Statutul teoretic al didacticii

disciplinelor economice

Educaţia şi pregătirea
profesională sunt cele mai
importante investiţii în capitalul
uman.
Gary S. Becker

1.1 Relaţiile dintre didactica generală

şi didacticile speciale

Didactica specialităţii este o didactică aplicată, în cazul

nostru, la ştiinţele economice. Precizăm de la bun început că
semnificaţiile conceptului de didactică le întâlnim în antichitatea
greacă, dar cel care i-a dat prestigiu şi valoare a fost Comenius în
lucrarea sa Didactica Magna (1657). Pedagogul polonez înţelegea
prin didactică ştiinţa învăţării, semnificaţie foarte apropiată de
numeroasele definiţii date de dicţionarele de pedagogie de astăzi.
Fără a intra în subtilităţile diverselor semnificaţii, preferăm să
definim didactica în spiritul lui Comenius drept un ansamblu de
metode, procedee şi tehnici utilizate în procesul de învăţare,
definiţie de fapt larg acceptată de literatura de specialitate.
Complicaţiile încep atunci când constatăm că, dincolo de o
asemenea accepţie a termenului, există mai multe „didactici”: pe de
o parte, o didactică generală care se adresează conduitei generale a
clasei de elevi şi a profesorului în procesul de predare-învăţare, iar
pe de altă parte, o serie de didactici speciale ce se interesează cu
precădere de predarea şi învăţarea unei anumite discipline.
 O întreagă literatură de factură teoretică încearcă să se
racordeze la exigenţele acestui proces: pedagogii speciale,
metodologii speciale, metodologii de specialitate, toate încercând
să dea un răspuns la întrebarea: „Cum să facem ca instruirea să fie
eficientă?” Tipurile de didactică amintite au totuşi un punct de
plecare comun: este vorba de învăţare, de conţinutul acesteia, de
eficienţa ei.
Distincţiile făcute mai sus implică unele probleme de ordin
metodologic:
- cum să delimităm domeniul didactic, prin natura sa
multidisciplinar şi diversificat, de numeroasele „ştiinţe ale
educaţiei” (psihologia şcolară, sociologia educaţiei etc.)?
- trebuie să considerăm didacticile speciale drept un
domeniu omogen sau o juxtapunere de specialităţi?
În teorie, răspunsul la prima întrebare ar putea fi următorul
(cu toate că frontierele dintre discipline sunt neclare): didactica se
referă în mod esenţial la transmiterea de cunoştinţe şi formarea de
capacităţi. În consecinţă, ea constituie nucleul cognitiv al multor
cercetări întreprinse de „ştiinţele educaţiei”.
Pentru a doua problemă situaţia este aproximativ următoarea:
există numeroase metode care urmăresc optimizarea raportului
predare-învăţare într-o disciplină sau alta şi care au în vedere
dobândirea de cunoştinţe la o anumită disciplină.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că distincţiile tranşante nu
sunt de bun augur. Doctrinele pedagogice şi practicile educative
sunt într-o permanentă interacţiune. Că primele au suscitat diverse
practici educative sau invers, că între ele există o continuitate
vizibilă este mai puţin important; important este faptul că
solidaritatea dintre metodă şi teoria corespunzătoare a dus la
sedimentarea celei dintâi ca metodă de învăţare dintr-o anumită
perspectivă pedagogică. Vrem să spunem că, pentru a putea vorbi
de „metodă”, trebuie ca aceasta să dobândească o anumită
stabilitate şi să fie identificată ca atare.
 Sistemul ştiinţelor educaţiei cuprinde, pe lângă ştiinţele
pedagogice aplicative pe domenii de activitate şi ştiinţele
pedagogice aplicative pe perioade de vârstă şi ştiinţele pedagogice
aplicative pe discipline de învăţământ (metodica sau didactica
specialităţii).
În literatura de specialitate remarcăm existenţa unei aparente
diversităţi de opinii în ceea ce priveşte statutul metodicilor. Astfel,
Dicţionarul de pedagogie (1., p.289) defineşte metodica predării
specialităţii ca fiind „o disciplină ştiinţifică şi o componentă a
sistemului ştiinţelor pedagogice, care are ca obiect studierea
organizării şi desfăşurării procesului de învăţământ – ca proces
instructiv-educativ – la un anumit obiect din planul de învăţământ”.
Dintr-o perspectivă mai largă, Sorin Cristea (2., p. 105)
apreciază că „Didactica aplicată reprezintă un domeniu al ştiinţelor
pedagogice/educaţiei care urmăreşte valorificarea fundamentelor
procesului de învăţământ, definite la nivelul teoriei instruirii
(didacticii generale) în diferite contexte particulare” şi distinge:
• didactica experimentală, care exersează diferite variante de
inovare a programelor şcolare la nivelul cercetării
pedagogice …;
• didactica specifică programelor şcolare;
• didactica obiectelor şcolare, care orientează activitatea de
predare-învăţare-evaluare în diferite situaţii concrete:
trepte, ani, semestre şcolare etc.
În ceea ce priveşte formarea viitorilor profesori, sensul care
interesează este cel de metodică/didactică a specialităţii.
1.2 Raţiunea suficientă a existenţei didacticilor speciale
În cadrul aceloraşi confruntări se înscriu şi disputele în jurul
întrebării: sunt sau nu necesare didacticile speciale („metodicile”)?
Cei care le neagă raţiunea suficientă invocă două argumente:
1. cadrul didactic, indiferent de treapta de învăţământ pe care
îşi desfăşoară activitatea, are deja o pregătire psihologică şi
pedagogică;
 2. procesul de instruire autentic şi eficient impune creaţie şi,
deci, originalitate în formarea tinerelor personalităţi. Prin urmare,
cel ce se pregăteşte pentru cariera didactică nu poate accepta
„reţete”.
O atitudine opusă manifestă cei ce susţin că profesorul (mai
ales tânărul profesor), în travaliul căutării şi constituirii unui stil
propriu, simte acut nevoia de a se sprijini pe achiziţii metodice
validate de practica pedagogică. Astăzi, „pedagogia bunului simţ”
nu mai este suficientă, deoarece profesorul trebuie să fie permanent
la înălţimea spiritului ştiinţific contemporan şi în pas cu trebuinţele
mereu „înnoite” ale mereu noilor săi elevi, elevi care au acces la o
multitudine de surse de informare.
Deci, în grija (care trebuie să-l însoţească în întreaga sa
carieră) de a nu intra sub incidenţa celor 3R (rutină, rugină, ruină),
profesorul trebuie să fie mereu altul, să creeze lecţii vii, interesante,
să stăpânească temeinic conţinutul disciplinei pe care o predă şi să
aibă cunoştinţe şi abilităţi psihologice, pedagogice şi metodice, să
se perfecţioneze permanent. „… poţi oare să înveţi pe altul, dacă tu
nu înveţi sau nu ştii mai înainte ce trebuie să ştie cel pe care trebuie
să-l înveţi? Poţi oare motiva pozitiv pe alţii pentru învăţare, pentru
studiu, fără ca tu însuţi să studiezi, să fii motivat şi să dovedeşti
atitudini stabile faţă de învăţare? Desigur, nu!” spune profesorul
I. Neacşu (3., p. 9).
Un astfel de profesor dă culoare muncii în şcoală, creează
stiluri de muncă variate, ceea ce permite elevilor să opteze pentru o
modalitate sau alta de gândire şi acţiune, personalitatea
profesorului rămânând înscrisă, adeseori, în registrul personalităţii
învăţăceilor săi.
Didactica specialităţii este, în acelaşi timp, o disciplină
preponderent pedagogică, deoarece utilizează achiziţiile teoretice şi
experimentale ale psihologiei şi pedagogiei, şi o disciplină relativ
autonomă, deoarece realizează simbioza cunoştinţelor psihopeda-
gogice cu disciplina ştiinţifică la care se referă. De aceea există
didactici speciale, metodici şi nu o metodică. Acestea oferă doar
puncte de reper pentru fiecare profesor în demersul său de a
organiza instruirea, pentru că în fiecare şcoală şi chiar clasă există
diferenţe în ceea ce priveşte: pregătirea ştiinţifică şi culturală a
microgrupurilor de elevi, deprinderile şi activităţile de muncă
intelectuale deja formate, tipul de motivaţie, stilul de muncă,
personalitatea profesorului, specificul disciplinei de studiu.
În ceea ce priveşte ultimul aspect enumerat (ultimul, nu ca
importanţă, dimpotrivă), trebuie să precizăm că specificul didacticii
disciplinelor economice (cu diferenţele de rigoare ce se impun
pentru fiecare dintre acestea) rezultă, printre altele, din: caracterul
abstract al noţiunilor cu care operează ele; caracteristicile
fenomenelor economice ca fenomene sociale; necesitatea tratării
noţiunilor economice în legătură cu realitatea economică şi politică;
timpul aflat la dispoziţia profesorului şi a elevilor pentru preda-
re-învăţare.
În încheiere, se cuvine să precizăm că lucrarea de faţă nu vă
oferă soluţii definitive, pentru că nevoia de originalitate se impune
nu numai în construirea ipotezelor ştiinţifice, ci şi în comunicarea
lor elevilor. Suntem în deplin acord cu L. Blaga, care spune: „Cu
penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura”.
Dar, parcă aceste pene, adăugate celor proprii, fac zborul mai
frumos şi mai înalt!

1.3 Programa analitică

Pentru ca voi să ştiţi ce conţinuturi urmează să studiaţi în
acest an universitar şi care sunt exigenţele pentru a promova proba
de verificare, în continuare este prezentată programa pentru
disciplina „Didactica disciplinelor economice”.
 PROGRAMA CURSULUI
DIDACTICA DISCIPLINELOR ECONOMICE

Durata cursului: 28 ore curs, 14 ore seminar

Anul III, semestrul I/II cursuri de zi

OPORTUNITĂŢI METODOLOGICE ŞI DIDACTICE

Cursul de „Didactica disciplinelor economice” se adresează

studenţilor din anul III, care au parcurs în anii anteriori cursurile de
psihologia educaţiei şi pedagogie. Ca urmare, cursul îşi propune să
întregească pregătirea psihopedagogică a viitorului profesor
economist, tratând o ofertă concretă de strategii didactice – metode,
forme şi modalităţi de organizare a instruirii – specifice predării
economiei şi disciplinelor economice de specialitate.
Pentru a răspunde adecvat comandamentelor reformei
învăţământului, profesorul economist trebuie să dispună de
competenţe proprii gândirii pedagogice moderne, active şi
creatoare, de capacităţile intelectuale şi abilităţile didactice
necesare exercitării profesiei de cadru didactic.
Obiectivul de referinţă al cursului de Metodică vizează
formarea personalităţii autonome şi creativ-didactice a viitorului
profesor economist, a unui comportament propriu de eficienţă
metodică.
Din perspectivă epistemologică şi interdisciplinară
(psihologia, logica, pedagogia, economia etc.), cursul de Didactica
specialităţii contribuie la explicarea, analiza şi operaţionalizarea
fundamentelor didacticii aplicate şi a metodelor, procedeelor şi
proiectelor de organizare a procesului de predare-învăţare a
disciplinelor economice în liceu.
Cursul, dar mai ales seminariile au un pronunţat caracter
aplicativ şi, în consecinţă, utilizează o paletă largă şi diversificată
de proiecte şi metode didactice, aplicaţii şi exerciţii practice,
inclusiv probleme matematice cu conţinut economic.
Cursul asigură:
• perspectiva metodică asupra structurilor informaţionale
specifice disciplinelor economice;
• criterii metodologice pentru fundamentarea opţiunilor
profesorului privind strategiile didactice utilizate în
transmiterea şi evaluarea cunoştinţelor elevilor;
• argumente pentru motivarea psihosocială a elevilor în ceea
ce priveşte studierea disciplinelor economice.
În finalul cursului studenţii vor fi capabili:
• să identifice specificul didactic al disciplinelor economice;
• să evidenţieze locul şi rolul acestor discipline în
curriculum-ul preuniversitar;
• să manifeste un comportament metodic adecvat în raport
cu structurile de conţinut ale disciplinelor economice;
• să demonstreze în cadrul practicii pedagogice că posedă
cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice necesare
proiectării şi realizării unor lecţii atractive, interesante, cu
conţinut ştiinţific bogat şi eficient sub aspect formativ.
Strategia de lucru cu studenţii: prelegeri, dezbateri, studii de
caz, elaborarea şi analiza unor proiecte şi modele, lucrări
practice, activităţi de simulare.

STRUCTURA DE CONŢINUT A CURSULUI

I. Statutul teoretic al cursului de „Didactica specialităţii”
1. Obiectul didacticii disciplinelor economice
1.1 Relaţia funcţional-metodologică dintre didactica
generală şi didactica specialităţii
1.2 Caracterul relativ autonom al didacticii specialităţii
1.3 Definirea obiectului de studiu al didacticii specialităţii
1.4 Delimitări şi interferenţe faţă de/cu psihologia,
pedagogia, logica, sociologia educaţiei, sociologia
comunicării ştiinţelor economice
2. Rolul şi funcţiile cursului „Didactica specialităţii” în
formarea profesorilor economişti
2.1 Caracterul modern, creator, formativ şi pronunţat
aplicativ al Didacticii aplicate
2.2 Nevoia unui spirit investigator în demersurile
metodice ale profesorului
2.3 Adaptarea conţinuturilor disciplinelor economice la
realitatea social-economică, la preocupările, motivaţia
şi aptitudinile elevilor
II. Obiectivele studierii disciplinelor economice
1. Taxonomia specifică disciplinelor economice
2. Oportunităţi socio-educaţionale ale predării-învăţării
acestor discipline
3. Relaţia funcţională dintre secvenţele de conţinut –
obiective operaţionale – competenţe – strategii
didactice
4. Obiectivele operaţionale şi importanţa lor în
elaborarea proiectului didactic şi a instrumentelor de
evaluare
III. Conţinutul disciplinelor economice în învăţământul
preuniversitar
1. Poziţia economiei şi a disciplinelor economice de
specialitate în planurile de învăţământ
2. Programele disciplinelor economice: competenţe
generale – competenţe specifice
3. Manualele alternative: avantaje şi limite. Relaţia
interactivă dintre programă şi manual
IV. Modalităţi de organizare a grupului – clasă în funcţie de
strategia didactică aleasă
1. Prioritatea conţinutului asupra metodei
2. Prioritatea scopurilor asupra mijloacelor
 3. Criterii de selecţie a strategiilor în funcţie de
specificul conţinuturilor
4. Proiectarea de activităţi didactice la disciplinele
economice
V. Specificul metodelor şi instrumentelor de evaluare a
activităţii elevilor la disciplinele economice
1. Tehnica folosirii standardelor curriculare de
performanţă ca bază pentru elaborarea nivelurilor de
performanţă şi a itemilor necesari probelor de
evaluare. Relaţia competenţă specifică – standard de
performanţă – item
2. Combinarea optimă a metodelor tradiţionale de
evaluare şi folosirea metodelor alternative
MODUL DE NOTARE A STUDENŢILOR
Nota finală ……………………………………… 10(100%)
din care:
a) evaluarea finală ……………………………… 4(40%)
b) evaluări ale activităţii ………………………... 6(60)
din care:
• prezenţa la cursuri şi seminarii ……………... 1,5(15%)
• elaborarea unor proiecte de tehnologie
didactică, modele, scheme operaţionale,
instrumente de evaluare ……………………. 4,5(45%)
Bibliografie
1. Albulescu, I., Albulescu, M., Predarea şi învăţarea
disciplinelor socio-umane, Iaşi, Editura Polirom, 1997
2. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1997
3. Gagnè, R.M., Briggs, L.Y., Principii de design al instruirii,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1977
4. Jinga, I., Negreţ, I., Învăţarea eficientă, Bucureşti, EDITIS,
1994, pp. 124-192
5. Jinga, I, şi colectiv, Evaluarea performanţelor, Ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Aldin, 1999
6. Meyer, G., De ce şi cum evaluăm, Iaşi, Editura Polirom, 200
7. Mitrofan, N., Aptitudinea pedagogică, Bucureşti, Editura
Academiei, 1982
8. Neacşu, I., Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Bucureşti,
Editura Militară, pp. 55-157
9. Potolea, D., Profesorul şi strategiile conducerii învăţării, în
vol. Structuri, strategii şi performanţe în învăţământ
(coordonator Jinga I. şi Vlăsceanu L.) Bucureşti, Editura
Academiei, 1989
10. Radu, I. T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 2000
11. Salade, D., (coord.), Didactica, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1982, pp. 114-137

Referinţe bibliografice
1. Dicţionar de pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1979
2. Cristea, S., Dicţionar de termeni pedagogici, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1998
3. Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Ediţia a II-a, revizuită,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999
4. Hausmann, D., Filosofia ştiinţei economice, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992
∗∗∗ Restructurarea teoriei economice. Învăţământul în faţa unor
noi provocări, Bucureşti, Editura Economică, 1996

Aplicaţii
1. Arătaţi care sunt relaţiile dintre pedagogie şi didacticile
speciale.
2. Enumeraţi principalele caracteristici ale didacticii disciplinelor
economice.