1 GLOBALIZAREA ECONOMIEI

MONDIALE

1.1 Pe scurt despre evoluţia sistemului economic mondial

1.2 Globalizarea – încotro?
1.3 Prin internaţionalizare şi transnaţionalizare către
globalizare
1.4 Evoluţii specifice comerţului internaţional
1.5 Proliferarea acordurilor comerciale regionale – trăsătură
distinctă a sistemului comercial multilateral în ultimul
deceniu
Probleme pentru reflecţie
Bibliografie orientativă
 Globalizarea economiei mondiale

1.1 Pe scurt despre evoluţia sistemului economic

mondial
În momentul de faţă, apare cu evidenţă faptul că starea economiei
mondiale preocupă pe toată lumea - evoluţiile indicatorilor macroeconomici
din ţările dezvoltate sunt urmărite cu maximă atenţie (asemenea analizelor
medicale în cazul unui bolnav), fiecare ţară fiind (mai mult sau mai puţin)
conştientă că este o părticică (cu semnificaţie diferită însă) a unui uriaş
mecanism, de evoluţia căruia trebuie să ţină cont şi la a cărui bună sau
proastă funcţionare poate contribui.
Chiar dacă astăzi acest lucru pare de la sine înţeles, nu e lipsit de
importanţă să subliniem faptul că relaţia de dependenţă, care se creează
între modul de funcţionare al economiei mondiale şi cel specific fiecărei ţări
în parte, a fost pusă în evidenţă relativ recent. În anii 70 ai secolului care
tocmai s-a încheiat, autoarea Susan Strânge1 a oferit o foarte reuşită
formulare a acestei dependenţe biunivoce, afirmând că succesul politic
intern este direct dependent de performanţele economiei naţionale, iar
aceasta, la rândul ei, este în mare măsură dependentă de factorii
economici internaţionali; astfel, starea economiei internaţionale devine un
factor cheie pentru politicile interne, iar acestea, la rândul lor, se transformă
într-o preocupare centrală pentru politicile internaţionale.
Cu un secol în urmă, cele mai multe guverne respingeau însă ideea că ar fi
responsabile pentru starea economiei, iar electoratul, aşa cum era el
constituit la acea oră, nu contesta acest lucru. Chiar şi atunci când rolul
managementului economic a fost recunoscut ca esenţial, acest lucru nu a
însemnat implicit şi faptul că politicile trebuiau concepute de guverne în
perspectiva unei gestionări colective a economiei mondiale – adesea,
izolarea era scopul, iar alteori se considera că economia mondială se
autoreglează şi, ca atare, nu necesită un management politic. Ceva mai

1 Susan Strange, States and Markets, 1988

 Fundamentele comerţului internaţional
recent, după prăbuşirea aşa-numitului „sistem de la Bretton Woods”, acest
aspect al guvernării globale a devenit cu adevărat semnificativ.
C.Brown2 afirmă că, alături de război, comerţul reprezintă, de milenii, o
trăsătură a relaţiilor „internaţionale” – şi, într-adevăr, în cazul civilizaţiei
greceşti, de pildă, distincţia între comerţ şi război era relativ dificil de făcut3.
Cu toate acestea, existenţa simplului schimb de bunuri nu creează o
economie şi cu atât mai puţin o economie mondială. În acest sens, ar fi
poate util de amintit contribuţiile lui Immanuel Wallerstein4 în domeniu, el
fiind cel care a început prin a defini „lumea” în termeni sociali şi nu
geografici. Lumea, spune Wallerstein, este formată din cei care au stabilit
contacte regulate între ei şi care, într-un anumit sens, formează un sistem
social – dimensiunea maximă a lumii fiind determinată de eficienţa
tehnologiei disponibile în domeniul transporturilor. Abia în secolul al X-lea,
lumea geografică şi cea socială au ajuns să se contopească. În continuare,
el identifică aşa numitele „microsisteme”, respectiv „lumi” mici, care trăiau
închise în interior, schimburile cu exteriorul - realizate prin intermediul
caravanelor, fiind rare şi, de regulă, limitate la bunurile de lux. Pentru
constituirea sistemului mondial importante erau însă schimburile la
distanţă, realizate, pe de o parte, de aşa-numitele „imperii” şi, pe de altă
parte, de „sistemele-lume” (sau, în terminologia actuală, economii
mondiale). În cazul Imperiilor, schimburile se realizau sub umbrela
aceleiaşi structuri politice, sub forma „tributului”5. De asemenea,
schimburile puteau avea loc şi între teritorii aflate sub control politic diferit,
ceea ce presupunea existenţa unui schimb pe baze economice, respectiv a
comerţului. Wallerstein sugerează că bazele unei asemenea economii
mondiale au fost puse în Europa în „lungul secol al XVI-lea” (1492-1648) şi
că s-au răspândit în secolele următoare. Chiar dacă lumea lui Wallerstein,
divizată în centru, periferie şi semi-periferie, pare oarecum mecanică,
abordarea propusă de el se susţine prin argumente.

2 Chris Brown, Understanding International relations, Second edition revised and updated, Palgrave, 2001
3 Flotile de vase ancorau într-un anumită zonă şi intrau în relaţii comerciale numai în cazul în care întâlneau rezistenţă
sau opoziţie sau se angajau în acte de piraterie în cazul în care adversarul se dovedea slab.
4 Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, 1992
5 Astfel, Roma a cucerit Sicilia şi mai apoi Egiptul pentru a-şi procura grânele necesare hranei populaţiei; grânele
astfel transferate reprezentau un tribut plătit de cuceriţi, cuceritorilor.
 Globalizarea economiei mondiale
Iniţial, mărfurile de bază tranzacţionate erau, pe de o parte, zahărul şi
condimentele (în mare parte sub forma tributului către Imperiul Spaniol), şi,
pe de altă parte, produsele manufacturate dinspre regiunile mai avansate
ale Europei. În următoarele două secole economia lumii pare că a explodat.
„Revoluţia agrară” din Anglia, creşterea productivităţii, extinderea Imperiilor
coloniale, a dus la apariţia de noi bunuri pe lista celor tranzacţionate,
precum ceaiul şi sclavii negri6. Ceea ce trebuie totuşi subliniat este faptul
că în secolul al XVIII-lea majoritatea statelor lumii îşi satisfăceau nevoile în
continuare, în cea mai mare măsură, singure, iar schimburile cu exteriorul
erau marginale. Comerţul exterior era cu adevărat important numai pentru
unele ţări, precum Anglia sau Olanda.
Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a modificat faţa lumii; până la
jumătatea secolului, pentru prima dată în evoluţia umanităţii se creionase o
diviziune a muncii la scară mondială. În centru, schimbărilor, în mare
măsură s-a plasat Marea Britanie –singura ţară care, la acel moment, avea
un grad de urbanizare ridicat, o populaţie rurală redusă şi o complicată
reţea de schimburi comerciale7. Schimburile comerciale au fost facilitate de
schimbările survenite în tehnologia comunicaţiilor şi transportului. Apariţia
căilor ferate, a vapoarelor cu aburi, a congelării au făcut posibil transportul
la distanţă al bunurilor perisabile, iar telegraful a permis transmiterea rapidă
a informaţiilor. Multe din aceste inovaţii au depins de exportul de capital
(căile ferate americane şi argentiniene au fost finanţate de capitalul
britanic). Spre finalul secolului al XIX-lea se înscriu în competiţia mondială,
alături de Marea Britanie, noi ţări, precum Franţa şi Germania (deşi, până
în 1914, Marea Britanie rămâne în centrul acestui sistem).
S-a remarcat faptul că, până la primul război mondial, expansiunea
schimburilor de bunuri, servicii, capital şi persoane a fost neplanificată şi
nepregătită în vreun fel, sistemul mondial părând a se regla de la sine
(chiar în absenţa unei asemenea planificări) (C.Brown, 2001, p.150). După
1914 însă, evoluţiile au luat o cu totul altă turnură.

6 În Atlantic se formase „triunghiul de aur”, care marca tranzacţiile cu sclavi din Africa de Vest, zahăr din Caraibe şi
produse manufacturate din Anglia. În Est, se desena un alt triunghi, care unea opiumul indian cu ceaiul chinezesc şi
produsele manufacturate din Anglia.
7 În care textilele, maşinile erau schimbate pentru bumbac şi grâne din SUA, carne vită din Argentina, carne de oaie din
Australia etc.
 Fundamentele comerţului internaţional
O posibilă explicaţie (nu exhaustivă însă) rezidă în modul în care se
realizau fluxurile monetare. Până în 1914 au fost relativ puţine probleme
tehnice deoarece toate monedele erau convertibile în metale preţioase (în
principal aur şi uneori argint). Sistemul mono şi bimetalist nu impunea
mecanisme speciale pentru a opera, dar putea ridica probleme politice.
Astfel, dacă o ţară exporta mai mult decât alta, acest lucru putea modifica
sensul fluxurilor monetare (al aurului). Putea deveni acest lucru o sursă de
îngrijorare ? În secolul al XVII-lea, când a devenit posibil să fie măsurate
aceste fluxuri (chiar dacă nu cu exactitate, ci doar ca magnitudine), noii
adepţi ai „aritmeticii politice”, mercantiliştii, argumentau că intrările de
metale erau bune, iar ieşirile erau rele. În secolul al XVIII-lea, David Hume
a demonstrat că fluxurile, atât negative cât şi pozitive, se pot regla reciproc,
deoarece intrările pot determina creşteri de preţuri, scumpind astfel
exporturile şi ieftinind importurile, în vreme ce ieşirile de metale preţioase
produc o mişcare inversă.
După 1914 au apărut însă noi probleme. Începând cu această dată, cele
mai multe monede nu au mai fost direct convertibile în aur (deşi până în
1973 monedele au rămas încă legate, în mod indirect, de preţul aurului).
Din momentul în care aurul nu a mai fost centrul sistemului monetar,
politica cursului de schimb a fost cea care a înlocuit mecanismele auto-
reglatoare ale sistemului monetar, astfel încât problema politică a stabilirii
unui curs de schimb corespunzător nu a mai putut fi evitată. Ca atare,
politica comercială s-a contopit cu cea a balanţei de plăţi şi a cursului de
schimb, transformându-se într-un subiect faţă de care statele lumii au fost
obligate să aibă o poziţie, chiar şi lipsa unei poziţii semnificând însă o
atitudine anume.
Majoritatea analiştilor consideră că analiza evoluţiei relaţiilor economice
internaţionale se poate face din două perspective distincte: una liberală şi
una naţionalistă (cu observaţia că abordarea naţionalistă poate îmbrăca
forme sociale şi politice diferite). Din punct de vedere istoric, prima
abordare a relaţiilor economice internaţionale a fost cea naţionalistă.
Mercantilismul poate fi considerat o politică de auto-apărare şi, oricum, de
atunci începând, poziţia unei naţiuni în plan comercial nu a mai fost
disociată de situaţia ei economică. Naţionalismul economic a devenit o
componentă a retoricii comune, specifice vieţii politice, demonstrând
dorinţa universală a statelor de a avea o balanţă comercială excedentară
 Globalizarea economiei mondiale
(fapt imposibil de realizat de către toată lumea, de vreme ce surplusul
uneia înseamnă deficitul alteia).
Chiar dacă naţionalismul economic are întâietate din punct de vedere
istoric, liberalismul economic exprimă poziţia intelectuală dominantă în
ultimele două secole şi mai bine. Premisa liberală de bază este aceea că,
deşi în anumite domenii poate fi util un anumit grad de reglementare, piaţa
liberă reprezintă singura soluţie economică care duce la maximizarea
bunăstării la nivel de sistem, considerat ca întreg. Până a se ajunge la
această concluzie, evoluţia liberalismului economic a fost marcată de trei
momente importante:
• primul este reprezentat de David Hume, cel care a reuşit să
demoleze poziţia mercantilistă;
• al doilea de către Adam Smith, care a demonstrat avantajele care
derivă din diviziunea muncii şi care pot fi sporite prin participarea la
schimburile comerciale externe;
• al treilea, şi cel mai important, i-a aparţinut lui David Ricardo şi
teoriei avantajului comparativ.
O trecere în revistă a teoriilor susţinute de către aceştia este prezentată pe
larg în cadrul capitolului următor. Amintim totuşi că David Ricardo a căutat
să demonstreze că, deşi o ţară poate fi mai eficientă decât altele în
producerea tuturor bunurilor (avantaj absolut), este mult mai eficient pentru
ea să se specializeze în ceea ce ea produce, în mod comparativ, mai
eficient, aşa cum şi cele mai puţin eficiente ţări se vor specializa în
producerea acelor bunuri pentru care, la rândul lor, au un avantaj
comparativ. Ca atare, Ricardo a demonstrat că schimburile comerciale sunt
profitabile pentru toţi participanţii, concluzie aflată în mod evident în
contradicţie cu filozofia dominantă în secolul al XVIII-lea, mercantilismul,
conform căreia comerţul era o activitate care, în mod necesar, genera
câştigători şi perdanţi. Începând cu Ricardo, economiştii liberali au putut
afirma că eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale este
benefică pentru toată lumea, de vreme ce ea conduce la creşterea
bunăstării, atât la scară individuală, cât şi globală. O asemenea credinţă a
stat în centrul gândirii liberale şi în secolul al XX-lea, punând bazele
sistemului comercial modern.
Evident, teoria lui D. Ricardo nu a avut numai susţinători, principala obiecţie
ridicată fiind cea a modelului de specializare propus. În cazul în care o ţară
se specializează în bunuri industriale, iar alta în produse agricole, desigur,
 Fundamentele comerţului internaţional
sistemul economic mondial în ansamblu câştigă, este însă acest lucru
valabil şi pentru ţara care se specializează în bunuri de natură agricolă?
Întrebarea este evident retorică şi, pentru a demonstra inechitatea
schimburilor comerciale, numeroase ţări în dezvoltare, considerate a
aparţine aşa-numitului „Sud”, au adus în sprijinul argumentaţiei lor aspecte
legate de evoluţia „termenilor de schimb” în relaţiile comerciale cu ţările
dezvoltare („Nordul”).
Ceea ce este însă foarte interesant este că aceste observaţii, obiecţii,
privind faptul că nu orice specializare este a priori şi eficientă, fuseseră
conceptualizate cu mai bine de un secol în urmă de Friedrich List (1841,
în „The National System of Political Economy”). List a demonstrat că liberul
schimb promovat de Marea Britanie era avantajos numai pentru aceasta
(datorită poziţiei deţinute în plan industrial), în vreme ce, pentru ţări mai
puţin dezvoltate din punct de vedere economic, precum Germania, era
totalmente dezavantajos, de vreme ce obliga aceste ţări să accepte poziţia
de furnizori de materii prime şi bunuri mai puţin prelucrate pentru ramurile
industriale mult mai sofisticate din Marea Britanie. Deoarece Marea Britanie
a fost şi „primul sosit” în domeniul industriei grele, ea deţinea un avantaj
comparativ în acest domeniu. Ca atare, era mai ieftin pentru o ţară ca
Germania să cumpere de aici produse prelucrate, decât să le producă ea
însăşi, dar această dependenţa transforma Germania într-o putere de
mâna a doua. În plus, arăta List, Marea Britanie nu a atins nivelul de
performanţă respectiv urmând prescripţiile liberului schimb, ci, dimpotrivă,
apelând în timp la diverse mijloace protecţioniste8. Ca atare, soluţia
propusă era de a dezvolta industria germană la adăpostul barierelor
tarifare.
Foarte pe scurt prezentate, acestea sunt argumentele aşa-numitei teorii
privind industriile incipiente („infant industry”), conform căreia, în stadiile
timpurii, dezvoltarea industrială se poate realiza numai în măsura în care
industriile locale sunt protejate de concurenţa internaţională. Pe măsură ce
industria respectivă va creşte şi se va întări, s-ar putea ca aceste bariere
protectoare să nu mai fie necesare, deşi List, asemenea
neo-mercantiliştilor de mai târziu, avea în vedere o continuare a protecţiei,
în măsura în care ramurile respective vor asigura puterea economică a

8 Precum: Actele de navigaţie, care i-au obligat pe comercianţii englezi să folosească numai nave britanice sau
celebrele Legi ale grâului (Corn Laws), care au protejat agricultura britanică.
 Globalizarea economiei mondiale
ţării, drept care nu ar trebui supuse riscurilor concurenţei. Conform celor
exprimate de List, liberul schimb şi liberalismul economic vor fi promovate
numai de acele ţări satisfăcute de modelul existent al specializării, în vreme
ce ţările care, dintr-un motiv sau altul, sunt nemulţumite de această
diviziune, nu vor susţine o asemenea abordare9.
Pe de altă parte, şi adepţii liberalismului economic sunt conştienţi de
necesitatea adaptării la schimbare, precum şi de costurile pe care această
schimbare le implică (uneori costurile sociale pot fi foarte mari)10. Pe fondul
acestei realităţi, susţinerea măsurilor prin care se limitează liberul schimb
are de partea ei, şi în ţările dezvoltate, grupuri puternice. Se are în vedere
faptul că, pe de o parte, câştigurile protecţionismului sunt întotdeauna
concentrate la nivelul unui anumit grup, în vreme ce câştigurile generate de
liberul schimb sunt dispersate la nivelul întregii societăţi; pe de altă parte,
costurile protecţionismului sunt dispersate la nivelul întregii populaţii, în
vreme ce costurile liberului schimb sunt concentrate la nivelul grupurilor
cele mai vulnerabile şi nu la nivelul întregii societăţi. Ca atare, apare cu
evidenţă faptul că, din punct de vedere politic, protecţionismul va fi mult mai
popular în rândul electoratului decât liberul schimb.

1.2 Globalizarea – încotro?

Indubitabil, caracteristica dominantă a acestui sfârşit de secol o reprezintă

creşterea gradului de integrare, a interdependenţelor la scară planetară –
trăsătură caracteristică globalizării.

Globalizarea – patru definiţii, un singur concept

Se consideră că termenul de globalizare îşi are originea în literatura
consacrată firmelor multinaţionale, la început desemnând un fenomen
limitat, ulterior extinzându-şi sensul până la a se identifica cu noua fază a
economiei mondiale.
9 Conform argumentaţiei lui List, modelul specializării se schimbă relativ greu. Cu toate acestea, o altă obiecţie adusă
liberalizării economice se bazează pe presupunerea opusă, conform căreia deschiderea pieţelor permite schimbări
rapide. Acest lucru a devenit cu atât mai vizibil spre sfîrşitul secolului al XX-lea, pe măsură ce „noile ţări
industrializate” au reuşit, prin jocul liber al concurenţei, să mineze anumite sectoare industriale din ţările dezvoltate.
10 Se poate lua ca exemplu industria carboniferă din Marea Britanie unde, pe fondul transformărilor iniţiate în anii 70,
au dispărut peste 200.000 locuri de muncă.
 Fundamentele comerţului internaţional
1. În 1983, Theodor Levitt propune acest termen pentru a desemna
convergenţa pieţelor în întreaga lume. Cei doi factori modelatori ai
relaţiilor economice internaţionale sunt globalizarea şi tehnologia.
„Societatea globală” acţionează ca şi cum lumea întreagă (sau
principalele ei regiuni) constituie o unică entitate: vinde aceleaşi
lucruri, în acelaşi fel, pretutindeni. Firma se adaptează şi la
specificităţile naţionale în cazul în care nu a reuşit să manipuleze,
se recompună cererile specifice. Termenul se aplică mai ales în
cazul administrării companiilor multinaţionale şi vizează exclusiv
schimburile internaţionale.
2. În 1990, Kenichi Ohmae extinde noţiunea la ansamblul lanţului de
creare a valorii (CD, proiectare/inginerie, producţie, marketing,
servicii, finanţe). În acest caz, firma îşi creează servicii de vânzare
în străinătate, apoi produce local şi acordă ulterior filialei întregul
control al lanţului valorii. Acest proces duce la apariţia unei noi
etape, a integrării globale, care apare atunci când firme din acelaşi
grup îşi conduc compartimentele de CD, finanţare a investiţiilor şi
recrutare a personalului la scară mondială. În acest caz,
globalizarea desemnează o anumită formă de gestiune, integrată la
scară mondială, specifică firmelor multinaţionale.
3. A treia definiţie pune accentul pe redefinirea regulilor jocului, reguli
impuse anterior de statele-naţiune şi care acum sunt remodelate de
firmele multinaţionale. Prin această definiţie se trece de la planul
gestionării interne a firmelor la arhitectura sistemului internaţional.
Definiţia evocă evoluţiile în plină desfăşurare şi nu starea finală a
sistemului internaţional.
4. În fine, conform celei de a patra definiţii, globalizarea desemnează o
nouă configuraţie a economiei internaţionale. Dacă înainte
economia era inter-naţională, respectiv determinată de interacţiunea
unor procese care se desfăşurau mai ales la nivelul statelor-naţiuni,
actuala perioadă este specifică economiei globalizate, în care
economiile naţionale sunt descompuse şi apoi rearticulate în cadrul
unui sistem de tranzacţii şi procese, care operează direct la nivel
internaţional. Definiţia subliniază saltul calitativ în raport cu etapele
anterioare: statele-naţiuni, guvernele, îşi pierd capacitatea de a mai
influenţa evoluţiile economiilor naţionale, cedând locul unor entităţi
regionale, care reprezintă puncte de sprijin în reţeaua
multinaţionalelor. În plus, interdependenţele între teritoriile supuse
acestui model cresc atât de puternic încât duc la evoluţii sincrone,
dacă nu chiar identice, în orice caz omogene.
Sursa: Robert Boyer, Cuvintele şi realităţile, din volumul Mondializarea dincolo de mituri,
coordonator Serge Cordellier, Editura Trei, 2001
 Globalizarea economiei mondiale
Globalizarea reprezintă un fenomen complex, care descrie, în acelaşi timp,
atât fenomenele economice cât şi consecinţele lor politice, sociale etc.
Aspectul economic al globalizării poate fi, în mod concret, măsurat prin
dimensiunea fluxurilor de mărfuri, servicii, capitaluri şi forţă de muncă.
Conform aprecierilor OCDE, globalizarea s-a realizat în trei etape:
1. prima fază, a internaţionalizării, s-a desfăşurat în primele trei decenii
postbelice, caracterizându-se prin intensificarea schimburilor
comerciale, ţările lumii păstrându-şi caracterul naţional;
2. a doua etapă, a transnaţionalizării, specifică perioadei 1970-1990,
se caracterizează printr-un dinamism extraordinar al fluxurilor de
investiţii străine şi al implantărilor în străinătate;
3. a treia etapă, a globalizării propriu-zise, care a debutat în anii ’90
şi a marcat apariţia economiei fără frontiere sau a economiei
globale, se caracterizează prin apariţia unor reţele (fluxuri) mondiale
de producţie, informaţii şi schimburi financiare.
În unele lucrări mai recente11 se propune o altă ierarhizare a fazelor
evolutive ale acestui proces, în cadrul căreia se regăsesc elementele
specifice tuturor celor trei arii de cuprindere, economice, politice şi
culturale. Din acest punct de vedere, pot fi descrise următoarele faze
semnificative:
- faza germinală (Europa, 1400 – 1750 ): apar primele hărţi ale
planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, oamenii
începând să devină conştienţi că locuiesc pe o planetă (glob) care
nu mai este situată în centrul sistemului solar (revoluţionarea
astronomiei de către Copernic), se adoptă calendarul universal, cu
alte cuvinte, încep a se contura hotarele viitoarelor puteri
coloniale ;
- faza incipientă (Europa, 1750 - 1875 ): apar statele – naţiune,
începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele
convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre
internaţionalism şi universalism ;
- faza decolării (take off, 1875 – 1925): are loc un proces de
conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi
internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de
amplificarea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente,
dezvoltarea comunicaţiilor, migraţii de masă (mai ales dinspre
Europa spre America);

11 Vezi Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti 2003
 Fundamentele comerţului internaţional
- faza disputelor privind hegemonia mondială (1925 – 1969):
declanşată de primul război mondial şi reconfirmată prin al doilea
război mondial, temperată, într-o anumită măsură, de înfiinţarea
Ligii Naţiunilor şi apoi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a
implementat conceptele de crime de război şi crime împotriva
umanităţii şi a atras atenţia, prin intermediul unor organisme
specializate, asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor
probleme cu caracter global, precum poluarea, explozia
demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriţia,
subdezvoltarea economică;
- faza globalizării propriu-zise (ultimele decenii ale secolului
al XX-lea): au loc progrese uriaşe în explorarea spaţiului
economic şi în telecomunicaţii, apar noi forme de integrare
regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii
internaţionale a muncii (specializării internaţionale).
Adesea, în literatura de specialitate, regăsim utilizat şi conceptul de
mondializare. Deşi, aparent, termenii sunt similari, ei sunt totuşi utilizaţi
în contexte diferite – mondializarea pentru a sublinia dimensiunea
geografică a procesului, globalizarea pentru a sublinia existenţa lumii ca
sistem geo-economic organizat. Armand Mattelart arăta că : „noţiunea
originară de globalizare trimite în primul rând la o logică managerială a
organizării firmelor pe o piaţă având dimensiunile lumii, respectiv pe o
global marketplace. Aceste firme sunt organizate în reţele, iar lozinca
lor strategică este integrarea, în acelaşi timp, a spaţiului (prin reunirea
localului cu globalul, de unde neologismul glocalizare), a concepţiei,
producţiei şi comercializării (consumatorul devine un „pro-sumator” sau
un „co-producător”), a sferelor de activitate.”12
Din punct de vedere economic, scopul globalizării îl reprezintă
creşterea profitului şi menţinerea în viaţă a diferitelor firme pentru care
spaţiul naţional se dovedeşte insuficient, în condiţiile creşterii costurilor
legate de cercetare-dezvoltare, reducerii duratei de viaţă a produselor,
creşterii exigenţelor de calitate etc. Globalizarea activităţii economice
oferă avantaje ce decurg din diferenţele existente între economiile
ţărilor lumii, diferenţe care constituie sursa profiturilor. Pentru
valorificarea acestor avantaje, mobilitatea geografică a firmelor a
crescut foarte mult, delocalizarea producţiei reprezentând un aspect al

12 Serge Cordellier (coordonator), Mondializarea dincolo de mituri, Editura Trei, 2001, p.78
 Globalizarea economiei mondiale
realităţilor contemporane13. Se consideră că globalizarea economică va
fi formal încheiată atunci când bunurile, serviciile, capitalurile şi forţa de
muncă vor circula pe deplin liber, iar guvernele şi autorităţile locale din
orice ţară vor trata egal firmele, fără deosebire de naţionalitate sau
origine. Cu alte cuvinte, procesul va lua sfârşit atunci când diferenţele
între economiile ţărilor lumii nu vor mai fi generatoare de avantaje
suficiente pentru a permite existenţa profitului. Cum o asemenea
situaţie este încă foarte îndepărtată, este de aşteptat ca procesul de
globalizare să se intensifice.

Factorii cei mai importanţi care acţionează în favoarea globalizării sunt:

1. progresul tehnic, care a permis creşterea gamei de produse,
diminuarea costurilor de transport, creşterea vitezei, a
siguranţei, transmiterea cu rapiditate a informaţiilor etc.
Dezvoltarea reţelei Internet reprezintă, din acest punct de
vedere, un factor decisiv în procesul globalizării;
2. liberalizarea comerţului internaţional şi a investiţiilor
internaţionale, care a permis realizarea schimburilor
internaţionale cu tot mai puţine obstacole, la această evoluţie
favorabilă contribuind, în mod hotărâtor, sistemul GATT/OMC.
3. liberalizarea pieţelor de capital, ceea ce a permis creşterea ISD
şi a firmelor transnaţionale. Firmele multinaţionale şi
transnaţionale au un rol foarte important în procesul globalizării,
cea mai mare parte a acestora provenind din TD.

Pro şi contra globalizării:

Globalizarea reprezintă tema favorită a cercurilor liberale de dreapta, care
consideră piaţa drept unic factor reglator al economiei, atât în plan naţional
cât şi internaţional. Exprimând, de regulă, poziţia marii finanţe
internaţionale şi a corporaţiilor internaţionale, acestea susţin dezvoltarea
neîngrădită a schimburilor internaţionale, circulaţia rapidă a cuceririlor
ştiinţei şi tehnicii, accesul tuturor ţărilor la resursele financiare necesare
dezvoltării.

13 În aceste condiţii, numărul produselor care mai pot fi realizate competitiv, folosind numai factori de producţie
autohtoni, a scăzut foarte mult. Astfel, la realizarea unui autoturism american participă cel puţin 9 ţări: 30% Coreea,
cu montajul, 17,5% Japonia, cu tehnologia şi componentele, 7,5% Germania, cu activitatea ce concepere a
produsului final, 4% Taiwan şi Singapore, cu piesele mărunte, 2,5% UK, cu publicitatea şi comercializarea şi
1,5% Irlanda, cu prelucrarea informaţiei. Prin urmare, numai 37% din produsul final provine efectiv din SUA.
 Fundamentele comerţului internaţional
Pe de altă parte, economiştii sau politologii de stânga au în vedere
dimensiunea socială a globalizării, considerând globalizarea ca fiind un
proces de distribuire a puterii economice, de accentuare a decalajelor
economice şi a diferenţelor sociale la nivel mondial. Procesul globalizării
duce la accentuarea inegalităţilor economice şi sociale, în plan naţional şi
internaţional, la intensificarea concurenţei, dar şi a şomajului, la creşterea
fără precedent a rolului pieţelor de capital, în raport cu puterea organelor
administrative naţionale, ceea ce afectează suveranitatea naţională.
Fără a căuta să oferim un răspuns tranşant, pronunţându-ne pentru unul
sau altul din cele două puncte de vedere, menţionăm numai necesitatea ca
acest proces să se desfăşoare pe baza unor reguli valabile pentru toţi
participanţii la fluxurile economice internaţionale, care să asigure o mai
echitabilă repartizare a rezultatelor globalizării.

1.3 Prin internaţionalizare şi transnaţionalizare

către globalizare

Procesul globalizării a fost accelerat în ultimul timp de dereglementările

privind mişcările de capital şi de deschiderea marii majorităţi a ţărilor
globului spre economia de piaţă, manifestându-se, înainte de toate, prin
diversificarea formelor de internaţionalizare economică. Cea mai veche
formă de internaţionalizare este reprezentată de comerţul mondial, în
această privinţă distingându-se două mari tipuri de comerţ.
1. Primul tip de comerţ se bazează pe complementaritatea economiilor
naţionale, specializarea fiecăreia dintre ele regăsindu-se în soldul
comerţului exterior, uneori excedentar, alteori deficitar, în funcţie de
avantajul comparativ pus în evidenţă de diferenţele relative de
productivitate realizate.14

14 David Ricardo a descris în detaliu mecanismul după care se desfăşoară acest tip de comerţ, bineînţeles el
fiind tributar nivelului de dezvoltare al ştiinţei economice de atunci. Mai târziu a fost completat cu elemente
noi, specifice economiei moderne, potrivit cărora avantajul comparativ derivă din gradul de inovare
microeconomică a întreprinderii prezentă într- un anumit spaţiu competitiv sau poate rezulta din diferenţele
de înzestrare cu factori microeconomici de producţie, aşa cum sunt tratate de analiza neoclasică
reprezentată de Heckscher , Ohlin şi P. Samuelson.
 Globalizarea economiei mondiale
2. Al doilea tip de comerţ se bazează pe similaritatea economiilor care
au acelaşi nivel de dezvoltare, intersectarea fluxurilor de export şi
import materializându-se în schimbul intra-sectorial sau
intra-productiv (priveşte mai ales mărfurile manufacturate produse
într-un regim de concurenţă monopolistică).
O formă mult mai nouă de internaţionalizare este reprezentată de
investiţiile străine directe (ISD), care vin să răspundă unor exigenţe noi,
precum:
• imposibilitatea de a produce cantităţi suficiente de marfă în ţările de
origine, mai ales în sectorul primar, din cauza rarităţii resurselor
naturale;
• imposibilitatea de a vinde cantităţi suficiente de marfă în ţările de
destinaţie din cauza existenţei unor bariere protecţioniste
(în sectorul secundar);
• posibilitatea de a satisface mai bine cererea în ţările de implantare,
în special în ţările dezvoltate, unde filialele de producţie permit o
apropiere maximă de pieţele de desfacere;
• posibilitatea de a beneficia de avantaje comparative
macroeconomice în ţările de implantare, în particular în cele aflate
în curs de dezvoltare, datorită costurilor salariale mici.
În ţările în curs de dezvoltare, ISD au urmărit nu doar accesul la
resursele naturale sau la pieţele protejate, ci şi beneficiul derivat din
unele avantaje comparative macroeconomice. Cea mai recentă formă
de internaţionalizare constă în apariţia aşa-numitelor „reţele de
întreprinderi”, deoarece devine mult mai convenabil a se încheia şi
dezvolta raporturi contractuale cu parteneri ce acţionează în ţările de
implantare (de regulă ţările aflate în plină ascensiune industrială) decât
a se crea filiale de producţie controlate de un sistem puternic structurat
şi ierarhizat. Acest sistem, numit sistem de partnership, are numeroase
avantaje, permiţând concomitent reducerea aportului de capital şi a
numărului de cadre expatriate, dar şi gestionarea mai uşoară a
problemelor apărute în plan local. În concluzie, procesul internaţionalizării
firmelor şi mişcării internaţionale a capitalurilor reprezintă manifestări
dintre cele mai evidente ale globalizarii economiei mondiale, fiind
accentuate atât de deciziile adoptate de către state (măsuri de
dereglementare), cât şi de mutaţiile tehnologice care permit atât difuzarea
instantanee a informaţiilor, cât şi reducerea costurilor.
Într-o viziune globală asupra evoluţiei pieţelor şi condiţiilor de cost,
unele întreprinderi iau în considerare numai propriul lor interes,
 Fundamentele comerţului internaţional
localizând producţia (direct sau indirect) în interiorul a diferite ţări. Deci,
conceptul de “internaţionalizare” a firmelor reprezintă un proces
evolutiv în cadrul căruia sistemele productive naţionale tind să se
contopească într-un sistem productiv mondial unic.

1.4 Evoluţii specifice comerţului internaţional

Creşterea comerţului internaţional a fost mereu mai accelerată decât

creşterea economică globală, cel puţin în ultimii 250 de ani, excepţie
făcând doar perioada 1913 -195015. Între 1720 şi 1913, creşterea
comerţului internaţional a fost de circa o dată şi jumătate mai ridicată decât
cea a PIB. Slaba creştere a PIB între 1913 şi 1950 – perioada cu cea mai
redusă creştere economică medie de după 1820 – a fost însoţită de o
creştere încă şi mai redusă a comerţului internaţional, stânjenită de război
şi protecţionism. În această perioadă s-a produs marea criză (1929-1933),
în care comerţul internaţional a scăzut în volum cu circa 60%, ceea ce a
reprezentat o contracţie fără precedent a schimburilor comerciale în
perioada modernă, ţările încercând să depăşească propria criză economică
şi şomajul prin intermediul barierelor protecţioniste.

Ritmul de creştere a exporturilor (medie anuală în % )

Tabel 1
1960- 1970- 1980- 1990- 1960-
1970 1980 1990 2000 2002
Plan mondial 9.2 20.5 6.0 6.7 10.7
Ţări în dezvoltare 6.7 26.0 3.1 9.1 11.6
Africa 8.6 21.6 -1.7 3.1 7.7
America 5.6 20.9 1.7 10.3 9.7
Asia 6.3 30.2 4.7 9.7 13.4
Oceania 11.2 13.5 4.3 2.9 8.4
Ţări din Europa Centrală şi 8.5 18.1 2.2 8.2 7.4
de Est
Ţări dezvoltate 10.1 19.0 7.6 5.7 10.7
America de Nord 9.0 17.5 6.0 7.5 10.1
Europa 10.1 19.4 8.0 5.2 10.7
Sursa: UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, 2004, cap.4,
p.51

15 Pentru informaţii detaliate, vezi N. Sută, S. Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane,
Editura Economică, 2003, vol.I
 Globalizarea economiei mondiale
Ritmul mediu de creştere înregistrat în perioada 1960-2002 (de 10.7%) nu
a produs mutaţii semnificative în ceea ce priveşte ponderea ţărilor
dezvoltate în total exporturi mondiale, dar a dus la modificări semnificative
în cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, a căror pondere în exporturile
mondiale a scăzut de la circa 10%, în 1960, la circa 5% în 2002,
modificarea fiind evidentă începând cu 1990.

Evoluţia exporturilor mondiale de bunuri şi servicii, în volum absolut

şi relativ, pe grupe de ţări (miliarde dolari şi %)
Tabel 2
Regiunea 1960 1970 1980 1990 2000 2002
Mărfuri
Nivel mondial (mld.$) 130,1 316,4 2 031,2 3500,3 6426,9 6414,1
Tări în dezvoltare (%) 24.7 19.2 29.4 24.1 32.0 31.7
Ţări din Europa Centrală şi de Est 10.6 10.1 8.0 5.0 4.2 4.9
Ţări dezvoltate 64.7 70.7 62.6 70.8 63.8 63.5
Servicii
Nivel mondial (mld.$) ... ... 385,4 824.7 1511.9 1610.6
Tări în dezvoltare ... ... 17.9 18.1 23.1 22.6
Ţări din Europa Centrală şi de Est ... ... ... ... 3.6 4.2
Ţări dezvoltate ... ... 79.1 79.9 73.2 73.2
Sursa: UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, 2004,
cap.4, p.49

În decursul ultimilor 50 de ani, comerţul internaţional a crescut în mod

evident mult mai repede decât producţia, ceea ce a crescut dependenţa
activităţii economice globale a ţărilor faţă de schimburile internaţionale. Ca
medie anuală, exporturile de mărfuri au crescut cu circa 6% între 1948 şi
1997, în timp ce creşterea medie a producţiei a fost de numai 3,7%. Cu alte
cuvinte, comerţul s-a multiplicat de 17 ori (fizic, nu valoric) în vreme ce
producţia nu a crescut decât de 6 ori, în aceeaşi perioadă de timp. În cazul
produselor manufacturate, comerţul a crescut de 30 de ori în timp ce
producţia de numai 8 ori. În perioada 1995-2000, ritmul de creştere al
exporturilor mondiale a fost de peste două ori mai rapid decât cel al
producţiei mondiale, tendinţă care nu se regăseşte însă şi în anii următori.
 Fundamentele comerţului internaţional
Creşterea volumului exporturilor de mărfuri şi al producţiei pentru
principalele categorii de produse în perioada 1995-2002
(modificare procentuală)
Tabel 3
1995- 2000 2001 2002
2000
Exportul mondial de bunuri 7.0 11.0 -0.5 3.0
Produse agricole 3.5 4.5 2.5 2.5
Produse miniere 4.0 6.0 -0.5 0.5
Produse manufacturate 8.0 13.0 -1.5 3.0

Producţia mondială de bunuri 4.0 5.0 -0.5 1.0

manufacturate 2.5 1.5 1.5 0.5
Agricultura 2.0 3.5 -0.5 0.5
Minerit 4.0 6.0 -1.0 1.0
Produse manufacturate
PGB mondial 3.0 4.0 1.5 2.0
Sursa: WTO Report 2003

Toate aceste valori globale ascund diferenţe semnificative între regiuni.

Ponderea Europei Occidentale a crescut cu peste 10 p.p. (de la 31% la
42%), în vreme ce ponderea Americii de Nord a scăzut cu peste 10 p.p
(de la 27% la circa 15%). Scăderi semnificative au înregistrat şi regiuni
precum America Latină (o scădere de circa 6 p.p, de la 12% la 5.6%) şi
Africa (o scădere cu 5 p.p, de la 7% la circa 2%). În schimb, zona Asiei a
înregistrat o adevărată explozie, dublându-şi ponderea în cadrul
exporturilor mondiale (de la 13% la 26%). Europa Centrală şi de Est a
cunoscut o creştere între 1948 şi 1968, apoi o relativă menţinere. Începând
cu anii ’90, ponderea acestei zone a scăzut dramatic. Trebuie subliniat
faptul că, în ciuda declinului relativ al anumitor zone geografice, valoarea
absolută a comerţului lor exterior a crescut.

Volumul exporturilor mondiale de bunuri pe regiuni

Tabel 4
1948 1953 1963 1973 1983 1993 2002
Nivel mondial 58.0 84.0 157.0 579.0 1835.0 3671.0 6272.0
(mld dolari)
Nivel mondial (%) 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0
America de Nord 27.3 24.2 19.3 16.9 15.4 16.6 15.1
America Latină 12.3 10.5 7.0 4.7 0.0 4.4 5.6
Europa de Vest 31.5 34.9 41.4 45.4 38.9 44.0 42.4
Africa 7.3 6.5 5.7 4.8 4.4 2.5 2.2
Orientul apropiat 2.0 2.7 3.2 4.1 6.8 3.4 3.9
Asia 13.6 13.1 12.4 14.9 19.1 26.1 25.8
Sursa: Raportul OMC 2003, p.32
 Globalizarea economiei mondiale
În fine, structura comerţului internaţional a evoluat profund pe parcursul
perioadei considerate, în special în ceea ce priveşte agricultura şi
produsele manufacturate. Exportul produselor agricole reprezenta aproape
47% din totalul exporturilor de mărfuri în 1950 şi numai 12% în 1996. În
schimb, produsele manufacturate, care reprezentau 38% din exporturi în
1950, urcă la 77% în 1996. Ponderea industriilor extractive în totalul
exporturilor de mărfuri a rămas mult mai stabilă, fluctuaţiile datorându-se
numai variaţiei preţurilor, în principal pentru petrol.

Exporturile mondiale de bunuri şi servicii în perioada 1990-2002

(miliarde dolari şi %)
Tabel 5
Valoarea Modificarea anuală procentuală
2002 1990-2000 2000 2001 2002
Mărfuri 6270 6.5 13.0 - 4.0 4.0
Servicii 1570 6.5 6.0 0.0 6.0
comerciale
Sursa: WTO Report, 2003

O altă tendinţă notabilă se înregistrează în rândul ţărilor OCDE, unde, între

1980 şi 1995, comerţul cu servicii a crescut de două ori mai repede
decât comerţul cu mărfuri. Astfel, în 2002, comerţul cu servicii depăşea
1500 miliarde dolari, respectiv circa 20% din comerţul mondial16. De notat
faptul că aceste cifre privitoare la comerţul internaţional cu servicii nu
vizează decât comerţul transfrontalier, fără să includă şi vânzările efectuate
de firmele străine prezente în ţările importatoare.

Fluxul intrărilor de investiţii străine directe (miliarde dolari)

Tabel 6
1970 1980 1990 2000 2001 2002
Plan mondial 12.9 54.9 208.7 1392.9 823.8 651.2
Ţări în dezvoltare 3.4 8.4. 36.9 246.1 209.4 162.2
Africa 0.9 0.4 2.4 8.5 18.8 10.9
America 1.6 7.5 9.7 95.3 83.7 56.0
Asia 0.8 0.4 24.3 142.1 106.8 94.9
Oceania 0.14 0.12 0.56 0.12 0.16 0.14
Ţări din Europa ... 0.03 0.64 26.37 25.01 28.71
Centrală şi de Est
Ţări dezvoltate 9.5 46.5 171.1 1120.5 589.4 460.3
America de Nord 3.1 22.7 56.0 380.76 172.78 50.62
Europa 5.2 21.4 103.3 709.9 400.8 384.4
Sursa: UNCTAD, Development and Globalization: Facts and Figures, 2004, cap.2,
p.33

16 OMC (1997). Ponderea serviciilor va creşte în continuare, de vreme ce ele reprezintă deocamdată
doar un sfert din comerţul internaţional, dar peste 60% din producţia mondială.
 Fundamentele comerţului internaţional
În ultimul timp globalizarea a fost asociată cu creşterea fluxurilor
private de capital înspre ţările în curs de dezvoltare (pe parcursul
anilor ’90), după o perioadă caracterizată prin slabe mişcări ale
capitalului în această direcţie, în anii ’80. În ultimii ani, structura
mişcării de capital privat s-a modificat semnificativ. Categoria cea mai
importantă o reprezintă investiţiile străine directe; investiţiile de
portofoliu şi creditele bancare au scăzut dramatic ca urmare a crizei
financiare din a doua jumătate a deceniului al zecelea.

Cifrele referitoare la fluxul investiţiilor străine directe (ISD) confirmă această

intensificare a interdependenţelor economice internaţionale. Din păcate, nu
dispunem de date pentru întreaga perioadă postbelică, drept care, oprindu-ne
asupra perioadei 1970-2002, constatăm că fluxul ISD s-a multiplicat de circa 50 de
ori, de la circa 13 miliarde dolari la circa 650 miliarde dolari. Această dinamică
corespunde unei creşteri anuale medii de peste 12%. Ca urmare, stocul ISD a
trecut de la 165 miliarde dolari la sfârşitul anului 1973 la 3205 miliarde dolari în
1996, 6147 mld în 2000 şi 7122 mld în 2002.

1.5 Proliferarea acordurilor comerciale regionale –

trasătură distinctă a sistemului comercial
multilateral în ultimul deceniu

Acordurile comerciale regionale (prescurtat ACR) sunt acorduri

interguvernamentale, între două sau mai multe ţări, prin care părţile
semnatare cad de acord asupra unor condiţii avantajoase în cazul
schimburilor comerciale reciproce, altele decât cele aplicate cu restul ţărilor
membre OMC17.
Numărul lor a crescut permanent, astfel încât, în iunie 2002, circa 250 de
astfel de acorduri erau notificate la GATT18. De remarcat creşterea
explozivă a acestor acorduri începând cu anii ’90 (129 din cele 250 de
acorduri fiind notificate după ianuarie 1995). În prezent sunt în vigoare
peste 170 dintre acestea; în plus, alte circa 70 de acorduri se estimează a fi
operaţionale deşi nu au fost încă notificate. Numărul lor va continua să
crească, astfel încât, în cazul în care vor fi încheiate atât ACR planificate a
se realiza cât şi cele acum în curs de negociere, la finele lui 2005 numărul
ACR în vigoare va fi de circa 300.

17 Conform WTO Report 2003, p.26, nota 64

18 În fapt, la acea dată, numai patru ţări membre OMC, respectiv Japonia, Hong Kong –China,
Macao –China şi Mongolia, nu erau parte într-un ACR.
 Globalizarea economiei mondiale
Se consideră că ACR sunt complementare sistemului comercial
multilateral, în ciuda faptului că natura lor este discriminatorie, de vreme ce
ele reprezintă o derogare de la principiul CNCMF. În acelaşi timp, efectele
lor asupra liberalizării schimburilor comerciale şi a creşterii economice nu
sunt foarte clare, opiniile experţilor asupra impactul economic al acestora
fiind deseori contradictorii19. Oricare ar fi însă concluzia, avantajele
aşteptate de statele semnatare pot fi puse sub semnul întrebării în cazul în
care nu vor fi minimizate distorsiunile în alocarea resurselor, precum şi
efectele de deturnare de comerţ şi/sau investiţii. Desigur, impactul
economic al unui ACR depinde de modul în care acesta a fost conceput, de
arhitectura sa, de modul în care au fost aleşi parametrii interni, în special
cei privind gradul de liberalizare a schimburilor comerciale.
Creşterea numărului de ACR, în paralel cu preferinţa tot mai accentuată
către acorduri bilaterale de liber schimb20, a generat un fenomen de
paralelism la nivelul statelor membre. Deoarece fiecare ACR tinde să-şi
creeze propriul său regim comercial, a devenit deja un fapt comun
coexistenţa în cadrul aceleiaşi tări a unor reguli comerciale diferite,
aplicabile partenerilor din diferitele ACR. Acest lucru este de natură să
împiedice fluxurile comerciale, în special datorită costurilor suplimentare
implicate de nevoia asigurării compatibilităţii între seturi diferite de
reglementări comerciale.
Riscul creşterii lipsei de coerenţă şi uniformitate la nivelul politicii
comerciale dintr-o anumită ţară creşte pe măsură ce „arhitectura” unui ACR
este mai complexă. ACR de „ultimă generaţie” nu se mai opresc în mod
exclusiv asupra aspectelor tarifare, ci au în vedere şi alte elemente de
politică comercială, precum clauza de salvgardare, normele tehnice,
formalităţile vamale etc., sau chiar un cadru comun pentru comerţul
reciproc cu servicii. Cele mai sofisticate ACR merg chiar dincolo de
mecanismele tradiţionale specifice politicii comerciale pentru a include
reguli privind investiţiile, competiţia, mediul înconjurător sau forţa de
muncă.

19 În ultimii ani au fost realizate numeroase analize privind efectul economic al ACR, rezultatele acestora fiind însă
contradictorii. Pentru o prezentare detaliată a literaturii privind efectele ACR asupra comertului internaţional, vezi
OECD (2001), Regional Integration: Observed Trade and Other Economic Effects, Working Paper of the Trade
Committee, TD/TC/WP(2001)19/Rev.1. Studiul menţionat anterior arată că impactul economic al ACR asupra
creşterii economice la scară mondială este redus.
20 Cel mai întâlnit şi cunoscut tip de acord comercial regional îl reprezintă acordurile de comerţ liber, mult mai uşor de
negociat şi încheiat decât cele care vizează realizarea unei uniuni vamale. În acelaşi timp, acordurile bilaterale sunt
şi ele mult mai uşor de negociat şi implementat decât cele multilaterale.
 Fundamentele comerţului internaţional
Tabel 7

Pentru a ilustra complexitatea şi dificultatea compatibilizării diferitelor

prevederi incluse în aceste ACR, vom lua ca exemplu regulile de origine,
aspect care reprezintă un punct esenţial în orice acord de acest tip (mai
puţin în cele vizând crearea unor uniuni vamale). Singurele reglementări în
acest domeniu în cadrul OMC sunt cele incluse în Anexa II la Acordul
privind regulile de origine, respectiv „Common Declaration with Regard to
Preferential Rules of Origin”, reglementări de natură mai degrabă normativă
decât restrictivă. Ca atare, regulile de origine între diferitele ACR diferă în
mod substanţial, iar coexistenţa unor reguli de origine diferite, în cadrul
aceleiaşi ţări, nu mai miră pe nimeni. De observat că cele mai multe reguli
de origine sunt mult mai stricte decât regulile de origine din CNCMF, ceea
ce creşte riscul apariţiei de distorsiuni în alocarea resurselor între ţările
care beneficiază de un regim preferenţial, precum şi de deturnări de fluxuri
comerciale sau investiţionale21.
Creşterea explozivă a numărului de ACR poate fi pusă pe seama altor
considerente decât cele tradiţionale privind integrarea economică în cadrul
unei regiuni. Este evidentă apariţia unei „regionalizări a la carte”, bazată pe
selectarea partenerilor şi sectoarelor care vor fi liberalizate, ceea ce a
permis apariţia de acorduri comerciale regionale cu parteneri situaţi nu în
imediata vecinătate geografică, dar semnificativi din punct de vedere
strategic. Acest nou tip de regionalism pare a fi dezvoltat aşa numitul efect

21 Creşterea semnificaţiei acordate regulilor de origine îi poate eventual determina pe producători să se considere un
factor de producţie în sine, de importanţă egală cu costurile materiale, salariale etc. În acest fel, regulile de origine
pot influenţa deciziile investitorilor, atât în privinţa localizării producţiei cât şi a procurării factorilor de producţie,
ducând la deturnări de fluxuri investiţionale.
 Globalizarea economiei mondiale
de „band-wagon”, conform căruia ACR sunt văzute ca acţiuni defensive
necesare, menite să protejeze pieţele: ţările negociază acorduri
preferenţiale, renunţând la CNCMF, pentru a preveni posibila discriminare
în relaţiile comerciale cu diverşi parteneri. Acest lucru duce însă la apariţia
unui veritabil mozaic al reglementărilor comerciale, în detrimentul clarităţii şi
uniformităţii sistemului global.
În mod particular, la toate aceste evoluţii, sunt vulnerabile statele cu nivel
mediu sau scăzut de dezvoltare şi asta datorită dimensiunii reduse a pieţei
interne şi nevoii vitale de pieţe de desfacere externe. De regulă, statele în
dezvoltare încheie ACR-uri între ele, numărul acestora reprezentând în
prezent circa 30-40% din ACR-urile în vigoare. Cu toate acestea, în ultimul
timp se poate observa o creştere a numărului de acorduri încheiate între
statele dezvoltate şi cele în dezvoltare, un exemplu reprezentându-l de
pildă Acordurile Euro-mediteraneene, dintre Europa şi ţările din Nordul
Africii, care înlocuiesc acordurile mai vechi de nereciprocitate, semnate în
anii ’70. De asemenea, acordurile Cotonou, între UE şi ţările ACP
(Africa-Caraibe-Pacific) se negociază pe baza reciprocităţii privind pieţele.
Rămâne însă adevărat faptul că, pentru o ţară în dezvoltare, beneficiind de
capacitate administrativă limitată, poziţia în negocierea unui ACR este, de
la bun început, una dezavantajoasă22.
Unul din ultimele Rapoarte OMC atrage atenţia asupra riscurilor care
decurg din creşterea numărului de ACR-uri, deoarece „proliferarea
acestora va creşte incoerenţele între reglementările diferitelor ACR, dar şi
între acestea şi sistemul comercial multilateral. Acest lucru ar putea genera
confuzie la nivelul reglementărilor comerciale, distorsiuni ale pieţelor, dar şi
probleme de implementare, în special atunci când se produc suprapuneri
între ACR”23.

22 WTO Report 2003, p.28

23 Idem
 Fundamentele comerţului internaţional

Probleme pentru reflecţie

1. Comentaţi următoarele aserţiuni:

a. „Există un punct de vedere care predomină cel puţin în
lumea vorbitorilor de limbă engleză, pe care eu l-am denumit
fundamentalism de piaţă. Conform acestuia, este mai bine
ca alocarea resurselor să fie lăsată pe seama mecanismelor
pieţei, deoarece interferenţa cu aceste mecanisme ar reduce
eficienţa economiei.” (G. Soros, Despre globalizare, 2002,
p.24-25);
b. „Globalizarea este în acelaşi timp o realitate şi un proiect.
Este, de asemenea, o doctrină ce consacră o concepţie
despre noua ordine mondială.” (S. Cordellier coordonator,
Mondializarea dincolo de mituri, 2001, p.79);
c. „Un articol academic de la sfârşitul anului 1998, despre
furtuna financiară, a reamintit un discurs tinut de Woody
Allen unui grup de absolvenţi: „Acum, mai mult ca oricând în
istorie, omenirea se află la o răscruce. O cale duce către
disperare şi către amarnică lipsă de speranţă. Cealaltă,
către distrugere totală. Să ne rugăm să avem înţelepciune
să alegem bine.” (Diane Coyle, Guvernarea economiei
mondiale, 2001, p.32).
2. Comentaţi evoluţii specifice comerţului internaţional, utilizând
statisticile şi informaţiile oferite de ultimele rapoarte ale OMC
(2002, 2003).
 Globalizarea economiei mondiale

Bibliografie orientativă
BAL, A. Economie mondială, Bucureşti,
DUMITRESCU, S. Editura Economică, 2002
BARI, IOAN Probleme globale contemporane,
Bucureşti, Editura Economică, 2003
BROWN, C. Understanding International
Relations, Palgrave, 2001
CEPII L´économie mondiale 2002,
La Découverte, 2001
CORDELLIER, S. (coordonator) Mondializarea dincolo de mituri,
Editura Trei, Fundaţia Concept,
2001
COYLE, D. Guvernarea economiei mondiale,
Editura Antet, 2001
DRĂGAN, G. Relaţii economice internaţionale,
ZAHARIA, R. Bucureşti, Editura ASE, 2000
FUKUYAMA, F. Marea ruptură. Natura umană şi
refacerea ordinii sociale, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2002
KRUGMAN, P. La mondialisation n´est pas
coupable. Vertus et limites du libre
échange, La Découverte, 2000
MIRON, D. Comerţ internaţional, Bucureşti,
Editura ASE, 2003
SOROS, G. Criza capitalismului global.
Societatea deschisă în primejdie,
Bucureşti, Editura Polirom, 1999
SOROS, G. Despre globalizare, Bucureşti,
Editura Polirom, 2002
SUTĂ, N. Comerţ internaţional şi politici
SUTA-SELEJAN, S. comerciale contemporane,
Bucureşti, Editura Economică, 2003