Sunteți pe pagina 1din 3

I.Formarea statului roman si a sistemului de drept modern (a doua jumatate a sec.

XIX-unirea
Principarelor romane).Dezvolatrea legislatiei muncii in aceasta perioada.
In perioada unirii principatelor in domeniul legislatiei civile se cerea infaptuirea unei codificari
unice ci a unei codificari de drept civil modern ca de ex.Codul lui Calimah si Legiuirea Caragea.
In perioada aceasta legislatia muncii a avut obiect reglementarea relatiilor de munca si cele strins
legate de munca.Asociatiile profisionale s-au format de timpuriu.In 1870 se inaintau statute de
infiintare spre aprobarea Ministerului de Interne.Apar primele reglementari in privinta conditiilor de
munca a minorilor si femeilor.acestea sint legile sanitare din 1885 si 1894 despre interzicerea muncii de
noapte si subteran a minorilor (sub 14 ani) si a femeilor.La 1897 este stabilit prin lege repausul
duminical la sarbatorile anuale.In 1902 prin lege privind organizarea meseriilor se prevede posibilitatea
inchierii contractului individual de munca si ucenicie.
Legislatia romana a recunoscut dreptul la greva,dar nu pentru toate categoriile de muncitori si
functionari : legea din 1906 a interzis grevele minerilor si functionarilor publici,cea din 1909 a declarat
greva infractiune.
Astfel legislatia muncii din perioada respectiva nu era codificata,ea contine acte dispersate referitor la
relatiile de munca.Legea tocmelilor agricole din 1886 prevedea relatiile contractuale de munca si in
sfera agrara-se prevedea posibilitatea inchierii unui contract scris pe un termen nu mai mare de 5
ani,inregistrat de autoritatea comunala,care ii asigura patronului mina de lucru,aducind-ul inapoi pe
angajatul ce intrerupea lucru sau obligind-ul sa restituie platat ,pe care stapinul a platit-o angakjat in
loc.
In 1872 afost adoptata o noua lege a intocmelilor agricole in care se prevedea asigurarea fortei de
munca prin constringere-prin forta militarea a taranilor sa-si indeplineasca obligatiunile.La 1882 s-a
abandonat aceasta metoda si a revenit la constringerea economica.
Ca consecinta a rascoalei țarănești din 1907 a fost legea din 1907 care prevedea raspunderea
reciproca a partilor in caz de incalcare a obligatiilor.acesta raspundere pentru proprietari era
pecuniara,pe cind pentru țărani era prevazută privatiunea de libertatea de la 15 zile la un an.
Astfel reglementarea relatiilor de munca in sfera agrara era mai putin extinsa.

II Dreptul muncii a Romaniei (1918-1939)in perioada interbelica.


Legislaţia muncii a rămas ca şi mai înainte necodificată, deşi numărul de legiiîn acest domeniu
s-a înmulţit.
Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 1920 prevedea dreptul la grevă cu revendicări
economice, interzicînd greva politică. Greva trebuia să fie precedată de o acţiune de arbitraj între
patroni şi muncitori, de obţinerea unor hotărîri din partea organelor de stat şi de trecerea unor termene.
Salariaţilor li se garanta salariul din întreg patrimoniul patronului. Legea din 1924, pentru persoanele
juridice, prevedea recunoaşterea persoanei juridice de către instanţa judecătorească. Statul avea drept
de control asupra persoanelor juridice şi dacă considera că persoana juridică nu funcţionează conform
statului o dizolva. Actul de dizolvare era socotit act de guveranaint si nu putea şi nu putea fi contestat
in justitie . Au fost adoptate un şir de legi cu privire la protecţia muncii femeilor şi minorilor (de la 14
—18 ani), interzicindu-se munca în subteran şi în schimburile de noapte; legea din1928 a stabilit durata
zilei de muncă de 8 ore si| a săptămînii de lucru de 48 de ore, repausul duminical şi la sărbători. S-au
prevăzut nişte condiţii minime de protecţie a maternităţii femeilor muncitoare, prevăzîndu-se concediu
de maternitate de 6 săptămîni, pînă şi după naştere, întreruperi pentru alăptarea copiilor, amenajarea
unei săli speciale pentru aceasta.
. Ţinzînd să creeze locuri de muncă şi să ocroteassca în primul rînd dreptul propriilor cetăţeni la muncă,
în 1930
a fost adoptată Legea despre proteguirea muncii indigene, care nu permitea exercitarea de către străini a
vreunei profesiuni fără autorizaţia Ministerului Munci şi a Comisiei migraţiunilor. Acelaşi obiectiv l-a
urmarit Legea din 1934, cu privire la utilizarea personalului românesc în întreprinderi, care stabilea
cota personalului românesc pentru toate categoriile de personaj la 80 % a Consiliului de administraţie
cota romaneasca era minimum 50%.
Legea pentru unificarea asigurărilor sociale din 1933 a stabilit asigurări în caz de: boală,
maternitate, deces, accidente şi invaliditate. Legea se aplica salariaţilor din Întreprinderile comerciale,
industriale, practicanţilor, ucenicilor, lucrătorilor la domiciliu, servitorilor. Fondurile pentru asigurări
sociale se realizau prin cotizaţii. Dar Legea nu se referea la muncitorii agricoli şi nici nu prevedea
asigurări în caz de şomaj şi pensia la bătrîneţe.
Legea asupra contractelor de muncă din 1929 reglementa contractul colectiv de muncă, contractul
individual şi contractul de ucenicie. Conform contractului de ucenicie patronul se obliga să dea
ucenicului o pregătire profesională în schimbul muncii acestuia timp de patru ani. .Legea din 1932 a
extins dispoziţiile Legii din 1929 şi asupra muncitorilor agricoli.Încă prin Legea din 1920, greva a
fost admisă, eu excepţia grevei politice. întreprinderilor publice şi celor declarate de interes public (erau
enumerate în Lege) nu li se permitea declararea grevei. Declanşării grevei trebuia să-i premeargă o
procedură de împăciuire şi arbitraj. Declanşarea grevei interzisă de Lege era sancţionată prin amendă (se
putea ajunge la 200 mii lei) şi privaţiune de libertate de la trei luni pînă la un an.
Legea din 1933, pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdictiei muncii, prevedea înfiinţarea unor instanţe
judecătoreşti speciale — judecătoriile de muncă, care rezolvau litigiile de muncă şi în care ca adesori
participau atît patronii, cît şi muncitorii. Judecătoriile specializate desfăşurau o procedură mai rapidă, iar
actele de procedură pentru muncitori erau fără plată.
III Dreptul muncii in R.A.S.S.M.
In RASSM erau aplicate acte normative ale Ucrainei si Uniunii Sovetice. Legislatia muncii
a avut ca izvoare în acest domeniu Codul Muncii din1918 al R.S.F.S.R. şi Codul muncii din 1922 al
RSSU.Se stabilea ziua de muncă de opt ore. Pentru reprezentanţii păturii înstărite, care fusese deja
expropritariti se stabilea obligator prestaţia de muncă, ceea ce insemna că ei erau impuşi să lucreze în
domenii care au nu aveau nici o legătură cu profesiunea şi specialitatea acestora indiferent de voinţa lor
(de exemplu, muzicanţii, medicii, învăţătorii erau impuşi să lucreze pentru amenajarea si păstrarea
curăţeniei în oraş). Muncitorii şi specialistii calificaţi erau mobilizaţi contrar voinţei lor, pentrua lucra
la întreprinderile de stat. Remunerarea muncii depindea de condiţiile şi caracterul muncii. Muncitorii
primeau ajutortor în caz de boală sau invaliditate şi pensie pentru bătrîneţe din resursele financiare de
stat, deoarece intreprinderele de la început nu aveau fonduri din care au putut defalca statului mijloace
pentru acoperirea necesitatilor de asistenta sociala.
In 1992 in legatura cu politica economica noua,au fost adoptate in republicele sovetice coduri
noi.Codul Muncii din RSSU din1992 avea 192 de articole,repetind Codul muncii din R.S.F.S.R.
Prestaţia de munca a fost desfiinţată, pastrîndu-se doar pentru cazuri de cazuri de calamitati naturale,
situaţii extreme. Ca bază a reglementarii relatiilor de muncă devine contractul de muncă. Contracta
colectiv de muncă era încheiat între organele sindicale ca reprezentanţi ai salariaţilor — şi
administraţie, în care se indicau condiţiile de muncă şi tarifele de salarizare. Organele sindicale
trebuiau să supravegheze respectarea de către administraţia întreprinderilor (de stat sau private) a
legislaţiei muncii. în legătură cu politica economică nouă s-a înfăptuit trecerea la asigurarea social din
fondurile create în baza defalcărilor în aceste scopuri a mijloacelor necesare de către întreprinderi.
Erau prevăzute măsuri de protecţie a muncii minorilor, femeilor, a lucrătorilor în subteran, ziua de
muncă a cărora era de şase ore. Tot şase ore lucrau cei ce practicau munca intelectuală şi funcţionarii de
la birouri.
In 1927 s-a declarat trecerea treptată la ziua de muncă de şapte ore. In 1929 s-a înfăptuit trecerea la
săptamina de muncă de cinci şi şase zile, ultima zi a acestei săpatămîni reduse era declarată zi de
odihnă. Nu se prevedea posibilitatea apelării la greve în caz de litigii de muncă. Ele urmau să fie
rezolvate de comisii speciale, camere de împăcare şi arbitraj.
Legislaţia muncii se aplica numai muncitorilor din industrie şi comerţ, funcţionarilor. Ea nu se
aplica ţăranilor.