DREPT CONSTITUŢIONAL

ŞI INSTITUŢII POLITICE

Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN

Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL

Obiective
Disciplina Drept constituţional şi instituţii politice îşi propune
însuşirea de către studenţii din anul I a fundamentelor ştiinţifice ale
teoriei Constituţiei, precum şi a principiilor generale ale întregului
sistem politic şi ale mecanismelor de gestiune. Noţiunile analizate sunt
dezvoltate, în anii următori sau chiar în anul I, la alte discipline.

În cadrul sistemului dreptului românesc, disciplina „Drept

constituţional şi instituţii politice” face parte din ramura dreptului
public. Această disciplină, având ca izvor principal de drept
Constituţia, legea fundamentală a statului român, face parte din
categoria disciplinelor fundamentale de studiu ale unei facultăţi de
drept. De asemenea, în sistemul dreptului, dreptul constituţional este
ramura principală a dreptului românesc, care prin normele sale
consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale,
politice şi culturale.
Ca o particularitate a disciplinei „Drept constituţional şi instituţii
politice” poate fi menţionată aceea că această disciplină operează cu
noţiuni şi categorii abstracte, cu principii fundamentale de maximă
generalitate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, cultu-
rală, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane.

SEMESTRUL I

DREPT CONSTITUŢIONAL – TEORIE GENERALĂ

I. Societate, stat, drept şi morală
Se apreciază că pentru ştiinţa dreptului constituţional aceste
concepte sunt esenţiale, cu conţinutul lor operându-se pe parcursul
derulării întregului curs.
194
 II. Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii
politice
În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul
constituţional ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea
unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia şi a instituţiilor
politice.
Reţinem în acest sens definiţia stabilită de profesorul Ioan
Muraru, potrivit căreia dreptul constituţional reprezintă acea ramură a
dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Sintagma instituţii politice cunoaşte multe accepţiuni şi sensuri.
Pentru disciplina noastră, prezintă interes instituţiile relative la putere.
III. Raporturile şi normele de drept constituţional
Raportul juridic de drept constituţional reprezintă o relaţie
socială reglementată de norma de drept constituţional. El are o
structură formată din obiect, subiect şi conţinut.
Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul
relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conţinutul
lor specific, sunt raporturi de drept constituţional. Din acest punct de
vedere, în cadrul obiectului dreptului constituţional sunt cuprinse două
categorii de relaţii sociale:
• relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind
reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi
timp şi de Constituţie, devenind astfel raporturi de drept consti-
tuţional;
• relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul
de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale
care apar în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care
privesc bazele puterii de stat şi bazele organizării puterii de stat, precum
şi relaţiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat.
Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi
subiecte ale raporturilor juridice şi, în consecinţă, şi ale raporturilor de
drept constituţional numai oamenii grupaţi fie individual, fie colectiv.
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional:
1) unităţile administrativ-teritoriale;
2) poporul;
195
 3) statul;
4) autorităţile publice;
5) partidele, coaliţiile politice, alte organizaţii;
6) cetăţenii;
7) străinii şi apatrizii.
Normele de drept constituţional, aşa cum se apreciază şi în
literatura de specialitate, reglementează conduita oamenilor în relaţiile
sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii şi sunt cuprinse în Constituţie, precum şi în alte acte
normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional.
Specific normelor de drept constituţional este faptul că, în
general, acestea cuprind numai dispoziţia, enunţând un principiu
constituţional.
IV. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
Folosind o definiţie lato sensu, izvoarele de drept reprezintă
formele de exprimare a normei juridice care sunt determinate de
modul de edictare sau sancţionare a sa de către stat.
Ţinând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoa-
relor dreptului constituţional, rezultă că sunt izvoare ale dreptului
constituţional numai următoarele acte normative:
a) Constituţia şi legile de modificare ale acesteia;
b) Legea ca act juridic al Parlamentului;
c) Regulamentele Parlamentului;
d) Ordonanţele Guvernului ( ordonanţele au forţă juridică egală
cu aceea a legii );
e) Tratatul internaţional;
f) Obiceiul .
V. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de
drept, va trebui să reţinem următoarele trei aspecte:
• normele de drept constituţional reglementează cele mai
importante relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii în stat;
• relaţiile sociale privind organizarea întregii vieţi economice
sociale, politice şi juridice sunt reglementate, în primul rând, prin
Constituţie - legea fundamentală a statului;
196
 • din normele constituţionale se desprind principiile după care
celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.
Rezultă că dreptul constituţional estre ramura principală în siste-
mul de drept românesc.
VI. Noţiunea de Constituţie
Începând cu secolul XVIII-lea, o dată cu apariţia primelor
constituţii scrise, s-a impus, alături de alte mari instituţii juridice, şi
Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
În ce priveşte definirea noţiunii de Constituţie, avem definiţii
formulate de autori din ţări care au o constituţie scrisă sub forma unui
document unic, din ţări care nu au o constituţie scrisă (exemplu:
Marea Britanie) şi din ţări care au o constituţie scrisă, dar sub forma
unui ansamblu de documente constituţionale (exemplu: Canada).
În stabilirea conceptului de Constituţie s-au conturat în timp o
serie de elemente definitorii de conţinut şi de formă dintre care
menţionăm:
– Caracterul de lege al Constituţiei;
– Constituţia ca lege fundamentală a statului;
– Normele constituţionale au forţă juridică supremă;
– S-a impus forma scrisă a Constituţiei.
Unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii
pe care le reglementează Constituţia.
Valorificând cele prezentate mai sus, ne însuşim părerea potrivit
căreia Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui
stat, constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă
şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale ce sunt
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice
a poporului.
VII. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea
şi abrogarea Constituţiei
În ceea ce priveşte apariţia Constituţiei, reţinem opiniile privind
cauzele acestei apariţii, explicaţiile privind constituţia cutumiară şi
constituţia scrisă, teoriile şi practicile care au stat la baza elaborării
constituţiei scrise.
Referitor la adoptarea Constituţiei, reţinem aspectele privind
iniţiativa adoptării constituţiei, precum şi modurile de adoptare a
197
acesteia, respectiv: constituţia acordată, statutul sau constituţia
plebiscitară, pactul sau constituţia pact, constituţia convenţie şi
constituţia parlamentară
Modificarea constituţiei are în vedere procedura după care
aceasta se modifică, în cazul celor două feluri de constituţii , respectiv
constituţia cutumiară şi constituţia scrisă.
Unele constituţii interzic posibilitatea încetării sau suspendării
acestora (exemplu: constituţia română din 1866).
În practica constituţională constatăm că efectele juridice ale
normelor constituţionale au fost suspendate în situaţii de criză politică.
Referitor la abrogarea constituţiei, în practica constituţională,
această abrogare a avut loc explicit, prin adoptarea unei noi constituţii.
VIII. Conţinutul normativ al Constituţiei
Conţinutul normativ al constituţiei pune în discuţie stabilirea
categoriilor de norme pe care ea trebuie să le cuprindă. Încă de la
început se constată că legea fundamentală are un conţinut complex.
Tradiţional, conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte pornind de
la definiţia acesteia. În final, reţinem că în conţinutul normativ al
constituţiei sunt cuprinse principiile fundamentale de maximă genera-
litate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, politică şi
juridică a societăţii româneşti contemporane.
IX. Supremaţia Constituţiei
In legătură cu această problemă, se impun a fi analizate urmă-
toarele aspecte: stabilirea conceptului de supremaţie a constituţiei,
fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, consecinţele
juridice ale supremaţiei constituţiei şi garanţiile juridice ale supre-
maţiei constituţiei.
Conceptul de supremaţie a constituţiei are un conţinut complex
şi exprimă poziţia cea mai înaltă a constituţiei în ierarhia sistemului
dreptului românesc.
În esenţă, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei,
aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, „se regăseşte în totali-
tatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află
într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu
constituţia în indivizibilitatea lor”.
Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei privesc adop-
tarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei, deosebirile
198
de conţinut de formă şi de forţă juridică ce există între Constituţie şi
lege şi conformitatea întregului drept cu Constituţia.
În cadrul garanţiilor juridice ale supremaţiei constituţiei se cer
analizate următoarele garanţii:
a) controlul general al aplicării constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia.
X. Controlul constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este o garanţie a supremaţiei
constituţiei.
Cercetarea formelor de control şi a autorităţilor competente a
efectua controlul constituţionalităţii legilor impune clarificarea a
câtorva probleme prealabile: noţiunea controlului constituţionalităţii
legilor, organele de stat competente a controla constituţionalitatea
legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu, alte forme de
control al constituţionalităţii legilor şi controlul constituţionalităţii
legilor în România.
Sintetizând, reţinem din literatura de specialitate următoarea
definiţie a controlului constituţionalităţii legilor: activitatea organi-
zată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia şi care, ca
instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privind autori-
tăţile competente să efectueze această verificare, procedura de urmat
şi măsurile ce pot fi luate cu ocazia realizării acestei proceduri.
Abordând clasificarea sistematică a controlului constituţiona-
lităţii legilor pe baza criteriului organului competent care-l realizează
se pot stabili următoarele forme de control:
• controlul prin opinia publică;
• controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
politic;
• controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
jurisdicţional.
Alte forme de control al constituţionalităţii legilor sunt stabilite
pe baza următoarelor două criterii:
a) potrivit criteriului înscrierii în Constituţie a formelor de control
al constituţionalităţii legilor, acesta poate fi explicit sau implicit;
b) potrivit criteriului timpului în care se efectuează controlul
constituţionalităţii legilor, acesta se divide în control anterior şi
control posterior.
199
 Legea fundamentală a României stabileşte că efectuarea contro-
lului constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale, autoritate
publică având în componenţa sa nouă judecători independenţi şi
inamovibili pe durata mandatului de 9 ani care nu poate fi prelungit
sau înnoit.
Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sunt
supuse controlului de constituţionalitate următoarele acte: legea ca act
juridic al parlamentului, tratatele sau alte acorduri internaţionale,
iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului,
ordonanţele Guvernului, iniţiativele legislative ale cetăţenilor cu
drept de vot.
În afara controlului constituţionalităţii actelor normative menţio-
nate mai sus, Curtea este învestită şi cu alte atribuţii stabilite de art.
146 din Constituţie, printre care:
• veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşe-
dintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
• constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului;
• dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României;
• veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
• hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio-
nalitatea unui partid politic.
Un ultim aspect al controlului constituţionalităţii legilor în
România se referă la procedura în faţa Curţii Constituţionale. Regu-
lile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale,
operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea, deliberarea şi
comunicarea actelor Curţii.
Aceste reguli procedurale sunt stabilite detaliat în Legea 47 /1992
cu modificările şi completările ulterioare privind organizarea şi funcţio-
narea Curţii Constituţionale.
Actele Curţii Constituţionale sunt: deciziile, hotărârile şi avizele
consultative, potrivit atribuţiilor stabilite de art. 146 din Constituţie.
În analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale
este necesar să se ţină seama de cele două forme ale controlului:
prealabil sau posterior.

200
 XI. Constituţiile române
Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât consti-
tuţiile din ţările Europei de Vest.
Înainte de adoptarea constituţiilor scrise, în România au fost
elaborate în timp documente cu caracter constituţional (cuprinzând
norme privind puterea statală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor),
dintre care menţionăm:
– Supplex Libellus Valachorum (1791), primul program politic
al românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor;
– Convenţia de la Akkerman (1817 );
– Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului
ruso-turc;
– Regulamntul Organic;
– Proclamaţiile de la Iaşi şi Izlaz premergătoare Revoluţiei de
la 1848 în Ţările Române.
După unirea Ţării Româneşti cu Moldova, putem vorbi despre
apariţia primei Constituţii scrise în România, formată din: a) Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul 1858, (statutul lui
Cuza); b) Legea electorală prin care se înfiinţau cele două Adunări
Legiuitoare, respectiv, Adunarea electivă şi Adunarea ponderatoare.
Fără a intra în detalii, menţionăm în ordine cronologică
Constituţiile Românei:
– Constituţia României din anul 1866.
– Constituţia României din anul 1923.
– Constituţia României din anul 1938.
– Constituţia României din anul 1948.
– Constituţia României din anul 1952.
– Constituţia României din anul 1965.
– Constituţia României din anul 1991.
Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea
de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin
Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.
XII. Organizarea administrativă a teritoriului
Unităţile administrativ – teritoriale din România sunt stabilite
potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.3 din Constituţie, care precizează că
teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe.
Textul constituţional mai stabileşte că, în condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii.
201
 XIII. Cetăţenia română
Problematica referitoare la cetăţenie implică mai multe aspecte:
noţiunea de cetăţenie, natura juridică a cetăţeniei, reglementarea
juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele
juridice referitoare la cetăţenie, dovada cetăţeniei române, cetăţenia
de onoare şi dubla cetăţenie.
Cetăţenia interesează în egală măsură atât dreptul constituţional,
cât şi dreptul internaţional public şi privat.
Reglementările legale privind cetăţenia sunt cuprinse în Legea
nr. 21/ 1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul
Oficial” nr. 44 din 6 martie 1991. Legea a fost modificată prin Legea
nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 21/ 1991 –
Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 61 din
14 decembrie 1999.
Cetăţenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi
atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor
şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legile României.
Natura juridică a cetăţeniei presupune stabilirea apartenenţei
cetăţeniei la una dintre categoriile juridice.
Principiile care stau la baza cetăţeniei române rezultă din
normele constituţionale privind cetăţenia şi din Legea cetăţeniei
române, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea cetăţeniei stabileşte următoarele moduri de dobândire a
cetăţeniei române:
• prin naştere;
• prin adopţie (înfiere);
• la cerere.
Referitor la modurile de pierdere a cetăţeniei române, Legea
cetăţeniei române stabileşte următoarele situaţii:
• retragerea cetăţeniei române;
• aprobarea renunţării la cetăţenia română;
• alte cazuri prevăzute de lege.
În acest cadru, prezintă importanţă următoarele probleme: dova-
da cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
Convenţia europeană privind cetăţenia se află în curs de ratifi-
care de către Parlamentul României.
202
 XIV. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor români
Reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie a
noţiunii de drepturi fundamentale: drepturile fundamentale reprezintă
acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa,
demnitatea şi libertatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
Îndatoririle fundamentale reprezintă acele obligaţii ale cetă-
ţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea
intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea
lor prin convingere sau la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
În ce priveşte natura juridică a drepturilor fundamentale, în
literatura juridică de specialitate există opinii diferite privind această
natură, opinii care au la bază: teoria drepturilor naturale, teoria
drepturilor individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit
căreia drepturile fundamentale reprezintă trăsături esenţiale ale
statutului juridic al fiinţei umane, sau elemente ale capacităţii de
folosinţă a cetăţenilor.
O problemă distinctă o reprezintă corelaţia dintre reglemen-
tările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale
omului şi cetăţeanului.
Pe plan mondial, preocuparea comunităţii internaţionale pentru
promovarea şi protejarea drepturilor fiinţei umane s-a concretizat în
elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât
la nivel ONU, cât şi la nivel regional.
Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel
constituţional şi legal, privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru stabilirea sferei drepturilor omului şi cetăţeanului, este
necesar să se ţină seama de evoluţia instituţiei drepturilor omului atât
în planul reglementărilor internaţionale, cât şi în planul reglemen-
tărilor constituţionale.
Referitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, folosind criteriul conţinu-
tului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate
în cinci categorii: a) inviolabilităţile, b) drepturile şi libertăţile social-
economice şi culturale, c) drepturile exclusiv politice, d) drepturile şi
libertăţile social-politice, e) drepturile garanţii. Trebuie menţionat că
203
această clasificare nu presupune şi o ierarhizare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, toate formând un sistem unitar, având caracter
fundamental.
Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români sunt:
1) universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale;
2) neretroactivitatea legii;
3) egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
4) funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate numai de
persoane care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară;
5) protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor;
6) cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de
protecţie juridică;
7) cetăţenii români nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi din
România;
8) prioritatea reglementărilor internaţionale;
9) accesul liber la justiţie;
10) caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi.
În ceea ce priveşte inviolabilităţile, aici includem:
a) dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la inte-
gritate psihică;
b) libertatea individuală;
c) dreptul la apărare;
d) dreptul la libera circulaţie;
e) dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private;
f) inviolabilitatea domiciliului.
În categoria drepturilor şi libertăţilor social-economice şi
culturale, includem:
a) dreptul la învăţătură;
b) dreptul la ocrotirea sănătăţii;
c) dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii;
d) dreptul la grevă;
e) dreptul de proprietate;
f) dreptul la moştenire;
g) dreptul la un nivel de trai decent;
h) dreptul la căsătorie;
i) dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă;
j) dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială.
204
 În categoria drepturilor exclusiv politice includem:
a) dreptul de vot;
b) dreptul de a alege şi de a fi ales .
În categoria drepturilor şi libertăţilor social-politice includem:
a) libertatea conştiinţei;
b) libertatea de exprimare;
c) dreptul la informaţie;
d) libertatea întrunirilor;
e) dreptul la asociere;
f) secretul corespondentei.
În categoria drepturilor garanţii includem:
a) dreptul de petiţionare;
b) dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.
O deosebită atenţie se cere a fi acordată studiului îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor. Aceste îndatoriri includ:
a) îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile;
b) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară;
c) îndatorirea de apărare a patriei;
d) îndatorirea de a satisface serviciul militar;
e) îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice;
f) îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi
libertăţile şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
În analiza tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor funda-
mentale este necesar să se ţină seama de următoarele aspecte:
a) conţinutul normativ al dreptului, libertăţii sau îndatoririi
fundamentale stabilit de legea fundamentală;
b) conţinutul normativ al acestora în documentele internaţionale
din domeniul drepturilor omului;
c) studiul comparativ;
d) cuprinsul normativ al legilor care dezvoltă unele principii
constituţionale din domeniu;
e) alte probleme particulare.
SEMESTRUL II
DREPT CONSTITUŢIONAL – INSTITUŢII POLITICE
I. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ este strâns legată de modul de organizare
şi funcţionare a puterilor statului şi se clasifică în funcţie de raporturile
şefului de stat cu puterea legislativă.
205
 Istoria societăţii omeneşti a cunoscut două mari forme de guver-
nământ: monarhia şi republica. De-a lungul evoluţiei sale, monarhia a
avut următoarele forme: monarhia absolută, monarhia limitată sau
constituţională, monarhia parlamentară dualistă şi monarhia parla-
mentară contemporană.
În cadrul formei de guvernământ republicane, şeful statului este
ales şi poartă de regulă denumirea de preşedinte. După criteriul
modului de alegere a preşedintelui, republicile se clasifică în: repu-
blici parlamentare şi republici prezidenţiale.
În evoluţia sa, forma de guvernământ a României a cunoscut
monarhia şi republica.
II. Structura de stat
Problematica structurii de stat implică două aspecte principale:
noţiunea şi formele structurii de stat şi România, stat naţional, unitar şi
indivizibil.
Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul.
Structura de stat are ca obiect de studiu organizarea puterii
statale în raport cu teritoriul.
Dintre formele structurii de stat, în doctrina de specialitate sunt
menţionate: statul unitar sau simplu, statul federativ compus sau
unional, precum şi asociaţiile de state, acestea din urmă fiind studiate
sub forma uniunii personale, uniunii reale şi confederaţiei.
Caracteristicile statului român sunt stabilite de art. 1 din
Constituţie astfel: „(1) România este stat naţional, suveran şi indepen-
dent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de guvernământ a statului român
este republica. (3) România este stat de drept, democratic şi social”.
Caracterul naţional al statului român exprimă unul dintre
elementele constitutive al acestuia.
Formarea şi menţinerea statului român ca stat naţional unitar au
fost rezultatul unui proces istoric îndelungat pentru păstrarea iden-
tităţii românilor în cadrul marii familii a naţiunilor lumii.
Caracterul unitar şi indivizibil al statului român priveşte
teritoriul, populaţia şi organizarea statală a puterii.
Trăsăturile statului unitar român sunt analizate detaliat în litera-
tura de specialitate.
III. România, stat suveran şi independent
Suveranitatea şi independenţa reprezintă trăsături generale ale
puterii organizate statal şi, respectiv, ale statului român.
206
 Noţiunea de suveranitate impune clarificarea a cel puţin trei
probleme:
• evoluţia istorică a conceptului de suveranitate;
• existenţa a trei noţiuni distincte de suveranitate;
• problema titularului suveranităţii.
Dreptul constituţional are ca obiect de cercetare suveranitatea de
stat ca una din trăsăturile generale ale puterii statale sau ale statului .
In literatura de specialitate, suveranitatea de stat este definită ca
trăsătură generală a statului reprezentând supremaţia şi independenţa
puterii statale în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca
voinţă generală, obligatorie pentru întreaga societate.
Supremaţia puterii de stat evocă acea însuşire a puterii de stat
de a fi superioară oricărei alte puteri în raport cu populaţia cuprinsă
în limitele frontierei statului.
Independenţa puterii de stat vizează acea trăsătură a puterii de a
nu fi îngrădită, limitată în realizarea scopurilor sale de nici o altă
putere de stat străină.
Din istoria constituţională a României trebuie să reţinem că
independenţa şi suveranitatea statului român au fost consacrate la
nivel constituţional începând cu Constituţia României din anul 1948.
IV. România, stat de drept, democratic şi social
Statul de drept a apărut ca ripostă dată statului despotic, afirmat
în Franţa sub formula de L’état c’est moi.
Doctrina germană a enunţat pentru prima dată conceptul de stat de
drept – recht staat. În literatura juridică engleză, americană şi
canadiană, statul de drept este redat prin sintagma Rule of law, iar în cea
franceză prin L’état de droit.
Este şi rămâne de actualitate teoria lui Leon Duguit privind
statul de drept.
Conceptul de stat de drept are un conţinut complex şi putem
reţine cel puţin următoarele principii care guvernează statul de drept:
• supremaţia Constituţiei;
• supremaţia legii;
• garantarea pluralismului politic;
• accesul liber la justiţie;
• garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
• separarea / echilibrul puterilor în stat.
Caracteristica de stat democratic se fundamentează pe conceptul
de democraţie, cu întreg conţinutul complex al acesteia.
207
 De asemenea, democraţia implică respectarea statului de drept,
ceea ce duce la concluzia că statul de drept presupune caracterul
democratic al acestuia .
Caracteristica de stat social desemnează obligaţia guvernanţilor
de a asigura binele comun al guvernaţilor. Statul social trebuie să
protejeze pe cel aflat la nevoie, să sprijine acţiunile economice,
politice şi culturale care sunt chemate să asigure cetăţenilor săi un trai
decent şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în condiţii de
şanse egale.
V. Organizarea statală a puterii
În literatura juridică de specialitate, această problematică este
studiată în cadrul teoriei şi practicii sistemelor constituţionale, teorie
în cadrul căreia apare foarte des conceptul de putere, categorie esen-
ţială în organizarea societăţii omeneşti
Această categorie este strâns legată de categoriile popor şi
naţiune.
Ţinând seama de această legătură, în sistemele constituţionale
categoria putere este identificată cu categoria suveranitate, care
aparţine poporului sau naţiunii.
În literatura juridică, statul şi puterea de stat sau puterile de stat
exprimă organizarea statală a puterii .
În teoria constituţională, la început s-a pus problema unicităţii
puterii statale.
Celebra teorie a separaţiei puterilor în stat a fost formulată de
Montesquieu, care susţinea că în stat există trei puteri : legislativă,
executivă şi judecătorească.
VI. Partidele politice
În legătură cu stabilirea conceptului de partid politic, reţinem
definiţia formulată de profesorul Ioan Muraru, potrivit căreia „parti-
dele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin
care se urmăreşte pe baza unei platforme – program definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă
clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării”.
Analizând categoriile şi variantele de partide politice, menţio-
năm încă de la început imposibilitatea de a clasifica din punct de
vedere teoretic partidele politice, cel puţin din următoarele motive:
208
diversitatea fenomenului politic, precum şi evoluţia partidelor politice
în general şi în concret.
Totuşi, pentru uz didactic se admite o clasificare a partidelor
politice în cinci categorii:
a) partide confesionale, partide regionale, partide naţionale,
partide de clasă, partide etnice;
b) partide democratice, partide liberale, partide conservatoare
partide social – democrate, partide de stânga, partide de centru,
partide de dreapta;
c) partide de cadre şi partide de masă;
d) partide suple şi partide rigide;
e) partide unice, partide unificate şi partide dominante.
În ce priveşte partidele politice în România, menţionăm că, după
Revoluţia din decembrie 1989, ţara noastră se caracterizează prin
existenţa unui număr foarte mare de partide.
Subliniem, totodată, că fenomenul „partide politice” la noi este
încă în curs de cristalizare.
VII. Sistemul electoral
Acest capitol are ca obiect de studiu relaţiile sociale care privesc
alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi autori-
tăţilor locale, relaţii reglementate de normele constituţionale care prin
conţinutul lor apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii statale.
Din acest punct de vedere, normele constituţionale se cer a fi
cercetate fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub denumirea de
drept electoral.
În ce priveşte tipurile de sisteme electorale, reţinem că, prin
modul de atribuire a mandatelor, există două mari tipuri: sistemul majo-
ritar şi sistemul reprezentării proporţionale.
Este necesar, în acelaşi timp, să avem în vedere sistemele
electorale mixte, precum şi categoriile de scrutin – scrutinul unino-
minal şi scrutinul de listă, cu toate variantele lui preferenţiale
existente astăzi, cu avantajele şi dezavantajele fiecăruia.
Organizarea şi desfăşurarea alegerilor reprezintă o problematică
vastă care priveşte următoarele aspecte: stabilirea datei alegerilor,
stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electo-
rale, listele electorale şi cărţile de alegător, precum şi birourile
electorale pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
209
 În acest sens, identificăm biroul electoral central, biroul electo-
ral de circumscripţie şi biroul electoral al secţiei de votare, cu
atribuţiile acestora în organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Alte aspecte importante ale problematicii studiate sunt: rolul
secţiilor de votare în derularea alegerilor şi propunerea candidaţilor
în procesul de organizare a alegerilor; dispoziţiile legale de ordin
tehnic privind buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele
electorale; desfăşurarea campaniei electorale şi desfăşurarea votării
la secţiile de votare, amănunţit reglementate de legea electorală.
În ceea ce priveşte stabilirea rezultatelor votării, avem în vedere
cele două mari etape, respectiv, la secţia de votare, faza primară a
acesteia, urmată de stabilirea rezultatelor votării la birourile electorale
de circumscripţie, ca rezultat intermediar, şi, în final, stabilirea rezul-
tatelor votării de către Biroul Electoral Central.
O altă problemă importantă o constituie atribuirea mandatelor;
ţinând seama de metodele practicate, distingem reprezentarea propor-
ţională apropiată şi reprezentarea proporţională integrată.
Printre alte reguli electorale, menţionăm alegerile parlamentare
parţiale şi posibilitatea legală de anulare a alegerilor.
VIII. Parlamentul
În istoria constituţională a lumii s-a impus ca o realitate teore-
tică şi practică parlamentul, în care reprezentanţii poporului exprimă
voinţa juridică a acestuia.
Principalele funcţii ale parlamentului sunt: funcţia legislativă şi
funcţia de control.
Referitor la funcţia legislativă trebuie să menţionăm că parla-
mentul este unica autoritate legiuitoare a României .
În practică însă, parlamentul partajează această activitate cu
executivul şi cu comisiile proprii .
În ceea ce priveşte controlul parlamentar, în literatura de specia-
litate sunt menţionate următoarele forme de control:
a) controlul exercitat prin mesaje, rapoarte şi programe;
b) controlul exercitat de către comisiile parlamentare potrivit
competenţelor stabilite de către regulamentele Camerelor;
c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări adresate
executivului;
d) dreptul regulamentar al deputaţilor şi senatorilor de a cere şi
a primi informaţiile pe care le consideră necesare;
e) controlul exercitat prin soluţionarea petiţiilor cetăţenilor
adresate parlamentului în baza dreptului de petiţionare;
210
 f) controlul exercitat prin Avocatul Poporului şi prin rapoartele
prezentate parlamentului .
În afara celor două funcţii principale ale Parlamentului, mai pot
fi menţionate şi următoarele :
a) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-econo-
mice, culturale, statale şi juridice;
b) alegerea, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
c) atribuţii în domeniul relaţiilor externe;
d) autonomia privind organizarea internă şi funcţionarea sa.
Structura parlamentului în sistemele constituţionale este fie
monocamerală, fie bicamerală . Cea de a doua cameră se poate
prezenta în următoarele trei variante:
a) Camera aristocrată.
b) Camera federală.
c) Camera democratică.
Problematica organizării interne a parlamentului are în vedere
următoarele aspecte:
1) grupurile parlamentare;
2) opoziţia parlamentară;
3) birourile şi comitetele parlamentare;
4) comisiile parlamentare, care pot fi:
a) permanente;
b) temporare;
c) speciale;
d) comune;
e) de anchetă;
f) de mediere.
Problematica funcţionării parlamentului se cere analizată sub
următoarele aspecte:
a) mandatul şi legislatura;
b) sesiunea;
c) convocarea sesiunilor parlamentare şi durata lor;
d) şedinţele Camerelor;
e) sistemul de vot în parlament.
Membrii parlamentului, în calitatea lor de deputaţi şi
senatori, au:
a) drepturi şi obligaţii;
b) imunităţi şi incompatibilităţi;
c) răspunderi şi sancţiuni.
211
 Analiza actelor parlamentului include următoarele aspecte:
a) nominalizarea actelor parlamentului;
b) natura juridică a acestora;
c) clasificarea actelor parlamentului.
Problematica legii, ca act juridic al parlamentului, implică
următoarele aspecte: definirea conceptului de lege, clasificarea legilor,
conceptul de supremaţie a legii şi fundamentarea ştiinţifică a acestei
supremaţii .
Etapele elaborării legii, în esenţă, sunt următoarele:
a) iniţiativa legislativă;
b) examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile
parlamentare;
c) includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe
ordinea de zi a şedinţei Camerei parlamentare;
d) dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor parla-
mentului;
e) votarea proiectului de lege;
f) procedura de mediere;
g) semnarea proiectelor de lege de către preşedinţii Camerelor;
h) promulgarea şi publicarea legilor;
i) aprobarea legii prin referendum;
j) alte reguli constituţionale privind elaborarea legii.
Precizăm că procedura parlamentară a fost modificată prin
modificarea regulamentelor celor două Camere.
Regulamentele celor două Camere au fost adoptate potrivit princi-
piului autonomiei regulamentare a parlamentului. Acestea stabilesc, în
esenţă, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere parlamentare.
Al doilea act juridic al camerelor parlamentului îl reprezintă
hotărârile acestora. În ce priveşte moţiunile, ele reprezintă hotărâri ale
parlamentului prin care se exprimă poziţia acestuia asupra unei
probleme discutate.
IX. Puterea executivă
În cadrul puterilor statului se distinge, prin conţinut şi trăsături
specifice, puterea executivă.
O componentă a puterii executive o reprezintă autorităţile
administrative, care au ca principală atribuţie organizarea executării şi
executarea în concret a legilor.
212
 Dreptul constituţional este interesat în identificarea marilor
structuri executive şi a raporturilor constituţionale cu celelalte
autorităţi.
Trebuie menţionat că studiul aparatului administrativ interesează
dreptul constituţional mai mult în relaţia administraţie-cetăţean.
În ceea ce priveşte structurile executive, dreptul constituţional le
studiază pe cele mai importante, respectiv: şeful de stat, Guvernul,
ministerele şi organele administraţiei locale .
Structura şi funcţionarea executivului fac obiectul de studiu al
dreptului administrativ.
O primă problemă de studiu o constituie rolul legislativului în
formarea executivului, sub următoarele aspecte:
a) desemnarea şefului executivului;
b) desemnarea şefului cabinetului şi a membrilor acestuia .
O a doua problemă de studiu o formează raporturile dintre
legislativ şi executiv în legătură cu activităţile acestora.
În activitatea de guvernare, executivul şi legislativul au un rol
primordial .
În baza principiului colaborării puterilor în stat, este necesar să
analizăm atât intervenţia legislativului în activitatea executivului, cât
şi intervenţia executivului în activitatea legislativului.
O a treia problemă de studiu o formează compatibilitatea
funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive. Putem constata că, în
România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al Guvernului este
compatibilă cu funcţia de membru al parlamentului.
Există argumente pro şi contra acestei soluţii constituţionale.
În ce priveşte creşterea rolului executivului, se impune să
analizăm consecinţele şi cauzele creşterii acestui rol.
X. Instituţia şefului de stat
Referitor la problematica evoluţiei instituţiei şefului de stat în
România, menţionăm faptul că, sub regimul constituţiilor române,
această evoluţie a fost următoarea: domn, rege, şef de stat sub forma
unui organ colegial şi preşedinte.
Pentru stabilirea rolului Preşedintelui României se porneşte de
la dispoziţiile constituţionale.
Potrivit acestora, Preşedintele României:
a) reprezintă statul român;
213
 b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integri-
tăţii teritoriale a ţării;
c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice.
Grupate pe criteriul obiectului de reglementare, atribuţiile
Preşedintelui României, aşa cum sunt stabilite în literatura de
specialitate, sunt următoarele:
a) atribuţii privind legiferarea;
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numi-
rea sau revocarea unor autorităţi publice;
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi ordinii publice;
e) atribuţii în domeniul politicii externe;
f) alte atribuţii.
Referitor la desemnarea şefului de stat, menţionăm că, în pre-
zent, în sistemele constituţionale contemporane s-au conturat patru
mari moduri de desemnare a şefului de stat, şi anume:
a) pe cale ereditară;
b) alegerea de către parlament;
c) alegerea de către un colegiu elector;
d) alegerea prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat .
În legătură cu durata mandatului şefului de stat, menţionăm trei
probleme:
a) durata propriu-zisă a mandatului în diferite sisteme consti-
tuţionale;
b) numărul mandatelor admis de diferite constituţii;
c) durata mandatului şefului de stat în România .
O problemă distinctă este aceea a răspunderii şefului de stat.
Iniţial, ideea care a dominat sistemele constituţionale a fost ca şeful de
stat să nu răspundă pentru actele efectuate în această calitate. Referitor
la această problemă, în literatura de specialitate sunt analizate
următoarele aspecte:
a) imunitatea de care se bucură şeful statului ;
b) răspunderea politică a şefului de stat;
c) răspunderea penală a şefului de stat .
Actele emise de Preşedintele României în exercitarea atribu-
ţiilor sale sunt denumite, potrivit prevederilor constituţionale, decrete;
acestea pot fi de două feluri:
a) cu caracter normativ;
b) cu caracter individual.
214
 XI. Autoritatea jurisdicţională
În ce priveşte noţiunile şi precizările terminologice în domeniul
de studiu, subliniem, printre altele, că este necesar să se utilizeze
termenul de autoritate jurisdicţională în locul termenului clasic de
autoritate judecătorească.
Accentuăm, în acelaşi timp, ideea specificului activităţii juris-
dicţionale.
În literatura de specialitate juridică se menţionează că fiecare
ramură de drept are atât principii care îi sunt proprii, cât şi principii
comune tuturor ramurilor de drept. Principiile comune sunt principii
fundamentale, rezultând din dispoziţiile constituţionale potrivit cărora
se realizează justiţia. Aceste principii sunt următoarele: a) principiul
legalităţii; b) justiţia este unică şi egală pentru toţi; c) folosirea limbii
oficiale şi a limbii materne în justiţie; d) dreptul la apărare; e) pre-
zumţia de nevinovăţie; f) independenţa judecătorului şi supunerea lui
numai legii.
Subliniem, de asemenea, faptul că justiţia este înfăptuită de către
instanţele judecătoreşti. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecă-
toreşti sunt stabilite prin lege organică. Potrivit prevederilor constitu-
ţionale, autoritatea judecătorească cuprinde în esenţă: Instanţele
judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ∗
xxx
1. Constituţia României 2003, „Monitorul Oficial al României”, Partea I,
nr.767 din 31 octombrie 2003.
2. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1 şi 2,
Editura Boema, Baia Mare.
3. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria
generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României, Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
5. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

∗
Pentru ambele semestre de studiu.
215