PERSONAJUL

(fişă recapitulativă)

Personajul: om fără măruntaie, om de hârtie ( Paul Valéry ), homo fictus ( E. M. Forster )

Clasificarea personajelor:
- după importanţa lor în operă: pricipal ( protagonistul ), secundar, episodic;
- după prezenţa lor în operă: prezent, absent;
- după modul de prezenţă în operă: individual, colectiv;
- după valorile etice pe care le promovează: pozitiv, negativ;
- după verosimilitatea personajului: real, fantastic, simbolic, alegoric;
- după programul estetic ilustrat de operă:
1. personaj clasic: caracterul ( ilustrează o permanenţă general umană, de multe ori
absolutizată, anistorică, recognoscibilă în diferite epoci ); ex. Tartuffe al lui Molière – nu
ilustrează tipul ipocritului, ci chiar ipocrizia ca trăsătură general umană, Hagi-Tudose al lui
Delavrancea – nu avrul, ci avariţia însăşi.
2. personajul realist: tipul ( personajul ilustrează o clasă socială, e dotat cu complexitate
psihologică şi – ca să-l cităm pe Balzac, face concurenţă stării civile); ex. Costache
Giurgiuveanu ilustrează tipul avarului.
3. personajul romantic;

Funcţia personajului Structura personajului Ipostaze ale personajului

Funcţia coezivă: personajul
asigură coeziunea textului, el
face legătura între planuri;
personajul se defineşte ca relaţie
între semne;
Funcţia psihologică
(proiectivă) - include
dimensiunea referenţială a vestimentar,
personajului, dată de dialoguri,
portret fizic, etc.
Funcţia simbolică (proiectivă
şi cumulativă): personajul nu
mai e semn sau persoană, ci un
sublimat, o sinteză a unei etnii, a
unei mentalităţi colective, a unui
timp istoric sau a unui curent de
opinie; personajul poate fi
proiecţia în operă a autorului:
Ştefan Gheorghidiu – Camil
Petrescu.
Stratul pragmatic (anaforic):
relaţii la nivelul limbajului,
comportamentului, gesticii, Personajul anaforă
psihologiei;
Stratul referenţial (semantic):
numele, biografia, portretul
fizionomic, Personajul referenţial
comportamental, moral;
Stratul relaţional (sintactic):
legarea personajului x de alte
personaje din acelaşi text –
relaţii de substituţie, antitetice,
complementare, de analogie; Personajul influenţă

Modalităţi de caracterizare a personajului:

 directă: - de către alte personaje;
- portret relizat de narator;
- autocaracterizare, introspecţie;
 indirectă: - prin propriile acţiuni şi replici;
- prin gesturi, mimică;
- prin onomastică;
- prin intermediul mediului în care trăieşte;
- prin intermediul naturii;
- din scrisori, din jurnale intime, alte documente;
Momente şi Conţinutul lecţiei Strategii didactice
obiective Timpul Probe de
operaţionale Forme de Resurse Resurse evaluare
Probleme principale Probleme secundare org. a materiale procedurale
învăţării

Evocare 3’ Verificarea cunoştinţelor acumulate - punctarea caracterului modern Cărei epoci a lit.
anterior : plasarea textului în al operei soresciene ; române îi
Realizarea contextul operei lui M. Sorescu şi în - apartenenţa piesei la o trilogie aparţine M.
ancorelor contextul literaturii române, – model antic ? Sorescu ?
prezentarea rezumatului piesei, Prezentaţi, într-o
punctarea unor teme fundamentale singură frază,
ale textului conţinutul piesei.
Rezumaţi
5’ Iona ca amplă metaforă a conţinutul piesei
singurătăţii umane ; valenţe ale printr-o singură
singurătăţii în artele plastice sintagmă. ( un om
singur)
Ce valenţe capătă
singurătatea în
imaginile
următoare ?

Constituirea Definirea conceptului operaţional punerea în evidenţă a Ce este un

sensului 2’ personaj specificităţii personajului în personaj?
cadrul comunicării dramatice; Care sunt relaţiile
Structurarea planului de dezbatere : dintre instanţele
funcţii ale personajului, niveluri ale textului
personajului şi modalităţi specifice - protagonistul, singurul dramatic?
1’ de construire a personajului personaj al piesei, mereu Ce fel de
prezent pe scenă, neconotat personaj e Iona în
Analiza statutului personajului în etic, simbolic; funcţie de
operă importanţa sa în
operă ? etc.
 - semnificaţia numelui
Analiza funcţiei personajului; numele – element Ce semnificaţie
3’ psihologice/proiective a de intertextualitate; are numele
personajului – stratul - biografia personajului personajului ? Ce
referenţial/semantic (implicită, sugerată de sugerează
conotaţiile intertextuale ale prezenţa lui chiar
textului şi de caracterul în titlu ?
arhetipal al personajului) Biografia
3’ - portretul vestimentar – personajului
absent ; poate fi
- fizionomia – foarte puţine reconstituită mai
3’ detalii ; mult din referinţe
- aspectul comportamental şi intertextuale
moral ; decât din piesă.
De ce ?

3’ Relaţii anaforice Există în text

Analiza funcţiei coezive a ( automatisme ) : la nivelul automatisme de
personajului – nivelul pragmatic limbajului, la nivelul limbaj prin care
4’ comportamentului se defineşte
Iona ? Dar gesturi
reiterate ?

Cum se
5’ Relaţiile personajului cu raportează Iona la
Analiza funcţiei simbolice a ceilalţi, cu sine, cu obiectele , Caietele lume ?
personajului – stratul cu peştii, etc. elevilor Ce semnificaşie
relaţional/sintactic al personajului Valori simbolice ale au pentru el
personajului obiectele de care
se serveşte ?

6’
( Horia-Roman Patapievici : Esenţa
Reflecţie 9’ omului este ce rămâne din om după Indepen- Caietele Producere de Comentează în 10
ce tot ceea ce îl sprijinea a fost dent elevilor text rânduri afirmaţia
înlăturat.) lui Horia-Roman
Patapievici …..
 Marin Sorescu - Iona

Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste, drama “Iona” da nastere, de-a lungul celor patru
tablouri, la interogatii existentiale grave, privitoare la: viata, moarte, singuratate, destin; prin aceasta
trasatura, ea se incadreaza in teatrul de idei, devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice.

La o prima lectura, actiunea ar putea fi rezumata astfel: Un pescar sarac, Iona, pe care norocul mereu il
ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare ostila, care refuza sa-i dea macar un
peste (sau, poate, si-a pierdut capacitatea genetica originara).

Omul vorbeste cu dublul sau launtric, intreaga “actiune” fiind un solilocviu cu profunde implicatii filosofice.

La un moment dat, gura pestelui se deschide si Iona este proiectat in adancurile stomacului sau, ai carui
pereti antrenati in “vesnica mistuire” alcatuiesc un spatiu inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca
sa se elibereze. Spintecand burta primului peste, Iona constata ca a nimerit intr-o alta burta (cea a pestelui al
doilea care intre timp il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o plaja
pustie inconjurata de un orizont format din burti de peste.

Alcatuita ca un dialog intre Iona si dublul sau, drama releva teama de tacere a personajului, nevoia de
comunicare intr-o lume a singuratatii. In aceste conditii, dorul de a vedea “pe cineva mergand pe drum” se
converteste in acuta constiinta a singuratatii omului in Univers si cuvintele: “E tare greu sa fii singur” devin un
strigat cu profunde implicatii metafizice. Ultima “plecare” a lui Iona (“Plec din nou”) face din Om un Ulysse
tragic incercand mereu sa se intoarca in Ithaca (ideal de neatins). De altfel, motivul idealului este sugerat prin
prezenta in decor a unei mori de vant – simbol care il transforma pe Iona intr-un Don Quijote sublim, un
pescuitor de nori, care ignora conditia sa de fiinta fragila, traitoare pe un “ou clocit” (increatul care si-a pierdut
puritatea).

Sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre multimea pestilor marii, Iona
afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul), ci “toata moartea” (infinitul eternitatii).

Episodul liric de la inceputul tabloului al doilea reitereaza ideea mortii vazuta ca universalia: “macar la
soroace mai mari, uuniversul intreg sa fie dat lumii de pomana”. Nu cumva, omul care a stins “cu o pleoapa” toate
lucrurile din jur, a si trecut in moarte? Nu cumva stradania lui de a vorbi opune Cuvantul (Logosul) neantului? De
altfel, intreg tabloul al doilea reitereaza ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns (“Inghitit de viu sau de
mort?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”) si pana la meditatia amara pe tema curgerii
timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: “Un sfert din viata ni-l pierdem facand legaturi (…) intre lucruri si praf”.

Exista, in drama, un moment in care Iona se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o
bucata din besica pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii,
trimite la goetheenele “mume” din care se trag si in care se intorc toate: “Eu cred ca exista in viata lumii o clipa
cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se
ajunge la o singura mama, una imensa si buna” (evident, Muma-Pamant).

Toate incercarile lui Iona de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a devenit un Dumnezeu
demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: “Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit
toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea – dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate
invia”.

Motivul destinului lui Iona este universalizat in cuvintele autorului: “Iona sunt eu”.
 Finalul dramei il prezinta pe nefericitul Iona care, dupa ce a spintecat ultimul peste, s-a trezit pe o plaja
murdara, inconjurata de burti de peste: “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul”. Acum,
senzatia de singuratate este coplesitoare; in haul spatial strajuit de imaginea angoasanta a altei posibile
captivitati, Iona se afla, parca, la inceputul lumii.

De data aceasta, numarul infinit de obstacole sugereaza ca noua captivitate este definita si irevocabila.

Cea dintai semnificatie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a iesi din limitele destinului sau. In
timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Ioana isi amintise de sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi
trecatori (care duceau o scandura), s-o caute. Odata ajuns pe plaja, memoria incepe sa treaca in uitare lumea
vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): “Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau
pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin
casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani?”

Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se lumineaza,

astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti – ingeri ai mortii – care urmau sa-i duca sotiei lui Iona
scandurile pentru sicriul sau.

Ultima parte a replicii lui Iona (“si care nu erau as batrani”) creeaza un acut sentiment de fragilitate in
fata timpului devorator.

Vorbind, ca si pana acum, cu dublul sau, Iona il anunta ca pleaca din nou (probabil in “marea calatorie” de
dincolo de moarte, o noua lume a singuratatii). In acest context, cuvintele “E tare greu sa fii singur” devin
drama existentiala.

Maretia personajului consta in gestul sau final: spintecandu-si abdomenul, asa cu facuse si cu burtile
pestilor, Iona se contopeste cu Fiinta universala. Poate ca acesta ar fi sensul ultimei sale replici: “Razbim noi
cumva la lumina”.

Drama “Iona” de Marin Sorescu este o parabola care ascunde idei profunde, interogatii metafizice si
simboluri. Apartenenta ei la teatrul de idei ar putea fi motivata prin:

1. Este inspirata dintr-un mit (mitul biblic al omului inghitit de peste);

2. Spatiul celei mai mari parti a actiunii este unul inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui (antrenata
in “vesnica mistuire”), Iona este omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii.

3. Eroul reprezinta, prin urmare, un simbol: el ii simbolizeaza pe toti oamenii aflati in puterea destinului. De
aici se naste sentimentul de singuratate, de instrainare existentiala, nevoia de a vorbi cu dublul sau, dorinta
de a vedea pe cineva trecand pe drum.

4. Iona strabate un traseu initiatic arhetipal, comun: drumul de la viata la moarte; aflat intr-o situatie-limita
atunci cand este inghitit de primul peste, va ajunge, in final, prizonier fara iesire.