UNIVERSITATEA ROMANO-AMERICANA

Facultatea de Drept

Invatamant cu Frecventa Redusa

CURS DE RETORICA. SINTEZE

Lect. Dr. Robert Mihai Popescu

OBIECTIVE GENERALE:

1. Cultivarea spiritului metodic de abordare si analiza a continutului

unei argumentari.
2. Formarea capacitatii de discernamant in privinta disocierii ce trebuie
operata intre fondul unei probleme si artificiile folosite pentru
prezentarea ei intr-o lumina cat mai favorabila.
CONTINUT:

I Introducere (timp de studiu: 4 ore)

I 1. Definitia si functiile retoricii
I.2Concepte de baza in retorica clasica
I.3Categoriile retoricii clasice
I.4 Figurile retorice
I.5Tipuri de figuri

II Teoria argumentarii (timp de studiu: 3 ore)

II.1 Argumentare si demonstratie
II.2 Argumentare si explicatie
II. 3 Argumentarea ca produs si activitate
II.4 Tipuri de argumentare
II.5 Indicatori verbali ai argumentarii
II.6 Identificarea tezei in textul argumentativ

III. Tehnici de argumentare.

III.1. Tehnici valide de argumentare(timp de studiu: 2,5 ore)

 III.2. Sofismele in practica argumentarii (timp de studiu: 2,5 ore)
III.3. Procedee argumentative ambivalente (timp de studiu: 1,5
ore)
III.4. Sofismele si evaluarea argumentarilor (timp de studiu: 1
ora)
III.5. Alti factori de care depinde calitatea argumentarii (timp de
studiu: 1 ora)

IV. Elemente de gandire critica (timp de studiu: 1 ora)

I Introducere

Obiective:
1. Plasarea retoricii in campul disciplinelor umaniste;
2. Identificarea functiilor retoricii, a conceptelor centrale si a
categoriilor acesteia, ca premisa generala pentru abordarea
tematicii centrale a cursului: analiza discursurilor;
3. Ponderea partii rationale si a partii emotionale a unui discurs.
Figurile retorice ca elemente de baza ale stilului discursului.

I 1. Definitia si functiile retoricii

Prin retorica se poate intelege atat arta “gandirii frumoase”, cat si un

ansamblu de tehnici ale discursului avand ca scop primordial persuasiunea,
justificare si deliberarea.
Functiile retoricii:
 Retorica numeste – lucrurile se gasesc in lume fara nume;
oamenii sunt cei care confera lucrurilor nume.
 Retorica descatuseaza frustrarile – cand oamenii se simt
prizonieri ai unei istorii care-i transcend, ei incearca sa-si
furnizeze argumente cum ca actiunile lor au o importanta
cruciala.
 Retorica distrage atentia – pentru a-si atinge scopurile
persuasive, vorbitorul trebuie sa distraga atentia interlocutorului
de la modurile alternative de a percepe situatiile.
  Retorica deschide noi perspective, incurajand descoperirea unor
noi moduri de a vedea lumea, de a gasi solutii noi la probleme
vechi.

Concepte de baza in retorica clasica

a. discursul retorica nu priveste discursul in mod abstract, ci ca pe un

eveniment, un act de comunicare cu o intentie specifica, o adresa
specifica si o adecvare situationala si contextuala.
b. Genurile retorice
- genul judiciar;
- genul legislativ (deliberativ);
- genul epidictic (ceremonial).

Categoriile retoricii clasice

Prin categorii, intelegem atat - instrumentele folosite in analiza critica a

discursului
- modele in educatia retorica.

In viziunea clasica a retoricii, textul trebuie pus in valoare de un ansamblu

de elemente - lingvistice (gramaticale, semantice)
- non-lingvistice (mimica, gestica, aspectul fizic/vestimentatia).

Principalele categorii sunt:

 a. inventiunea – descrie latura argumentativa a unui discurs.
In cadrul acestei categorii, accentul cade pe ceea ce se
spune, nu pe modul cum se spune
b. dispozitiunea – se refera la modul in care se structureaza un
discurs. Organizarea standard este:
i. exordiul – partea introductiva;
ii. naratiunea – ce cuprinde continutul
propriu-zis al argumentarii;
iii. confirmarea – regruparea probelor si
combaterea argumentarilor
concurente;
iv. peroratia – partea finala a discursului’
c. elocutiunea este strans inrudita cu notiunea de „stil”. In
retorica, stilul nu este un simplu ambalaj. Nu este nici macar
un act optional al discursului – el este esential deoarece
forma lingvistica in care ceva este comunicat este la fel de
importanta ca si continutul sau.

Figurile retorice

Figura este o schimbare rationala de sens sau de limbaj in raport cu

modul obisnuit si simplu de exprimare. Ea este o deviere de la uzul lingvistic
normal, in scopul facilitarii exprimarii poetice sau oratorice.

Tipuri de figuri

1. Figuri de sunet
 a. propriu-zise (obtinute prin repetare)
- vocalice
- silabice
- de cuvinte
b. accidente fonetice

2. Figuri de constructie
a. permutarea
b. chiasmul
c. elipsa
d. anafora
e. anadiploza

3. Figuri semantice (figuri de stil)

a. de un cuvant/expresie
- metonimia
- metafora
b. de mai multe cuvinte
- personificarea
- alegoria
- litota
- licenta
- eufemismul
- apostrofa
- pleonasmul
- ironia
 - hiperbola

Teste de autoevaluare:
1. Construiti un discurs folosind categoriile retoricii clasice
2. Identificati figurile retorice din doua clipuri TV.
3. Dati exemple de figuri retorice folosite in viata de zi cu zi

II Teoria argumentarii

Obiective:
1. Identificarea deosebirilor si asemanarilor dintre logica formala
si teoria argumentarii;
2. Intelegerea naturii practice, propedeutice a teoriei
argumentarii;
3. analizarea principalelor tipuri de argumentare ca premisa
pentru reevaluarea resurselor discursive ale studentului la
drept

Problematica teoriei argumentarii este inrudita cu cea a logicii, insa exista

cateva deosebiri fundamentale:
  obiectul logicii il constituie relatiile formale intre propozitii,
fara nici un fel de implicatii cu privire la continutul acestor
propozitii
 teoria argumentarii este orientata practic, avand ca obiectiv
imbunatatirea competentelor argumentative.

Argumentarea este o forma de rationament, care trebuie distinsa de

explicatie si demonstratie.

II.1 Argumentare si demonstratie

Comparatii:
a. Rigurozitate – demonstratiile sunt constranga-
toare, concluziile decurgand cu necesitate din
premise. Argumentarile nu sunt constrangatoare,
legaturile dintre premise si concluzii fiind mai
slabe
b. Premisele – in demonstratii, premisele nu sunt
controversabile, pe cand in cazul
argumentarilor, de multe ori insesi premisele
sunt aduse in discutie.
c. Limbajul – demonstratiile sunt adesea
formalizabile, pe cand argumentarile folosesc
cel mai adesea limbajul natural.

II.2 Argumentare si explicatie

 Explicatia este o forma de rationament in care insa concluzia este
data. Premisele sunt cele care necesita lamuriri. Adevarul concluziei este
presupus, pe cand adevarul premiselor este pus sub semnul intrebarii.

II. 3 Argumentarea ca produs si activitate

Argumentarea poate fi vazuta atat ca

 produs (multime de propozitii structurate in premise si
concluzii )
 dar si ca o activitate, ca un act de comunicare menit
formarii/schimbarii de convingeri
i. activitate sociala;
ii. activitate verbala.

II.4 Tipuri de argumentare

In functie de natura tezei, avem :

 argumente de teza factuala;
 argumente de teza evaluativa;
 argumente de teza actionala.

In functie de raportul dintre interlocutori, putem distinge intre:

 argumente monologale;
 argumente dialogale.
In functie de atitudinea fata de teza, avem:
 argumentari pro;
 argumentari contra.
In functie de regulile impuse asupra structurii/continutului argumentarii,
putem identifica:
 argumentari libere
 argumentari cu reguli prestabilite.

II.5 Indicatori verbali ai argumentarii

Textele argumentative se disting de cele neargumentative prin

prezenta in interiorul lui a unor cuvinte/expresii cu functia de a marca
legaturile logice dintre enunturi. Indicatorii verbali ai argumentarii sunt de
doua feluri:
 unii dintre ei (deci, asadar, rezulta ca)
sugereaza ca ceea ce urmeaza in texte
reprezinta o concluzie, bazata pe ceea ce se
spune anterior in text;
 altii (caci, pentru ca, deoarece, intrucat, dat
fiind ca) semnaleaza ca enunturile care urmeaza
sunt folosite ca premise
Exista, desigur, texte argumentative din care indicatorii verbali ai
argmentarii lipsesc. In asemenea cazuri, kegaturile dintre premise si
concluzii sunt deduse din context.
II.6 Identificarea tezei in textul argumentativ

Uneori, acest lucru nu prezinta nici o dificultate, deoarece

argumentatorul isi precizeaza clar structura argumentativa. Teza poate fi
plasata oriunde in interiorul discursului, la inceput, la mijloc sau la sfarsit. In
alte cazuri, identificarea tezei nu este catusi de putin o operatie mecanica, ci
presupune interpretare, examinare atenta a mai multor ipoteze,

II. 7 Segmentarea textului in unitati logice

Pentru a intelege un text argumentativ este necesar ata sa intelegem

fiecare enunt in parte, cat si sa sesizam legaturile logice intre enunturi.
Trebuie spus insa ca unitatea de baza a textului argumentativ, enuntul, nu se
suprapune intotdeauna peste categoria garmaticala a propozitiei. Uneori
enuntul este echivalent cu o fraza garamaticala, alteori o propozitie
gramaticala poate contine mai multe enunturi.

Teste de autoevaluare

1. Dati exemple concrete de argumentari, demonstratii si explicatii,

indicand ce le deosebeste.
2. Construiti o argumentare cu teza actionala;
3. Segmentati un discurs al unui politician roman in unitati logice.
III. Tehnici de argumentare.

Obiective:
1. Dobandirea unor abilitati argumentative prin invatarea de tehnici
de argumentare;
2. Identificarea si evitarea erorilor de argumentare (sofismelor);

III.1. Tehnici valide de argumentare

Prin tehnici de argumentare intelegem acea diversitate de mijloace la

care pot apela argumentatorii pentru a produce schimbarea dorita in
credintele sau atitudinile auditoriului.

Tehnici:
a. raportarea unui caz particular la o propozitie generala
presupusa a fi admisa de auditoriu.
b. Sprijinirea unei asertiuni generale pe exemple particulare
ce i se subsumeaza.
c. Tehnica invocarii de exemple paralele
d. Tehnica eliminarii alternativelor la teza propusa
e. Argumente care pun in joc relatii cauzale
f. Argumentul autoritatii
g. Argumentul a fortiori
h. Reducerea la absurd a opusului tezei
i. Operarea de distinctii conceptuale in chip de
contraargument
 j. Folosirea de cazuri paralele in chip de contraargument.

III.2. Sofismele in practica argumentarii

Sofismele reprezinta erori de argumentare, ce se disting de alte

categorii de erori prin urmatoarele doua caracteristici:
a. ele sunt erori logice, nu factuale (erori ce tin de modul in care
este sustinuta/accepata o credinta)
b. chiar o eroare de ordin logic nu poate fi considerata sofism
decat daca ea are un potential de a insela pe cineva (de
exemplu, erorile de rationament ale unui copil nu pot fi
considerate sofisme)

Tipuri de sofisme:
1. sofisme cu caracter general
 ignoratio elenchi, reprezinta sofismul prin
care un argumentator furnizeaza temeiuri
pentru o alta teza decat cea indicata
explicit;
 tactica omului de paie, sofismul prin care
argumentatorul slabeste nejustificat teza pe
care si-a propus sa o combata,
radicalizand-o
 petitio principii (sofismul circularitatii)
sofismul prin care temeiurile pur si simplu
 repeta ceea ce se afla enuntat in teza, in loc
sa o justifice.
 tehnica otravirii fantanilor, reprezinta
discreditarea prin anticipare a tezei
oponentului
 intrebarea cu presupozitie falsa, reprezinta
asumarea in intrebare a unor temeiuri
lipsite de orice fundament

2. sofisme de ambiguitate
 sofismul accentului, reprezinta scoaterea
din context a unei argumentari, izoland
elemente ale acesteia, in loc sa fie judecata
in intregime
 amfibolia, reprezinta folosirea unor cuvinte
cu sensuri diferite intr-o argumentare,
astfel incat sensul unui cuvant se schimba
de la premise la concluzii

3. sofisme in legatura cu relatii cauzale

 post hoc, ergo propter hoc,consta in
asumarea nejustificata ca o succesiune
temporala este simultan una cauzala.
 argumentul pantei alunecoase, reprezinta
anticiparea unor consecinte foarte
indepartate in raport cu situatia actuala,
 pe baza unor inferente extrem de
discutabile
 generalizarea pripita, reprezinta
sofismul prin care concluziile sunt oferite
pe baza unor premise insuficiente.
 falsa analogie, reprezinta sofismul prin
care sunt invocate exemple fara legatura
cu situatia prezenta.

III.3. Procedee argumentative ambivalente

Sunt moduri de argumentare care, in functie de cum, unde si in ce

scop sunt folosite, pot fi sau nu sofistice.

1. argumentul autoritatii (argumentum ad verecundiam)

 este admisibil atunci cand un vorbitor nu dispune de
argumente suficiente pentru a convinge un auditoriu si
recurge la o autoritate
 nu este admisibil intr-o dezbatere intre specialisti, unde
scopul este acela de a stabili adevarul. Sofismul autoritatii se
intalneste:
i. acolo unde e invocata o autoritate
intr-un domeniu in sprijinul unor
puncte de vedere dintr-un alt
domeniu
 ii. acolo unde parerile celor mai
competenti in materie sunt
neconcordante
iii. atunci cand este ignorat progresul
cunoasterii

2. Argumentul ad hominem. consta in a introduce in argumentarea

unei opinii consideratii privitoare la persoana de la care aceasta
opinie emana. El este
 legitim in morala, acolo unde se asteapta o concordanta intre
preceptele sustinute de cineva si propria conduita.
 sofistic atunci cand se incearca sa se compromita pozitia unu
orator prin invocarea unor defecte morale/fizice ale acestuia.
Variantele sofismului sunt:
i. ad hominem abuziv
ii. ad hominem circumstantial
iii. tu quoque („si tu”)

3. Argumentul ad populum (sofismul democratic)

Consta in a invoca in sprijinul unei opinii faptul ca este larg
impartasita in randul societatii. El este
 Legitim acolo unde experienta colectiva conteaza ca factor
de legitimare a credintelor
 Sofistic in domenii specializate ca stiinta, arta.

4. Argumentul ad ignorantiam. Consta in a pretinde ca o opinie este

adevarata pentru ca nu s-a putut dovedi falsa. Simetric, ca o opinie
 este falsa pentru ca nu s-a putut dovedi adevarata. Uneori,
argumentul este plauzibil, in formulari precum: „nu-mi cereti sa
resping ceva daca nu aveti dovezi”. In alte cazuri este sofistic, ca
atunci cand opinii foarte slab intemeiate sunt legitimate strict pe
motivul ca nu exista dovezi puternice impotriva lor (trecandu-se
sub tacere faptul ca nu exista dovezi nici in favoarea).

III.4. Sofismele si evaluarea argumentarilor

O argumentare poate fi evaluata negativ chiar daca in decursul ei nu

au fost descoperite sofisme; e posibil ca premisele folosite in ea ca puncte de
plecare sa fie contestabile, legaturile logice prea slabe pentru a face
acceptabila teza. Cu toate acestea, atentia la posibila prezenta a sofismelor
este importanta in evaluarea critica a argumentarilor; pentru o argumentare,
imputarea cum ca aceasta se sprijina pe un sofismeste mai grava decat ca
verigile logice din cuprinsul ei sunt neconvingatoare.

III.5. Alti factori de care depinde calitatea argumentarii

1. acceptabilitatea punctelor de pornire – premisele intr-o

argumentare nu sunt, de regula, sustinute de alte asertiuni.
Intr-un anume sens, ele sunt puncte de plecare absolute.
Cerinta ca ele sa fie, fara exceptie, adevarate, este oarecum
prea constrangatoare. Deoarece argumentele se desfasoara in
perimetrul opiniilor, putem pretinde ca opiniile sa fie
 acceptabile. Desigur, acceptabilitatea este relativa la
cunostintele si capacitatea de intelegere a auditoriului.
2. acceptabilitatea legaturilor logice dintre premise si concluzii
– spre deosebire de demonstratii, legaturile dintre enunturile
unei argumentari nu vor fi nicodata constrangatoare. In cazul
argumenteleor startificate, diversele verigi logice pot avea o
forta inegala, insa forta logica a legaturii dintre capetele unui
lant de inferente nu poate fi mai mare decat cea a verigii
celei mai slabe.

Teste de autoevaluare

1. Incercati sa argumentati o teza apeland la doua tehnici de argumentare

diferite;
2. Credeti ca unele tehnici de argumentare sunt mai eficiente decat
altele? De ce?
3. Identificati sofismele dintr-un discurs argumentativ al unui politician.
VIII. Elemente de gandire critica

Obiective

1. Dobandirea abilitatilor de gandire critica reprezinta o miza

esentiala pentru orice intelectual. Pentru un specialist in drept,
gandirea critica este o prima necesitate
2. Gandirea critica nu poate fi predata/invatata prin intermediul
unui curs. Ea poate fi dezvoltata insa prin exercitii si exemple
concrete.

Gandirea critica, inteleasa la modul general ca o disponibilitate a

intelectului de functiona in mod autonom (in opozitie cu intelectul obedient),
de a chestiona presupozitiile propriilor judecati, ca si ale altora, nu se
dobandeste prin studiu si exercitii de tip scolar. Este ceva pe care fiecare din
noi o poseda – intr-o masura mai mica sau mai mare – o abilitate care poate
fi consolidata, ameliorata. Ar trebui insa spus ca atat timp cat lucrurile merg
pe fagasul obisnuit, capacitatea de a gandi de sine statator nu este foarte
solicitata. Problematizarea si necesitatea de a cumpani sunt generate de
intalnirea cu situatii noi, nefamiliare.
Caracteristici:
 recunoasterea chestiunilor in care exista diferente de opinie si
distingerea lor de cele care pot fi decise prin ratiuni
demonstrative.
 in argumentele de tip dialogal, gandirea ritica cere ca punctele
de diverenta sa fie clar identificate, avand in vedere ca e posibil
 ca participantii sa fie de acord in ceea ce priveste faptele, dar nu
si modul de evaluare al acestora.
 In ipostaza de auditoriu, cel ce gandeste critic are
disponibilitatea ca in functie de calitatea argumentarii sa
accepte o teza, sa o respinga sau sa nu se pronunte.
 Cel ce gandeste critic are un spirit deschis, disponibil de a
critica nepartinitor toate opiniile, inclusiv cele proprii.
 A gandi critic nu inseamna a avea cele mai bune opinii, ci doar
de a se raporta intr-un anume fel la opinii.
 Spritul critic este opus atat dogmatismului, cat si scepticismului
radical.
 Gandirea critica este rezistenta la manipulare.
 Cel ce gandeste critic evita certurile de cuvinte.

Teste de autoevaluare:

1. Ganditi-va la o credinta profunda a dumneavoastra. Ati fi capabil sa

renuntati la ea in lumina unor probe care o infirma. In ce conditii?
2. Dati exemple de situatii in care v-ati exercitat abilitatile critice.
3. Luati un text argumentativ si incercati sa formulati o
contraargumentare.
Bibliografie recomandata:

1. Aristotel, Retorica, Ed. Iri, Bucuresti, 1998

2. Adam, Jean-Michel ; Bonhomme, Marc, Argumentarea publicitara.
Retorica elogiului si a persuasiunii, , Ed Institutul European, Iasi, 2005
3. Ricoeur, Paul – Metafora vie, Ed. Univers, 1984
4. Stoianovici, Dragan, Argumentare si gandire critica, Ed. Universitatii din
Bucuresti, 2005.
5. Toulmin, Stephen, The Uses of Argument, Cambridge University Press,
Cambridge, 1958