DREPT CIVIL

PARTEA A II - A TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Tema I - Noţiuni generale despre obligatii

1. Definiţia şi elementele raportului juridic de obligaţie. 2. Clasificarea
obligaţiilor.

1. Definiţia şi elementele raportului juridic de obligaţie.

Rolul obligaţiilor în viaţa juridică este determinat de faptul că ele stau la baza
oricărui raport de drept, fiind întâlnite în toate materiile dreptului.
În dreptul roman, noţiunea de obligaţie a fost înţeleasă iniţial ca o legătură
pur materială între debitor şi creditor (vinculum corporis), dar dezvoltarea societăţii
romane a făcut ca această noţiune să devină o legătură pur juridică (vinculum juris)
care permitea creditorului să-i pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva, având posibilitatea de a recurge la executarea silită asupra bunurilor
debitorului.
În principal, obligaţia este analizată ca un raport juridic stabilit între creditor şi
debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligaţional, iar debitorul este
subiectul pasiv, care se îndatorează faţă de creditor la executarea unei prestaţii.
Obligaţia civilă este raportul juridic stabilit între două sau mai multe
persoane, În conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a
cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorira
corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva
Elementele obligaţiei. Structura raportului juridic de obligaţie implică trei
elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiectele raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic obligaţional, ca orice
raport juridic, se stabileşte între persoane fizice sau juridice. El presupune, în mod
necesar, două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv.

1
 Subiectul activ este denumit creditor, adică persoana care are încredere în
cel care se obligă, iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor, deoarece
datorează creditorului o prestaţie determinată.
Deşi subiectele oricărui raport juridic de obligaţii civile au denumirile de
creditor şi debitor, termeni proprii obligaţiilor civile în general, în fiecare raport
obligaţional subiectele poartă denumiri specifice naturii lui: vânzător-cumpărător;
locator-locatar; mandante-mandatar; asigurator-asigurat etc.
De cele mai multe ori, părţile dintr-un raport juridic de obligaţie au dublă
calitate, de subiect activ şi subiect pasiv (contractele bilaterale), dar sunt şi
raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor şi cealaltă numai debitor
(contractele unilaterale, raporturile juridice create prin săvâşirea unui fapt ilicit).
Conţinutul raportului juridic de obligaţie. Conţinutul raportului juridic de
obligaţie cuprinde toate drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund
obligaţiile debitorului. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se stabileşte prin
voinţa părţilor, ori este determinat prin lege, după cum izvor al obligaţiei îl constituie
actul civil sau un alt izvor decât actul juridic al părţilor.
Obiectul raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic de obligaţie are ca
obiect prestaţia la care s-a obligat debitorul, prestaţie ce poate fi pozitivă (a da, a
face) sau negativă (a nu face).

2. Clasificarea obligaţiilor.
1). În funcţie de obiectul lor:
a) - obligaţia de a da – este îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real;
- obligaţia de a face – este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu ori de a preda un lucru;
- obligaţia de a nu face – are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui
drept absolut – înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a
aduce atingere acelui drept – ori unui drept relativ – înseamnă a nu face ceva ce ar
fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte clasificarea
actelor juridice (ex. contractul de rentă viageră – obligaţie de “a da”; contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere – obligaţie de “a face”) şi a posibilităţii aducerii la
îndeplinire silită a obligaţiilor.
b) – obligaţii pozitive – sunt obligaţiile de “a da” şi “a face”;
--obligaţii negative – sunt obligaţiile de “a nu face”.
Aceată clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în
întârziere a debitorului.
c) – obligaţia de rezultat (determinată) – acea obligaţie care constă în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat (ex. obligaţia vânzătorului
de a preda lucrul vândut);
-- obligaţia de diligenţă (de mijloace) – acea obligaţie care constă în
îndatorirea debitorului de a pune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit

2
rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (ex. obligaţia asumată de
avocat faţă de clientul său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat).
Clasificarea prezintă interes sub aspect probatoriu.
2). După opozabilitatea lor, se împart în:
a) obligaţie obişnuită – este acea obligaţie civilă care incubă debitorului faţă
de care s-a născut. Este o obligaţie opozabilă “între părţi”, ca şi dreptul de creanţă;
b) obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) – este acea obligaţie
care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei
terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar
dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce
are în conţinut acea obligaţie. De exemplu, obligaţia cumpărătorului imobilului
închiriat de a respecta locaţiunea contractată de către vânzător;
c) obligaţie reală (propter rem) – este îndatorirea ce revine, potrivit legii,
deţinătorului unui bun, în consideraţia importanţei deosebite a unui astfel de bun,
pentru societate (sunt asemenea obligaţii: cea a deţine un teren agricol şi de a-l
cultiva, cea de a deţine un bun patrimonial naţional şi de a-l conserva, etc.).
3). În raport de sancţiunea ce asigură respectarea lor:
a) obligaţia perfectă – este acea obligaţie civilă a cărei exercitare este
asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi
obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită;
b) obligaţia imperfectă (numită şi naturală) – este acea obligaţie – tot
juridică – a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată
de bună voie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă
restituirea prestaţiei (ex. potrivit art. 1092 C.civ. “Orice plată presupune o
datorie;ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”). Obligaţiile civile
imperfecte sunt prevăzute de lege, izvorăsc dintr-un act sau dintr-un fapt juridic,
numai că fie se nasc fără sancţiunea acţiunii civile în justiţie (cum este cazul
obligaţiei din joc şi prinsoare), fie pierd această sancţiune datorită trecerii timpului
(obligaţia naturală apărută ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripţie
extinctivă).
Sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a
acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării).
c) obligaţia morală – este acea obligaţie care fără a fi prevăzută de vreo
normă juridică, din anumite considerente de onoare, din motive de ordin etic, este
însuşită de către o persoană (de exemplu, obligaţia de înzestrare a copiilor la
căsătorie, obligaţia de a acorda întreţinere copilului celuilalt soţ).

3
 Tema a II-a - Izvoarele obligaţiilor

A. Contractul
1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii. 2.
Clasificarea contractelor. 3. încheierea contractelor. 4. Efectele contractului
(Puterea obligatorie a contractului): a) interpretarea contractului; b) obligativitatea
contractului în raporturile dintre părţile contractante; c) obligativitatea contractului în
raporturile cu persoanele care nu au calitatea de parţi contractante (principiul
relativităţii efectelor contractului, excepţiile de la principiul relativităţii efectelor
contractului, excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului -
simulaţia); d) efectele specifice ale contractelor sinalagmatice (excepţia de
neexecutare, rezoluţiunea şi riscul contractului).

Obligaţiile civile au două mari izvoare: actele juridice şi faptele juridice.

Actele juridice, la rândul lor, se împart în contracte şi acte unilaterale, iar faptele
juridice sunt fapte licite (gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului
nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză), şi fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu
(delicte civile).

1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii.

Art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai
multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.
Ceea ce este hotărâtor în această definiţie este acordul de voinţă, bi- sau
multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie
rezultă că acesta este un act juridic, şi anume un act juridic de formaţie bilaterală
(plurilaterală, multilaterală).
În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela
de convenţie.
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbeşte
de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie
înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui
desăvârşit liber arbitru -, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină
viaţa socială, pe de o parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale, pe de altă
parte.
Astfel, potrivit art. 5 Cod civil, „nu se poate deroga, prin convenţii sau
dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor,
norme imperative, de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancţiunea
nulităţii absolute.

2. Clasificarea contractelor.

4
 În literatura juridică au concretizate mai multe criterii de clasificare a
contractelor printre care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte
forma); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi; efectele produse; modul
(durata) executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia existentă între
contracte ş.a.
Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte consensuale,
contracte solemne şi contracte reale.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice
(bilaterale) şi contracte unilaterale.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros:
contracte comutative şi contracte aleatorii. Subclasificarea contractelor cu titlu
gratuit: contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Clasificarea contractelor după efectele produse: A. O primă grupă este aceea
care cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi
contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii); B. O a
două grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi şi
contractele declarative de drepturi.
Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare: contracte cu
executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia
civilă: contracte numite şi contracte nenumite.
Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele: contracte
principale şi contracte accesorii.
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
contractante: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

3. Încheierea contractelor.
Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al
părţilor. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate
aspectele, a unei oferte de a contract, cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei
de a contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a
se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.
Propunerea de a contracta făcută de o către o persoană poartă denumirea
de ofertă sau policitaţiune.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Oferta poate fi
adresată unei persoane determinată, dar, la fel de bine, ea poate fi adresată unor
persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea
mărfurilor în vitrine, standuri, etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează
sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar.

5
Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile generale
ale acestuia.
a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă,
neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută
iocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu
poate să ducă la formarea unui contract.
b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un
angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului.
Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar
rezerva dreptul de a modifica preţul propus.
c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină,
fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă de
vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte
scopuri.
d) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce
pot fi luate în considerate pentru încheierea contractului; caracterul complet şi
precis face posibil ca simpla acceptare să realizeze perfectarea contractului.
Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a
contracta). Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală, pe când antecontractul
este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală.
Răspunderea pentru revocarea ofertei. În Codul comercial (art. 37) este
înscrisă regula în conformitate cu care, până în momentul încheierii contractului
oferta şi acceptarea sunt revocabile.
Atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în
mod liber şi fără a avea de suportat vreo consecinţă. Este necesar ca revocarea să
ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.
Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează a se distinge după cum oferta
este cu termen – în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare – ori fără
termen.
În primul caz, se consideră că ofertantul este dator să o menţină până la
expirarea termenului; de îndată ce termenul a expirat oferta devine caducă.
Ofertantul poate primi ca bună şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să
încunoştinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta (art. 35 alin. 2 Cod
comercial).
Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o
menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a
da posibilitate destinatarului să delibereze şi să se pronunţe asupra ei.
Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori
decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără
efect.
Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage răspunderea
ofertantului pentru toate prejudiciile produce ca urmare a revocării intempestive.
Astfel dispun prevederile art. 37 Cod comercial, unde, după ce în partea I se arată

6
că oferta poate fi revocată până la încheierea contractului, în patea a II-a se
precizează: „cu toate acestea, deşi revocarea împiedică ca contractul să devină
perfect, dacă ea însă ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce acesta
întreprinse executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune
interese”.
O asemenea situaţie este aceea în care în condiţiile unei oferte cu termene
foarte scurte de executare a contractului, în bună-credinţă, destinatarul ofertei se
consideră îndreptăţit ca odată cu expedierea acceptării să treacă la executarea
viitorului contract.
Explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe
principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept.
Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a consimţământului şi constituie
un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea
trebuie să întrunească şi alte cerinţe:
a) să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În
caz contrariu, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul
ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei
contraoferte;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această
persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului,
acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să
fi fost revocată.
Momentul şi locul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului este
acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Există următoarele trei ipoteze:
a) Încheierea contractului între prezenţi. Nici o problemă deosebită nu se
pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul, ambii fiind de faţă, cad de acord
asupra încheierii contractului. Momentul încheierii este marcat de realizarea
acestui acord.
b) Încheierea contractului prin telefon. Determinarea momentului încheierii
contractului prin telefon se face asemănător cu încheierea contractului între
prezenţi. Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică prin analogie,
contractul fiind considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au căzut de
acord asupra încheierii sale.
c) Încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi). Distanţarea în
timp a ofertei şi a acceptării – determinată de împrejurarea că ofertantul şi
acceptantul nu se află de faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel de-
al doilea o acceptă – ridică dificultăţi în privinţa determinării momentului încheierii
contractului.
Mai multe sisteme şi teorii au fost propuse: a) sistemul emisiunii (al
declaraţiunii). Se consideră că acordul de voinţă al părţilor s-a format de îndată ce

7
destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a
comunicat acceptarea sa ofertantului.Critica: nu se poate stabili cu siguranţă
momentul încheierii contractului şi nu oferă nici o certitudine, întrucât, înainte de a
fi expediat acceptarea către ofertant, acceptantul poate, oricând reveni asupra ei.
b) sistemul expedierii acceptării. Se consideră drept moment al încheierii
contractului momentul în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său
afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa
ofertantului.
Critici: este posibil ca, până la ajungerea la destinaţie a corespondenţei,
expeditorul să o retragă şi prezintă dezavantajul că ofertantul nu ia cunoştinţă de
încheierea contractului decât mai târziu.
c) sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării).
Se consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul
acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu
cunoştinţă de cuprinsul lui.
Critica: se consideră că încheierea contractului a avut loc, deşi ofertantul nu
cunoaşte că a avut loc acceptarea.
d) sistemul informării. Se consideră că momentul încheierii contractului este
acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Legislaţia noastră a
adoptat acest sistem se sprijină pe prevederile art. 35 Cod comercial, în
conformitate cu care contractul se consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la
cunoştinţa propuitorului în temenul hotărât de dânsul sau în temenul necesar
schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.
Critica: există posibilitatea unui arbitrar din partea ofertantului, care, spre a
evita încheierea contractului, refuză să deschidă corespondenţa primită de la
acceptant, precum şi incertitudinea ce există cu privire la momentul în care
ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de acceptare.
Sistemul este corectat prin instituirea unei prezumţii relativă că la momentul
primirii corespondenţei, ofertantul a luat cunştinţă de acceptare.
În conformitate cu prevederea art. 38 Cod comercial, „în contractele
unilaterale propunerea este obligatorie deîndată ce ajunge la cunoştinţa părţii către
este făcută”.
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai
multe puncte de vedere, şi anume:
a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum
şi caducitatea ofertei;
b) viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau anulabilitate trebuie să
existe la momentul încheierii contractelor;
c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract.
Problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în timp;
d) efectele contractului se produc, de regulă, începând din momentul
încheierii acestuia.

8
 e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de
prescripţie (art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1958);
f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii
contractului determinat de prima acceptare primităm face ca acceptările ulterioare
să rămână fără efect;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului. Când contractul se încheie între părţi prezente,
locul este acela în care se găsesc părţile.
În cazul contractului încheiat la telefon socotim că locul încheierii contractului
va fi acela unde se află ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractului
este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa.
Locul încheierii contractului poate prezenta interes pentru determinarea
instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să soluţioneze eventualele
litigii născute în legătură cu contractul.

4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului).

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi şi
obligaţii. În acest sens se vorbeşte de putetea obligatorie a contractului.
a) Interpretarea contractului. Interpretarea contractului este operaţia prin
care se determină înţelesul exact a clauzelor contractului, prin cercetarea
manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Se trece la
interpretare, după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevăzute
de lege.
Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsă legătură cu operaţia de
calificare juridică a contractului. Deşi, teoretic, operaţia de interpretare a
contractului poate fi separată de operaţia de calificare juridică a acestuia, în
practică, dată fiind strânsa legătură dintre ele, cele două operaţii ajung adesea să
se confunde. Calificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al
interpretării.
Operaţia nu se opreşte însă aici, deoarece încadrarea juridică a contractului
într-o anumită categorie – calificarea – atrage după sine efectele juridice proprii
acelei categorii; cuprinsul acestor efecte poate constitui, şi el, obiect de
interpretare. Aşadar, interpretarea continuă, întemeindu-se, de această dată, pe
calificarea juridică dată contractului.
Această suită de operaţii, interpretare – calificare juridică – interpretare, face
ca operaţiile înseşi să se confunde adesea între ele.
Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt
următoarele:
- actul juridic se interpretează după voinţa internă (reală), iar nu după sensul
literal al cuvintelor întrebuinţate - 977;

9
- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, şi
acele efecte pe care legea, echitatea, sau obiceiul dau obligaţiei după natura
acesteia-970 alin.2;
- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt
menţionate expres în cuprinsul acestuia - 981;
- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din
întregul act - 982;
- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în
sunsul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care ar produce vreun
efect – 978;
- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care care rezultă din natura
actului juridic;
- în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective “se interpretează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – 980;
- clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat-983-in
dubio pro reo;
- oricât de generali ar termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie
numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit – 984;
- când s-a folosit un exemplu pentru aplicarea înţelesului unor clauze, întinderea
efectelor actului juridic nu trebuie redusă la efectele din exemplu dat – 985;

b) Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante.

Reguli: ► contractul este obligatoriu între părţi. Potrivit art. 969 Cod civil: „convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante”
Concluzii: - obligativitatea contractului legal încheiat de la care părţile nu se pot
sustrage;
- obligativitatea priveşte în primul rând părţile contractante, ceea ce este
cunoscut sub principiul relativităţii contractului.
►trebuie să existe o simetrie între modul de încheiere a contractului şi modul de
modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia;
Potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil: „Convenţiile se pot revoca, prin comsimţământul mutual
sau din cauze autorizate de lege”.
Concluzie: numai prin consimţământul părţilor se poate modifica sau desfiinţa contractul.
Excepţii: - trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege sau în contract.
Cauze autorizate de lege:
a) denunţarea unilaterală. Cazuri: în contractul de închiriere fără termen – art. 1436 alin.
2 Cod civil; în contractul de mandat, mandantul poate revoca mandatul; în contractul de
depozit.
b) forţa majoră, fiind o împrejurare exterioară voinţei părţilor. Poate determina fie o
suspendare a efectelor contractului, fie desfiinţarea acestuia atunci când are efect distructiv.
c) decesul debitorului în cazul contractului intuitu personae.
d) prelungirea sau prorogarea legală a unui contract (exemplu: în cazul contractului de
închiriere a locuinţelor, s-au adoptat legi prin care s-a prelungit termenul de închiriere).

10
 c) obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de părţi
contractante.
1) Principiul relativităţii efectelor contractelor. Potrivit art. 973 Cod civil: „Convenţiile n-au
efect decât între părţile contractante”, adică drepturile şi obligaţiile privesc numai părţile
contractante.
2) Opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Terţii sunt obligaţi să respecte situaţii
juridice create de către contract.
Opozabilitatea se poate manifesta în următoarele forme:
- invocarea de către parte a contractului ca titlu de dobândire ori ca just titlu;
- invocarea de către terţi a contractului împotriva părţii.
Părţile contractante sunt părţile care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.
Terţi sunt persoane străine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici prin
reprezentare, la încheierea contractului.
Categorii intermediare de persoane sunt acele persoane care, deşi nu au participat la
încheierea contractului, nici personal şi nici prin reprezentare, dar date fiind anumite raporturi în
care se află cu părţile contractante, suportă efectele contractului.
Aceştia sunt succesori ai părţilor ( nu înţelegem prin succesori, moştenitorii acestora).
Intră în acestă categori: - succesorii universali şi cu titlu universal;
- succesorii universali cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
Astfel, succesorii universali primesc întreg patrimoniul unei persoane.
Succesorii universali cu titlu universal primesc o parte din patrimoniu, ei îşi însuşesc
efectele contractultelor pe care le-au încheiat părţile, cu excepţia celor intuitu personae şi a
efectelor declarate de părţi, ca fiind intransmisibile către succesori.
Succesorii cu titlu particular au un drept, un bun determinat. Aceştia nu vor fi ţinuţi de
obligaţii şi nu le vor profita drepturile pe care cel care le-a transmis un anumit drept, le-a
dobândit prin contractele încheiate cu alte persoane, fără nici o legătură cu dreptul transmis
către succesor. Succesorii cu titlu particular îi profită drepturile care sunt în strânsă conexiune
cu dreptul dobândit. Exemplu: drepturile accesorii – garanţiile.
Obligaţiile asumate de către transmiţător nu trec asupra succesorului, chiar dacă au
legătură cu dreptul transmis (exemplu: o persoană încheie un antecontract de vânzare-
cumpărare, dar transferă dreptul de proprietate altei persoane, decât beneficiarul din
antecontract).
Observaţii la regula obligativităţii contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea
de părţi contractante:
1) în cazul contractelor în care s-au adus modificări drepturile transmise – exemplu:
dreptul de proprietate care este micşorat;
2) drepturile reale constrituite asupra bunului transmis – trebuiesc respectate;
3) obligaţiile propter rem – care sunt legate de posesia bunului;
4) obligaţiile scriptae in rem - adică acele obligaţii care trebuie respectate şi de către
dobânditor în ciuda faptului că el nu a participat la încheierea contractului (exemplu:
opozabilitatea închirierii contractate de către vânzător faţă de cumpărătorul imobilului).
Condiţii: - anterioritatea stabilită prin dată certă, adică actul juridic să fie anterior
transmisiunii (art. 1441 Cod civil);
- îndeplinirea cerinţelor de opozabilitate.
Creditorii chirografari. În principiu, actele debitorului sunt opozabile creditorilor
chirografari. Dar, în anumte condiţii, având în vedere situaţia acestor creditori, ei pot să înlăture
acesteată opozabilitate, prin introducerea unei acţiuni în simulaţie sau prin acţiunea pauliană
(revocatorie).

11
 EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII CONTRACTULUI

1) Contractul în folosul unei terţe persoane – sau stipulaţia pentru altul – este convenţia
încheiată între o parte numită stipulant şi o altă parte numită promitent, prin care acesta din
urmă se angajează să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străină
de contract, denumită terţ beneficiar.
Contractul în folosul unei terţe persoane nu are o reglementare generală în legislaţia
noastră, însă, are aplicaţii în diferite materii: donaţia cu sarcini, contractul de transport,
asigurările facultative.
Sunt două condiţii de validitate a contractului, pe lângă cele generale prevăzute de art.
942 şi urm. Cod civil:
- să existe voinţa certă, neîndoielnică de a stipula în folosul unei terţe persoane;
- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil;
Raporturile ce se nasc în cazul contractului în folosul unei terţe persoane:
1 – raporturile dintre stipulant şi promitent. Din contractul încheiat se pot naşte drepturi
în favoarea stipulantului. Acestea nu interesează în mod deosebit contractul în folosul unei
terţe persoane.
Ceea ce este important este că un astfel de contract dă naştere de drepturi direct şi
nemijlocit în persoana terţului beneficiar. În caz de neexecutare de către promitent a obligaţiei
faţă de terţul beneficiar, stipulantul îl poate acţiona, după caz: fie pentru îndeplinirea obligaţiei,
fie pentru desfiinţarea contractului.
Există posibilitatea prevederii unor clauze penale care să fie executate în folosul
stipulantului.
2 – raporturile dintre promitent şi terţul beneficar. Terţul beneficiar dobândeşte direct şi
nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent de orice acceptare din partea sa.
Terţul beneficiar poate cere executarea prestaţiei, însă, nu va putea cere rezoluţiunea
contractului, întrucât caracterul sinalagmatic se manifestă numai între stipulant şi promitent.
Fiind chemat în judecată, promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toate
excepţiile pe care le-ar fi putut opune stipulantului.
În cazul în care terţul beneficiar renunţă la dreptul constituit în favoarea lui, potrivit
contractului, acesta va profita stipulantului, promitentului sau altui terţ beneficiar.
3 – raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Între aceste persoane, contractul în
folosul unei terţe persoane nu creează prin el însuşi raporturi specifice.
Prin intermediul stipulaţiei pentru altul, între aceste părţi se pot rezolva alte raporturi, de
exemplu: se pot efectua liberalităţi, se pot executa alte obligaţii.

2) Excepţie de la principiul relativităţii contractului - invocarea contractului de către un

terţ în cadrul unei acţiuni directe.
Se recunoaşte de către lege dreptul unei persoane străină de contract de a acţiona
direct împotriva unei părţi, invocând contractul faţă de care terţa persoană rămâne străină.
Exemplu: - art. 1488 Cod civil – din materia antreprizei, unde muncitorii angajaţi pentru
efectuarea unei lucrări pot reclama plata direct de la beneficiarul lucrării, până la concurenţa
sumei cu care acesta este dator faţă de antreprenor.
- art. 1542 Cod civil – în materia contractului de mandat, potrivit căruia
mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra submandatarului.

3) Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Simulaţia

12
 Prin excepţie de la opozabilutatea faţă de terţi se înţelege că o terţă persoană este
îndreptăţită să nu ţină seama de situaţiile juridice, care au fost create prin anumite contracte.
Prin simulaţie se înţelege procedeul prin care aceleaşi părţi încheie două contracte, unul
aparent denumit contract simulat, prin care se crează o anumită aparenţă juridică ce nu
corespunde realităţii şi altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a
părţilor şi prin care acesta se anihilează în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul
public simulat.
Pentru a existenţa simulaţiei, actul secret trebuie încheiat concomitent sau eventual
înainte de încheierea contractului aparent.
Formele simulaţiei:
1 – contractul aparent este fictiv – adică nu există în realitate. De exemplu, un debitor
pentru a scoate de sub urmărire un bun, încheie o vânzare aparentă. În realitate, vânzarea nu
are loc.
2- contractul deghizat – adică sunt ascunse anumite elemente ale acestuia. Deghizarea
poate fi: totală – atunci când se ascunde adevărata natură juridică a actului. De exemplu, în
realitate se încheie o donaţie pe care o deghizează sub forma vânzării-cumpărării; parţială –
când se ascund anumite elemente mai puţin semnificative. De exemplu, preţul vânzării este
100 milioane lei, iar în act se trece suma de 30 milioane lei.
Efectele simulaţiei: ► inopozabilitatea. În cazul simulaţiei, faţă de terţa persoană nu
poate fi opusă situaţia juridică ce este creată prin contractul secret.
Simulaţia poate fi înlăturată pe calea acţiunii în declararea simulaţiei. Astfel:
- între părţile simulaţiei şi succesorii universali ai acestora. Potrivit art. 1175 Cod civil,
”actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi
succesorii universali ai acestora”.
- faţă de terţi produce efecte contractul public, deşi nu corespunde realităţii. Teza a doua
a art. 1175 Cod civil arată că „un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane”. Terţii care au cunoscut existenţa contractului secret la momentul naşterii interesului
lor, legat de acel contract vor suporta efectele acestuia. Terţii pot invoca împotriva părţilor
contractul secret.
- în caz de conflict între terţi. au câştig de cauză terţii care cu bună-credinţă se sprijină
pe actul aparent.
Terţii în materia simulaţiei sunt, potrivit art. 1175 Cod civil: succesorii cu titlu particular,
creditorii chirografari. Succesorii universali şi cei cu titlu universali ai părţilor, ale căror interese
s-au urmărit a fi fraudate prin simulaţie, devin terţi.
În cazul terţilor faţă de simulaţie, ei pot face dovada actului secret prin orice mijloc de
probă.
Părţile din contract, pentru a proba simulaţia, trebuie să respecte regula din 1191 Cod
civil.
Efectul admiterii acţiunii în simulaţie constă în înlăturarea efectelor contractului aparent,
dându-se eficienţă contractul secret, cu condiţia ca acesta să fie valid.

4) Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.

În cazul contractelor sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor,
se întâlnesc următoarele efecte specifice:
a) excepţia de neexecutare a contractului;
b) rezoluţiunea contractului;
c) riscul contractui.

13
 a) Excepţia de neexecutare a contractului. Definiţie. Constituie un mijloc de apărare
aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea să-şi execute propriile obligaţii.
Temeiul juridic îl reprezintă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiei care reclamă în
acelaşi timp simultaneitatea executării lor.
De exemplu, potrivit art. 1322 Cod civil este cazul în care vânzătorul refuză darea unui
bun până la plata acestuia; potrivit art. 1364 Cod civil cumpărătorul poate refuza plata preţului
atunci când se promovează o acţiune ipotecară.
Condiţii de invocare a excepţiei sunt următoarele:
►obligaţiile reciproce trebuie să aibă temeiul în acelaşi contract;
►din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de
importantă;
►neexecutarea să nu se datoreze faptei celei ce invocă excepţia;
►una din obligaţiile reciproce să fie afectată de un termen suspensiv.
Lipsa de simultaneitate a obligaţiei poate proveni din convenţia părţilor, din natura
obligaţiei ori dintr-o prevedere a legii.
Invocarea excepţiei are loc direct între părţi fără a fi necesar să se pronunţe instanţa de
judecată şi nu este necesar ca debitorul, cel faţă de care se invocă excepţia să fi fost pus în
întârziere.
Prin invocarea excepţiei se obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii, până la
momnentul în care celaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin.
b) Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic,
constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior
încheierii contractului.
Prin efectele sale rezoluţiunea se aseamănă cu nulitatea, însă se deosebeşte prin
cauzele sale.
Temeiul juridic rezidă în reciprocitatea obligaţiilor, deşi în aparenţă, potrivit art. 1020 Cod
civil, rezoluţiunea ar opera de drept ca rezultat a unei condiţii ce ar afecta contractul
sinalagmatic, însă, în realitate, rezoluţiunea are caracter judiciar.
Potrivit art. 1021 Cod civil, contractul nu este desfiinţat de drept ci, partea care a
executat sau care se declară gata să execute contractul trebuie să promoveze acţiune în
justiţie.
Instanţa de judecată are drept de apreciere în a hotărî desfiinţarea contractului sau
executarea acestuia, putând acorda un termen de graţie părţii chemate în judecată.
Condiţiile de exercitare a acţiunii în rezoluţiune:
► una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin, chiar în parte;
► neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
► debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de
lege.
Punerea în întârziere se poate face fie prin somaţie extrajudiciară, înmânată prin
executorul judecătoresc – art. 1079 Cod civil, fie prin cererea de chemare în judecată.
Rezoluţiunea convenţională înseamnă desfiinţarea unui contract în temeiul voinţei
părţilor acesteia, în conformitate cu prevederile din contract, în care se dispune desfiinţarea în
caz de neexecutare.
Prevederea contractuală se numeşte pact comisoriu.
Gradele pactelor comisorii:
- Pactul comisoriu de gradul I. În conţinutul contractului este inclusă menţiunea potrivit
căruia în caz de neexecutare, acesta se desfiinţează.

14
 În literatura juridică s-a considerat că un astfel de pact, înseamnă doar o repetare a
dispoziţiilor art. 1020 Cod civil şi că nu produce efecte prin el însuşi, ci este necesară
promovarea acţiunii în rezoluţiune.
Prin excepţie, un astfel de pact ar produce efecte prin el însuşi, în cazul contractelor în
care, în mod normal, nu s-ar putea dispune rezoluţiunea; de exemplu, în contractul de rentă
viageră nu se poate cere rezoluţiunea pentru neplata rentei.
- Pactul comisoriu de gradul II. Este clauza în care se prevede că în situaţia în care o
parte nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca
desfiinţat.
Desfiinţarea are loc prin declaraţia unilaterală a creditorului în privinţa căruia nu s-ar
executa obligaţia.
În prezenţa unei asemenea pact, instanţa sesizată poate doar să constate îndeplinite
condiţiile rezoluţiunii.
- Pactul comisoriu de gradul III. Este acela în care se prevede că un contract se
consideră rezolvit de plin drept.
Şi în acest caz, instanţa nu poate pronunţa rezoluţiunea, ci doar să o constate.
În literatura juridică s-a arătat că pentru a opera un asemenea pact, debitorul trebuie să
fie pus în întârziere.
- Pactul comisoriu de gradul IV. Este acela potrivit căruia contractul se consideră
desfiinţat de drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate
prealabilă.
Instanţa de judecată constată întrunirea condiţiilor şi dispune rezoluţiunea contractului.
Prevederea unor pacte comisorii nu înseamnă renunţarea creditorului de a cere
executarea obligaţiilor. Dacă se dă sau nu eficienţă pactului comisoriu, creditorul este acela
care poate hotărî.
Efectele rezoluţiunii.
În primul rând, desfiinţează retroactiv contractul, înlăturând efecele ce le-a produs.
În al doilea rând, conduce la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului, în sensul restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul contractului desfiinţat. Mai
înseamnă şi desfiinţarea drepturilor subdobânditorului. Excepţiile de la această regulă au fost
analizate la materia proprietăţii rezolubile.
Se pot acorda daune-interese sau despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciilor cauzate
prin neexecutare.
În cazul contractului cu executare succesivă (unde se găsesc prestaţii ireversibile),
desfiinţarea contractului are loc numai pentru viitor, intervenind rezilierea.
c) Riscul contractului. Prin problema riscului contractului se înţelege stabilirea părţii
care va suporta consecinţele neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii
fortuite.
Regula suportării riscului este aceea că el se va localiza de la debitorul obligaţiei
imposibil de executat (nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar
nici cealaltă parte nu poate pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei
imposibil de executat).
Această regulă nu este cuprinsă într-o dispoziţie generală a legii, existând aplicaţii ale
sale în unele materii. De exemplu:
- art. 1423 Cod civil – în materia închirierii;
- art. 1481 Cod civil – în materia contractului de antrepriză.
În cazul în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat, sunt două soluţii,
între reducerea corespunzătoare a prestaţiei celeilalte părţi sau desfiinţarea în întregime a

15
contractului, dacă partea ce ar fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care
contractul a fost încheiat.
Regula suportării riscurilor în cazul contractelor translative de proprietate.
Riscul este suportat de către partea care avea calitatea de proprietar al lucrului la
momentul pieirii fortuite a acestuia.
Având în vedere prevederile art. 971 Cod civil, potrivit cărora în contractele ce au ca
obiect trasferul proprietăţii sau al unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se trasmite prin
simplul consimţământ al părţilor, partea care suportă riscul este dobânditorul.
Precizări:
- ea se aplică numai bunurilor certe, individual determinate;
- transmiţătorul nu trebuie să fi fost pus în întârziere. Dacă a fost pus în întârziere, va
suporta el riscul, cu excepţia cazului în care face dovada că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor.
Dacă transferul proprietăţii este efectat de termen, riscul va fi al transmiţătorului.
În cazul contractelor translative de proprietate sub condiţie, riscul este suportat de către
proprietarul sub condiţie rezolutorie din momentul pieirii bunului.
Această regulă este o excepţie de la efectul retroactiv al condiţiei.
În cazul pieirii parţiale a bunului pendente conditione, la momentul îndeplinirii condiţiei,
proprietarul sub condiţie suspensivă este ţinut să preia bunul în starea în care se află, ceea ce
înseamnă că acesta suportă riscul pieirii parţiale a lucrului în cazul transferului dreptului de
proprietate afectat de condiţie.

B. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii

1. Aspecte generale privind actul juridic unilateral. 2. Cazuri de acte juridice
unilaterale apreciate în literatura juridică drept izvoare de obligaţii.

1. Aspecte generale privind actul juridic unilateral.

Includerea actului juridic de formaţie unilaterală în rândul izvoarelor obligaţiilor este
controversată. Chiar dacă, în mod excepţional, se admite actul unilateral ca izvor de obligaţii,
încă este contestată lista exemplarelor care s-ar încadra în această categorie.
Actul unilateral ca izvor de obligaţii constă în simpla şi unica voinţă de a se angaja din
punct de vedere juridic, manifestată de către o persoană, care dă naştere unei obligaţii a
acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului
Se consideră că de îndată ce voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a fost
manifestată, ea devine irevocabilă, nemaiputând deci să fie retractată de către autor.

2. Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura juridică drept izvoare de

obligaţii.

În literatura juridică sunt prezentate următoarele operaţiuni juridice ca fiind acte

unilaterale ce dau naştere la raporturi obligaţionale: promisiunea publică de recompensă,
promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reuşită la un concurs, oferta de purgă
a imobilului ipotecat, oferta de a contracta, titlurile de valoare, gestiunea intereselor altuia,
contractul în folosul altuia.

16
 C. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii
1. Gestiunea intereselor altei persoane. 2. Plata lucrului nedatorat. 3. Îmbogăţirea
fără justă cauză.

Definiţie. Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti fără intenţia de a da naştere la
raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin
asemenea efecte să se încalce normele de drept în vigoare.
Reglementare. În Codul civil, în art. 986-997 sub denumirea de cvasicontracte sunt
reglementate două asemenea izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 987-991) şi plata
nedatorată (art. 992-997).
Practica şi literatura au adăugat un al treilea fapt juridic licit – îmbogăţirea fără justă
cauză.

1. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri)

Definiţie. Gestiunea de afaceri este faptul juridic licit care constă în aceea că o persoană
numită gerant, fără a fi primit o împutenicire, încheie din proprie iniţiativă, aceste juridice sau
săvârşeşte actel materiale necesare sau utile, iar în favoarea sau interesul altei persoane,
numită gerat.

Condiţiile gestiunii de afaceri:

a) să existe o gerare a intereselor altuia.
Acte juridice: plata unei datorii, actul pentru efectuarea unor reparaţii, chemarea unui
medic, inscripţia unei ipoteci, încheierea unui contract de asigurare.
În principiu, actele nu pot depăşi sfera actelor de conservare şi administrare. Se pot
încheia acte de dispoziţie asimilate actelor de administrare, de exemplu, în cazul mărfurilor
perisabile.
Fapte materiale: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei
conducte, asistenţa medicală în caz de accident , salvarea unui animal.
b) actele şi faptele gerantului să fie utile geratului. Trebuie să aibă caracter patrimonial şi
să fie evitat pierderea unei valori patrimoniale ori să fi sporit valoarea unui bun.
Utilitatea gestiunii se apreciază la momentul realizării sale.
c) actele de gestiune să fie săvârşite din iniţiativa gerantului, în absenţa unui mandat şi
fără ştirea geratului.
Dacă există opoziţia geratului, continuarea intervenţiei gerantului în afacerile
patrimoniale ale geratului echivalează cu o imixtiune ilegală.
d) actele şi faptele de gestiune să fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia.
Nu este necesar ca actele şi faptele să fie făcute în mod exclusiv în favoarea geratului.
Trebuie să existe intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute.
e) gerantul să aibă capacitatea de a contracta, având în vedere că este pus în situaţia
încheierii unor acte juridice, pe de-o parte, şi prin faptele materiale săvârşite şi-ar putea agrava
starea patrimonială. Nu interesează capacitatea geratului.

Efectele gestiunii de afaceri.

17
 A. Raporturile dintre gerant şi gerat –gestiunea intereselor altei persoane, deşi
faptul juridic este consecinţa activităţii unei singure persoane (gerantul) generează
obligaţii reciproce.
1. Obligaţiile gerantului:
a) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar – art.
989 Cod civil.
Excepţie: art. 990 Cod civil – răspunde numai pentru dol dacă fără intervenţia sa,
afacerea geratului s-ar fi putut compromite;
b) obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută sau de a o continua până
când geratul va fi în măsură şi va avea mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele
sale – art. 987 Cod civil.
Art. 998 Cod civil – în cazul decesului geratului – continuarea gestiunii până când
moştenitorii geratului vor putea lua direcţiunea afacerii.
c) obligaţia de a da socoteală geratului şi a-i preda tot ceea ce a primit în temeiul
gestiunii.
2. Obligaţiile geratului: de a da gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a
făcut în timpul gestiunii – art. 991 Cod civil.
Nu este obligat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile făcute, cu excepţia cazului în
care au fost efectuate în virtutea profesiunii.
B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea a fost ratificată sau este utilă,
geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de gerant, în numele geratului ori
în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura ăn care nu au fost încă executate.
C. Raporturile dintre gerant şi terţi:
a) dacă le-a adus la cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului şi gestiunea a
fost ratificată sau este utilă, nu are nici o obligaţie.
b) dacă s-a angajat personal, nu are nici o obligaţie în mod direct şi nemijlocit de toate
obligaţiile asumate.

2. Plata nedatorată.
Plata constă în executarea în natură a unei obligaţii care are ca obiect o prestaţie
pozitivă. Orice plată presupune existenţa unei datorii (art. 1092 Cod civil), iar ceea ce s-a plătit
fără a fi datorat trebuie restituit.
Definiţie. Plata nedatorată este faptul juridic licit care constă în executarea de către o
persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru
altul.
Creditorul este cel care a plătit din eroare – solvens – art. 993 Cod civil.
Debitorul – accipiens – art. 992 Cod civil – primeşte plata din eroare sau cu ştiinţă.

Condiţiile plăţii nedatorate:

a) existenţa unei plăţi – remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
În literatură se susţine că nu poate avea ca obiect prestaţii de a face. Considerăm
greşită această soluţie. Restrângerea plăţii nedatorate numai la cazurile în care prestaţia are ca
obiect sume de bani ori bunuri are ca efect extinderea artificială a domeniului de aplicare a
îmbogăţirii fără justă cauză.
Trebuie să existe intenţia solvensului de a stinge o datorie.
b) datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Nu interesează dacă
datoria nu a existat niciodată sau a existat, dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de
stingere a obligaţiilor.

18
 Inexistenţa obligaţiei poate fi şi relativă, cum este în situaţia în care debitorul plăteşte din
eroare unei alte persoane decât creditorul său, ori în situaţia în care creditorul primeşte plata
de la o altă persoană decât debitorul.
c) plata să fie făcută din eroare.
Condiţia erorii nu este cerută în următoarele cazuri:
- plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a realizat;
- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;
- plata făcută în executarea unei obligaţii nule;
- plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat
prestaţia datorată pierde chitanţe doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul
său creditor. După găsirea chitanţei ce dovedeşte prima plată efectuată, cea de-a doua plată
figurează ca o plată nedatorată.
Plata sub imperiul dolului sau sub imperiul violenţei produce aceleaşi efecte.

Efectele plăţii nedatorate.

Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţii şi de buna sau reaua-credinţă a accipiensului.
A. Bunuri fungibile – restituirea sumei de bani ori a bunurilor de gen primite, în aceeaşi
cantitate şi de aceeaşi calitate.
- accipiensul de rea-credinţă va plăti dobânzi la suma primită din ziua plăţii ori daune–
interese pentru lipsa de folosinţă a lucrurilor fungibile;
B. Bunuri certe – există obligaţia de restituire în natură.
a) accipiensul de bună-credinţă:
- dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, va restitui preţul pe care l-a primit (art. 996 alin.
2 Cod civil);
- dacă bunul a pierit ori a fost deteriorat din cauză de forţă majoră ori caz fortuit, este
liberat de datorie (art. 995 alin. 2 Cod civil);
b) accipiensul de rea-credinţă:
- dacă a înstrăinat bunul – plăteşte valoarea bunului din momentul introducerii acţiunii;
- dacă bunul a pierit în mod fortuit, va plăti valoarea din momentul introducerii acţiunii, cu
excepţia cazului în care va face dovada că ar fi pierit şi dacă se afla la solvens (art. 995 Cod
civil);
- va restitui fructele culese şi va plăti valoarea celor neculese din ziua plăţii (art. 994 Cod
civil).
Obligaţia solvensului – de a plăti accipiensului, indiferent dacă acesta a fost de bună ori
de rea-credinţă, valoarea cheltuielilor necesare şi utile făcute în legătură cu bunul.
Cazuri în care nu se restituie plata primită nedatorat:
- art. 993 alin. 2 Cod civil – când creditorul, de bună-credinţă, desfiinţează titlul creanţei
sale. Solvensul are acţiune împotriva adevăratului debitor;
- plata făcută unui incapabil de a primi plata – datorită incapacităţii accipiensului, actul
plăţii este lovit de nulitate şi, în principiu, nu are obligaţia de restituire. În conformitate cu
principiul ocrotirii incapabilului, acţiunea se admite numai în măsura în care plata a profitat
incapabilului (atunci când se dovedeşte că bunurile ori banii primiţi au servit pentru dobândirea
unor bunuri sau servicii, pentru achitarea unor datorii, precum şi atunci când se găsesc în
posesia incapabilului);
- literatura juridică – actul nul pentru cauză imorală gravă. Practica judiciară a făcut
discuţii pe marginea actelor de înstrăinare încheiate în scopul stabilirii, menţinerii ori reluării
relaţiilor de concubinaj, considerând că deşi un astfel de act este lovit de nulitate absolută, nu
s-ar pune problema restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, pentru că ar avea ca
temei propria turpitudine a reclamantului.

19
 3. Îmbogăţirea fără justă cauză
În Codul civil există numeroase aplicaţii ale acestui principiu: art. 484 în materia
dobândirii fructelor, art. 493, art. 494 din materia accesiunii imobiliare artificiale, art. 1618 – în
materia contractului de depozit; 1691 – în materie de gaj.
Definiţie. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc mărirea
patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca
pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.
Creditor este cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.
Debitor este cel al cărui patrimoniu s-a mărit; are obligaţia de a restitui valoarea cu care
s-a îmbogăţit.

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

A. Condiţii materiale:
a) să existe o îmbogăţire a pârâtului: dobândirea unui bun, îmbunătăţirea unui lucru,
folosirea de un bun, prestarea unor numai ori servicii, evitarea unor cheltuieli;
b) să existe o diminuare a patrimoniului reclamantului: ieşirea unor valori din patrimoniu,
prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate, efectuarea unor cheltuieli în
favoarea îmbogăţitului;
c) mărirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantului să aibă o
cauză unică.
B. Condiţii juridice:
a) îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un
temei juridic care să le justifice;
b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă;
c) reclamantul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului
său de creanţă împotriva pârâtului.- Caracterul subsidiar al acţiunii – poate fi folosită această
acţiune numai atunci când se reţine că există o mărire a patrimoniului pârâtului ce nu are temei
juridic şi că trebuie să se producă restituirea prestaţiei, dar nu este reglementat un al mijloc
procesual la dispoziţia reclamantului. Acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză nu vine
să înlocuiască nici acţiuni inadmisibile şi nici acţiuni al căror exerciţiu a fost pierdut de către
reclamant ca urmare a intervenirii prescripţiei ori a decăderii.
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză.
Obligaţia de restituire în natură, fie în echivalent.
a) îmbogăţitul restituie numai valoarea îmbogăţirii sale; nu va restitui fructele sau
dobânzile legale;
b) reclamantul are dreptul de a i se restitui doar valoarea cu care s-a diminuat
patrimoniul său.
Momentul la care se determină valoarea îmbogăţirii respectiv a sărăcirii, este acela al
cererii de chemare în judecată.

D. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (Răspunderea civilă delictuală)

1. Aspecte generale: a) noţiune, terminologie şi reglementare juridică; b) funcţiile
răspunderii civile delictuale; c) comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi alte feluri de
răspundere.

20
 2. Răspunderea pentru fapta proprie: a) condiţiile generale ale răspunderii; b)
proba elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; c) aspecte specifice privind
răspunderea civilă pentru fapta proprie a persoanei juridice.
3. Răspunderea pentru fapta altei persoane: a) răspunderea părinţilor pentru
fapta copilor minori; b) răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor
pentru faptele ucenicilor; c) răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi de lucruri: a)
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; b) răspunderea pentru ruina edificiului; c)
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

1. Aspecte generale.
a) noţiune, terminologie şi reglementare juridică. În puţine articole (art. 998-1003), în
texte cu grad mare de generalitate, Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât
unor cerinţe de etică şi echitate socială, cât şi unor cerinţe ale securităţii juridice: principiul
răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Potrivit art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În completare, prin art. 999 se precizează
că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi acela ce a
cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie (Art. 998-999), prin articolele 1000-1002
Cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru ilicită săvârşită de o altă
persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în
paza juridică a unor persoane (art. 1000 alin. 1 şi art. 1001), precum şi răspunderea
proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi aparţin (art. 1002).
Prin art. 1003 Cod civil este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor
cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei
conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Corelaţii. Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte
componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale. Constituie
una din formele răspunderii juridice. Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme:
răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea disciplinară, răspunderea administrativă,
precum şi diferite alte modalităţi în care răspunderea juridică se poate manifesta potrivit
specificului diferitelor ramuri ale dreptului.
Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligaţie de despăgubire, de
reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită. La rândul său, răspunderea civilă poate fi
delictuală sau contractuală.
Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula, poate fi
dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală ori cu
răspunderea administrativă sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de răspunderi,
fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător şi va acţiona în formele sale specifice.
b) Funcţiile răspunderii civile delictuale. Funcţia educativ-preventivă. Conştiinţa ca fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage, după sine obligaţia de
dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie socială de prevenire
a producerii unor asemenea fapte.
Funcţia reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o
obligaţie de dezdăunare, care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului, îndeplineşte o
funcţie reparatorie. Constituie un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
c) Comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi alte feluri de răspundere juridică.

21
 Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală. Atât răspunderea civilă
delictuală cât şi răspunderea penală intră în acţiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care
aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
În îndepărtata istorie a instituţiei răspunderii juridice, cele două feluri de răspundere –
civilă şi penală – se confundau. Cu timpul, deosebirea dintre ele a devenit din ce în ce mai
netă, ea fiind în prezent unanim acceptată în toate sistemele de drept.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, aceasta acţionează ori de câte ori,
printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu
o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acţiona concomitent, se pot, cu alte cuvinte,
cumula.
Deosebiri existente între răspunderea civilă şi cea penală: temeiul, rolul vinovăţiei
autorului, capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele lor ilicite, modul de
stabilire a răspunderii, competenţa instanţelor, modul de sesizare, procedura de judecată,
reglementarea prescripţiei.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Elementele care le
condiţionează sunt aceleaşi: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie,
aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei
fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
O primă deosebire dintre cele două răspunderi o constituie faptul că, pe când în cazul
răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care
revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite –, în cazul răspunderii
contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent,
încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile
contractuale.
Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexiste un contract, şi anume
un contract valabil încheiat.
Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală se referă la
unele condiţii ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în
întârziere şi la convenţiile de nerăspundere.
Cât priveşte capacitatea cerută în materie contractuală, aceasta este capacitatea
deplină de exerciţiu. Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabileşte
prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală, oricine a acţionat
cu discernământ, indiferent de vârstă.
În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este
de drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop.
Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu şi-a executat
obligaţia contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în
întârziere nu operează de drept.
În cazul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere încheiate anterior săvârşirii
faptei ilicite sunt, în principiu, nule.
În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de nerăspundere
sunt, în principiu, admisibile.
Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea
contractuală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale aceasta este integrală, cel ce a
săvârşit fapta ilicită fiind ţinut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât şi
pentru cele neprevizibile.

22
 O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al răspunderii
delictuale, în caz de coautorat la săvârşirea faptei ilicite, şi în caracterul, în principiu divizibil, al
obligaţiei de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale.
În ceea ce priveşte dovada culpei sunt reţinute, de asemenea, unele deosebiri între cele
două responsabilităţi.
În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului trebuie
să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă şi unele cazuri în care culpa este prezumată.
În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai
existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa
debitorului este prezumată.
Creditorul pagubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi acţiunea
delictuală; este ţinut de contract.
Prin excepţie, se admite dreptul de opţiune al creditorului, dacă neexecutarea
contractului este în acelaşi timp şi infracţiune. În situaţia în care neexecutarea contractului este
infracţiune, iar persoana vătămată este o unitate menţionată la art. 145 C.pen. ori o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se
exercită din oficiu, în procesul penal şi se rezolvă potrivit regulilor răspunderii civile delictuale.
Astfel, nu există drept de opţiune, creditorul fiind obligat să se folosească numai de acţiunea
delictuală.
Critică. Felul răspunderii nu se poate schimba după calea procedurală aleasă ori
impusă. Art. 14 C.pr.pen. face referire la legea civilă şi nu la răspunderea civilă delictulă.

2. Răspunderea pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 şi 999 Cod
civil.
Astfel, potrivit art. 998 – aşa-zisul delict –, „orice faptă a omului, care cauzează altuia un
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar conform art. 999,
„omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi pe acela ce
a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Condiţiile generale ale răspunderii. Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru
angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume:
1) existenţa unui prejudiciu;
2) existenţa unei fapte ilicite. Deşi în art. 998 şi 999 Cod civil se vorbeşte de o faptă
(„orice faptă”; prejudiciul cauzat „prin fapta sa”), atât practica judiciară, cât şi literatura juridică
sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea
civilă delictuală;
3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Art. 998 precizează
că fapta omului care „cauzează altuia prejudiciu”, obligă la repararea acestuia;
4) existenţa vinovăţiei (vinei) celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa
sau imprudenţa cu care a acţionat.
1) Prejudiciul (pagubă, daună) reprezintă consecinţa negativă patrimonială şi
nepatrimonială a încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Clasificarea prejudiciilor:
a) patrimoniale şi nepatrimoniale;
b) cauzate direct persoanei umane şi cauzate direct bunurilor sale;
c) previzibile şi imprevizibile;
d) instantanee şi succesive.
Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim
(rezultat al unei situaţii de fapt şi nu corespunde unui drept subiectiv).

23
 Condiţii pentru protejarea unui interes: situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate;
să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral.
Condiţiile prejudiciului patrimonial. Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se
cer a fi întrunite unele condiţii, şi anume: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa
existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se
pretinde repararea lui.
Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor , care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se
va produce în viitor, el fiind astfel, susceptibil de evaluare.
Prejudiciile viitoare şi eventuale obligă la reparare numai după ce s-au produs ori este
sigur că se vor produce.
2. Condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Reperarea prejudiciului în cadrul
răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să
constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.
De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvârşit fapta
ilicită.
Există însă situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit despăgubiri ori a
făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în parte, prejudiciul.
Răspunderea civilă este înlăturată dacă victima a obţinut deja repararea prejudiciului de
la autor sau de la persoana obligată a răspunde pentru acesta.

Situaţia plăţilor făcute de terţe persoane:

a) plata făcută cu intenţia de a repara, total sau parţial – victima poate cere reparaţia de
la autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă de prejudiciu care a rămas neacoperit;
b) plata făcută cu intenţia de a o gratifica sau de a-i veni în ajutor victimei – îşi păstrează
dreptul de a obţine despăgubiri de la autorul faptei ilicite;
c) plata făcută de un terţ obligat să plătească pe un alt temei decât răspunderea civilă
delictuală:
- autorul prejudiciului estre asigurat de răspundere civilă – are dreptul la eventuala
diferenţă de despăgubire;
- victima este beneficiara unei asigurări de persoane – măsură de prevedere şi de
economisire – are drept la despăgubiri de la autor;
- victima este beneficiara unei asigurări de bunuri are dreptul la eventuala diferenţă de
prejudiciu neacoperită; asiguratorul are drept de regres împotriva autorului pentru sumele
plătite;
- victima beneficiază de pensie de invaliditate ori de urmaş – poate pretinde eventuala
diferenţă dintre pensie şi valoarea integrală a pagubei.
Repararea prejudiciului. În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru a se putea obţine
repararea prejudiciului, se pot stabili măsurile pentru repararea efectivă a acestuia.
Principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere numai prejudiciul efectiv
(damnum emerges), dar şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei
ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se urmăreşte a se asigura restabilirea situaţiei
anterioare a victimei prejudiciului.
În stabilirea întinderii despăgubirilor nu se ia în considerare nici starea materială a
autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei.
Gravitatea vinovăţiei nu constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea cuantumului
despăgubirilor: autorul prejudiciului răspunde integral, chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.

24
Gravitatea culpei poate fi luată în considerare în stabilirea despăgubirilor, în situaţia în care în
producerea prejudiciului suferit de victimă se reţin, atât culpa autorului cât şi culpa proprie a
victimei înseşi.
În principiu repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură. În cazul în care repararea
în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de depăgubiri
(daune)care trebuie stabilite în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.
Repararea prin echivalent se poate asigura fie prin acordarea unei sume globale, fie prin
stabilirea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter viager sau temporar.
În cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face
dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri
suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.
Stabilirea despăgubirilor, în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor:
a) momentul în funcţie de care se apreciză achivalentul pagubelor materiale – data
cererii de chemare în judecată;
b) în caz de vătămare a sănătăţii:
- vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată: se iau în considerare cheltuielile
făcute pentru restabilirea sănătăţii şi, eventual diferenţa dintre retribuţie şi sumele primite pe
durata concediului medical până la însănătoşire ori retribuţia de care a fost lipsit pe această
perioadă;
- pierderea ori reducerea capacităţii de muncă: victima este îndreptăţită să primească,
de regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de
la asigurările sociale şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.
c) în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane:
- plata cheltuielilor medicale şi a cheltuielilor de înmormântare;
- plata diferenţei dintre pensia de urmaş şi valoara întreţinerii pe care cel decedat o
acorda persoanelor pe care le avea în întreţinere.
Problema reparării prejudiciului extrapatrimonial prin acordare de despăgubiri băneşti. În
conformitate cu dispoziţiile art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954 privind repararea prin mijloace
nepatrimoniale:
- dreptul victimei de a cere instanţei să dispună încetarea săvârşirii în continuare a faptei
care se aduce atingere drepturilor sale nepatrimoniale;
- obligarea autorului faptei săvârşite fără drept să aducă la îndeplinirea orice măsuri
socotite necesare de către instanţa pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat;
- obligarea autorului faptei ilicite, dacă nu îndeplineştre, în termenul stabilit de instanţa,
măsurile destinate să restabilească dreptul încălcat, la plata unei amenzi, în folosul statului, pe
fiecare zi de întârziere, socotită de la expirarea termenului.
I. Etapa admiterii repărării băneşti – de la 1065 până în decembrie 1952 – Decizia de
Îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII.
Prejudiciul poate fi: patrimonial sau extrapatrimonial.
Daune morale : atingeri aduse onoarei; denunţarea calomnioasă; defăimarea prin presă;
defăimarea prin actele vexatorii; suferinţa cauzată de moartea unei persoane; dureri cauzate
de atingerile aduse integrităţii corporale; ruperea nejustificată a logodnei; seducţia dolosivă.
II. Etapa neadmiterii în practica judecătorească a reparării băneşti – 1952-1989 –
Decizia de Îndrumare a Plenului Tribunalului nr. VII/1952 – literatura a propus completarea
sistemului de apărare a drepturilor nepatrimoniale şi prin acordarea de reparaţii băneşti pentru
daune morale.
III. Etapa reorientării practicii judiciare în sensul admiterii tezei tradiţionale a reparării
daunelor morale prin despăgubiri băneşti.
Prevederi legale:

25
 - art. 11 din Legea nr. 29/1990- Legea contenciosului administrativ;
- art. 9 din Legea nr. 11/1991-Legea concurenţei;
- art. 2 alin. 5 din Legea nr. 48/1992 – Legea audiovizualului;
- art. 139 din Legea nr. 8/1996 – Legea drepturilor de autor.
Sumele de bani plătite nu au rolul unei reparaţii propriu-zise, al unor despăgubiri, ci al
unor suferinţe fizice ori psihice ale victimelor.
Problema întinderii – nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru autorii
daunelor şi nici în venituri nejustificate pentru victime.
2).Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea prin care, încălcându-se normele dreptului
obiectiv sau regulilor de convieţuire socială, se aduce atingere drepturilor subiective sau
inteselor legitime ale unei persoane.
Trăsături: 1) are caracter obiectiv şi constă într-o conduită ori manifestare umană
exteriorizată printr-o acţiune sau inacţiune;
2) fapta este mjlocul prin care se obiectivează un element psihic; este
expresia unei atitudini psihice;
3) este contrară oridinei sociale: contrară legii în sensul larg al cuvântului;
contrară regulilor de convieţuire socială sau bunelor moravuri.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului dat de o autoritate competentă;
- exercitarea normală a unui drept subiectiv – problema abuzului de drept;
- consimţământul victimei.
3) Raportul de cauzalitate. Prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite.
Teorii elaborate pentru stabilirea raportului de cauzalitate:
A. Sistemul echivalenţei condiţiilor sau condiţii sine qua non. Potrivit acestui sistem, în
ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală
egală tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat acel prejudiciu.
Critica: se includ fapte foarte îndepărtate, cu rol neglijabil, oarecare, cu efect numai cu
prilejul producerii pagubei.
B. Sistemul cauzei proxime. Din întreaga sferă a elementelor şi faptelor care au precedat
producerea efectului păgubitor, reţine drept cauză, ultima faptă, cea care este imediat
anterioară efectului; se consideră că, în lipsa acesteia, nici celelalte condiţii antecedente nu ar fi
devenit eficiente sub aspect cauzal, că deci ultima cauză – causa proxima – înglobează în sine
eficienţa tuturor cauzelor anterioare. Critica: se înlătură caracterul cauzal al unor fapte
anterioare care au rol decisiv.
C. Sistemul cauzei adecvate (al cauzei tipice). În determinarea raportului de cauzalitate
ar urma să fie reţinute numai acele antecedente ale efectului care întrunesc calitatea de
condiţie sine qua non, care îi sunt adecvate, în înţelesul că sunt tipice, adică în mod obişnuit
sunt susceptibil de a produce efectul respectiv.
D. Sistemul indivizibilităţii cauzei şi condiţiilor. Condiţiile sunt împrejurări care, fără a
produce efectul păgubitor, favorizează producerea acestuia, înlesnind naşterea procesului
cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau garantându-i ori asigurându-i rezultatele
negative.
4) Vinovăţia (culpa, greşeala). Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a
avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii
acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia.

26
 Ca prim factor al atitudinii psihice apare, aşadar factorul intelectiv de conştiinţă, fiind
reprezentarea semnificaţiei sociale a faptei şi prevederea ori posibilitatea de prevedere a
urmărilor acesteia.
În procesul de formare a atitudinii psihice subiective, factorul intectiv este urmat de
factorul volitiv, de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare şi deczie cu privire la
comportamentul ce urmează a fi adoptat.
Formele vinovăţiei. O definire precisă a diferitelor forme ale vinovăţiei, cu aplicare şi în
materia răspunderii civile, găsim în art. 19 Cod penal, care prevede că vinovăţia comportă
două forme: intenţia şi culpa.
La rândul său, intenţia este de două feluri (art. 19 pct. 1 Cod penal): a) intenţia diectă,
când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte; b) intenţia indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri (art. 19 pct. 2 Cod penal): a) imprudenţa (uşurinţa), când
autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va
produce; neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
Răspunderea delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, iar
indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală.
În cazul vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, gradul de vinovăţie ale
celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirilor datorate de autor.
În cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deşi faţă de victimă aceştia răspund
împreună, solidar, între ei suportarea prejudiciului se stabileşte proporţional cu gravitatea
vinovăţiei fiecăruia.
Pentru a putea fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să
aibă discernământul faptelor sale, să aibă, cum se mai spune, capacitate delictuală.
Conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit 14 ani
răspund pentru faptele lor ilicite numai dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ;
Persoanele lipsite de discernământ care nu erau puse sub interdicţie, dar au împlinit
vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală.
Împrejurări care înlătură vinovăţia: a) fapta victimei înseşi; b) fapta unui terţ, pentru care
autorul nu este ţinut să răspunde; c) cazul fortuit, stricto sensu; d) cazul de forţă majoră.

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954: Faptele licite şi
ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu
prilejul îndeplinirii funcţiilor lor.
Interpretarea extensivă: abuzul de funcţie, devierea de la funcţie sau a constituit prilejul
săvârşirii faptei.
Dacă persoana juridică despăgubeşte victima, are acţiune de regres împotriva persoanei
fizice care a săvârşit fapta ilicită.
Art. 35 alin. ultim din Decretul nr. 31/1954 – Faptele ilicite atrag şi răspunderea
personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al
treilea.

3). Răspunderea pentru fapta altei persoane.

a) Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori. Reglementare. În art. 1000 alin. 2
Cod civil se prevede că „tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de

27
prejudiciul cauzta de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”; în alin. final se prevede, totodată,
că „tatăl şi mama...sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au
putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Persoanele răspunzătoare: Părinţii fireşti, indiferent că filiaţia copilului este din căsătorie
sau din afara căsătoriei; părinţii adoptivi, indiferent că adopţiunea este cu efecte depline sau
efecte restrânse.
Nu răspund: instituţiile de ocrotire, tutorii, curatorii, rudele minorului ori persoanele
cărora le-au fost încredinţaţi minorii.
Fundamentul răspunderii indirecte a părinţilor.
I. Prezumţie legală relativă de culpă instituită în sarcina părinţilor. Codul civil stabileşte
un sistem de prezumţii referitoare la răspunderea părinţilor, menite să uşureze situaţia victimei
sub aspect probatoriu.
În realitate, după ce victima prejudiciului face dovada, care indiscutabil că îi incumbă în
mod direct, privind existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a minorului şi legătura de cauzalitate
dintre această faptă şi prejudiciu, o triplă prezumţie se declanşează, în virtutea prevederilor art.
1000 alin. 2 Cod civil în privinţa părinţilor şi anume:
- prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau faţă de copilul minor au existat
abateri;
- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau şi comiterea
de către minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii;
- prezumţia vinei (culpei) părinţilor, de obicei în forma neglijenţei, în îndeplinirea
necorepunzătoare a obligaţiilor pe care le aveau.
Problemă discutabilă. Determinarea sferei faptelor pentru care părinţii sunt prezumaţi
în culpă:
a) opinia clasică – neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere sau supravegherea
necorespunzătoare a copilului minor;
b) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiei de supraveghere,
cât şi lipsa de educaţie sau educaţia necorespunzătoare dată copilului minor;
c) neîndeplinirea ori îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiei de supraveghere,
precum şi a obligaţiei de creştere a copilului minor.
Obligaţia de creştere, care este prevăzută de art. 101 alin. 2 Codul familiei, este mai
cuprinzătoare decât aceea de educare.
II. Ideea de garanţie, simplă sau combinată cu culpa prezumată.
Condiţiile răspunderii părinţilor:
1) Condiţii generale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de cauzalitate dintre
fapta minorului şi prejudiciului suferit;
2) Condiţii speciale: minoritatea şi comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii.
Locuinţa minorului coincide de cele mai multe ori cu domiciul său legal.
Domiciliul legal – art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – la părinţii săi, iar dacă părinţii
nu au o locuinţă comună, la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic. În acelaşi sens şi
dispoziţiile art. 100 alin. 1 din Codul familiei.
Art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 – domiciliul copilului încredinţat de instanţa
judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinţii săi.
Interesează locuinţa pe care legea o stabileşte pentru minor, adică cea pe care trebuie
să o aibă şi nu aceea pe care o are în fapt.
Situaţii în care locuinţa de fapt a minorului se afla în altă parte decât la părinţii săi:
A. Copilul are locuinţa legală la părinţii săi, dar, temporar, se află în altă parte cu
consimţământul sau ştirea părinţilor, de exemplu în vizită la rude, internat în spital. Părinţii
răspund datorită carenţelor în educaţia acestora.

28
 B. Copilul nu locuieşte în fapt cu părinţii săi, împotriva voinţei acestora. De exemplu, în
cazul în care minorul este fugit de la locuinţă, părinţii răspund pentru fapta ilicită a acestuia; în
cazul în care părinţii sunt arestaţi, de regulă, se consideră că aceştia nu răspund, apreciindu-
se că fapta pentru care au fost arestaţi determină încetarea comunităţii de locuinţă.
C. În cazul în care minorul fugit dintr-o şcoală ori centru de reeducare, au fost date soluţii
contradictorii. Recent s-a concluzinat că aceştia vor răspunde pentru fapta ilicită a minorului
întrcât se datorează carenţelor în educaţie.
D. Minorul care are o altă locuinţă în scopul desăvârşirii învăţăturii, pregătirii profesionale
ori determinată de faptul încadrării lui în muncă, s-a considerat că nu se suspendă nici nu
încetează drepturile şi îndatoririle părinteşti, deci, în consecinţă răspund.
E. Minorul este încredinţat unuia dintre părinţi, datorită faptului că aceştia sunt divorţaţi
sau despărţiţi în fapt, or acesta este născut din afara căsătoriei, soluţia tradiţională este că
răspunde părintele căruia i-a fost încredinţat copilul prin hotărâre sau prin convenţia părţilor;
mai poate răspunde părintele care locuia în fapt de un timp apreciabil; răspunde şi părintele la
care nu locuieşte copilul minor indiferent dacă i-a fost încredinţat sau nu, pe motiv că ambii
părinţi trebuie să contribuie la creştere şi educarea copiilor lor minori.
Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 2 sunt îndeplinite,
părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.
În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii vor răspunde. Dacă
minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite, victima are latitudinea de a
trage la răspundere fie pe minor – singur –, fie pe părinţi – singuri –, fie deopotrivă pe minor şi
pe părinţi. Temeiurile răspunderii vor fi diferite: minorul va răspunde pentru fapta proprie,
potrivit art. 998 sau 999 Cod civil, părinţii vor răspunde pentru fapta altuia, potrivit art. 1000 alin.
2 Cod civil.
În măsura în care părinţii au plătit integral despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită
de minorul cu discernământ, ei au posibilitatea ca, pe calea unei acţiuni în regres îndreptată
împotriva acestuia, să recupereze de la acesta ceea ce au plătit pentru el.
Înlăturarea răspunderii părinţilor: pentru lipsa unei condiţii generale a răspunderii;
înlăturarea prezumţiei de culpă – art. 1000 alin. 5 – dacă probează că nu au putut împiedica
faptul prejudiciabil; cauza străină.
b) Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru faptele
ucenicilor. Reglementare. În conformitate cu art. 1000 alin. 4 Cod civil „institutorii şi artizanii
(sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor
priveghere”. Ei se pot apăra de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil” (art. 1000 alin. 5 Cod civil).
Domeniul de aplicare a prevederilor legale.
Prin institutor, în terminologia Codului civil s-a înţeles învăţătorul de la clasele primare.
Termenul a căpătat un înţeles mai cuprinzător, reţinându-se răspunderea nu numai a
învăţătorului, dar şi a educatorului din învăţământul preşcolar şi aceea a profesorului din
învăţământul gimnazial, liceal ori profesional, la care s-a adăugat, de asemenea, răspunderea
pedagogilor din internatele de elevi şi a celor care supraveghează pe elevi în taberele şi
coloniile de vacanţă.
Prin „artizan” în terminologia Codului civil se înţelege meşteşugarul care primeşte spre
pregătire ucenici şi care au obligaţia să-i înveţe o artă sau o meserie.
Prin „elevi” se înţelege persoanele care învaţă într-o unitate preşcolară ori o unitate de
învăţământ primar, gimnazial, liceal sau profesional.
Prin „ucenic” se înţelege persoana care învaţă o meserie sub îndrumarea şi instrucţia
unui meseriaş.

29
 Fundamentarea răspunderii. Ca şi alin. 2 al art. 1000, şi alin. 4 stabileşte o triplă
prezumţie, dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către un elev sau ucenic:
- prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător;
- prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către
elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
- prezumţia vinei (culpei) profesorului ori meşteşugarului, în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatorii ce îi revenea.
Prezumţia de culpă este relativă, ei putând face dovada că şi-au îndeplinit corect
obligaţia de supraveghere.
Condiţiile răspunderii. Condiţii generale: fapta ilicită a elevului sau uceniciului, prejudiciul
cauzat şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Nu este necesară culpa elevului sau a ucenicului; se răspunde chiar când nu are
discernământ ori prezintă discernământ diminuat, având în vedere că se impunea o
supraveghere deosebită.
Condiţii speciale: a) elevul sau ucenicul să fie minor; b) fapta ilicită să fi fost săvârşită de
elev sau ucenic în timpul cât se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea cadrului didactic
sau meseriaşului. Dacă trebuia să se afle sub supraveghere, dar de fapt nu era, aceasta
trebuie să se datoreze unor fapte omisive sau comisive ale cadrului didactic ori ale
meseriaşului; c) elevul sau ucenicul să fi cauzat prejudiciul unei terţe persoane.
Efectele răspunderii. Dacă sunt întrunite condiţiile generale şi cele speciale ale
răspunderii, profesorul sau meşteşugarul este ţinut răspunzător faţă de victimă pentru întregul
prejudiciu.
Victima poate să cheme la răspundere numai pe elev ori ucenic sau să cheme,
deopotrivă, şi pe elev ori ucenic şi pe profesor ori meşteşugar. Faţă de victimă, profesorul sau
meşteşugarul răspunde solidar cu elevul sau ucenicul.
În măsura în care profesorul ori meşteşugarul a plătit despăgubirea, el are o acţiune de
regres împotriva elevului ori ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns.
Corelaţia răspunderii institutorilor sau artizanilor cu răspunderea părinţilor.
Se pune această problemă în ipoteza în care copilul minor săvârşeşte o faptă
cauzatoare de prejudiciu în timpul în care se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea
cadrului didactic ori a meşteşugarului. Se discută dacă se va angaja în mod exclusiv
răspunderea cadrului didactic ori a meşteşugarului ori dacă se poate angaja şi răspunderea
părinţilor. De asemenea, se pune întrebarea dacă institutorul ori artizanul după ce
despăgubeşte victima, ar avea un drept de regres împotriva părinţilor elevului sau ucenicului în
raport cu fapta căruia i s-a angajat răspunderea.
A. Opinia potrivit căreia cele două răspunderi se exclud. Soluţia a fost formulată în
perioada în care la baza răspunderii părinţilor era aşezată teoria culpei în supraveghere; se
considera că aflarea copilului minor în supravegherea institutorului sau a artizanului înlătură
definitiv culpa în supraveghere a părintelui. În unele cazuri, la momentul la care a fost formulată
teoria potrivit căreia părinţii sunt prezumaţi în culpă nu numai în ce priveşte supravegherea
copilului, ci şi în ce priveşte educarea lui, s-a considerat că trebuie recunoscut regresul cadrului
didactic împotriva părintelui.
B. Opinia potrivit căreia cele două răspunderi pot fi angajate simultan şi concomitent –
fundamentul este al coexistenţei culpei în supraveghere a cadrului didactic sau a
meşteşugarului cu culpa în educaţie a părinţilor. Fiind temeiuri diferite ale răspunderii, s-ar
putea angaja simultan.
C. Opinia potrivit căreia răspunderea părinţilor este generală şi subsidiară în raport cu
răspunderea cadrelor didactice ori a meseriaşilor. Se consideră că supravegherea exercitată
de cadrul didactic ori de către meseriaş absoarbe şi eventualele carenţe educaţionale

30
 c) Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Reglementare. Articolul 1000 alin.
3 Cod civil cuprinde dispoziţia potrivit căreia comitenţii răspund „de prejudicul cauzat de ...
prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”. Se mai arată prin dispoziţiile art. 393 alin. 1 Cod
comercial că: „Patronul răspunde de faptele prepusului...în limitele însărcinării ce i s-a dat”.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi meşteşugari, comitenţii nu sunt menţionaţi în
cuprinsul alin. 5 al art. 1000 Cod civil între cei care au posibilitatea să se exonereze de
răspundere dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
În literatură şi în practică se consideră că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de
comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în
împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei
persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru
prima persoană – denumită comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla
activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma
îndrumările şi directivele primite.
Temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie pot fi foarte diverse. Cel mai adesea un
astfel de temei îl constituite contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le
este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a persoanei încadrate în muncă
faţă de unitatea la care este încadrată.
Deşi, în principiu, din contractul de mandat nu se naşte un raport de prepuşenie, în mod
excepţional, un asemenea raport poate fi grefat pe un astfel de contract, în măsura în care prin
contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant. În mod
asemănător, se pune problema în cazul contractului de antrepriză.
Un astfel de raport poate exista, între părinte şi copil, între soţi, între şcoală şi elevul
căruia i s-a dat o anumită însărcinare şi în alte asemenea cazuri de aşa-numiţi prepuşi
ocazionali.
Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Este necesar ca, în persoana
prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi
999 Cod civil.
Condiţii speciale: a) existenţa raportului de prepuşenie; b) prepuşii să fi săvârşit fapta „în
funcţiile ce li s-au încredinţat”.
Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de
comitent înseamnă că săvârşeşte fapta în în interesul comitentului, în limitele funcţiilor ce i-au
fost încredinţate şi cu respectarea ordinelor şi instrucţiilor date de comitent.
Nu poate fi pusă problema răspunderii comitentului pentru fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită de prepusul său dacă fapta nu are nici o legătură cu exerciţiul funcţiei
încredinţate (în timpul concediului de odihnă ori în timp ce venea la serviciu ori în drum spre
casă, înapoindu-se de la serviciu, ori în calitate de locatar, chiar dacă prepusul locuia într-un
imobil pus la dispoziţie de către comitent).
S-a ajuns la extinderea răspunderii comitentului în cazurile în care prepusul, profitând ori
abuzând de funcţie, acţionează în propriul său interes sau în cazurile în care, cu ocazia
exercitării funcţiei, dar fără legătură cu aceasta, uneori chiar fără nici o simplă aparenţă de
legătură cu funcţia, săvârşeşte o faptă cauzatoare de prejudicii.
Critica: limitare la cazurile când există o corelaţie necesară între exerciţiul funcţiei şi
comiterea faptei şi aparenţa că lucrează în interesul comitentului, victima fiind de bună-
credinţă.
Fundamentarea răspunderii. În practica judecătorească şi în literatura de specialitate au
fost exprimate diferite opinii cu privire la temeiurile răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului.
I. Teorii bazate pe ideea de culpă.

31
 A. ideea unei culpe în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe ideea unei culpe
în alegere unite cu o culpă în supraveghere – culpa in vigilando.
Critici: de cele mai multe ori comitentul nu este în culpă fiindcă nu are posibilitatea de a
supraveghea pe prepuşii săi; contradicţie între faptul prezumării comitentului în culpă în mod
absolut şi dreptul de regres împotriva prepusului; nu poate fi vorba de o prezumţie absolută
împotriva căreia să nu se facă dovada contrarie dacă nu este prevăzută de art. 1202 Cod civil.
B. O altă fundamentare a fost axată pe ideea considerării culpei prepusului ca fiind culpa
comitentului.
Critici: răspunderea comitentului trebuie să rămână o răspundere indirectă; nu se explică
regresul comitentului.
C. O altă fundamentare a răspunderii a fost axată pe ideea reprezentării. Prepusul
acţionează în cadrul funcţiei încredinţate în calitate de reprezentant legal al comitentului.
Critici: reprezentarea este o instituţie specifică actelor juridice şi nu faptelor juridice;
realizează un transfer al culpei.
II. Teorii potrivit cărora răspunderea comitentului se fundamentează pe temeiuri
obiective, fără culpă.
A. O altă fundamentare a răspunderii comitentului are drept premisă ideea de risc, în
sensul că răspunderea ar decurge din împrejurarea că el este acela care trage foloasele
activităţii desfăşurate de prepus şi deci trrebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile ale
aceste activităţi – ubi emolumentum ibi onus.
Critică: nu se poate explica cerinţa dovedirii culpei prepusului şi dreptul de regres.
B. Fundamentarea pe ideea de garanţie. Această fundamentare explică răspunderea
comitentului pentru fapta ilicită a prepusului pornind de la premisa că prin art. 1000 alin. 3 Cod
civil se instituie o garanţie a comitentului faţă de victima prejudiciului, garanţie care este menită
să ofere victimei posibilitatea de a fi despăgubită.
Efectele răspunderii comitentului. Victima are posibilitatea de a se adresa, la alegerea
sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deodată
ori succesiv, fie numai prepusului, pe temeiuri diferite şi cu fundamentări diferite – comitentul,
ca răspunzător garant pentru fapta prepusului, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil, iar
prepusul ca răspunzător pentru fapta proprie, pe temeiul art. 998-999 Cod civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat de faptele mai multor persoane care au
calitatea de prepuşi ai unor comitenţi deferiţi, comitentul răspunde numai pentru partea de
prejudiciu de care se face vinovat prepusul său.
Comitentul exercită regresul în temeiul art. 1108 alin. 3 Cod civil.

4). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi de lucruri.

a) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general. Reglementare. Art.
1000 alin. 1 Cod civil: „suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta
persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Art. 1000 alin. 1 Cod civil se referă la lucruri neînsufleţite, atât mobile, cât şi imobile, fără
distincţie dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potenţial periculoase, fără distincţie dacă
au sau nu un dinamism propriu, ori dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se
în staţionare.
Nu intră sub incidenţa art. 1000 alin. 1 acele bunuri pentru care, prin lege, este instituită
o răspundere specială, şi anume: animalele (pentru care este prevăzută răspunderea specială,
prin art. 1001 Cod civil), edificiile (numai dacă prejudiciul a fist urmarea lipsei de întreţinere ori
a unui viciu de construcţie, potrivit art. 1002 Cod civil).
Prin paza juridică se înţelege puterea de de direcţie, control şi supraveghere pe care o
persoană o poate exercita în mod independent, asupra unui lucru sau animal.

32
 Temeiul pazei juridice. Regula - un drept care conferă autoritatea, adică puterea
independentă de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului.
Excepţia – atunci când prin furt sau printr-o altă formă de uzurpare, bunul este scos din
posesia titularului dreptului, iar paza juridică trece la uzurpator.
Prin pază materială se înţelege puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o
persoană o exercită asupra unui lucru, fiind sub autoritatea păzitorului juridic. Tragerea la
răspundere a celui care are paza materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, va fi şi ea
posibilă, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie conform art. 998-999 Cod civil.
Persoane care au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor:
- proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al
acestuia. Înlăturarea prezumţiei are loc prin dovada că a transmis paza juridică unei alte
persoane ori că i-a fost uzurpată.
- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – uzufruct, uz, abitaţie,,
superficie, sevitute aparentă.
- posesorul;
- detentori precari precum locatarul, comodatarul, utilizatorul în contractul de leasing. Are
loc o scindare a pazei juridice în paza structurii lucrului care rămâne la proprietar ori posesor şi
paza juridică a utilizării lucrului care trece la detentor.
Fundamentarea răspunderii.
A. Concepţia subiectivă a răspunderii întemeiază răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.
a) prezumţia relativă de vină a celui ce exercită pază juridică. Se admite că această
prezumţie ar putea fi înlăturată făcându-se dovada lipsei de culpă.
b) prezumţia absolută de culpă, prezumţie pentru înlăturarea căreia poate fi invocată
numai forţa majoră, fapta victimei ori fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic nu
este ţinut a răspunde.
c) teoria „culpei în paza juridică”. Răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o
culpă prezumată, ci o culpă dovedită.
B. Concepţia obiectivă a răspunderii:
a) fundamentarea pe ideea de risc, conformă căreia, de îndată ce o persoană creează
riscul unui prejudiciu prin folosirea unui lucru, întrucât ea culege profitul lucrului, trebuie să
suporte şi răspunderea pentru toate pagubele cauzate de acesta.
b) „prezumţia de răspundere”.
c) ideea de garanţie privind riscul de activitate.
Condiţiile răspunderii. Pentru declanşarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. 1 Cod
civil, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului precum şi a raportului de
cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu.
Cauzele de exonerare de răspundere. Pentru a se exonera de răspunderea care îi
revine, paznicul juridic al lucrului trebuie să facă dovada: a) fapta vitimei însăşi; b) faptei unei
terţe persoane, pentru care nu este ţinut a răspunde; c) cazului de forţă majoră – simpla
dovadă a cazului fortuit nefiind suficientă.
Efectele răspunderii pentru lucruri. Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină
despăgubiri de la cel ce are paza juridică a lucrului.
Poate să urmărească şi direct pe cel care, având paza materială a lucrului, i-a cauzat
paguba, temeiul acţiunii sale fiind art. 998-999 Cod civil.
În măsura în care paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubirile, el va putea să
urmărească, printr-o acţiune în regres, pe paznicul material, cu condiţia de a face dovada
vinovăţiei acestuia, conform art. 998-999 Cod civil.

33
 b) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Reglementare. Art. 1001 Cod
civil prevede că „proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul
serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se afla în paza sa,
sau a scăpat”.
Domeniul de aplicaţie a răspunderii. Cât priveşte animalele, textul se referă la animale
care sunt apropiate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. În această
categorie intră, fără îndoială, animalele domestice, precum şi animalele sălbatice captive.
Sunt ţinute a răspunde persoanele care la momentul producerii prejudiciului, aveau paza
juridică a animalului.
Fundamentarea răspunderii. Elementul esenţial pentru fundamentarea acestei
răspunderi îl constituie paza juridică. Orientări ale literaturii de specialitate:
Pornindu-se de la acest element, au fost conturate două orientări principale:
a) fundamentarea răspunderii pe ideea de risc – potrivit căreia cel ce trage foloasele
unei activităţi trebuie să suporte şi consecinţele păgubitoare ale activităţii respective;
b) fundamentarea pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în
exercitarea pazei juridice.
c) ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului, în sensul de garanţie a
comportamentului general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv. explică
răspunderea pentru în acele ipoteze în care animalul a scăpat de sub supraveghere.
Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost
cauzat de către animal şi că, la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a
persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.
Cauze de exonerare de răspundere:
a) faptei victimei înseşi
b) faptei unei terţe persoane pentru care cel are paza juridică a animalului nu este ţinut a
răspunde;
c) cazului de forţă majoră, nu însă şi cazului fortuit.
Efectele răspunderii. Victima prejudiciului este îndreptăţită să urmărească pe cel care
are paza juridică a animalului, pe temeiul art. 1001 Cod civil.
Nimic nu o împiedică să urmărească, direct, pe cel ce are paza materială a animalului
însă, de data aceasta, pe temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă cel ce are paza juridică a plătit despăgubirile, el are dreptul să se regreseze,
făcând dovezile cerute de art. 998-999 Cod civil, împotriva celui căruia i-a încredinţat paza
materială, din vina căruia animalul a fost pus în situaţia de a cauza prejudiciul.
c) Răspunderea pentru ruina edificiului. Reglementare. Conform art. 1002 Cod civil,
„proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina
este ca urmarea lipsei de întreţinere, sau a unui viciu de construcţie”.
Prin edificiu, în înţelesul art. 1002 Cod civil, se înţelege orice lucrare realizată de om,
prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind, în acest fel, prin aşezarea
sa durabilă, un imobil prin natura sa. De exemplu: o casă, un gard incorporat solului, un baraj,
un pod, dar şi o construcţie subterană – cum ar fi un canal, o pivniţă.
Prin ruina ediciului, se înţelege nu numai dărâmarea completă, dar şi orice dezagregare
a materialului din care este construit, care, prin cădere, provoacă un prejudiciu unei alte
persoane.
Nu intră în această noţiune demolarea voluntară, ci numai dezagregarea ori dărâmarea
involuntară; de asemenea, nu intră aici nici dărâmarea provocată de incendiu, proasta
funcţionare a unui agregat, lipsa unui dispozitiv de protecţie, etc.

34
 Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa
de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului. Dacă alta a fost cauza dărâmării şi nu lipsa
de întreţinere ori viciul de construcţie, nu se aplică prevederile art. 1002 Cod civil.
Art. 1002 Cod civil stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin ruiună în sarcina
proprietarului edificiului. Nu interesează, aşadar, cine este locatarul edificiului respectiv, cine
are paza juridică a acestuia, cine este constructorul ori arhitectul, ci interesează cine este
proprietarul său actual.
Această răspundere este întemeiată pe calitatea de proprietar. În caz de coproprietate,
pe cote-părţi sau în devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară.
Cu dreptul de proprietate asupra edificiului urmează însă a fi asimilat dreptul de
superficie.
Fundamentarea răspunderii. 1) prezumţia de culpă: atunci când ruina s-a datorat lipsei
de întreţinere a edificiului, culpa constă în faptul că proprietarul nu a supravegheat starea
acestuia şi nu a luat măsurile necesare de întreţinere; atunci când ruina s-a datorat viciilor de
construcţie, neimputabile deci proprietarului, ne-am afla în faţa unei răspunderi a proprietarului
pentru fapta altuia.
2) răspundere obiectivă a proprietarului ori o răspundere întemeiată pe ideea unei
obligaţii legale de garanţie, independentă de orice vină din partea proprietarului.
Condiţiile răspunderii. Pentru aplicarea răspunderii prevăzute de art. 1002 Cod civil este
necesar ca victima prejudiciului să facă dovada existenţei prejudiciului a raportul de cauzalitate
dintre ruina edificiului şi prejudiciu, precum şi a faptului că ruina a fost cauzată de lipsa de
întreţinere ori de un viciu de construcţie.
Proprietarului nu poate să înlăture această răspundere prin simpla dovadă a faptului că
a luat toate măsurile pentru asigurarea întreţinerii edificiului ori pentru prevenirea oricăror vicii
ale construcţiei.
Cauze de exonerare de răspundere: a) fapta victimei înseşi; b) fapta unui terţ pentru
care proprietarul nu este ţinut a răspunde; c) cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul
edificiului va fi obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului cauzat.
Proprietarul, la rândul său, va avea drept de regres, pentru recuperarea daunelor plătite,
după caz:
a) împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de
vânzare-cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului pentru viciile
ascunse ale lucrului vândut;
b) împotriva locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, dacă ruina
edificiului s-a datorat faptului că locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care reveneau privind
efectuarea reparaţiilor locative;
c) împotriva constructorilor ori proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză ori de
proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului, care au construit cauza ruinei.

Tema a III-a - Efectele obligaţiilor

35
 1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor: a) plata; b) executarea silită în
natură a obligaţiilor.
2. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executare prin echivalent): a) categorii de
despăgubiri; b) condiţiile acordării de despăgubiri; c) evaluarea despăgubirilor.
3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului: a) categorii de drepturi;
b) măsuri pentru conservarea patrimoniului debitorului; c) acţiunea oblică (indirectă sau
subrogatorie); acţiunea revocatorie (pauliană).

1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. Executarea în natură a obligaţiei

înseamnă executarea prestaţiei înseşi la care l-a s-a obligat debitorul, şi nu plata unui
echivalent bănesc în locul acesteia.
a) Plata. Noţiune. Executarea obligaţiei se face de către debitor, ca regulă generală, de
bunăvoie, prin plată. Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei de către debitor,
indiferent de obiectul ei.
Reglementare. Codul civil priveşte plata ca un mijloc de stingere a obligaţiilor, şi o
reglementează în art. 1092-1121. Plata are drept efect stingerea obligaţiei, stingerea a însuşi
raportului juridic obligaţional. Acest raport juridic poate fi stins şi prin alte moduri, dar în cadrul
cărora creditorul nu primeşte ceea ce i se datorează. Dimpotrivă, plata duce la stingerea
raportului juridic prin executarea obiectului său, prin realizarea a însuşi rezultatului voit de părţi.
Condiţiile plăţii. Cine poate face plata. Principiul general care cârmuieşte această
materie este acela că oricine poate face plata.
Potrivit art. 1093 Cod civil, obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată şi chiar
de o persoană neinteresată.
Cel ţinut a dace plata şi care o poate face este debitorul. El poate plăti în mod valabil
personal sau prin reprezentant.
Plata poate fi făcută de o persoană ţinută alături de debitor (un codebitor solidar) sau
pentru debitor (fidejusorul sau cauţiunea reală).
Plata poate fi făcută de o persoană interesată în efectuarea ei. De exemplu, dobânditorul
unui imobil ipotecat poate face plata, pentru a evita urmărirea silită în privinţa imobilului
dobândit, care ar putea avea drept efect pierderea dreptului de proprietate asupra bunului
respectiv.
Plata poate fi făcută şi de orice persoană neinteresată (art. 1093 alin. 2), deci de un terţ
neinteresat. În acest caz, terţul poate face plata fie în numele debitorului, fie în nume propriu.
Potrivit art. 1093 Cod civil, atunci când terţul plăteşte în nume propriu nu se subrogă în
drepturile creditorului fără consimţământului acestuia. O asemenea subrogaţie poate fi
consimţită de creditor.
Excepţii:
a) în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de
debitorul acelei obligaţii (art. 1094 Cod civil);
b) când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât debitorul. Într-
adevăr, normele legale ce reglementează plata sunt supletive, astfel că părţile pot conveni şi
altfel, cu respectarea condiţiilor generale pe care trebuie să le îndeplinească orice convenţie.
Condiţii speciale cu privire la cine poate plata în cazul obligaţiilor de a da. Plata este un
act juridic.
Potrivit art. 1095 Cod civil, dacă plata constă în executarea unei obligaţii de a da –
transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun –, ea „trebuie făcută de
proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”. Aceasta înseamnă că cel care efectuează
plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi, în acelaşi timp, proprietarul

36
lucrului ce formează obiectul plăţii. Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cu nulitatea
actului juridic al plăţii.
Cu toate acestea, dacă obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în bunuri ce se
consumă prin întrebuinţare, nu se poate cere restituirea lor atunci când creditorul le-a
consumat cu bună-credinţă, chiar dacă plata a fost efectuată de o persoană care nu era
proprietarul bunurilor cu care s-a plătit şi nu avea capacitate deplină de exerciţiu.
Cui se poate face plata. Art. 1096 Cod civil dispune că plata trebuie să se facă
creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiţie ori de lege să
primească pentru creditor.
Ea poate fi făcută şi unui terţ, desemnat de justiţie pentru a primi plata (creditorul
popritor).
Codul civil prevede câteva situaţii în care plata este valabilă, deşi a fost făcută altei
persoane decât creditorului sau unui împutenicit al său. Acestea sunt:
a) când creditorul ratifică plata făcută unei persoane fără calitatea de a primi; ratificarea
atribuie aceste persoane retroactiv calitatea de mandatar al creditorului (art. 1096 alin. 2);
b) când plata a folosit creditorului, adică debitorul plăteşte unui creditor al acestuia; o
asemenea plată profită creditorului, deoarece duce la stingerea obligaţiei pe care el o avea faţă
de altă persoană – creditorul său (art. 1096 alin. 2).
c) când plata a fost făcută unui creditor aparent. Într-adevăr, potrivit art. 1097 Cod civil,
plata făcută cu bună-credinţă aceluia care are creanţa în posesia sa este valabilă, chiar dacă
după aceasta posesorul ar fi evins.
Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. O
plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă, iar cel care face
plata poate fi obligat să plătească din nou către cel împuternicit a primi pentru incapabil.
Cu toate acestea, cel care face plata nu va fi ţinut să plătească a doua oară, în ipoteza
în care va face dovada că lucrul plătit a profitat creditorului incapabil (art. 1098 Cod civil).
Obiectul plăţii. Plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei asumate. Cel
obligat va trebui să plătească exact cât datorează. Principiul este înscris în art. 1100 Cod civil,
potrivit cu care creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela care i se datoreşte, chiar
când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar, în acest caz, obligaţia
nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se numeşte dare în plată.
Dacă obiectul obligaţiei în a da un bun cert (a transmite dreptul de proprietate asupra
unui asemenea bun), debitorul este liberat prin predarea lui în starea în care se găsea în
momentul predării. El nu va răspunde de pierderea bunului sau de stricăciunile pe care acesta
le suferă dacă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să
răspundă. Dar debitorul va răspunde de pierderea bunului sau de deteriorările survenite după
punerea sa în întârziere, indiferent de cauza lor (art. 1102 Cod civil). Chiar atunci când a fost
pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor (art. 1156 alin.
2 Cod civil).
Când obiectul obligaţiei de a da este o cantitate de bunuri de gen, debitorul nu poate fi
liberat de predare prin pieirea sau stricăciunilor lor, deoarece genera non pereunt.
Cât priveşte calitatea bunurilor ce trebuie să predate, dacă ea nu este stabilită prin
convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie o calitate mijlocie (art. 1103 Cod civil).
Principiul indivizibilităţii plăţii. Cel care face plata trebuie să plătească în întregime.
Excepţii:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă;

37
 b) în cazul decesul debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se va diviza între
ei, fiecare plătind pro parte (art. 1060 Cod civil), afară de cazul când obligaţia este indivizibilă
(art. 1057 şi 1058 Cod civil);
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie, când datorii reciproce se sting până
la concurenţa celei mai mici dintre ele; urmează a se plăti restul rămas din datorie;
d) în ipoteza în care în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori; ei au beneficiul
de diviziune, adică fiecare va plăti ce i se cuvine (art. 1674 Cod civil);
e) în cazul în care instanţa acordă debitorului termen de graţie, poate eşalona plata (art.
1101 alin. 2 Cod civil).
Data plăţii. Plata urmează a se face atunci când datoria a ajuns la scadenţă, adică a
devenit exigibilă.
În această privinţă, distingem între obligaţii cu executare imediată – pure şi simple – şi
obligaţii cu termen.
La obligaţiile cu execuţie imediată plata trebuie făcută la momentul naşterii raportului
juridic obligaţional; chiar la acel moment obligaţia a devenit exigibilă.
Dacă obligaţia este cu termen plata este exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorul
nu poate pretinde plata înainte de împlinirea acestui termen. Termenul poate însă prevăzut în
interesul uneia dintre părţi sau în interesul ambelor părţi.
Potrivit art. 1024 Cod civil, termenul este presupus întodeauna în favoarea debitorului,
dacă nu rezultă din stipulaţie expresă sau din circumstanţe că a fost prevăzut şi în favoarea
creditorului.
Dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea debitorului, cum ar fi contract de
împrumut fără dobândă, acesta poate efectua şi anticipat.
În ipoteza că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, plata se poate
face anticipat numai cu consimţământul lui.
Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi – un contract de împrumut cu
dobândă, spre exemplu – plata trebuie făcută la acel termen. Nimic nu se opune însă ca părţile
să convină şi un alt termen pentru plată, deci ea să se facă şi anticipat.
În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe
care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Acordarea lor este
condiţionată, în principiu, în raporturile dintre persoanele fizice de punerea în întârziere a
debitorului pe calea unei proceduri prevăzute de lege.
Instanţa de judecată poate acorda debitorului un termen de graţie, în cadrul căruia poate
eşalona plata.
Locul plăţii. Potrivit art. 1104 Cod civil, plata trebuie efectuată la locul convenit de părţi.
Dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, Codul civil prevede că ea să se efectueze la domiciliul
debitorului (art. 1104 alin. 2); în acest caz plata este cherabilă. Dacă părţile au convenit ca
palata să se facă la domiciliul creditorului, atunci plata este portabilă.
Când obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul la care ea trebuie
efectuată, plata se va face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului (art.
1104 alin. 2 Cod civil).
Determinarea locului plăţii prezintă interes din cel puţin două puncte de vedere:
a) în raport de locul plăţii se determină cheltuielile de transport ocazionate de
transportarea obiectului plăţii în acel loc;
b) în raporturile de drept internaţional privat legea ţării locului unde urmează a se face
plata (lex loci solutionis) este legea care cârmuieşte raporturile juridice privin executarea
obligaţiei.

38
 Cheltuielile pentru efectuarea plăţii. Art. 1105 Cod civil dispune că cheltuielile pentru
efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Dar norma înscrisă în acest articol este supletivă,
astfel că păţile pot conveni şi altfel.
Imputaţia plăţii. Este posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaşi creditor mai multe
datorii care au drept obiect de bunuri de aceeaşi natură. Imputaţia plăţii poate fi făcută mai întâi
prin acordul părţilor.
În al doilea rând, ea poate fi făcută numai de una din părţi, de fie numai de debitor, fie
numai de creditor.
În sfârşit, în anumite situaţii, legea însăşi poate dispune asupra modului cum se va face
imputaţia.
Aşadar, în lipsa convenţiei părţăilor, primul care poate decide asupra căreia asupra cărei
obligaţii se impută plata efectuată de debitorul (art. 1110 Cod civil). Debitorul va trebui să ţină
seama însă de câteva principii, şi anume:
a) plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia debitorul
face imputaţia, căci în caz contrar s-ar face o plată parţială, încălcându-se principiul
indivizibilităţii plăţii;
b) dacă debitorul are o obligaţie exigibilă (scadentă) şi alta neexigibilă (nescadentă) nu
poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente, deoarece s-ar face o plată anticipată;
c) când creanţa este producătoare de dobânzi şi creditorulo datorează şi suma
împrumutată şi dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care
creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului (art. 1111 Cod civil).
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii cel chemat să o facă este creditorul. De regulă, el
va preciza, prin chitanţa liberatorie de obligaţie pe care o debitorului, ce datorie s-a stins prin
prestaţia făcută de acesta din urmă.
Debitorul este ţinut de imputaţia făcută de creditor şi nu o poate contesta decât atunci
când creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manopere pe care le-a făcut (art. 1112
Cod civil).
Când nici una din părţi nu a făcut imputaţia, aceasta se va face după principiile înscrise
în Codul civil (art. 1113 ), şi anume:
a) dacă o datorie este scadentă şi una nescadentă, plata se impută asupra celei
scandente, chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă;
b) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se va face asupra aceleia care
este mai oneroasă pentru debitor, adică pe care el avea mai mare interes să o stingă, de
exemplu, cea producătoare de dobânzi mari;
c) dacă toate datoriile sunt scadente şi depopotrivă de oneroase, imputaţia se va face
asupra celei mai vechi dintre ele;
d) dacă datoriile sunt scadente, depotrivă de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se
va imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plăţii. Plata are drept efect liberarea debitorului de obligaţia asumată. Se poate
întâmpla ca un creditor să conteste executarea obligaţiei de către debitorul său, astfel că
urmează a se pune problema probei plăţii.
Cu privire la întrebarea cine are sarcina probei, urmează a se face aplicarea principiului
general, potrivit cu care „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”
(art. 1169 Cod civil).
Din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care
pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei. La rândul său, în măsura
în care debitorul pretinde stingerea ei prin plată, va trebui să dovedească tocmai faptul
efectuării plăţii. Cu unele precizări care se impun, uneori faptul plăţii este prezumată de lege.

39
 Astfel, potrivit art. 1138 Cod civil, remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor
debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului prezumă,
până la proba contrarie, remiterea de datorie sau plată.
Dacă se restituie debitorului titlul original constatator al creanţei, înscris autentic sau
hotărâre judecătorească învestită cu formula executorie, prezumţia de liberare, prin plată, este
relativă.
În celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanţă prin care să ateste plata
efectuată – chitanţa liberatorie.
Mijloacele de probă vor fi cele din materia actelor juridice. Se admite că, în cazul
imposibilităţii materiale sau morale de a cere creditorului o asemenea chitanţă, debitorul poate
face dovada plăţii cu orice mijloc de probă.
Oferta reală urmată de consemnaţie. Debitorul are obligaţia de a plăti. În cazul în care
creditorul, din diverse motive, refuză plata, legea i-a pus la dispoziţie acestuia o producedură
prin care se poate libera de obligaţia ce-i incumbă. Procedura se numeşte oferta reală urmată
de consemnaţiune. Este reglementată de Codul civil (art. 1114-1121) şi Codul de procedură
civilă (art. 586-590) şi cuprinde două etape: oferta reală şi consemnarea.
În ipoteza în care creanţa nu prevede un termen în favoarea creditorului, iar acesta
refuză a primi plata, debitorul poate să-i facă oferta reală, somându-l prin intermediul
executorului judecătoresc să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.
Dacă creditorul primeşte plata astfel oferită, debitorul va fi liberat, situaţie ce se va consemna
într-un proces verbal întocmit de executorul judecătoresc. Dacă însă el refuză în continuare
plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.
Ca efecte, oferta reală urmată de consemnaţiune este liberatorie pentru debitor întocmai
ca o plată făcută creditorului. De aceea, de la data consemnării, el nu va mai fi ţinut să
plătească daune moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei şi nu mai suportă riscul
pieirii fortuite a lucrului, care, deşi este de gen, prin consemnare se individualizează.
b) Executarea silită în natură a obligaţiilor. De regulă, debitorul îşi îndeplineşte de
bunăvoie obligaţia prin efectuarea plăţii. Totuşi, dacă debitorul nu execută de bunăvoie
obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul, pentru valorificarea dreptului său subiectiv
patrimonial pe care îl are împotriva debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i se
pune la dispoziţie pentru a-l sili la executare; în acest creditorul va cere executarea silită.
În principiu, şi executarea silită se face tot în natură, prin obligarea debitorului să
execute în mod efectiv şi real însuşi obiectul obligaţiei, deoarece numai în acest fel creditorul
primeşte exact prestaţia care va duce la satisfacerea dreptului său de creanţă.
Numai când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă se trece la executarea
ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl
încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită în natură a obligaţiei prezintă aspecte diferite în funcţie de obiectul lor.
Executarea obligaţiilor de a da. În primul rând trebuie să distingem după cum ele au ca
obiect: suma de bani, bunuri individual determinate sau bunuri de gen.
1). Dacă obligaţia de a da are drept obiect o sumă de bani, executarea ei în natură este
întotdeauna posibilă. Chiar atunci când debitorul refuză executarea, creditorul pe temeiul
dreptului său de gaj general asupra patrimoniuolui debitorului, drept ce-i garantează
executarea creanţei, va putea trece la executarea silită prin vânzarea unor bunuri ale
debitorului, iar din preţul obţinut îşi va satisface creanţa sa.
2) Dacă obligaţia de a da care ca obiect un bun individual determinat, debitorul are, din
punct de vedere juridic, două obligaţii principale: a) obligaţia de a transfera sau constitui dreptul
de proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; b) obligaţia de predare a lucrului.

40
 a) Cât priveşte această primă obligaţie a debitorului, trebuie să pornim de la faptul că, în
sistemul dreptului civil român, transferul dreptului de proprietate sau al oricărui drept real
asupra unui bun individual determinat se face în temeiul acordului de voinţă al părţilor, la data
realizării acestui acord, dacă printr-o dispoziţie specială a legii sau prin acordul părţilor nu se
prevede altfel. Aceasta înseamnă că, în principiu, obligaţia de a transfera dreptul de proprietate
sau oricare alt drept real se poate executa întotdeauna în natură, chiar în temeiul legii.
b) Cât priveşte cea de-a doua obligaţie, aceea de a preda lucrul, ea implică activitate din
partea debitorului şi este o obligaţie de a face, ce include şi păstrarea bunului până la predare.
Aşa fiind, executarea în natură pe cale silită va fi cu putinţă câtă vreme bunul se găseşte
la debitor. Dacă însă debitorul nesocoteşte obligaţia de păstrare a bunului până la predare şi-l
distruge sau ascunde, executarea în natură chiar pe cale silită a obligaţiei devine imposibilă,
urmând a se trece la executarea prin echivalent.
În ipoteza în care debitorul întrăinează bunul către un terţ, creditorul va putea intenta
acţiune în revendicare împotriva terţului dacă bunul care forma obiectul contractului este imobil.
Terţul se va putea apăra invocând uzucapiunea.
Dacă bunul înstrăinat este mobil, acţiunea în revendicare va putea fi paralizată de multe
ori prin invocarea dobândirii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă (art. 1909
Cod civil). De aceea, creditorul urmează a se mulţumi cu executarea prin echivalent.
3) Când obiectul obligaţiei de a da îl constituie un bun de gen dreptul de proprietate se
va transmite numai la momentul individualizării bunului, operaţie care şi ea presupune un fapt
personal, o activitate din partea debitorului. În acest caz creditorul poate alege între mai multe
posibilităţi:
a) să ceară executarea silită în natură atunci când acest lucru este cu putinţă;
b) să achiziţioneze cantitatea de bunuri ce formează obiectul obligaţiei din altă parte, pe
contul debitorului, urmând a recupera preţul prin executarea silită asupra bunurilor debitorului;
c) să accepte executarea prin echivalent, adică plata de despăgubiri. Executarea
obligaţiei de a face şi de a nu face. Codul civil conţine prevederi speciale care pornesc de la
premisa că şi obligaţiile de a face şi de a nu face pot fi executate silit în natură. Astfel, în
privinţa obligaţiilor de a face, art. 1077 Cod civil, prevede că, în caz de nerespectare a lor,
creditorul poate fi autorizat de instanţa de judecătorească să le aducă el la îndeplinire, în contul
debitorului.
Cât priveşte obligaţia de a nu face, art. 1076 Cod civil, prevede posibilitatea pentru
creditor de a cere instanţei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea
acestei obligaţii sau autorizarea de a distruge el însuşi, pe cheltuiala debitorului.
În realitate, regula cuprinsă în art. 1075 Cod civil, se aplică numai la obligaţiile de a face
intuitu personae, care implică o activitate personală deosebită din partea debitorului activitate
avută în vedere de creditor la naşterea raportului juridic obligaţional. Ea nu poate fi considerată
că reprezintă îndeplinirea în natură a obligaţiei decât atunci când este executată, de bunăvoie,
de către debitor.
Daunele cominatorii. Existenţa unor mijloace juridice puse de lege la îndemâna
creditorului pentru a constrânge pe debitor să execute în natură obligaţiile de a nu face şi de a
face – cu excepţia celor intuitu personae.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o
plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru o altă unitate de timp – până la
executarea obligaţiei. Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc
prin hotărâre judecătorească. Dacă debitorul persistă în a nu-şi executa obligaţia, instanţa
poate mări cuantumul lor.
Trăsătura esenţială a daunelor cominatorii este aceea că ele apar ca un mijloc de
constrângere, prin ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor, spre a-l determina să-şi

41
executatre obligaţia asumată. De aceea, ele sunt un mijloc indirect de asigurare a executării în
natură a obligaţiilor, cu posibilitatea de a fi aplicate chiar şi în cazul obligaţiilor intuitu personae.
Daunele cominatorii nu au nici o legătură cu prejudiciul încercat de creditor datorită
neexecutării obligaţiei de către debitor. Ele nu au un caracter preparator, ci mai degrabă
caracterul unei pedepse civile, tocmai prin ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor.
Daunele cominatorii au caracter nedeterminat din punctul de vedere al întinderii lor,
deoarece nu se cunoaşte cât timp debitorul nu va executa obligaţia sa.
În situaţia în care debitorul îşi execută obligaţia, nu mai pot fi acordate daune
cominatorii.
Ele nu se aplică obligaţiilor având drept obiect sume de bani, deoarece acestea produc
dobânzi în caz de întârziere la executare. De asemenea, ele nu pot fi acordate nici pentru
obligaţiile de a da, care, în principiu, pot fi exercitate în natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea
executării obligaţiilor de a face şi de a nu face. Dar în cazul acestor obligaţii ele nu se acordă în
următoarele situaţii:
a) când executarea lor în natură nu mai este posibilă, deoarece scopul pentru care au
fost asumate nu mai poate fi atins;
b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe cale silită, prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau de către creditor, pe contul debitorului;
În literatura juridică se mai menţionează un caz în care acordarea daunelor cominatorii
nu este posibilă pentru a asigura executarea în natură a obligaţiilor de a face sau a nu face, şi
anume atunci când refuzul debitorului de a executa obligaţia în natură este clar exprimat, astfel
că instanţa trebuia să stabilească direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către
creditor.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, dat fiind că în toate situaţiile în care se
solicită şi se acordă daune cominatorii există “refuzul debitorului clar exprimat”, deoarece,
altfel, nu s-ar ajunge la promovarea unei acţiuni în justiţie. Or, a nu acorda daune cominatorii
dacă debitorul declară în mod expres că nu-şi va îndeplini obligaţia chiar dacă ar fi obligat la
plata unor asemenea daune, ar însemna să se dea o primă de încurajare debitorilor de rea-
credinţă şi de a se lăsa nesancţionat refuzul culpabil de executare a obligaţiei astfel asumate.
Considerăm că atâta timp cât obligaţia nu a fost executată în natură, se poate dispune
obligarea la plata daunelor cominatorii, care constituie un mijloc de constrângere prin
ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor, spre a-l determina să-şi execute obligaţia
asumată, ele reprezentând, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, un mijloc indirect de
asigurare a executării obligaţiilor. În acest sens, s-a arătat că suma la care este condamnat
debitorul devine “un adevărat mijloc de constrângere în contra debitorului, şi scopul ei este ca,
sub ameninţarea sumei mari pe care ar plăti-o dacă ar persista în întârzierea sa, debitorul să
se hotărască şi să prefere să execute obligaţiunea”. Tot astfel, se consideră că “raţiunea
daunelor cominatorii este tocmai aceea de a înfrânge rezistenţa debitorului, oricât de clar
exprimată ar fi ea. De aceea daunele cominatorii au fost denumite pedeapsă civilă, mijloc de
constângere etc”.
În concluzie, daunele cominatorii şi-au găsit aplicare în cazul obligaţiilor de a face sau a
nu face intuitu personae; cu alte cuvinte, în cazul obligaţiilor a căror executare presupune
concursul unor aptitudini intelectuale sau morale ale debitorului, ceea ce face ca aceste
obligaţii să nu poată fi aduse la îndeplinire de către o altă personă decât debitorul. De exemplu:
executarea unui tablou, scrierea unui scenariu, interpretarea unei piese muzicale, susţinerea
unui spectacol de către un actor, efectuarea unei intervenţii chirurgicale, etc.
În privinţa efectelor daunelor cominatorii şi a posibilităţii obţinerii lor pe calea executării
silite, în literatura de specialitate s-au conturat două sisteme.

42
 Într-o primă opinie, s-a considerat că efectul ameninţător sau cominatoriu al penalităţilor
este îndoielnic, întrucât ameninţarea are mai mult un caracter aparent decât real. În continuare
se precizează că “instanţa nu poate stabili suma daunelor cominatorii decât cu caracter
provizoriu şi aceasta înseamnă nu numai că, în cazul în care debitorul execută obligaţia,
daunele cominatorii urmează a fi reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru
întârzierea executării, ci şi chiar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor
trebuie de asemenea să fie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare,
dat fiind că în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăşi această valoare fără a
constitui o pedeapsă civilă în favoarea creditorului care, în această măsură, s-ar îmbogăţi fără
cauză; nici măcar executarea silită nu s-ar putea porni pe baza cuantumului provizoriu al
daunelor cominatorii, dar fiind caracterul incert şi nelichid al unei asemenea creanţe.
Într-o altă opinie, recunoscându-se caracterul provizoriu al daunelor cominatorii, s-a
susţinut că “aceasta nu înseamnă însă, că hotărârea de condamnare la daune cominatorii nu
ar fi susceptibilă de executare şi că creditorul – odată rezistenţa debitorului înfrântă – va trebui
să sesizeze din nou instanţa, pentru a stabili prejudiciul real pe care l-a suferit, ca o consecinţă
directă şi necesară a neexecutării la timp a obligaţiei, deoarece într-o atare interpretare ar fi
lipsit acest procedeu de contrângere, ori de eficienţă, nu numai practică dar şi psihologică.
Într-adevăr, oricât de mari ar fi daunele cominatorii fixate de instanţă, pentru fiecare zi de
întârziere, ele nu vor impresiona câtuşi de puţin pe debitor, atât timp cât acesta va şti că
hotărârea de condamnare la plata lor, nu e susceptibilă de executare.
Dimpotrivă, numai recunoscând daunelor cominatorii un caracter executoriu, ele vor
constitui într-adevăr un mijloc psihologic eficace de constrângere, de natură a impresiona pe
debitor şi a-i înfrânge rezistenţa.
Tot astfel, relativ recent, s-a susţinut că, neavând caracter reparatoriu, daunele
cominatorii se acordă independent de existenţa sau inexistenţa vreunui prejudiciu. Încasarea
lor de către creditor nu este decât provizorie, deoarece, spre a se evita realizarea unei
îmbogăţiri fără justă cauză a lui, acesta va trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlu
de daune cominatorii, în cazul în care până la urmă datornicul şi-a executat obligaţia. Creditorul
va putea păstra, într-o atare ipoteză, doar suma corespunzătoare prejudiciului suferit prin
întârzierea executării. De asemenea, creditorul va putea reţine, în caz de neexecutare în natură
a obligaţiei de către debitor, suma corespunzătoare prejudiciului ce i-a fost cauzat prin
neexecutare. În prima situaţie, dreptul creditorului se restrânge la daunele moratorii, iar în cea
de-a doua situaţie el priveşte daunele compensatorii.
De asemenea, s-a precizat: “cu toate că debitorul cunoaşte că sumele pe care este
obligat să le plătească îi vor fi restituite, sistemul daunelor cominatorii este deosebit de eficace,
deoarece patrimoniul lui fiind limitat, nu va putea rezista timp îndelungat la plata unor sume de
bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp, chiar dacă această plată este provizorie”, iar
într-o altă lucrare s-a apreciat că lichidarea daunelor cominatorii poate avea loc pe calea
contestaţiei la executare sub condiţia ca debitorul să-şi fi executat obligaţia.
Considerăm că, în examinarea acestei probleme, trebuie făcută distincţia între caracterul
provizoriu al daunelor cominatorii, pe de o parte, şi caracterul incert şi nelichid al unei creanţe.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, în sensul celor expuse mai sus, însă nu se
poate spune că, în acelaşi timp, ar fi incerte şi nelichide. Astfel, daunele cominatorii sunt certe
din punct de vedere juridic, de vreme ce sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, iar
caracterul lichid se traduce prin aceea că, deşi nu au un cuantum determinat, prezintă
suficiente elemente prin care să fie determinate în viitor.
Plecând de la aceste consideraţii, apreciem că atât timp cât este posibilă executarea în
natură a obligaţiei, însă debitorul refuză în mod culpabil să o execute, creditorul poate obţine
executarea silită a daunelor cominatorii acumulate până la data cererii de executare. În ipoteza

43
în care ulterior debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii încasate de creditor se
transformă în daune moratorii, iar dacă între timp obligaţia a devenit imposibil de executat în
natură din culpa debitorului, daunele cominatorii se transformă în daune compensatorii.
În cazul în care valoarea daunelor cominatorii încasate depăşeşte cuantumul daunelor
de întârziere respectiv al daunelor compensatorii, creditorul este ţinut să restiuie prisosul.
A nu recunoaşte posibilitatea obţinerii daunelor cominatorii pe calea executării silite şi de
a condiţiona încasarea lor de reducerea lor la întinderea daunelor-interese, înseamnă, într-
adevăr, a le lipsi de orice eficienţă; or, se impune a le recunoaşte existenţa în cadrul sistemului
de drept într-o modalitate în care să prezinte eficienţă, să contribuie la realizarea dreptului
creditorului.
Considerăm că de la data intrării în vigoare a modificărilor şi completărilor aduse Codului
de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 şi 59/2001, obligarea debitorului la plata daunelor
cominatorii a devenit inadmisibilă, legiuitorul adoptând sistemul amenzii civile pentru
sancţionarea debitorului pentru neîndeplinirea unei obligaţii de a face a cărei executare
presupune faptul personal al debitorului.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 572 C. proc. civ., „în cazul în care obligaţia
debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, în
desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi
stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia
sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu
împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va
sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi civile” iar potrivit dispoziţiilor art.
5803 alin. (1) C. proc. civ., „dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană
decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile.
Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea
părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei,
stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu”.
Din analiza textelor citate, reiese că de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr.
138/2000 astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. 59/2001, legiuitorul a înţeles să
excludă posibilitatea obligării unei persoane la plata de daune cominatorii pentru a o determina
să procedeze la îndeplinirea unei obligaţii de a face.
Singura sancţiune a neîndeplinirii obligaţiei de a face conţinută într-un titlu executoriu,
care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, este obligarea la plata amenzii
civile în faza de executare silită.
2. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executare prin echivalent). Potrivit art. 1073
Cod civil, „creditorul are dreptul de a face dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei”, iar dacă
acest lucru nu este cu putinţă, el „are dreptul la dezdăunare”.
Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine
de la debitor echivalentul prejudiciului pe care le-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării
cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fi obţinută,
astfel că obligarea debitorului la plata despăgubirilor prezintă un interes deosebit pentru
creditor. Ele sunt următoarele:
a) în cazul obligaţiilor de a face când: obligaţia asumată este intuitu personae sau
obligaţia trebuia executată într-un termen considerat esenţial de către creditor, pe care
debitorul l-a lăsat să treacă fără să execute;
b) în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul nu-şi respectă această obligaţie.
a) Categorii de despăgubiri (daune-interese). Despăgubirile sunt de două feluri:

44
 1) moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare
a executării cu întârziere a obligaţiei;
2) compensatorii – reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de
regulă, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea
de a o înlocui.
Natura juridică. Executarea indirectă a obligaţiilor înseamnă obţinerea de către creditor a
reparării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligaţiei debitorului său.
Suntem deci în prezenţa unei alte obligaţii, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat
printr-o faptă ilicită – neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare –, deci în
prezenţa unei răspunderi civile.
Răspunderea civilă ăşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-
un contract, caz în care se numeşte răspundere contractuală.
Ea îşi poate avea temeiul şi în săvârşirea unui fapt ilicit sau îndeplinirii
necorespunzătoare a unor obligaţii decurgând din faptele licite sau din acte unilaterale, în
măsura în care acestea din urmă sunt izvor de obligaţii civile.
Ori de câte ori nu suntem în prezenţa unei răspunderi derivând din neexecutarea unei
obligaţii contractuale, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale.
Condiţiile răspunderii civile contractuale: a) existenţa unei fapte ilicite care constă în
nerespectare unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept
subiectiv patrimonial al creditorului; b) existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se
concretizează această atingere; c) vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită. Rezultă că
în esenţă sunt aceleaşi condiţii care duc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.
Corelaţia dintre răspunderea civilă contractuală şi dreptul la despăgubiri (daune-
interese). Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte
dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul. Creanţa iniţială este
înlocuită cu altă creanţă, care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit. Despăgubirile se datoresc în virtutea obligaţiei iniţiale, care însă nu a fost executată.
Dar, pentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor răspunderii civile
contractuale mai este necesar, pe de o parte, ca debitorul să fie pus în întârziere, iar, pe de altă
parte, să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Aşadar, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate „condiţiile necesare pentru
naşterea dreptului la daune-interese includ şi condiţiile răspunderii contractuale, sfera primei
noţiuni fiind mai cuprinzătoare decât a celei de-a doua. În alte cuvinte, dreptul la daune-
interese presupune în mod obligatoriu, existenţa condiţiilor răspunderii civile contractuale, deşi
numai prezenţa lor, în anumite cazuri, nu este suficientă ca acordarea daunelor să aibă loc.
b) Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese). Prejudiciul. Condiţia
existenţei unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri creditorului este implicit prevăzută în
art. 1082 Cod civil, potrivit cu care „debitorul este osândit (obligat), de se cuvine, la plata de
daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării”.
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, care constă tocmai în neexecutarea
sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
De asemenea, între această faptă a debitorului şi prejudiciul suferit de creditor trebuie să
existe un raport de cauzalitate. Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu
excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciilor este fixată de lege. Este cazul obligaţiilor care
au drept obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală. Cu alte
cuvinte, legea consideră că lipsa de folosinţa a sumei de bani datorată de debitor provoacă
creditorului un prejudiciu care este egal cu dobânda legală.

45
 Vinovăţia (vina) debitorului. Pentru a se putea să se nască creditorului de a pretinde
despăgubiri de la debitor este necesar să mai fie îndeplinită o condiţie, şi anume neexecutarea,
executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei să-i fie imputabilă, deci debitorul
să fi avut o vină atunci când nu şi-a executat obligaţia asumată.
Suntem în prezenţa laturii subiective a faptei debitorului, interesând deci atitudinea
subiectivă pe care debitorul a avut-o faţă de faptă şi urmările acesteia.
Condiţia vinei debitorului rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 1082 Cod civil. Din
formularea textului art. 1082 Cod civil se pot desprinde două concluzii:
1) O primă conluzie este aceea că debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai
atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe creditor, adică nu execută spre a-i pricinui o
pagubă – „nu esre rea-credinţă din parte-i” –, ci ori de câte ori nu va dovedi existenţa „cauzei
străine” care să nu-i fie imputabilă. Cu alte cuvinte, ori de câte ori nu-şi execută obligaţia din
vina sa, indiferent dacă aceasta a constat în intenţie sau într-o simplă culpă.
2) o a doua concluzie este aceea că în sarcina sa operează o prezumţie de vină,
deoarece debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existenţa unei cauze
străine, neimputabile. De aceea, se spune că în materia contractuală vina debitorului este
prezumată. Potrivit art. 1083 Cod civil, debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci
când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră. Se admite că în
formularea art. 1082 Cod civil, noţiunea de „cauză străină care nu-i este imputabilă debitorului”
trebuie inclusă şi vina creditorului. Dacă debitorul dovedeşte cauza străină, el va fi exonerat de
răspundere.
Cu privire la urmările asupra raporturilor juridice contractuale, „cauza străină” va putea:
- fie să facă imposibilă executarea şi în acest caz, la contractele unilaterale obligaţia se
va stinge fără ca debitorul să fie obligat la plata de despăgubiri, iar la contractele bilaterale se
va pune problema riscului contractului care va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat;
- fie să suspende temporar executarea obligaţiei, ceea ce va face ca debitorul să
execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru aceasta.
Cu privire la cine va trebui să dovedească neexecutarea, executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare, distingem:
a) în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit de
debitor prin care se încalcă, această obligaţie;
b) în cazul obligaţiilor de a da şi de a face, creditorul trebui să dovedească existenţa
creanţei. Dacă el face această dovadă, neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu
dovedeşte executarea.
Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că nerespectarea obligaţiei
se datoreşte cauzei străine, deci cazului fortuit sau de forţă majoră, sau vinei înseşi a
creditorului.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului care nu-şi execută obligaţia este relativă. Ea
poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei
creditorului.
Cât priveşte forţa majoră şi cazul fortuit, instanţa de judecată stabileşte, pe bază de
probe, dacă evenimentul invocat a constituit sau nu caz de forţă majoră. În practica judiciară s-
a decis că „în sensul art. 1082 şi 1083 Cod civil constituie forţă majoră orice eveniment care nu
a fost previzibil în mod normal şi care a pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa
obligaţia luată. În consecinţă, părţile nu sunt ţinute să definească forţa majoră prin contract”.
Punerea debitorului în întârziere. Pentru a se putea acorda daune interese creditorului
trebuie îndeplinită o altă condiţie, şi anume debitorul să fie pus în întârziere cu privire la
executarea obligaţiei.

46
 Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea credutorului, prin
care el pretinde executarea obligaţiei de către de debitor. Ea se poate în următoarele forme:
1) notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti (art. 1079 Cod civil); ea constă în
cererea formală (somaţia adresată debitorului să execute);
2) cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea
obligaţiei pe calea acţiunii în justiţie.
Există situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în
întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, şi anume:
- în cazurile anume determinate de lege (art. 1079 pct. 1 Cod civil). Astfel, potrivit art.
1370 Cod civil, la vânzarea de produse şi lucruri mobile, „vânzarea se va rezolvi de drept şi
fără punerea în întârziere în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea
lor”.
- când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la
care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi;
- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat,
pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa (art. 1079 pct. 3 Cod civil);
- în cazul obligaţilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a apei, energiei electrice
sau aceea de a întreţinere un anumit bun;
- în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1078 Cod civil).
Ceea ce trebuie subliniat este că punerea în întârziere este necesară numai pentru
neexecutarea unor obligaţii contractuale. În materia extracontractuală nu este necesară punere
în întârziere; din momentul săvârşirii faptului prejudiciabil se naşte dreptul creditorului de a
pretinde despăgubiri debitorului.
Efectele punerii în întârziere:
1) de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-interese
moratorii;
2) din acelaşi moment se stabileşte refuzul debitoruolui de a executa, iar creditorul va fi
îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;
3) când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în
întârziere, riscul se strămută asupra debitorului (art. 1074 alin. 2 Cod civil).
Efectele punerii în întârziere încetează prin faptul debitorului atunci când acesta recurge
la oferta reală urmată de consemnaţiune, în ipoteza în care creditorul refuză să primească
palta.
De la data consemnării bunului sau sumei de bani la dispoziţia creditorului încetează
pentru debitor obligaţia de a plăti daune moratorii şi de a suporta riscul pieririi forturite a bunului
(art. 1114 alin. 2 Cod civil).
Efectele punerii în întârziere pot înceta şi prin faptul creditorului, în situaţia în care el
renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.
Convenţii cu privire la răspundere. Convenţia părţilor cu privire la răspunderea
debitorului trebuie să intervină înainte de ocazionarea prejudiciului pentru creditor, prin ea se
poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.
Nu interesează aici convenţiile prin care, posterior producerii prejudiciului, creditorul
renunţă la repararea lui. Asemenea convenţii pot căpăta o altă semnificaţie juridică, spre
exemplu o iertare de datorie.
Nu avem în vedere nici ipoteze în care legea însăşi agravează răspunderea debitorului,
cum ar fi aceea a comodatarului, care, în unele cazuri răspunde de pierirea fortuită a bunului
(art. 1565-1567 Cod civil).

47
 În sfârşit, trebuie evitată orice confuzie între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin
care se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (caluza penală) sau cele care
poartă asupra asigurării de responsabilitate din partea unui terţ – asiguratorul.
În literatura de specialitate se distinge între: a) convenţii care exonerează de răspundere
(responsabilitate) – ele sunt permise numai pentru ipotezele în care vina debitorului îmbracă
forma neglijenţei sau imprudenţei; astfel de conveţii sunt nule atunci când vina debitorului
îmbracă forma intenţiei (dolului); b) convenţii care limitează răspunderea – ele îşi vor produce
efectele numai în cazul când vina debitorului constă în neglijenţa sau imprudenţa sa, nu şi în
intenţia de a păgubi; c) convenţii care agravează răspunderea – în sensul că debitorul se
angajează să răspundă chiar şi în ipoteza în care neexecutarea sau executarea
necorepunzătoare se datorează cazului fortuit sau cazului de forţă majoră, chiar dacă legea îl
exonerează.
O asemenea convenţie trebuie să fie neîndoielnică, nefiind necesară folosirea unor
termeni speciali.
Convenţiile de înlăturare, limitare sau agravare a răspunderii nu au nici un efect asupra
obligaţiei iniţiale asumate de debitor. El este ţinut să-şi execute această obligaţie. Dacă nu
execută, urmează a-şi produce efecte, după caz, convenţiile cu privire la răspunderea sa.
c) Evaluarea despăgubirilor (daune-interese). Stabilirea despăgubirilor se face în
următoarele moduri:
1) pe cale judecătorească (evaluarea judiciară). Art. 1084-1086 Cod civil stabilesc
principiile în conformitate cu care urmează a se face despăgubirilor de către instanţă.
a) un prim principiu este acela că prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să cuprindă pierderea
efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum
cessans).
b) un al doilea principiu este prevăzut în art. 1085 Cod civil potrivit căruia, „debitorul nu
răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute, sau care au putut fi prevăzute la
facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine, din dolul său”. Aşadar, în
principiu, debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul prevezibil la momentul încheierii
contractului.
De la acest principiu există o excepţie (art. 1085 partea finală Cod civil): anume, atunci
când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei contractuale îmbracă forma intenţiei (dolului). În
acest caz, debitorul va fi ţinut să răspundă şi de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii
contractului.
c) un al treilea principiu după care instanţa va aprecia întinderea despăgubirilor este
acela potrivit cu care, în toate cazurile, este reparabil numai prejudiciul direct, care se găseşte
în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse
reparării prejudiciile indirecte.
2) prin lege (evaluarea legală). Aceasta înseamnă că evaluarea daunelor-interese se
face de lege. În dreptul nostru evaluarea legală există în privinţa prejudiciului suferit de creditor
în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani.
Neexecutarea obligaţiei de a da o sumă de bani nu poate avea drept consecinţă
obligarea debitorului la plata de depăgubiri compensatorii, care ar trebui să constea tot într-o
sumă de bani, ci numai la plata de despăgubiri moratorii (pentru întârziere).
Trăsături speciale ale evaluării a daunelor-interese:
a) creditorul obligaţiei având ca obiect a da o sumă de bani nu poate pretinde, drept
echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executare, decât dobânda stabilită de lege.
Potrivit art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 356/2002,

48
dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,
diminuat cu 20% .
Părţile au libertatea de a stipula dobânzi convenţionale, al căror cuantum poate depăşi
cuantumul dobânzii legale cu cel mult 50% pe an.
b) în caz de evaluare legală, creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârzierea
la executare i s-a cauzat un prejudiciu. Legea porneşte de la ideea că lipsa de folosinţă a unei
sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale
datorate pe perioada întârzierii la executare.
În conformitate cu prevederile art. 8 din O.G. nr. 9/2000 aprobată cu modificări prin
Legea nr. 356/2002, dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate
în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
c) în sfârşit, daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate, de regulă, din
ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti nefiind
suficientă pentru datorarea şi acordarea lor. De la această regulă există unele excepţii,
prevăzute de lege, când, fie că dobânda legală este datorată de la data somării prin executor
judecătoresc – spre exemplu art. 1669 Cod civil, în materia fidejusiunii –, fie ca ea se datorează
de drept, fără îndeplinirea une formalităţi – de exemplu art. 1550, în materia contractului de
mandat.
3) prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională. Clauza penală). Un alt mod de
evaluare a despăgubirilor (daunelor-interese) este evaluarea prin convenţia părţilor.
Cu privire la acest mod de evaluare trebuie să distingem:
a) părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor, după ce s-
a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului.
b) pot stabili în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată, ulterioară încheierii
acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului cuantumul daunelor-interese datorate de
debitor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei
sale şi care au menirea să acopere tocmai prejudiciul încercat de creditor. Deci părţile
determină, prin acordul lor de voinţă, întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care-l vor
acoperi, înainte ca acesta să se fi produs. În acest din urmă caz părţile au prevăzut o clauză
penală.
Clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere
sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a presta creditorului, în caz de
neexecutare a obligaţiei, o sumă de bani sau o altă valoare patrimonială (art. 1066 Cod civil).
Ea poate fi prevăzută atât pentru neexecutarea obligaţiei, cât şi unei clauze penale se poate
face nu numai în cazul unor obligaţii contractuale, ci şi în privinţa unor obligaţii care au un alt
izvor.
Caracterele juridice ale clauzei penale:
a) ea este o convenţie, deci urmează a îndeplini condiţiile de validitate ale oricărei
convenţii.
În acelaşi timp, ea care un caracter accesoriu, astfel ca validitatea obligaţiei principale
constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă obligaţia principală este
nulă ori se stinge, şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce
la nulitatea obligaţiei principale.
b) stipularea clauzei penale prezintă o mare utilitate practică deoarece prin ea se fixează
anticipat valoarea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare, executare cu întârziere sau

49
necorepunzătoare. În acest fel, părţile sunt scutite de a se mai adresa justiţiei pentru evaluarea
prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care le ridică proba lui.
c) scopul clauzei penale este determinarea, prin convenţia părţilor, a întinderii
prejudiciului în caz de neexecutare, şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se libera
printr-o altă prestaţie – clauza penală – decât cea principală.
Aşa fiind, debitorul obligaţiei cu clauză penală nu are un drept de opţiune între
executarea obligaţiei pricipale şi plata clauzei penale, el nu poate refuza executarea, oferind
clauza penală.
Creditorul însă, în caz de neexecutare din partea debitorului poate cere, fie îndeplinirea
obligaţiei principale, fie clauza penală.
Această posibilitate de alegere există pentru creditor numai după ce obligaţia principală
deşi a devenit exigibilă, nu a fost executată de debitor.
Dacă creditorul, spre a obţine executarea în natură, face aplicarea art. 1076-1077 Cod
civil, şi aduce obligaţia la îndeplinire pe cheltuiala debitorului, acesta va fi obligat la restituirea
cheltuielilor, chiar dacă ele întrec cuantumul clauzei penale.
Subliniem că obligaţia cu clauză penală are un singur obiect, astfel că dacă acesta piere
din caz fortuit sau din caz de forţă majoră, debitorul va fi liberat.
d) Clauza penală fiind un contract, este obligatorie între părţi; ca urmare, în principiu,
instanţa de judecată nu are dreptul să-i reducă sau să-i mărească cuantumul. Deci, instanţa nu
poate nici să verifice întinderea prejudiciului suferit de creditor, şi nici să ceară creditorului să
dovedească întinderea prejudiciului efectiv suferit.
În caz de neexecutare parţială, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat de instanţa
de judecată proporţional cu ce s-a executat (art. 1070 Cod civil).
Dacă s-a prevăzut clauza penală pentru întârzierea la executare, creditorul va putea
cere atât executarea în natură, cât şi clauza penală.
Când ea a fost prevăzută pentru neexecutare; nu va putea fi cumulată cu executarea în
natură; creditorul va putea pretinde numai acordarea clauzei penale.
e) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a
despăgubirilor (daunelor-interese) datorate creditorului pentru neexecutare, executare cu
întârziere sau necorepunzătoare, ea este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile
acordării de despăgubiri.
Se cere ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el
va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei penale.
De asemenea, debitorul trebuie pus în întârziere, afară de cazurile în care el este de
drept în întârziere.
Menţionăm că stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut.
f) creditorul obligaţiei cu clauza penală este un creditor chirografar, care vine în concurs
cu ceilalţi creditori, fără vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari ai aceluiaşi
debitor.

3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului.

a) Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului. Creanţa
pe care creditorul o are împotriva debitorului său în cadrul raportului juridic obligaţional îl
conferă anumite drepturi asupra patrimoniului acestuia, drepturi care au în vedere asigurarea
executării obligaţiei fie în natură, fie prin echivalent.
Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Potrivit art.
1718 Cod civil, „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Suntem în prezenţa dreptului de gaj
general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său, adică al acelor creditori

50
care nu-şi văd garantată creanţa prin garanţii reale care să poarte asupra unor bunuri
determinate din acel patrimoniu.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu poartă aszpra unor bunuri
determinate, ci asupra unei universalităţi – patrimoniul debitorului. De aceea, actele pe care
debitorul le încheie fără fraudă şi care îi modifică patrimoniul sunt opozabile creditorilor
chirografari, adică aceştia sunt ţinuţi să respecte efectele pe care ele le produc.
De asemenea, este de menţionat că dreptul de gaj general nu acordă creditorilor nici un
fel de preferinţă: ei vin toţi în concurs la urmărirea bunurilor debitorului lor.
Oricare dintre creditorii chirografari va putea:
1) să ceară executarea asupra bunurilor debitorului, în vederea obţinerii despăgubirilor
datorate pentru neexecutarea obligaţiei de către debitor. În acest caz, bunurile debitorului vor fi
puse în vânzare, creditorul urmând a fi satisfăcut din preţul obţinut. Executarea silită face
obiectul cercetării dreptului procesual civil;
2) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
3) să intenteze acţiunea oblică în cazurile în care debitorul nu intentează acţiuni pentru
valorificarea unor drepturi ce-i aparţin;
4) să intenteze acţiunea revocatorie (pauliană), în cazurile în care debitorul încheie acte
juridice în frauda creditorilor săi chirografari.
b) Măsuri pentru conservarea patrimoniului debitorului. Deşi dreptul de gaj general
poartă asupra întregului patrimoniu al debitorului lor, el poate să nu prezinte utilitate practică
pentru creditor atunci când debitorul este insolvabil. Insolvabilitatea debitorului poate avea
cauze diferite: contractarea de noi datorii, urmărirea exercitată de alţi creditori, nedibăcia
debitorului în administrarea patrimoniului său, etc.
Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente active în
patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace
juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Acestea sunt măsurile
conservatorii (actele conservatorii).
Categorii de măsuri conservatorii. Măsurile care au drept scop conservarea patrimoniului
debitorului sunt următoarele:
a) cererea de a se pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale debitorului, atunci
când există temerea justificată că aceste bunuri vor fi ascunde, deteriorate sau înstrăinate de
debitor;
b) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare, în ipoteza în care
debitorul dobândeşte dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra imobil şi neglijează
efectuarea lor;
c) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului cu privire la bunuri din
patrimoniul său şi în procesele de împărţeală ale debitorului, „ca nu cumva împărţeala să se
facă cu viclinie în vătămarea drepturilor lor” (art. 785 Cod civil);
d) dreptul creditorului de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei, prin care se tinde a
demonstra caracterul simulat al operaţiei care constă în încheierea concomitentă a unui act
aparent care nu exprimă voinţa reală a părţilor şi a unuia secret, în care se exprimă voinţa
reală.
Pentru intentarea acestei acţiuni creditorului nu trebuie să dovedească insolvabilitatea
debitorului ci numai un interes serios şi legitim
c) Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie); Acţiunea revocatorie (pauliană).
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie). Definiţie. Este posibil ca un debitor să
devină insolvabil sau să-şi micşoreze elementele active ale patrimoniului său prin faptul cp din
neglijenţă, din nepăsare sau din nepricepere, sau cu rea-credinţă nu-şi exercită anumite

51
dtepturi pe care le are împotriva unor terţe persoane. În această situaţie, legea conferă
creditorului chirografar dreptul de a le exercita el, în numele debitorului său.
Potrivit art. 974 Cod Civil, „creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului
lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercitată pentru
valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Această acţiune se mai numeşte indirectă
sau subrogatorie, pentru că ea este exercitată de creditor în numele debitorului său, dar va
duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor.
Spre exemplu, un debitor are la îndemână o acţiune în revendicare împotriva unui terţ
care este pe care să-i uzucapeze un bun şi neglijează să intenteze acţiunea; sau i-a fost cauzat
un prejudiciu şi nu urmăreşte făptuitorul pentru repararea lui; sau a închiriat un bun, chiriaşul nu
plăteşte chiria, iar el neglijează să i-o pretindă.
Domeniul de aplicaţie. În stabilirea domeniului de aplicaţie al acţiunii oblice se impun
câteva precizări:
1) creditorul va putea exercita numai acţiunile cu privire la drepturi al căror titular este
debitorul, deci care se află în patrimoniul acestuia. Datorită pasivităţii debitorului ele sunt pe
cale de a se pierde; de exemplu pe cale de a fi prescrise.
Se admite că pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate şi căile de executare silită.
2) un creditor chirografar nu se poate substitui debitorului în administrarea patrimoniului
său; debitorul rămâne liber să efectueze orice fel de act juridic, dispunând în mod liber de
bunurile sale. El poate contracta noi datorii sau dobândi noi drepturi.
Creditorul nu va putea însă să facă acte de dispoziţie sau de administrarea pentru
debitor.
3) creditorul nu poate intenta acele acţiuni care au un caracter exclusiv personal, fie că
prin ele se apără drepturi personale nepatrimoniale, fie chiar uneloe categorii de drepturi
patrimoniale. Ele sunt următoarele:
a) acţiunile prin care se apără drepturile personale nepatrimoniale: acţiunile de stare
civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;
b) acţiunile care privesc drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare implică o apreciere
subiectivă din partea titulatului lor; întemeiată pe raţiuni de ordin etic cum ar fi o acţiune prin se
cere revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
c) acţiunile privesc drepturi patrimoniale care au însă un obiect neurmăribil, cum ar fi
pensia de întreţinere. Acţiunea oblică apare, în acest caz, ca inutilă.
Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente în patrimoniul
debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, în numele debitorului lor.
Condiţiile intentării acţiunii oblice. Pentru a se putea intenta – acţiunea este necesară
îndeplinirea unor condiţii, astfel:
- debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea pe care o poate intenta.
După ce creditorul a pornit acţiunea, debitorul o putea prelua, astfel că titularul ei devine
debitorul; creditorul poate rămâne în proces, alături de debitor, pentru ocrotirea propriilor sale
interese;
- creditorul trebuie să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea. Un
asemenea interes există atunci când debitorul este insolvabil. Dacă debitorul este solvabil,
acţiunea urmează a fi considerată ca lipsită de interes;
- creanţa pe care o are creditorul trebuie să fie certă, adică fermă, existenţa ei să nu dea
naştere la discuţii, şi lichidă, adică să aibă cuantumul determinat. De asemenea, în concepţia
practicii judecătoreşti, creanţa trebuie să fie şi exigibilă.

52
 Nu se cere ca debitorul să fie introdus în proces. Totuşi, introducerea lui în proces este
utilă deoarece, pe de o parte, va putea formula unele apărări şi excepţii iar, pe de altă parte,
hotărârea judecătorească îi va fi opozabilă.
Efectele acţiunii oblice. Creditorul exercită acţiunea oblică în numele debitorului său. De
aici decurg o serie de consecinţe:
- mai întâi, pârâtul acţionat de creditor îi va putea opune acestuia toate apărările
(excepţiile) pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;
- în al doilea rând, dacă creditorul câştigă procesul prin care pornit acţiunea oblică,
bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul
debitorului. Drept urmare, el va servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor
chirografari, fără ca acela dintre creditori care a intenta acţiunea oblică să aibă vreun drept de
preferinţă faţa de ceilalţi creditori.
De aceea, o acţiune directă, ar prezenta mai mult interes pentru creditor. Dar, o
asemenea acţiune poate fi intentată numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume:
1). în cazul contractului de antrepriză, când lucrătorii folosiţi de antreprenorul care a
construit o clădire pot acţiona direct pe beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor care li se
cuvin (creditori ai acestor sume) în măsura în care n-au fost plătite antreprenorului (art. 1488
Cod civil);
2). în cazul contractului de mandat, când pentru executarea contractului, mandatarul îşi
substituie, pe baza unui contract separat, o altă persoană. Mandantului din primul contract i se
recunoaşte o acţiune directă faţă de submandatar, deşi este terţ faţă de contractul prin care s-a
produs substituirea (art. 1542 alin. final Cod civil).
Acţiunea revocatorie (pauliană). Definiţie. O altă acţiune care se întemeiază pe dreptul
de gaj general al creditorilor chirografari este acţiunea revocatorie (pauliană). Această acţiune
reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor în
frauda dreptului său de gaj general.
Putem defini acţiunea revocatorie ca fiind acea acţiune prin care creditorul poate cere
revocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în
vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin
încheierea actelor atacate debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.
Domeniul de aplicaţie. În principiu, domeniul de aplicaţie al acţiunii revocatorii nu diferă
de acela al acţiunii oblice. Deci nu vor putea fi atacate actele care privesc drepturi personale
nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea
debitorului sau cele care privesc drepturi personale neurmăribile.
Se admite totuşi posibilitatea intentării unei acţiuni revocatorii chiar şi în ipoteza
drepturilor neurmăribile, dacă, în stabilirea lor, sunt fraudaţi creditorii chirografari. Spre
exemplu, în cazul unei obligaţii de întreţinere, debitorul plăteşte o sumă de bani care este
excesivă, spre a frauda pe creditorii chirografari.
Condiţii intentării acţiuni revocatorii. Pentru a se putea intenta acţiiunea revocatorie este
necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
a) Actul atacat să fie creat creditorului un prejudiciu, adică prin acest act debitorul îşi
micşorează activul patrimonial.
Creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plăteşte un al creditor al său sau prin
care refuză a primi o donaţie ori acesta contactează noi datorii.
b) Frauda debitorului constă în aceea că debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul
păgubitor al actului faţă de creditor. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să
îmbrace forma intenţiei (dolului) de a-l păgubi pe creditor.
c) creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în principiu, anterioară actului
atacat.

53
 În principiu, un act juridic nu poate interesa decât pe creditorii prezenţi, nu şi pe cei
viitori.
Data anterioară a creanţei creditorului faţă de actul atacat poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă.
Atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor,
acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba de un act încheiat anterior naşterii
dreptului său de creanţă.
Pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu este necesar ca creditorul să aibă un titlu
executoriu prin care să-i fie constatată creanţa, deoarece acţiunea pauliană nu este un act de
executare, ci o revocare a unui act.
d) complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această
condiţie trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu titlu oneros. Când actul atacat
este cu titlu gratuit este suficientă frauda debitorului. Actul va fi revocat numai când se
dovedeşte frauda terţului. Ea constă în faptul că terţul cunoaşte că prin încheierea actului
atacat debitorul a devenit insolvabil.
Efectele acţiunii revocatorii. Ca urmare a reuşitei în acţiunea revocatorie, actul atacat,
dovedind ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului.
Acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează. Ca atare, produce
efecte relative, în sensul că, drept urmarea a reuşitei ei, va fi reparat numai prejudiciul suferit
de creditorul reclamant.
Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea pauliană nu produce nici un efect.
Natura juridică a acţiunii revocatorii. Acţiunea revocatorie se deosebeşte de acţiunea
oblică prin aceea că prima aparţine creditorului chirografar, pe când cea de a doua este
exercitată de creditor în numele debitorului.
Sub aspectul efectelor sale, acţiunea revocatorie duce la desfiinţarea actului, întocmai ca
şi acţiunea în anularea unui act juridic. Dar se deosebeşte prin aceea că acţiunea în anulare
produce efecte faţă de orice persoană, pe când acţiunea revocatorie are un caracter relativ,
adică îşi produce efecte numai între creditor şi terţul dobânditor.
Acţiunea revocatorie are deci o configuraţie autonomă; ea este o acţiune în
inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului său.

Tema a IV-a - Transmiterea şi transformarea obligaţiilor

1. Moduri de transmitere: a) cesiunea de creanţă; b) subrogaţia în drepturile

creditorului prin plata creanţei.
2. Moduri de transformare: a) novaţia; b) delegaţia.

1. Moduri de transmitere. a) Cesiunea de creanţă. Definiţie. Cresiunea de creanţă

este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. Creditorul
care transmite creanţa se numeşte cedent; persoana către care se transmite creanţa, care o
dobândeşte prin cesiune se numeşte cesionar; debitorul creanţei transmise (cedate) se

54
numeşte debitor cedat. Aşadar, părţile convenţiei care are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt
cedentul şi cesionarul.
Condiţiile cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract. Ca
urmare, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului.
În principiu, orice creanţă ooate forma obiectul unei cesiuni.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual, deci este valabil din momentul
încheierii acordului de voinţă.
Pentru validitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul debitorului cedat.
Dar, pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor, trebuie îndeplinite anumite formalităţi: a) prin
notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, i se face cunoscut faptul schimbării
creditorului; b) acceptarea din partea debitorului cedat (art. 1393 Cod civil) are semnificaţia
faptului că el a luat cunoştinţă despre cesiune, adică de schimbarea creditorului său, iniţial.
Acceptarea trebuie făcută în formă autentică, spre a fi opozabilă tuturor categoriilor de terţi.
Efectele cesiunii de creanţă. În primul rând, cesiunea de creanţă produce efectele
actelor juridice care se înfăptuiesc prin intermediul ei: vânzare, schimb, donaţie, împrumut. În al
doilea rând, cesiunea de creanţă produce efecte specifice.
Astfel, între părţi, ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul realizării acordului de
voinţe creanţa se transferă la cesionar. Cesionarul devine creditor, în locul cedentului,
preluându-i toate drepturile. Totodată, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a
creanţei, indiferent de preţul pe care l-a plătit şi chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în raporturile dintre cedent şi
cesionar, ea produce şi un alt efect, anume acela de a naşte în sarcina cedentului obligaţia de
garanţie, care este de două feluri: de drept (art. 1392 Cod civil) şi convenţională.
Cât priveşte garanţia de drept (legală), ea cuprinde obligaţia cedentului de a răspunde
de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale. Potrivit art. 1397 Cod civil cedentul nu
răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat.
Regulile din materia garanţiei de drept sunt supletive, astfel că părţile pot să le modifice,
în anumite limite, prin clauze de garanţie convenţională. Ele pot să cinvină asupra agravării
obligaţiei de garanţie a cedentului. Prin stipulaţie expresă, cedentul se poate angaja să
garanteze şi solvabilitatea viitoare a debitorului cedat. În toate cazurile, cedentul răspunde
numai în limitele preţului cesiunii.
Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării făcute prin
intermediul executorilor judecătoreşti sau al acceptării de către debitorul cedat prin înscris
autentic.
Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: debitorul cedat; cesionarii ulteriori şi succesivi ai
aceleiaşi creanţe; creditorii cedentului.
b) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Definiţie. Subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un mijloc de transmitere
legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un
terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului.
Subrogaţia legală. Cazuri. Potrivit art. 1108 Cod civil subrogaţia operează de drept în
următoarele cazuri:
1). „în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are
preferinţă”. Este ipoteza în care un creditor plăteşte altui creditor cu rang preferenţial,
subrogându-se în drepturile acestuia.
2). „în folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor căror acest imobil
era ipotecat”. Este ipoteza în care dobânditorul unui imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care
au un drept de ipotecă asupra acelui imobil. Ea poate avea interes să-i plătească, pentru a

55
împiedica urmărirea imobilului, adică scoaterea lui la vânzare de către creditorii ipotecari.
Cumpărătorul va avea ipoteca asupra propriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi.
3). „în folosul aceluia, care fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes
de a o desface”, adică au interes să plătească.
Sunt obligaţi împreună cu altul în dreptul nostru civil: a) codebitorii solidari; b) codebitorii
obligaţiilor indivizibile; c) fidejusorii între ei.
Sunt obligaţi pentru altul: a) fidejusorii; b) cauţiunea reală.
4). „în folosul erederului beneficiar, care a plătit din starea sa datoriile succesiunii”. Acest
caz de subrogaţie legală priveşte moştenitorul care a acceptat o succesiune sub beneficiu de
inventar şi plăteşte o datorie a succesiunii astfel acceptate din propriul său patrimoniu.
5) art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România,
potrivit căruia În limitele indemnizaţiei plătite în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă,
asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra
celor răspunzători de producerea pagubei.
Subrogaţia convenţională.
a) Subrogaţia consimţită de creditor. Această formă a subrogaţiei convenţionale este
prevăzută de art. 1107 Cod civil, potrivit cu care „când creditorul, primind plata sa de la o altă
persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra
debitorului; această subrogaţie trebuie să fie expresă şi făcută tot într-un timp cu plata”.
Din text rezultă că:
1). cel ce face subrogaţia este creditorul, deoarece el, prin primirea plăţii se subrogă pe
terţul solvens în toate drepturile şi acţiunile pe care le are împotriva debitorului său.
2). subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să se producă concomitent
cu plata.
3). convenţia de subrogare dintre creditor şi terţul solvens trebuie să fie expresă, ceea
ce înseamnă că voinţa creditorului de a subroga pe terţ în drepturile şi acţiunile sale trebuie să
rezulte în mod neîndoielnic.
4). pentru ca subrogaţia să fie opozabilă terţilor şi să se poată dovedi faptul că operaţia
înlocuirii crediutorului s-a făcut concomitent cu plata, este necesar ca chitanţa să aibă dată
certă.
b) Subrogaţia consimţită de debitor. Potrivit art. 1107 alin. 2 Cod civil, această formă a
subrogaţiei convenţionale se efectuează atunci „când debitorul se împrumută cu o sumă spre
a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului”.
În acest caz cel care face înlocuirea creditorului este debitorul. Spre a se împiedica
eventualele fraude se cere, potrivit art. 1107 alin 2 teza finală, ca:
- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă autentică:
- în actul de împrumut să se precizeze expres suma ce se împrumută spre a se plăti
datoria;
- în chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma împrumutată.
Aşadar, subrogaţia consimţită de debitor este un act juridic solemn. La această
subrogaţie nu se cere consimţământul creditorului. Dacă el refuză plata, debitorul poate face
ofertă reală urmată de consemnaţiune.
Efectele subrogaţiei. Prin subrogaţie, subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului
plătit. El dobândeşte creanţa plătită cu toate drepturile şi accesoriile ei, şi toate eventualele
garanţii ale creanţei respective: ipotecă, privilegii, gaj.
În cazul unei subrogaţii parţiale, drepturile creditorului se strămută la solvens în limitele
plăţii pe care el a efectuat-o. Creditorul şi subrogatul vor veni în concurs, fără ca între ei să
existe un drept de preferinţă.

56
 2. Moduri de transformare: a) Novaţia. Definiţie. Novaţia este o convenţie prin care
părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.
Felurile novaţiei. Novaţia este de două feluri: obiectivă – se produce când creditorul şi
debitorul iniţial, dar, în raportul juridic obligaţional se schimbă obiectul sau cauza acestuia;
subiectivă – presupune schimbarea creditorului sau a debitorului raportului juridic de obligaţie.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi, iar
novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de crditor să
plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să ceară concursul debitorului iniţial.
Condiţii. Novaţia, fiind un contract, va fi supusă tuturor condiţiilor de valabilitate ale
contractelor.
În acelaşi timp, novaţia trebuie să îndeplinească condiţii specifice:
- existenţa unei obligaţii valabile, care urmează a se stinge prin novaţie;
- naşterea unei obligaţii noi valabile;
- noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie;
- intenţia părţilor de a nova.
Efectele novaţiei. În primul rând efectul principal este acela a stingerii vechii obligaţii şi
înlocuirea cu o obligaţie nouă. O dată cu cu vechea obligaţie se sting toate accesoriile şi
garanţiile care o însoţeau.
În al doilea rând, între părţi se naşte un nou raport obligaţional. Acest raport este
întotodeauna de natură contractuală, deoarece este rezultatul voinţei părţilor de a nova.
b) Delegaţia. Definiţie. delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului
său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.
Felurile delagţiei. Delegaţia poate fi: perfectă – se caracterizează prin aceea că
delegatul descarcă prin declaraţie expresă pe delegant şi înţelege că obligaţia să fie executată
de delegat; imperfectă – delegatarul nu conseimte la liberarea delegantului, ceea ce face ca el,
creditorul iniţial, să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor.
Efectele delegaţiei. Delegaţia perfectă, în principiu, stinge vechea obligaţie şi o
înlocuieşte cu una nouă.
Potrivit art. 1133 Cod civil se prevede două situaţii în care obligaţia delegantului subzistă
faţă de delegatar: a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări de delegant în
caz de insolvabilitate a delegatului; b) când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei.
Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţie este adăugat celui
preexistent: debitorul iniţial (delegant) nu este descărcat de obligaţia sa faţă de delegatar, dar
aceasta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul. Creditorul delegatar poate urmări, la
alegerea sa, pe oricare dintre ei.

Tema a V-a - Modurile de stingere a obligaţiilor

1. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului: a)

compensaţia; b) confuziunea; c) darea în plată.
2. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului:
a) remiterea de datorie; b) imposibilitatea fortuită de executare.

57
 Moduri de stingere a obligaţiilor sunt împrejurări, altele decât plata, care au ca efect
încetarea raportului juridic obligaţional.
Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor:
1). după rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional: a) moduri
voluntare – remiterea de datorie şi compensaţia; b) moduri de stingere care operează în afara
manifestării de voinţă a părţilor – imposibilitatea fortuită de executarea şi confuziunea.
2). după stingerea obligaţiei de a dus sau nu la realizarea creanţei: a) moduri de stingere
care duc la realizarea creanţei – compensaţia, confuziunea şi darea în plată; b) moduri de
stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei – remiterea de datorie şi imposibilitatea
fortuită de executare.
1. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului.
a) compensaţia. Definiţie. Compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care
constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa cei mai mici dintre ele.
Cazuri în care nu operează compensarea:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat;
- când o creanţă este insesizabilă;
- nu poate opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane prin poprire.
Felurile compensaţiei:
1). legală, când operează în puterea legii, prin întrunirea anumitor condiţii;
2). convenţională, când operează prin convenţia părţilor;
3). judecătorească, când operează prin hotărârea instanţei de judecată.
1). Condiţiile compensaţiei legale:
a) reciprocitatea obligaţiilor – ambele creanţe trebuie să existe între aceleaşi persoane,
care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp;
b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile – altfel s-ar schimba, fără voinţa părţilor,
obiectul obligaţiei;
c) creanţele reciproce să fie lichide – să fie determinate cu exactitate în valoarea lor;
d) creanţele reciproce să fie exigibile – să fi ajuns la scadenţă.
Dacă sunt întrunite aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu
stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce. Cazuri:
- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său unui
cesionar;
- acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat
compensaţia legală a plăţii făcute de celălat – renaşte şi creanţa celui care a plătit;
- când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală
urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.
Efectele compensaţiei. Compensaţia duce la stingerea datoriilor reciproce cu accesoriile
şi garanţiile acestora, ca şi plata.
În cazul în care între părţi există mai multe datorii reciproce, compensarea lor se vor
aplica regulile imputaţiei plăţii.
2). Compensaţia convenţională va opera prin convenţia părţilor, în aceleaşi
condiţii ca şi compensaţia legală. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea că se vor produce de la
data când s-a încheiat convenţia părţilor cu privire la compensaţie.
3). Compensaţia judecătorească intervine în momentul în care unul dintre
creditori se va adresa instanţei de judecată, atunci când datoriile reciproce nu sunt lichide sau
nu au ca obiect bunuri fungibile, care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor până la

58
concurenţa celei mai mici. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea că ele se vor produce de la
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia.
b) Confuziunea. Definiţie. Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a
calităţii de debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional. De
exemplu, creditorul moşteneşte pe debitor sau invers.
Efectele confuziunii. Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi
accesoriile sale. Aceasta înseamnă că prin confuziune va fi liberat şi garantul personal –
fidejusorul.
În cazul unei obligaţii solidare, creanţa nu se va stinge decât pentru partea acestuia şi nu
profită decât în aceeaşi măsură celorlalţi codebitori solidari. Acelaşi efect se va produce şi în
cazul obligaţiilor indivizibile.
Confuziunea poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o. Efectele
confuziunii se vor desfiinţa şi vechea obligaţie renaşte, aceasta deoarece confuziunea nu este
o cauză de stingere propriu-zisă a obligaţiei, ci mai degrabă o piedică în executare ei.
c) Darea în plată. Definiţie. Darea în plată este operaţia juridică prin care debitorul
execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea
raportului juridic obligaţional.
Această schimbare a prestaţiei se face numai cu consimţământul creditorului. Darea în
plată se aseamnă cu novaţia prin schimbare de obiect, deosebindu-se de aceasta prin aceea
că darea în plată are loc în momentul efectuării plăţii.
Efecte. Darea în plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Dar pentru ca aceasta să
producă efectul extinctiv al dării în plată se cere ca, atunci când noua prestaţie constă în a da
un bun individual determinat, cel care face darea în plată să fie proprietarul lucrului care
înlocuieşte vechea prestaţie; în caz contrar, operaţia urmează a fi rezolvită pentru
neîndeplinirea obligaţiei asumate.
2. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului.
a) Remiterea de datorie. Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit
a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Condiţiile remiterii de datorie. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit,
care implică intenţia creditorului de a face o liberalitate debitorului său.
Dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă şi este
supusă tuturor regulilor specifice acesteia cu privire la revocare, reducţiune sau raport.
Remiterea de datorie nu trebuie să se încheie în formă autentică.
Dacă se face prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului, validitatea ei depinzând de aceea a testamentului prin care a fost făcută.
Proba remiterii de datorie. Fiind un contract, urmează a se aplica regulile de drept
comun aplicabile actelor juridice.
Creditorul poate elibera debitorului o chitanţă fictivă de plată; poate întocmi un înscris
constatator al remiterii de datorie; poate înmâna debitorului însuşi titlul original constator al
creanţei – dacă înscrisul este sub semnătură privată operează o prezumţie absolută, iar dacă
înscrisul este autentic sau o copie legalizată a unei hotărâri judecătoreşti învestită cu formula
executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
Efectele remiterii de datorie. Prin remiterea de datorie obligaţia debitorului se stinge cu
accesoriile şi garanţiile creanţei, iar debitorul va fi liberat de executare ei.
În cazul unor codebitori solidari, remiterea de datorie făcută unuia, liberează şi pe
ceilalţi, cu excepţia rezervării exprese a drepturilor creditorului împotriva acestora.
Remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe debitorul principal
şi nici pe ceilalţi fidejusori.

59
 b) imposibilitatea fortuită de executare. Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că
executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră.
Această imposibilitate poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a
face şi de a nu face şi nu şi obligaţia de a da bunuri de gen.
Pentru ca debitorul să fie liberat datorită cazului fortuit sau de forţă majoră, se cere ca
pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără culpa acestuia şi înainte de punerea sa în
întârziere.
Dacă posibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se va stinge, ci se
suspendă executarea ei.

Tema a VI-a - Obligaţii complexe

1. Obligaţiile afectate de modalităţi: a) termenul; b) condiţia; c) sarcina.

2. Obligaţiile plurale: a) obligaţiile cu pluralitate de obiecte (alternative şi
facultative); b) obligaţiile cu pluralitate de subiecte (conjuncte, solidare şi indivizibile).

1. Obligaţiile afectate de modalităţi: a) Termenul. Definiţie. Termen este un

eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afetează fie executarea, fie stingerea unei
obligaţii.

Clasificare:
- după efectul său:
a) termen suspensiv: suspendă executarea obligaţiei până la îndeplinirea unui
eveniment viitor şi sigur;
b) termen extinctiv: determină data la care obligaţia se stinge.
- în funcţie de titularul beneficiului termenului:
a) termen în favoarea debitorului: art. 1024 C.civ. “Termenul este presupus întotdeauna
că s-a stipulat în favoarea debitorului…” – reprezintă regula;
b) termen în favoarea creditorului: art. 1024 C.civ. “… dacă nu rezultă din stipulaţie sau
din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului” (ex. în cazul depozitului, în care
termenul este în favoarea deponentului);
c) termen în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului .
- în funcţie de izvorul său:
a) termen voluntar sau convenţional, adică este cel stabilit prin convenţia părţilor;
b) termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ;
c) termen juridiciar, prin care se înţelege acel termen acordat de către instanţele de
judecată.
- după criteriul cunoaşterii sau nu a datei împliniri sale la momentul încheierii actului juridic:
a) termen cert: este acel termen a cărui împlinire este cunoscută chiar din momentul
naşterii raportului juridic obligaţional;
b) termen incert: este termenul a cărui împlinire nu este cunoscută în momentul naşterii
obligaţiei, deşi împlinirea lui este sigură.
- după modul în care a fost precizat în raportul juridic obligaţional:

60
 a) termen expres, este prevăzut în mod direct de părţi;
b) termen tacit, când este dedus din natura raportului obligaţional sau din alte împrejurări
legate de acesta.

Efecte. Trebuie să distingem între:

Efectele termenului suspensiv : nu afectează existenţa obligaţiei, ci numai exigibilitatea
sa.
1). plata efectuată pedente termine este valabilă; faptul executării înainte de termen este
privit ca o renunţare la beneficiul termenului.
2). pedenti termine creditorul poate lua măsurii conservatorii cu privire la patrimoniul
debitorului;
3). până la împlinirea termenului nu curge termenul de prescripţie.
Efectele termenului extinctiv : marchează momentul stingerii obligaţiei prin unul din
modurile de stingere ale acesteia.

Efecte specifice termenului de graţie. Termenul de graţie se acordă de instanţa de fond

numai în favoarea debitorului, fără a cere consimţământul creditorului şi chiar fără a ţine cont
de eventualele stipulaţii contractuale. El nu poate fi acordat când părţile au prevăzut în contract
pacte comisorii de gradul III sau IV.
Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice obligaţie, indiferent de izvorul
sau obiectul ei.
Termenul de graţie amână, până la împlinirea termenului (sau până la decăderea
debitorului din beneficiul termenului de graţie), executarea silită a obligaţiei, însă nu împiedică,
dacă este cazul, compensaţiei.
Excepţii. termenul de graţie nu poate fi acordat în cazul: depozitului; când părţile au
prevăzut un pact comisoriu expres; în materie comercială; dacă bunurile debitorului se
urmăresc de alţi creditori; dacă debitorul este în stare de faliment sau insolvabilitate cunoscută;
dacă prin fapta sa debitorul a micşorat garanţiile date prin contract creditorului şi dacă debitorul
nu a dat garanţiile promise.

b) Condiţia. Definiţie. Este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde

existenţa (naşterea ori desfiinţarea) raportului juridic obligaţional.
Clasificare:
- după criteriul efectului:
a) condiţie suspensivă este acea condiţie de a cărei împlinire depinde naşterea
raportului obligaţional;
b) condiţie rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire duce la desfiinţarea
retroactivă a raoortului obligaţional;
- după criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului:
a) condiţie cauzală este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, de
întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor (art. 1005 C.civ.);
b) condiţie mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de
voinţa unei alte persoane, determinată (art. 1007 C.civ.);
c) condiţie potestativă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi
(art. 1006 C.civ.).
Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia pur potestativă este acea condiţie
a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi. Condiţia potestativă simplă este acea

61
condiţie a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei
persoane nedeterminate.
Deosebiri: - obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui
care se obligă este nulă (art. 1010 C.civ.), deoarece o asemenea condiţie echivalează practic
cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga;
- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) pur potestativă
din partea creditorului este valabilă;
- obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă este valabilă atât în
privinţa debitorului, cât şi a creditorului (excepţie: donaţia; “este nulă orice donaţiune făcută cu
condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului”).
- după modul ei de formulare:
a) condiţie pozitivă, atunci când raportul juridic obligaţional este afectat de un eveniment
care urmează să se îndeplinească;
b) condiţie negativă, atunci când raportul juridic obligaţional este afectat de un
eveniment care urmează să nu se îndeplinească.
- alte clasificări: condiţie posibilă şi condiţie imposibilă; condiţie licită şi morală şi condiţie ilicită
şi imorală.
Condiţia imposibilă (constă într-un eveniment care nu se poate realiza, fie sub aspect
material, fie sub aspect juridic) sau ilicită (care contravine legii sau prin care se urmăreşte
obţinerea unui rezultat contar legii) ori imorală (care constă într-un fapt potrivnic regulilor de
convieţuirea socială) este lovită de nulitate. O asemenea condiţie desfiinţează obligaţia, numai
atunci când este vorba de o condiţie suspensivă; în schimb dacă este o condiţie rezolutorie, ea
nu desfiinţează obligaţia, ci urmează a fi socotită pură şi simplă.
Efecte. Condiţia îşi produce, în principiu, efectele retroactiv (ex tunc). Trebuie să
distingem între:
Efectele condiţiei suspensive
Pedente conditionae: se presupune că obligaţia încă nu există. În consecinţă:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);
- debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere restituirea plăţii ca
nedatorată;
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge nici prin plată;
- prescripţia extinctivă nu începe să curgă (dreptul la acţiune).
Drepturile creditorului:
- riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat, care face obiectul obligaţiei de a da,
va fi suportat de debitorul acestei obligaţii;
- creditorul poate totuşi să facă acte de conservare, cum ar fi: întreruperea unei
prescripţii, dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept real imobiliar îl poate înscrie în
CF;
- creditorul poate să solicite şi să obţină garanţie pentru creanţa sa (gaj, garanţie reală
mobiliară, ipotecă, fidejusiune);
- creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa dreptul său
condiţional (excepţie: “orice dispoziţie testamentară, făcută sub condiţie suspensivă, cade când
eredele sau legatarul a murit înaintea împlinirii condiţiei – art. 925 C.civ.);
- debitorul este ţinut să respecte dreptul creditorului.
Eveniente condionae:
1) dacă condiţia s-a realizat, obligaţia fiind considerată că-şi produce efectele ex tunc. În
consecinţă:
- plata efectuată pedente conditionae, deşi era nedatorată şi se putea cere restituirea ei,
este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate fi restituită;

62
 - transmisiunile de drepturi consimţite pedente conditionae de către titularul dreptului
condiţional sunt consolidate;
Excepţii: - prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data împlinirii condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;
- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de împlinirea
condiţiei rămân valabile, deşi, ca efect al împlinirii condiţiei suspensive, se consideră că el nu a
mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii raportului juridic obligaţional;
- riscurile produse pedente conditionae sunt în sarcina celui care a înstrăinat.
2) dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, atunci părţile se găsesc în situaţia în care
ar fi fost dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligaţional. Prin urmare:
- toate prestaţiile efectuate trebuiesc restituite;
- garanţiile constituite de desfiinţează;
- toate drepturile constituite de către debitor se consolidează.
Efectele condiţiei rezolutorii
Pedente conditionae: condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, raportul juridic
obligaţional comportându-se ca pur şi simplu. În consecinţă:
- debitorul trebuie să îşi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate să solicite
executarea acesteia;
- dobânditorul sub condiţie rezolutorie al unui bun individual determinat suportă riscul
pieirii fortuite, în calitate de proprietar;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos sau prin
acte mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.
Eveniente condionae:
1) dacă condiţie s-a realizat, raportul juridicobligaţional se desfiinţează cu efect
retroactiv. Prin urmare:
- părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;
- dacă pedente conditionae dobânditorul a constituit anumite drepturi cu privire la bun,
acesta se desfiinţează retroactiv;
Excepţii:
- riscurile produse pedente conditionae sunt suportate de dobânditorul proprietar sub
condiţie rezolutorie, aşa încât el va fi ţinut să plătească preţul bunului, deşi, în momentul
împlinirii condiţiei, dreptul său dispare cu efect retroactiv;
- actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile;
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în proprietatea sa.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, raportul juridic obligaţional se consolidează,
fiind socotit încă de la naşterea sa ca pur şi simplu.
c) Sarcina. Definiţie. Sarcina este obligaţia de a da, a face sau a nu face, impusă
gratificatului de către dispunător în contractele cu titlu gratuit.
Efecte:
- sarcina nu afectează valabilitatea raportului juridic obligaţional în caz de neexecutare a
ei, ci numai eficacitatea acestuia;
- neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea (rezoluţiunea)
contractului cu titlu gratuit prin care a fost instituită;
- datorită caracterului pro parte în contractul sinalagmatic, conferit de sarcină,
neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere rezoluţiunea (revocarea)
contractului sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii, iar dacă aceasta nu mai
este posibilă, despăgubiri.

63
 În timp ce condiţia operează de drept (în caz de litigiu instanţa numai constată efectele
produse de realizarea sau nerealizarea condiţiei), revocarea (rezoluţiunea) pentru
neexecutarea sarcinii trebuie cerută instanţei judecătoreşti.

2. Obligaţiile plurale: a) Obligaţiile cu pluralitate de obiecte pot fi alternative şi

facultative.
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mai multe
prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la
stingerea obligaţiei.
Efecte. În principiu, alegerea prestaţiei aparţine debitorului. Ea aparţine creditorului
numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 Cod civil).
Când alegerea este făcută de debitor se produc următoarele efecte:
- dacă la scadenţă debitorul nu optează, creditorul poate cere executarea silită numai a
unei prestaţii;
- dacă obligaţia are două obiecte, din care unul este ilicit, imoral sau imposibil, obligaţia
urmează a fi considerată pură şi simplă;
- dacă unul din obiecte piere sau nu mai poate fi predat din orice altă cauză, chiar
imputabilă debitorului, obligaţia devine simplă.
Când alegerea este făcută de către creditor se produc următoarele efecte:
- dacă unul din obiecte piere fără culpa debitorului, creditorul primeşte obiectul rămas;
- dacă unul din obiecte piere din culpa debitorului, creditorul poate alege dintre bunul
rămas şi preţul bunului pierit;
- dacă pier amândouă obiectele din culpa debitorului, creditorul poate cere preţul
oricăreia dintre ele;
- dacă numai unul piere din culpa debitorului, creditorul poate cere numai preţul
acestuia.
Obligaţia facultativă este acea obligaţie în care debitorul se obligă la o singură
prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie determinată.
Efecte. Creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care singură constituie
obiectul obligaţiei, iar pieirea acestuia în mod fortuit duce la liberarea debitorului.
b) obligaţiile cu pluralitate de subiecte pot fi conjuncte, solidare şi indivizibile.
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai
mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin drept.
Această obligaţie apare de cele mai multe ori în cazul transmisiunii succesorale.
Efecte: - dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este obligat să plătească numai partea sa
de datorie şi nu poate fi urmărit decât pentru acea parte;
- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea sa
din creanţă;
- dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabilităţii acestuia vor fi
suportate de creditor, deoarece el nu poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea debitorului
insolvabil;
- fiecare creditor, în cadrul obligaţiei conjuncte, acţionează pentru a-şi apăra propriile
sale interese.

64
 Obligaţia solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul
căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii
solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului.
Obligaţia solidară poate fi: convenţională şi legală.
După cum împiedică diviziunea creanţei între creditori sau între debitori, solidaritatea
poate fi: activă şi pasivă.
Solidaritatea activă poate să-şi aibă izvorul numai în convenţia părţilor sau în
testament. În Codul nostru civil nu există solidaritate activă legală.
Efectele solidarităţii active.
I. Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun se produc următoarele
efecte:
- fiecare creditor poate pretinde şi să primească plata integrală;
- debitorul poate plăti întreaga datorie oricărui creditor în mod valabil, dacă nu a fost
chemat în judecată.
II. Raporturile dintre creditorii solidari, potrivit art. 1083 Cod civil, se reprezintă unii pe
alţii în actele care pot avea ca efect conservarea obligaţiei, cu următoarele consecinţe:
A). în cazul în care fiecare a primit împuternicirea de a conserva creanţa:
- fiecare dintre creditor poate să încaseze întreaga creanţă;
- dacă un creditor pune în întârziere pe un debitor, efectele punerii în întârziere profită şi
celorlalţi creditori;
- daunele moratorii ceruute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
- întreruperea prescripţiei făcută de către unul dintre creditor profită tuturor creditorilor.
B). în cazul în care numai un creditor nu poate face nimic de natură să înrăutăţească
situaţia celorlalţi:
- numai unul dintre creditori nu poate face acte de dispoziţie cu privite la întreaga
creanţă, fără consimţământul celorlalţi creditori solidari;
- efectele unei hotărâri judecătoreşti obţinute de unul dintre creditori profită celorlalţi
numai dacă sunt favorabile creditorului urmăritor.
Creditorul solidar care a încasat întreaga creanţă trebuie să o împartă, dacă nu
probează a fost contractată în interesul său (art. 1037 Cod civil).
Solidaritatea pasivă. Potrivit art. 1039 Cod civil solidaritatea pasivă nu se prezumă.
Trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive:
- toţi codebitorii se obligă la acelaşi obiect;
- existenţa unei pluralităţi de legături obligaţionale distincte, unind pe fiecare dinte
codebitori cu creditorul său;
- obligaţia solidară este divizibilă prin transmiterea ei pe cale de succesiune.
Efectele solidarităţii pasive. Solidaritatea pasivă produce două feluri de efecte: unele
care se produc între codebitorii solidari şi creditorul lor comun, şi altele care se produc numai
între codebitorii solidari.
I. Raporturile dintre codebitor cu creditorul. Efectul principal este obligaţia fiecărui
codebitor de a plăti datoria în întregime. Creditorul are dreptul de a urmări oricare dintre
debitori pentru întreg (art. 1042 Cod civil), dar poate să urmărească concomitent pe mai mulţi
debitori (art. 1043 Cod civil). Insolvabilitatea unui codebitor este suportată de ceilalţi codebitori.
Plata făcută de un singur codebitor, liberează pe toţi codebitorii.
Efectele secundare derivă din principiul înscris în art. 1056 Cod civil, potrivit căruia un
codebitor solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care au drept să stingă sau să
micşoreze obligaţia, precum şi în cele ce tind la păstrarea obligaţiei solidare. Efectele
secundare se produc cu privire la următoarele acte:

65
 - Acţiunea intentată împotriva unuia dintre codebitori solidari face să se întrerupă
prescripţia împotriva tuturor (art. 1045 Cod civil);
- cererea de dobânzi făcută de un creditor împotriva unuia dintre codebitorii solidari face
să curgă dobânzile faţă de toţi coidebitorii (art. 1046 Cod civil);
- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi ceilalţi codebitori
solidari (art. 1044 alin. 1 Cod civil);
- dacă unul dintre codebitorii solidari tranzacţionează cu creditorul, tranzacţia favorabilă
poate fi opusă celorlalţi codebitori solidari (art. 1056 Cod civil).
Excepţiile care pot fi opuse de debitor pot fi comune şi personale.
A. Excepţii comune: - cauzele de nulitate care afectează acordul de voinţă al tuturor;
- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă;
- cauzele de stingere a obligaţiei care a determinat stingerea
datoriei faţă de toţi codebitorii solidari.
B. Excepţii personale pot fi excepţii personale ce folosesc indirect şi celorlalţi codebitori
şi excepţii pur personale.
1) Excepţii personale ce folosesc indirect şi celorlalţi codebitori sunt:
- remiterea de datorie consimţită de unuia dintre codebitorii solidari;
- confuziunea;
- compensaţia părţii unui codebitor;
- renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre codebitorii solidari.
2) Excepţii pur personale sunt:
- cauza de nulitate relativă care operează numai în privinţa unuia dintre codebitori;
- modalităţi consimţite numai unui codebitor.
II. Raporturile dintre codebitori. Efectul principal al solidarităţii pasive cu privire la
raporturile dintre codebitori solidari este acela că ori de câte ori numai unul dintre codebitori
plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte pe deplin drept între codebitori şi
trebuie suportată de toţi. După efectuarea plăţii, între codebitorii solidari datoria este conjunctă.
În cazul insolvabilităţii unui debitor, riscul va fi suportat de către toţi ceilalţi, proporţional
cu cotele lor contributive din datorie.
Încetarea solidarităţii pasive. Aceasta poate înceta prin:
- moartea unuia dintre codebitorii solidari;
- renunţarea la solidaritate. Aceasta poate fi: totală (absolută) îşi va produce efectele faţă
de toţi codebitorii, astfel că datoria va deveni conjunctă; parţială (relativă) îşi produce efecte
numai faţă de codebitorul beneficiar.
Renunţarea la solidaritate poate să fie expresă, când este stipulată ca atare de părţi şi
tacită, când rezultă din anumite situaţii, prin interpretarea voinţei creditorului. Asemenea situaţii
pot fi: primirea de către creditor a părţii unuia din codebitorii solidari cu specificarea în chitanţa
liberatorie că plata este primită pentru partea lui; chemarea în judecată numai a unuia dintre
codebitori pentru partea lui şi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligarea a acestuia la
plată sau achiesarea din partea codebitorului solidar.
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care, datorită obiectului ei sau convenţiei
părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.
În cazul obligaţiei de a da, adică de a constitui sau transfera un drept real, nu este
indivizibilă. Indivizibilitatea naturală se întâlneşte când este vorba despre obligaţia de a face
(inclusiv obligaţia de predare a lucrului) sau de a nu face.
Manifestarea de voinţă prin care se creează indivizibilitatea poate fi expresă sau tacită,
când rezultă în mod cert din împrejurări.

66
 Stipularea indivizibilităţii poate prezenta avantaje pentru creditor. Indivizibilitatea oferă un
avantaj în plus faţă de solidaritate, anume că împiedică divizarea datoriei între comoştenitorii
debitorilor obligaţi indivizibili.
Efectele obligaţiilor indivizibile. Trebuie să distingem după cum este vorba despre
indivizibilitate între creditori (activă) sau între debitori (pasivă).
A. Indivizibilitatea activă este de regulă, naturală. Efecte:
- oricare creditor poate cere executarea întregii creanţe:
- plata făcută oricărui creditor, liberează pe debitor.
B. Indivizibilitatea pasivă :
- fiecare codebitor poate fi obligat să execute în întregime prestaţia datorată;
- debitorul poate introduce în proces pe ceilalţi codebitori pentru a fi obligaţi la
executarea obligaţiei indivizibile prin aceeaşi hotărâre.

Tema a VII-a - Garantarea obligaţiilor

1. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea).
2. Garanţiile reale: a) dreptul de retenţie; b) gajul; c) ipoteca; d) privilegiile.

Garantarea obligaţiilor. Noţiune. Existenţa oricărei obligaţii este executarea ei.

Garantarea obligaţiei constituie o măsură de asigurare a acestei executări, în plus conferă
creditorului garant anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate
faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească pe o altă personă, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
Clasificarea garanţiilor. Garanţiile se clasifică în: personale şi reale.
Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât
debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia. Este cazul fidejusiunii.
Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea
obligaţiei în instituirea unui drept accesoriu. Este cazul gajului, ipotecii şi a privilegiilor reale.
O formă de garanţie reală imperfectă este aşa-numitul drept de retenţie.

1. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea). Definiţie. Fidejusiunea sau

caţiunea este contractul prin care o persoană – fidejusor – se obligă faţă de creditorul altei
persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Fidejusiunea este de trei feluri: convenţională – când debitorul şi creditorul cad de acord
pentru aducerea unui garant; legală – când printr-o dispoziţie a legii, debitorul este obligat să
aducă pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin; judecătorească – când într-o cauză litigioasă,
instanţa poate dispune aducerea unui fidejusor, care să garanteze executarea obligaţiei unei
persoane.
Caractere juridice. Fidejusiunea este un contract accesoriu. Astfel, fidejusiunea urmează
soarta obligaţiei principale, cât priveşte cauzele de validitate şi de stingere. Excepţie în cazul
minorităţii debitorului. De asemenea, fidejusiunea nu poate întrece ca întindere datoria

67
debitorului şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase. Fidejusiunea nedeterminată a unei
obligaţii principale se întinde şi la toate accesoriile acelei obligaţii, precum şi la cheltuielile
necesitate de urmărirea silită.
Fidejusiunea este un contract consensual, în sensul că simplul acord de voinţă al părţilor
este suficient pentru încheierea lui valabilă. Încheierea lui în formă scrisă este necesară pentru
proba contractului.
Fidejusiunea este un contract unilateral, întrucât dă naştere la o singură obligaţie.
Fidejusiunea este un contract cu titlu gratuit, fidejusorul neurmărind să obţină o
compensaţie.
Condiţii cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie capabil de a contracta; să fie solvabil – dacă devine insolvabil
trebuie adus un alt fidejusor, cu excepţia cazului în care fidejusorul devenit insolvabil fusese
stabilit de către creditor; să aibă domiciliul în raza teritorială a curţii de apel în care trebuie să
execute obligaţia.
Obligaţiile care pot fi garantate. Pot fi garantate orice obligaţii, chiar şi acele intuitu
personae. De asemenea, pot fi garantate obligaţiile existente şi viitoare, chiar eventuale.
Efectele fidejusiunii. Fidejusiunea produce efecte privite din mai multe puncte de vedere:
1) al raporturilor dintre creditor şi fidejusor. În principiu, creditorul poate urmări direct pe
fidejusor.
Fidejusorul poate invoca unele excepţii şi anume:
a) beneficiul de discuţiune. Invocarea beneficiului de discuţiune la cele dintâi lucrări
întreptate contra sa (sechestru, proces-verbal de situaţie). Fidejusorul trebuie să indice
creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite şi să avanseze cheltuieli necesare
urmăririi acestor bunuri. Bunurile indicate de fidejusor să se afle pe raza teritorială a curţii de
apel în care trebuie să se facă plata.
Nu se poate invoca beneficiul de discuţiune în cazul în care fidejusorul a renunţat la el
ori dacă s-a obligat în solidar, cât şi în cazul fidejusiunii judecătoreşti.
b) beneficul de diviziune. Este ipoteza în care există mai mulţi fidejusori pentru una şi
aceeaşi datorie.
În principiu, fiecare răspunde pentru datoria întreagă, însă poate fi înlăturat prin
invocarea beneficiului de diviziune.
Nu poate fi invocat beneficiul de diviziune atunci când s-a renunţat la el şi în caz de
solidaritate.
c) excepţii de ordin general. Fidejusorul poate invoca excepţii personale ce decurg din
însuşi contractul de fidejusiune. De asemenea, fidejusorul poate invoca excepţii inerente
obligaţiei debitorului principal.
2) al raporturilor dintre fidejusor şi debitorul principal. Dacă fidejusorul a plătit, el se
poate întoarce împotriva debitorului reclamând: suma plătită; dobânda la suma plătită din ziua
când i-a notificat debitorului că a făcut plata; daune-interese.
Temeiul regresului îl constituie subrogaţia legală, mandatul ori gestiunea de afaceri.
Fidejusorul beneficiază de solidaritate în cazul codebitorilor solidari.
Fidejusorul poate pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă:
- nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel că acesta a plătit a doua oară;
- a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, iar acesta face
dovada că ar fi avut mijloace de stingere a datoriei.
3) al raporturilor dintre fidejusori. Fidejusorul care a plătit datoria se poate întoarce,
printr-o acţiune de regres divizibilă împotriva celorlalţi fidejusori, în cazurile prevăzute de la art.
1673 Cod civil.

68
 Stingerea fidejusiunii. Fidejusiunea se poate stinge în mod indirect, ca urmare a stingerii
obligaţiei principale (art. 1681 Cod civil), cu excepţia subrogării unui terţ, prin plată, în drepturile
creditorului.
Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta obligaţiei
principale. Moduri generale de stingere: remiterea de fidejusiune; confuziunea din creditor şi
fidejusor; compensaţia opusă de fidejusor.
Modul specific de stingere al fidejusiunii este în ipoteza în care din culpa creditorului,
fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea să dobândească privilegiile şi ipotecile de care beneficia
creditorul.
2. Garanţiile reale: a) Dreptul de retenţie. Definiţie. Dreptul de retenţie este acel drept
de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al alcuiva, pe care
trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce
creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea
ori îmbunătăţirea acelui bun.
Condiţia debitum cum re iunctum, înseamnă că deţinerea lucrului şi creanţa corelativă
sunt prelejuite de acelaşi raport juridic.
Natura juridică. Efecte. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, fiind
o garanţie pur pasivă, care nu dă drept la urmărire.
Dreptul de retenţie poate fi opus: creditorilor chirografari, celor privilegiaţi şi ipotecari ai
deţinătorului, dacă privilegiile şi ipotecile s-au născut ulterior intrării lucrului în dentenţia
retentorului. Poate fi opus şi subdobânditorilor ulteriori ai lucrului.
Dreptul de retenţie este indivizibil.
Dreptul de retenţie conferă o simpă detenţie precară, deci nu o posesie.
Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigii privind restituirea lucrului
ori pe calea contestaţiei la executare, dacă dreptul de retenţie s-a născut ulterior hotărârii de
restituire sau dacă în procesul dintre părţi problema restituirii ori a evacuării nu a fost în mod de
sine-stătător discutată.
b) Gajul. Definiţie. Potrivit Codului civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu,
prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei (art. 1685
Cod civil).
Gajul prezintă două forme, şi-anume: gajul cu deposedare şi fără deposidare. După
modul în care se stabileşte obligaţia de a constitui gajul: convenţional, legal şi judecătoresc.
Caracterele juridice. Gajul este un contract accesoriu faţă de raportul principal de
obligaţie pe care-l garantează, este un contract real, deoarece contractul nu ia naştere decât
prin remiterea efectivă a bunului gajat şi este un contract unilateral, deoarece dă naştere unei
singure obligaţii.
Constituirea gajului. Anumite condiţii se cer întrunite pentru constituirea gajului, dintre
care unele se referă la persoana debitorului, altele la obiectul gajat, iar altele la fomalităţile
necesare constituirii.
Astfel, persoana constituitorului trebuie să fie proprietarul bunurilor gajate şi să aibă
capacitate deplină de exerciţiu. Bunurile care urmează a fi gajate trebuie să se afle în circuitul
civil.
Cu privire la formalităţile necesare constituirii trebuie făcute unele precizări, şi-anume:
- gajul se constată printr-un înscris înregistrat conţinând suma datorată, felul şi natura
lucrurilor gajate. Înregistrarea constă în păstrarea unui exemplar de pe înscrisul constator al
gajului de către operatorul de Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare şi luarea avizului
de garanţie, potrivit Legii nr. 99/1999, Titlul VI. Înscrisul şi înregistrarea nu constituie condiţii de
validitate a gajului, ci pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi;

69
 - dacă bunul gajat este un bun mobil incorporal (creanţă), pentru opozabilitatea faţă de
terţi, se cere întocmirea unui înscris întregistrat şi notificarea debitorului creanţei garantate.
Efectele gajului. Creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
- să reţină lucrul până la achitarea integrală a datoriei;
- dreptul de a revendica bunul, cu excepţia cazului arătat de art. 1909 Cod civil;
- are calitatea de detentor precar;
- răspunde de pierderea ori deteriorarea bunului din culpa sa;
- nu are dreptul de a se folosi de lucru, în caz contrarm poate fi pus sub sechestru;
- să restituie bunul dacă datoria a fost achitată. Creditorul are un drept de retenţie pentru
cheltuielile necesare şi utile.
În caz de neachitare a obligaţiei de către debitor duce la reţinerea lucrului în contul
creanţei, pe baza unei expertize judiciare sau la vânzarea la licitaţie având un drept de
preferinţă la distrubuirea preţului obţinut în urma vânzării bunului.
Stingerea gajului. Gajul se stinge ca o consecinţă a stingerii ori desfiinţării obligaţiei
principale.
Supravieţuirea gajului faţă de obligaţia principală este în cazul contractarii unei altei
datorii care a devenit exigibilă înaintea obligaţiei garantate prin gaj.
Stingerea independent de obligaţia principală; la rândul său, gajul se poate stinge prin
moduri generale de stingere a obligaţiilor.
În cazul stingerii ca efect al pieirii bunului ce formează obiectul gajului, în temeiul
dispoziţiilor art. 1721 Cod civil, prin subrogaţie reală cu titlu particular, dreptului creditorului
gajist se strămută asupra indemnizaţiei de asigurare sau asupra despăgubirii.
c) Ipoteca. Definiţie. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară afectată la plata unei
obligaţii.
Ipoteca este de două feluri: convenţioanală – atunci când ia naştere din convenţia
părţilor, cu formele prevăzute de lege (art. 1749 alin. 2 Cod civil); legală – ia naştere în virtutea
unei dispoziţii speciale a legii (art. 1749 alin.1 Cod civil).
Caracterele generale a tuturor felurilor de ipotecă:
a) este un drept real accesoriu. Ipoteca acordă titularului său un drept de urmărire a
bunului şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori;
b) este o garanţie imobiliară, întrucât priveşte numai bunurile imobile;
c) este supusă principiului specializării sub dublu aspect, sub sancţiunea nulităţii, trebuie
să fie determinată asuora imobilului afectat de garanţie şi trebuie să fie indicată valoarea
garantate.
d) ipoteca este indivizibilă, adică ea continuă să existe asupra întregului imobil, chiar
dacă a fost plătită o parte din datorie. În cazul unui partaj al unui imobil ipotecat, copărtaşul
căruia i-a fost atribuit va trebui să suporte întreaga datorie, garanţia apărând ca fiind
incorporată în imobil – res non persona habet.
Ipoteca convenţională.
1. Capacitatea cerută. Constituitorul trebuie să aibă calitatea de proprietar actual al
bunului. Bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci. De asemenea,
constituitorul trebui să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art. 129 din Codul familiei,
ocrotitorul minorului nu poate ipoteca imobilul acestuia.
2. Condiţii de formă. Ipoteca este un contract solemn, fiind necesară încheierea lui în
formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Tot sub sancţiunea nulităţii, trebuie menţionat dublul aspect al specializării, şi anume
imobilul ipotecat şi suma garantată.

70
 Ipoteca legală. Acest fel de ipotecă ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale, fără a fi
nevoie de încheierea unei convenţii; sunt totuşi cazuri în care este necesară o astfel de
convenţie.
Exemple de ipoteci legale:
- art. 1753 Cod civil – ipoteca statului, a comunelor şi a stabilimentelor publice asupra
mânuitorilor de bani publici – această ipotecă trebuie încadrată în prevederile Legii nr. 22/1969
privind angajarea gestionarilor, consituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor, agenţilor economici, autorităţi sau instituţii publice.
- ipoteca prevăzută de art. 166 alin. 2 Cod procedură penală – în privinţa imobilelor
sechestrate având caracter asigurator.
- ipoteca prevăzută de Codul fiscal.
- ipoteca prevăzută de Decretul-Lege nr. 61/1990 privind creditele acordate de C.E.C.
pentru cumpărarea de locuinţe vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra locunţei
dobândite.
Publicitatea ipotecii. Ipoteca este supusă publicităţii imobiliare în scopul realizării
opozabilităţii faţă de terţi. Terţii în această materie sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori
ipotecari şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.
În conformitate cu prevederile art. 21 C. lit. a) din Legea nr. 7/1996, ipoteca se înscrie în
partea a III-a din cartea funciară a imobilului asupra căruia se constituie.
Data cererii de înscriere în cartea funciară acordă şi rangul ipotecii.
Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data
cererii de înscriere în cartea funciară, după care se perimă. Pentru conservarea efectelor
înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de expirarea termenului să se procedeze la reînnoirea
înscrierii, cu indicarea numărului şi datei primei cereri de înscriere. Ipoteca legală nu se perimă,
oricât timp ar trece de la data înscrierii ei. Dacă se pune problema unei reînnoiri a inscripţiei
ipotecii legale, legea cere ca aceasta să se facă în termen de cel mult un an de la data când a
încetat cauza care a determinat-o.
Dacă datoria este achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea ei
trebuie să fie radiată. Dacă plata este numai parţială, inscripţia urmează a fi restrânsă prin
operaţiunea numită reducerea inscripţiei ipotecare.

Efectele ipotecii:
1. Debitorul păstrează detenţia imobilului pe care îl poate înstrăina grevat de sarcină.
2. Creditorul are drept de urmărire şi de preferinţă.
3. Terţii dobânditori ai imobilului au la îndemână următoarele posibilităţi:
a) pot invoca excepţii, şi anume: nulitatea actului de ipotecă, nulitatea inscripţiei
ipotecare şi excepţia de garanţie contra evicţiunii, dacă creditorul urmăritor este moştenitorul
vânzătorului de la care terţul a cumpărat imobilul; excepţie similară este a beneficiului de
discuţiune dacă au rămas alte imobile ipotecate, pentru aceeaşi datorie, în patrimoniul
debitorului principal;
b) procedura purgei, constând într-o ofertă pe care dobânditorul o face
creditorului de a-i plăti datoriile şi sarcinile ipotecare;
c) plata creditorului urmăritor – subrogare art. 1108 pct. 2 Cod civil;
d) delăsarea imobilului în mâna creditorului dacă este capabil şi nu este obligat
personal în plata datoriei;
e) să permită derularea procedurii de executare silită.
Stingerea ipotecii:
- pe cale accesorie: – ca urmare a stingerii raportului de obligaţie;

71
 - pe cale principală: - prin renunţare;
- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat;
- prescripţia achizitivă;
- anularea actului constitutiv al ipotecii;
- rezoluţiunea dreptului de proprietate al creditorului;
- pieirea imobilului, caz în care ipoteca se strămută asupra
indemnizaţiei de asigurare şi a despăgubirilor primite (art. 1721 Cod civil);
- exproprierea imobilului.

d) Privilegiiile. Definiţie. Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge
de regulă din calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori, chiar dacă aceştia sunt
gajişti sau ipotecari (art. 1722 Cod civil).
Clasificare. Privilegiile pot fi clasificate în trei categorii, în conformitate cu prevederile
Codului civil. Astfel:
1. Privilegii generale:
a) privilegii generale asupra tuturor bunurilor debitorului, mobile şi imobile (art. 1721
Cod civil);
b) privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile (art. 1729 Cod civil).
2. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile (art. 1730 Cod civil);
3. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art. 1737 Cod civil).
Natura juridică:
- unele sunt adevărate drepturi reale: toate privilegiile imobiliare speciale şi unele
privilegii mobiliare speciale (creditorul gajist şi locatorul);
- celelalte privilegii mobiliare speciale şi toate privilegiile generale constituie simple
cauze de preferinţă pe care legea le recunoaşte unor creditori chirografari dată fiind natura
creanţei.
1. Privilegiile generale. Sunt privilegii generale în Codul civil:
A. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile:
- privilegiul cheltuielilor de judecată;
- privilegiul tezaurului public – este reglementat, în prezent, de Codul de procedură
fiscală.
B. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile; extinderea asupra
imobilelor după ce au fost îndestulaţi creditorii cu privilegii imobiliare şi creditorii
ipotecari:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcută în cazul ultimei boli în decurs de un an
înaintea decesului;
- creanţe din salarii;
- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în decurs de şase luni.
Ordinea în care se acordă:
- cheltuielile de judecată şi executare trec înaintea tuturor creanţelor în interesul cărora
au fost făcute;
- privilegiul cheltuielilor de înmormântare trece înaintea tuturor celorlalte privilegii;
- privilegiile speciale primează înaintea tuturor celorlalte privilegii generale, altele decât
cheltuielile de judecată şi de înmormântare.
Ordinea de preferinţă stabilită de dispoziţiile Codului de procedură civilă. Potrivit
prevederilor art. 563 din Codul de procedură civilă, „În cazul în care executarea silită a fost
pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din

72
executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la
distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de
executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice alte
cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele
cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru
maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau
întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi
creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţia de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de
plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi
bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii
publice prin fapte ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii
sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
i) alte creanţe.
În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel,
suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
În conformitate cu prevederile art. 564, dacă există creditori care, asupra bunului vândut,
au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de
lege, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea
creanţelor prevăzute la art. 563 alin. 1 lit. b). Prevederile art. 565 arată că dobânzile şi
penalităţile sau alte asemenea accesorii ale creanţei principale vor urma ordinea de preferinţă
a acestei creanţe.
2. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile.
A. Privilegiile întemeiate pe ideea de gaj expres sau tacit:
- creditorul gajist;
- locatorului de imobile (15 zile de la mutarea mobilei);
- hotelierului;
- cărăuşului (24 de ore de la preluare).
B. Întemeiate pe ideea sporirii patrimonoului debitorului: vânzătorul neplătit.
C. Întemeiate pe ideea conservării unor bunuri în patrimoniul debitorului: cheltuieli
pentru conservarea unui bun mobil.
D. Concursul între privilegiile speciale:
- cheltuieli pentru conservarea lucrului premerg celorlalte privilegii speciale mobiliare;
- privilegiile creditorului gajist, hotelierului şi cărăuşului premerg celui al vânzătorului
neplătit al bunului mobil, afară de cazul în care ei au ştiut când au primit lucrul, că preţul nu era
încă plătit;
- privilegiul locatorului premerge privilegiului vânzătorului neplătit, afară de cazul în care
vânzătorul a făcut cunoscut locatorului la momentul aducerii mobilierului, că preţul nu este încă
plătit.
3. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile.

73
 - ipoteci privilegiate;
- decurg din ideea de îmbogăţire a patrimoniului debitorului cu bunul asupra
căruia se poartă privilegiul:
a) privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului;
b) privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către
vânzător;
c) privilegiul copărtaşului – pentru garanţia împărţelii şi a sumelor pe care aceştia şi le
datorează între ei (se conservă prin efectuarea inscripţiei în termen de 60 de zile de la actul de
împărţeală sau de adjudecare);
d) privilegiul arhitectului, constructorului şi lucrătorului – înscrierea procesului-verbal de
expertiză pentru determinarea valorii creanţei;
e) privilegiul celui ce a împrumutat pe beneficiarul lucrării cu bani pentru plata
lucrătorilor, constructorilor;
f) privilegiul în caz de separaţii de patrimonii – trebuie conservat prin efectuarea
inscripţiei în 6 luni de la deschiderea succesiunii; nici o ipotecă ce este înscrisă de către
moştenitori în acest interval de timp, nu este opozabilă creditorului privilegiat.

74
 BIBLIOGRAFIE

1. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1968.
2. R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi,
1980.
3. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, precum şi ediţiile revizuite şi
adăugite apărute în Editura ALL, Bucureşti, începând cu anul 1993.
4. Eugeniu Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, Editura Neuron,
Focşani, 1994.
5. Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti,
1996.
6. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
7. Maria Gaiţă, Obligaţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.

75