti, 2001, p.388
10
11
Istoria Uniunii Europene se întinde de la declaraţia lui Robert Schumann, din anul
1950 (crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui), până la primele valuri de aderare din
anii 70 şi 80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei Euro şi
deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est.
Planul Schumann (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO),
apoi EURATOM, Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană – CEE), cele trei
tratate de bază (Roma, Maastricht, Amsterdam), la care aveau să adere succesiv celelalte
state din Europa Occidentală, nu au fost de-a lungul ultimilor cincizeci de ani decât
etapele aceluiaşi parcurs federator, bazat pe principiul în virtutea căruia reconstruirea,
dezvoltarea şi mai ales consolidarea ţărilor europene nu puteau fi concepute “unul fără
celălalt”, ci numai “unul împreună cu celălalt”.17
Cele patru elemente identificate de Robert Scumann şi Jean Monnet sunt capitale
pentru înfaptuirea scopurilor Uniunii Europene :
- asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
- acţiuni comune ale statelor membre, în general;
- asigurarea cooperării între naţiunile europene;
- convergenţa intereselor popoarelor europene.
11
12
apărării aeriene şi o organizaţie de comandă comună. Acest tratat a deschis practic calea
către crearea NATO pentru că la numai un an, în aprilie 1949, la Washington, 12 ţări
semnau Tratatul de înfiinţare a Alianţei Nord-Atlantice.
Tratatul de la Bruxelles conturează pentru prima dată ideea unei structuri comune
de apărare a Europei Occidentale.
În anul 1950, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să-şi
integreze organizaţiile lor militare în NATO, care devenise între timp un element central
în sistemul de securitate vest-european şi nord-atlantic. Tot în 1950 Franţa a propus
înfiinţarea unei Armate Europene, care să funcţioneze în cadrul NATO, propunere care a
avut drept consecinţă Comunitatea Europeană de Apărare – pe care o vom analiza în
subcapitolul următor. Insuccesul acesteia a determinat organizarea unei conferinţe
speciale la Londra, în septembrie 1954, ale cărei concluzii au fost formalizate prin
Acordul de la Paris, semnat în octombrie 1954, prin care se amenda Tratatul de la
Bruxelles creându-se în acest mod Uniunea Europei Occidentale ca fiind o nouă
organizaţie internaţională, în cadrul căreia Italia şi Republica Federală Germania au
devenit membre.
Acordul de la Paris definea trei obiective principale ale UEO :
- crearea unei baze sigure în Europa de Vest în scopul redresării economice a
Europei;
- acordarea de ajutor reciproc în caz de agresiune externă;
- promovarea şi încurajarea unităţii şi integrării pozitive a Europei.
Din 1954 şi până în 1973, UEO a jucat un rol important prin promovarea
consultărilor şi a cooperării în Europa de Vest.18 Activităţile UEO s-au redus treptat între
1973 şi 1984 iar o mare parte din rolurile sale economice, sociale şi culturale au fost
preluate de OECE şi Consiliul Europei iar dezvoltarea Cooperării Politice Europene a
făcut ca activităţile politice ale Consiliului UEO să piardă mult din relevanţa lor.
17
Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 2003, p. 100
18
Poede, George, “Instituţii de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005,
p.77
12
13
În mai 1952, la Paris, cele şase ţări fondatoare ale CECO – Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg adoptau Tratatul Comunităţii Europene de Apărare –
CEA . Acesta a fost primul proiect politic concret al Uniunii de atunci, în cadrul
iniţiativelor postbelice, menite să creeze politici şi structuri militare europene comune.
Acest proiect a fost gândit de aceiaşi experţi care proiectaseră CECO. Se prevedea
crearea unei armate europene compuse din unităţi furnizate de statele membre, condusă
de un ministru european al apărării şi sub controlul unei Adunări Parlamentare Europene.
Aplicarea integrării în domeniul apărării urma să fie un pas hotărâtor spre o integrare
politică iar o asemenea situaţie avea multe şi diverse implicaţii.19 Din păcate, doi ani mai
târziu, Adunarea Naţională a Franţei respingea Tratatul CEA şi întregul proces a eşuat
înainte de a începe mai ales că unele din motivele care determinaseră ideea de integrare
militară europeană disparuseră: Stalin murise iar Războiul din Coreea era aproape
încheiat.
La Summit-ul de la Haga, din 1969, liderii celor şase ţări membre în acel moment,
au cerut miniştrilor de externe să identifice modalităţi de avansare către o uniune politică.
Cooperarea Politică Europeană a fost rezultatul acestei cereri . Era o formă de cooperare
între state suverane care presupunea informare şi consultare reciprocă, armonizarea
punctelor de vedere şi diplomaţie concertată.20
19
Bibere, Octav, UE : între real şi virtual,Editura All, Bucureşti, 1999, p. 34
20
Năstase, Adrian, op.cit., p. 101
13
14
21
Ibidem
22
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p.30
14
15
noiembrie 1993, după ratificarea parlamentară sau referendumul din fiecare stat membru.
Această dată marchează naşterea de jure a Uniunii Europene.23
23
Naumescu, Valentin, “Spaţiul securităţii europene” în Studii de securitate, Editura Cavaliotti,
Bucureşti, 2005, p. 38
24
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 39
25
Idem
15
16
16
17
26
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 458
17
18
Instrumente politice
27
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 47
28
Poede, George, “Instituţii de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005,
p.88
29
Ibidem
18
19
30
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 49
19
20
31
Poede, George, op.cit., p. 91
32
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 462
20
21
Semnat la Roma, in data de 29 octombrie 2004, de catre sefii de state si guverne ale
tarilor membre si candidate, Proiectul Tratatului referitor la o Constitutie pentru Europa
(The Draft EU Constitution) face referiri atat la Politica Externa si de Securitate Comuna
(PESC), cat si la Politica de Securitate si Aparare Comuna (PSAC), ca parte integranta a
33
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005, p. 45
34
Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO şi UE : determinări şi finalităţi, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi de Securitate, Editura UNAP, 2004, p. 9
35
Ibidem, p.10
21
22
22
23
-clauza de solidaritate.
36
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005,p. 227
23
24
37
Matei, Dumitru, “Strategia de securitate Solana” : răspunsul UE la noile riscuri şi provocări din
mediul internaţional” în Revista Gândirea Militară Românească, nr.2/2005, p. 46
24
25
38
Ibidem, p. 44
25
26
39
Ibidem, p. 48
40
“Interviu cu Jonathan Scheele : România şi Uniunea Europeană” în Revista Studii de Securitate,
nr.2(3)/2004, p. 5
41
Lumea 2005 : enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura Centrului
Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 225
26
27
42
Ibidem, p. 226
43
Ibidem, p. 265
44
Năstase, Adrian, op.cit., p. 111
27
28
3.1.1. Austria
45
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în Securitatea internaţională şi
forţele armate, Editura Tritonic, 2005, p.225
28
29
care au ocupat Austria începând cu 1945. Nu este o coincidenţă că ultimul soldat al unei
puteri de ocupaţie a părăsit teritoriul austriac cu o zi înainte de votarea în parlament a
actului de neutralitate.
Neutralitatea nu face parte din Tratatul de Stat şi, în mod consecvent, nu este o
obligaţie a unui tratat dar el rămâne un act suveran al legislaţiei austriece care poate fi
schimbat ca orice alt act legislativ în concordanţă cu procedurile parlamentare. Având în
vedere că obligaţia legală de a menţine neutralitatea a fost proiectată de nişte experţi de
drept internaţional austrieci în 1950 şi 1960, pe baza unei notificări formale a actului de
neutralitate de guvernul austriac către toate statele cu care Austria a menţinut relaţii
diplomatice în 1955 şi recunoaşterea lor explicită sau implicită a statutului de neutralitate,
această viziune nu mai este azi menţinută.
Aşa numita politică de neutralitate activă a fost dezvoltată în perioada conflictului
Est-Vest, când Austria a fost situată între două alianţe militare care se împotriveau. Date
fiind schimbările geopolitice internaţionale de la sfârşitul Războiului Rece, condiţiile
politice pentru politica externă a Austriei au fost schimbate în mod fundamental.
Când Austria a fost admisă în Naţiunile Unite, în decembrie 1955, Carta
Naţiunilor Unite a fost ratificată de acest stat. Deşi guvernul austriac a considerat
neutralitatea permanentă a Elveţiei ca fiind un model pentru neutralitatea Austriei,
apartenenţa la Natiunile Unite i-a stabilit Austriei un drum diferit. I-a adus un potenţial
conflict între obligaţiile derivate din apartenenţa la Natiunile Unite şi neutralitate.
La sfârşitul Războiului Rece, situaţia s-a schimbat. Răspunsul internaţional la
invazia Irakului asupra Kuweitului a adus în discuţie acţiunea militară conform cap. VIII
al Cartei Naţiunilor Unite şi guvernul austriac a decis să aprobe dreptul de survolare a
forţelor aliate care luptau în Irak. Începând cu această decizie, Austria a considerat Carta
Naţiunilor Unite ca având prioritate faţă de statutul de neutralitate al ţării.
Austria acordă o semnificaţie centrală rolului ONU în salvgardarea păcii mondiale
şi securităţii internaţionale. Participarea la operaţiunile de menţinere a păcii ale ONU a
fost între domeniile cheie ale angajamentului organizaţiei începând cu misiunea Congo în
1960. Din 1960, aproximativ 50.000 de soldaţi ale Forţelor Armate Austriece au luat
parte la operaţiunile autorizate ale ONU.
29
30
Rolul Austriei în misiunile de pace ale ONU continuă să se dezvolte în anii 90. De
atunci, Austria a luat parte la operaţiunile de instaurare a păcii şi, de asemenea, a
participat în unităţile de luptă începând cu 1999. De asemenea, Austria acordă drept de
survol pentru operaţiuni autorizate de ONU.46
Când Austria a aplicat pentru apartenenţa la UE în 1989, o motivaţie esenţială a
fost aceea că însemna apartenenţa la o zonă a păcii şi stabilităţii europene. De la
începuturile sale, procesul integrării europene a fost perceput de către austrieci ca un
proces de pace şi astfel ca un concept de securitate.
După ce a devenit membră a UE, în 1995, acquis-ul comunitar a fost încorporat în
legislaţia austriacă. Tratatul de la Maastricht şi, în particular, clauzele sale referitoare la
PESC care au făcut parte din acquis când Austria s-a alăturat UE, prevedea posibilitatea
unei politici comune de apărare. În 1994, două treimi din electoratul austriac au votat în
favoarea alăturării de UE în condiţiile de mai sus. Parlamentul austriac a decis să includă
o prevedere specială în Constituţia Federală (art. 23, lit. f) care stipulează că participarea
Austriei la PESC nu va fi stânjenită de Actul de neutralitate. După ratificarea Tratatului
de la Amsterdam, Parlamentul austriac a adăugat o altă clauză Constituţiei care permite
Austriei să participe pe deplin la Misiunile Petersberg care includ acţiuni militare în
scopul gestionării crizelor sau operaţiunilor de instaurare a păcii. Participarea Austriei la
misiunile proiectate cere o decizie corespunzătoare a UE, precum şi consimţământul
Parlamentului austriac pentru a desfăşura forţele austriece. Rezoluţia Parlamentului
austriac asupra Doctrinei de securitate şi apărare din decembrie 2001 conţine următoarele
recomandări specifice pentru Guvernul Federal47 :
-sprijinul reformelor UE, în special cu o examinare a dezvoltării PESC-PESA şi apărarea
intereselor politice de securitate ale UE;
-participarea activă în PESA în spiritul solidarităţii, de când PESA este în mod curent
preocupată de scopul oferirii de capabilităţi şi mijloace necesare UE, precum şi structuri
eficiente de luare a deciziilor pentru gestionarea crizelor civile şi militare. Austria se
angajează să aducă o contribuţie adecvată din punct de vedere cantitativ precum şi
calitativ acţiunii Headline Goal şi Cappability Goals ale UE;
46
http://www.bmaa.gv.at
47
http://www.countrystudies.us/austria
30
31
-suport prioritar oricăror eforturi viitoare de realizare a unei posibile apărări europene
luată în considerare de art. 17 al Tratatului de la Maastricht;
-cooperarea strânsă între UE şi NATO în spiritul unei asocieri strategice privită ca o
premisă obligatorie pentru succesul PESA.48
Aceste recomandări nu fac să arate doar că participarea Austriei la PESC este
acum compatibilă cu Actul de neutralitate dar determină şi poziţia Austriei în legătură cu
dezvoltarea viitoare a PESA.
Prin urmare, Austria a lansat negocierile asupra Tratatului Constituţional cu
dorinţa de a realiza progrese în dezvoltarea viitoare a ESDP. Rezultatul, Proiectul
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, conţine etape diverse şi importante în
vederea atingerii scopului PESA şi consolidării capabilităţilor de gestionare a crizelor.
Art III – 309 stipulează că : „Misiunile prevăzute în art. I-41, alin. 1, în cadrul
cărora UE poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în
materie de dezarmare, misiuni umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de
asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a
păcii şi misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de
restabilire a păcii şi operaţiuni de stabilizare la sfârşitul conflictelor. Toate aceste
misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat
statelor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.”49
De la început, Austria a sprijinit această amplificare a scopului misiunilor
Petersberg. Art I-41, alin. 2 stipulează că PESC va conduce la o apărare comună de
îndată ce Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate, va decide acest lucru. Va fi
în acest caz recomandat ca statele membre să adopte o asemenea decizie în concordanţă
cu dispoziţiile lor constituţionale. Totuşi, acest articol conţine o expresie clară şi anume
“acest articol nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi apărare al
vreunui stat membru”.
Cererea din art. I-41, alin. 3 : “Statele membre pun la dispoziţia Uniunii, pentru
punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare comune, capacităţi civile şi
48
Idem
49
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, Bucureşti,
2004, p.60
31
32
50
Munro, Emily, coord., Challenges to Neutral&Non-aligned countries in Europe and Beyond, Geneva
Centre for Security Policy, Geneva, 2005,p. 20, disponibil la http://www.gcsp.ch
51
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, Bucureşti,
2004, p.77
32
33
52
Ibidem, p.77
53
http://www.infoeuropa.ro
54
http://www.bmaa.gv.at
33
34
55
http://www.countrystudies.us/austria
34
35
3.1.2. Finlanda
56
http://www.upi.fiia.fi
57
Ibidem
35
36
58
Ibidem
59
http://www.formin.fi
36
37
60
http://www.formin.fi
61
http://www.countrystudies.us/finland
37
38
62
http://www.formin.fi
38
39
mai este vazută ca o unealtă folositoare în politica externă. Ce este lăsat de neutralitatea
Finlandei este ”nucleul” său numit nealiniere militară. Aceasta înseamnă că apărarea
Finlandei este bazată pe o capabilitate de apărare naţională credibilă şi că această ţară nu
are de gând să se alăture NATO. Scopul “nucleului” neutralităţii a devenit aşa de îngust
încât înseamnă doar politica nealinierii.
O consecinţă a schimbării în gândirea finlandeză asupra neutralităţii şi nealinierii
militare este că nu se complică participarea Finlandei la CFSP/ESDP. Finlanda s-a
străduit să demonstreze în multe feluri că nealinierea militară nu este un obstacol în
calea unui rol întreg şi pozitiv în interiorul CFSP/ESDP, ea a fost chiar capabilă să
accepte dezvoltarea CFSP şi a ESDP.
Reacţia Finlandei la clauza de solidaritate şi motivaţiile din spatele acesteia sunt
încă dezbătute în Finlanda. Problema naşte următoarea întrebare : Finlanda este gata să
ajute alţi membri UE dacă ei sunt atacaţi de terorişti? Dar dacă sunt atacaţi de alte
state?
Politica nealinierii militare pare să explice reacţia Finlandei. Finlanda a fost
capabilă să accepte orice a fost în legătură cu dezvoltarea CFSP/ESDP dar întărind
garanţiile de securitate. De aceea, pentru prima dată, dezvoltarea ESDP a creat o reală
dificultate pentru Finlanda. Această observaţie duce la o întrebare privind motivaţia
politicii nealinierii militare : De ce Finlanda nu se alătură NATO? Finlanda face tot
posibilul pentru a adânci interoperabilitatea cu NATO, a participat la operaţiunile
conduse de NATO, contribuie la sprijinirea transferului cadrului EAPC/PpP şi speră că
această contribuţie este potrivită cu influenţa în interiorul NATO. În conformitate cu
Raportul 2004 asupra politicii de securitate şi apărare, participarea la NATO va rămâne o
posibilitate în politica Finlandei dar raportul nu dă motive explicite pentru atitudinea
Finlandei vis-à-vis de apartenenţa la NATO. Nu este plăcut ca Finlanda ar putea renunţa
la politica sa de nealiniere militară; opinia publică a respins continuu apartenenţa la
NATO. Atitudinea publică a fost modelată de experienţele istorice şi de către politicieni.
O campanie activă a elitei ar fi necesară pentru schimbarea rezistenţei publice asupra
apartenenţei la NATO şi pentru a pregăti terenul pentru o schimbare în politică.
O schimbare totuşi în politica Finlandei ar fi binevenită. Dezvoltarea ESDP a
creat nevoia revizuirii legislaţiei asupra participării Finlandei la misiunile de menţinere a
39
40
3.1.3. Irlanda
63
Munro, Emily, coord., op.cit, p.25, disponibil la http://www.gcsp.ch
64
http://www.foreignaffairs.gov.ie
40
41
65
http://www.dci.gov.ie
66
Munro, Emily, coord., op.cit., p.19, disponibil la http://www.gcsp.ch
41
42
compromisă de vreo nouă înţelegere. Până acum, Irlanda s-a consultat cu alte ţări
membre neutre şi urmăreşte asigurarea unui rezultat satisfăcător.
Poziţia Irlandei în problema apărării comune a UE este clară. Irlanda nu poate
participa într-o apărare comună a UE fără consimţământul poporului prin referendum.
Referitor la cooperarea structurată, reglementările detaliate sunt marcate într-un
protocol guvernamental irlandez care a arătat că va lua în considerare posibila participare
a Irlandei la cooperarea structurată la timpul potrivit.67
O varietate de factori a făcut ca Irlanda să aibă o viziune tradiţională asupra
problemelor de securitate printr-o puţin diferită prismă decât a celor mai mulţi din UE.
Locaţia geografică şi istoria face experienţa irlandeză în sec. XX foarte diferită de a
celorlalte naţiuni europene, mari sau mici. Totuşi, Irlanda acceptă din plin că UE, ca
jucător global, are propriile sale interese de securitate şi ca stat membru al UE acestea
sunt egale cu interesele şi preocupările Uniunii Europene.
Cu toate acestea, nu există nici o intenţie de abandonare a abordării tradiţionale a
problemelor de politică externă sau a politicii tradiţionale de neutralitate militară care au
servit Irlandei de-a lungul timpului. Mai curând, Irlanda urmăreşte să aplice valorile şi să
facă utile experienţa şi resursele sale pentru convergenţa provocărilor care se arată UE.
Se crede că aceasta este cea mai bună metodă cu care Irlanda poate contribui la eforturile
UE de a construi o lume mai sigură şi mai prosperă bazată pe multilateralism eficace.
Se pare că experienţa preşedinţiei Irlandei la UE a fost integral pozitivă.
Resuscitarea multilateralismului după invazia Irakului şi completarea negocierilor asupra
Tratatului Constituţional au fost obligaţii care s-au potrivit cu caracterul preferinţelor
politice ale Irlandei. La prima vedere, înaltul grad al angajării în desfăşurarea şi
dezvoltarea politicii de securitate şi apărare ridică o mică controversă printre partidele
politice şi chiar în rândul publicului.
Găzduind summit-ul UE-SUA la sfârşitul lunii iunie, aproape că s-au creat
condiţiile pentru un protest public, având loc o mare demonstraţie împotriva războiului
din Irak din 2003. Irlanda se pare că este printre ultimele state anti-americane din UE.68
67
http://www.foreignaffairs.gov.ie
68
http://www.rte.ie/news/
42
43
43
44
3.1.4. Suedia
Deşi neutralitatea Suediei nu este bazată pe nici un tratat internaţional sau act
intern, această ţară nu a participat la nici un război şi nici nu s-a alăturat vreunei alianţe
militare din 1814.69
Cooperarea şi solidaritatea sunt cuvinte cheie pentru politica de securitate din
Suedia din momentul de faţă. Suedia îşi continuă politica de nealiniere militară cu un
angajament ferm şi activ în sprijinul păcii internaţionale şi securităţii.
În principiu, Suedia exclude în mod formal orice cooperare de securitate altele
decât acordurile obligatorii asupra garanţiilor de securitate reciproce. Aceasta este o
politică de neparticipare în alianţele militare. Această politică a vrut să atingă trei
70
obiective : să apere independenţa şi pacea ţării, să contribuie la stabilitatea şi
securitatea în vecinătate şi să intensifice securitatea şi pacea internaţională.
Au existat schimbări considerabile în politica Suediei în timpul ultimilor 10 ani.
Sfârşitul Războiului Rece i-a adus Suediei noi oportunităţi şi noi mijloace pentru a
contribui la securitate şi pace. Mediul de securitate din Suedia a trecut prin ameliorări
semnificative a problemelor din vecinătate. Suedia este azi un sprijinitor puternic al
ESDP şi susţine o vastă şi strânsă cooperare cu NATO în interiorul EAPC /PpP. Aşa cum
71
este statuat în recenta Defence Policy Bill , orice act de agresiune armată al unui stat
împotriva Suediei este considerat puţin probabil în viitorul apropiat (cel puţin în următorii
ani ). Totuşi, alte ameninţări şi provocări au sporit simultan, şi acestea sunt mai complexe
şi mai dificil de prevăzut. Noi instrumente şi noi forme de cooperare sunt necesare pentru
avertizarea acestor ameninţări. Iată de ce guvernul suedez a afirmat în mod repetat că
aceste ameninţări împotriva păcii şi securităţii internaţionale sunt cel mai bine atinse cu
ajutorul solidarităţii şi cooperării strânse cu alte state, cu o politică de nealiniere militară
ca bază. Guvernul, de asemenea, a afirmat că este dificil de imaginat că Suedia va rămâne
neutră în cazul unei agresiuni armate împotriva altui stat membru UE. Dar se pare că
69
Oprescu, Ana, “European neutral countries and NATO” în Revista Romanian Journal of International
Affairs, nr. 1-2/2002, p. 283
70
http://www.countrystudies.us/sweden
71
http://www.sweden.gov.se
44
45
Guvernul Suediei nu vede nici o circumstanţă externă pentru solicitarea unor garanţii de
apărare comune în interiorul UE sau NATO.72 Această politică este sprijinită de
majoritatea parlamentarilor şi, de asemenea, se bucură de un foarte puternic suport
popular. Cu alte cuvinte, politica de nealiniere militară nu este considerată o restricţie
asupra participării Suediei la operaţiunile militare de gestionare a crizelor dar trebuie să
fie compatibilă cu dreptul internaţional. Dar aceasta este ceea ce aproape toate statele
aliniate sau nealiniate vor solicita.
Suedia este un contributor la gestionarea crizelor internaţionale prin ONU, UE,
NATO/PpP şi OSCE. Suedia acordă cea mai înaltă prioritate participării la eforturile de
gestionare a crizelor. Sprijinirea respectării drepturilor omului şi dreptului internaţional
sunt fundamentale pentru politica externă şi de securitate a Suediei. Acestea sunt
reflectate atât în importanţa vitală pe care Suedia o acordă rolului Consiliului de
Securitate ONU cât şi în rolul său cheie privind mandatarea operaţiunilor internaţionale
de menţinere a păcii.
Un mandat ONU sau consimţământul dat de statul interesat sunt condiţii necesare
pentru participarea Suediei la gestionarea militară a crizelor dacă aceasta presupune o
“operaţiune de pace viguroasă şi robustă”. Totuşi, pot să existe cazuri unde un asemenea
mandat nu este posibil de obţinut dar unde acţiunea comunităţii internaţionale este
dezirabilă, de exemplu în cazul unei urgenţe umanitare. Un mandat al Adunării Generale
a ONU, o invitaţie de la OSCE sau consimţământul părţilor implicate pot în asemenea
cazuri servi ca bază legală pentru misiuni. În orice circumstanţe, o analiză atentă a
aspectelor politice şi legale vor trebui să fie făcute de la caz la caz pentru a asigura
conformitatea cu dreptul internaţional.
În acest context, este evident că şi pentru suedezi noţiunea de securitate s-a
schimbat. Suedia, de asemenea, are nevoie să admită securitatea individuală. Suedia
prevede că aceasta va fi reflectată în tipurile de operaţiuni de gestionare a crizelor pe care
comunitatea internaţională le va îndeplini în viitor.
Astăzi, Suedia participă cu trupe precum şi cu personal civil (observatori, ofiţeri
de poliţie civilă şi alţi experţi) în numeroase operaţiuni internaţionale de sprijinire a păcii
sub autoritatea ONU, UE sau NATO. Suedia tinde să contribuie de la început până la
72
Ibidem
45
46
73
http://www.countrystudies.us/sweden
74
Munro, Emily, coord.,op.cit. , p.26, disponibil la http://www.gcsp.ch
46
47
47
48
75
http://www.sweden.gov.se
48
49
Accentul este acum pus asupra operaţiunilor internaţionale, cum deja s-a
observat, şi asupra tehnologiei înalte. Apărarea teritorială ia locul doi, cu toate că o
noţiune vagă a unei viitoare posibile reconstrucţii a apărării naţionale este parte din acest
proiect – Planul de Apărare. În situaţia prezentă, solidaritatea şi cooperarea semnalează o
notă pozitivă şi optimistă pentru o ţară care cooperează în mod loial în interiorul unui
cadru încorporat de ONU dar aceasta este acum folosită şi de UE. Uniunea, de asemenea,
cere solidaritate –un concept care este folosit în politicile Suediei – aşa cum este declarat
în Adunarea Generală a ONU- implicând statele mici şi Lumea a Treia, dar nu Europa.
Solidaritatea este probabil să devină o justificare cu care chiar şi cei mai
neutralişti suedezi vor găsi că este greu de argumentat. Poziţia de bază a Suediei în
termeni de securitate naţională este acum definită ca “nealiniere militară”76, ceea ce
înseamnă că nu poate lua angajamente militare asupra apărării naţionale sau garanţii de
apărare reciproce. Altminteri, Suedia este deschisă la orice forme de cooperare
internaţională pentru o pace sigură şi stabilitate. Unităţile suedeze şi ofiţerii participă la
exerciţiile NATO şi de pregătire, unităţile sunt atestate în concordanţă cu standardele
NATO. Suedia este implicată în operaţiunile conduse de NATO atât în Europa cât şi în
Asia.
În anul 2004, în Documentul asupra Apărării a Suediei se declară : “Suedia este
nealiniată militar şi nu intră în acorduri asupra garanţiilor de apărare cu caracter
obligatoriu. Nu există contradicţie între nealinierea militară, statuată aici, şi
solidaritatea strânsă care există între membrii Uniunii. Este greu de imaginat că Suedia
rămâne neutră în cazul unui atac armat împotriva unei alte ţări UE. Este tot atât de greu
de imaginat că altă ţară UE n-ar acţiona în acelaşi fel.”77
Guvernul suedez subliniază solidaritatea adâncă, participarea cu active reale – mai
degrabă decât grija asupra limitărilor impuse de “neutralitate” sau alte formule, auto-
impuse sau prescrise de alţii.
76
Ibidem
77
Munro, Emily, coord., op.cit., p.28, disponibil la http://www.gcsp.ch
49
50
Când se vorbeşte despre neutralitate, exemplul Elveţiei este poate cel mai
convingător. Neutralitatea acestui stat are rădăcini foarte puternice în trecut. Ea nu a fost
şi nici nu este înţeleasă de către cei mai mulţi dintre elveţieni ca fiind un sfârşit al statului
sau ca fiind un obiectiv al politicii externe şi al securităţii. Dimpotrivă, neutralitatea este
luată ca fiind un drum printre altele care asigură securitatea externă a Elveţiei.
În Dieta de Stans, Nicolas de Flue, la 13 noiembrie 1481 a dat faimosul sfat
confederaţilor : “Nu vă amestecaţi în certurile străine”. Pentru Elveţia – stat etnic
eterogen - neutralitatea este considerată ca fiind singura posibilitate de menţinere a unei
uniuni naţionale şi independente politic, în care participarea activă la disputele
internaţionale ar compromite de o manieră iremediabilă această uniune.
Altă dată simplă politică de cutumă, neutralitatea Elveţiei devine un element de
drept public european în 1814. Elveţia a reuşit graţie lui Pictet de Rochemont să se facă
acceptată de către toate puterile prin statutul de neutralitate. Acest statut a fost consacrat
prin Declaraţia Puterilor, la 20 martie 1815, la Conferinţa de Pace de la Paris, cu privire
la interesele Confederaţiei Helvetice în termenii în care puterile semnatare făceau o
“recunoaştere formală şi autentică a neutralităţii permanente a Elveţiei “ şi îi garantau
“integritatea şi inviolabilitatea teritoriului său”.78 Acest statut a trebuit să fie reafirmat
în 1919 de articolul 435 din Tratatul de la Versailles care considera garanţiile stipulate în
favoarea Elveţiei.
Situaţia internaţională a Elveţiei poate fi definită prin următoarele trei
caracteristici :
-are un regim juridic cu caracter permanent care este valabil atât în timp de pace,
cât şi în timp de război;
-se caracterizează prin universalitatea sa, aplicarea sa fiind exclusivă faţă de orice
tratament diferenţiat din partea sau dinspre un stat terţ;
78
Rousseau, Charles, Droit international public, Editions Sirey, Paris, 1974, p. 308
50
51
79
http://www.eda.admin.ch
80
http://www.swissworld.org
81
http://www.css.ethz.ch
51
52
82
http://www.eda.admin.ch
83
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional : Introducere în dreptul internaţional public, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 100
52
53
ţara neutră primeşte din partea ţărilor aflate în conflict respectul pentru integritatea
teritorială.
Din punctul de vedere al elveţienilor, mai degrabă este un instrument de politică
externă făcut să garanteze independenţa statului. Obiectivul acestui instrument este să
intensifice securitatea naţională.84 Aceasta nu împiedică Elveţia să ia măsurile necesare
pentru a se proteja singură de noi ameninţări pe scena internaţională. Prin urmare, ca
instrument de politică externă, neutralitatea este departe de a fi statică. Într-adevăr,
Elveţia a fost mereu adepta modificărilor asupra politicii de neutralitate, aliniindu-se
exigenţelor internaţionale precum şi intereselor proprii. Elveţia a răspuns noilor forme de
ameninţări prin amplificarea cooperării sale internaţionale în problemele de securitate
fără a lua în calcul îndoielile cu privire la neutralitatea sa, participarea la PpP şi misiunile
de pace internaţionale sau intrarea în ONU.
Elveţia îşi adaptează propria politică de neutralitate în scopul de a-şi intensifica
securitatea prin cooperare pe bazele a două principii cu privire la respectarea dreptului
internaţional şi interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Securitatea prin
cooperare acreditează ideea că inclusiv statele aflate în dilema de securitate (cum au fost
SUA şi URSS) pot coopera pentru a îmbunătăţi securitatea internaţională.85 Chiar
Raportul de securitate din 1999 este intitulat Securitate prin Cooperare ; în acesta se
afirmă că probabilitatea unui conflict teritorial în Europa s-a diminuat semnificativ, în
timp ce noile riscuri, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, crima
organizată şi violarea drepturilor omului au devenit din ce în ce mai importante.86
Principala ţintă a Elveţiei este să se asigure că neutralitatea sa militară este în
mod clar fondată şi implementată cu respectarea prevederilor dreptului internaţional şi a
cooperării civile. O politică de neutralitate bazată pe respectarea dreptului internaţional
este considerată a fi cel mai bun drum pentru Elveţia în evitarea implicării în conflictele
internaţionale.
84
Munro, Emily, coord., op.cit., p.35, disponibil la www.gcsp.ch
85
Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p. 138
86
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în Securitatea internaţională şi
forţele armate, Editura Tritonic, 2005, p.227
53
54
87
http://www.eda.admin.ch
54
55
88
Lazowski, Adam, European Union and Switzerland : inevitable partners : a legal appraisal disponibil
la http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005/
55
56
Conflictele armate care afectează securitatea Elveţiei direct sau indirect sunt
pentru cei mai mulţi războaie civile şi nu conflicte internaţionale. Neutralitatea, desigur,
nu este destinată să răspundă acestui tip de război, fiind aplicabilă exclusiv conflictelor
armate dintre state. Riscul războiului internaţional care a survenit de două ori în Europa
în ultimul secol, este în mod curent redus şi datorită sistemului de securitate colectivă
asigurat de ONU. Cu toate acestea, războaiele civile au fost în creştere la începutul
89
Jurg, Martin Gabriel, Fanzen, Jon A., Swiss Foreign Policy : an overview, Eidgenossiche Technische
Hochschule, 2003, disponibil la http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd
56
57
90
http://www.eda.admin.ch
57
58
91
http://www.css.ethz.ch
92
Munro, Emily, coord.,op.cit. , p.40, disponibil la http://www.gcsp.ch
58
59
93
http://www.eda.admin.ch
94
Rougemont, Denis de, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 222
59
60
nevoile comunităţii internaţionale, aşa cum limpede se poate vedea din politica sa de
sancţiuni de-a lungul secolului XX.
Având o neutralitate autoimpusă, permanentă şi armată, este clar că Elveţia se
declară chiar şi în timp de pace pregătită să respecte starea de neutralitate în orice conflict
armat viitor.
Neutralitatea va continua să fie un instrument de politică şi securitate externă atât
timp cât va putea avea o contribuţie semnificativă la protecţia Elveţiei de ameninţări şi
pericole din afară. Aproape transformând neutralitatea într-o “ideologie”, Elveţia
consideră că, în situaţia actuală şi mai exact în funcţie de incertitudinile referitoare la
evoluţia de perspectivă, nu este momentul să renunţe la politica de neutralitate
tradiţională.
Concluzii
UE şi cei patru
60
61
Fiind în afara UE, Elveţia a ales un drum diferit. Aceasta înseamnă că ţara va
trebui să se bizuie mai mult pe ea însăşi când va fi vorba de noi ameninţări, cum este
terorismul. Totuşi, se pare că există o tendinţă a Elveţiei de a deveni gradual tot mai
integrată în cooperarea internaţională. Participarea la ONU şi PpP consolidează această
tendinţă. Contribuţia Elveţiei la KFOR ar putea fi, de asemenea, văzută ca un pas în
această direcţie şi folosită ca un exemplu de cum Elveţia, în concordanţă cu politica de
neutralitate, poate contribui la misiunile pentru pace. În timp ce acestea sunt semne bune,
un amănunt nu poate fi ignorat şi anume faptul că Elveţia este, în multe feluri, încă destul
de izolată.96 Toţi sunt de acord că cel mai bun drum pentru a contracara terorismul este
cooperarea, dar pentru a face aceasta este nevoie de integrarea în Uniunea Europeană şi
aceasta este o problemă pentru Elveţia.
O altă problemă pentru Elveţia este modul de a conduce asistenţa umanitară în
cazul evenimentelor complexe neprevăzute. În conformitate cu poziţia oficială a Elveţiei,
aceasta este duală, fără a pune problema politicii de neutralitate, dacă aceasta are legătură
cu un război civil. Dar s-ar putea argumenta că, chiar în cazul unui război civil, a fi
implicat înseamnă a lua partea cuiva. Mai mult, în timp ce un eveniment neprevăzut poate
apărea într-o ţară, acesta poate fi rar limitat doar la ţara respectivă şi în loc să fie
rezolvată problema de la bază va fi extinsă în afara graniţelor transformând problema
într-una internaţională. Aceasta ar putea pune Elveţia într-o situaţie dificilă când va trebui
să aleagă între politica sa de neutralitate şi angajamentele de a lupta împotriva abuzului
drepturilor omului şi a genocidului.
Interese comune
O problemă care este foarte importantă pentru toate cele cinci ţări neutre este dacă
ar fi necesar un mandat pentru misiuni de pace. Şi dacă este necesar, cine l-ar putea
asigura. Această stare de fapt a devenit o problemă pentru că există nuanţe diferite între
95
Munro, Emily, coord., op.cit., p.45, disponibil la http://www.gcsp.ch
96
Ibidem
61
62
aceste ţări. Este, de exemplu, nesigur că alte ţări ar putea avea nevoie să menţină
posibilitatea de mandatare a propriilor operaţiuni. Aceasta nu ar putea fi o opţiune pentru
Elveţia, care încă luptă cu mandatele ONU şi dacă ei ar putea participa într-o misiune de
instaurare a păcii cu un mandat ONU.
O altă problemă ar fi dacă neutralitatea afectează relaţiile cu SUA. Viziunea
exprimată de SUA este că nimeni nu poate fi neutru în lupta împotriva terorismului şi
chiar mai mult decât atât ei spun : “sunteţi ori cu noi, ori împotriva noastră”.
Nu este, în mod evident, numai cazul celor cinci ţări dar când ei declară
cooperarea şi spijinul pentru SUA, este poate mai uşor pentru americani să folosească
retorica populistă cum că aceste ţări aparţin nu numai “vechii Europe” ci chiar “unei
foarte bătrâne Europe”.97 Neutrii sunt, cu toate acestea, foarte zeloşi în a avea relaţii cu
SUA.
Şi totuşi, care a fost strategia celor 5 ţări de a face populaţia să sprijine o
cooperare internaţională mai amplificată ? Un motiv pare să fie că aceste ţări, unele mai
mult decât altele, au găsit condiţii acceptabile pentru participare. Pentru Suedia, este, în
mare parte, rolul ONU şi operaţiunile de menţinere a păcii dar şi într-o mare măsură
gestionarea conflictelor şi prevenirea acestora. Pentru Irlanda, pare să fie, de asemenea,
rolul ONU. Pentru Suedia şi Irlanda, preşedinţiile UE au condus într-adevăr la
accentuarea relaţiilor dintre UE şi ONU. În Austria, nevoia de justificare poate să fie cea
mai puţin importantă, dar fraza “solidaritate în Europa şi neutralitate în lume” a fost
folosită cu un oarecare succes.
În cazul Finlandei, a fost puţin mai dificil să se găsească justificări dar s-a spus că
atâta timp cât apărarea teritoriului rămâne, este uşor de sprijinit activitatea UE.
Pentru Elveţia, lucrul cu PpP a deschis multe uşi. Mai mult, prin folosirea
expresiei “acţiune preventivă”, populaţia elveţiană pare să fie mai puţin negativă la
angajamentele internaţionale.
97
Ibidem
62
63
Recomandări
63
64
64
65
BIBLIOGRAFIE
Monografii
65
66
Reviste
Gândirea Militară Românească nr. 2/2005
Romanian Journal of International Affairs nr. 1-2/2002
Studii de Securitate nr. 2(3)/2004
66
67
Surse Internet
http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005
http://www.bmaa.gv.at
http://www.countrystudies.us
http://www.css.ethz.ch
http://www.dci.gov.ie
http://eda.admin.ch
http://www.foreignaffairs.gov.ie
http://www.formin.fi
http://www.gcsp.ch
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mie.ro
http://www.rte.ie
http://www.swissworld.org
http://www.sweden.gov.se
http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd
http://www.upi.fiia.fi
67