Sunteți pe pagina 1din 3

LUMEA OAMENILOR ŞI LUMEA ZEILOR

ÎN ILIADA ŞI ODISEEA
A vorbi despre destin ca despre singura forţă care determină acţiunile omeneşti înseamnă a ne
raporta la un termen care contrariază şi limitează condiţia umană. Destinul vine în paralel cu reacţia
zeilor, însă este mai presus de oameni şi de zei. El reprezintă “forţa cea mare”, în faţa căreia şi zeii
se pleacă, dar, în definitiv, nu este singura forţă.
În Geneză imaginea apariţiei omului este strâns legată de crearea acestuia după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee se întâlneşte şi în teoria despre creaţia universului la vechii
greci, imagine despre care vorbeşte Ovidius în Metamorfoze: “S-a născut omul, fie că l-a creat din
sămânţa divină acel făcător al lucrurilor şi obârşie a unei lumi mai bune, fie că lutul proaspăt şi de
curând despărţit de înaltul eter păstra în sine seminţele cerului cu care era înrudit, lut pe care fiul lui
Japet, după ce l-a amestecat cu apă de râu, l-a plăsmuit după chipul zeilor care cârmuiesc toate.”
Fiinţa divină posedă, deci, perfecţiunea, finţa umană este doar o copie a ei, însă ceva divin există şi
în lume, cum ceva lumesc există şi în divinităţi.
Zeii participă la existenţa oamenilor pentru a-i ajuta sau pentru a-i prigoni, fără ca, într-un caz sau
în celălalt, atitudinea să le fie îndreptăţită de purtarea acestora din urmă. Succesul, reuşita în orice
întreprindere omenească nu depind, în ultimă instanţă, de valoarea individuală, ci de sprijinul
acordat de Nemuritori după îndemnuri ce nu cunosc justificare. Zeus ne este înfăţişat ca întruparea
unei voinţe atotputernice, dar arbitrare, ale cărei manifestări nu pot fi nici prevăzute, nici evitate.
Partea de bine şi de rău a muritorilor este fixată după criterii care n-au a face cu virtutea sau cu
dreptatea, şi aceasta din chiar clipa naşterii, înainte ca individul să fi avut răgazul să-şi manifeste
însuşirile bune sau rele.
Cele două poeme homerice Iliada şi Odiseea sunt oglinzile perfecte ale omului grec. Timp de
secole ele au hrănit spiritul grecesc şi au rămas modelele imitate atât în lucrările de artă cât şi în
cele de fiecare zi. Ulise şi Ahile, cei care domină cu personalitatea lor extraordinară, primul
Odiseea, celălalt Iliada, sunt modelele eroului grec, Ulise apărând ca un erou apolinic, iar Ahile ca
un erou dionisiac.
Lumea zeilor , cu toată diferenţa şi ciudăţenia ei, a devenit cunoscută oamenilor prin glasul poeţilor,
puterile de dincolo îmbrăcând, graţie povestirilor care le aduceau în scenă, o formă familiară,
accesibilă inteligenţei.
„Cerul şi pământul – între unul şi celălalt Zeus se face trăsătura de unire prin ploaie (Zeus ombrios,
hyetios, ikma, ios, ploiosul, umedul), prin vânturi (Zeus urios, euanemos, vântosul, al vântului bun),
prin trăznet(Zeus astrapaios, bronton, keraunos, trăznitorul, tunătorul).”. Între înalturi şi lumea de
jos, el mai face legătura şi într-un alt fel: prin semnele şi oracolele care transmit nemuritorilor de pe
acest pământ mesajele pe care li le trimit zeii cereşti. Oracolul de la Dodona, cel mai vechi care a
existat la ei după spusa grecilor, era un oracol al lui Zeus. Acolo îşi aşezase el sanctuarul, unde
crescuse un stejar mare care-i aparţinea şi care se înălţa spre cer ca o coloană îndreptată spre înalt.
Foşnetul frunzelor produs în aer, deasupra capetelor lor, dădea răspuns celor veniţi să le pună
stăpânului cerului. De altminteri, când Apollo îşi reprezintă oracolele în sanctuarul de la Delfi, el nu
vorbeşte atât în numele lui, cât în cel al tatălui său, de care rămâne legat şi căruia îi este subordonat
în funcţia sa oraculară. Apollo este profet, dar profetul lui Zeus; el nu face decât să dea grai voinţei
Olimpianului, hotărârilor sale, pentru ca buricul lumii să răsune în urechile celui care stă să asculte
cuvântul Regelui şi al Tatălui. Diferite supranume ale lui Zeus, cât de larg le-ar fi evantaiul, nu sunt
incompatibile. Ele se situează în unul şi acelaşi câmp, ale cărui multiple dimensiuni le subliniază.
Luate în ansamblul lor, ele trasează conturul suveranităţii divine, aşa cum o concepeau grecii;ele
marchează frontierele, delimitează domeniile constitutive, consemnează aspectele variate pe care
Forţa zeului-rege le poate îmbrăca, modalităţile diferite ale exercităii acesteia, în legătură mai mult
sau mai puţin strânsă, după caz, cu alte divinităţi.
Nemurirea, care constituie o graniţă precisă între oameni şi zei, este în ochii grecilor o trăsătură cu
totul esenţială a divinului; pentru ca stăpânul Olimpului să poată fi asimilat în vreun chip uneia din
acele divinităţi orientale care mor şi renasc.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul eroilor. Ei aparţin cu certitudine spaţiului omenesc şi au
cunoscut, ca atare, suferinţele şi moartea. Dar, printr-o serie întreagă de trăsături, ei se deosebesc
până şi în moarte de mulţimea morţilor de rând. Cu toate că rămân oameni, aceştia par în multe
privinţe mai apropiaţi de zei şi mai puţin despărţiţi de divin decât omenirea prezentului istoric. Dacă
prin naştere ei au uneori o ascendenţă semidivină, moartea îi situează de asemenea dincolo de
condiţia umană. În loc să coboare în întunecimile lui Hades, ei au fost “răpiţi” prin graţia divină,
transportaţi, unii încă din timpul vieţii, cei mai mulţi după moarte, într-un loc anume, îndepărtat, în
insulele preafericiţilor, unde continuă să se bucure, într-o fericire perpetuă, de o viaţă comparabilă
cu cea a zeilor. Fără a parcurge distanţa imposibil de străbătut care separă pe oameni de zei, statutul
eroilor pare să fi deschis astfel perspectiva promovării unui muritor către o stare, dacă nu divină, cel
puţin apropriată divinului. Dar această posibilitate rămâne, pe durata întregii perioade clasice, strict
limitată la un sector restrâns. Ea este contracarată de însuşi sistemul religios. Într-adevăr, pietatea, ca
şi înţelepciunea, porunceşte să nu pretinzi a fi egal cu zeul. Preceptele de la Delfi,:”Să ştii cine eşti”
şi “Cunoaşte-te pe tine însuţi !” nu au alt sens. Omul trebuie să-şi accepte limitele.
În epopeile homerice, îndeosebi în Iliada, ne este înfăţişată o intimă întrepătrundere între lumea
zeilor şi lumea oamenilor. Pe vremea când au fost compuse marile epopei, procesul de
antropomorfizare a religiei greceşti era definitiv încheiat şi fiecare divinitate dobândise o fizionomie
proprie, caracterizată prin atribute specifice.
Odiseea, faţă de Iliada, prin însăşi varietatea planurilor ei compoziţionale, pune în relaţie personaje
aparţinând celor mai diverse categorii sociale. Dar ambele epopei, datorită subiectelor pe care le
dezvoltă, urmăresc în primul rând destinele “eroilor” şi modul cum aceştia sunt sau nu ajutaţi de zei.
Majoritatea acestor “eroi”, printr-o strânsă continuitate între “vârsta zeilor”şi “cea a oamenilor”,
sunt înfăţişaţi ca descendenţi ai zeilor; restul muritorilor, în comparaţie cu “eroii”, apar în postura
unor personaje şterse, cu rol minor, sau înglobaţi în masa amorfă a unor personaje colective, cum ar
fi, de pildă, pluralitatea peţitorilor din Odiseea, din care se desprinde doar figura lui Antinou.
Raporturile între zei şi oameni, aşa cum au fost ele înfăţişate de Homer, ridică numeroase probleme
privitoare la influenţa zeilor asupra desfăşurării vieţii pe pământ, chiar şi asupra psihologiei eroilor.
Lumea zeilor, în epopeea homerică, nu reprezintă o ficţiune poetică, ci constituie un adevărat sistem
de forţe, un angrenaj în care forţele omeneşti sunt prinse împotriva dorinţei lor.
Dar nici puterea zeilor nu pare dominantă în adevăratul înţeles al cuvântului. Dezbinările între zeii
homerici reflectă întrucâtva rivalităţile reale existente între cultele mai multor divinităţi.Zeii
homerici au fost înzestraţi cu figuri omeneşti bine conturate din punct de vedere descriptiv, precum
şi cu însuşiri şi slăbiciuni omeneşti. În Olimp, adunările, sfaturile şi banchetele zeilor amintesc de
practici curente din viaţa publică a cetăţilor din Grecia veche.
Pentru a-şi înlesni intervenţiile în lumea muritorilor, zeii iau adesea înfăţişarea omenească. Atena,
plină de viclenie rea, apare sub chipul lui Deifobos, alături de Hector, când îl ajută pe Ahile să-l
doboare pe eroul troian. Cu toate acestea, pământenii recunosc uşor pe zeii care nu se sfiesc să ia
chipul unui tovarăş de luptă sau chiar al unei rude apropriate. Astfel, Aiax, fiul lui Oileus, îl
recunoaşte de îndată pe zeul Poseidon care intervine în luptă, şi se adresează cu aceste cuvinte
celuilalt Aiax, fiul lui Telamon:
“Aias, un zeu din Olimp s-ascunde sub chipul lui Calhas
Şi ne dă zor să ne batem la vase, că nu-i ghicitorul
Calhas acela; văzui după mersul măreţ, după felul
Pulpelor lui, când s-a dus, că-i lesne pe zei a cunoaşte”
Evident, ipostazele în care apar zeii, indiferent dacă se întruchipează sau nu într-un muritor, au o
mare influenţă asupra acelora care le simt prezenţa sau intervenţia.
În Odiseea, epopee evoluată faţă de Iliada şi lipsită de reţeaua luptelor îndârjite, intervenţia zeilor
apare întrucâtva în regres prin însăşi natura subiectului epic; acum primează voinţa unui om, nu cea
a divinităţilor. Zeii nemuritori încep treptat să se detaşeze de interesele imediate şi directe ale
oamenilor. Marile divinităţi olimpice nu mai sunt aidoma acelor personaje din Iliada, care se ceartă
şi se împacă între ele, adesea în detrimentul muritorilor. Singur Poseidon este în dezacord cu ceilalţi
zei asupra lui Odiseu. Dar acest dezacord între zei nu-l împinge pe erou spre pieire (deşi
“întoarcerea” sa este presărată de jertfe omeneşti) şi, după cântul XIII, adică după debarcarea lui
Odiseu în Itaca, după pedepsirea corăbierilor feaci, motivul “mâniei” lui Poseidon dispare cu totul.
Este bine de observat faptul că în lupta pe care Odiseu, ajutat de Atena, o susţine cu pretendenţii,
aceştia nu sunt ajutaţi de nici o altă divinitate rivală.
Personalitatea zeilor apare şi ea diferită de felul cum aceştia erau zugrăviţi în cânturile Iliadei. În
Odiseea, zeii pierd înfăţişarea hiperbolică, precum şi atributele fantastice care-i transformau în
personaje de basm.
Cea mai atrăgătoare figură din galeria nemuritorilor, înfăţişată de poetul Odiseei, rămâne Atena, cea
care-l protejează, în mod direct, pe Ahile, pe care-l apreciază – după propria-i mărturie – pentru
inteligenţa şi iscusinţa lui:
“Căci tu eşti între oameni fără seamăn
De bun la sfat, la ticluit de vorbe,
Eu, între zei pe lume sunt vestită
De ştiutoare şi de iscusită.”
Mult mai diversificată în raport cu lumea zeilor, lumea eroilor din epopeea homerică înfăţişează o
întreagă galerie de tipuri umane. Odiseea este o epopee care descrie lumea „eroilor” la un interval de
zece ani după căderea Troiei; ca atare, „troienii” lipsesc cu desăvârşire din cânturile acestei epopei.
Aceasta nu înseamnă lipsă de continuitate faţă de Iliada. Firele care leagă cele două epopei sunt
multiple: aceleaşi personaje, evocarea unor situaţii în care s-au găsit luptătorii greci în cursul
războiului troian, urmărirea destinului anumitor personaje din Iliada, acum dispărute din viaţă sau,
evident, aflate în pragul bătrâneţii (Menelau, Elena).
„Eroii”, cu unele excepţii, aparţin păturii războinicilor; pentru oameni, a căror ocupaţie de
predilecţie este războiul, nu-i de mirare că cel mai înalt ideal rămâne gloria şi bunul renume. Acest
ideal este comun lui Ahile şi lui Hector; amândoi eroii, într-un anume fel, îşi jertfesc viaţa în numele
acestui ideal. În cântul IX (vers. 407 şi urm. din Iliada) Ahile mărturiseşte răspicat că principala lui
grijă o constituie gloria sa după moarte. Această mărturie, care poate fi apropiată de cuvintele rostite
de Hector în ajunul morţii sale (XXII, 99 şi urm.) nu înseamnă că „eroii” homerici nu iubesc viaţa,
că nu se răzvrătesc împotriva morţii, sau că nu speră, asemenea lui Hector – arătând fireasca
slăbiciune omenească – în posibilitatea ocolirii destinului tragic.
Trăsăturile comune în lumea eroilor homerici se grupează, de obicei, după vârstă şi rang: prestanţa
fizică, dispreţul faţă de moarte, bogăţia armelor, aceleaşi concepţii despre onoare, cinste, preţuirea
valorilor materiale sunt comune principalelor figuri masculine din tabăra aheilor şi a troienilor.
Bătrânii, fie că este vorba de Nestor sau Priam, sunt şi ei apropiaţi prin trăsături comune de
înţelepciune, sfătoşenie, dorinţa de a participa cât mai activ, pe măsura posibilităţii, la viaţa
colectivităţii.