UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Master Studii de Securitate

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Ţările neutre europene şi politica externă

şi de securitate comună

Coordonator ştiinţific

Conf.univ.dr. Ionel Nicu Sava

Absolvent

Alina Florina Androne

Bucureşti
2006
 2

CUPRINS

Introducere

I. Delimitarea domeniului
1.1. Conceptul de neutralitate
1.2. Tipuri de neutralitate
1.3. Aspecte ale politicii de neutralitate
II. Evoluţia procesului de apărare comună
2.1. Tratatul de la Bruxelles – baza înfiinţării UEO
2.2. Comunitatea Europeană de Apărare
2.3. Cooperararea Politică Europeană
2.4. PESC din perspectiva Tratatului de la Maastricht
2.5. Tratatul de la Amsterdam şi influenţa asupra PESC
2.6. Tratatul de la Nisa – noi evoluţii ale PESC
2.7. Constituţia UE – o nouă etapă în dezvoltarea PESC
2.8. Strategia de securitate „Solana”
2.9. Concluzii privind PESC/PESA
III. Atitudinea ţărilor neutre europene faţă de PESC
3.1. Cazul ţărilor neutre membre UE
3.1.1. Austria
3.1.2. Finlanda
3.1.3. Irlanda
3.1.4. Suedia
3.2. Cazul Elveţiei - ţară neutră ne-membră UE

Concluzii şi recomandări
Bibliografie

2
 3

Introducere

Securitatea se pare că poate fi mult mai uşor înţeleasă în prezenţa unei ameninţări
concrete şi directe. Faptul că Războiul Rece s-a sfârşit la începutul anilor ‘90 a dus la
dispariţia unei asemenea ameninţări. Astfel, statele europene care s-au declarat neutre,
majoritatea din cauza situaţiei lor geopolitice dintre Est şi Vest, se aflau în acea perioadă
într-o situaţie de reevaluare a politicii lor de neutralitate. Acest tip de politică a jucat
diverse roluri în diferite perioade istorice dar de fiecare dată a fost adaptată unui anume
mediu de securitate şi astfel este de la sine înţeles că fiecare ţară declarată neutră are
motivele ei istorice, geografice şi politice pentru a adopta o astfel de politică.
Politica de neutralitate din timpul Războiului Rece se diferenţiază în mod
semnificativ faţă de politica de neutralitate de astăzi tocmai prin faptul că atunci ţările
neutre acţionau pentru a supravieţui prin forţe proprii. Noul mediu de securitate a
provocat aceste ţări să-şi schimbe propriile politici de apărare prin sporirea participării lor
la operaţiuni de menţinere a păcii în afara teritoriului lor şi prin modernizarea tehnologiei
militare. Această schimbare de atitudine notifică faptul că a apărut nevoia de cooperare
militară; astfel, ţările neutre europene şi-au dat seama că în cadrul noului mediu de
securitate nu mai pot acţiona singure. O dovadă clară este aceea că toate cooperează cu
UE dar şi cu NATO, această cooperare reflectând în mod vădit necesitatea asigurării
securităţii în regiunea căreia aparţin dar şi o dorinţă de participare la menţinerea
securităţii întregului continent.
Prin analizarea situaţiilor actuale de neutralitate se poate demonstra că, în acest
moment, fundamentul acestui statut este cel de nealiniere militară, adică neparticipare la
alianţe militare. Acest lucru se pare că decurge din angajamentele luate de către toate
statele neutre pentru a sprijini pacea şi securitatea în lume.

3
 4

Eficienţa politicii externe şi de securitate comună poate contribui la garantarea

unui pilon european mai puternic şi, în consecinţă, la o Uniune Europeană mai puternică.
Ţinta principală este aceea de a furniza mijloace de acţiune pentru a face faţă crizelor
internaţionale atunci când NATO nu este angajat militar în totalitatea sa.
Pentru că în urma Summit-ului Franco-Britanic din Saint-Malo, s-a decis ca
atributele de securitate şi apărare ale UEO să fie transferate către UE, ţările tradiţional
neutre - Austria, Suedia, Irlanda, Finlanda – observatori ai UEO - s-au văzut implicate
drept consecinţă, în deciziile de securitate şi apărare ale UE.
Se pare că Europa traversează o perioadă dificilă după eşecul referendumurilor
organizate în Franţa şi Olanda pe tema ratificării Constituţiei Europene. De la 1 ianuarie
2006, Austria a preluat preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Într-o şedinţă plenară
desfăşurată la Strasbourg, cancelarul austriac Wolfgang Schussel a declarat : “Puterea
Europei constă în diversitate, nici o ţară nu pierde dacă se alătură UE, ci câştigă
libertate, securitate, pace şi şansa de prosperitate; aşadar, de ce există întrebări şi
scepticism?” 1 referindu-se la perioada de criză prin care UE a trecut după ultimul val de
aderare de la 1 mai 2004. Într-adevăr, „şase luni de preşedinţie austriacă nu pot
schimba Europa pentru totdeauna” dar statutul de neutralitate al Austriei poate da un
suflu nou Uniunii Europene şi ar putea înlătura scepticismul legat de aceasta.
Prezenta lucrare încearcă să analizeze în special atitudinile statelor neutre,
membre UE, faţă de PESC, poziţiile şi perspectivele acestora în Europa şi în lume; va fi
examinată în detaliu, de asemenea, şi poziţia Elveţiei, ca stat ne-membru UE, faţă de
acest pilon al Uniunii Europene. Dar pare necesar să începem cu o lămurire a conceptului
de neutralitate şi, evident, cu o prezentare de ansamblu a politicii externe şi de securitate
comună.

1
http://www.infoeuropa.ro

4
 5

I. DELIMITAREA DOMENIULUI

1.1. Conceptul de neutralitate

Provenit din latina medievală, conceptul de neutralitate -“ne uter”- defineşte

situaţia statelor care în timp de război nu iau parte la ostilităţi dar continuă să întreţină în
mod imparţial relaţii paşnice cu toate ţările, inclusiv cu ţările beligerante.
Dicţionarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind “poziţia de neamestec a
unui stat şi menţinerea unor raporturi de pace cu părţile angajate în conflicte armate”.2
Neutralitatea, se pare că este cel mai bine definită de contrastul cu alianţele militare, care
implică obligaţia apărării colective.3
Neutralitatea creează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în
timp de pace şi care iau sfârşit odată cu încheierea războiului sau în momentul în care
statul neutru hotărăşte să intre în război.4
Circumstanţele care au declanşat apariţia neutralităţii, evident şi a regulilor care o
cârmuiesc, s-au schimbat considerabil în secolul al XX-lea, în special în a doua sa
jumătate :
- societatea internaţională s-a ramificat foarte mult şi a devenit mult mai
complexă;
- diferenţierea efectuată de dreptul internaţional clasic între noţiunea de pace şi
de război a dispărut;
- metodele juridice de prevenire a inamicului la începerea ostilităţilor şi cele de
încheiere a acestora nu mai sunt cercetate sau au fost abandonate (de
menţionat faptul că în nici unul din cele peste 150 de conflicte armate care au

2
Mazilu, Dumitru Drept internaţional public, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 496
3
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în Securitatea internaţională şi
forţele armate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 225
4
Cloşcă, I., Suceavă, I. Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 267

5
 6

avut loc în perioada postbelică nu s-a uzitat practica avertismentului

prealabil);
- dreptul internaţional contemporan interzice ameninţarea cu forţa şi recurgerea
la forţă;
- starea de război care genera punerea în aplicare a dreptului internaţional
umanitar şi care formează o condiţie de aplicare a dreptului de neutralitate, nu
mai este declarată.
S-a modificat, de asemenea, şi caracterul conflictelor; din mărginite, cum erau
până în 1939, ele au devenit totale, purtate cu mijloace şi metode de război mult
modernizate, cu efecte nediferenţiate care au făcut şi mai instabilă situaţia neutrilor.
Pentru a putea beneficia de dreptul de neutralitate (denumire folosită de unii
autori), unui stat îi revin obligaţiile de a se abţine să participe la un conflict armat şi
de a fi imparţial în relaţiile sale de orice natură cu toate statele, inclusiv cu beligeranţii.
Aceste două principii fundamentale : abţinerea şi imparţialitatea, s-au cristalizat de-a
lungul timpului şi nu au transformat natura iniţială a conceptului de neutralitate, în
general.5
Obligaţia de abţinere reprezintă primul principiu al neutralităţii şi vizează
deopotrivă neparticiparea directă la ostilităţi şi indirectă, prin acordarea de asistenţă unuia
dintre beligeranţi, în detrimentul altora. Abţinerea vizează toate actele ce pot fi
interpretate de o parte în conflict ca un act de beligeranţă la adresa sa.
Pe timp de război, neutralitatea este o relaţie de la stat la stat, statele neutre
nevrând să asigure, prin propriile lor mijloace, represiunea internă asupra acţiunilor
iniţiate de către proprii resortisanţi şi care sunt contrare neutralităţii.
Dreptul la neutralitate, aşa cum a fost el consacrat în dreptul internaţional clasic,
reprezintă un echilibru între interesele opuse ale beligeranţilor, care ar dori să reducă pe
cât posibil comerţul dintre inamicii lor şi neutrii, şi aceştia din urmă, care ar dori să nu li
se pună piedici în acest sens.6
Obligaţia de imparţialitate constituie al doilea principiu fundamental al
neutralităţii şi implică, din partea statelor neutre, stricta egalitate de tratament a tuturor

5
Cloşcă, I., Suceavă, I. op. cit., p. 268
6
Purdă, Nicolae, Drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.197

6
 7

beligeranţilor. Neutralitatea strictă, ale cărei rămăşiţe subzistă încă din epoca
contemporană (Tratatul de Alianţă Austro-German din 1879, teoria de “non
beligeranţă”, aplicată de Italia în anii 1939-1940 şi de Spania între anii 1939-1945), este
inacceptabilă, căci actele de bunăvoinţă faţă de un beligerant sunt în mod necesar urmate
de acte de rea voinţă ori lipsite de respect faţă de altul.
Imparţialitatea constituie o garanţie esenţială că statele neutre nu vor compromite
cu nimic interesele aflate în joc, într-o situaţie conflictuală.

1.2. Tipuri de neutralitate

Neutralitatea arată o atitudine de imparţialitate faţă de beligeranţi însă, cine spune

beligeranţi, spune război.7 Ca urmare, la origine, noţiunea de neutralitate se manifestă
prin atitudinea de imparţialitate într-un conflict anume. Neutralitatea, într-un asemenea
conflict, cu drepturile şi obligaţiile statuate, începea pentru statul interesat, din
momentul când se afla că a izbucnit un război.
În art. 2 al Convenţiei a III-a de la Haga din 19078 se prevede că starea de război
va trebui să fie notificată fără întârziere puterilor neutre şi nu va putea produce efecte
pentru ele “decât după primirea unei notificări ce se va putea face chiar pe cale
telegrafică”.
Totuşi, “puterile neutre nu ar putea să invoce lipsa unei notificări dacă, într-o
manieră neîndoielnică, s-ar stabili că, în fapt ele cunoşteau starea de război”. În acest
caz, dacă ele doresc să rămână neutre, trebuie să ia, în cadrul dreptului lor intern, măsuri
necesare pentru a împiedica naţionalii lor, atât funcţionari cât şi simpli particulari, să
îndeplinească acte contrare neutralităţii. Aceste măsuri sunt indicate în legi ale
neutralităţii care au un caracter latent în timp de pace dar sunt reactivate în momentul
izbucnirii unui război prin declaraţii de neutralitate.
Conceptul originar de neutralitate a fost substanţial lărgit prin elaborarea
conceptului de neutralitate perpetuă ori permanentă, ceea ce reprezintă statutul juridic

7
Cloşcă, I., Suceavă,I., Dreptul internaţional al conflictelor armate : Documente A.R.D.U., Editura
Şansa, Bucureşti, 1992, p. 102
8
Ibidem, p. 207

7
 8

al unui stat în virtutea căruia este interzis neutrului să participe la un viitor conflict
armat.9 Este, deci, vorba de o neutralitate faţă de toate conflictele armate.
Neutralitatea permanentă a apărut în sec. al XIX-lea definind statutul special al
unor state, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.10 Adoptarea statutului de
neutralitate permanentă reprezintă o opţiune fundamentală de politică externă; acesta
este instituit printr-un tratat internaţional, cu acordul expres al statului respectiv, fie
printr-o declaraţie a statului în cauză.
Statutul de neutralitate permanentă, adoptat de unele state, este garantat pe plan
internaţional de alte state, cu toate că aceasta nu este o condiţie esenţială a valabilităţii
acestui statut.11 Statut de neutralitate permanentă are Elveţia, prin Declaraţia
Congresului de la Viena din 20 martie 1815 şi Austria , prin Legea federală din 26
octombrie 1955.
În opoziţie cu neutralitatea permanentă se găseşte conceptul de neutralitate
ocazională care reprezintă statutul juridic al unui stat bazat pe neparticiparea sa la un
conflict armat existent între alte state. De fapt, definiţia neutralităţii permanente indică,
în fond, faptul că ea nu face decât să prevadă viitoarea neutralitate ocazională. Prin
aceasta, cele două noţiuni se suprapun parţial fără a se acoperi în întregime.
Neutralitatea ocazională a apărut ca expresie a voinţei unor state de a ocroti
populaţia proprie de consecinţele confruntărilor armate, a căror frecvenţă era
îngrijorătoare.12
Neutralitatea perpetuă poate fi convenţională (decurge din dispoziţiile unor
convenţii ori tratate) sau voluntară, dar, în acest caz, statul neutru poate deveni
beligerant prin propria-i voinţă, în timp ce în cazul neutralităţii convenţionale, nu poate
face aceasta fără acordul celorlalte state-părţi la tratat ori convenţie.
În literatura de specialitate, mai pot fi întâlnite noţiunile de neutralitate perfectă,
impefectă şi chiar recent a fost inclusă noţiunea de neutralitate activă, care defineşte
rolul jucat de statele neutre în prevenirea declanşării conflictelor armate şi în lupta
pentru salvgardarea păcii şi înţelegerilor mutuale.

9
Cloşcă, Ionel, Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 44
10
Mazilu, Dumitru, op.cit., p. 135
11
Ibidem, p. 136
12
Ibidem, p. 137

8
 9

După cum se observă, statutul de neutralitate protejează în egală măsură neutrii şi

beligeranţii, interzicând atât unora cât şi altora să îndeplinească mutual acte de
beligeranţă directe sau indirecte. Pentru a fi funcţională cât şi pentru a produce efecte
juridice, neutralitatea “trebuie să fie recunoscută de către părţile în conflict, ca bază a
respectării de către acestea din urmă a intereselor neutrilor.”13
În consecinţă, statul neutru are următoarele îndatoriri :
- să îndeplinească neutralitatea în timp de pace şi de război;
- să nu facă parte din alianţe militare;
- să nu aprobe folosirea teritoriului naţional de către alte state în scopuri
militare;
- să procedeze pentru perpetuarea păcii.
Un asemenea statut se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii. Astfel
neutralitatea permanentă - implicând obligaţiile menţionate - se deosebeşte de
neutralizare.14
Ca urmare a acestor evoluţii analizate succint, putem observa că neutralitatea a
devenit astăzi un concept eminamente politic, valabil atât în timp de pace, când se
pretinde că toate părţile aflate în conflict vor fi tratate de o manieră nediscriminatorie,
cât şi în timp de război. Neutralitatea este pe cale să devină, dacă nu a devenit deja, o
atitudine facultativă pe care statele terţe şi-o rezervă pentru a o adopta în funcţie de
împrejurări şi independent de calitatea formală a conflictului.

1.3. Aspecte ale politicii de neutralitate

Faţă de perioada Războiului Rece, când adoptarea acestui statut era profund
justificată, astăzi motivele sunt mult mai comentate şi de aceea se susţine că
neutralitatea maximă de atunci s-a schimbat într-una minimalistă, însemnând stricto-
sensu, nealiniere militară.15 Dar ce înseamnă conceptul de nealiniere astăzi? Nealinierea,

13
Cloşcă, Ionel, Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p.102
14
Ibidem, p. 135
15
Oprescu, Ana, “European neutral countries and NATO” în Revista Romanian Journal of International
Affairs, nr. 1-2/2002, p. 283

9
 10

aşa cum arată şi numele, încearcă să evite blocurile, coaliţiile şi alianţele militare.16
Pentru statele neutre ale Europei , colapsul statelor comuniste din jumătatea estică a
continentului şi sfârşitul conflictului Est-Vest a însemnat şi dispariţia principalului motiv
al neutralităţii. Acum, când divizarea Europei în două părţi antagonistice, politice şi
militare aparţine trecutului, întrebarea “neutrii faţă de cine?” este din ce în ce mai pusă.
Susţinătorii neutralităţii argumentează că după dispariţia bipolarităţii numărul
conflictelor în care statele neutre ar putea juca un rol important a crescut, în special, în
Europa. Ţările neutre pot contribui la stabilirea păcii în aceste conflicte prin intermediul
bunelor oficii, medierii sau operaţiunilor de menţinere a păcii.
Statele neutre aduc, de asemenea, în discuţie faptul că statutul de neutralitate nu
este adoptat pentru a servi interesele altor state ci mai degrabă securităţii lor. La un
moment dat, neutralitatea părea să fie un obstacol pentru admiterea Austriei, Finlandei şi
Suediei în UE dar o dată cu Tratatul de la Maastricht s-a înlăturat orice obligaţie care să
fie contrară neutralităţii.
Şi totuşi, se potrivesc ţările neutre cu PESC care are ca obiectiv apărarea comună?
Dar apărare comună împotriva cui sau în competiţie cu cine?
Cum conceptul de securitate este astăzi mult mai vast decât înainte şi obiectivele
politicii de apărare s-au schimbat în concordanţă cu conceptul. Procesul de integrare
europeană trebuie să fie însoţit de o politică externă şi de securitate comună care să
implice responsabilităţi pentru toţi participanţii acestui proces. Aceste noi
responsabilităţi ale ţărilor membre UE fac ca neutralitatea să fie privită la prima vedere
ca fiind incompatibilă cu PESC. Dar despre cum a apărut PESC şi modul în care ea este
aplicată vom afla din capitolul următor.

16
Evans, Graham, Newham, Jeffrey, Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura Universal Dalsi,
Bucureşti, 2001, p.388

10
 11

II. EVOLUŢIA PROCESULUI DE APĂRARE COMUNĂ

Istoria Uniunii Europene se întinde de la declaraţia lui Robert Schumann, din anul
1950 (crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui), până la primele valuri de aderare din
anii 70 şi 80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei Euro şi
deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est.
Planul Schumann (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO),
apoi EURATOM, Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană – CEE), cele trei
tratate de bază (Roma, Maastricht, Amsterdam), la care aveau să adere succesiv celelalte
state din Europa Occidentală, nu au fost de-a lungul ultimilor cincizeci de ani decât
etapele aceluiaşi parcurs federator, bazat pe principiul în virtutea căruia reconstruirea,
dezvoltarea şi mai ales consolidarea ţărilor europene nu puteau fi concepute “unul fără
celălalt”, ci numai “unul împreună cu celălalt”.17
Cele patru elemente identificate de Robert Scumann şi Jean Monnet sunt capitale
pentru înfaptuirea scopurilor Uniunii Europene :
- asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
- acţiuni comune ale statelor membre, în general;
- asigurarea cooperării între naţiunile europene;
- convergenţa intereselor popoarelor europene.

2.1. Tratatul de la Bruxelles – baza înfiinţării UEO

Cinci state - Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg – semnau în

anul 1948 Tratatul de colaborare economică, socială, culturală şi de auto-apărare
colectivă, tratat semnat la Bruxelles în care îşi are originea Uniunea Europei Occidentale.
În acest tratat se iniţia şi se adopta un plan pentru apărare comună, cuprinzând integrarea

11
 12

apărării aeriene şi o organizaţie de comandă comună. Acest tratat a deschis practic calea
către crearea NATO pentru că la numai un an, în aprilie 1949, la Washington, 12 ţări
semnau Tratatul de înfiinţare a Alianţei Nord-Atlantice.
Tratatul de la Bruxelles conturează pentru prima dată ideea unei structuri comune
de apărare a Europei Occidentale.
În anul 1950, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să-şi
integreze organizaţiile lor militare în NATO, care devenise între timp un element central
în sistemul de securitate vest-european şi nord-atlantic. Tot în 1950 Franţa a propus
înfiinţarea unei Armate Europene, care să funcţioneze în cadrul NATO, propunere care a
avut drept consecinţă Comunitatea Europeană de Apărare – pe care o vom analiza în
subcapitolul următor. Insuccesul acesteia a determinat organizarea unei conferinţe
speciale la Londra, în septembrie 1954, ale cărei concluzii au fost formalizate prin
Acordul de la Paris, semnat în octombrie 1954, prin care se amenda Tratatul de la
Bruxelles creându-se în acest mod Uniunea Europei Occidentale ca fiind o nouă
organizaţie internaţională, în cadrul căreia Italia şi Republica Federală Germania au
devenit membre.
Acordul de la Paris definea trei obiective principale ale UEO :
- crearea unei baze sigure în Europa de Vest în scopul redresării economice a
Europei;
- acordarea de ajutor reciproc în caz de agresiune externă;
- promovarea şi încurajarea unităţii şi integrării pozitive a Europei.
Din 1954 şi până în 1973, UEO a jucat un rol important prin promovarea
consultărilor şi a cooperării în Europa de Vest.18 Activităţile UEO s-au redus treptat între
1973 şi 1984 iar o mare parte din rolurile sale economice, sociale şi culturale au fost
preluate de OECE şi Consiliul Europei iar dezvoltarea Cooperării Politice Europene a
făcut ca activităţile politice ale Consiliului UEO să piardă mult din relevanţa lor.

17
Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 2003, p. 100
18
Poede, George, “Instituţii de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005,
p.77

12
 13

În 1992, la Maastricht s-a declarat că UEO este o componentă de apărare a UE şi

un mijloc pentru întărirea pilonului european al NATO. De remarcat că cei patru membri
neutri ai UE nu sunt decât observatori la UEO împreună cu Danemarca.

2.2. Comunitatea Europeană de Apărare

În mai 1952, la Paris, cele şase ţări fondatoare ale CECO – Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg adoptau Tratatul Comunităţii Europene de Apărare –
CEA . Acesta a fost primul proiect politic concret al Uniunii de atunci, în cadrul
iniţiativelor postbelice, menite să creeze politici şi structuri militare europene comune.
Acest proiect a fost gândit de aceiaşi experţi care proiectaseră CECO. Se prevedea
crearea unei armate europene compuse din unităţi furnizate de statele membre, condusă
de un ministru european al apărării şi sub controlul unei Adunări Parlamentare Europene.
Aplicarea integrării în domeniul apărării urma să fie un pas hotărâtor spre o integrare
politică iar o asemenea situaţie avea multe şi diverse implicaţii.19 Din păcate, doi ani mai
târziu, Adunarea Naţională a Franţei respingea Tratatul CEA şi întregul proces a eşuat
înainte de a începe mai ales că unele din motivele care determinaseră ideea de integrare
militară europeană disparuseră: Stalin murise iar Războiul din Coreea era aproape
încheiat.

2.3. Cooperarea Politică Europeană

La Summit-ul de la Haga, din 1969, liderii celor şase ţări membre în acel moment,
au cerut miniştrilor de externe să identifice modalităţi de avansare către o uniune politică.
Cooperarea Politică Europeană a fost rezultatul acestei cereri . Era o formă de cooperare
între state suverane care presupunea informare şi consultare reciprocă, armonizarea
punctelor de vedere şi diplomaţie concertată.20

19
Bibere, Octav, UE : între real şi virtual,Editura All, Bucureşti, 1999, p. 34
20
Năstase, Adrian, op.cit., p. 101

13
 14

Cooperarea Politică Europeană a introdus principii cheie care au devenit

caracteristice politicii externe europene; procesul de luare a deciziilor a fost dominat de
mecanisme interguvernamentale şi pilonul a rămas în afara structurilor comunitare
supranaţionale. CPE a fost concepută pe baze pragmatice, pentru a furniza platforma de
pe care Statele Membre să urmărească acţiuni comune la nivel internaţional în tandem cu
politicile lor externe naţionale.21
Raportul de la Luxemburg , din octombrie 1970, a urmărit ca prin schimbul
continuu de informaţii, coordonarea poziţiilor şi a întâlnirilor miniştrilor de externe şi
directorilor politici să dea formă şi putere Uniunii cu ajutorul poziţiilor comune.
Raportul de la Londra din 1981 a întărit rolul preşedinţiei şi a angajat mai ferm
CPE în vederea consultărilor şi coordonarea aspectelor politice ale securităţii.
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) a reformat CPE şi totodată
a recunoscut-o oficial în Titlul III, care recunoaşte cooperarea politică externă :“Statele
Membre (…) vor formula şi implementa împreună o politică externă europeană”22. Cu
toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor declaraţii comune neurmate de
acţiuni concrete.
Schimbările geopolitice produse după prăbuşirea comunismului şi izbucnirea unor
crize regionale în Balcani şi în alte zone, au îndemnat statele membre UE să dubleze
eforturile lor în acest domeniu. La Conferinţa Inter-Guvernamentală din decembrie 1990
s-au perceput aceste schimbări ca o necesitate pentru definirea şi implementarea politicii
externe şi de securitate comune europene.
Astfel, la 7 februarie 1992, la Maastricht, în Olanda, douăsprezece state europene
– Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia, şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - “au decis să
instituie o Uniune Europeană” prin semnarea oficială a Tratatului de constituire. Conform
acestui tratat cu adevărat istoric , “templul” UE se spijină pe 3 piloni : Comunităţile
Europene, Politica Externă şi de Securitate Comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi
al afacerilor interne. Este pentru prima dată când menţionarea securităţii comune apare la
nivelul documentelor comunitare. Tratatul Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1

21
Ibidem
22
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p.30

14
 15

noiembrie 1993, după ratificarea parlamentară sau referendumul din fiecare stat membru.
Această dată marchează naşterea de jure a Uniunii Europene.23

2.4. PESC din perspectiva Tratatului de la Maastricht

Aşadar, premisele dezvoltarii PESC (Politica Externa si de Securitate Comuna)

si PESA (Politica Europeana de Securitate si Aparare), ca parte a PESC, au fost
statuate de TUE, care stipuleaza la articolul J.4 al Titlului V urmatoarele: “Politica
externă si de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea
Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare
comune”.24

Obiectivele PESC sunt :

- protejarea valorilor, intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;

- intărirea, pe toate căile, a securităţii Uniunii şi a statelor membre;

- păstrarea păcii si intărirea securităţii internationale, în acord cu

principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki şi Cartei de la Paris;

- promovarea cooperării internaţionale;

- dezvoltarea şi consolidarea democraţiei, legalităţii, respectului pentru

drepturile omului şi a libertaţilor fundamentale.

Statele membre sprijină activ politica externa si de securitate a Uniunii si o vor

servi in spiritul loialitatii si solidaritatii reciproce. Ele se vor abtine de la orice actiune
contrara intereselor Uniunii sau de natura sa lezeze eficacitatea acesteia. Consiliul va
veghea la aplicarea acestor principii.25

23
Naumescu, Valentin, “Spaţiul securităţii europene” în Studii de securitate, Editura Cavaliotti,
Bucureşti, 2005, p. 38
24
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 39
25
Idem

15
 16

Politica Uniunii nu trebuie sa prejudicieze caracterul specific al politicii de

securitate si aparare a statelor membre, va respecta obligatiile statelor in cadrul NATO si
va fi compatibila cu politica de securitate si aparare stabilita prin acorduri internationale.

Presedintia UE reprezinta UE in probleme ce decurg din PESC;

- ea va fi responsabila de implementarea masurilor comune; in aceasta

calitate, va reprezenta, in principiu, pozitia UE in cadrul organizatiilor si
activitatilor internationale;

- in acest sens, presedintia va fi asistata de catre statul membru care a

detinut aceasta pozitie in perioada anterioara si de catre cel care va detine
presedintia in urmatoarele sase luni (Troika).

Consiliul UE defineste principiile si liniile directoare pentru PESC; el ia deciziile

necesare pentru definirea si implementarea PESC pe baza liniilor directoare adoptate de
catre Consiliul European, asigurand unitatea, consistenta si eficacitatea actiunilor
Uniunii. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat în vigoare şi astfel s-a putut face auzită
vocea Europei pe scena internaţională, s-au exprimat poziţii proprii asupra unor conflicte
şi subiecte internaţionale, conform principiilor şi valorilor comune europene.

2.5. Tratatul de la Amsterdam şi influenţa asupra PESC

Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999, a adus unele modificari in

PESC fata de tratatul de la Maastricht. Astfel, s-a stabilit includerea unei politici
comune de securitate si aparare (PESA) in cadrul PESC. Consiliul European de la
Laeken, din decembrie 2001 a adoptat o declaratie cu privire la capacitatile operationale
ale PESA, recunoscand oficial ca Uniunea este acum capabila sa conduca operatiuni in
conditii de criza. Tot în Declaraţia de la Laeken se reamintea scopul fundamental al
construcţiei europene, acela de a apăra continentul de război şi de a crea o Europă
puternică şi unită. Structurile interimare stabilite dupa Amsterdam au devenit
permanente.

16
 17

Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA) presupune dezvoltarea

unei capacitati de decizie autonome si – in situatia in care Alianta Nord-Atlantica nu este
angajata – lansarea si coordonarea unor operatii militare sub autoritatea UE, ca raspuns
la situatii de criza. Intrucat angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de
operatii se bazeaza pe decizii suverane, este important de subliniat ca PESA este un
proces interguvernamental, controlul politic asupra acestuia fiind exercitat de sefii de
state si de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de catre parlamentele
nationale.

Problema principală a fost împărţirea competenţelor între state şi organele UE.

Soluţia adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte
decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea
deciziilor.26
Tratatul de la Amsterdam prezinta cinci obiective fundamentale pentru PESC:
- apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independentei si
integritatii Uniunii in conformitate cu Carta Natiunilor Unite;
- intarirea securitatii in interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;
- mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale;
- promovarea cooperarii internationale;
- dezvoltarea si consolidarea democratiei si respectului legilor, a
drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC şi a introdus noi instrumente politice,

structuri şi reguli.

26
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 458

17
 18

Instrumente politice

– principiile şi liniile directoare – oferă orientarea politică generală;

– strategiile comune – stabilesc obiectivele, durata şi mijloacele puse la dispoziţie de
către Uniune şi de către statele membre în probleme de interes reciproc, (in prezent
exista strategii comune cu Rusia, Ucraina, ţarile mediteraneene si cu privire la
Procesul de pace in Orientul Mijlociu).
– acţiunile comune – prezintă detalii suplimentare referitoare la situaţii specifice ce
necesită “acţiuni operaţionale”;
– propunerile comune – definesc “atitudinea Uniunii faţă de anumite probleme de
natură geografică sau tematică”27.
De asemenea, Tratatul a inclus două noi formule de luare a deciziilor:
- abţinerea constructivă - atâta timp cât nu constituie mai mult de o treime din
voturile din Consiliu, membrii statelor se pot abţine de la decizia luată unanim de
celelalte state membre. Statele membre care se abţin acceptă că o decizie este
obligatorie pentru UE, dar ele însele pot să nu o aplice;
- încălcarea de urgenţă - când adoptarea poate fi luată prin vot majoritar calificat
(precum adoptarea unor acţiuni comune), un stat membru poate să-şi declare opoziţia
faţă de adoptarea unei astfel de decizii “din cauza unor importante raţiuni de politică
naţională”. Într-un asemenea caz, Consiliul poate decide prin vot majoritar calificat
pentru a supune problema Consiliului European care ar urma să decidă apoi unanim
asupra problemei, dacă să se întreprindă sau nu o acţiune.28
Tratatul de la Amsterdam a introdus şi noua funcţie de Înalt Reprezentant
pentru PESC. El este parte din troika, împreună cu Preşedintele de Consiliu şi de
Comisie, pentru a reprezenta UE în organizaţiile şi conferinţele internaţionale. Această
funcţie fuzionează cu aceea de Secretar General al Consiliului.29

27
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 47
28
Poede, George, “Instituţii de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005,
p.88
29
Ibidem

18
 19

Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul

PESC, în mod special prin contribuţia la formularea, pregătirea şi implementarea
deciziilor de politică şi coordonarea dialogului politic cu terţe ţări, atunci când este
necesar şi când acţionează din partea Consiliului la cererea Preşedintelui”30. Javier
Solana este primul Înalt Reprezentant şi a intrat în funcţie după ce fusese înainte Secretar
General NATO.
În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înfiinţată o Unitate de Planificare a
Politicii şi de Avertizare Timpurie. Aceasta are ca scop monitorizarea, analiza şi
aprecierea evenimentelor şi desfăşurărilor internaţionale, incluzând avertizări timpurii
privind potenţialele crize.

Structura la nivel de oficiali

COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi- ambasadorii statelor

membre UE şi Secretarul general adjunct al Comisiei se întrunesc o dată pe săptămână
pentru pregătirea agendelor şi deciziilor Consiliului.
PSC - Comitetul Politic şi de Securitate – are un rol central în definirea şi
urmărirea răspunsului UE la o criză şi este compus din reprezentanţi naţionali la nivel de
ambasadori, aleşi în cadrul COREPER. De asemenea, pregăteşte recomandările pentru
activităţile viitoare ale PESC, inclusiv PESA.
Corespondenţii europeni – aflaţi în toate statele membre UE împreună cu
Comisia coordonează zilnic activităţile PESC şi pregătesc întrunirile PSC şi PESC.
Grupul de consilieri RELEX examinează aspectele instituţionale, legale şi
financiare ale propunerilor făcute în PESC. Pregăteşte activitatea COREPER privind
acţiunile comune şi asigură consistenţa raportului inter-pilieri.
Grupurile de lucru PESC sunt compuse din experţi din statele membre UE şi
din Comisie, care se întrunesc pe direcţii geografice şi funcţionale pentru a elabora
documentele politice şi opţiunile care vor fi prezentate şi analizate de organismele PESC.

30
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 49

19
 20

Pentru a asigura implementarea PESC, în cadrul Consiliului s-au înfiinţat mai

multe comitete noi :
Comitetul Militar al UE - EUMC – responsabil cu furnizarea de consiliere şi
recomandări militare pentru PSC în legătură cu toate problemele militare din cadrul UE.
Personalul Militar al Uniunii Europene – EUMS – oferă expertiză militară şi
sprijin pentru PESA, incluzând şi conducerea operaţiunilor UE de gestionare a crizelor
militare.
Grupul Militaro-Politic examinează aspectele militaro-politice ale tuturor
propunerilor din cadrul politicii externe şi de securitate.
Comitetul pentru aspecte civile de gestionare a crizelor consiliază în privinţa
aspectelor politice nemilitare sau prevenirea conflictelor.
Dezbaterea problemelor de securitate şi apărare, după cum au fost exprimate în
Declaraţia Franco-Britanică de la Saint-Malo (4 decembrie 1998), are în atenţie
necesitatea ca UE să-şi îndeplinească prevederile Tratatului de la Amsterdam. Aceasta
include responsabilitatea Consiliului European de a decide asupra formării progresive a
unei politici de apărare comună în cadrul PESC. În acest scop, Uniunea trebuie să aibă
putere autonomă de acţiune, susţinută de forţe credibile.31

2.6. Tratatul de la Nisa – noi evoluţii ale PESC

Tratatul de la Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii şi a funcţiilor noilor

organisme care se ocupă cu probleme de securitate şi de apărare.
În lumina modificărilor aduse de Tratatul de Nisa, politica de apărare comună se
rezumă la :
- cooperare în materie de armament;
- cooperare în misiunile umanitare şi de evacuare;
- cooperare în misiunile de menţinere a păcii;
- participarea cu unităţi combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile
de restabilire a păcii.32

31
Poede, George, op.cit., p. 91
32
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 462

20
 21

Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând

sfârşitul UEO şi modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securităţii şi apărării
a rămas doar în NATO, ca un dispozitiv de consultare şi cooperare UE-NATO.33
Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară şi a fost stabilită
arhitectura instituţională de soluţionare a problemelor securităţii şi apărării europene.
Obiectivul principal al PESA l-a reprezentat realizarea de către statele europene
membre ale UE a unei Forţe de Reacţie Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003.
Operaţionalizarea deplină a forţei face ca statele membre să fie apte să o disloce în
întregime în timp de 60 de zile şi să asigure, în cadrul acesteia, elemente de răspuns
rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar şi să sprijine logistic forţa dislocată
cel puţin un an. Misiunile FRR a UE includ operaţiuni de la cele mai grele, de restabilire
a păcii sau de menţinere a păcii, până la unele uşoare, de tip umanitar, de salvare sau
evacuare.34
În general, se consideră edificarea PESC ca fiind o întreprindere dificilă, atâta
timp cât capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre.
Astfel, se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu
10 membri, ar putea spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în
probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra
principiilor fundamentale pentru o acţiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua
numai după intrarea în vigoare a noii Constituţii Europene35.

2.7. Constituţia UE : o posibilă etapă în dezvoltarea PESC

Semnat la Roma, in data de 29 octombrie 2004, de catre sefii de state si guverne ale
tarilor membre si candidate, Proiectul Tratatului referitor la o Constitutie pentru Europa
(The Draft EU Constitution) face referiri atat la Politica Externa si de Securitate Comuna
(PESC), cat si la Politica de Securitate si Aparare Comuna (PSAC), ca parte integranta a

33
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005, p. 45
34
Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO şi UE : determinări şi finalităţi, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi de Securitate, Editura UNAP, 2004, p. 9
35
Ibidem, p.10

21
 22

PESC. In proiectul Constitutiei Europene, noul concept PSAC inlocuieste, asadar,

deopotriva vechiul concept PESA, cat si varianta sa „desfasurata”, PESAC.

Reprezintă un important pas pentru integrarea politicilor externă , de securitate şi

apărare la nivelul Uniunii. Procesul de ratificare variazã de la un stat membru la altul, în
functie de traditia democraticã a fiecãruia. Astfel, în timp ce majoritatea statelor au recurs
la votul parlamentar, statele adepte ale democratiei directe au optat pentru metoda
referendumului national. Pânã în prezent, 13 din cele 25 de state membre au ratificat
Tratatul: Austria, Cipru, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia si Spania. Tratatul Constitutional va intra în
vigoare dupã ratificarea de toate statele membre. Dacã însã, doar 80% din statele membre
îl vor ratifica într-un interval de 2 ani, trebuie gãsitã o solutie politicã agreatã de toate
statele membre.
La douã sãptãmâni dupã esecul referendumurilor din Franta si Olanda, Consiliul
European din 16-17 iunie 2005 decide lansarea unei perioade de reflectie în cadrul
cãreia sã aibã loc dezbateri nationale care sã antreneze cetãtenii, partenerii sociali,
institutiile în vederea gãsirii unei solutii pentru viitorul Uniunii. În plus, în septembrie
2005, Parlamentul European decide si el stabilirea unei perioade de reflectie si a unui
grup însãrcinat cu structurarea contextului analizãrii dezbaterii asupra viitorului Uniunii.
Astfel, pentru a relansa dezbaterea asupra viitorului Europei, grupul de reflectie a propus
organizarea unei serii de conferinte între parlamentele nationale si cel european, denumite
Foruri Parlamentare.

Proiectul Constitutiei Europene contine prevederi distincte cu privire la actiunile

externe ale Uniunii Europene (Titlul V). Acestea din urma cuprind o serie de elemente
interdependente, intre care:

- politica comerciala comuna;

- politica externa comuna;
- politica comuna de securitate si aparare;
- cooperarea cu statele terţe;
- relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale;

22
 23

-clauza de solidaritate.

In ceea ce priveste Politica de Securitate si Aparare Comuna , proiectul Constitutiei

Europene va include articularea progresiva a unei politici comune de aparare a Uniunii,
care va conduce la o aparare comuna atunci cand Consiliul European va decide aceasta in
unanimitate.

PSAC nu trebuie sa afecteze insa particularitatile politicilor de securitate si aparare

ale statelor membre, trebuie să respecte obligatiile impuse anumitor state membre de
apartenenta la NATO si sa asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate si aparare
a Aliantei Nord-Atlantice.

Proiectul Constitutiei Europene aduce si cinci importante elemente de noutate in

sfera Politicii de Securitate si Aparare Comune36:

- extinderea misiunilor Petersberg;

- decizia infiintarii unei Agentii Europene in domeniul Armamentelor,
Cercetarii si Capacitatilor Militare, European Defence Agency (EDA);

- aplicarea cooperarii structurate (structured cooperation) la misiunile

internationale;

- posibilitatea cooperarii mai stranse (closer cooperation) a statelor

Uniunii in sfera apararii reciproce (mutual defence);

- introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor

atacuri teroriste si a unor dezastre naturale sau produse de om.

Extinderea misiunilor Petersberg semnifica o importanta miscare strategica,

menita sa conduca la asumarea de catre Uniune a unor sarcini militare inedite, inexistente
in trecut:

36
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005,p. 227

23
 24

- operatii comune de dezarmare;

- misiuni de salvare si umanitare;
- servicii de asistenta si consultanta militare;
- misiuni de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii;
- misiuni ale fortelor combatante pentru gestionarea crizelor, incluzand
impunerea pacii si stabilizarea post-conflict.
În eforturile de realizare a unei apărări colective continentale, noul Tratat
Constituţional ar putea sta la baza abordării coerente, unite a problematicii securităţii şi
apărării comune.

2.8. Strategia de securitate europeană “Solana”

Strategia Solana “A Secure Europe in a Better World”, adoptata de catre Consiliul

European in decembrie 2003, reprezinta prima strategie de securitate europeana.
Reprezintă, de fapt, un preconcept care trebuie tradus într-un mecanism care statuează
când, unde, de ce şi cum va acţiona Uniunea Europeană.37
Premisa care articuleaza Stategia Solana de securitate europeana este aceea ca:
“Uniunea este un actor global” si, in consecinta, “ar trebui sa fie gata sa isi asume
responsabilitatile in domeniul securitatii globale”.
Strategia defineste caracteristicile mediului actual de securitate, amenintarile si
provocarile la adresa securitatii spatiului european, precum si obiectivele si directiile de
actiune pentru intarirea securitatii europene.
Principalele amenintari identificate de Strategie sunt:
- terorismul - Europa este tinta si baza unei asemenea amenintari;
- proliferarea armelor de distrugere in masa - riscul potential cel mai serios la
adresa securitatii europene;
- conflictele regionale - cele din imediata vecinatate: Orientul Mijlociu, Nordul
Africii, Caucaz, Transnistria - sau din zonele indepartate;

37
Matei, Dumitru, “Strategia de securitate Solana” : răspunsul UE la noile riscuri şi provocări din
mediul internaţional” în Revista Gândirea Militară Românească, nr.2/2005, p. 46

24
 25

- instabilitatea statala - proasta guvernare, coruptia, abuzul de putere, institutii

slabe, lipsa de raspundere si conflictele civile corodeaza autoritatea statala din
interior, ceea ce poate duce la colapsul statelor;
- crima organizata - Europa constituie un obiectiv principal pentru crima
organizata; ca amenintare interna aceasta are si o dimensiune externa - traficul
transfrontalier de droguri, fiinte umane, arme, bani, migratie ilegala.
Ca raspuns direct la aceste amenintari, UE isi defineste o serie de obiective
strategice38:
-reactia la amenintari si combaterea acestora, prin mutarea “primei linii de
aparare” in afara UE si prin recunoasterea faptului ca “nici una dintre aceste amenintari
nu este pur militara si nici nu poate fi combatuta doar prin mijloace militare”. In
consecinta, UE propune o abordare multidimensionala a raspunsurilor la diversele
provocari la adresa securitatii;
-construirea securitatii in vecinatate - interes major ca statele din vecinatate sa fie
bine guvernate si administrate. Largirea UE nu trebuie sa genereze noi linii de
demarcatie; sarcina UE este aceea de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate
in partea de Est a Uniunii (dialog si cooperare cu tarile din bazinul mediteranean,
Orientul Mijlociu si din Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate
strategica pentru UE);
-ordinea internatională bazată pe multilateralism eficace - dezvoltarea unei
societati internationale puternice, cu institutii functionale si guvernata conform
principiilor de drept international.
Noul Headline Goal 2010 (adoptat in cadrul reuniunii ministrilor apararii ai UE din
17 mai 2004) muta accentul de la aspectele cantitative ale vechilului Helsinki Headline
Goal 2003 pe elementele calitative, constand in cresterea eficientei fortelor si implicit a
utilitatii lor:
- interoperabilitate;
- sustenabilitate;
- mobilitate;
- viteza de desfasurare in teatru.

38
Ibidem, p. 44

25
 26

Potrivit acestui document, pana in 2010, UE va trebui sa aiba capacitatea de a

raspunde unei crize in orice punct de pe glob.
Una dintre cele mai importante dezvoltari o reprezinta initierea si operationalizarea
conceptului de Grup tactic de lupta (EU Battlegroups), ca modalitate concreta de
realizare a Fortei Europene de Reactie Rapida. Aceste grupuri sunt constituite la nivel de
batalion (1.500 militari), incluzand elemente de sprijin de lupta, impreuna cu capacitatile
de transport strategic.
Strategia de Securitate Europeană reflectă sistemul actual de relaţii internaţionale,
prin statele membre, asigurând o contribuţie majoră la securitatea şi stabilitatea mondială.
Cu ajutorul ei se poate contura o imagine generală privind specificul şi complexitatea
politicilor şi intenţiilor Uniunii Europene în ceea ce priveşte rolul său ca participant activ
în gestionarea marilor probleme cu care se va confrunta omenirea în secolul XXI.39

2.9. Concluzii privind Politica Externă şi de Securitate Comună

PESC reprezintă aşadar cadrul instituţional care permite UE să se exprime

unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for, pe plan
internaţional. Pe scurt, acesta este mecanismul şi motivaţia care ghidează evoluţia
PESC, instituţiile acţionale ale acestui demers fiind deja operaţionale, oferind UE
mecanismele de negociere în politica externă şi de securitate.40
Aplicarea PESC nu afectează dreptul statelor membre de a-şi aplica propriile
politici externe şi de securitate, ci le oferă acestora un mijloc suplimentar de acţiune.
În ciuda teoriilor funcţionaliste de până acum, guvernele nu au părut a fi prea dornice de
a-şi delega atribuţiile unor instituţii supranaţionale.41 Principala responsabilitate în
formularea PESC revine Consiliului European, care defineşte principiile generale şi
stabileşte strategiile comune. Instituţia reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, la şedinţe participând şi preşedintele Comisiei Europene. Statele au posibilitatea

39
Ibidem, p. 48
40
“Interviu cu Jonathan Scheele : România şi Uniunea Europeană” în Revista Studii de Securitate,
nr.2(3)/2004, p. 5
41
Lumea 2005 : enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura Centrului
Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 225

26
 27

de a urmări o “cooperare întărită” în domeniul PESC, dacă aceasta nu afectează

principiile generale şi consistenţa acţiunilor UE.42
SUA şi UE vor putea acţiona mult mai bine împreună decât în competiţie, în
direcţia protejării valorilor democratice. Din perspectivă americană, sporirea efortului
militar al aliaţilor europeni reprezintă un avantaj, în sensul că SUA nu ar mai fi
însărcinate cu cele mai importante contribuţii în executarea acţiunilor care servesc
interesul comun.43
UE a întregistrat în ultimii 10 ani un parcurs accelerat spre definirea şi
implementarea unei PESC coerente. Primul mare test al capacităţii sale în materie îl
reprezintă însă gestionarea securităţii în Balcani.
Valorizarea potenţialului uriaş de care dispune UE în domeniul PESC poate fi
sintetizată în trei direcţii de acţiune44 :
-mai multă coerenţă;
-angajare;
-cooperare.
Europa mai are într-adevăr de parcurs un drum sinuos până când PESC şi PESA vor
fi un ansamblu unitar. Este clar că au nevoie de mai multă forţă şi credibilitate. Criza din
Irak a reiterat pentru UE necesitatea unor eforturi susţinute de coagulare a intereselor
statelor membre în vederea întăririi poziţionării UE în plan european şi internaţional.

42
Ibidem, p. 226
43
Ibidem, p. 265
44
Năstase, Adrian, op.cit., p. 111

27
 28

III. ATITUDINEA ŢĂRILOR NEUTRE EUROPENE FAŢĂ DE PESC

În timpul Războiului Rece, sistemul ONU nu a fost capabil să prevină războaiele,

Statele Unite şi Uniunea Sovietică fiind implicate într-o luptă pentru extinderea
influenţelor la nivel mondial.45 La începutul acestei perioade, datorită situaţiei lor
geopolitice între Est şi Vest, trei state europene au decis să adopte neutralitatea : Austria,
Finlanda şi Suedia. Irlanda şi-a proclamat neutralitatea militară încercând să lupte
pentru independenţa faţă de Marea Britanie. Toate aceste ţări au devenit membre ONU,
existând opinia că acest statut este în concordanţă cu neutralitatea.
Cazul Elveţiei este mai special şi de aceea poate fi considerată o ţară cu adevărat
neutră, ea având statut de neutralitate din 1815. A hotărât să devină membru abia în anul
2002 după ce mult timp a considerat apartenenţa la această organizaţie ca fiind
incompatibilă cu statutul său. Nu este membră UE dar integrarea europeană se pare că
este deja luată în calcul.
În acest capitol voi încerca să evidenţiez rolul acestor ţări în dezvoltarea PESC,
precum şi abilitatea unică a statelor neutre de a trata diverse conflicte.

3.1. Cazul ţărilor neutre europene membre UE

3.1.1. Austria

Actul de neutralitate al Austriei a fost adoptat de Parlament în octombrie 1955 ca

lege constituţională. În paragraful I al acestui act, Austria îşi declară neutralitatea
permanentă. Paragraful II stipulează că Austria nu va adera la nici o alianţă militară şi nu
va permite stabilirea bazelor militare ale statelor străine pe teritoriul său. Originea actului
neutralităţii stă în căutarea unei independenţe totale şi a retragerii forţelor armate străine

45
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în Securitatea internaţională şi
forţele armate, Editura Tritonic, 2005, p.225

28
 29

care au ocupat Austria începând cu 1945. Nu este o coincidenţă că ultimul soldat al unei
puteri de ocupaţie a părăsit teritoriul austriac cu o zi înainte de votarea în parlament a
actului de neutralitate.
Neutralitatea nu face parte din Tratatul de Stat şi, în mod consecvent, nu este o
obligaţie a unui tratat dar el rămâne un act suveran al legislaţiei austriece care poate fi
schimbat ca orice alt act legislativ în concordanţă cu procedurile parlamentare. Având în
vedere că obligaţia legală de a menţine neutralitatea a fost proiectată de nişte experţi de
drept internaţional austrieci în 1950 şi 1960, pe baza unei notificări formale a actului de
neutralitate de guvernul austriac către toate statele cu care Austria a menţinut relaţii
diplomatice în 1955 şi recunoaşterea lor explicită sau implicită a statutului de neutralitate,
această viziune nu mai este azi menţinută.
Aşa numita politică de neutralitate activă a fost dezvoltată în perioada conflictului
Est-Vest, când Austria a fost situată între două alianţe militare care se împotriveau. Date
fiind schimbările geopolitice internaţionale de la sfârşitul Războiului Rece, condiţiile
politice pentru politica externă a Austriei au fost schimbate în mod fundamental.
Când Austria a fost admisă în Naţiunile Unite, în decembrie 1955, Carta
Naţiunilor Unite a fost ratificată de acest stat. Deşi guvernul austriac a considerat
neutralitatea permanentă a Elveţiei ca fiind un model pentru neutralitatea Austriei,
apartenenţa la Natiunile Unite i-a stabilit Austriei un drum diferit. I-a adus un potenţial
conflict între obligaţiile derivate din apartenenţa la Natiunile Unite şi neutralitate.
La sfârşitul Războiului Rece, situaţia s-a schimbat. Răspunsul internaţional la
invazia Irakului asupra Kuweitului a adus în discuţie acţiunea militară conform cap. VIII
al Cartei Naţiunilor Unite şi guvernul austriac a decis să aprobe dreptul de survolare a
forţelor aliate care luptau în Irak. Începând cu această decizie, Austria a considerat Carta
Naţiunilor Unite ca având prioritate faţă de statutul de neutralitate al ţării.
Austria acordă o semnificaţie centrală rolului ONU în salvgardarea păcii mondiale
şi securităţii internaţionale. Participarea la operaţiunile de menţinere a păcii ale ONU a
fost între domeniile cheie ale angajamentului organizaţiei începând cu misiunea Congo în
1960. Din 1960, aproximativ 50.000 de soldaţi ale Forţelor Armate Austriece au luat
parte la operaţiunile autorizate ale ONU.

29
 30

Rolul Austriei în misiunile de pace ale ONU continuă să se dezvolte în anii 90. De
atunci, Austria a luat parte la operaţiunile de instaurare a păcii şi, de asemenea, a
participat în unităţile de luptă începând cu 1999. De asemenea, Austria acordă drept de
survol pentru operaţiuni autorizate de ONU.46
Când Austria a aplicat pentru apartenenţa la UE în 1989, o motivaţie esenţială a
fost aceea că însemna apartenenţa la o zonă a păcii şi stabilităţii europene. De la
începuturile sale, procesul integrării europene a fost perceput de către austrieci ca un
proces de pace şi astfel ca un concept de securitate.
După ce a devenit membră a UE, în 1995, acquis-ul comunitar a fost încorporat în
legislaţia austriacă. Tratatul de la Maastricht şi, în particular, clauzele sale referitoare la
PESC care au făcut parte din acquis când Austria s-a alăturat UE, prevedea posibilitatea
unei politici comune de apărare. În 1994, două treimi din electoratul austriac au votat în
favoarea alăturării de UE în condiţiile de mai sus. Parlamentul austriac a decis să includă
o prevedere specială în Constituţia Federală (art. 23, lit. f) care stipulează că participarea
Austriei la PESC nu va fi stânjenită de Actul de neutralitate. După ratificarea Tratatului
de la Amsterdam, Parlamentul austriac a adăugat o altă clauză Constituţiei care permite
Austriei să participe pe deplin la Misiunile Petersberg care includ acţiuni militare în
scopul gestionării crizelor sau operaţiunilor de instaurare a păcii. Participarea Austriei la
misiunile proiectate cere o decizie corespunzătoare a UE, precum şi consimţământul
Parlamentului austriac pentru a desfăşura forţele austriece. Rezoluţia Parlamentului
austriac asupra Doctrinei de securitate şi apărare din decembrie 2001 conţine următoarele
recomandări specifice pentru Guvernul Federal47 :
-sprijinul reformelor UE, în special cu o examinare a dezvoltării PESC-PESA şi apărarea
intereselor politice de securitate ale UE;
-participarea activă în PESA în spiritul solidarităţii, de când PESA este în mod curent
preocupată de scopul oferirii de capabilităţi şi mijloace necesare UE, precum şi structuri
eficiente de luare a deciziilor pentru gestionarea crizelor civile şi militare. Austria se
angajează să aducă o contribuţie adecvată din punct de vedere cantitativ precum şi
calitativ acţiunii Headline Goal şi Cappability Goals ale UE;

46
http://www.bmaa.gv.at
47
http://www.countrystudies.us/austria

30
 31

-suport prioritar oricăror eforturi viitoare de realizare a unei posibile apărări europene
luată în considerare de art. 17 al Tratatului de la Maastricht;
-cooperarea strânsă între UE şi NATO în spiritul unei asocieri strategice privită ca o
premisă obligatorie pentru succesul PESA.48
Aceste recomandări nu fac să arate doar că participarea Austriei la PESC este
acum compatibilă cu Actul de neutralitate dar determină şi poziţia Austriei în legătură cu
dezvoltarea viitoare a PESA.
Prin urmare, Austria a lansat negocierile asupra Tratatului Constituţional cu
dorinţa de a realiza progrese în dezvoltarea viitoare a ESDP. Rezultatul, Proiectul
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, conţine etape diverse şi importante în
vederea atingerii scopului PESA şi consolidării capabilităţilor de gestionare a crizelor.
Art III – 309 stipulează că : „Misiunile prevăzute în art. I-41, alin. 1, în cadrul
cărora UE poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în
materie de dezarmare, misiuni umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de
asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a
păcii şi misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de
restabilire a păcii şi operaţiuni de stabilizare la sfârşitul conflictelor. Toate aceste
misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat
statelor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.”49
De la început, Austria a sprijinit această amplificare a scopului misiunilor
Petersberg. Art I-41, alin. 2 stipulează că PESC va conduce la o apărare comună de
îndată ce Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate, va decide acest lucru. Va fi
în acest caz recomandat ca statele membre să adopte o asemenea decizie în concordanţă
cu dispoziţiile lor constituţionale. Totuşi, acest articol conţine o expresie clară şi anume
“acest articol nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi apărare al
vreunui stat membru”.
Cererea din art. I-41, alin. 3 : “Statele membre pun la dispoziţia Uniunii, pentru
punerea în aplicare a politicii de securitate şi apărare comune, capacităţi civile şi

48
Idem
49
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, Bucureşti,
2004, p.60

31
 32

militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu“ este considerată total în

concordanţă cu participarea activă a Austriei la operaţiunile PESA. Până acum, Austria se
pare că a contribuit cu forţe militare şi elemente de poliţie la toate operaţiunile PESA
relevante.
Stabilirea unei Agenţii Europene de Apărare prevăzută în acelaşi paragraf a fost
realizată de Acţiunea Comună din 12.07.2004, chiar înainte de semnarea Tratatului
Constituţional. Austria este deja participantă la primele activităţi ale acestei noi Agenţii.
Privitor la cooperarea structurată permanentă în art. I-41, alin. 6, Austria a fost
de acord în favoarea unei metode deschise şi transparente pentru conturarea acestei noi
forme de cooperare50. Versiunea finală a acestui text reflectă această abordare. În timp ce
o decizie privind o posibilă participare a Austriei trebuie să fie luată doar după ce intră în
vigoare Tratatul Constituţional, un principiu de ghidare poate fi găsit în participarea
consistentă a Austriei în toate sectoarele integrării europene de până acum.
În timpul elaborării Tratatului Constituţional, Austria a sprijinit includerea unui
articol privind cooperarea strânsă în domeniul apărării reciproce care va fi deschisă
tuturor statelor membre. În acelaşi timp, Austria a trebuit să se asigure că textul final este
compatibil cu neutralitatea sa. Când prima versiune a Constituţiei de la preşedinţia
italiană a fost distribuită, ministerele Austriei, Finlandei, Irlandei şi Suediei au contribuit
cu o propunere comună. Ca rezultat al acestei propuneri, limbajul acceptat de toţi
participanţii UE a fost găsit luând un pasaj din Tratatul de la Maastricht care se referea la
apărarea statutului Irlandei ca ţară neutră.
Astfel, art. I-41 (alin. 7) stipulează : “În cazul în care un stat membru ar face
obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi
acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu art. 51
din Carta ONU. Acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi
apărare a anumitor state membre”51. În concordanţă cu acest paragraf, membrii neutri
UE vor decide ei înşişi natura şi volumul ajutorului şi asistenţei lor când o asemenea
situaţie se produce.

50
Munro, Emily, coord., Challenges to Neutral&Non-aligned countries in Europe and Beyond, Geneva
Centre for Security Policy, Geneva, 2005,p. 20, disponibil la http://www.gcsp.ch
51
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, Bucureşti,
2004, p.77

32
 33

Clauza de solidaritate din art. I-43 stipulează că “Uniunea şi statele membre

acţionează împreună în spirit de solidaritate dacă un stat membru face obiectul unui atac
terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om.”52 După atacurile teroriste
din Madrid, din martie 2004, Consiliul European din 25-26.03.2004 a salutat
“angajamentul statelor membre şi a acelora care urmau să fie acceptate, de a acţiona
împreună împotriva actelor teroriste, în spiritul acestui articol”53. S-a menţinut aceasta şi
în Declaraţia de Solidaritate asupra Terorismului.
Natura neutralităţii austriece a fost modificată de art. 23, lit. f, al Constituţiei
Austriei, perfecţionarea în dezvoltarea ESDP şi recunoaşterea că obligaţiile Cartei ONU
au prioritate faţă de statutul de neutralitate al Austriei. În timp ce Actul de neutralitate
rămâne în vigoare, acesta a fost redus de schimbările de mai sus, la substanţa de fond :
adică, Austria nu va participa în războaie, nu se va alătura unei alianţe militare şi
nu va permite staţionarea trupelor străine pe teritoriul său.54
În primele sale declaraţii ca ministru de externe al Austriei, Ursula Plassnig, care
a preluat mandatul în 20.10.2004., s-a angajat să continue punctul de vedere cu privire la
neutralitatea ţării sale.
Două evenimente din cadrul UE au ridicat controverse majore pentru ţările
membre neutre : Constituţia Europei şi Strategia de Securitate Solana. Art. I-41, alin. 7,
al Tratatului Constituţional, conţine o obligaţie de apărare colectivă. El este urmat, totuşi,
de aşa numita clauză irlandeză având în vedere ca politica de securitate şi apărare a
fiecărui stat membru să nu fie prejudiciată. Ca rezultat, membrii neutri nu trebuie să
subscrie la obligaţii de alianţă contrare statutului lor. Dacă ele invocă această scutire, vor
putea beneficia de o reglementare de garanţie non-reciprocă în favoarea lor.
Austria este confruntată cu o problemă specială în acest context pentru că, pe de o
parte, ea încă îşi defineşte neutralitatea în termeni legali; pe de altă parte, vrea să aparţină
“nucleului Europei” oricând “geometria variabilă” este practicată. De altfel, liderii
politici şi-au schimbat poziţiile asupra apărării colective în interiorul UE în 2003.
Cancelarul federal Wolfgang Schussel iniţial vedea preluarea obligaţiei alianţei doar ca o
modificare a neutralităţii, apoi a schimbat formularea cu “solidaritate în interiorul

52
Ibidem, p.77
53
http://www.infoeuropa.ro
54
http://www.bmaa.gv.at

33
 34

Europei, neutralitate în exteriorul Europei”. Alfred Gusenbauer, preşedintele partidului de

opoziţie social-democrat, în primă fază a vrut ca Austria să participe la fiecare stadiu al
integrării europene, chiar cu preţul abandonării neutralităţii. Mai târziu, s-a opus abolirii
acestui statut.
Această inovaţie relevantă a Constituţiei Europene, clauza de solidaritate, cheamă
pentru o acţiune concomitentă împotriva atacurilor teroriste şi în caz de dezastre naturale
sau provocate de o mână criminală. De când neutralitatea se aplică doar conflictelor
armate interstatale, statele neutre pot prevedea asistenţă împotriva reţelelor teroriste fără
violarea obligaţiilor rezultate din statutul lor. Participarea la cooperarea permanentă
structurată, sub art. I-41, alin. 6, necesită capabilităţi militare care îndeplinesc înalte
standarde dar şi admiterea angajamentelor cu o perspectivă asupra celor mai solicitate
misiuni.
Rămâne de vazut dacă Consiliul UE va include Austria în grupul statelor membre
cărora li se vor da misiuni specifice de securitate cf. art. I-41 (5). Să sperăm că
operaţiunile de dezarmare menţionate de art. III-309 vor fi preluate cu consimţământul
părţilor interesate şi astfel nu se vor ivi dificultăţi pentru statele neutre.
Trebuie, de asemenea, menţionat că Austria a participat la primele misiuni ale
PESA din 2003. Aceste operaţiuni de poliţie şi menţinere a păcii nu au ridicat probleme
din punct de vedere al neutralităţii. De asemenea, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
implicarea Austriei în Parteneriatul pentru Pace al NATO şi operaţiunile NATO –
IFOR/SFOR în Bosnia şi KFOR în Kosovo.
Dacă Tratatul Constituţional intră în vigoare şi Austria urmăreşte formula
“solidaritate în UE, neutralitate în exteriorul Europei”, neutralitatea sa va fi cu timpul
erodată odată cu implicarea sa în sistemul de apărare colectivă.55 Cu alte cuvinte, o
alianţă militară atunci va fi privită ca fiind compatibilă cu acest statut. Principalul motiv
pentru rezistenţa neutralităţii permanente în Austria este, indiscutabil, suportul popular
nediminuat în ţară.

55
http://www.countrystudies.us/austria

34
 35

3.1.2. Finlanda

Schimbările doctrinale şi instituţionale conţinute de Raportul politicii de

securitate şi apărare al Finlandei din 2004 sunt îndreptate spre consolidarea şi susţinerea
capabilităţilor Finlandei în atingerea intereselor naţionale şi responsabilităţilor
internaţionale într-un mediu internaţional complex şi intens.
În timpul Războiului Rece, o politică activă de neutralitate a fost instrumentul
cheie pentru dobândirea unei voci şi a unui statut pentru Finlanda în relaţiile
internaţionale. În ultimii zece ani, apartenenţa la UE a fost o rampă de lansare pentru ţară
în influenţarea afacerilor internaţionale, unde normele, instituţiile, multilateralismul şi
integrarea au câştigat o semnificaţie strategică. În acelaşi timp, beneficiile de securitate
sunt afirmate în abilitatea Finlandei de a contribui la eforturile comune în interiorul UE şi
în alte contexte europene, transatlantice şi globale.
Neutralitatea militară este definită ca una din componentele de bază ale politicii
de securitate şi apărare a Finlandei împreună cu o capabilitate de apărare credibilă şi cu
participarea la cooperarea de securitate în Raportul politicii de securitate şi apărare dar şi
în Programul de Guvernare din 2003.56
În raportul din 2004, aceste obiective instrumentale sunt reţinute, în general, într-o
ierarhie şi structură modificată a doctrinei de securitate. Neutralitatea militară este
conectată cu “soluţia de apărare” a Finlandei. “Finlanda îşi menţine şi dezvoltă
capabilitatea de apărare ca un stat nealiniat militar şi supraveghează schimbările din
mediul de securitate”.57
Raportul specifică, de asemenea, că în practică aceasta înseamnă să nu fie
membru NATO. Relaţia este legată de schimbările din NATO şi rolul ei, reflectând
instrumentalitatea şi flexibilitatea continuă: “Punerea în practică a participării la alianţă
va rămâne o posibilitate în politica de securitate şi apărare a Finlandei în viitor.”

56
http://www.upi.fiia.fi
57
Ibidem

35
 36

Planul de Apărare, care se extinde până la 2012-2016, reafirmă “sistemul de

apărare” indigen al Finlandei bazat pe recrutarea generală, apărarea teritorială
modernizată şi o rezervă pentru efective militare pe timp de război suficiente pentru
apărarea întregii ţări. Reconstrucţia, incluzând orientarea “network centric” condusă de
imperative financiare, tehnologice şi demografice, este proiectată să apere credibilitatea
capabilităţilor de apărare naţională. Contribuţiile la misiunile internaţionale facilitează
dezvoltarea calitativă a forţelor de apărare.58
În timp ce atât soluţia de apărare cât şi sistemul de apărare sunt dezvoltate într-un
context extern, dinamic, durabilitatea puternică şi auto-satisfacerea sunt ataşate acestuia
din urmă. Elementele de bază ale prezentului sistem de apărare sunt privite şi de elită şi
de public ca fiind necesare, dacă nu cumva unica opţiune posibilă pentru Finlanda chiar şi
în cazul unei alinieri militare. Continuitatea este pusă în mişcare de atenţia dată stabilităţii
geostrategice în regiunea nordică europeană. În timp ce politica privitoare la participarea
la NATO, cum este prezentată în raportul 2004, este mai mult descriptivă decât stabilită,
semnificaţia fundamentală a participării la UE pentru politica de securitate şi apărare a
Finlandei a fost, de asemenea, accentuată în toate rapoartele partidelor parlamentare.
Rolul esenţial şi funcţional al UE este inserat în doctrina de fond : “Linia de
acţiune a Finlandei este bazată pe apărarea naţională credibilă, funcţionarea societăţii,
pe o politică externă consistentă şi pe o participare activă ca membru al UE.”59
O atitudine relaxată a Finlandei care pune în practică o posibilitate a apărării
comune în interiorul Uniunii nu este de aşteptat să fie invocată în condiţiile în care
NATO rămâne instrumentul pentru o reală capabilitate, garanţia de securitate militară
pentru teritoriile lor, inclusiv pentru Finlanda, dacă aceasta decide în acest fel.
În ceea ce priveşte opinia publică, suportul a două treimi din populaţie pentru
neutralitatea militară şi astfel, opoziţia pentru participarea la NATO, a rămas staţionară.
Dorinţa de a apăra ţara prin mijloace militare rămâne maximă prin suportul pentru
apărare teritorială şi recrutare, în timp ce o parte preferă să păstreze apărarea la nivelul
din prezent.

58
Ibidem
59
http://www.formin.fi

36
 37

În viziune finlandeză, CFSP/ESDP nu numai că sprijină şi completează, dar şi

dezvoltă politica de securitate şi apărare a Finlandei. Integrarea profundă a securităţii şi
apărării în interiorul Uniunii este o provocare pentru adaptarea capabilităţilor Finlandei;
cu toate acestea Finlanda nu a avut nici o reticenţă cu privire la obligaţiile tratatului
referitoare la PESA sau la etapele programatice adoptate în cadrul ei. Provocarea ţine de
obiectivele incluse în sporirea şi implementarea PESA. Scopul este de asigurare că
Finlanda are o oportunitate egală în a contribui la deciziile şi acţiunile luate în numele
Uniunii şi să certifice că unitatea este cel mai bun drum spre o UE mai capabilă. Finlanda
s-a străduit în mod complet să demonstreze că neutralitatea militară nu este un obstacol în
calea unui rol pozitiv şi întreg în interiorul PESA.60
Finlanda, de asemenea, s-a alăturat unui demers împreună cu alte state membre
neutre, respingând garanţiile formale de securitate obligatorii ca fiind contradictorii cu
politica lor de securitate şi cu cerinţele constituţionale.
Clauza de solidaritate este sprijinită de Finlanda, cu toate că detaliile prevederii
asistenţei executive asupra autorităţii civile rămân să fie discutate. Finlanda a fost
participant la toate operaţiunile civile de gestionare a crizelor ale Uniunii precum şi la
operaţiunile militare Concordia (2003) şi Althea (2004). Nu a participat, însă, la Artemis
(2003). De asemenea, a convenit să fie de acord cu contribuţia forţelor la un grup de luptă
condus de Suedia ca naţiune-cadru şi însoţite de Norvegia, Estonia şi Germania .61
Pretenţiile crescânde ale PESA şi cooperarea structurată au creat nevoia de a
revedea principiile şi procedurile naţionale pentru participarea Finlandei la misiunile
militare de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii. În timp ce ramura executivă ia
decizia lansării forţelor, Parlamentul finlandez va trebui consultat iar această procedură
este mai elaborată dacă regulile angajamentului se abat de la menţinerea păcii în mod
tradiţional. Este o senzaţie în creştere că UE poate avea nevoie să acţioneze fără
mandatul Consiliului de Securitate al ONU în catastrofe naturale, de exemplu, cu toate că
se confirmă prioritatea ONU şi se respectă principiile Cartei.

60
http://www.formin.fi
61
http://www.countrystudies.us/finland

37
 38

Regulile angajamentului trebuie revăzute şi rediscutate. Misiunile Petersberg

revizuite şi scenariile bazate pe Headline Goal 2010 au rămas deschise interpretării şi
deciziilor ad-hoc.
Finlanda cooperează şi cu NATO asupra interoperabilităţii în contextul procesului
de revizuire şi planificare al PpP şi asupra dialogului cu privire la securitate. Finlanda a
participat la toate operaţiunile conduse de NATO (SFOR, KFOR, ISAF) şi şi-a asumat
posturi de conducere în Kosovo. Ca partener matur, Finlanda contribuie la transformarea
şi asistenţa în Consiliul de Participare Euro-Atlantică (EAPC) şi în cadrul PpP. Un
obiectiv fundamental este acela de a depăşi şi învinge orice lacună dintre contribuţia şi
influenţa Finlandei în a asigura un rol propice în planificarea strategică şi operativă,
precum şi în controlul şi comanda operaţiunilor conduse de UE cu bunurile NATO prin
acţiunea Berlin Plus. Eforturile au fost sporite prin poziţionarea ofiţerilor finlandezi în
cartierele generale şi de comandă relevante pentru misiuni şi transformare a apărării.
Un alt obiectiv fundamental este acela de a beneficia de interoperabilitatea cu
NATO şi interfaţa NATO/PpP/UE în dezvoltarea capabilităţilor. Acest obiectiv se referă
nu numai la intensificarea utilizabilităţii şi desfăşurării forţelor finlandeze în misiuni de
gestionare a crizelor şi cooperare în situaţii de criză dar şi de a transforma capabilitatea
apărării naţionale. Sarcina armatei este să asigure conducerea politică de flexibilitate
maximă aşa încât luând decizia de a se alătura alianţei sau implementând aceste măsuri,
să nu fie stingheriţi sau împiedicaţi de lipsa pregătirii sau de lipsa capabilităţii forţelor
armate de a-şi asuma obligaţiile participării.
Raportul 2004 asupra politicii de securitate şi apărare este un amestec de nou
şi vechi. Este relativ nouă accentuarea asupra provocărilor mediului global de securitate.
Faptul că soluţia apărării Finlandei va fi bazată pe capabilitatea de apărare naţională
teritorială reprezintă o gândire a concepţiei învechite. Cel de-al treilea element din raport
este accentuarea puternică asupra semnificaţiei UE ca valori ale înfăptuirii intereselor de
securitate ale Finlandei.62
În timpul Războiului Rece, neutralitatea a fost un instrument cheie al politicii
externe a Finlandei dar conceptul de neutralitate nu este menţionat în raportul asupra
politicii de securitate şi apărare. Absenţa acestui concept demonstrează că neutralitatea nu

62
http://www.formin.fi

38
 39

mai este vazută ca o unealtă folositoare în politica externă. Ce este lăsat de neutralitatea
Finlandei este ”nucleul” său numit nealiniere militară. Aceasta înseamnă că apărarea
Finlandei este bazată pe o capabilitate de apărare naţională credibilă şi că această ţară nu
are de gând să se alăture NATO. Scopul “nucleului” neutralităţii a devenit aşa de îngust
încât înseamnă doar politica nealinierii.
O consecinţă a schimbării în gândirea finlandeză asupra neutralităţii şi nealinierii
militare este că nu se complică participarea Finlandei la CFSP/ESDP. Finlanda s-a
străduit să demonstreze în multe feluri că nealinierea militară nu este un obstacol în
calea unui rol întreg şi pozitiv în interiorul CFSP/ESDP, ea a fost chiar capabilă să
accepte dezvoltarea CFSP şi a ESDP.
Reacţia Finlandei la clauza de solidaritate şi motivaţiile din spatele acesteia sunt
încă dezbătute în Finlanda. Problema naşte următoarea întrebare : Finlanda este gata să
ajute alţi membri UE dacă ei sunt atacaţi de terorişti? Dar dacă sunt atacaţi de alte
state?
Politica nealinierii militare pare să explice reacţia Finlandei. Finlanda a fost
capabilă să accepte orice a fost în legătură cu dezvoltarea CFSP/ESDP dar întărind
garanţiile de securitate. De aceea, pentru prima dată, dezvoltarea ESDP a creat o reală
dificultate pentru Finlanda. Această observaţie duce la o întrebare privind motivaţia
politicii nealinierii militare : De ce Finlanda nu se alătură NATO? Finlanda face tot
posibilul pentru a adânci interoperabilitatea cu NATO, a participat la operaţiunile
conduse de NATO, contribuie la sprijinirea transferului cadrului EAPC/PpP şi speră că
această contribuţie este potrivită cu influenţa în interiorul NATO. În conformitate cu
Raportul 2004 asupra politicii de securitate şi apărare, participarea la NATO va rămâne o
posibilitate în politica Finlandei dar raportul nu dă motive explicite pentru atitudinea
Finlandei vis-à-vis de apartenenţa la NATO. Nu este plăcut ca Finlanda ar putea renunţa
la politica sa de nealiniere militară; opinia publică a respins continuu apartenenţa la
NATO. Atitudinea publică a fost modelată de experienţele istorice şi de către politicieni.
O campanie activă a elitei ar fi necesară pentru schimbarea rezistenţei publice asupra
apartenenţei la NATO şi pentru a pregăti terenul pentru o schimbare în politică.
O schimbare totuşi în politica Finlandei ar fi binevenită. Dezvoltarea ESDP a
creat nevoia revizuirii legislaţiei asupra participării Finlandei la misiunile de menţinere a

39
 40

păcii şi de gestionare a crizelor. Este posibil ca autorizaţia Consiliului de Securitate al

ONU sau OSCE să nu fie cerută de Finlanda în viitor.63

3.1.3. Irlanda

Politica de neutralitate militară a Irlandei este definită în mod caracteristic de

neparticipare la alianţe militare. Totuşi, este discutabil să descrii Irlanda ca stat neutru
permanent atâta timp cât această politică nu este marcată în vreun tratat internaţional şi
nici nu are o bază internă legală sau constituţională. Mai curând, neutralitatea irlandeză
reflectă o alegere politică adoptată succesiv de guvernele irlandeze. De asemenea,
reflectă politica privilegiată de majoritatea poporului irlandez.
Baza accesului către pacea şi securitatea internaţională este marcată în art. 29 al
Constituţiei Irlandei. Aici, statul “afirmă devotamentul pentru o pace ideală şi
64
cooperarea prietenească între naţiuni bazate pe justiţie internaţională şi moralitate”.
În ultimii ani, guvernele irlandeze au făcut angajamente politice în ideea de a nu se
alătura unei alianţe militare fără a se consulta cu poporul în primul rând.
Acestui angajament i-a fost dată o formă concretă în octombrie 2002 când, în
acelaşi timp cu aprobarea Tratatului de la Nisa, poporul irlandez a sprijinit o propunere a
guvernului de a modifica Constituţia pentru ca Irlanda să poată lua parte la apărarea
comună UE doar cu încuviinţarea exprimată a poporului printr-un referendum.
Guvernul irlandez a primit cu braţele deschise şi a sprijinit noua prevedere din
Constituţia Europeană prin care UE şi statele membre vor acţiona împreună dacă un stat
membru este subiectul unui atac terorist, al unui dezastru natural sau provocat de o mână
criminală. Fiecare stat membru poate să aleagă mijloacele cele mai potrivite pentru a se
conforma cu propria sa obligaţie de solidaritate cu statul membru în cauză, în felul acesta
asigurându-se că Irlanda poate determina natura răspunsului său în lumina politicii
tradiţionale.
Pentru guvernul irlandez, clauza de solidaritate a dat de departe un efect practic
asupra raportării la atacurile teroriste în Declaraţia adoptată de Consiliul European în

63
Munro, Emily, coord., op.cit, p.25, disponibil la http://www.gcsp.ch
64
http://www.foreignaffairs.gov.ie

40
 41

martie 2004, în timpul preşedinţiei Irlandei. De asemenea, Irlanda a primit călduros

propunerile care au fost prezentate în Strategia de securitate Solana. Guvernul irlandez se
aşteaptă la o contribuţie activă la urmărirea obiectivelor conţinute în strategie care sunt
privite ca fiind perfect compatibile cu politica de neutralitate militară a Irlandei.
Este, de exemplu, compatibilă cu rolul pe care Irlanda va vrea să-l exercite pentru
a ajuta şi sprijini prevenirea conflictelor, promovarea justiţiei, sprijinirea dezvoltării şi
ajutorului pentru stabilitatea în regiune şi pe plan global.
Din perspectiva Irlandei, scopul din Strategia de securitate asupra importanţei
unei Naţiuni Unite puternice şi eficace este deosebit de bine primită. Ca rezultat al
focalizării “multilateralismului eficace”, relaţiile Uniunii cu ONU au fost nu numai
reînnoite dar şi revigorate. Irlanda a primit bine şi creşterea folosirii de politica ONU a
organizaţiilor regionale, de a asista în îndeplinirea funcţiilor sale de menţinere a păcii şi
rezolvare a conflictelor.65
Într-un discurs la Dublin, la 14/10/2004, cu ocazia vizitei în Irlanda, Kofi Annan a
salutat dezvoltarea capabilităţilor UE în contextul PESA şi a progreselor pe care statele
membre le-au realizat împreună în domeniul gestionării crizelor.66
În timpul preşedinţiei UE, Irlanda a căutat să folosească sinergiile dintre UE şi
ONU prin dezvoltarea implementării Declaraţiei Comune UE-ONU asupra cooperării
privind gestionarea crizelor. Urmărind Declaraţia Comună UE/ONU, semnată în
septembrie 2003, un document asupra implicării acestei declaraţii în zona gestionării
militare a crizelor a fost dezvoltat şi aprobat după aceea de Consiliul European în iunie
2004.
Propunerile referitoare la domeniile securităţii şi apărării conţinute de Tratatul
Constituţional nu intră în discuţia referitoare la politica tradiţională a Irlandei privind
neutralitatea sa militară. Pe tot timpul negocierilor, Irlanda a fost deschisă propunerilor de
a dezvolta rolul UE în activitatea de gestionare a crizelor care ar putea crea oportunităţi
suplimentare pentru Irlanda de a juca un rol constructiv în domeniul păcii şi gestionării
crizelor. Irlanda a vrut să se asigure că politica ei de neutralitate militară nu va fi

65
http://www.dci.gov.ie
66
Munro, Emily, coord., op.cit., p.19, disponibil la http://www.gcsp.ch

41
 42

compromisă de vreo nouă înţelegere. Până acum, Irlanda s-a consultat cu alte ţări
membre neutre şi urmăreşte asigurarea unui rezultat satisfăcător.
Poziţia Irlandei în problema apărării comune a UE este clară. Irlanda nu poate
participa într-o apărare comună a UE fără consimţământul poporului prin referendum.
Referitor la cooperarea structurată, reglementările detaliate sunt marcate într-un
protocol guvernamental irlandez care a arătat că va lua în considerare posibila participare
a Irlandei la cooperarea structurată la timpul potrivit.67
O varietate de factori a făcut ca Irlanda să aibă o viziune tradiţională asupra
problemelor de securitate printr-o puţin diferită prismă decât a celor mai mulţi din UE.
Locaţia geografică şi istoria face experienţa irlandeză în sec. XX foarte diferită de a
celorlalte naţiuni europene, mari sau mici. Totuşi, Irlanda acceptă din plin că UE, ca
jucător global, are propriile sale interese de securitate şi ca stat membru al UE acestea
sunt egale cu interesele şi preocupările Uniunii Europene.
Cu toate acestea, nu există nici o intenţie de abandonare a abordării tradiţionale a
problemelor de politică externă sau a politicii tradiţionale de neutralitate militară care au
servit Irlandei de-a lungul timpului. Mai curând, Irlanda urmăreşte să aplice valorile şi să
facă utile experienţa şi resursele sale pentru convergenţa provocărilor care se arată UE.
Se crede că aceasta este cea mai bună metodă cu care Irlanda poate contribui la eforturile
UE de a construi o lume mai sigură şi mai prosperă bazată pe multilateralism eficace.
Se pare că experienţa preşedinţiei Irlandei la UE a fost integral pozitivă.
Resuscitarea multilateralismului după invazia Irakului şi completarea negocierilor asupra
Tratatului Constituţional au fost obligaţii care s-au potrivit cu caracterul preferinţelor
politice ale Irlandei. La prima vedere, înaltul grad al angajării în desfăşurarea şi
dezvoltarea politicii de securitate şi apărare ridică o mică controversă printre partidele
politice şi chiar în rândul publicului.
Găzduind summit-ul UE-SUA la sfârşitul lunii iunie, aproape că s-au creat
condiţiile pentru un protest public, având loc o mare demonstraţie împotriva războiului
din Irak din 2003. Irlanda se pare că este printre ultimele state anti-americane din UE.68

67
http://www.foreignaffairs.gov.ie
68
http://www.rte.ie/news/

42
 43

Activiştii neguvernamentali anti-război/pro-neutralitate s-au pierdut fără urmă în

alegerile locale din iunie şi problema compatibilităţii dintre PESA şi politica guvernului
de neutralitate militară nu a avut o reprezentare semnificativă în alegerile Parlamentului
European.
Partidele irlandeze fac apel la neutralitate “pentru a fi păstrată cu evlavie” în
Constituţia Irlandei, cer retragerea din PpP al NATO şi susţin respingerea
angajamentelor ale ESDP printr-un printr-o decizie de neparticipare (opt-out) într-un nou
tratat UE.
Astfel, apărarea unui tip ideal de “neutralitate” este garantată de rolul proeminent
al referendumului asupra Tratatului Constituţional. De aici, nota prudentă din expunerile
oficiale asupra secţiunilor relevante ale documentului. Deşi, esenţa ESDP a fost deja
aprobată în tratatele precedente, Tratatul Constituţional prezintă obligaţiile într-un nou
context. Sprijinitorii săi, aşadar, vor trebui să justifice ESDP într-un mod coerent şi
detaliat.
Cu toate că Irlanda nu a fost văzută ca o ţară cu o industrie de apărare, există
predispoziţia de a participa în Agenţia, deja existentă, de Apărare. Poziţia asupra
grupurilor de luptă nu este aşa de clară , deşi este ajutată de contextul ONU. O strategie
pentru un referendum de succes ar putea concentra mai mult scopul ESDP (ca expresie a
strategiei de securitate) .

43
 44

3.1.4. Suedia

Deşi neutralitatea Suediei nu este bazată pe nici un tratat internaţional sau act
intern, această ţară nu a participat la nici un război şi nici nu s-a alăturat vreunei alianţe
militare din 1814.69
Cooperarea şi solidaritatea sunt cuvinte cheie pentru politica de securitate din
Suedia din momentul de faţă. Suedia îşi continuă politica de nealiniere militară cu un
angajament ferm şi activ în sprijinul păcii internaţionale şi securităţii.
În principiu, Suedia exclude în mod formal orice cooperare de securitate altele
decât acordurile obligatorii asupra garanţiilor de securitate reciproce. Aceasta este o
politică de neparticipare în alianţele militare. Această politică a vrut să atingă trei
70
obiective : să apere independenţa şi pacea ţării, să contribuie la stabilitatea şi
securitatea în vecinătate şi să intensifice securitatea şi pacea internaţională.
Au existat schimbări considerabile în politica Suediei în timpul ultimilor 10 ani.
Sfârşitul Războiului Rece i-a adus Suediei noi oportunităţi şi noi mijloace pentru a
contribui la securitate şi pace. Mediul de securitate din Suedia a trecut prin ameliorări
semnificative a problemelor din vecinătate. Suedia este azi un sprijinitor puternic al
ESDP şi susţine o vastă şi strânsă cooperare cu NATO în interiorul EAPC /PpP. Aşa cum
71
este statuat în recenta Defence Policy Bill , orice act de agresiune armată al unui stat
împotriva Suediei este considerat puţin probabil în viitorul apropiat (cel puţin în următorii
ani ). Totuşi, alte ameninţări şi provocări au sporit simultan, şi acestea sunt mai complexe
şi mai dificil de prevăzut. Noi instrumente şi noi forme de cooperare sunt necesare pentru
avertizarea acestor ameninţări. Iată de ce guvernul suedez a afirmat în mod repetat că
aceste ameninţări împotriva păcii şi securităţii internaţionale sunt cel mai bine atinse cu
ajutorul solidarităţii şi cooperării strânse cu alte state, cu o politică de nealiniere militară
ca bază. Guvernul, de asemenea, a afirmat că este dificil de imaginat că Suedia va rămâne
neutră în cazul unei agresiuni armate împotriva altui stat membru UE. Dar se pare că

69
Oprescu, Ana, “European neutral countries and NATO” în Revista Romanian Journal of International
Affairs, nr. 1-2/2002, p. 283
70
http://www.countrystudies.us/sweden
71
http://www.sweden.gov.se

44
 45

Guvernul Suediei nu vede nici o circumstanţă externă pentru solicitarea unor garanţii de
apărare comune în interiorul UE sau NATO.72 Această politică este sprijinită de
majoritatea parlamentarilor şi, de asemenea, se bucură de un foarte puternic suport
popular. Cu alte cuvinte, politica de nealiniere militară nu este considerată o restricţie
asupra participării Suediei la operaţiunile militare de gestionare a crizelor dar trebuie să
fie compatibilă cu dreptul internaţional. Dar aceasta este ceea ce aproape toate statele
aliniate sau nealiniate vor solicita.
Suedia este un contributor la gestionarea crizelor internaţionale prin ONU, UE,
NATO/PpP şi OSCE. Suedia acordă cea mai înaltă prioritate participării la eforturile de
gestionare a crizelor. Sprijinirea respectării drepturilor omului şi dreptului internaţional
sunt fundamentale pentru politica externă şi de securitate a Suediei. Acestea sunt
reflectate atât în importanţa vitală pe care Suedia o acordă rolului Consiliului de
Securitate ONU cât şi în rolul său cheie privind mandatarea operaţiunilor internaţionale
de menţinere a păcii.
Un mandat ONU sau consimţământul dat de statul interesat sunt condiţii necesare
pentru participarea Suediei la gestionarea militară a crizelor dacă aceasta presupune o
“operaţiune de pace viguroasă şi robustă”. Totuşi, pot să existe cazuri unde un asemenea
mandat nu este posibil de obţinut dar unde acţiunea comunităţii internaţionale este
dezirabilă, de exemplu în cazul unei urgenţe umanitare. Un mandat al Adunării Generale
a ONU, o invitaţie de la OSCE sau consimţământul părţilor implicate pot în asemenea
cazuri servi ca bază legală pentru misiuni. În orice circumstanţe, o analiză atentă a
aspectelor politice şi legale vor trebui să fie făcute de la caz la caz pentru a asigura
conformitatea cu dreptul internaţional.
În acest context, este evident că şi pentru suedezi noţiunea de securitate s-a
schimbat. Suedia, de asemenea, are nevoie să admită securitatea individuală. Suedia
prevede că aceasta va fi reflectată în tipurile de operaţiuni de gestionare a crizelor pe care
comunitatea internaţională le va îndeplini în viitor.
Astăzi, Suedia participă cu trupe precum şi cu personal civil (observatori, ofiţeri
de poliţie civilă şi alţi experţi) în numeroase operaţiuni internaţionale de sprijinire a păcii
sub autoritatea ONU, UE sau NATO. Suedia tinde să contribuie de la început până la

72
Ibidem

45
 46

sfârşit la operaţiuni de gestionare a crizelor, incluzând implementarea păcii cu ajutorul

unităţilor specializate. Guvernul a prezentat o nouă Declaraţie de politică de apărare
(Defence policy bill) Parlamentului, acoperind perioada 2005-2007. Un element cheie al
acestui document este accentuarea asupra dezvoltării capabilităţilor pentru operaţiuni de
gestionare a crizelor, incluzând capabilităţile pentru răspuns rapid. Bugetul pentru
operaţiunile de sprijinire a păcii internaţionale vor fi sporite gradual de la 1,2 bilioane de
coroane suedeze la 1,7 bilioane coroane suedeze în 2007 (aprox. o creştere de la 130
milioane Euro la 185 milioane Euro).73
Participarea la UE constituie o parte integrantă a politicii externe şi de securitate a
Suediei. Înainte de negocierile de la Amsterdam în 1996, Suedia împreună cu Finlanda au
propus includerea aşa numitelor Misiuni Petersberg în noul tratat de atunci.
Suedia salută intensificarea CFSP, inclusiv a ESDP; o ESDP întărită va însemna
o UE mai bine echipată pentru contribuţiile la stabilitatea şi pacea globală. Suedia vede o
concordanţă între lupta activă pentru dezvoltarea viitoare a capacităţii de gestionare a
crizelor ale UE şi o politică continuă de neutralitate. Noul Tratat Constituţional va
accentua solidaritatea “internă şi externă” dintre statele membre şi UE, în viziunea
oficialilor Suediei.
Intensificarea pe mai departe a capabilităţilor UE reprezintă un interes pentru
Suedia. O asemenea dezvoltare asigură UE – şi de asemenea Suedia – cu mai mari
posibilităţi de a sprijini ONU în activităţile sale de sprijinire a păcii. Acesta este scopul
clar al politicii externe a Suediei.
Capabilităţile sunt o precondiţie pentru o ESDP eficientă. Suedia sprijină activ în
interiorul UE dezvoltarea noului Headline Goal Militar pentru 2010, precum şi
dezvoltarea grupurilor de luptă din cadrul UE. Suedia intenţionează să-şi asume
responsabilitatea pentru un grup de luptă UE împreună cu Finlanda dar sunt în discuţie
posibile colaborări şi cu alte naţiuni. Ambiţia Suediei este să contribuie în mod
substanţial la acel grup de luptă, cu aproximativ 1100 de angajaţi. Forţa va putea fi
lansată la 01.01.2008, cel târziu.74

73
http://www.countrystudies.us/sweden
74
Munro, Emily, coord.,op.cit. , p.26, disponibil la http://www.gcsp.ch

46
 47

Suedia consideră potrivit faptul că EDA – Agenţia de Apărare Europeană - este

acum întemeiată şi va fi în curând funcţională. Prevede că agenţia va avea posibilitatea să
dea un sprijin eficace ESDP, aceasta prin promovarea cooperării în cercetare şi colectare
a datelor.
Suedia, de asemenea, consideră capabilităţile civile ale UE ca fiind dezvoltate în
viitor. Suedia are în acest context lansată o iniţiativă pentru dezvoltarea capabilităţii de
reacţie rapidă civilă. Strategia de securitate a UE asigură Suedia cu un instrument care va
contribui la o cultură strategică a comunităţii internaţionale şi astfel întărind capacitatea
Uniunii chiar şi pentru mai târziu. Suedia a fost iniţiatorul şi promotorul în UE a unei
strategii de dezvoltare şi a unui plan de acţiune referitor la non-proliferare. Suedia, de
asemenea, va continua să fie activă în acest domeniu.
Pentru Suedia, clauza de solidaritate este de o importanţă centrală şi va fi de
asemenea benefică pentru securitatea internaţională. Pentru guvernul suedez, va fi ceva
firesc ca prin acest act de solidaritate să vină în ajutorul unui stat membru tovarăş în cazul
unui atac terorist sau în cazul unui dezastru natural.
Parteneriatul cu NATO prin EAPC/PpP continuă să fie un element esenţial al
politicii de securitate suedeze. EAPC/PpP rămâne o parte valoroasă a strategiei de
securitate europeană; această cooperare este, de asemenea, o exprimare reală a legăturii
transatlantice, care este esenţială pentru securitatea Suediei. Participarea la operaţiunile
de gestionare a crizelor conduse de NATO dă Suediei posibilitatea să contribuie la
dezvoltarea capabilităţilor pentru gestionarea crizelor dar şi pentru dezvoltarea apărării
naţionale. Perfecţionând capabililităţile, acestea vor fi benefice, de asemenea, pentru
operaţiunile de sprijinire a păcii conduse de UE şi ONU.
Suedia a participat la toate operaţiunile de menţinere a păcii conduse de NATO în
Balcani şi Afganistan. ISAF este prima operaţiune a NATO în afara zonei iar Suedia a
participat la operaţiune încă de la început. Discuţia asupra implicaţiilor posibile pentru
politica Suediei de nealiniere nu a fost oportună. Pentru Suedia, participarea a fost mai
degrabă o consecinţă naturală a sprijinului pentru ONU, poporul afgan şi pentru dreptul
internaţional dar şi pentru securitatea proprie a Suediei.

47
 48

Contribuţia la întărirea păcii şi stabilităţii internaţionale reprezintă unul din

scopurile principale ale politicii externe şi de securitate a Suediei75. Suedia susţine că este
capabilă să fie participant în mod activ, în mod complet şi în solidaritate cu activităţile
internaţionale de sprijinire a păcii. Apartenenţa la ONU, UE, EAPC/PpP şi OSCE este un
instrument important pentru angajamentul internaţional al ţării.
Ca şi Austria şi Finlanda, Suedia este membru al UE din 1995 - rezultatul unui
referendum şi al unei norocoase conjuncturi a forţelor politice din 1994. În ciuda multor
probleme şi în ciuda scepticismului de azi faţă de UE, printre marile segmente ale
populaţiei Suediei nu există dubiu că a avut loc o schimbare spectaculoasă în perspectiva
Suediei în ultimii 10-15 ani.
În timpul Războiului Rece, operaţiunile de menţinere a păcii ale Suediei au fost
toate conduse de ONU şi au fost direcţionate spre tărâmuri îndepărtate. În anii 90, aceasta
s-a schimbat cu teatrul de luptă localizat în Balcani şi trupele suedeze au fost trimise în
Bosnia în 1993 pentru a dovedi, cum spunea primul ministru de atunci - Carl Bildt, că
suedezii sunt buni europeni. Conceptul de PpP al NATO a fost preluat în mod entuziast în
1994 ca şi termenul de “menţinere a păcii”; această împlinire a deschis posibilităţile de
neconceput pentru suedezii de atunci. O dată cu Tratatul de la Amsterdam, procesul
adoptării misiunilor Petesberg pentru operaţiunile de pace ale UE, de altfel inspirate de
iniţiativele finlandeze şi suedeze în 1996, au fost luate de suedezi în serios.
Suedia a înregistrat capabilităţi militare pentru procesul Headline Goal în timpul
preşedinţiei din 2001 iar acum sunt sistematizate implicaţiile conceptului de grup de
luptă. Atâta timp cât aceasta se referă la operaţiunile de gestionare a crizelor şi menţinere
a păcii orice controversă este lămurită. Redusă la un statut de stat unic la periferia
europeană după războaiele napoleoniene (cea mai recentă experienţă de război a Suediei
datează din 1814), Suedia s-a găsit într-o poziţie strategică pe perioada Războiului Rece,
menţinându-şi teritoriul neutru, separând Estul şi Vestul. Aceasta a necesitat o
configuraţie militară înaltă pentru un stat mic şi a rezultat o imagine proprie de fond. Din
1960, această imagine a fost în continuare perfecţionată printr-o politică de neutralitate
activă.

75
http://www.sweden.gov.se

48
 49

Accentul este acum pus asupra operaţiunilor internaţionale, cum deja s-a
observat, şi asupra tehnologiei înalte. Apărarea teritorială ia locul doi, cu toate că o
noţiune vagă a unei viitoare posibile reconstrucţii a apărării naţionale este parte din acest
proiect – Planul de Apărare. În situaţia prezentă, solidaritatea şi cooperarea semnalează o
notă pozitivă şi optimistă pentru o ţară care cooperează în mod loial în interiorul unui
cadru încorporat de ONU dar aceasta este acum folosită şi de UE. Uniunea, de asemenea,
cere solidaritate –un concept care este folosit în politicile Suediei – aşa cum este declarat
în Adunarea Generală a ONU- implicând statele mici şi Lumea a Treia, dar nu Europa.
Solidaritatea este probabil să devină o justificare cu care chiar şi cei mai
neutralişti suedezi vor găsi că este greu de argumentat. Poziţia de bază a Suediei în
termeni de securitate naţională este acum definită ca “nealiniere militară”76, ceea ce
înseamnă că nu poate lua angajamente militare asupra apărării naţionale sau garanţii de
apărare reciproce. Altminteri, Suedia este deschisă la orice forme de cooperare
internaţională pentru o pace sigură şi stabilitate. Unităţile suedeze şi ofiţerii participă la
exerciţiile NATO şi de pregătire, unităţile sunt atestate în concordanţă cu standardele
NATO. Suedia este implicată în operaţiunile conduse de NATO atât în Europa cât şi în
Asia.
În anul 2004, în Documentul asupra Apărării a Suediei se declară : “Suedia este
nealiniată militar şi nu intră în acorduri asupra garanţiilor de apărare cu caracter
obligatoriu. Nu există contradicţie între nealinierea militară, statuată aici, şi
solidaritatea strânsă care există între membrii Uniunii. Este greu de imaginat că Suedia
rămâne neutră în cazul unui atac armat împotriva unei alte ţări UE. Este tot atât de greu
de imaginat că altă ţară UE n-ar acţiona în acelaşi fel.”77
Guvernul suedez subliniază solidaritatea adâncă, participarea cu active reale – mai
degrabă decât grija asupra limitărilor impuse de “neutralitate” sau alte formule, auto-
impuse sau prescrise de alţii.

76
Ibidem
77
Munro, Emily, coord., op.cit., p.28, disponibil la http://www.gcsp.ch

49
 50

3.2. Cazul Elveţiei - ţară neutră ne-membră UE

Când se vorbeşte despre neutralitate, exemplul Elveţiei este poate cel mai
convingător. Neutralitatea acestui stat are rădăcini foarte puternice în trecut. Ea nu a fost
şi nici nu este înţeleasă de către cei mai mulţi dintre elveţieni ca fiind un sfârşit al statului
sau ca fiind un obiectiv al politicii externe şi al securităţii. Dimpotrivă, neutralitatea este
luată ca fiind un drum printre altele care asigură securitatea externă a Elveţiei.
În Dieta de Stans, Nicolas de Flue, la 13 noiembrie 1481 a dat faimosul sfat
confederaţilor : “Nu vă amestecaţi în certurile străine”. Pentru Elveţia – stat etnic
eterogen - neutralitatea este considerată ca fiind singura posibilitate de menţinere a unei
uniuni naţionale şi independente politic, în care participarea activă la disputele
internaţionale ar compromite de o manieră iremediabilă această uniune.
Altă dată simplă politică de cutumă, neutralitatea Elveţiei devine un element de
drept public european în 1814. Elveţia a reuşit graţie lui Pictet de Rochemont să se facă
acceptată de către toate puterile prin statutul de neutralitate. Acest statut a fost consacrat
prin Declaraţia Puterilor, la 20 martie 1815, la Conferinţa de Pace de la Paris, cu privire
la interesele Confederaţiei Helvetice în termenii în care puterile semnatare făceau o
“recunoaştere formală şi autentică a neutralităţii permanente a Elveţiei “ şi îi garantau
“integritatea şi inviolabilitatea teritoriului său”.78 Acest statut a trebuit să fie reafirmat
în 1919 de articolul 435 din Tratatul de la Versailles care considera garanţiile stipulate în
favoarea Elveţiei.
Situaţia internaţională a Elveţiei poate fi definită prin următoarele trei
caracteristici :
-are un regim juridic cu caracter permanent care este valabil atât în timp de pace,
cât şi în timp de război;
-se caracterizează prin universalitatea sa, aplicarea sa fiind exclusivă faţă de orice
tratament diferenţiat din partea sau dinspre un stat terţ;

78
Rousseau, Charles, Droit international public, Editions Sirey, Paris, 1974, p. 308

50
 51

-neutralitatea Elveţiei este o neutralitate fără incidente, în principiu, asupra

comportamentului individual al resortisanţilor confederaţi.79
Aşadar, neutralitatea Elveţiei are, în primul rând, un regim juridic cu aplicare
permanentă. Având libertatea de a alege neutralitatea, Elveţia are, de asemenea, libertatea
de a renunţa la ea. Aceasta include şi obligaţia de a ocroti statutul său neutru prin
folosirea forţei dacă şi când este necesar.
Tema abţinerii impune Elveţiei o oarecare rezervă în conduita sa de politică
externă. Nu trebuie confundată, însă, cu indiferenţa şi dacă exclude simpatiile şi
preferinţele nu înseamnă că antrenează mai puţin obligaţia pentru Elveţia de a evita toate
alianţele care pot fi susceptibile să-i compromită neutralitatea.
Cei mai mulţi dintre elveţieni sunt de părere că dacă s-ar întâmpla ca în viitor să
apară un mecanism internaţional de securitate care să-şi dovedească capabilitatea oferind
Elveţiei acelaşi grad de securitate ca şi statutul de neutralitate, atunci acest stat ar putea
decide să renunţe la neutralitate şi în locul acesteia să adopte un asemenea sistem de
securitate.80
La începutul anilor ’90, la sfârşitul ordinii lumii bazată pe bipolaritate, Elveţia s-a
declarat voluntar, în spirit de solidaritate şi în armonie cu celelalte state neutre, pentru a
susţine sancţiunile non-militare adoptate de comunitatea internaţională a naţiunilor
împotriva oricărui stat care încalcă legea ordonate să încurajeze şi să întărească pacea.
Din 1990, Elveţia a participat regulat la sancţiunile internaţionale în măsura în care
acestea servesc la întărirea regulilor de drept şi protejează interesele elveţienilor.81
Într-o vreme în care pericolele de trafic ilegal de arme şi activităţile de crimă
organizată sunt în creştere este imperios necesară cooperarea internaţională. Ca un
rezultat al acestei noi situaţii, Elveţia a sporit considerabil eforturile de cooperare
internaţională în domeniile de politică externă şi de securitate în anii ’90. Acest lucru a
fost înfăptuit fără ca neutralitatea Elveţiei să fi fost implicată în vreo dispută. Merită
menţionată în acest context participarea Elveţiei la Parteneriatul pentru Pace începând cu
1996 şi înrolarea unităţilor de armată elveţiene în misiunile internaţionale de pace (în
Bosnia şi Herzegovina-1996-2000 şi Kosovo-1999).

79
http://www.eda.admin.ch
80
http://www.swissworld.org
81
http://www.css.ethz.ch

51
 52

Elveţia cu siguranţă va continua să profite în viitor din plin de avantajul stării de

neutralitate, în special pentru cooperarea internaţională, în efortul de a garanta că orice
nou risc este ţinut sub control. Intrarea Elveţiei în Uniunea Europeană sau
instituţionalizarea cooperării cu organizaţiile regionale de securitate şi structuri ca OSCE
şi Parteneriatul pentru Pace pot fi uşor reconciliate cu neutralitatea permanentă cum ar fi
cooperarea cu NATO fără a fi nevoie de statutul de membru, de exemplu în contextul
executării mandatelor din Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. În 1992 însă,
majoritatea elveţienilor au respins prin referendum, evident, participarea Elveţiei la
Uniunea Europeană propusă de Consiliul Federal, acesta încercând “să scoată ţara din
izolare”.
Guvernul Federal al Elveţiei, referitor la politica de neutralitate, a luat în
considerare circumstanţele de schimbare a politicii de securitate externă spre sfârşitul
secolului XX. Baza politicii de neutralitate de astăzi este Raportul asupra neutralităţii din
29 noiembrie 1993 şi Raportul de politică de securitate din 2000. Problemele curente
referitoare la neutralitate şi, în particular, observarea acestora zi de zi de către Elveţia,
sunt de asemenea relatate de un grup de lucru al Administraţiei Federale, în Raportul
“Neutralitatea elveţiană în practică – aspecte curente” din 30 august 2000.82
Cât despre problemele legate de neutralitate şi relaţiile Elveţiei cu Uniunea
Europeană şi Naţiunile Unite, acestea sunt discutate în Raportul de integrare Elveţia-
Uniunea Europeană din 1999 şi Raportul Naţiunilor Unite.
În baza aprecierii potrivit căreia calitatea de membru ONU şi asumarea
obligaţiilor decurgând din această calitate, nu contravine statutului declarat şi recunoscut
Elveţiei de stat permanent neutru, Adunarea Generală a ONU a admis, în anul 2002,
cererea acestei ţări de a deveni membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.83 De altfel, în
afara faptului că Elveţia fusese observator, ea era deja membru cu drepturi depline în
unele din instituţiile specializate ale ONU.
Elveţia defineşte neutralitatea ca fiind un concept legal de a constrânge ţara neutră
să se abţină de la participarea militară în conflictele armate dintre alte state. În schimb,

82
http://www.eda.admin.ch
83
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional : Introducere în dreptul internaţional public, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 100

52
 53

ţara neutră primeşte din partea ţărilor aflate în conflict respectul pentru integritatea
teritorială.
Din punctul de vedere al elveţienilor, mai degrabă este un instrument de politică
externă făcut să garanteze independenţa statului. Obiectivul acestui instrument este să
intensifice securitatea naţională.84 Aceasta nu împiedică Elveţia să ia măsurile necesare
pentru a se proteja singură de noi ameninţări pe scena internaţională. Prin urmare, ca
instrument de politică externă, neutralitatea este departe de a fi statică. Într-adevăr,
Elveţia a fost mereu adepta modificărilor asupra politicii de neutralitate, aliniindu-se
exigenţelor internaţionale precum şi intereselor proprii. Elveţia a răspuns noilor forme de
ameninţări prin amplificarea cooperării sale internaţionale în problemele de securitate
fără a lua în calcul îndoielile cu privire la neutralitatea sa, participarea la PpP şi misiunile
de pace internaţionale sau intrarea în ONU.
Elveţia îşi adaptează propria politică de neutralitate în scopul de a-şi intensifica
securitatea prin cooperare pe bazele a două principii cu privire la respectarea dreptului
internaţional şi interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Securitatea prin
cooperare acreditează ideea că inclusiv statele aflate în dilema de securitate (cum au fost
SUA şi URSS) pot coopera pentru a îmbunătăţi securitatea internaţională.85 Chiar
Raportul de securitate din 1999 este intitulat Securitate prin Cooperare ; în acesta se
afirmă că probabilitatea unui conflict teritorial în Europa s-a diminuat semnificativ, în
timp ce noile riscuri, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, crima
organizată şi violarea drepturilor omului au devenit din ce în ce mai importante.86
Principala ţintă a Elveţiei este să se asigure că neutralitatea sa militară este în
mod clar fondată şi implementată cu respectarea prevederilor dreptului internaţional şi a
cooperării civile. O politică de neutralitate bazată pe respectarea dreptului internaţional
este considerată a fi cel mai bun drum pentru Elveţia în evitarea implicării în conflictele
internaţionale.

84
Munro, Emily, coord., op.cit., p.35, disponibil la www.gcsp.ch
85
Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p. 138
86
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în Securitatea internaţională şi
forţele armate, Editura Tritonic, 2005, p.227

53
 54

După sfârşitul Războiului Rece, şi după ce a devenit membră a ONU, Elveţia a

aplicat imediat rezoluţiile Consiliului de Securitate referitoare la sancţiunile economice.
În conformitate cu doctrina şi practica stabilită de Guvernul elveţian în Raportul de
politică externă din 2000, neutralitatea nu se aplică ca o chestiune de principiu în
sancţiunile impuse de Consiliul de Securitate de când, din perspectiva legalităţii
neutralităţii, aceste măsuri nu sunt considerate “acte de război” ci înseamnă să restaureze
pacea, securitatea şi ordinea internaţională.87 Astfel, Elveţia poate participa la sancţiunile
ONU fără a încălca neutralitatea. De asemenea, Elveţia este liberă să aplice sancţiunile
non-militare decretate de UE sau orice alt grup de state.
Când a devenit membră ONU în 2002, Elveţia a recunoscut obligaţia sa sub
Carta ONU de a aplica rezoluţiile Consiliului de Securitate impunând sancţiunile. În timp
ce şi-a reafirmat într-adevăr neutralitatea cu această ocazie, declaraţia sa nu a modificat
poziţia pe care o avea menţinută anterior intrării în ONU. Poziţia Elveţiei referitoare la
neutralitate nu a fost pusă în practică în cazurile de decizie făcute de Consiliul de
Securitate în conformitate cu cap. III al Cartei de când asemenea decizii au fost făcute în
numele comunităţii internaţionale în interesul restaurării păcii şi securităţii.
Dezvoltarea relaţiilor dintre Elveţia şi UE, care a antrenat o serie de acorduri
bilaterale, nu a avut nici un efect asupra neutralităţii ţării. A doua rundă de acorduri
(Bilateral Agreements) a intensificat cooperarea dintre forţele de poliţie şi a sporit, de
asemenea, colaborarea legală fără a primejdui neutralitatea elveţiană.
Cât despre extinderea UE, Elveţia a intensificat eforturile făcute în prima şi a
doua rundă a acordurilor bilaterale cu UE şi cu cele 10 noi state. Din nou, aceasta nu
implică schimbarea neutralităţii elveţiene.
Aşa cum am vazut, statutul Elveţiei de ţară permanent neutră interzice implicarea
în conflictele armate dintre state sau într-o situaţie care ar putea să o conducă spre aşa
ceva. Apartenenţa la UE, care este o uniune politică şi economică, ar putea fi prin urmare
compatibilă cu neutralitatea Elveţiei atâta timp cât nu există în mod curent o alianţă
militară europeană şi nici nu există o politică de apărare europeană obligatorie pentru toţi
membrii Uniunii. Există PESA şi care este limitată la gestionarea conflictelor fără

87
http://www.eda.admin.ch

54
 55

punerea în practică a apărării teritoriale a UE. În prezent, aşadar, neutralitatea este

compatibilă cu participarea la UE în care nu există contradicţie între viitorul posibil al
participării Elveţiei la UE şi faptul că Consiliul Federal al Elveţiei foloseşte neutralitatea
ca instrument în politica externă şi de securitate.
Totuşi, dacă UE va fi implicată într-un sistem de apărare colectivă care solicită
tuturor membrilor săi să participe militar, neutralitatea permanentă va împiedica Elveţia
de la o astfel de implicare. Cu toate acestea, ar fi greşit să focalizăm discuţia asupra
conexiunii dintre apartenenţa la UE şi neutralitatea Elveţiei exclusiv asupra naturii
viitoarelor structuri de apărare ale UE, care rămân ipotetice. Mai degrabă, ne-am putea
concentra asupra caracteristicilor pe care Elveţia şi UE le au în comun în legătură cu
politica de securitate, în particular, faptul că amândouă părţile vor continua să urmeze
acelaşi ideal – pacea şi securitatea. Astfel, ar putea fi posibil să se dezvolte soluţii
creative cu o perspectivă de a adapta neutralitatea Elveţiei la politica de securitate
europeană. Mai mult, cineva ar putea întreba dacă neutralitatea Elveţiei –aplicată în mod
curent la ONU - ar putea fi transpusă deciziilor făcute de Consiliul European. O
asemenea ipoteză ar însemna ca Elveţia să nu aplice neutralitatea sa atunci când UE
intervine în conformitate cu Carta ONU în interesul păcii internaţionale şi securităţii. În
acelaşi timp, dacă ar fi incapabilă să vină într-un acord asupra acţiunii directe comune,
Elveţia ar fi liberă să revină la politica sa de neutralitate.88
Atât măsurile de instaurare a păcii, cât şi colaborarea militară cu puteri străine
sunt posibile, în special în interiorul ONU. Pe de altă parte, o obligaţie de a asigura
asistenţa militară a altui stat în eventualitatea unui război ar putea fi constrânsă, totuşi,
dacă chestiunea neutralităţii devine doar relevantă în contextul terorismului, dacă lupta
împotriva terorismului se ridică la o operaţiune a unui stat împotriva teritoriului altui stat
fără mandat , autorizaţie sau încuviinţare din partea Consiliului de Securitate al ONU.
În timp ce Elveţia a aplicat sancţiuni internaţionale non-militare impuse de ONU
Iugoslaviei, ea a respins cererea NATO în războiul din Kosovo din 1999 de a autoriza
tranzitul echipamentului militar pe teritoriul său, argumentând că aceasta ar constitui o
violare a neutralităţii sale iar NATO nu a obţinut autorizarea pentru acţiunile sale de la

88
Lazowski, Adam, European Union and Switzerland : inevitable partners : a legal appraisal disponibil
la http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005/

55
 56

Consiliul de Securitate ONU. Din perspectiva legilor neutralităţii, Elveţia priveşte

folosirea forţelor armate de un stat sau un grup de state împotriva teritoriului altui stat ca
fiind un act de război dacă această acţiune este întreprinsă fără aprobarea Consiliului de
Securitate al ONU. Neutralitatea nu este un obstacol în privinţa participării la operaţiuni
de pace mandatate de Consiliul de Securitate al ONU sau de OSCE.
În consecinţă, din 1999 Armata Elveţiană a participat cu o companie de 220 de
trupe (Swisscoy) la operaţiunea KFOR stabilită de Consiliul de Securitate al ONU prin
Rezoluţia 1244 din 1999. Un amendament al Legii Federale a Armatei Elveţiene,
acceptată de votanţi într-un referendum din 2001, a creat o bază legală pentru trimiterea
trupelor elveţiene armate în operaţiuni de promovare a păcii. Astfel de misiuni trebuie
aprobate de parlament dacă contingentul depăşeşte 100 de persoane sau angajamentul
durează mai mult de 3 săptămâni. Armamentul înzestrat pentru aceste contingente de
pace este doar de natură defensivă şi participarea în misiuni de constrângere este
interzisă de lege.
Am putea nota, de asemenea, că participarea Elveţiei la PpP nu implică
participarea la NATO, nici obligaţia de a asigura asistenţă, aşadar este compatibilă cu
neutralitatea. Totuşi, dacă vreodată în viitor PpP devine o alianţă-liant, Elveţia îşi rezervă
dreptul să limiteze participarea sa pentru a-şi păstra neutralitatea. Astfel, cu excepţia
participării la NATO, neutralitatea este compatibilă cu aproape toate formele de
cooperare militară internaţională.89

Politica de neutralitate şi situaţiile de urgenţă

Conflictele armate care afectează securitatea Elveţiei direct sau indirect sunt
pentru cei mai mulţi războaie civile şi nu conflicte internaţionale. Neutralitatea, desigur,
nu este destinată să răspundă acestui tip de război, fiind aplicabilă exclusiv conflictelor
armate dintre state. Riscul războiului internaţional care a survenit de două ori în Europa
în ultimul secol, este în mod curent redus şi datorită sistemului de securitate colectivă
asigurat de ONU. Cu toate acestea, războaiele civile au fost în creştere la începutul

89
Jurg, Martin Gabriel, Fanzen, Jon A., Swiss Foreign Policy : an overview, Eidgenossiche Technische
Hochschule, 2003, disponibil la http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd

56
 57

secolului XXI şi “contribuie” la instabilitatea regională şi la situaţiile de urgenţă. Elveţia

răspunde la provocările aduse de situaţiile de urgenţă, cum ar fi cazul din regiunea Darfur
din Sudan iar aceasta nu va afecta neutralitatea în nici un fel.
Cât despre al doilea război din Irak, Elveţia a fost confruntată cu un conflict
internaţional în care legile neutralităţii sunt aplicabile. Elveţia a fost, cu toate acestea,
capabilă să asigure ajutor umanitar pe terioriul Irakului în conformitate cu limitele
statutului său de neutralitate.
În sfârşit, politica Elveţiei referitoare la aşa-numitele operaţiuni de pace robuste,
au fost subliniate mai sus : un articol din legea federală asupra armatei şi administraţiei
militare arată clar că trupele pot fi încredinţate misiunilor de instaurare a păcii în baza
mandatului ONU sau OSCE şi că asemenea desfăşurări trebuie să fie în conformitate cu
politica elveţiană referitoare la afacerile externe şi de securitate care reglementează orice
participare în misiunile de combatere în scopul de a impune pacea.

Opinia publică elveţiană

Neutralitatea este un element important al unităţii naţionale elveţiene şi rămâne un

punct central de stăpânire pentru marea majoritate a publicului elveţian. Într-adevăr,
ataşamentul populaţiei elveţiene faţă de neutralitate merge dincolo de afilierile lingvistice
şi regionale. 89% din populaţie sprijină în continuare politica neutralităţii, suport care nu
a fost diminuat în ultimii 5 ani.90 Într-adevăr, războiul împotriva Irakului a avut un efect
în intensificarea sentimentului pro-neutralitate al publicului elveţian. Abandonarea
principiului neutralităţii este de neatins. Guvernul elveţian trebuie să afirme angajamentul
său faţă de neutralitate în timp ce o desfăşoară în serviciul unei politici externe
caracterizată de participare şi ajutor pentru pacea şi securitatea internaţională bazată pe
dreptul internaţional şi multilateralism. Neutralitatea Elveţiei acţionează ca un
“ambasador al păcii”, de exemplu, prin Initiativa Geneva pentru pace în Orientul
Mijlociu, semnat în 2003 cu bunele oficii ale Consiliului Federal Elveţian sau încetarea
focului în Sudan “Ceasefire” din 2002 ianuarie, pentru care Elveţia a condus negocierile
pentru începerea acordării de ajutor umanitar şi garantarea gradului de securitate şi

90
http://www.eda.admin.ch

57
 58

reînnoirea infrastructurii. Opinia publică elveţiană vede astfel neutralitatea ca fiind

echivalentă cu solidaritatea.
Una din provocările cele mai importante ale neutralităţii de azi este terorismul
internaţional. Dintr-o perspectivă a Elveţiei, contraterorismul cere o cooperare strânsă în
domeniul sancţionării juridice la nivelurile internaţionale, naţionale şi cantonale.
Folosirea argumentului neutralităţii ca scut împotriva atacurilor teroriste este bazată pe
presupunerea problematică cum că terorismul internaţional nu va apărea în statele care nu
au sprijinit coaliţia condusă de SUA în Irak sau care au menţinut o politică de
echidistanţă între Israel şi palestinieni. De exemplu, Partidul Popular Elveţian a declarat
într-un document politic din octombrie 200491 că o politică strictă de neutralitate este cel
mai bun remediu împotriva atacurilor teroriste. Totuşi, acest argument ignoră realitatea
potrivit căreia teroriştii pot opera în Elveţia deoarece aceasta are multe “ţinte uşoare”
(soft targets) şi pentru că poate fi un loc excelent pentru o bază financiară şi logistică.
Există încă o viziune răspândită în interiorul instituţiilor politice elveţiene şi
anume : participarea la UE ar fi incompatibilă cu neutralitatea elveţiană cu privire la
ESDP şi implicarea sa crescândă în cooperarea în domeniul apărării. Este important în
acest punct de distins între cooperarea în domeniul securităţii şi cooperarea în domeniul
apărării. În interiorul UE, apărarea naţională rămâne o competenţă a statelor membre,
întrucât politica de securitate se va dezvolta încadrată de UE. În mod curios, în ambele
domenii, Elveţia are relaţii mult mai strânse cu NATO decât cu UE. Interesele
neutralităţii reprezintă mai puţin un obstacol în cooperarea cu NATO din cauza clauzei
condiţionale formale a Elveţiei de a nu se alătura Alianţei.92 Ca membru al PpP, Elveţia
cooperează cu NATO în reforma apărării şi interoperabilităţii. De altfel, Elveţia
contribuie la măsurile anti-teroriste, reforma sectorului de securitate şi la alte activităţi în
contextul iniţiativelor summit-ului de la Istanbul. În contrast, Guvernul Elveţiei opune
rezistenţă la stabilirea unor legături formale cu ESDP, Elveţia nu are ofiţeri de legătură cu
staff-ul militar al UE şi nici nu este considerat un contributor la forţele Headline ale UE,
în contrast cu alte ţări ne-membre UE sau NATO (ca Ucraina sau Rusia).

91
http://www.css.ethz.ch
92
Munro, Emily, coord.,op.cit. , p.40, disponibil la http://www.gcsp.ch

58
 59

Implicarea Elveţiei în apariţiile complexe şi zonale de conflict are consecinţe ipso

facto pentru politica ei de neutralitate. Oficialii elveţieni argumentează că neutralitatea
Elveţiei ajută la performanţa misiunilor elveţiene bazate pe ONG-uri. Problema cu acest
argument, totuşi, este că actorii “neutri” din misiunile de pace nu vor fi capabili să
opereze într-un mediu politic care să le permită să se distingă singuri de forţele non-
neutre. În multe cazuri, azi, nu mai este clară distincţia dintre misiunile de pace
consensuale şi cele “intervenţioniste”.
Acest lucru are, de asemenea, consecinţe asupra apărării drepturilor omului şi
asistenţei umanitare. Asemenea apărare poate compromite neutralitatea elveţiană, pentru
că aceasta poate, ca în cazul Darfur, să fie considerată de statul în cauză ca amestec
nelegitim. Pe de altă parte, o politică limitată de neutralitate va face imposibilă
distingerea dintre “criminal” şi “victima” abuzului drepturilor omului. De asemenea,
Elveţia nu va fi neutră cu privire la acţiunile din afara frontierelor care ating valorile
apărate de Elveţia. În scopul de a-şi menţine credibilitatea internaţională, Guvernul
elveţian ar putea să condamne acele state care violează excesiv drepturile propriilor
cetăţeni.93
Neutralitatea încă mai rămâne baza independenţei Elveţiei şi “steaua fixă după
care se reglează politica externă a acesteia”.94 Există voci care susţin că aderarea la
Uniunea Europeană ar fi contrară acestei neutralităţi. Elveţia ar primi ordine de la o
putere exterioară, ceea ce ar pune capăt rolului special pe care această ţară îl invocă mult
mai des decât alte naţiuni, în numele acţiunii ei filantropice sau diplomatice. Este evident
faptul că Elveţia este oarecum izolată de Europa, chiar şi participând fără rezerve la
proiectele de viitor ale continentului european.
Politica de neutralitate a Elveţiei conţine toate măsurile pe care decide să le
adopte din proprie iniţiativă, mai presus de obligaţiile sale legale, astfel încât să asigure
credibilitatea şi corectitudinea neutralităţii sale. De asemenea, această politică este
flexibilă tocmai pentru a se adapta fiecărui caz, luând în calcul situaţia politicii externe şi
a securităţii din această perioadă. Aceasta a permis împăcarea propriilor sale interese cu

93
http://www.eda.admin.ch
94
Rougemont, Denis de, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 222

59
 60

nevoile comunităţii internaţionale, aşa cum limpede se poate vedea din politica sa de
sancţiuni de-a lungul secolului XX.
Având o neutralitate autoimpusă, permanentă şi armată, este clar că Elveţia se
declară chiar şi în timp de pace pregătită să respecte starea de neutralitate în orice conflict
armat viitor.
Neutralitatea va continua să fie un instrument de politică şi securitate externă atât
timp cât va putea avea o contribuţie semnificativă la protecţia Elveţiei de ameninţări şi
pericole din afară. Aproape transformând neutralitatea într-o “ideologie”, Elveţia
consideră că, în situaţia actuală şi mai exact în funcţie de incertitudinile referitoare la
evoluţia de perspectivă, nu este momentul să renunţe la politica de neutralitate
tradiţională.

Concluzii

UE şi cei patru

Controversa majoră în viitorul apropiat se pare că va fi problema apărării

colective. Problema evidentă se referă la cum vor reacţiona ţările neutre la aceasta.
Aceste ţări par să fie mult mai relaxate decât ne-am aştepta. De exemplu, Austria şi
Irlanda ar putea să aibă această atitudine motivând posibilitatea pentru ţară de a-şi păstra
neutralitatea în timp ce concomitent sprijină apărarea colectivă. Irlandezii, totuşi, vor
avea nevoie să treacă printr-un referendum înainte de a deveni membri iar argumentul
referitor la compatibilitatea apărării colective cu nealinierea ar putea deveni o problemă.
Această dilemă referitoare la cine ar putea lua parte la apărarea colectivă, ar
favoriza apariţia unei sciziuni între cele patru ţări UE. În timp ce toate cele patru ţări
neutre sunt în favoarea intensificării cooperării în domeniul gestionării crizelor, unii ar
putea fi mai interesaţi decât alţii să ia parte la apărarea colectivă. Impresia este că
Austria, Finlanda şi Suedia – ar putea lua parte, în timp ce Irlanda va fi împotrivă.

60
 61

Această afirmaţie este desigur speculativă şi, de asemenea, depinde de când va fi

discutată această problemă.95

Noi provocări pentru Elveţia

Fiind în afara UE, Elveţia a ales un drum diferit. Aceasta înseamnă că ţara va
trebui să se bizuie mai mult pe ea însăşi când va fi vorba de noi ameninţări, cum este
terorismul. Totuşi, se pare că există o tendinţă a Elveţiei de a deveni gradual tot mai
integrată în cooperarea internaţională. Participarea la ONU şi PpP consolidează această
tendinţă. Contribuţia Elveţiei la KFOR ar putea fi, de asemenea, văzută ca un pas în
această direcţie şi folosită ca un exemplu de cum Elveţia, în concordanţă cu politica de
neutralitate, poate contribui la misiunile pentru pace. În timp ce acestea sunt semne bune,
un amănunt nu poate fi ignorat şi anume faptul că Elveţia este, în multe feluri, încă destul
de izolată.96 Toţi sunt de acord că cel mai bun drum pentru a contracara terorismul este
cooperarea, dar pentru a face aceasta este nevoie de integrarea în Uniunea Europeană şi
aceasta este o problemă pentru Elveţia.
O altă problemă pentru Elveţia este modul de a conduce asistenţa umanitară în
cazul evenimentelor complexe neprevăzute. În conformitate cu poziţia oficială a Elveţiei,
aceasta este duală, fără a pune problema politicii de neutralitate, dacă aceasta are legătură
cu un război civil. Dar s-ar putea argumenta că, chiar în cazul unui război civil, a fi
implicat înseamnă a lua partea cuiva. Mai mult, în timp ce un eveniment neprevăzut poate
apărea într-o ţară, acesta poate fi rar limitat doar la ţara respectivă şi în loc să fie
rezolvată problema de la bază va fi extinsă în afara graniţelor transformând problema
într-una internaţională. Aceasta ar putea pune Elveţia într-o situaţie dificilă când va trebui
să aleagă între politica sa de neutralitate şi angajamentele de a lupta împotriva abuzului
drepturilor omului şi a genocidului.
Interese comune
O problemă care este foarte importantă pentru toate cele cinci ţări neutre este dacă
ar fi necesar un mandat pentru misiuni de pace. Şi dacă este necesar, cine l-ar putea
asigura. Această stare de fapt a devenit o problemă pentru că există nuanţe diferite între

95
Munro, Emily, coord., op.cit., p.45, disponibil la http://www.gcsp.ch
96
Ibidem

61
 62

aceste ţări. Este, de exemplu, nesigur că alte ţări ar putea avea nevoie să menţină
posibilitatea de mandatare a propriilor operaţiuni. Aceasta nu ar putea fi o opţiune pentru
Elveţia, care încă luptă cu mandatele ONU şi dacă ei ar putea participa într-o misiune de
instaurare a păcii cu un mandat ONU.
O altă problemă ar fi dacă neutralitatea afectează relaţiile cu SUA. Viziunea
exprimată de SUA este că nimeni nu poate fi neutru în lupta împotriva terorismului şi
chiar mai mult decât atât ei spun : “sunteţi ori cu noi, ori împotriva noastră”.
Nu este, în mod evident, numai cazul celor cinci ţări dar când ei declară
cooperarea şi spijinul pentru SUA, este poate mai uşor pentru americani să folosească
retorica populistă cum că aceste ţări aparţin nu numai “vechii Europe” ci chiar “unei
foarte bătrâne Europe”.97 Neutrii sunt, cu toate acestea, foarte zeloşi în a avea relaţii cu
SUA.
Şi totuşi, care a fost strategia celor 5 ţări de a face populaţia să sprijine o
cooperare internaţională mai amplificată ? Un motiv pare să fie că aceste ţări, unele mai
mult decât altele, au găsit condiţii acceptabile pentru participare. Pentru Suedia, este, în
mare parte, rolul ONU şi operaţiunile de menţinere a păcii dar şi într-o mare măsură
gestionarea conflictelor şi prevenirea acestora. Pentru Irlanda, pare să fie, de asemenea,
rolul ONU. Pentru Suedia şi Irlanda, preşedinţiile UE au condus într-adevăr la
accentuarea relaţiilor dintre UE şi ONU. În Austria, nevoia de justificare poate să fie cea
mai puţin importantă, dar fraza “solidaritate în Europa şi neutralitate în lume” a fost
folosită cu un oarecare succes.
În cazul Finlandei, a fost puţin mai dificil să se găsească justificări dar s-a spus că
atâta timp cât apărarea teritoriului rămâne, este uşor de sprijinit activitatea UE.
Pentru Elveţia, lucrul cu PpP a deschis multe uşi. Mai mult, prin folosirea
expresiei “acţiune preventivă”, populaţia elveţiană pare să fie mai puţin negativă la
angajamentele internaţionale.

97
Ibidem

62
 63

Recomandări

Implicarea ţărilor neutre în dezvoltarea şi implementarea PESC ar putea avea un

impact asupra construcţiei şi implementării unei politici în manieră pozitivă, facând
politica mai puţin agresivă şi mai acceptabilă pentru comunitatea internaţională. Ţările
neutre au priorităţi diferite, relaţii internaţionale diferite şi sunt percepute mult mai
favorabil în comunitatea internaţională. De aceea, ele ar trebui să intensifice şi mai mult
caracterul acceptabil al acţiunilor PESC luate în numele UE.
Ameninţările de securitate au luat noi forme o dată cu sfârşitul Războiului Rece
iar atacurile de la 9/11/2001 au demonstrat nevoia unei UE puternice în domeniul politicii
externe. Înainte ca UE să aibă o coerenţă a politicii externe, Europa nu putea realiza
întregul său potenţial în politica internaţională. De aceea, pentru a avea o Uniune
credibilă, actor global şi responsabil, procesul de dezvoltare a capabilităţilor europene de
apărare trebuie să continue.
Situaţia din “imediata apropiere” a Europei rămâne o problemă delicată. De o
Europă puternică nu beneficiază numai Europa, ci şi SUA şi Rusia, de asemenea. O UE
care poate răspunde la crize din punct de vedere militar şi financiar nu numai că
ameliorează “poverile” duse de SUA dar intensifică perspectiva pentru posibile politici
regionale. PESC este unul din pilonii UE; toate consecinţele economice şi sociale ale
unificării sunt un produs derivat al căutării securităţii şi păcii. De aceea PESC va avea de
parcurs un drum lung pentru asigurarea păcii în Europa.
Iata de ce UE este deja considerată o „comunitate de securitate” (aşa cum susţinea
Karl Deutsch acum mai bine de 50 de ani) iar cu ajutorul PESC, UE a făcut paşi
semnificativi spre statutul de actor strategic cu relevanţă globală.
În final, nu putem să nu remarcăm că, în ciuda tuturor acţiunilor de cooperare
internaţională care au fost dezvoltate în timpul ultimei decade, coeficientul de sprijin al
neutralităţii în toate cele 5 ţări este încă destul de înalt. Când însă va fi nevoie să aleagă
între neutralitate sau a fi parte la apărarea colectivă, acest lucru ar putea fi un adevărat
test care va demostra cât de mult sprijină populaţia acţiunile în interiorul UE.

63
 64

Luând în considerare situaţiile statelor neutre prezentate în această lucrare, se

poate afirma că elementul esenţial al statutului de neutralitate rămâne cel de nealiniere,
adică neparticipare la alianţe militare. Acest fapt se datorează angajamentelor pe care
statele neutre le-au luat pentru sprijinirea scopurilor şi rezoluţiilor ONU, inclusiv
acţiunile militare.
Austria, Finlanda, Suedia, Irlanda şi Elveţia sunt unice în Europa dacă ne gândim
la provocările cu care ele se confruntă, punând în acord politica de neutralitate cu
angajamentul activ european şi internaţional.

64
 65

BIBLIOGRAFIE

Monografii

Bădescu, Ilie, coord., Geopolitica integrării europene, Editura Universităţii,

Bucureşti, 2002
Bibere, Octav, UE : între real şi virtual, Editura All, Bucureşti, 1999
Cloşcă, I., Suceavă, I., Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa,
Bucureşti, 1992
Cloşcă, I., Suceavă, I., Dreptul internaţional al conflictelor armate :
Documente A.R.D.U., Editura Şansa, 1992
Cloşcă, I., Suceavă, I., Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Editura
Militară, Bucureşti, 1978
European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents ,
Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003
Evans, Graham, Newham, Jeffrey, , Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura
Universal Dalsi, Bucureşti, 2001
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2004
Jurg, Martin Gabriel, Fanzen, Jon A., Swiss Foreign Policy : an overview,
Eidgenossiche Technische Hochschule, 2003, disponibil la
http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd
Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în
“Securitatea internaţională şi forţele armate”, Editura Tritonic,Bucureşti, 2005
Lazowski, Adam, European Union and Switzerland : inevitable partners : a
legal appraisal disponibil la
http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005
Lumea 2005 : enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate),
Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005

65
 66

Mazilu, Dumitru, Drept internaţional public, vol.I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional : Introducere în dreptul internaţional
public, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
Munro, Emily, coord., Challenges to Neutral&Non-aligned countries in Europe
and Beyond, Geneva Centre for Security Policy, Geneva, 2005, disponibil la
http://www.gcsp.ch
Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 2003
Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO şi UE : determinări şi finalităţi, Centrul
de Studii Strategice de Apărare şi de Securitate, Editura UNAP, 2004
Purdă, Nicolae, Drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
Rougemont, Denis de, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura Univers,
Bucureşti, 1991
Rousseau, Charles, Droit international public, Editions Sirey, Paris, 1974
Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,
Bucureşti, 2005
Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din
România, Bucureşti, 2004
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005

Reviste
Gândirea Militară Românească nr. 2/2005
Romanian Journal of International Affairs nr. 1-2/2002
Studii de Securitate nr. 2(3)/2004

66
 67

Surse Internet
http://www.appraisalregistration.yourhost.is/nopsa2005
http://www.bmaa.gv.at
http://www.countrystudies.us
http://www.css.ethz.ch
http://www.dci.gov.ie
http://eda.admin.ch
http://www.foreignaffairs.gov.ie
http://www.formin.fi
http://www.gcsp.ch
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mie.ro
http://www.rte.ie
http://www.swissworld.org
http://www.sweden.gov.se
http://www.ssn.ethz.ch/forschung/pub/_doc/43foreignpolicy.pd
http://www.upi.fiia.fi

67