ACŢIUNEA PENALĂ ŞI

ACŢIUNEA CIVILĂ
ÎN PROCESUL PENAL

Autori: Conf. univ. dr. JENICĂ DRĂGAN

Comisar-şef de poliţie IOAN OANCEA

EDITURA MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

– 2006 –
–1–
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DRĂGAN, JENICĂ
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal/
Jenică Drăgan, Ioan Oancea. - Bucureşti:
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-745-021-3 ; ISBN (13) 978-973-745-021-0

I. Oancea, Ioan

343.1
347.922

Redactare şi corectură: comisar şef Elena CIOPONEA

Tehnoredactare şi copertă: subinspector Carmen TUDORACHE
Tiparul executat la Tipografia M.A.I.

–2–
ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA
CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

–3–
–4–
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE------------------------------------------------------------------------------------------------- 7

NOŢIUNI INTRODUCTIVE-------------------------------------------------------------------------------- 9

CAP. I ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE -------------------------------------------------------------------11

1.1. Noţiunea de acţiune în justiţie ----------------------------------------------------------11
1.2. Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie --------------------------------------------------12
1.3. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie -------------------------------------------13
1.4. Unitatea şi pluralitatea de acţiuni ----------------------------------------------------14
1.5. Factorii acţiunii în justiţie -----------------------------------------------------------------15
• Temeiul acţiunii în justiţie -------------------------------------------------------------16
• Obiectul acţiunii în justiţie -------------------------------------------------------------16
• Subiecţii acţiunii ------------------------------------------------------------------------------16
• Capacitatea funcţională a acţiunii în justiţie ------------------------------16

CAP. II ACŢIUNEA PENALĂ -------------------------------------------------------------------------17

2.1. Noţiunea de acţiune penală ---------------------------------------------------------------17
2.2. Obiectul acţiunii penale ---------------------------------------------------------------------21
2.3. Subiecţii acţiunii penale --------------------------------------------------------------------22
• Subiecţii activi ----------------------------------------------------------------------------------23
• Subiecţii pasivi ---------------------------------------------------------------------------------24
2.4. Trăsăturile acţiunii penale -----------------------------------------------------------------25
2.5. Momentele desfăşurării acţiunii penale -----------------------------------------33
• Punerea în mişcare a acţiunii penale -------------------------------------------33
• Exercitarea acţiunii penale ------------------------------------------------------------39
• Epuizarea şi stingerea acţiunii penale -----------------------------------------41
–5–
CAP. III ACŢIUNEA CIVILĂ --------------------------------------------------------------------------68
3.1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal --------------------------------69
3.2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal ----------------73
3.3. Elementele acţiunii civile ------------------------------------------------------------------77
• Obiectul acţiunii civile --------------------------------------------------------------------77
• Subiecţii acţiunii civile -------------------------------------------------------------------87
3.4. Trăsăturile acţiunii civile ------------------------------------------------------------------89
3.5. Exercitarea acţiunii civile -----------------------------------------------------------------90
• Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile ----------------------90
• Exercitarea acţiunii civile din oficiu -------------------------------------------92
• Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă ------------------------------95
• Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă -------------------96
3.6. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal -----------------98
• Instanţa nu acordă despăgubiri civile -----------------------------------------98
• Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte ----------------99
• Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei ------------ 102
• Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă --------------------------------- 103

CAP. IV RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI

JURIDICE ----------------------------------------------------------------------------- 106

4.1. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei

juridice ----------------------------------------------------------------------------------------------- 115
4.2. Punerea în executare a pedepselor aplicate persoanei
juridice ----------------------------------------------------------------------------------------------- 117

Bibliografie ---------------------------------------------------------------------------------------------- 123

–6–
 Cuvânt înainte

Lucrarea se adresează, în primul rând, practicienilor antrenaţi în

prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi în apărarea
drepturilor patrimoniale ale persoanelor, având drept scop consolidarea
cunoştinţelor teoretice şi practice ale acestora.
Bazată pe un solid material ştiinţific, coerent şi racordat la noile
aspecte legislative, lucrarea se doreşte a fi instrumentul necesar celor care
şi-au propus să contribuie la înfăptuirea justiţiei.
Se ştie că procesul penal este o activitate reglementată prin lege,
desfăşurată de către organele judiciare, cu participarea părţilor şi a
persoanelor, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni; astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune
să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la
apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea
infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării
legilor.
Între instituţiile de bază ale procesului penal, acţiunea penală şi
acţiunea civilă ocupă un loc important.
Ca instrumente juridice de materializare subiectivă şi de dinamizare
a procesului penal, acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt susceptibile de
investigaţii ştiinţifice multiple, mai ales că, în raport cu reglementările din
Codul penal şi din Codul de procedură penală, ne apar ca instituţii
reconsiderate.
Autorii au urmărit să prezinte aspectele teoretice şi practice care
caracterizează acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal.

–7–
–8–
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabileşte şi se menţine cu

ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care
trebuie să le respecte membrii colectivităţii, precum şi sancţiunile ce vor fi
aplicate în cazul încălcării lor.
Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate într-o anume
formă: legea 1 .
Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi a
cadrului de sancţiuni penale, are un dublu rol: în primul rând să arate
membrilor societăţii care sunt faptele interzise de legea penală şi, totodată,
să-i avertizeze cu privire la consecinţele săvârşirii unor astfel de fapte,
îndeplinind astfel funcţia de prevenire generală, iar în al doilea rând să
asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încălcată legea penală, şi o
justă sancţionare a celor care au săvârşit asemenea fapte, deci funcţia de
prevenire specială.
În articolul 2 din Codul penal, legea prevede care sunt faptele ce
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se
pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
Săvârşirea infracţiunii, chiar atunci când este descoperită şi dovedită
prin administrarea probelor, reţinută în sarcina unui făptuitor, nu impune
aplicarea automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea
infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, în sensul
condamnării acestuia de către instanţa competentă pe baza unei judecăţi.
Normele prevăzute de legea penală nu se pot aplica decât în formele
prevăzute de legea procesuală, numai de către organele judiciare special
desemnate de legiuitor, cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege şi
cu respectarea tuturor garanţiilor acordate participanţilor în procesul penal.
Judecata nu poate fi realizată decât în forma prescrisă în legea procesuală

1
I. Gorgăneanu – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1977, pag. 13.
–9–
penală, de către organele abilitate prin lege să îndeplinească sarcinile
necesare înfăptuirii justiţiei, respectând totodată ordinea, formele realizării
sarcinilor şi mijloacele prevăzute de lege.
De aceea, a soluţiona o cauză penală înseamnă a efectua anumite
activităţi de justiţie şi numai în măsura în care aceasta se face prin hotărârea
unei instanţe de judecată, având de-a face cu un act jurisdicţional.
Actul de justiţie este precedat de o activitate de urmărire penală,
având ca finalitate pregătirea condiţiilor necesare pentru asigurarea
desfăşurării optime a judecăţii.
Statul a creat organelor judiciare instrumentele necesare, cu care să
opereze în vederea aplicării normelor de drept şi, totodată, a creat şi cadrul
legal pentru realizarea tuturor activităţilor necesare aplicării sancţiunii
penale, în vederea îndeplinirii scopului urmărit de legea penală 2 .

2
Art. 1 Cod penal – „Legea penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
– 10 –
CA
C APPIIT
TOOL
LUUL
L II

ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE

1.1 Noţiunea de acţiune în justiţie

Se cunoaşte că norma juridică este o regulă de conduită generală,

impersonală şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de
organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie, prin constrângere 3 .
Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele şi compor-
tamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.
În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere de
fiecare dată şi posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către
cetăţeni.
Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept,
afectează drepturile şi interesele legitime ale celorlalţi cetăţeni, tulbură uneori
grav ordinea şi liniştea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale
societăţii 4 .
Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept
între persoana care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi
interese legitime au fost vătămate.
Legea îndrituieşte pe cel din urmă să se adreseze şi să solicite
intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
Încălcarea oricărei dispoziţii a legii penale face să se nască un raport
juridic de drept penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai
organele judiciare ale statului, rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut
exclusiv al justiţiei.
3
I. Dogaru – Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 144.
4
C. Voicu – Teoria generală a dreptului, Editura „Charta”, Braşov, 1999, pag. 339.
– 11 –
 Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal
ce poate fi exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatată
şi a se restabili ordinea de drept încălcată. Un asemenea mijloc (instrument)
este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).
Se numeşte acţiune în justiţie, mijlocul juridic prin care o persoană este
trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să
suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul
dreptului civil, penal, administrativ etc.; în consecinţă, acţiunea în justiţie
poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională.
Acţiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri legale, în
temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din
încălcarea unei norme 5 . Acţiunea în justiţie determină obiectul procesului
judiciar şi caracterul acestuia, trasând implicit linia de desfăşurare progresivă
şi coordonată a activităţii procesuale şi delimitând cadrul subiecţilor
procesuali 6 . Normele care reglementează acţiunea în justiţie se situează alături
de regulile de bază ale procesului penal, datorită caracterului lor de suport al
procesului judiciar şi de regulator al coordonatelor sale.

1.2 Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie

Acţiunea în justiţie nu trebuie confundată cu însuşi dreptul lezat prin

încălcarea normei juridice.
Pentru ca acţiunea în justiţie să constituie suportul procesului penal,
este necesar ca această acţiune să aibă, la rândul său, un temei juridic, în fapt şi
în drept.
Temeiul juridic în fapt îl constituie încălcarea prevederilor legale, prin
comiterea unei infracţiuni (a unei fapte ilicite sancţionată de lege), iar temeiul
juridic în drept îl constituie dreptul de a trage la răspundere în faţa organelor
judecătoreşti pe cel care a săvârşit infracţiunea, drept acordat de dispoziţia de
lege care sancţionează acea faptă.
Normele juridice, spre deosebire de normele morale, religioase, de
bună-cuviinţă, conţin, în afară de precept şi sancţiune, şi dreptul de a acţiona în
justiţie – dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvârşit infracţiunea şi
de a obţine aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.
5
N. Volonciu – În legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele Universităţii Bucureşti,
Seria Ştiinţe Juridice, anul XVIII, nr. 2/1969, pag. 97;
6
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I, pag. 54.
– 12 –
 Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de
o anumită valoare socială ocrotită de lege şi deci o poziţie a acelei persoane
faţă de semenii săi, sau faţă de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt 7 . Aşa
fiind, prin lezarea valorii sociale ocrotite este încălcat dreptul, configurat în
termenii arătaţi mai sus, devenind exercitabilă acţiunea în justiţie în vederea
aplicării constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită
prin lege.

1.3 Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

Dreptul la acţiune nu poate fi folosit, nu poate fi exercitat, decât dacă

valoarea socială ocrotită a fost atinsă prin încălcarea normei juridice şi deci s-a
nesocotit exercitarea dreptului legat de acea valoare socială.
Acest drept la acţiune este un drept virtual înscris în norma care
ocroteşte o anumită valoare socială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret
valoarea socială în legătură cu care este constituit.
Dreptul la acţiune în justiţie, sub aspect procesual, constă în faptul, în
aptitudinea titularului, de a se adresa organelor competente în vederea tragerii
la răspundere a făptuitorului, iar în sens procesual reprezintă un instrument
juridic creat de lege pentru ocrotirea şi valorificarea acelui drept.
Dreptul la acţiune nu se confundă însă nici cu cererea în justiţie.
Dreptul la acţiune este o noţiune juridică de drept penal substanţial, pe când
cererea în justiţie este o instituţie de drept procesual.
Cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare
acţiunea preexistentă cererii şi care subzistă independent de acest act şi chiar
ulterior lui. De exemplu, în materie penală, nelegalitatea actului de inculpare
prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală (act care echivalează cu o cerere în
justiţie), nu duce decât la imposibilitatea sesizării instanţei penale în
modalitatea respectivă şi nu implică stingerea dreptului la acţiune. În
momentul în care cererea în justiţie se va repeta în formele prescrise de lege,
prin întocmirea unui nou act de inculpare, acţiunea este exercitabilă şi tragerea
la răspundere penală devine posibilă.
În cadrul dreptului procesual este necesar a se face deosebirea între
acţiunea în justiţie sub aspect substanţial şi acţiunea în justiţie sub aspect
procedural, întrucât, aşa cum dreptul la acţiune în justiţie poate exista fără a fi
7
I. Gorgăneanu – Op. cit., pag. 18.
– 13 –
exercitat, tot astfel poate exista o acţiune în justiţie, sub aspect procesual, fără
ca în realitate să existe dreptul la acţiune în justiţie – se constată, în urma
efectuării cercetărilor, că fapta nu a fost comisă sau nu constituie o încălcare a
vreunei norme juridice8 .
Dreptul de a acţiona în justiţie capătă un aspect procesual numai atunci
când titularul său îl foloseşte efectiv adresându-se organelor judiciare
printr-unul din modurile de sesizare reglementate de lege. Sub aspect
substanţial, acţiunea în justiţie, constituie suportul cauzei penale, devenind din
punct de vedere procesual suportul procesului penal deci al întregii activităţi
desfăşurate de către organele judiciare în urma sesizării.
Momentul în care acţiunea în justiţie este folosită în accepţiunea sa
procesuală, coincide cu momentul în care se naşte dreptul la o contra-acţiune
cu funcţiune procesuală proprie, reprezentând acţiunea de combatere a acţiunii
în justiţie, de contestare a suportului acţiunii de tragere la răspundere. Contra-
acţiunea are ca obiect combaterea acţiunii de tragere la răspundere, fie în
vederea apărării de răspundere, fie pentru a-i restrânge efectele.
Folosind contra-acţiunea, persoana trasă la răspundere contribuie, prin
actele procesuale pe care are dreptul să le efectueze, la dinamizarea procesului
penal, iar organele judiciare sunt obligate să ţină seama de aceste acte,
deoarece ele duc la continuarea desfăşurării şi amplificării activităţii
procesuale, chiar şi atunci când acţiunea în justiţie ar intra într-un stadiu static
– titularul acţiunii în justiţie fiind mulţumit cu hotărârea dată în primă instanţă
nu declară apel, în schimb persoana chemată la răspundere, foloseşte contra-
acţiunea atacând cu apel hotărârea primei instanţe. În această ipoteză,
desfăşurarea procesului penal în faza de judecată a apelului este declanşată de
un act procesual efectuat prin folosirea contra-acţiunii, şi nu de un act al
acţiunii de tragere la răspundere.

1.4 Unitatea şi pluralitatea de acţiuni

Unitatea şi pluralitatea de acţiuni privesc acţiunile de acelaşi gen, adică
unitate şi pluralitate în sens substanţial şi aceeaşi unitate şi pluralitate în sens
procesual.
Sub aspect substanţial, dacă prin fapta ilicită s-au încălcat mai multe
norme juridice care prevăd sancţiuni distincte, devin exercitabile mai multe
acţiuni. Fiecare normă încălcată dă dreptul la o acţiune de tragere la
răspundere. Astfel, dacă prin fapta respectivă s-a produs o vătămare corporală,
precum şi un prejudiciu material, pot fi exercitate două acţiuni distincte: o

8
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Op.cit., pag. 55.
– 14 –
acţiune de tragere la răspundere penală şi o acţiune de tragere la răspundere
civilă. Fiecare dintre ele constituie suportul unor acţiuni procesual distincte în
justiţie. Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai multe persoane, dreptul la
acţiune se exercită procesual faţă de toţi făptuitorii printr-o singură acţiune în
justiţie. În cazul în care prin fapta ilicită s-au cauzat prejudicii mai multor
persoane, fiecare dintre ele are dreptul la o acţiune în justiţie - caz în care
există, sub aspect substanţial, o pluralitate de acţiuni, după cum poate exista şi
o pluralitate de acţiuni în sens procesual.
Sub aspect procesual, de regulă, unei acţiuni de tragere la
răspundere a persoanei care a săvârşit fapta îi corespunde o singură acţiune
în justiţie. Când fapta ilicită a fost săvârşită de mai multe persoane se pot
ivi două ipoteze: tragerea la răspundere a tuturor făptuitorilor se poate face
deodată în cadrul aceluiaşi proces judiciar, existând şi substanţial şi
procesual o singură acţiune în justiţie. Dacă făptuitorii nu sunt descoperiţi
şi urmăriţi toţi odată, sub aspect substanţial se păstrează unitatea acţiunii
însă procesual va exista o pluralitate de acţiuni care va constitui suportul
tot atâtor procese. Când acelaşi făptuitor a comis mai multe fapte ilicite, şi
substanţial, şi procesual vor exista mai multe acţiuni. Dacă prin aceeaşi
faptă s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare persoană
vătămată are dreptul, sub aspect substanţial, la câte o acţiune de tragere la
răspundere a făptuitorului. Procesual vor exista atâtea acţiuni câte
persoane vătămate sunt. În caz de conexare a acestor acţiuni procesuale,
într-un singur proces judiciar, ele îşi vor păstra individualitatea.

1.5 Factorii acţiunii în justiţie

Instituţia acţiunii în justiţie este determinată de anumite entităţi care
permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură corecta
desfăşurare a întregii activităţi judiciare. Aceste entităţi poartă denumirea de
factorii sau termenii acţiunii şi sunt: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii
acţiunii şi aptitudinea funcţională a acţiunii.
Lipsa oricăruia din aceşti factori sau falsa lor existenţă are drept
consecinţă nulitatea actelor procesuale, ca fiind efectuate în exercitarea unei
acţiuni judiciare nevalabile.9
• Temeiul acţiunii în justiţie rezidă în izvorul sau sursa acesteia şi
are două modalităţi concrete de manifestare: temeiul de drept al acţiunii şi
temeiul de fapt al acţiunii.
9
Ibidem, pag. 58.
– 15 –
 Temeiul de drept îl constituie norma juridică în care este prevăzut
dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite, iar temeiul de fapt al acţiunii
îl constituie fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma de drept şi
determină deducerea efectivă înaintea organelor judiciare a conflictului de
drept.
• Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere
juridică a făptuitorului prin declanşarea şi realizarea procedurii judiciare
corespunzătoare.
• Subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic
conflictual, dar cu poziţii inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine
subiect pasiv al acţiunii în justiţie şi subiectul pasiv al faptei ilicite capătă
calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare. Lipsa acestei concordanţe
inversate împiedică valabilitatea exerciţiului acţiunii judiciare, pentru că ori
acţiunea este pusă în mişcare de un titular necompetent, ori ea este îndreptată
împotriva unei persoane nevinovate.
Concordanţa menţionată poate lipsi numai când unul din subiecţii
conflictului juridic este reprezentat în procedura judiciară. De exemplu, în
cazul vătămării printr-o faptă ilicită a unei persoane fără capacitate de
exerciţiu, aceasta va avea calitatea de subiect al acţiunii în accepţiunea
substanţială, dar în accepţiunea procesuală subiectul activ al acţiunii va fi
reprezentantul său legal10 .
• Capacitatea funcţională a acţiunii în justiţie se referă la faptul că
este aptă a fi folosită, a fi pusă în mişcare şi exercitată, deoarece nu apar
împrejurări care împiedică pornirea şi continuarea procedurii judiciare. Ea
trebuie să existe atât în momentul punerii în mişcare a acţiunii, cât şi ulterior,
întrucât numai în raport cu o acţiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte
care să dinamizeze activitatea procesuală. În anumite situaţii, aptitudinea
funcţională a acţiunii în justiţie este înlăturată de unele cauze prevăzute expres
de lege (lipseşte plângerea prealabilă, decesul făptuitorului, amnistia,
prescripţia etc.).

10
Ibidem, pag. 59.
– 16 –
CA
C APPIIT
TOOL
LUUL
L IIII

ACŢIUNEA PENALĂ

2.1 Noţiunea de acţiune penală

Concluziile generale desprinse din prezentarea acţiunii în justiţie sunt
valabile în mare măsură şi pentru acţiunea penală, ţinându-se seama de
specificitatea conflictului de drept penal izvorât din săvârşirea infracţiunii şi a
principiilor fundamentale de organizare şi desfăşurare ale procesului penal.
Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept
substanţial între stat şi infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la
răspundere penală pe infractor, iar acesta are obligaţia de a suporta toate
consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin încălcarea
acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi
un raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii
materiale sau morale.
În alte situaţii, fapta penală deschide calea şi pentru exercitarea altor
acţiuni (disciplinare, administrative), dar care sunt acţiuni extrapenale.
Deducerea raporturilor de drept penal şi de drept civil, în faţa organelor
competente se face pe calea unei acţiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal
material este dedus în faţa organelor penale prin promovarea acţiunii penale,
iar raportul juridic de drept civil prin exercitarea acţiunii civile.
Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se
realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se
valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se
constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia
făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte
cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii,
ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea
funcţională a acţiunii penale (fapta nu există sau nu este prevăzută de legea
penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).
– 17 –
 În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este
discutată sub două aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al
dreptului formal (procesual).
Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a
trage la răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea
penală născută din încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus,
dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al
infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare
competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea
dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului
de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal
infractorilor, să capete eficienţă reală.
Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin
intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de
drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului
său11 .
Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în
justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum
şi a persoanei juridice 12 .
Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea
procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in
personam şi la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare
până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi
acţiunea în sens procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza
dreptului la acţiune în sens material. Deosebirea dintre cele două aspecte
explică de ce poate să existe dreptul la acţiune, în sens material, fără însă a se
putea pune în mişcare acţiunea penală în sens procesual (nu sunt îndeplinite
condiţiile impuse de normele dreptului procesual).
În ştiinţa dreptului procesual penal au fost date numeroase definiţii
acţiunii penale, care – deşi uneori diferite într-o oarecare măsură - sunt
apropiate în esenţă, întrucât prefigurează în acelaşi mod obiectul acţiunii
penale, obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea (art. 9 din
Codul de procedură penală).

11
I. Gorgăneanu – Op. cit., pag. 24.
12
Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi
modificarea altor legi.
– 18 –
 Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite
atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care
se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul
procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are
drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să judece.
Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva
inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte
întreg procesul.
În ceea ce priveşte definirea acţiunii penale este de remarcat faptul că
unii autori au pornit de la terminologia folosită în codurile de procedură penală
în vigoare. Aşa s-a ajuns într-un timp la părerea majoritară potrivit căreia
acţiunea penală se naşte din infracţiune. Din terminologia folosită de aproape
toate codurile de procedură penală moderne (mai ales cele europene) rezultă,
aproape invariabil, aceeaşi concluzie. Asemănător s-a exprimat şi legiuitorul
nostru atât în cazul codului de la 1864, art. 1: „Orice infracţiune a legii penale
dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“, cât şi al
celui din anul 1936, art. 1: „Orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală şi
poate da loc totodată la o acţiune civilă“. Ambele au la bază ideea că acţiunea
penală se naşte din infracţiune.
De altfel formularea împărtăşită de unii autori, că acţiunea penală
izvorăşte automat şi invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a
fost menţinută în continuare şi de Codul de procedură penală din 1936, cu
toate modificările ce i-au fost aduse până în anul 1960.
Această formulare a fost criticată pe considerentul că ea nu exprimă
corect relaţia dintre norma juridică de drept substanţial, care stă la baza
dreptului la acţiune, şi norma juridică procesuală, care reglementează
exerciţiul acţiunii. Pe bună dreptate s-a susţinut şi se susţine că ceea ce se naşte
din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat,
apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea faptului
ilicit, ci din norma juridică ce proclamă ilicitul; ceea ce apare din săvârşirea
faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul) acţiunii. Până în momentul în care s-a
comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică există numai virtual, ca
putere juridiceşte creată, din acel moment acţiunea a devenit exercitabilă
(folosibilă), adică o putere cu o eficienţă reală. Dreptul la acţiune există în mod
virtual ca instituţie juridică din momentul prescrierii normei penale.

– 19 –
 Folosinţa ei este determinată însă numai de comiterea infracţiunii,
întrucât prin violarea normei penale se dă naştere raportului juridic care trebuie
adus în faţa organelor judiciare, prin exercitarea acţiunii penale.
În doctrina occidentală, s-a subliniat adesea că acţiunea nu trebuie
confundată cu exercitarea acesteia 13 .
Acţiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului o
solicitare, respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obţine o decizie de
fond faţă de o pretenţie formulată 14 .
Întrucât acţiunea se distinge de cererea în justiţie, s-a concluzionat că
în procedura penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare şi
exercitarea acesteia; adică aşa-numita urmărire penală, cum este denumită
instituţia respectivă în terminologia juridică franceză.
Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei
procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane,
aceasta devine inculpat. Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din
subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea
căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi.
Exercitarea acţiunii penale nu exclude în legislaţia noastră ca în acelaşi
cadru procesual să fie exercitabilă alăturat şi o acţiune civilă. În multe legislaţii
acţiunea civilă nu poate fi promovată decât în faţa instanţei civile, exercitarea
ei fiind cu totul independentă de acţiunea penală. Principiul separării complete
a celor două acţiuni este admis îndeosebi în dreptul anglo-saxon şi cu anumite
rezerve şi în alte sisteme procesuale (de exemplu cel german, olandez, elveţian).
Actualul Cod de procedură penală (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969,
republicat) cu modificările şi completările ulterioare, în capitolul II din Titlul I
al părţii generale, intitulat „Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul
penal”, prin modul cum reglementează condiţiile de exercitare a celor două
acţiuni în cadrul procesului penal, evidenţiază aspectul procesual al acţiunii
civile. Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale
se dă naştere şi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana
prejudiciată poate pretinde repararea pagubei.
În urma modificării Codului de procedură penală al României şi al
Codului penal, se poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală şi
persoana juridică. Astfel, s-a introdus în Codul de procedură penală al
României, în cadrul Titlului IV al părţii speciale, după Capitolul I, un nou
13
M. Franghimont- Tratat de procedură penală, vol. I, pag. 31;
14
N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 221.
– 20 –
capitol, Capitolul II, intitulat „Procedura privind tragerea la răspundere
penală a persoanei juridice”. Legat de această chestiune, facem precizarea că
vom discuta pe larg în lucrarea de faţă într-un alt capitol.
Temeiul acţiunii penale. Sub aspect procesual temeiul legal al acţiunii
penale îl constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar
temeiul de fapt constă în folosirea efectivă a acţiunii de tragere la răspundere
penală a făptuitorului.
Aptitudinea funcţională. Ca orice acţiune judiciară, şi acţiunea
penală, pentru a-şi realiza efectul său dinamizant al activităţii procesuale,
trebuie să aibă aptitudine funcţională, să fie deci aptă de a fi pusă în mişcare şi
a fi exercitată.

2.2 Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a
persoanei (sau persoanelor) care au săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 Cod
procedură penală). El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent
că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă
sau disciplinară).
Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce
rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. Această
confuzie era foarte frecventă în concepţia juridică din trecut şi avea ca suport
exprimarea inadvertentă din însăşi reglementările legale. Astfel, în Codul de
procedură penală român din 1936 se arată că: „acţiunea publică are drept
obiect aplicarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă“
(art. 2), iar în art. 2 al Codului de procedură penală din anul 1864 se arată că:
„acţiunea publică are ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea
socială“. În ambele coduri, şi uneori şi în lucrările de drept procesual penal, se
confunda însă obiectul acţiunii penale - tragerea la răspundere penală - cu
scopul acesteia, aplicarea sancţiunilor de drept penal. Potrivit reglementărilor
din codul penal, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate atrage
nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse), ci şi luarea unor măsuri cu
caracter educativ sau de siguranţă.
A considera că acţiunea penală are ca obiect aplicarea sancţiunii penale
înseamnă a reduce posibilitatea exerciţiului acţiunii numai la faza de judecată,
fiindcă numai în această fază se face aplicarea sancţiunilor penale; ori, o
asemenea confuzie nu putea fi făcută, deoarece acţiunea penală se poate
exercita în tot cursul procesului penal (art. 9 alin. 3 din Codul de procedură

– 21 –
penală). Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât aplicarea
pedepsei, aceasta din urmă fiind limitată numai la desfăşurarea procesului în
faza de judecată. În condiţiile formulării actuale a obiectului, acţiunea devine
suportul juridic al întregului proces penal şi nu numai al judecăţii.
2.3 Subiecţii acţiunii penale

Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale,

tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este
necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenţia anumitor
organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine determinate.
Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni
(factori), fără de care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea
sancţiunilor de drept penal.
Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale: titularul interesului
ocrotit de norma de incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a
născut un conflict (deci un raport de drept penal), ca urmare a săvârşirii
infracţiunii, primul, având dreptul de a folosi acţiunea penală pentru rezolvarea
lui. Ca atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un
conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal.
Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal,
al cărui cadru este mai cuprinzător.
Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul
pasiv generic îl reprezintă comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a
trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici acţiunea penală nu
poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul având calitatea de
subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune,
calitate pe care o are exclusiv statul.
Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima
infracţiunii. Persoana vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale,
întrucât dreptul de a trage la răspundere penală aparţine numai statului.
Statul nu apare direct în activitatea judiciară, ca subiect activ al acţiunii
penale, în mod obişnuit fiind reprezentat printr-un subiect oficial calificat, în
persoana procurorului. Unii autori denumesc pe procurorii de toate gradele
reprezentanţi calificaţi, tocmai pentru că aceştia pun în mişcare şi exercită
acţiunea penală în tot cursul procesului penal, în numele statului 15 .
15
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu – Op. cit., pag. 13.
– 22 –
 În cauzele privind infracţiunile în care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă, un drept de dispoziţie referitor la exercitarea
acţiunii penale poate avea şi partea vătămată. Partea vătămată poate determina,
în asemenea cauze, prin voinţa şi punerea în mişcare sau stingerea acţiunii
introducând plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu
inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deşi manifestă drepturi legate de
exerciţiul acţiunii penale, nu are calitatea de subiect activ al acţiunii.
Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi,
persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea.
Acţiunea penală se pune în mişcare în contra subiectului activ al
raportului juridic conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat în
cauză.
Acţiunea penală se exercită in personam.
Cercetarea se poate începe şi desfăşura până la un punct fără
cunoaşterea făptuitorului, dar punerea în mişcare a acţiunii penale exclude
posibilitatea exercitării ei in rem.
Subiectul activ al infracţiunii devine, în cadrul raportului juridic
procesual penal, subiectul pasiv al acţiunii penale. Având ca obiect tragerea la
răspundere penală a inculpatului, acţiunea penală este îndreptată în mod direct
împotriva acestuia.
Aşadar, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai
raportului juridic procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii
penale, şi persoana autorului infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.
• Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
– statul ca titular general al acţiunii penale;
– procurorul ca subiect al acţiunii penale;
– partea vătămată ca subiect activ secundar al acţiunii penale;
– alte organe şi persoane ca subiecţi ai acţiunii penale, când este
vorba de existenţa unor autorizări, încuviinţări sau sesizări din
partea unor persoane sau organe competente (aceste persoane şi
organe nu sunt subiecţi ai acţiunii penale, ci subiecţi auxiliari ai
procesului penal şi deci nu au dreptul de a pune în mişcare şi de a
exercita acţiunea penală). În aceste situaţii acţiunea penală este
pusă în mişcare şi exercitată de către procuror, după ce în
prealabil a obţinut autorizarea, încuviinţarea sau sesizarea de la
cei în drept să o dea sau să o facă.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi exercitată, în mod
excepţional, şi de către instanţa de judecată, numai în situaţiile în care
– 23 –
legiuitorul a transmis instanţei dreptul de a promova şi exercita acţiunea
penală; astfel, este cazul extinderii acţiunii penale când pe parcursul judecăţii
se descoperă că inculpatul a săvârşit şi alte acte materiale care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, precum şi
în cazul în care, pe parcursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului
date cu privire la săvârşirea unei alte fapte penale, în legătură cu infracţiunea
pentru care este trimis în judecată, iar procurorul nu participă la judecată
(art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).
În această situaţie din urmă, instanţa, din oficiu, extinde procesul penal
şi procedează fie la judecarea cauzei, în întregul ei, sau, după caz, sesizează,
prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de
cercetări cu privire la fapta descoperită (art. 336 alin. 2 raportat la art. 336 alin.
1 lit. a şi b din Codul de procedură penală).
• Subiecţii pasivi ai acţiunii penale pot deveni numai persoanele
fizice: participanţii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale; tăinuitorii şi
favorizatorii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale, întrucât ei nu au calitatea de
participanţi la infracţiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori
individualizaţi ai unor infracţiuni distincte. Drept urmare, acţiunea penală
îndreptată împotriva participanţilor este separată de cea îndreptată împotriva
tăinuitorului sau favorizatorului.
Tăinuitorul este subiect pasiv al acţiunii penale în cazul infracţiunii de
tăinuire, iar favorizatorul este subiect pasiv în acţiunea penală pentru
infracţiunea de favorizare.
În cazul măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, subiecţii
pasivi ai acţiunii penale sunt minorii care răspund penal (14-16 ani dacă au
acţionat cu discernământ şi cei între 16-18 ani), precum şi persoanele care au
comis fapte prevăzute de legea penală, dacă se constată existenţa vreuneia din
stările de pericol prevăzute de aceeaşi lege. Atât măsurile educative, cât şi
măsurile de siguranţă se iau pe cale procesuală, ele fiind consecinţe ale
răspunderii penale.
Aşadar subiecţii pasivi ai acţiunii penale, pentru luarea măsurilor
educative, sunt minorii care răspund penal de faptele comise, iar pentru
măsurile de siguranţă, persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală, în condiţiile vreunei stări de pericol.
Acţiunea penală, în cazul minorilor, poate să urmărească aplicarea
uneia din măsurile prevăzute în art. 115 din noul Cod penal: mustrarea,
libertatea supravegheată, libertatea sub supraveghere severă, internarea într-un
centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ. Măsurile de
siguranţă, prevăzute în art. 129 din noul Cod penal, din punctul de vedere al
– 24 –
consecinţelor tragerii la răspundere penală, pot fi luate în mod distinct de
sancţiunea penală sau împreună cu aceasta. Excepţie face cazul măsurilor de
siguranţă de la art. 129 lit. d şi e din noul Cod penal, care se dispune alături de
o sancţiune penală.
2.4 Trăsăturile acţiunii penale
Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală
prezintă anumite trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune
judiciară.
Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială
şi procesuală, factorii acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice
ale acţiunii penale pot fi rezumate în următoarele:
a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul este cel care
stabileşte, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate
infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. În consecinţă, numai
statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al
acţiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care
încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se realizează acest drept
procurorului şi, în cazuri restrânse, persoanei vătămate.
Împrejurarea că acţiunea penală aparţine statului rezultă nu numai din
faptul că acesta stabileşte prin lege condiţiile şi modalităţile concrete de
exercitare ale acţiunii. Tot statul este cel care, ca exponent al puterii poporului,
poate dispune pe cale de lege de acţiunea penală, fie în mod sporadic, fie sub o
condiţie anticipată.
Dispune sporadic de acţiunea penală prin acordarea amnistiei sau prin
abrogarea normelor incriminatoare.
Renunţă condiţionat la acţiunea penală în caz de prescripţie, de
neintroducere a plângerii prealabile sau când a intervenit împăcarea celor două
părţi aflate în conflict.
Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele
care prezintă pericol pentru anumite relaţii sociale, statul apare ca subiect pasiv
general al oricărei infracţiuni, întrucât prin comiterea acestora se încalcă
dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de altă parte, ca titular al acţiunii
prin care se realizează în concret sancţionarea celor care au săvârşit infracţiuni,
statul devine, din subiect pasiv al infracţiunii, subiect activ al acţiunii penale.
Aşadar, una din trăsăturile caracterizante ale acţiunii penale este că subiect
activ al acestei acţiuni este statul.

– 25 –
 Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul exercită această
acţiune prin reprezentanţii săi specializaţi.
Alături de stat apare, în genere, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii
şi persoana vătămată prin atingerea adusă valorii sociale care formează
obiectul juridic al infracţiunii săvârşite. Persoanei vătămate, ca subiect pasiv
special în cazul multor infracţiuni, i se acordă uneori dreptul de a îndeplini
condiţiile pentru a se pune în mişcare acţiunea penală şi de a efectua acte
procesuale în exercitarea acestei acţiuni, devenind astfel subiect activ secundar
(substituit procesual special în locul titularului general) al acţiunii penale.
Alături de societate, în fiecare normă penală mai găsim ca titular al ocrotirii şi
pe persoana căreia aparţine bunul care formează obiectul ocrotirii (viaţa,
onoarea, bunurile etc.). Acest titular, în caz de săvârşire a infracţiunii, devine
victima sau subiectul pasiv special şi pe lângă societate, se mai aduce atingere
şi persoanei al cărei bun personal (viaţă, libertate, onoare) sau patrimonial
(bunuri - avere) îl vatămă sau primejduieşte. Această persoană este subiectul
pasiv special, imediat al infracţiunii 16 .
Conferirea acestor prerogative priveşte dreptul penal material şi deci
acţiunea penală sub aspectul său substanţial.
Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 185
alin. 1 şi 3; art. 186 alin. 1; art. 189 alin. 1- 4; art. 208 alin. 1; art. 209 alin. 1 şi
2; art. 210; art. 212; art. 214 alin. 1; art. 217 alin. 1; art. 223; art. 225; art. 228
alin. 1; art. 230; art. 251; art. 256; art. 257; art. 258 alin. 1; art. 259; art. 263
alin. 1 şi 8; art. 266 alin. 6; art. 364, art. 425; art. 427; art. 429 - 431; art. 435 -
437 din noul Cod penal.
Când persoana vătămată foloseşte posibilitatea acordată de lege de a
participa în procesul penal, devine parte (art. 24 alin. 1 Cod procedură penală)
şi are poziţia procesuală de subiect activ secundar. În această calitate, partea
vătămată poate efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului.
Aceste facultăţi procesuale, acordate părţii vătămate, nu afectează principiul
potrivit căruia statul este singurul titular al acţiunii penale.
Faptul că acţiunea penală aparţine statului este recunoscut atât în
literatura noastră juridică mai veche, cât şi în doctrina de specialitate, străină,
contemporană. Formularea dată acestei caracteristici este deseori în
concordanţă cu opiniile care consideră că acţiunea penală este de „ordine
publică“, sau care o denumesc pur şi simplu „acţiune publică“. În acest sens
16
Traian Pop - Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, vol. II, pag. 432.
– 26 –
erau redactate şi normele mai vechi din legislaţia română; art. 1 din Codul de
procedură penală din anul 1864, prevedea că „orice infracţiune dă naştere la o
acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“.
În sistemul german, ca şi în cel italian, acţiunea penală poartă
denumirea de acţiune publică.
b) Acţiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii,
acţiunea penală devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie.
Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din prevederile art. 9 din Codul de
procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi din prevederile art: 234;
235; 262; 336 şi 337, acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a acţiunii
penale.
Aşadar, ori de câte ori s-a comis o infracţiune şi sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii prevăzute de lege, folosirea acţiunii penale este obligatorie,
necesară şi inevitabilă. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este o
obligaţie de serviciu a organelor competente să efectueze o asemenea
activitate. Acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, afară de cazurile în
care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent. Prin folosirea in rem a începerii urmăririi penale se declanşează
activitatea judiciară, în scopul apărării relaţiilor sociale ocrotite prin norma
penală de incriminare (art. 1 Cod procedură penală). Această cerinţă corespunde
principiului legalităţii şi se armonizează procesual cu principiul oficialităţii,
potrivit cărora realizarea justiţiei apare ca necesară şi inevitabilă (art. 2 Cod
procedură penală). Atât legalitatea cât şi oficialitatea procesului penal
reprezintă consecinţe fireşti ale scopului acestuia.
Legiuitorul român a optat pentru regula generală de urmărire, judecare
şi sancţionare din oficiu a infracţiunilor, ca fapte antisociale. Însă, este dreptul
constituţional al legiuitorului de a stabili şi anumite excepţii de la această
regulă generală. Astfel, s-a prevăzut că în anumite cazuri, datorită caracterului
şi conţinutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al
persoanei vătămate sau relaţiilor speciale dintre făptuitor şi persoana lezată,
punerea în mişcare a acţiunii penale să fie condiţionată de existenţa plângerii
prealabile a persoanei vătămate. Generalizarea acestei condiţionări ar
împiedica însă, în mod evident, protecţia eficientă a societăţii, a intereselor
generale faţă de faptele care prezintă pericol social, prevăzute de
legea penală.
– 27 –
 Se mai arată faptul că legea penală şi cea procesual penală consacră
principiul oficialităţii, apreciindu-se că valorile sociale importante pot fi mai
eficient ocrotite prin intervenţia directă a statului (a organelor judiciare) şi prin
îndeplinirea din oficiu a actelor de urmărire penală necesare desfăşurării
procesului penal, precum şi faptul că urmărirea penală din oficiu a
infracţiunilor contra patrimoniului asigură o protecţie mai energică a
proprietăţii, fiind deci chiar în interesul proprietarului 17 .
Şi în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare şi, uneori,
exercitarea acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile, a sesizării sau
autorizării din partea unui anumit organ, după introducerea sau obţinerea
acesteia, activitatea procesuală se desfăşoară în mod obligatoriu. Totuşi, în
cazul plângerii prealabile, partea vătămată îşi păstrează dreptul de a-şi retrage
plângerea introdusă sau de a se împăca cu subiectul pasiv al acţiunii penale.
c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă
Din momentul folosirii ei şi până la rezolvarea cauzei, acţiunea penală
îşi urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluţionarea ei, organul
competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către
partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al
titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul
procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege.
Aşadar, irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute,
existând cazuri legale în care statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă
la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcţională a
acţiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot să apară după ce
acesta a început.
Codul de procedură penală prevede cazurile în care, în cursul urmăririi
penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu,
dispune scoaterea de sub urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în
cauză, dacă constată că: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea
penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a
fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii sau există vreuna din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei (art. 10 alin. 1 lit. a-e Cod procedură penală). De

17
Monitorul Oficial nr. 64/14.02.2000, dec. Curţii Constituţionale nr. 158/14.10.1999, prin care s-a
respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală,
invocată în raport de prevederile art. 41 din Constituţie.
– 28 –
asemenea, procurorul dispune încetarea urmăririi penale când există învinuit
sau inculpat în cauză, dacă constată că: lipseşte plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale sau că a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau,
după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor sau a
fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (în cazul infracţiunilor
pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală), sau există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege sau dacă există
autoritate de lucru judecat (art. 10 alin. 1 lit. f-h, i1 şi j şi art. 11 pct. 1 lit. c Cod
procedură penală). Asemenea cauze pot fi constatate şi în faza de judecată,
situaţie în care instanţa va dispune achitarea inculpatului sau încetarea
procesului penal.
Constatarea acestor cauze face ca acţiunea penală să nu mai poată fi
pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă, să nu mai poată fi exercitată, deci să
înceteze aptitudinea sa funcţională. Inevitabil, constatarea lor va avea ca efect
şi stingerea procesului penal, deoarece rămâne fără obiect.
După sesizarea instanţei de judecată, procurorul poate pune concluzii
de neculpabilitate, renunţând la învinuire. Această renunţare nu înseamnă
revocarea acţiunii penale, instanţa continuă judecata şi eventual poate
condamna împotriva acestor concluzii ale procurorului.
Nici partea vătămată nu dispune de acţiunea penală pusă în mişcare la
plângerea prealabilă. Chiar dacă îşi retrage această plângere, renunţarea la
acţiune a făcut-o condiţionat statul, în momentul în care a incriminat fapta.
Indisponibilitatea acţiunii penale are o strânsă legătură cu principiul
fundamental al oficialităţii procesului penal, care dă dreptul statului să tragă la
răspundere penală pe infractor: în urma săvârşirii unor infracţiuni. În acelaşi
timp, legea prevede că scopul procesului penal este constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor care constituie infracţiuni (a faptelor penale). Deci,
rezultă că organele judiciare au obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală
ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. Pe acest temei se bazează existenţa
principiului oficialităţii sau obligativităţii procesului penal.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură penală, actele
necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul
când prin lege se dispune altfel.

– 29 –
 Procesul penal începe din oficiu, odată cu momentul începerii urmăririi
penale, care, de fapt, este momentul declanşării acestuia, fără a fi nevoie de
vreo sesizare venită din partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul
judiciar să pornească procesul 18 .
După începerea urmăririi, procesul penal se desfăşoară din oficiu,
activităţile şi măsurile procesuale exercitându-se din iniţiativa organelor
judiciare, deşi unele activităţi se efectuează la cererea părţilor, care nu exclud
posibilitatea, uneori chiar obligaţia realizării lor din iniţiativa organelor
competente.
Aplicarea şi respectarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal
să aibă loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia unor
împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale.
Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilităţii pentru
părţi de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv
în atribuţiile organelor judiciare.
d) Acţiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acţiunii penale
decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de
incriminare care include virtual dreptul la o singură acţiune. Indivizibilitate
există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane.
În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori,
instigatori sau complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se
extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi. Astfel,
unităţii acţiunii penale, sub aspect substanţial, îi poate corespunde o pluralitate
de acţiuni, în sens procesual, când participanţii sunt urmăriţi şi traşi la
răspundere penală separat.
Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din
punct de vedere substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu
numărul participanţilor la comiterea ei 19 . „Din săvârşirea unei infracţiuni se
naşte o singură acţiune penală împotriva inculpatului, care, dacă a fost
soluţionată definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi
exercitabilă“. Deci, nu vor exista în cazul participaţiei atâtea drepturi la
acţiune penală, câţi infractori sunt, ci un singur drept la acţiune îndreptat
împotriva tuturor participanţilor 20 . „Posibilitatea de unificare procesuală îşi

18
N. Volonciu – Op. cit., pag. 84.
19
Gr. Gr. Theodoru – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii
procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 83.
20
I. Gorgăneanu – Op. cit., pag. 47.
– 30 –
regăseşte reglementarea în art. 32 şi 35 Cod procedură penală care
prevăd reunirea cauzelor şi determinarea competenţei în caz de
indivizibilitate.“
Procesual, acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de
participanţii cunoscuţi în momentul pornirii procesului penal; în caz de
descoperire a altor participanţi, în cursul procesului, acţiunea penală va fi
extinsă şi la aceştia (art. 238, 337 şi 384 Cod procedură penală).
În acest caz nu este vorba de punerea în mişcare a unei acţiuni penale
substanţial diferite, ci de extinderea procesului penal, adică a obiectului
acţiunii penale procesuale. Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire,
cât şi în faza de judecată a procesului penal.
Dacă unii dintre participanţi sunt descoperiţi după ce alţii au fost
definitiv judecaţi, procesual se va porni o altă acţiune penală, dar în baza
aceleiaşi acţiuni penale în sens substanţial (unitate substanţială cu pluralitate
procesuală). Când se constată noi infracţiuni comise de acelaşi învinuit sau
inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal şi
punerea în mişcare de noi acţiuni penale (art. 336 Cod procedură penală); în
acest caz există deci pluralitate substanţială şi unitate procesuală.
Principiul indivizibilităţii acţionează şi în situaţia în care acţiunea
penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă. Astfel, în cazul în care prin
infracţiune au fost lezate interesele a două sau mai multor persoane, este
suficient ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare la plângerea uneia dintre
acestea, iar dacă sunt mai mulţi făptuitori este suficient ca plângerea să se fi
făcut cu privire la unul dintre ei pentru ca acţiunea penală să fie pusă în
mişcare contra tuturor participanţilor (art. 143 alin. 3 şi 4 Cod penal). În cazul
în care punerea în mişcare s-ar face separat, la plângerea fiecărei persoane
vătămate, fie în faţa aceleiaşi instanţe, fie în faţa unor instanţe diferite, dosarele
trebuie să fie reunite la o singură instanţă (art. 32 şi 35 Cod procedură penală).
Altfel, s-ar da naştere la o situaţie de litispendenţă, potrivit căreia inculpatul
n-ar putea fi judecat, în acelaşi timp, şi pentru aceleaşi fapte, de către instanţe
diferite. Dacă acţiunea penală a fost soluţionată, ca urmare a plângerii
prealabile a unei singure persoane vătămate, ea nu mai poate fi pusă în mişcare
de către celelalte persoane vătămate pentru aceeaşi faptă, întrucât se opune
autoritatea lucrului judecat21 . „Hotărârea prin care instanţa penală stabileşte,
cu caracter definitiv, asupra răspunderii penale a inculpatului, în sensul

21
Gr. Gr. Theodoru – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, vol. I, pag. 223.
– 31 –
existenţei sau inexistenţei temeiurilor răspunderii penale, stinge acţiunea
penală prin soluţionarea obiectului ei“.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală,
„hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, pe când hotărârea
definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are
autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei
penale, cu privire la aceleaşi aspecte.
Principiul rămâne valabil şi în cazul retragerii plângerii prealabile; este
deci suficient ca una din persoanele lezate să-şi păstreze aptitudinea
funcţională. Împăcarea intervenită între unele din părţi fiind personală (art. 144
Cod penal) nu are ca efect excluderea acestei aptitudini funcţionale. Drept
urmare, în ambele situaţii procesul penal continuă. Pentru a putea să înceteze
activitatea procesuală trebuie ca toate părţile vătămate să-şi retragă plângerea
prealabilă sau să fi intervenit împăcarea între toate aceste părţi şi inculpat.
În cazul pluralităţii de făptuitori, deşi acţiunea penală pusă în mişcare
la plângerea prealabilă făcută numai contra unuia sau unora dintre ei produce
virtual efecte faţă de toţi, totuşi, procesual, această acţiune nu poate fi folosită
in personam fără să fie cunoscuţi făptuitorii.
e) Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are
drept consecinţă procedurală necesară individualizarea acţiunii penale.
Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu
excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau pretind să
intervină în cauză 22 . „Acţiunea penală nu poate fi exercitată împotriva părţii
responsabile civilmente şi succesorilor inculpatului“. Nimeni nu poate cere să
fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic şi de fapt al acţiunii penale,
nu poate fi săvârşită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele
cerute de legea penală (vârstă, discernământ, responsabilitate). Numai această
persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.
Caracterul individual al acţiunii penale este bogat în consecinţe, cum
ar fi:
– succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în
locul celui decedat;

22
N. Volonciu – Op. cit., pag. 231.
– 32 –
 – dacă inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc.), nu este necesar,
în caz de exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe
alături de acesta 23 ; „Teza nu se referă la necesitatea apărării obligatorii a
incapabililor în general sau la posibilitatea participării alături de minor, la
anumite activităţi procesuale – ca de exemplu cele prevăzute în art. 481 Cod
procedură penală – a unor reprezentanţi“.
- nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie
pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau
alături de el.
f. Autonomia acţiunii penale. Toate trăsăturile caracteristice
acţiunii penale dau acesteia o autonomie juridică care o fac să se deosebească,
conceptual şi funcţional, de alte categorii de acţiuni în justiţie. În desfăşurarea
procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc prezente, ele
răsfrângându-se asupra întregii reglementări a procesului penal. Aspectele de
amănunt ale trăsăturilor acţiunii penale se reliefează, practic, cu ocazia
efectuării actelor sau măsurilor procedurale care duc la realizarea scopului
final al acţiunii penale – tragerea la răspundere penală a inculpatului sau a
persoanei juridice, conform dispoziţiilor legale.

2.5 Momentele desfăşurării acţiunii penale

Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea

penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere
se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi
procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de
judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni
numai după identificarea făptuitorului.
Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă
devenire şi care presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă
întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă un punct
de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit
(momentul final)24 .
Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:
a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;

23
Ibidem, pag. 231.
24
Ibidem, pag. 232.
– 33 –
 b) exercitarea acţiunii penale;
c) epuizarea sau stingerea acţiunii penale.
• Punerea în mişcare a acţiunii penale
Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi
acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii,
punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe
parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu
excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare
şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare
în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336
şi 337 Cod procedură penală).
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu
începerea urmăririi penale, care este momentul declanşării procesului penal.
Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest
scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege:
plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a
săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor
moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa
cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar fi cazul plângerii
prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut
de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât după obţinerea lor
(exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279
şi 280 Cod penal).
Dar, atât modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la
încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unor fapte
prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale. Toate
modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt
puse în legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi
există dreptul la acţiune, el nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din
modurile speciale de sesizare.
Corelativ, pe plan procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora
legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acestor
moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate să înceapă, decât
prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea ce
înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie
impedimente în urmărirea faptelor şi a persoanelor care le-au comis (art. 10
alin. 1 lit. f Cod procedură penală).
– 34 –
 În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost
pusă în mişcare fără existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt
considerate nelegale, urmând să fie efectuate ulterior în condiţiile legale (art.
10 alin. 2 Cod procedură penală).
Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
– să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea
sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale
căilor ferate, comandantul unităţii militare, procurorul general etc.);
– să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii prealabile, care
poate fi făcută şi oral;
– să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează
atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii
penale de existenţa sesizării speciale respective;
– să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa
fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la punerea în mişcare
a acţiunii penale;
– să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea
impune aşa ceva.
Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia
plângerii prealabile.
Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu
momentul iniţial al procesului penal.
Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci
odată cu pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare
acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează de acelaşi organ -
procurorul).
Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele
competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la
declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acţioneze
în vederea realizării activităţilor procesuale.
Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem,
punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, deci pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei fizice sau
juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.

– 35 –
 De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
unei persoane este necesară existenţa unor probe temeinice.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana
făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se
realizează printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul
acesteia, iar la sfârşitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262
pct. 1 lit. a Cod procedură penală).
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în
sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care
face obiectul cauzei penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii
procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane (fapte sau persoane
noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală).
Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în
cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală
pe care acesta o face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea
penală, în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile
în care procurorul nu participă la judecată (art. 336 Cod procedură penală).
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă prin
încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu
privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are
legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi,
procurorul nu participă la şedinţa de judecată.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de
către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele
procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa,
rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de
către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către
instanţă.
Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale
Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
– să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu
privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare
prevăzute de lege;
– să fie începută urmărirea penală;
– 36 –
 – să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta
pentru care se efectuează urmărirea penală;
– să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură
penală, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
exercitarea acesteia.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de
faza procesului penal în care aceasta are loc.
În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod procedură penală, când
organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În
acest sens, organul de cercetare penală, întocmeşte, în dublu exemplar, un
referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale, după următorul
model:
MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
____________________________________________
Nr.______________din_________________________

REFERAT
cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale

Având în vedere probele administrate în dosarul de cercetare penală

nr._________, din care rezultă existenţa infracţiunii de
______________________________________________________________
prevăzută şi pedepsită de art._________din_________săvârşită de învinuitul
(învinuiţii)__________________________________________________________
__________________________________________________________________
constând în aceea că__________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
Constatând că în cauză sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale şi nu există nicio împrejurare din cele prev. de art.10 alin.1, lit.a-j C.pr.pen.
care să împiedice exercitarea ei, în baza art. 234 C.pr.pen. PROPUN PUNEREA
ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE în dosarul nr._________pentru
infracţiunea de________________________________
comisă de către_____________________________________________________
__________________________________________________________________
Având în vedere şi faptul că se află în situaţia prevăzută de art.148
lit._____din C. pr. pen. şi că la dosar există probe şi indicii temeinice privind
– 37 –
vinovăţia celui (celor) în cauză, în baza art. 136, 138, 144 şi 146 C. pr. pen.
PROPUN ARESTAREA PREVENTIVĂ a:
1.___________________________________________________________
__________________________________________________________________
2.___________________________________________________________
__________________________________________________________________
3.___________________________________________________________
__________________________________________________________________

ORGAN DE CERCETARE PENALĂ

_________________________________

Potrivit art. 235 Cod procedură penală, procurorul se pronunţă asupra

punerii în mişcare a acţiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă
procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală,
pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, după ce în prealabil a
procedat la audierea învinuitului în prezenţa obligatorie a unui apărător ales
sau numit din oficiu.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o
întocmeşte în dublu exemplar, arată astfel:

ROMANIA
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă___________________
Dosar nr.____________/_________________

ORDONANŢĂ

Anul_______luna_______ziua______________________________
Procuror____________________de la Parchetul________________
Văzând actele de urmărire penală din dosarul nr.________________
privind pe învinuitul (a) ______________________faţă de care s-a început
urmărirea penală prin rezoluţia/procesul-verbal din____________________
Având în vedere că din aceste acte rezultă probe (indicii temeinice) că a
săvârşit infracţiuni_________prev. de art.________________prin aceea
că_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
Pentru aceste motive, în baza art. 235 C.pr.pen.
– 38 –
 DISPUN:

Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva lui____________________

născut la___________________________în_______________________________
judeţul___________________domiciliat în________________________________
str._______________________nr.______ judeţul___________________________
fiul lui_________________şi al_____________de cetăţenie__________________
ocupaţia___________studii___________________pentru infracţiunea prev. de art.
______________din______________________.

PROCUROR,
În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul
urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin
rechizitoriu să pună în mişcare acţiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod
procedură penală) şi să dispună trimiterea în judecată, când din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că
acesta răspunde penal.
În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau
la alte persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a
procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod
procedură penală). Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de
judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte,
punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod
procedură penală).
Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin. 1 Cod
procedură penală rezultă că, în cazul extinderii procesului penal la alte
persoane, instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală, legea făcând
precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se
desprinde concluzia că este în vederea legiuitorului numai ipoteza în care
procurorul participă la judecată.
Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură penală,
partea vătămată poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul 25 .
În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de
sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde
tragerea la răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a
acţiunii penale. Introducerea plângerii de către partea vătămată nu

25
Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi Completarea Codului de procedură penală, precum şi
pentru modificarea altor legi.
– 39 –
declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii
ei în mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de
inculpare.
Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă
acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în
compartimentul drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic
procesual penal.
• Exercitarea acţiunii penale
Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul
exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în
vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului sau a
persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni.
Exercitarea acţiunii penale se înfăptuieşte de acei subiecţi, care, potrivit
legii, pot reprezenta în această activitate statul ca subiect activ al acţiunii. Un
asemenea subiect oficial este procurorul.
În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune
strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se
poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, da o soluţie
de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se
înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează
supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează
personal urmărirea penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul,
procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe inculpat sau persoana juridică care a
săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de
promovare al acţiunii penale.
Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale şi
procedurale de reprezentatul său legal.
Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început
urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice,
aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care
persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul
de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în
insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.
În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele
cereri şi concluzii pe care le formulează în faţa instanţei: prin susţinerea
învinuirii, prin folosirea căilor de atac.

– 40 –
 Procurorul poate renunţa la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3
Cod procedură penală – concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a
procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale, care
este indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa
fiind obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de atitudinea
procurorului.
Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni
particulare şi cu o rază mai restrânsă de posibilităţi, în cauzele la care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Activitatea părţii vătămate
este amplificată sau complinită de cea a procurorului, care practic niciodată nu
poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare. Unele acte
procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale
procurorului totdeauna, deşi există o plângere prealabilă fără de care acţiunea
penală nu se poate pune în mişcare. Astfel, în orice cauză în care s-a desfăşurat
o urmărire penală, la sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în judecată a
inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai de către procuror este necesară;
nici un act dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului în
vederea sesizării instanţei de judecată.
Partea vătămată, deşi dublată, de regulă, de procuror, poate îndeplini
uneori şi singură activităţile de exercitare a acţiunii penale. În anumite situaţii,
partea vătămată, având dreptul să dispună de acţiunea penală, poate, implicit,
să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-
se cu făptuitorul.
• Epuizarea şi stingerea acţiunii penale
Între momentele procesuale importante pe care le distingem în
desfăşurarea acţiunii penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea acesteia.
Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită
desfăşurarea procesului penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti
definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă, acţiunea penală şi-a realizat
integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins
pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la
capăt tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel
învinuit pe nedrept şi înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală.
Sub aspectul frecvenţei, aceasta este modalitatea obişnuită de a considera că
acţiunea penală a ajuns la momentul său final.
Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin
dispoziţiile legii dispare aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se mai
– 41 –
permite exercitarea ei în continuare până la epuizare. Stingerea acţiunii penale
poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori se constată
existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură
penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală.
Stingerea acţiunii penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în
mişcare.
Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi
penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea
judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată
întreaga activitate procesuală normală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală,
încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei
penale.
Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal,
scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot
interveni numai în măsura în care se constată existenţa unuia dintre cazurile
expres prevăzute de lege, cazuri care, de altfel, împiedică şi punerea în mişcare
a acţiunii penale.
Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală.
Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în care acţiunea
penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) şi
cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai
în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j Cod procedură penală). Pentru cazurile în
care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de urmărire
penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul
judecăţii, pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care acţiunea penală este
lipsită de obiect se dispune, după caz, încetarea urmăririi penale de către
procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea procesului penal de către
instanţa de judecată, în faza judecăţii.
Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent şi temporar,
după cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de
timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De
exemplu: amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea
persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici
definitive şi cu consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii
penale; pe când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea

– 42 –
vătămată poate modifica oricând, în termenul legal, atitudinea sa, şi poate
introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în mişcare a acţiunii
penale.
În afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute în art. 10 din Codul
de procedură penală, care constituie impedimente posibile în orice cauză
penală, legea cuprinde şi numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici în
exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai pentru
o anumită infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri
speciale, sunt prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi
speciale cu conţinut penal, purtând numele de situaţii sau cazuri de
nepedepsire.
Unele din aceste situaţii se referă la implicaţiile de parte generală, de
exemplu împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de
descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal).
Relativ, numeroase sunt cazurile de nepedepsire în partea specială a
Codului penal 26 : întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic (art. 190
alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei
persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua
căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3);
tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal);
denunţarea complotului (286 alin. 4); nedenunţarea (art. 292 alin. 2, 3 şi 4);
denunţarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunţarea traficului de influenţă
(art. 312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii (art. 335
alin. 3); nedenunţarea unor infracţiuni (art. 338 alin. 3 şi 4); favorizarea
infractorului săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 340 alin. 3);
omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 341 alin. 2); denunţarea
autorităţilor a grupului infracţional organizat (art. 354 alin. 4); denunţarea
autorităţilor cu privire la asocierea sau gruparea în vederea săvârşirii de
infracţiuni (art. 355 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată
(art. 357 alin.2); încăierarea împotriva voinţei sale sau care a încercat să
despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere pe altul (art. 366 alin. 4);
înlăturarea rezultatului infracţiunii, făcând ca bunul să reintre în acel
patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) şi denunţarea autorităţilor competente

26
Legea nr. 301/2005 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României,
nr. 575/29.06.2004.
– 43 –
despre participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea producerii şi
punerii în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod
penal).
Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
care sting acţiunea penală (art. 10 Cod procedură penală)
Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea
situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste situaţii
survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în
mişcare a acţiunii penale, iar când apar în cursul exercitării acesteia duc la
stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale
este împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi
grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile
diferenţiate pe care le determină, în: cazuri care înlătură temeiul acţiunii penale
şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau se poate exercita
numai în anumite condiţii.
Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei sunt:
a) Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17
alin. 1), infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu
vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Din moment ce nu se poate
constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei infracţiunii ca
atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât
infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod
penal). În acest caz, nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială,
aşa că nu sunt îndeplinite niciuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei fapte materiale
exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în
mişcare sau exercitată o acţiune penală. În prezenţa acestei situaţii nu există
nici dreptul la acţiunea civilă. Nu poate fi pornit nici procesul penal, întrucât
urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, începe numai în legătură
cu infracţiunea săvârşită. Dacă, totuşi, datorită unui denunţ mincinos, s-a
desfăşurat o urmărire penală, fără punerea sau cu punerea în mişcare a acţiunii
penale, procurorul va dispune clasarea, întrucât nu există învinuit sau inculpat
în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), sau scoaterea de sub
urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b
Cod procedură penală). În prima ipoteză, organele de cercetare penală vor
întocmi un referat cu propunerea de neînceperea urmăririi penale, iar în cea de
a doua ipoteză, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor întocmi
în cauză un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală, urmând
– 44 –
ca procurorul de supraveghere să dispună, conform celor prezentate mai sus,
dacă îşi însuşeşte propunerile făcute.
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei, fapta
există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în
legea penală a faptei constituie una din trăsăturile esenţiale, care dă acesteia
caracterizarea juridică de faptă penală. Chiar dacă fapta prezintă pericol social
şi a fost săvârşită cu vinovăţie, dar nu este incriminată de lege sub sancţiunea
unei pedepse, nu constituie infracţiune (art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta
respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere disciplinară,
deschizând calea unei acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici un caz
unei acţiuni penale. Dacă prin fapta comisă, dar neprevăzută de legea penală,
s-a produs o pagubă materială, se deschide calea unei acţiuni civile care poate
fi exercitată însă numai separat în faţa instanţelor civile (art. 346 alin. 4 Cod
procedură penală). Constatarea neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi
penale are ca efect clasarea, când nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a
Cod procedură penală), şi scoaterea de sub urmărire penală, dacă există
învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală).
Când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală întocmeşte
o ordonanţă în acest sens, conform modelului următor:

ROMANIA
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă___________________
Dosar nr.____________/_________________

ORDONANŢĂ
DE SCOATERE DE SUB URMĂRIRE PENALĂ

Anul _______luna______ziua_________

Procuror __________________de la Parchetul _________________

Examinând dosarul privind pe învinuitul/inculpatul_________________

C O N S T A T:

Prin rezoluţia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________

– 45 –
s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului (ei)_______iar prin
ordonanţa din______________________a fost pusă în mişcare acţiunea penală,
pentru faptul că_____________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
____________________________________
prev. de art._______________din_____________________________.
Având în vedere că din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare (nu mai poate fi exercitată) întrucât sunt
aplicabile prevederile art. 10 lit.___din C. pr. pen. deoarece___________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
Văzând şi prevederile art. 249 C. pr. pen.
În baza art. 11 lit. b şi art.10 lit._______din C. pr. pen.
D I S P U N:

1. Scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele de mai sus, prev. de

art.____din_________a învinuitului(ei)/inculpatului (ei)_________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
________________________________________∗
2. Revocarea măsurii de∗∗__________________luată împotriva
învinuitului(ei)/inculpatului (ei)___________________________________
__________________________________________________________________
________________________________________________________
3. Măsuri cu privire la celelalte situaţii prevăzute de art. 245 lit. b şi c din
C.pr.pen._________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
4. Se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de _______________lei care, în
conformitate cu prev. art. 192 C. pr .pen. vor fi suportate de învinuit/inculpat
(partea vătămată)_____________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
– 46 –
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________

PROCUROR,

∗
Se vor trece datele personale ale învinuiţilor sau inculpaţilor conform art.70 C. pr. pen.
∗∗
Se referă la măsurile prevăzute de art.245 lit.a din C. pr. pen.
Instanţele judecătoreşti, în cazul în care constată că fapta nu este
prevăzută de legea penală, trebuie să pronunţe soluţia achitării inculpatului.
Rezultă că, dacă în cursul judecării unei cauze în care inculpatul este
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, se
constată că nu a ocupat imobilul fără drept, ci cu titlu constând într-un act
autentic, iar persoana vătămată posedă, de asemenea, titlu pe acelaşi imobil,
instanţa va dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b din
Codul de procedură penală, fapta nefiind prevăzută de legea penală, ci
constituie un litigiu cu caracter civil, şi va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.
Prevederile art. 10 alin. 1 lit. a Cod procedură penală nu sunt
incidente într-o atare situaţie, deoarece fapta, ocuparea imobilului, există în
materialitatea ei, dar nu are caracter penal 27 .
În acest sens, exemplificăm faptul că, prin Sentinţa nr. 28 din 17
martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală pentru cauze cu
minori şi familie, a dispus achitarea inculpatului N.V. în baza art. 11 pct. 2
lit. a, raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C. proc. pen., pentru infracţiunea de
tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din vechiul Cod penal.

27
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, decizia nr. 3695/15.06.2005.
– 47 –
 Conform art. 346 alin. 4 C. proc. pen., acţiunea civilă susţinută de
partea civilă a fost lăsată nesoluţionată.
Inculpatul a declarat recurs, solicitând schimbarea temeiului achitării
din dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. b, în cele ale art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen.,
susţinând că fapta nu există.
Recursul este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că prima instanţă a
reţinut corect că, la 27 octombrie 2000, inculpatul împreună cu soţia au
dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, în formă autentică, un teren
în suprafaţă de 623,83 metri pătraţi.
Partea vătămată, SC P. Ilfov, a făcut dovada că deţine un certificat de
atestare a dreptului de proprietate asupra unui teren care, în parte, este
amplasat în perimetrul ocupat de inculpat în baza contractului de vânzare-
cumpărare şi pe care acesta a construit un gard.
Din probele administrate rezultă, că inculpatul a construit gardul pe
un amplasament pe care ambele părţi îl revendică în virtutea unui titlu.
Cum în cauză atât inculpatul, cât şi partea vătămată deţin acte de
proprietate referitoare la aceeaşi suprafaţă de teren, ocuparea acestuia de
către inculpat nu s-a făcut fără drept, ci în baza contractului de vânzare-
cumpărare autentificat, ceea ce înseamnă că nu a săvârşit infracţiunea de
tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din vechiul Cod penal.
Ca atare, instanţa penală nu poate soluţiona litigiul, care este unul
civil, având ca obiect o suprafaţă de teren revendicată de partea vătămată,
astfel că instanţei civile îi revine competenţa să soluţioneze acţiunea.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a stabilit că în speţă nu
s-a comis o faptă prevăzută de legea penală şi a dispus, legal şi temeinic,
achitarea inculpatului în baza art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedură
penală.
Solicitarea inculpatului de schimbare a temeiului juridic al achitării
în prevederile art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen., în sensul că fapta nu există,
este nefondată, de vreme ce fapta de ocupare de către inculpat a terenului
revendicat de partea vătămată există în materialitatea ei, dar nu este o faptă
prevăzută de legea penală.
În consecinţă, recursul a fost respins.
b1.) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie
infracţiune dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este
– 48 –
săvârşită cu vinovăţie. Articolul 19 din Codul penal stabileşte că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă
uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în
mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
În cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă
valorilor sociale ocrotite de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul
de pericol social al unei infracţiuni, ea nu atrage aplicarea unei sancţiuni
penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi anume pericolul
social.
Având în vedere existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei
fapte, o concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma
unei analize dialectice a tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul
nu poate fi disociat de fapta pe care a săvârşit-o.
În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute de art. 19 din Codul penal.
Aceste sancţiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte, nu
sunt prevăzute ca pedepse în art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte
aceste sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu
constituie infracţiune.
Aplicarea amenzii administrative are ca efecte diminuarea
patrimoniului persoanei sancţionate şi mărirea patrimoniului parchetului sau
organului judecătoresc care a aplicat amenda şi care va putea folosi aceste
sume ca venituri extrabugetare.
Se cunoaşte faptul că, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, cu precizarea
că nici o lege nu poate îngrădi acest drept.
Soluţiile pe care le pot da organele judiciare, în cazul când constată că
fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, sunt scoaterea de
sub urmărire penală, în situaţia în care procesul penal se află în faza de
urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare întocmesc un referat cu
propunere de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni
administrative din cele prevăzute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea,
mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Dacă
procurorul găseşte întemeiată propunerea făcută de organele de cercetare ale

– 49 –
poliţiei judiciare, emite o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, după modelul următor:

ROMANIA
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă___________________
Dosar nr.____________/_________________

ORDONANŢĂ
de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter
administrativ
Anul________luna_________ziua__________

Procuror___________________de la Parchetul_________________
Examinând dosarul privind pe învinuitul (a)/inculpatul(a)_____

C O N S T A T:
Prin rezoluţia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________
s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului (ei)______iar prin ordonanţa
din______a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru că____________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
faptă prev.de art.______din__________________.
Având în vedere că din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză
sunt aplicabile prevederile art.10 lit.b1 din Codul de procedură penală
deoarece___________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
Văzând şi prevederile art. 249 din C. pr. pen. în baza art.11 pct.1 lit.b şi
art.10 lit.b1 din C. pr. pen. precum şi a art. 68 şi 69 din Codul penal,
D I S P U N:
1. Scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele de mai sus, prev. de
art.____din______________a învinuitului (ei)/inculpatului(ei)__________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
2. Aplicarea următoarei sancţiuni cu caracter administrativ:

– 50 –
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
art. 441∗ din C. pr. pen.
3. Revocarea măsurii de∗∗______________________luată împotriva
învinuitului(ei)/inculpatului(ei)_________________________________________
__________________________________________________________________
________________________________________________________
4. Măsuri cu privire la celelalte situaţii prevăzute de art. 245 lit.b şi c din
C. pr. pen.__________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
5. Se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de _______________lei care, în
conformitate cu prev. art. 192 C. pr. pen. vor fi suportate de învinuit/inculpat
(partea vătămată)_________________________________
PROCUROR,

∗
Se vor trece datele personale ale învinuiţilor sau inculpaţilor conform art.70 C. pr. pen.
∗∗
Se referă la măsurile prevăzute de art.245 lit.a C. pr. pen.
Potrivit articolului 19 din Codul penal, în cazul faptelor care nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de
judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ, sancţiuni care nu
sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte nu sunt prevăzute ca pedepse
conform dispoziţiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste
sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie
infracţiune.
În practică s-a hotărât că instanţa poate achita pe inculpat în baza
acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat urmează a fi reţinute şi alte
fapte care constituie infracţiuni şi pentru care poate fi condamnat.
c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat
În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei, iar după cum rezultă din
formularea legii „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat",
înseamnă că acea faptă constituie infracţiune şi deci există răspunderea penală.
Din punctul de vedere al dreptului material există dreptul la acţiune, numai că
procesual acţiunea penală a fost îndreptată greşit în contra unei persoane
– 51 –
învinuite sau inculpate pe nedrept. Constatând existenţa acestui caz pe
parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
vor propune scoaterea de sub urmărire penală, întocmind în acest sens un
referat, iar procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală a
învinuitului sau inculpatului (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală), printr-
o ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în acest caz. În faza de judecată, instanţa
va dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală) şi
nu va acorda nici despăgubiri civile (art. 346 alin. 3 Cod procedură penală).

d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii

Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte prevăzute de legea penală sunt
reglementate în partea generală a codului penal, iar conţinutul constitutiv al
fiecărei infracţiuni este desemnat în partea specială care incriminează fapta
respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi considerată o infracţiune
determinată (furt, tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile
esenţiale, trebuie să aibă un conţinut concret, unele însuşiri concrete, obiective
şi subiective, specifice acelei fapte 28 . „Aşadar, cu ajutorul particularităţilor
fiecărei fapte, legea penală fixează, determină, în partea specială a Codului
penal şi în legile speciale, conţinutul fiecărei infracţiuni“. Cu ajutorul
elementelor constitutive ale acestui conţinut se realizează practic încadrarea
faptelor concrete şi se ajunge la exacta lor calificare.
Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în
calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste
elemente (obiective sau subiective) fapta respectivă nu constituie infracţiune
şi, potrivit legii penale, numai infracţiunea constituie temei al răspunderii
penale, iar în caz contrar, nu există răspundere penală şi nici dreptul la acţiune
penală. Dacă procurorul, pe parcursul urmăririi penale, constată existenţa
acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit.
a), şi scoaterea de sub urmărire penală, când este învinuit sau inculpat în cauză
(art. 11 pct. 1 lit. b), iar în faza de judecată instanţa dispune achitarea (art. 11
pct. 2 lit. a). Deşi fapta nu constituie infracţiune, în cazul în care prin ea s-a
produs o pagubă materială, se acordă despăgubiri civile (art. 346 alin. 2 Cod
procedură penală). Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au facultatea să
aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele
prevăzute de legea penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent (art.
12 Cod procedură penală).

28
I. Oancea – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, pag. 127.
– 52 –
 În sensul arătat mai sus, instanţa de judecată, dacă constată lipsa unui
element constitutiv al infracţiunii, dispune achitarea inculpatului în baza art. 11
pct. 2 lit. a din Codul de procedură penală.
Astfel, inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen., reţinându-se
că, în februarie 1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M.,
promiţându-i în schimb că va uza de influenţa ce o avea asupra primarului
pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial.
Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a
penală, prin sentinţa nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea
inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a
C.proc.pen., considerând că fapta nu există.
S-a motivat că din probele administrate rezultă că demersul
inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut
în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu
există legătură între acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i
dat cu titlu de împrumut şi că din nicio probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi
prevalat că ar avea influenţă asupra primarului.
Curtea de Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului declarat de
procuror, în urma strămutării cauzei, a admis apelul prin decizia penală nr. 6
din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea
menţionată.
Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie
2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia
instanţei de apel şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea
inculpatului.
Ultima decizie a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că
aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de
achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.
Această critică nu este fondată.
Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că
inculpatul a primit calculatorul de la S.V., în schimbul exercitării de către
acesta de influenţe asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul
comercial solicitat de acesta.
Ca urmare, se impune a se constata că inculpatul a primit
calculatorul cu titlu de împrumut, aşa cum au reţinut prima instanţă şi
instanţa de recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni pentru
acordarea spaţiului comercial solicitat.
– 53 –
 Dar acceptarea, dovedită, a calculatorului, chiar cu titlu de
împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de
recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de
achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.
În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu
constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia
infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în
art. 257 din vechiul Cod penal, impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar
nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei
infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură
penală.
În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a
C. proc. pen. fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate
hotărârile pronunţate în cauză şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul
considerentelor prezentate 29 .
Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un funcţionar să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, ci într-un
scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art.10 alin.1 lit.d C. proc.
pen., din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art.
10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de
foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii.
e) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei
Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia,
cerute de lege pentru existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care
concură la încadrarea acelei fapte, în dispoziţiile legii şi care-i determină
conţinutul. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracţiune şi,
pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.
Legea penală prevede un număr de cauze, constând din stări,
împrejurări, situaţii, în prezenţa cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea
penală, nu are caracter penal, deci nu constituie infracţiune. Acestea sunt cauze
justificative, prevăzute în art. 21–25 şi cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, prevăzute în art. 26–33 Cod penal; cauze justificative: legitima
apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime,

29
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 1 din 07 ianuarie 2002.
– 54 –
consimţământul victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi eroarea de fapt.
Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei,
fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii
penale.
La acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială şi cu o
aplicare restrânsă, cantonate, de regulă, la o anumită infracţiune sau la o
situaţie particulară cu conţinut limitat şi prevăzută în mod obişnuit în partea
specială a codului penal sau în legile speciale, cum ar fi: lipsa dublei
incriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 13 lit. a Cod penal),
dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei verităţii sau a
bunei-credinţe (art. 226 Cod penal), constrângerea, în cazul dării de mită (art.
309 alin. 4 Cod penal).
Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în
anumite condiţii sau este lipsită de obiect sunt:
f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea
sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În ceea ce priveşte
acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume:
1. Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de existenţa acesteia. Deşi fapta prevăzută de legea penală a fost
comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată
din moment ce persoana vătămată nu foloseşte dreptul de a face plângere
prealabilă. Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o
condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea penală
prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea
corporală, ameninţarea, violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea
bunului găsit etc.).
2. Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile
în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
existenţa acesteia. Şi în această situaţie fapta prevăzută de legea penală există,
dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare autorizaţii sau sesizări din
partea unor organe. Sunt de semnalat, în acest sens, anumite imunităţi
constituţionale. Astfel, potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României
se bucură de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot
– 55 –
hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Din prevederile
articolului 72 din Constituţia României, rezultă că membrii Corpurilor
legiuitoare pot fi acţionaţi penal sau contravenţional, pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului însă nu
pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care
fac parte şi numai după ascultarea lor.
Urmărirea penală şi trimiterea în judecată se pot face numai de către
procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
iar competenţa de judecată a senatorilor, deputaţilor şi membrilor Guvernului
îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor, au dreptul să ceară urmărirea penală numai Camera Deputaţilor,
Senatul sau Preşedintele României (art. 109 alin. 2 din Constituţie).
Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în
mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 12 alin. 1 Cod
penal. În cazul unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art.
374 alin. 1, art. 375 alin. 1 şi art. 376 alin. 1 şi 2 Cod penal), acţiunea penală se
pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În cazul
unor infracţiuni săvârşite de militari cum ar fi: absenţa nejustificată,
dezertarea, încălcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului şi
lovirea inferiorului, prevăzute în art. 485-490 Cod penal, acţiunea penală se
pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare
acţiunea penală, constituie o condiţie specială pentru a se ajunge la trimiterea
în judecată a militarilor pentru săvârşirea anumitor infracţiuni. Ca natură
juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea prealabilă,
pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este irevocabilă. De
exemplu, comandantul militar nu este titular al acţiunii penale, singur
procurorul putând exercita această acţiune pe baza sesizării arătate de lege.
Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această bază acţiunea penală pusă în
mişcare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea şi împiedica exercitarea
în continuare a acţiunii penale.
3. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“
trebuie înţelese toate situaţiile în care o anumită împrejurare poate constitui un
impediment în calea exercitării acţiunii penale. Aşa este cazul faptelor săvârşite
– 56 –
în condiţiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora se impune condiţia
dublei incriminări, cu excepţiile arătate în alineatul final al aceluiaşi articol.
Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10
lit. f Cod procedură penală, a dorit să se refere la orice situaţie care duce la
netragerea la răspundere penală sau nepedepsirea făptuitorului, în anumite
condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în partea specială a Codului
penal sau în unele legi speciale.
În toate cele trei situaţii, dacă se constată lipsa îndeplinirii condiţiei
prealabile, în faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi
penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod
procedură penală), iar pentru aceleaşi motive, în faza de judecată, instanţa
dispune încetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală).
g) A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau,
după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de
făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi
prescripţia fac parte din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură
existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură
caracterul penal al faptei".
Infracţiunea există şi deci există şi răspundere penală. În prezenţa uneia
dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau eventuale ale răspunderii penale
sunt înlăturate. Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar aceste cauze
înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor.
1. Amnistia este prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care
înlătură răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i
din Constituţie, de către Parlament. Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii
civile şi nu se întinde asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă.
Partea civilă care nu se prezintă în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce
infracţiunea a fost amnistiată, este presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale.
În situaţia în care instanţa a încetat procesul penal pornit împotriva
inculpatului, întrucât infracţiunea pe care a comis-o a fost amnistiată, aceasta
nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru repararea
pagubei suferite, deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art.
10 lit. f şi j Cod procedură penală.
Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte săvârşite şi
prevăzute de legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru
– 57 –
faptele concrete, cuprinse în legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la
data apariţiei actului normativ respectiv sau uneori până la data indicată în
acesta.
În cazul în care amnistia intervine înainte de folosirea acţiunii penale,
aceasta nu mai poate fi promovată, iar când a fost promovată, nu mai poate fi
exercitată. În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa
amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură
penală), iar în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal
(art. 345 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală).
Încetarea urmăririi penale sau a procesului penal se referă la fapta amnistiată şi
deci este avantajoasă tuturor participanţilor la comiterea acesteia. Dacă
amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin personal, atunci ea
produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii.
În situaţia în care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în
curs, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea acestuia în scopul de a-şi
demonstra nevinovăţia (art. 13 alin. 1 Cod procedură penală). În raport de
rezultatul la care se ajunge depinde şi soluţia ce se dă în cauză. Dacă în faza de
urmărire penală se constată existenţa vreuneia din cauzele prevăzute de art. 10
lit. a-e din Codul de procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub
urmărirea penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură
penală). Dacă, din contră, constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului,
procurorul, făcând aplicarea amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art.
13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de
judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3 şi 4, combinat cu art. 13
alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură
penală), când constată nevinovăţia inculpatului şi încetarea procesului penal
(art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3 Cod procedură penală, raportate la
art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală) şi când reţine vinovăţia acestuia, dar
aplică amnistia.
2. Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10
lit. g Cod procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul
cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor
condamnării. Ea are două modalităţi, prescripţia răspunderii penale şi
prescripţia executării pedepsei. În dispoziţiile articolului 10 lit. g din Codul de
procedură penală nu se precizează la care din cele două prescripţii
reglementate în Codul penal se referă (art. 138-142 şi 147-150), dar este
– 58 –
evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 146 Cod
penal), întrucât această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii
penale.
Prescripţia răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l
mai urmări penal pe infractor, iar atunci când l-a urmărit deja stinge dreptul de
a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând infractorul care a comis una din
infracţiuni contra umanităţii ;infracţiuni care sunt imprescriptibile.
Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în funcţie de
pedeapsă, iar pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori,
termenul se reduce la jumătate (art. 142 Cod penal). La calcularea termenului
de prescripţie trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al unor cauze de
atenuare a răspunderii penale.
Potrivit art. 140 Cod penal, cursul termenului prescripţiei se poate
întrerupe. Situaţiile de întrerupere sunt mai restrânse, prevăzându-se că actele
îndeplinite în cursul procesului penal, pentru a întrerupe cursul termenului
prescripţiei, trebuie să fie din acelea care se comunică învinuitului sau
inculpatului.
Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei
cauze care duce la înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona
cauza. Soluţia diferă după cum prescripţia este constatată în faza de urmărire
penală sau de judecată.
În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa
prescripţiei, dispune clasarea, dacă nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit.
a Cod procedură penală) sau încetarea urmăririi penale, când există învinuit
sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În cursul
judecăţii, instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii penale,
pronunţă încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2
lit. b Cod procedură penală).
Şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal (art. 13 alin. 1 Cod procedură penală)
pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a invoca existenţa vreuneia din
cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă în
faza urmăririi penale se constată existenţa vreuneia din aceste cauze,
procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală (art. 13 alin. 2, combinat
– 59 –
cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Atunci când constată vinovăţia
învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea dispoziţiilor cu
privire la prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3,
combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată,
instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod
procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. c Cod procedură penală), când
constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea procesului penal, când constată
vinovăţia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3, raportate la
art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală), şi aplică dispoziţiile
referitoare la prescripţia răspunderii penale.
3. Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă prevăzută
de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a
executării acţiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală.
Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă
persoană în locul făptuitorului decedat.
Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal,
procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art.
242 rap. la art. 10 lit. f-h şi j comb. cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură
penală), iar în faza de judecată, instanţa va dispune, pentru acest motiv,
încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod
procedură penală), chiar dacă anterior decesului fapta imputată inculpatului a
fost amnistiată 30 .
4. Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de
făptuitor – cea de-a patra cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod
procedură penală 31 .
Radierea persoanei juridice din registrul comerţului se face înscriindu-se
integral în registru actul care a constatat, declarat sau hotărât dizolvarea.
Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru înfiinţarea
şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată - „În cazul săvârşirii repetate de
către angajatori a unor abateri grave de la prevederile legislaţiei muncii sau de
la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere
radierea persoanei juridice din registrul comerţului”.

30
CSJ – Secţia penală, decizia nr. 3220/1974, în R.R.D., nr. 6/1975, pag. 69.
31
Introdusă prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală,
precum şi pentru modificarea altor legi.
– 60 –
 De asemenea, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a
persoanelor încadrate în muncă, cu modificările şi completările ulterioare, în
articolul 18, prevede că: „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a
contravenţiilor prevăzute la art. 16 ori de a nu pune la dispoziţie acestora
documentele solicitate), inspectoratele teritoriale de muncă vor solicita,
potrivit legii, radierea persoanei juridice din registrul comerţului.
h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în
cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală
Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru
care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea
punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea specială a Codului penal nu se
specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect
înlăturarea răspunderii penale, întrucât, conform prevederilor generale din art.
143 Cod penal, retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în
care s-a introdus o asemenea plângere.
Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă
împotriva unui participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale
de consecinţă, retragerea plângerii prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea
penală stingându-se cu privire la toţi inculpaţii.
Retragerea plângerii prealabile faţă de unul sau de unii din participanţii
la infracţiune este lipsită de eficienţă, în sensul că răspunderea nu se înlătură
nici pentru cei anume vizaţi şi nici pentru ceilalţi 32 . Retragerea plângerii
prealabile urmează a se face în raport de fapta penală săvârşită, în aşa fel încât
prin aceasta să se ajungă la stingerea acţiunii penale pentru toţi participanţii.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală.
Din moment ce într-o cauză penală partea vătămată deşi şi-a retras plângerea a
cerut totuşi soluţionarea acţiunii civile, înseamnă că această cerinţă nu era
satisfăcută. În consecinţă, instanţa nu trebuia să dispună încetarea procesului
penal şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a inculpatului la
despăgubiri civile 33 .
Nicio dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii
plângerii prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat, singura
cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la partea care are dreptul să dispună
asupra ei 34 . Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage

32
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 5516/1971, în R.R.D., nr. 6/1972, pag. 159-161.
33
Jud. Sighetul Marmaţiei – Sentinţa penală, nr. 262/1974, în R.R.D. nr. 5/11976, pag. 60.
34
TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1347/1972, în R.R.D., nr. 8/1973, pag. 172.
– 61 –
plângerea prealabilă într-un alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce
cauzele nu fuseseră conexate 35 .
Dispoziţiile articolului 13 din Codul de procedură penală, care permit
inculpatului să ceară continuarea procesului penal, sunt valabile şi în cazul
retragerii plângerii prealabile.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în
mişcare şi din oficiu (art. 144 alin. 1 Cod penal). De aceea, în asemenea cazuri,
dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa plângerii prealabile nu poate
constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres
prevăzute în legea penală şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea
vătămată s-a împăcat. Împăcarea părţilor produce efecte in personam.
Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia
introducerii, respectiv a retragerii plângerii prealabile.
Deşi adesea cele două instituţii sunt alăturate, există cazuri când
pornirea acţiunii se face la plângerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să
ducă la extinderea acţiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hărţuirea sexuală
– art. 223 Cod penal), şi invers, când pornirea acţiunii se face din oficiu, dar
împăcarea părţilor constituie o cauză de împiedicare a exercitării în continuare
a acţiunii penale (exemplu: seducţia – art. 219 Cod penal).
În articolul 144 din Codul penal se prevede că prin împăcarea părţilor
se stinge şi acţiunea civilă. Această dispoziţie se justifică prin aceea că
acţiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii penale şi, deci din
moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să continue acţiunea civilă 36 . În
practică, adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de realizarea ulterioară
a despăgubirilor pe care inculpatul înţelege să le suporte de bunăvoie.
Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii.
Împăcările ulterioare nu produc efecte penale. Declaraţia de retragere a
plângerii prealabile sau de împăcare nu poate fi făcută decât de cel în cauză
sau altă persoană pe bază de mandat special. Împăcarea persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine fie prin
intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit
legii. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă.

35
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1174/1982, în R.R.D., nr. 5/1983, pag. 77.
36
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. II, pag. 395.
– 62 –
 Soluţiile ce pot fi dispuse în cazul împăcării părţilor sunt, încetarea
urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte,
şi persoana vătămată sau partea vătămată, pe de altă parte, soluţia clasării nu
este posibilă, deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului sau
inculpatului în cauza penală.
i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale
Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită
decât printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin
Legea nr. 104/1992 au fost abrogate toate formele de influenţare obştească din
Codul penal.
Articolul 19 din Codul penal prevede că sancţiunile cu caracter
administrativ pe care le aplică instanţa de judecată în caz de înlocuire a
răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la
100 – 2.500 lei.
Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale
rămâne în caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de
instanţă. Din prevederile legale rezultă că tragerea la răspundere penală sau
înlocuirea acesteia cu o măsură administrativă constituie un act de justiţie, care
trebuie să revină numai instanţei nu şi procurorului.
Potrivit art. 2781 alin. 2 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei
prin care s-a dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în
termen de 20 zile de la înştiinţarea persoanelor interesate.
În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei de înlocuire a
răspunderii penale se face după expirarea termenului de 20 zile de la data
înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea
acesteia.
În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, procurorul şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul
ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut
în art. 277 Cod procedură penală, termenul de 20 de zile prevăzut în art. 2781
alin. 1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile.
Soluţiile ce pot fi date înlocuirii răspunderii penale sunt: încetarea
urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

– 63 –
 Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la
învinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu este posibilă,
deoarece nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau inculpatului în cauza penală.
i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege 37 . Prin Legea
nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală
şi a unor legi speciale a fost introdus acest caz de împiedicare a promovării sau
exercitării acţiunii penale, avându-se în vedere faptul că legea penală prevede
unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevăzut de art. 190 alin 5 lit. a-
c din Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se
îngriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal;
tăinuirea – art. 267 alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal;
complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal; nedenunţarea – art. 292 alin. 2, 3 şi 4
din Codul penal; darea de mită – art. 309 alin. 5 Cod penal; traficul de
influenţă – art. 312 alin. 3 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 335 alin. 3
Cod penal; nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338 alin. 3 şi 4 din Codul
penal; favorizarea infractorului – art. 340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a
încunoştinţa organele judiciare – art. 341 alin. 2 Cod penal; constituirea unui
grup infracţional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal; asocierea pentru
săvârşirea de infracţiuni – art. 355 alin. 3 Cod penal; încăierarea – art. 366 alin.
4 Cod penal şi producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive
pirat – art. 432 alin. 10 din Codul penal.
j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a
promovării sau exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacă faptei
definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de
lucru judecat se ajunge prin promovarea şi exercitarea acţiunii penale, până la
soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de judecată. În mod
normal, acţiunea penală ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de către instanţa de
judecată competentă, punându-se astfel capăt conflictului de drept penal care a
format obiectul acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea definitivă a
instanţei de judecată, care a soluţionat conflictul de drept penal, constituie
lucru judecat. Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea autoritate nu se
pot exercita decât căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive
se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul.
Lucrul judecat rezultă deci din dispozitivul hotărârii prin care s-a
statuat, cu caracter definitiv şi irevocabil, în fapt şi în drept, asupra vinovăţiei

37
Art. 10 alin. 1 lit. i1 a fost introdus prin art. I, pct. 6 din Legea nr. 281/2003.
– 64 –
sau nevinovăţiei celui supus judecăţii. Lucrul judecat face ca hotărârea
definitivă să capete putere executorie, adică forţa executorie recunoscută de
către lege. Totodată, lucrul judecat, împiedicând orice nouă urmărire a faptei
care a format obiectul unei judecăţi, formează sau produce autoritatea de lucru
judecat.
Cauza intervine atunci când procesul penal a fost declanşat sau
acţiunea penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar
dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică (de
exemplu: furt în loc de tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc.).
Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru judecat, presupune că nici o
persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de legea penală
nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru acea faptă. De fapt, acesta este
efectul cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală.
Lucrul judecat pune capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de
judecată, iar autoritatea de lucru judecat împiedică o nouă urmărire a acelui
conflict care a fost deja soluţionat în mod definitiv 38 . „Aşadar, puterea
lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi
împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii
penale exercitate în faţa instanţei de judecată“.
Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine
că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare
nu mai poate fi exercitată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi soluţionat în fond
conflictul de drept penal;
- urmărirea penală nouă să se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane
care a fost anterior judecată;
- noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă concretă în legătură
cu care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă. Constatând îndeplinirea
acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat, procurorul, în
faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c
Cod procedură penală), iar instanţa de judecată, în faza de judecată, dispune
38
Gr. Gr. Theodoru – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii
procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 81.
– 65 –
încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b din
Codul de procedură penală).
Procurorul, la dispunerea încetării urmăririi penale, întocmeşte o
ordonanţă de încetarea urmăririi penale, în dublu exemplar, după următorul
model:

ROMANIA
MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă___________________
Dosar nr.____________/_________________

ORDONANŢĂ
DE ÎNCETARE A URMĂRIRII PENALE

Anul__________luna____________ziua__________

Procuror ________________ de la Parchetul ___________________

Examinând dosarul privind pe învinuitul (a)/inculpatul(a)_________
C O N S T A T:
Prin rezoluţia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________
s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului (ei)_______iar prin
ordonanţa din____________a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru
infracţiunea de_______________________prev. De art.______din_______comisă
prin aceea că:_______________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
___________________________________.
Având în vedere că din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare (nu mai poate fi exercitată), întrucât
sunt aplicabile prevederile art.10 lit._____din C.pr.pen.,
deoarece___________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________.
Văzând şi prevederile art.243 C. pr. pen. în baza art.11 pct.1, lit.c şi art.10
lit._______din C. pr. pen.,

– 66 –
 D I S P U N:

1. Încetarea urmăririi penale efectuată pentru faptele de mai sus, ce constituie

infracţiunea ____________prev. de art.________din____________
Împotriva învinuitului (ei)/inculpatului (ei)________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________*
2. Revocarea măsurii de**__________________luată împotriva
învinuitului (ei)/inculpatului (ei)__________________________________
__________________________________________________________________
________________________________________________________
3. Măsuri cu privire la celelalte situaţii prevăzute de art. 245 lit. b şi c din
C. pr. pen._________________________________________________

4. Se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de _______________lei care, în

conformitate cu prev. art. 192 C.pr.pen. vor fi suportate de învinuit/inculpat (partea
vătămată)___________________________________________________________
__________________________________________________________________

PROCUROR,

*
Se vor trece datele personale ale învinuiţilor sau inculpaţilor conform art.70 C.pr.pen.
*
* Se referă la măsurile prevăzute de art.245 lit.a, C.pr.pen.
Soluţia clasării nu poate fi dată în cazul acestui impediment, deoarece
autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită faptă şi o anumită persoană.
În ipoteza în care hotărârea definitivă priveşte pe mai mulţi făptuitori,
cauza operează in rem39 .

39
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu – Op. cit., pag. 67.
– 67 –
CA
C APPIIT
TOOL
LUUL
L IIIIII

ACŢIUNEA CIVILĂ

Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale

sau morale, se dă naştere şi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia
persoana care a suferit daune poate pretinde repararea pagubei. Asemenea
pretenţii se realizează tot pe calea unei acţiuni judiciare, care are ca obiect, sub
aspect substanţial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la răspundere
civilă. Această acţiune nu este specifică procesului penal, ci procesului civil. În
anumite cazuri determinate, ea poate fi alăturată acţiunii penale şi se exercită
deodată în cadrul procesului penal. Nu toate faptele prevăzute de legea penală
pot avea ca urmare producerea unor pagube materiale sau morale, dar sunt
unele care, de regulă, produc asemenea urmări, întrucât activitatea fizică,
materială a făptuitorului se îndreaptă tocmai împotriva unor bunuri, lezând
relaţiile sociale cu privire la acestea.
Pagubele materiale produse prin fapte, altele decât cele prevăzute de
legea penală, sunt, de asemenea, recuperabile pe calea unei acţiuni civile, dar
această acţiune civilă nu poate fi adusă în faţa instanţelor penale. În consecinţă,
în procesul penal, după legislaţia noastră procesual penală în vigoare, poate fi
exercitată numai acţiunea civilă prin care se tinde să se recupereze pagubele
produse prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Persoana care a
suferit daune în urma săvârşirii unei infracţiuni poate să-şi aleagă desigur calea
unei acţiuni separate, nefiind ţinută să-şi alăture acţiunea sa civilă celei penale.
Pentru toate situaţiile în care pagubele au la bază alte cauze decât o
faptă prevăzută de legea penală, persoana care a suferit daune este obligată să
urmeze calea acţiunii civile separate, exercitată în cadrul unui proces civil.
Aşadar, acţiunea civilă este specifică procesului civil, dar în anumite situaţii
determinate ea poate fi exercitată şi în cadrul procesului penal, deodată cu
acţiunea penală.
În timp ce acţiunea penală este indispensabilă procesului penal,
acţiunea civilă este facultativă pentru acelaşi proces.
– 68 –
 3.1 Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal
Dreptul de a accede la justiţie reprezintă un aspect al dreptului
general la petiţionare, aşa cum este consacrat de art. 21 din „Constituţia
României”: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
În acest sens, acţiunea în justiţie înscrie, printre alte garanţii juridice
ale drepturilor subiective, principalul mijloc de protejare a unor asemenea
drepturi şi, în general, a ordinii juridice.
Termenul de acţiune este utilizat în mai multe accepţiuni facilitat
chiar de către limbajul juridic. Astfel, într-un prim sens consacrat mai ales
de practicieni – acţiunea înseamnă un drept sau interes legal. În alte cazuri,
semnificaţia este de „exercitare a unei puteri”. Adeseori, în limbajul juridic
curent, cele două noţiuni se folosesc cu o semnificaţie similară ca valoare.
În domeniul penal, acţiunea se foloseşte şi pentru desemnarea unui
fapt penal dar, în limbajul procesual penal, termenul de acţiune este utilizat
şi pentru determinarea diferitelor categorii de acţiuni: penale, civile,
comerciale, administrative etc.
Acţiunea nu poate fi redusă însă la actul de sesizare a organului
judiciar, ea constituind un mijloc procedural care întreţine şi justifică
întreaga activitate a organului judiciar sesizat.
Drepturile civile subiective sunt recunoscute prin lege oamenilor,
individual sau colectiv, respectiv persoanelor juridice pentru satisfacerea
anumitor nevoi materiale sau social culturale. Nu este suficient însă ca
legiuitorul să dispună asupra recunoaşterii drepturilor civile subiective, ci să
asigure mijloacele prin care aceste drepturi, în caz de nevoie, să poată fi
apărate.
Apărarea drepturilor civile subiective se realizează prin intermediul
unor mijloace multiple şi variate; în cadrul acestor mijloace, acţiunea civilă
reprezintă însă mijlocul cel mai eficace pentru apărarea acestor drepturi.
A şti deci ce este acţiunea în justiţie, care sunt condiţiile sale de
exercitare, ce forme poate îmbrăca etc., este o completare din punct de
vedere teoretic la studiul despre drepturile civile subiective şi în acelaşi timp
o introducere indispensabilă în studiul activităţii procesuale de judecată a
jurisdicţiei civile.
Etimologia cuvântului acţiune vine din dreptul roman;
jurisconsultul Celsus definea acţiunea ca dreptul de a urmări înaintea
judecătorului, ceea ce ni se datorează, afirmaţie înscrisă în „Instituţiile lui
Justinian“, Cartea a III-a, Titlul IV.
– 69 –
 Atât în vorbirea curentă, cât şi în unele texte ale legii, cuvântului
„acţiune” i se dau mai multe înţelesuri:
-exprimarea ideii că, în principiu, calea justiţiei organizate a statului
(via juris) este directiva tuturor celor ce simt nevoia de a apela la ea şi că,
totodată, această cale este opusă căii spontane, individuale de apărare a
drepturilor civile subiective (via facti);
-facultatea pe care orice persoană interesată o are de a apela la
organele jurisdicţionale competente, atunci când consideră că i s-a făcut o
nedreptate, pentru a cere ca legea să fie aplicată în favoarea sa; astfel
concepută acţiunea reprezintă calea justiţiei obiective pentru soluţionarea
unui conflict concret, dreptul sau prerogativa a cărui exercitare este lăsată la
latitudinea celui în favoarea căruia a fost recunoscută;
-un echivalent al cuvântului drept (în interes subiectiv), o formă de
manifestare sau de viaţă a acestuia; astfel în loc de a vorbi despre dreptul ce
se valorifică prin acţiune se vorbeşte numai despre existenţa acţiunii ca mod
de manifestare sau ca un atribut al acesteia;
-apărarea dreptului nu numai pe cale de acţiune, dar şi pe cale de
excepţie; astfel sub primul aspect, acţiunea se consideră a fi exercitată
pentru apărarea dreptului reclamantului, iar sub cel de al doilea pentru
apărarea dreptului pârâtului;
-cererea de chemare în judecată - actul procesual prin care este
făcută sesizarea şi în care sunt concretizate elementele acţiunii.
În doctrina din ţara noastră se arată, într-o opinie, că „acţiunea e
dreptul acordat oricărei persoane de a cere organelor judiciare ca, prin
mijloacele organizate de lege şi aplicând legea, să dea satisfacţiile
intereselor care nu se pot realiza direct, nici prin alte mijloace practice”.
Într-o altă formulare a aceluiaşi autor se arată că „acţiunea” e calea
justiţiei, e aptitudinea, facilitatea, puterea legală, recunoscută oricui de a
obţine, cu formele şi în condiţiile determinate de lege, recunoaşterea şi
redresarea unui drept subiectiv, e deci protecţiunea socială a acestuia în
forma ei cea mai expresivă şi cea mai eficace”.
Un alt autor o defineşte ca fiind „dreptul oricărei persoane de a
reclama sau apăra în faţa organelor de jurisdicţie drepturi sau interese aflate
în stare de conflict ori alte situaţii subiective, care, pentru clarificarea lor
juridică necesită intervenţia justiţiei, pentru ca prin aplicarea legii să se
dispună asupra realizării sau executării lor, în condiţiile sau formele ce vor
fi stabilite prin actul final de jurisdicţie”.
– 70 –
 Într-o altă definiţie se arată că „acţiunea civilă este mijlocul de
exercitare a dreptului de a se pretinde şi obţine concursul organelor de
judecată, în vederea recunoaşterii sau realizării unor drepturi subiective
încălcate sau nerecunoscute ori apărării unor situaţii juridice ocrotite de
lege”.
Alţi autori definesc acţiunea civilă ca fiind conflictul legal prin care
o persoană cere instanţei de judecată fie recunoaşterea dreptului, fie
realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în calea sa de o altă
persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare. Ca un rezumat la
această definiţie, acţiunea civilă constă în dreptul de a urmări în justiţie ceea
ce ţi se datorează (jus persequendi judicio quod sibi debetur) 40 .
Într-o altă accepţie, acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor
procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului
subiectiv civil prin recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este
încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege 41 .
În sfârşit, redăm definiţia potrivit căreia acţiunea este „mijlocul legal
prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului
sau fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea
sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare”.
Astfel, în doctrina franceză se observă o diversitate de formulări. În
literatura mai veche acţiunea este definită ca posibilitatea de a merge la
puterea judecătorească pentru a cere să i se recunoască dreptul contestat sau
a face să fie respectat dreptul vizat şi ca puterea de a obţine în justiţie
recunoaşterea sau protecţia unui drept dacă el este contestat, ameninţat ori
vizat sau, altfel spus, ca facultatea de a te adresa autorităţii judiciare pentru a
face să înceteze valoarea unui drept sau dacă este cazul, de a obţine
repararea daunelor cauzate.
Un alt autor defineşte acţiunea ca o putere recunoscută particularilor
de a se adresa justiţiei, pentru a obţine respectul drepturilor şi intereselor lor
legitime.
Acţiunea este dreptul pentru autorul unei pretenţii de a fi ascultat
asupra fondului acesteia, astfel ca judecătorul să spună dacă este sau nu
40
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein – Tratat de drept procesual civil. Teoria generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pg. 229.
41
Viorel M. Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura „Naţional”, Bucureşti,
1997, pg. 248.
– 71 –
fondată. Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia unei
pretenţii.
În altă ordine de idei, acţiunea civilă reprezintă mijlocul legal cel
mai important de proteguire prin constrângere a drepturilor civile încălcate
sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile s-a stabilit dreptul
(persoanei fizice sau juridice) de a cere organului de jurisdicţie, instanţei de
judecată ori altui organ de stat cu atribuţii jurisdicţionale, fie recunoaşterea
unui drept subiectiv preexistent, ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie
încetarea piedicilor puse în exercitarea drepturilor sau în ceea ce priveşte
drepturile la plata unor despăgubiri atunci când încălcarea şi executarea
unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului
respectiv 42 .
Din cele analizate până în prezent am putea concluziona că: dreptul
subiectiv este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –
persoana fizică sau persoana juridică în virtutea căreia acesta poate în
limitele dreptului şi moralei să aibă o anumită conduită, să pretindă o
conduită corespunzătoare, să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la
subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei de constrângere a statului, în caz
de nevoie.
Din această definiţie, ca şi din altele asemănătoare, rezultă, de
regulă, explicit, dar uneori şi numai implicit, că unul dintre elementele
dreptului subiectiv civil îl constituie posibilitatea de a recurge, în caz de
nevoie, la forţa de constrângere a statului.
De asemenea, prin dreptul la acţiune, în sens procesual, se înţelege
posibilitatea unei persoane de a se adresa organului jurisdicţional, iar în sens
material, posibilitatea pe care o are reclamantul de a obţine recunoaşterea
sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a
pârâtului 43 .
În cazul în care dreptul subiectiv civil este contestat sau încălcat,
titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului,
adică la activitatea special reglementată a organelor sale competente –
organele de jurisdicţie – desfăşurată în vederea realizării scopului pentru
care drepturile încălcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor sau
în cadrul procesului civil care, ca formă specială a influenţei sociale şi a

42
M. M. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu – Dicţionar de drept procesual civil,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1963.
43
Alexandru Balaci – Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Cluj-Napoca, 1983, pg.104
– 72 –
constrângerii judiciare serveşte la valorificarea în concret a dreptului
subiectiv încălcat.
Putem concluziona faptul că, acţiunea civilă în procesul penal este
mijlocul juridic prin intermediul căruia se realizează în justiţie tragerea
la răspundere civilă a inculpatului sau a persoanei responsabile
civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau
moral cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat 44 . Acţiunea civilă este definită
ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere
judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe
calea acţiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană
juridică) cere organului de jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv
preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor
puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei
despăgubiri, atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii
este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.
Acţiunea civilă, fiind alăturată acţiunii penale şi având un caracter
accesoriu, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în
care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii
civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva
inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii
acestora.

3.2 Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

Pentru exercitarea acţiunii civile, în procesul penal sunt necesare a fi

îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe
o legătură de cauzalitate;
c) prejudiciul trebuie să fie cert;
d) prejudiciul să nu fi fost reparat;
e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, să
existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal (când
persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesară
cererea de constituire ca parte civilă - art. 17 Cod procedură penală).
44
M. Costin, M. Minea, D. Radu – Dicţionar de Drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 15.
– 73 –
 a) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau
moral. Această condiţie face ca nu în orice proces penal să poată fi exercitată
şi acţiunea civilă, deoarece anumite infracţiuni, prin natura urmărilor lor, nu
pot genera prejudicii materiale sau morale, şi în consecinţă, exclud, de plano,
posibilitatea exercitării acţiunii civile. Săvârşirea infracţiunilor de pericol nu
constituie prin ele însele un suport pentru o constituire de parte civilă, oferind
numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată, pentru celelalte
eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu
infracţiunea de pericol. În acest sens s-a decis de pildă, că dacă inculpatul a
fost judecat în procesul penal pentru infracţiunea de fals intelectual (art. 289
din vechiul Cod penal), obligarea acestuia la despăgubiri nu este posibilă,
pentru că instanţa penală nu a fost sesizată cu judecarea unei fapte penale
producătoare de pagube materiale 45 . La fel s-a hotărât că, întrucât infracţiunea
de conducere a unui autovehicul fără permisul corespunzător categoriei
respective, nu generează prin obiectul ei daune materiale, constituirea de parte
civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de cel
vătămat numai pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile 46 .
b) Intre infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să
existe o legătură de cauzalitate.
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să
existe, pur şi simplu, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă
persoană, dar este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de
cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Deseori, raportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor
persoane poate fi stabilit cu uşurinţă. Alteori, raportul de cauzalitate este
mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de
acţiuni umane sau de alte împrejurări. Spre exemplu, un autovehicul, care a
fost procurat nou şi care avea deficienţe ale frânei, dar care la prima vedere
nu au putut fi depistate. După parcurgerea unei oarecare distanţe,
conducătorul autovehiculului a produs un accident rutier din cauza
sistemului de frânare ce nu a putut fi pus în funcţiune în acel moment. În
urma accidentului a rezultat decesul conducătorului auto şi alte două
persoane au suferit leziuni corporale grave, iar autovehiculul a fost
avariat.
La prima vedere este greu de stabilit cauza accidentului: calitatea
necorespunzătoare a autovehiculului sau neîndemânarea conducătorului
45
Tj. Timiş – Decizia penală, nr. 438/1975, în R.R.D., nr. 1/1976, pag. 50.
46
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1264/1983, în Culegere de decizii, Bucureşti, 1983, pag. 260.
– 74 –
auto. Tocmai de aceea, în practica judiciară se dispune efectuarea unor
constatări tehnico-ştiinţifice, a unor expertize tehnice, chimice, medicale sau
de altă natură. Asemenea expertize, desigur necesare, nu sunt întotdeauna
suficiente pentru lămurirea participării persoanei la producerea efectului,
fiind obligatoriu de administrat o serie de alte probe. Trebuie precizat că
este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate, în general, ci
raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu
caracter ilicit şi prejudiciul, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin
fizic, biologic, medical, tehnic etc.
Deşi orice acţiune umană constituie o acţiune unitară, de ordin psiho-
fizic, ea exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă, dar deopotrivă, şi o
atitudine de conştiinţă, afectivitate şi voinţă, totuşi atunci când analizăm
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, facem abstracţie de
atitudinea subiectivă. Aspectele de ordin psihic alcătuiesc un element
important pentru stabilirea răspunderii – vinovăţia.
O persoană poate fi trasă la răspundere juridică, în general, şi la o
răspundere civilă, în special, numai dacă între fapta sa şi efectul produs există,
în mod obiectiv, un raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură
existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit
fapta.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobândeşte de la data
înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanei juridice. Persoana
juridică este limitată de principiul specializării, neputând să exercite drepturi şi
să şi asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creată.
Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, dar
drepturile acesteia sunt exercitate de organele sale prin îndeplinirea obligaţiilor
ce le revin. Actele întocmite de aceste organe în numele persoanei juridice sunt
actele persoanei juridice însăşi, dacă sunt întocmite în limitele puterilor ce
le-au fost conferite.
În activitatea procesuală, persoana juridică participă, de regulă, prin
jurisconsult.
Organele judiciare, în cazul răspunderii civile, pot obliga la
despăgubiri civile o anumită persoană, numai în cazul în care se constată
producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârşite.
c) Prejudiciul trebuie să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea
civilă să fie exercitată pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub
aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare 47 .
47
Ion Neagu – Tratat de procedură penală, Editura „PRO”, Bucureşti, 1997, pag. 189.
– 75 –
 Prejudiciul este cert în cazul în care este constatat şi este deci actual.
Prejudiciul actual este cert totdeauna întrucât s-a produs deja, dar poate fi cert
şi un prejudiciu viitor, dacă este sigur şi susceptibil de evaluare. Instanţa de
judecată a refuzat obligarea inculpatului la plata unei despăgubiri întemeiate pe
un fapt viitor şi nesigur; în speţă, se solicitau daune în favoarea victimei
minore, legate de faptul că prin accidentarea acesteia i se prelungeşte ciclul
total de şcolarizare, până la obţinerea unei calificări superioare, şi deci o
întârziere a dobândirii unui câştig decurgând din încadrarea în muncă 48.
d) Prejudiciul să nu fi fost reparat. Este cerută această condiţie,
deoarece există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în
procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit, total sau
parţial, de către alte persoane decât inculpatul. Asemenea situaţii pot decurge
din faptul că persoana vătămată primeşte: pensie din sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale; despăgubiri în baza unui contract de
asigurare; despăgubiri de la o terţă persoană, care nu are obligaţia de a plăti
aceste reparaţii.
Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu exclude, de plano,
posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, deoarece trebuie avut
în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit integral sau parţial şi, de asemenea,
trebuie văzut titlul cu care prejudiciul a fost acoperit. Astfel, în cazul
despăgubirilor plătite de o societate de asigurări, dacă se apreciază că suma nu
este îndestulătoare şi nu asigură o reparaţie justă şi integrală a daunei suferite,
instanţa poate admite exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal,
pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infracţiune 49.
În situaţia în care paguba cauzată de inculpaţi a fost acoperită de către
o societate de asigurări, prin plata valorii bunurilor sustrase, despăgubire
acordată în baza unui contract de asigurare încheiat între societatea de
asigurări şi unitatea păgubită, societatea de asigurări se subrogă în drepturile
celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal împotriva
inculpaţilor 50.
În cazul în care prejudiciul a fost reparat integral sau parţial de către
terţe persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi
exercitată sau nu poate fi exercitată în procesul penal, în funcţie de titlul cu
care a fost acoperit prejudiciul. Astfel, în cazul în care terţe persoane au
48
TJ. Bihor – Dec. pen. nr. 186/1981, pag. 68.
49
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1187/1984, în R.R.D., nr. 9/1995, pag. 77.
50
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1712/1983, în R.R.D., nr. 7/1993, pag. 72.
– 76 –
contribuit la acoperirea prejudiciului din dorinţa de a ajuta victima infracţiunii
şi nu pentru a degreva pe inculpat, partea civilă poate exercita acţiunea în
procesul penal şi poate pretinde acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin
infracţiune 51. În cazul în care terţii au acoperit prejudiciul cauzat prin
infracţiune din dorinţa de a ajuta pe inculpat, partea civilă nu mai poate
exercita acţiunea civilă în procesul penal decât, eventual, pentru partea de
prejudiciu neacoperită prin liberalitatea făcută de terţi.
e) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei fizice cu
capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită.
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în capacitatea de a sta în
judecată şi, este aptitudinea persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de
a şi-l apăra în proces, personal sau prin mandatar. Aceasta se determină în
funcţie de întinderea capacităţii civile de exerciţiu: minorul, până la împlinirea
vârstei de 14 ani, precum şi interzisul judecătoresc sunt lipsiţi de capacitatea de
exerciţiu; minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu
restrânsă; cel care a împlinit vârsta de 18 ani sau, atunci când legea prevede,
chiar înainte, are capacitate de exerciţiu deplină.
În procesul penal această condiţie se realizează prin constituirea de
parte civilă. Îndeplinirea condiţiei nu este necesară în cazurile când acţiunea
penală se exercită din oficiu, întrucât legea prevede că instanţa este obligată să
se pronunţe asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă nu s-a
făcut constituire de parte civilă (art. 17 alin. 3 Cod procedură penală).
Constituirea de parte civilă reprezintă opţiunea cea mai frecventă a
persoanei vătămate care alătură acţiunii penale şi acţiunea civilă. În acest fel,
acţiunea civilă devine o importantă instituţie a dreptului procesual penal.
3.3 Elementele acţiunii civile

•Obiectul acţiunii civile. Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1

Cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere
materială a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. În
aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală,
instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în
mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea
51
TJ. Suceava – dec. pen. nr. 466/1980, în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67: „Astfel, urmează a fi obligat
la plata cheltuielilor de înmormântare chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu
de ajutor pentru partea civilă”.
– 77 –
acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca
parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia
circulaţiei pe drumurile publice.
Unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă
alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile
formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată
instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale
ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu
caracter penal.
S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea
civilă nu poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea
penală, cât timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu
privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.
De asemenea, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa
învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte
complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din
culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să
judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu
decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la
pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate, ca urmare a
aceleiaşi fapte.
Aceste instanţe din urmă au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acţiunea
civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a
părţii responsabile civilmente“; ea „poate fi alăturată acţiunii penale în
cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte
civilă“, iar „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile“.
Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că
repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii
civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea
civilă.
Ori, prin dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie
temeiul răspunderii civile delictuale, se prevede că „orice faptă a omului,
care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara“.
– 78 –
 Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este
reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul este
responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela
ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".
În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este
limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la
repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident
că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei
vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a
pagubei.
De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate
numai de efectele ce sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin
textul legii penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale,
s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în
asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea
concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea
pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor
produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul
incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi
spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod
echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu
numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de
procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare
este unică şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie
infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată
o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care
legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de
circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului,
sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile
acesteia.
Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din
aceeaşi faptă, unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai
– 79 –
în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea
integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile
de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei
penale.
În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se
înfăptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în
interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în
faţa instanţei penale.
Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie
despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de
către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii
de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi
completă a probelor.
Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi
de a-şi concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea
acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.
Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor
două acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai
promptă, temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a
probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.
Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul
unic suferit de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică,
să fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie
împărţită între două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce
decurg din aceasta.
O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor
de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de
conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte
situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe
păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor
intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi
degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării, prin săvârşirea
căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost
sustrase.
În aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din
Codul civil, instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul
infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de
– 80 –
vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită
să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu
decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la
pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a
aceleiaşi fapte 52 .
Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea
responsabilă civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea
obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune – aşa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acţiunii civile este
tragerea la răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală are o
funcţie reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile
dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricât de
întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi,
întotdeauna, recuperate pe deplin, în materialitatea lor 53.
Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile Codului de procedură penală
(art. 14 alin. 3) se dispune expres că repararea pagubei se face, potrivit
dispoziţiilor legii civile, în natură, prin: restituirea lucrului; restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
sau prin orice alt mijloc de reparare în natură. În cazul în care repararea în
natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente pot fi
obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti.
Când este posibilă repararea pagubei în natură şi organele judiciare nu
procedează în acest fel, acordarea de despăgubiri băneşti nu corespunde unei
corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură penală 54.
Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală
suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită
prin infracţiune. Folosul sau câştigul nerealizat poate fi acordat atât în cazul în
care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care se face prin plata unui
echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin
restituirea lucrului, partea civilă poate cere despăgubiri pentru folosul de care a
fost lipsită pentru perioada cât lucrul i-a fost sustras.
În cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infracţiunii va fi obligat
să acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă,

52
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – dec. pen. nr. 1 din 23. 02. 2004.
53
C. Stătescu, C. Bârsan – Tratat de drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1981 pag. 138-145;
54
TJ. Timiş – dec. pen. nr.1346/1972, în R.R.D., nr. 3/1973, pag. 160; TJ. Braşov – Dec. pen. nr.
1072/1972, în R.R.D., nr. 5/1977, pag. 143.
– 81 –
plătibilă pe toată durata de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la
achitarea sumei datorate 55. Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a
săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.
În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în
paguba avutului public, constând în provocarea unui scandal în autobuz şi
spargerea geamului, unitatea de transport, parte civilă, nu poate cere daune
decât pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi pentru câştigul nerealizat, ca
urmare a rănirii şoferului, cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi nefolosirea
autobuzului în timpul concediului medical acordat conducătorului auto56.
‹ Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune
În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură penală se prevede
că, repararea prejudiciului în natură se face prin restituirea lucrului, prin
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori
parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a pagubei în natură, se
face în cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la
învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul
le-a încredinţat. Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă procurorul sau
instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau
de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea
persoanei vătămate, ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa,
dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă persoană
care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor
art. 168 Cod procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea
lucrurilor poate fi dispusă atât de către procuror, ca organ de urmărire penală,
cât şi de către instanţa de judecată, în orice fază a procesului penal.
Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale de
reparare vremelnică a pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii
se face prin hotărârea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată
poate fi atacată separat cu recurs, care nu suspendă executarea.
Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin ordonanţa
procurorului cu ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire
penală, în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod
procedură penală).

55
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 51/1985, în R.R.D., nr. 4/1986, pag. 75.
56
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2436/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985“, pag. 342-343.
– 82 –
 Uneori restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin
infracţiune, situaţie în care, inculpatul urmează a fi obligat la plata unor
despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie integrală a pagubei suferite de
partea civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul furtului s-au
deteriorat înainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se poate considera că
prejudiciul a fost recuperat prin restituirea acelor piese; instanţa având
îndatorirea să stabilească întinderea exactă a prejudiciului rămas neacoperit57.
Repararea pagubei în natură, uneori, se poate face prin restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul condamnării
inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 271 alin. 2 din vechiul Cod
penal (împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o
locuinţă sau imobil, deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti), instanţa în
rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea părţii civile, trebuie să dispună
restabilirea situaţiei anterioare, prin evacuarea inculpatului din imobilul pe
care l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de către partea civilă 58.
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi
în cazul încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu
are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar restabilirea situaţiei
anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului 14 din Codul de
procedură penală, o modalitate de reparare a pagubei 59.
În cazul anumitor infracţiuni, repararea pagubei în natură poate fi
făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Astfel, în cazul
falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a
fost decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a
testamentului falsificat.
‹ Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti
Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, repararea pagubei se
face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură
nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, deşi are un caracter subsidiar faţă
de repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în practica
organelor judiciare, tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi
de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune.
57
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 46/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985“, pag. 339-340.
58
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 40/1986.
59
C. Buga – Calcularea prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, în R.R.D.,
nr. 8/1984, pag. 48-53.
– 83 –
 Despăgubirea bănească cuprinde, ca şi despăgubirea în natură, atât
suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost
lipsită partea civilă.
În cazul prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni,
calcularea prejudiciului se face ţinând seama atât de dispoziţiile art. 14 Cod
procedură penală, raportat la art. 998 şi art. 1084 C. civ., cât şi în baza unor
dispoziţii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele cuprinse în Decretul nr. 208
din 1976, modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în cazul
sustragerii de timbre cu destinaţie exclusiv filatelică, de la unitatea care le
editează, paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a timbrelor, iar
nu în raport de valoarea lor nominală sau în alte acte normative cu caracter
special, în ceea ce priveşte calculul valorii unor bunuri sustrase prin
infracţiune 60.
În spiritul unei corecte aplicări a legii, în cazul în care inculpatul a fost
obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea integrală a unor bunuri
degradate, instanţa trebuie să oblige partea civilă să predea inculpatului acele
bunuri. Lăsându-se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează o situaţie ce
echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză 61.
În cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea
bănească poate reprezenta, după caz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de
bani cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea unor persoane (soţia
sau soţul 62, concubina care avea copii cu victima 63, soţia pentru copiii luaţi
spre creştere şi educare fără forme de adopţie 64, precum şi persoanele care au
suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei) 65.
‹ Problema reparării daunelor morale
Constituind una dintre cele mai complexe şi controversate probleme
din literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un
domeniu în care gândirea juridică va trebui să găsească cele mai adecvate
soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în cazurile în care, prin săvârşirea
unor infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral.
60
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 270/1984, în „Culegere de decizii pe anul 1985, pag. 304.
61
CSJ – Secţia penală, Decizia nr.1719/1990.
62
CSJ – Secţia penală, Dec. nr.907/1982; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 364/1979, în „Culegere de
decizii pe anul 1985, pag. 473.
63
CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1459/1975, C.D., 1975, pag. 423; CSJ – Secţia penală, Dec.
nr. 2410/1978, C.D., 1978, pag. 455.
64
CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 436.
65
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 312/1992; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 369/1992; CSJ – Secţia
penală, Dec. nr. 1146/1992.
– 84 –
 Ţinând seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o
infracţiune, în procesul penal s-a pus cu şi mai multă acuitate problema de a şti
dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru repararea unui prejudiciu
moral.
În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege, s-a
statuat încă cu decenii în urmă 66 că nu se pot acorda despăgubiri pentru
prejudicii morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat a fost, că potrivit
principiilor constituţionale ale vremii, izvorul principal de venit era munca şi
nu se putea concepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri
morale provocate unei persoane.
Deşi teza de principiu a avut un caracter de permanenţă, în doctrină şi
în practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite situaţii au ameliorat
concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor societăţii, pentru opţiuni
sporite în domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment.
Între prejudiciul patrimonial şi cel moral s-au introdus categorii
intermediare, cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând în pierderea
posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere care ar decurge,
de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale ireversibile, sluţiri,
desfigurări, paralizii, infirmităţi care ar împiedica victima de a participa direct
la viaţa socială şi beneficiile acesteia67. Despăgubirea acordată în asemenea
situaţii nu constituie un praetium doloris, ci o modalitate de a face mai
acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei.
În alte cazuri s-a apreciat că, deşi nu există posibilitatea unei evaluări
băneşti a prejudiciului subzistă nevoia acordării unor despăgubiri. În acest sens
s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală şi sănătate, care
realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un efort suplimentar de
natură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o
despăgubire corespunzătoare 68. În mod similar, în cazul provocării unei
infirmităţi permanente a unui minor neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să
stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar viitor de compensare a
infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci, şi să oblige pe
inculpat la dezdăunări corespunzătoare 69.
66
Decizia de îndrumare a „Plenului Tribunalului Suprem”, nr. VII/1952, C.D., 1952-1954, pag.25-26.
67
A.Pătulea – „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din
vătămarea integrităţii corporale”, în R.R.D., nr. 11/1970, pag. 55 şi următ.
68
CSJ – Secţia penală, Dec. nr.2345/1974, C.D., 1974, pag. 478.
69
CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 272-273.
– 85 –
 Autorul din culpă al unui accident de circulaţie rutieră prin care s-a
cauzat vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare internarea în
spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este
dator să despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu
traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în urma infracţiunii. În acest
sens exemplificăm:
Prin sentinţa penală nr. 294 din 23 noiembrie 1999, Judecătoria
Sinaia a condamnat pe inculpatul D.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de
vătămare corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi, respectiv, în
art.184 alin.2 şi 4 din vechiul Cod penal.
Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate, D.S.,
25 lei, contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M.,
respingându-se cererile de obligare la plata daunelor morale.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 14 septembrie 1998, inculpatul
a efectuat o depăşire neregulamentară cu autoturismul pe care-l conducea,
intrând în coliziune cu un alt autoturism condus regulamentar.
În urma accidentului partea vătămată D.S. a suferit leziuni
necesitând pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale, iar partea
vătămată T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de îngrijiri.
Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a
admis apelurile declarate de părţile civile şi a obligat pe inculpat să
plătească 10 milioane lei daune morale părţii civile D.S. şi 300 lei, cu
acelaşi titlu, părţii civile T.M.
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 1111 din
27 septembrie 2000, a admis recursul declarat de inculpat şi a înlăturat
obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu motivarea că părţile civile au
suferit vătămări corporale vindecabile, care nu au cauzat un prejudiciu
moral prin existenţa unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare,
ca urmare a diminuării capacităţii de muncă.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art. 998 din
Codul civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
De asemenea, Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la
Londra subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale
trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de
a da o compensare victimei (Î.C.C.J. – Sentinţa penală, Decret nr.
1387/2002).
– 86 –
 Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele
patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi prejudicii morale
decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele
posttraumatice care afectează negativ participarea părţilor vătămate la viaţa
socială, profesională şi de familie, comparativ cu situaţia lor anterioară
vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.
Ca atare, instanţa de apel a decis corect că părţile civile, urmare
vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, au suferit şi vătămări psihice şi
alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la plata
unor daune morale.
Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de
determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a stabilit bine
întinderea acestora, în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu
intensitatea suferinţelor cauzate.
În consecinţă recursul în anulare a fost admis, menţinându-se
hotărârea primei instanţe, astfel cum a fost modificată în apel 70 .
Întinderea despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele
morale, va fi apreciată de către instanţa de judecată.
• Subiecţii acţiunii civile
În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un
prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice ia
naştere, în mod normal, un raport de conflict civil.
Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este parte în cauză.
Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana vătămată, care exercită
acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte civilă. Titular al
acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în
măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil, decurgând
din suportarea prejudiciului determinat prin săvârşirea infracţiunii.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din punct de
vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită.
Articolul 14 alin. 1 din Codul de procedură penală arată că aceste persoane
sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care
pot fi traşi la răspundere civilă.
70
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Dec. secţ. pen. nr. 1384/14.03.2002.
– 87 –
 Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită
acţiunea civilă poate decurge numai din paguba pricinuită prin săvârşirea
infracţiunii 71.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, deşi reprezentanţii legali exercită acţiunea civilă în
interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferă nici calitatea de
subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă.
Moartea părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii civile.
Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al
oricărei părţi, introducându-se în cauză moştenitorii defunctului (art. 21 alin. 1
Cod procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi introduşi în cauză
este nevoie ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile
exercită în acest caz acţiunea civilă „jure hereditatis”. Când moartea victimei
s-a datorat infracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă „nomine et jure
proprio”. Într-o asemenea situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană
vătămată, indiferent dacă este sau nu moştenitor 72.
Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a
acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau
de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 Cod procedură
penală).
Dacă făptuitorul a decedat înainte de începerea urmăririi penale,
constituirea de parte civilă nu mai este posibilă 73, iar când inculpatul a decedat
înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind învestită cu judecarea faptelor
săvârşite de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire
la cererea de despăgubiri formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor 74.
Decesul inculpatului intervenind în cursul judecăţii şi existând o
constituire de parte civilă, instanţa este obligată să introducă în cauză pe
moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile calea unei acţiuni
separate în faţa instanţei civile. Instanţa nu va putea proceda astfel 7 5, nici pe
considerentul că moştenitorii erau încă în termenul de acceptare a
moştenirii 76.

71
G. Stefani, G. Levasseur, vol. II – Acţiunea penală are ca origine direct infracţiunea, în timp ce
acţiunea civilă are ca origine infracţiunea numai prin intermediul pagubei produse.
72
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Op. cit., pag. 67-68.
73
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în R.R.D., nr. 7/1972, pag. 156.
74
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3059/1974, , în R.R.D., nr. 11/1975, pag. 72.
75
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2359/1983, în R.R.D., nr. 11/1984, pag. 71.
76
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 4151/1973, în R.R.D., nr. 6/1974, pag. 75.
– 88 –
 Întrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care cauza a fost
restituită procurorului, unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în
mod corect s-a dispus încetarea urmăririi penale. Moştenitorii săi au fost în
mod greşit introduşi în cauză ca părţi responsabile civilmente, şi obligaţi la
plata despăgubirilor civile, într-o asemenea situaţie valorificarea pretenţiilor
părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni civile
separate77.

3.4 Trăsăturile acţiunii civile

Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important
de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a
intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept
(persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie fie
recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii
juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o
altă persoană sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea
unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.
Din noţiunea acţiunii civile cât şi a condiţiilor exercitării acesteia în
procesul penal, reiese că acţiunea civilă în procesul penal are următoarele
trăsături:
a) – aparţine părţii vătămate şi nu statului;
b) – nu este obligatorie, legea lăsând la latitudinea părţii vătămate
dreptul de a se constitui ca parte civilă şi a solicita despăgubiri, cu excepţia
infracţiunilor; cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu,
nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă (art. 17 Cod procedură
penală).
În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
vor cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz,
persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la
întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire
la faptele prin care acestea au fost pricinuite.
Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe din oficiu asupra
reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este
constituită parte civilă.
77
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în „Dreptul”, nr. 7/1990, pag. 70.
– 89 –
 Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă, pornită de
persoana vătămată, iar când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul – când
participă la judecată – este obligat să susţină interesele civile ale acesteia,
chiar dacă nu este constituită parte civilă.
c) – este disponibilă, potrivit normelor procesuale şi substanţiale de
drept civil, acţiunea civilă are caracter disponibil, acesta fiind în concordanţă
cu principiul disponibilităţii procesului civil. Disponibilitatea acţiunii civile se
menţine ca regulă şi în cadrul procesului penal, dar principiul oficialităţii
procesului penal îşi pune amprenta pe modul particular în care această acţiune
se realizează. Astfel, partea civilă deşi are în mâna sa acţiunea civilă, organele
judiciare pot lua din oficiu măsuri care să realizeze mai eficient drepturile
părţii civile, dar numai în situaţia excepţiilor menţionate, pentru că, partea
civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă.
Prin sentinţa penală nr. 1097 din 9 septembrie 2004, Tribunalul
Bucureşti, Secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii N.F. şi N.M., pentru
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi, respectiv, pentru complicitate la această
infracţiune.
S-a luat act că partea civilă I.M., căreia i s-au sustras cerceii, deşi nu
a recuperat prejudiciul ce i s-a cauzat, a renunţat la despăgubirile cerute
iniţial 78 .
d) – este divizibilă, în sensul că acţiunea civilă se poate exercita şi
numai faţă de unii sau unul dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii, dacă
aceştia sunt insolvabili, conform principiului de drept al răspunderii civile în
solidar.
e) – nu este individuală, întrucât se poate exercita şi faţă de persoana
responsabilă civilmente, dacă inculpatul este insolvabil, sau în caz de deces al
inculpatului, acţiunea civilă poate continua faţă de moştenitorii legali.

3.5 Exercitarea acţiunii civile

•
Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile
Persoana fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de
a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la
instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să existe,
78
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 391/19.01.2005.
– 90 –
în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică,
trebuie să existe, atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în
mişcare, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu poate fi vorba de
exercitarea dreptului de opţiune, întrucât persoana vătămată are numai
posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă. Dreptul de opţiune este
irevocabil, în sensul că persoana fizică prejudiciată material prin infracţiune,
alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin necesitatea ca organele judiciare să
cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul penal pentru a o
ajuta să-şi valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu
desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă parte, prin necesitatea stabilităţii
distribuţiei procesuale în cauzele penale.
În cazul în care persoana prejudiciată material prin infracţiune
părăseşte calea aleasă din cele două, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine
repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune.
Există şi unele excepţii de la regula irevocabilităţii dreptului de
opţiune, justificate prin faptul că, în anumite situaţii, persoana prejudiciată
material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile pe calea
procesuală, pentru care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea
loc şi în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi
vorba, în mod practic, de abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod
obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost pornită în procesul penal.
Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile
prevăzute de art. 239 Cod procedură penală şi respectiv 303 Cod procedură
penală, partea civilă nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea
putând să se adreseze cu acţiunea civilă instanţei civile, deci poate părăsi
procesul penal, dar în caz de reluare a acestuia, acţiunea introdusă în instanţa
civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală). Partea civilă poate
părăsi procesul penal, în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea
civilă 79.
În situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde
mai multe capete de cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa penală,
acţiunea civilă, exercitată ulterior în faţa instanţei civile, va avea ca obiect
numai capetele de cerere nerezolvate de către instanţa penală 80.
79
Tr. Mun. Bucureşti – Secţia a II-a pen., dos. nr. 879/1982, în R.R.D., nr. 11/1983, pag. 61-63.
80
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu – Op. cit., pag. 77.
– 91 –
 Există şi posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracţiune,
care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, să părăsească această
instanţă şi să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, când acţiunea
penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii acţiunii civile în faţa instanţei
civile (persoana prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru calea penală
sau calea civilă, singura posibilitate fiind introducerea acţiunii civile la instanţa
civilă, acţiunea penală nefiind pusă în mişcare în cadrul procesului penal)81 şi
când procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale
sau scoaterea de sub urmărire penală. Revenirea persoanei vătămate în
procesul penal nu este obligatorie, cel interesat având posibilitatea să exercite
în continuare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea că aceasta se
suspendă până la soluţionarea cauzei penale82.
Persoana vătămată, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile,
nu poate să părăsească această instanţă dacă s-a pronunţat o hotărâre chiar
nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală). Această dispoziţie a
legii se explică prin necesitatea evitării pronunţării unor soluţii contrare de
către instanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor 83.
• Exercitarea acţiunii civile din oficiu
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 1 Cod procedură penală). Rezultă că pentru
apărarea intereselor societăţii şi în special a persoanelor vătămate menţionate
mai sus, acţiunea civilă se exercită din oficiu.
În vederea exercitării din oficiu a acţiunii civile, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată vor cere persoanei vătămate ca, prin
reprezentantul său legal (persoanele prevăzute de legea civilă: tutori, curatori,
profesori, pedagogi, părinţii pentru copii minori), ori, după caz, reprezentatului
(avocat sau mandatar care nu este avocat) căruia îi încuviinţează actele, să
prezinte situaţii cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Cel
păgubit este obligat să prezinte situaţia şi datele cerute (art. 17 alin. 2 Cod
procedură penală).
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile are ca scop, independent de
atitudinea persoanei constituite parte civilă, repararea deplină a pagubei şi
81
N. Volonciu – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 125.
82
Ibidem.
83
Gr. Gr. Theodoru, L. Moldovan – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979, vol. I, pag. 287.
– 92 –
asigurarea integrităţii proprietăţii. Când inculpatul a acoperit numai parţial
paguba, iar persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă şi pentru restul
prejudiciului, instanţa obligă din oficiu la plata acesteia84.
În cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile, instanţa este obligată să
se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă persoana vătămată
nu este constituită parte civilă (art. 17 alin. 3 Cod procedură penală). Ignorarea
dispoziţiei duce la casarea hotărârii.
Aceasta reprezintă o manifestare elocventă a umanismului legislaţiei
noastre. Dacă nu există constituirea de parte civilă, instanţa se pronunţă din
oficiu asupra daunelor, când cel vătămat este minor85. În cazul minorilor,
acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia în care aceştia sunt
încredinţaţi instituţiilor de ocrotire86. Pe cale de consecinţă, în cazul în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu, renunţarea la acţiune nu produce efecte
obişnuite. De aceea, simpla declaraţie de renunţare la despăgubiri făcută de
mamă, în numele minorilor al căror tată şi-a pierdut viaţa în accidentul de
circulaţie provocat de inculpat, este ineficientă şi instanţa nu putea să ia act de
ea, prejudiciind astfel interesele minorilor. Recursul făcut de procuror, pentru
acest motiv, este, aşadar, fondat şi urmează a fi admis, a se trimite cauza
primei instanţe, pentru a se pronunţa cu privire la prestaţia periodică lunară şi
la suma globală cuvenită, copiilor minori ai victimei, până la data pronunţării
sentinţei 87.
În cazul săvârşirii infracţiunii de omor, obligarea inculpatului la
plata unei prestaţii periodice către copiii minori ai victimei, până la
majoratul acestora, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorilor, prin
lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea
lor. Ca atare, obligarea inculpatului la plata unei sume globale, reprezentând
prestaţia periodică calculată cumulat până la majoratul minorilor, este
nelegală.
Prin sentinţa penală nr. 323 din 13 iulie 2005, Tribunalul Constanţa a
dispus condamnarea inculpatului D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor
calificat, prevăzută în art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de
partea civilă C.V. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al
84
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3406/1973, în R.R.D., nr. 4/1973, pag. 177.
85
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 679/1974, în R.R.D., nr. 9/1974.
86
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 666/1985.
87
Tr. Mun. Bucureşti – Secţia a I-a penală, dec. nr. 354/1990, în „Dreptul” nr. 6/1992, pag. 89.
– 93 –
minorilor C.G. şi C.A. şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de
3.097,33 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă C.V., 5.000 lei cu
titlu de daune morale către aceiaşi parte civilă şi câte 1.500 lei lunar către
fiecare minor, începând cu 29 februarie 2004, până la împlinirea vârstei de
18 ani.
Instanţa a reţinut că, la 28 februarie 2004, inculpatul a aplicat
victimei, într-un loc public, o lovitură cu cuţitul în regiunea toracică
provocându-i leziuni care au dus la deces.
Prin decizia penală nr. 302, din 30 noiembrie 2005, Curtea de Apel
Constanţa a admis apelul părţii civile C.V. şi a majorat daunele morale de la
5.000 de lei, la 15.000 lei.
Recursul declarat de partea civilă C.V., prin care a solicitat, între
altele, obligarea inculpatului la plata sumelor globale de 29.700 lei către
minorul C.A. şi 32.400 lei către minorul C.G., sume ce reprezintă totalul
prestaţiei lunare datorate până la majoratul copiilor, nu este întemeiat.
Susţinerea părţii civile, în sensul că inculpatul ar fi trebuit obligat la
plata unei sume globale reprezentând prestaţia periodică calculată cumulat,
până la majoratul fiecărui minor, este nefondată.
Atâta timp cât prestaţia periodică este menită să acopere prejudiciul
cauzat minorilor, prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima
o avea la întreţinerea lor, este nelegal să se dispună acoperirea acestei
pagube prin obligarea la plata unei sume globale 88 .
În cazul exercitării acţiunii civile din oficiu, atribuţiile procurorului în
faţa instanţei de judecată primesc noi valenţe, în raport cu ipoteza în care
acţiunea civilă nu este obligatorie. Legea dă posibilitatea procurorului să
susţină în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.
Dispoziţia a fost prevăzută în scopul de a se mări rolul activ al procurorului şi
posibilităţile lui de participare cât mai largă în procesul penal. Acest sprijin se
conferă părţii civile, care îşi vede dublate eforturile prin ajutorul acordat de
procuror.
Acordarea ajutorului este în general facultativă, intervenţia rămânând
la aprecierea procurorului (art. 18 alin. 1 Cod procedură penală). Dacă
persoana vătămată este o organizaţie sau o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la

88
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală Dec. nr. 822/08.02.2006.
– 94 –
judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este
constituită parte civilă (art. 18 alin. 2 Cod procedură penală).
Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 2 Cod procedură penală, în
practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că în cazul în care partea vătămată
nu a pornit acţiunea civilă în nume propriu şi nici nu este o persoană din cele
prevăzute în textul de lege, procurorul nu se poate substitui părţii civile şi să
susţină în numele acesteia cererea de despăgubiri civile, la care ea ar fi fost
îndrituită 89.
Din prevederile legale rezultă că acţiunea civilă capătă caracter oficial
şi în alte situaţii, decât cele prevăzute în art. 17 Cod procedură penală. Astfel,
în art. 348 Cod procedură penală, se arată că instanţa rezolvă din oficiu
acţiunea civilă în cazurile prevăzute de art. 17 Cod procedură penală, dar şi în
cazurile în care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii 90.
• Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
Sunt situaţii în care acţiunea civilă privind repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune poate fi exercitată numai la instanţa civilă, datorită
inexistenţei posibilităţii alăturării acţiunii civile, celei penale (situaţiile sunt
cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile).
Conform prevederilor art. 20 alin. 1 Cod procedură penală, persoana
vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiunea
civilă în faţa instanţei civile dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă
definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. De asemenea, potrivit art. 20
alin. 2 Cod procedură penală, în cazurile în care acţiunea civilă a fost
exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele
morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei
acţiuni la instanţa civilă. În această ipoteză, se poate spune că ne întâlnim cu
exercitarea parţială a acţiunii civile în procesul penal, şi în faţa instanţei civile.
În mod practic, soluţionarea integrală a acţiunii civile se face atât în cadrul
procesului penal, cât şi în cadrul unui proces civil separat şi ulterior terminării
procesului penal.
În alin. 3 al aceluiaşi articol (20), persoana vătămată se poate adresa, cu
acţiune civilă, la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a
daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii
penale de către prima instanţă. În această ultimă ipoteză, pagubele materiale
89
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 31/1980, în R.R.D., nr. 2/1981, pag. 66.
90
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1372/1991.
– 95 –
sau daunele morale s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii
penale, pe când în cazul prevăzut în articolul 20 alin. 2 din Codul de procedură
penală, pagubele materiale şi daunele morale, existau în timpul desfăşurării
procesului penal, dar nu fuseseră integral recuperate. Astfel, cererea părţii
civile, privind obligarea inculpatului la plata sumelor ce reprezintă despăgubiri
născute din îngrijirile medicale şi incapacităţile de muncă ce s-au produs după
pronunţarea hotărârii penale, de către prima instanţă, poate fi rezolvată în faţa
instanţei civile, şi nu în recursul declarat de procuror împotriva hotărârii penale
pronunţată de prima instanţă 91.
Nepronunţarea instanţei penale cu privire la unul din capetele de cerere
ale părţii civile (având o autonomie faptică), nu constituie o rezolvare greşită a
laturii civile, ci echivalează cu o nerezolvare a acesteia, care dă dreptul părţii
civile să exercite în completare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, potrivit
art. 20 Cod procedură penală 92.
• Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, nu se pune în cazul
exercitării concomitente a celor două acţiuni în cursul desfăşurării procesului
penal, deoarece, în această situaţie cadrul juridic al procedurii judiciare este
unic, fiind incidente pentru ambele acţiuni: regulile care reglementează în
principal realizarea procesului penal.
Se ridică însă unele probleme când cele două acţiuni sunt exercitate
separat. Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni separate ar fi nepotrivită
din numeroase motive, dintre care cel mai important este pericolul de a se
ajunge eventual la hotărâri judecătoreşti contradictorii 93. De aceea, legea
interzice realizarea deodată a celor două acţiuni, indicând şi o anumită
preferinţă (art. 19 alin. 2 Cod procedură penală). În asemenea cazuri se
prevede că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea
definitivă a cauzei penale. Acţiunea penală trebuie să aibă întâietate, întrucât
duce la realizarea raportului de drept penal material, în cadrul căreia se naşte
dreptul statului de a trage la răspundere penală şi a pedepsi pe inculpat,
respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare a ordinii
de drept şi a tulburat în modul cel mai periculos relaţiile sociale statornicite.
Această regulă este de mai mult timp cunoscută în dreptul procesual penal,
fiind concentrată în formula „penalul ţine în loc civilul“.
Regula că „penalul ţine în loc civilul“ este înscrisă în art. 19 alin. 2
Cod procedură penală, care prevede că judecata în faţa instanţei civile se
91
TJ. Timiş – Decizia penală nr.976/1973, în R.R.D. nr. 2/1974, pag. 164.
92
TJ. Bistriţa-Năsăud – decizia penală nr. 242/1981, în R.R.D., nr. 6/1982, pag. 83.
93
N. Volonciu – Op. cit., pag. 268.
– 96 –
suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, regulă ce este de ordine
publică, şi nerespectarea ei duce la nulitate, care poate fi invocată şi din oficiu,
fără să poată fi acoperită prin voinţa părţii, în cadrul unei achiesări exprese sau
tacite94.
Ca urmare, dacă acţiunea penală este intentată separat, judecătorul
din cauza civilă nu poate stabili că acea acţiune e stinsă prin vreo cauză
legală (prescripţie, amnistie, decesul făptuitorului) şi să soluţioneze procesul
civil. Judecătorul civil este obligat să constate mai întâi că există o hotărâre
penală definitivă, care stinge acţiunea publică şi numai ulterior să se
pronunţe în procesul civil. Cu toate că această normă se referă la rezolvarea
definitivă a cauzei penale nu a avut în vedere, cel puţin în reglementarea
română, existenţa exclusivă a unei hotărâri definitive. Dacă în cursul
suspendării judecării cauzei civile, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 Cod
procedură penală, urmărirea penală încetează sau se dispune scoaterea de
sub urmărire penală, aceasta permite reluarea procesului civil, întrucât
rezolvarea dată de procuror cauzei penale deşi nu are natura juridică a unei
hotărâri cu autoritate de lucru judecat reprezintă în momentul respectiv o
anumită rezolvare a cauzei. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul
suspendării procesului penal în cursul judecăţii.
Când cele două acţiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal,
instanţa are obligaţia, potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, să se
pronunţe, prin aceeaşi sentinţă, şi asupra acţiunii civile. Instanţa nu poate lăsa
nesoluţionată acţiunea civilă, luând act de declaraţia părţii civile că înţelege
să-şi valorifice dreptul la despăgubiri, la instanţa civilă. Acest drept îl are
partea civilă numai în cazul suspendării procesului penal 95. Potrivit art. 347
Cod procedură penală, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi
amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea
pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.
Disjungerea acţiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluţionată a
acesteia şi crearea posibilităţii părţii civile de a solicita despăgubirile civile pe
calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile 96. În practica judiciară s-a
arătat că, în cazul disjungerii acţiunii civile şi amânării judecării ei, instanţa nu
poate soluţiona acţiunea civilă numai parţial, admiţând-o doar în limitele
dovedite, şi să se dezînvestească de soluţionarea restului pretenţiilor civile cu

94
Ibidem, pag. 269.
95
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 756/1991.
96
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 536/1981, în R.R.D., nr. 11/1981, pag. 54.
– 97 –
care a fost învestită, rezervând părţii civile calea unei acţiuni separate la
instanţa civilă 97.
Acţiunea penală primează faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de o
parte, cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii, iar
pe de altă parte, rezolvarea acţiunii civile este condiţionată de rezolvarea
acţiunii penale în privinţa existenţei faptei persoanei care a săvârşit-o şi
vinovăţiei acesteia (art. 22 alin. 1 Cod procedură penală).

3.6 Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura
în care a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună au ajuns în faţa instanţei
penale.
În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar
aceasta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire penală au
dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,
acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă 98. Instanţa civilă va
rezolva acţiunea civilă, ţinând seama de temeiurile care au stat la baza
soluţionării cauzei penale de către organele de urmărire penală. Pentru
admiterea sau respingerea acţiunii civile, instanţa civilă va analiza şi conţinutul
ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale.
Când acţiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, se
observă că, potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa penală se
pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă poate fi
admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.
Conform prevederilor art. 346 alin. 2, 3 şi 4 Cod procedură penală
rezultă că instanţa penală are patru posibilităţi, în ceea ce priveşte rezolvarea
acţiunii civile în cadrul procesului penal, şi anume: nu acordă despăgubiri
civile; admite acţiunea civilă în total sau în parte; respinge acţiunea civilă ca
lipsită de temei şi nu soluţionează acţiunea civilă.
• Instanţa nu acordă despăgubiri civile
Potrivit art. 346 alin. 3 Cod procedură penală, instanţa penală nu
acordă despăgubiri civile când pronunţă soluţia achitării, pentru motivul că
fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat. Dacă o hotărâre penală,
pronunţând achitarea, neagă existenţa faptului care a produs prejudiciul, nici

97
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985, pag. 78.
98
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1052/1989, în „Dreptul”, nr. 7/1990, pag. 70.
– 98 –
instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei 99. O situaţie similară există
când instanţa penală stabileşte că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau
inculpat. Dacă fapta a produs un prejudiciu, instanţa civilă nu are dreptul să
reţină că paguba a fost pricinuită prin această faptă de pârâtul care anterior, în
procesul penal, a avut calitatea de învinuit sau inculpat. Dacă aplicarea
pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, atunci hotărârea instanţei
penale are putere de lucru judecat, cu privire la existenţa şi întinderea daunei.
• Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte
Instanţa, când constată săvârşirea de către inculpat a unei fapte
prevăzută de legea penală şi producerea unui prejudiciu material părţii civile,
admite în total sau în parte acţiunea civilă, indiferent de soluţia pe care o
pronunţă în acţiunea penală: condamnare, achitare, încetarea procesului penal.
Când instanţa pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că infracţiunea a
cauzat prejudicii materiale şi daune morale părţii civile, în toate cazurile, va
obliga pe inculpat şi, eventual, partea responsabilă civilmente la plata
despăgubirilor civile.
În cazul pronunţării soluţiei achitării, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat
la art. 10 lit. b1, d şi e Cod procedură penală, dacă fapta a produs prejudicii
materiale şi daune morale părţii civile, instanţa va admite acţiunea civilă şi va
acorda despăgubiri civile persoanei prejudiciate. De asemenea, în cazul
achitării inculpatului pentru motivul că din cauza unei boli psihice este
iresponsabil, în temeiul art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa este
obligată să se pronunţe cu privire la latura civilă, putând obliga la repararea
pagubei potrivit legii civile100.
Instanţa acordă despăgubiri civile, în cazul pronunţării soluţiei de
încetare a procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g, h
şi i, dacă infracţiunea a cauzat prejudicii materiale şi daune morale părţii civile.
Potrivit art. 137 alin. 1 Cod penal, amnistia înlătură răspunderea penală
pentru fapta săvârşită, fără a avea însă efecte asupra drepturilor persoanei
vătămate (art. 137 alin. 2 Cod penal), şi în consecinţă, dacă a produs prejudicii
materiale şi daune morale părţii civile, instanţa va obliga pe cel exonerat de
răspundere penală să repare paguba produsă prin infracţiunea pe care a
săvârşit-o. În toate cazurile menţionate, instanţa are obligaţia să soluţioneze
acţiunea civilă 101.
99
Trib. Suprem – Decizia civ. nr. 560/1963, în „Justiţia Nouă“, nr. 10/1963, pag. 12.
100
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1386/1991.
101
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1287/1988, în R.R.D., nr. 4/1989, pag. 79.
– 99 –
 În cazul în care instanţa constată că fapta, pentru care răspunderea
penală s-a prescris, a produs prejudicii materiale va obliga pe inculpat la
repararea prejudiciului cauzat, dacă acţiunea civilă nu s-a prescris conform
normelor dreptului civil în materia prescripţiei.
Când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului
făptuitorului (art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală)
instanţa nu poate rezerva părţii civile calea unei acţiuni separate la instanţa
civilă, ci are obligaţia, conform art. 21 Cod procedură penală, să introducă în
proces moştenitorii inculpatului 102, iar dacă una din părţi este o persoană
juridică, în caz de reorganizare a acesteia, succesorii în drepturi, ori lichidatorii
în caz de desfiinţare sau de dizolvare.
În cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor (art. 11
pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h Cod procedură penală), în temeiul art. 144
alin. 1 Cod penal, acţiunea se stinge. Acest efect al împăcării părţilor se
explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a
procesului, atât sub aspectul penal, cât şi sub aspectul civil. Această manieră
de rezolvare a acţiunii civile nu exclude posibilitatea ca, prin hotărârea de
încetare a procesului penal datorită împăcării părţilor, instanţa să-l oblige pe
inculpat să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune, când părţile s-au înţeles
şi asupra acestui aspect103. Rezultă că împăcarea părţilor nu dă posibilitatea
exercitării în continuare a acţiunii civile nici în faţa instanţei civile, nici în faţa
instanţei penale104. Neexistând o fundamentare legală au rămas izolate soluţiile
instanţelor judecătoreşti şi opiniile din doctrina de specialitate 105 („că o atare
acţiune civilă ar tinde să readucă în discuţie întregul conflict, cu toate aspectele
specifice faptei penale care a pricinuit paguba materială, situaţie de natură a
reînvia, atât sub aspect social, cât şi judiciar, întreaga tulburare pe care
conflictul iniţial a produs-o, şi căreia legiuitorul a înţeles prin împăcarea
părţilor să-i pună capăt în mod definitiv. De aceea, atunci când intervine
împăcarea, fie că este sau nu însoţită de o tranzacţie asupra despăgubirilor, ea
îşi produce toate efectele prevăzute de lege, adică înlătură răspunderea penală

102
CSJ – Secţia penală, Decizia nr.2837/1976, în CD, pe anul 1976, pag. 469; CSJ – Secţia penală,
decizia nr. 2359/1984, în R.R.D., nr. 11/1984, pag. 72.
103
Tr. Mun. Bucureşti – Secţia a II-a penală, Dec. nr. 2056/1976, în R.R.D., nr. 5/1977, pag. 69;
TJ. Galaţi – Dec. pen. nr. 98/1977, în R.R.D., nr. 4/1978, pag. 67.
104
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 883/1981, în R.R.D., nr. 1/1982, pag. 65.
105
B. Diamant - Notă în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 45-46; Într-o opinie contrară, Gh. Parauşan - în
R.R.D., nr. 5/1981, pag. 46-47.
– 100 –
şi stinge acţiunea civilă“), potrivit cărora împăcarea părţilor, când legea o
prevede ca posibilitate, nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a pretinde
despăgubiri pentru prejudiciul suferit - pe calea unei acţiuni civile - conform
prevederilor art. 998 C. civ.
În ceea ce priveşte retragerea plângerii prealabile, deşi în lege nu se
menţionează expres, se consideră la fel ca şi la împăcarea părţilor, că aceasta
înlătură şi răspunderea civilă. Efectul retragerii plângerii prealabile poate fi
considerat ca o consecinţă a caracterului ei total, în sensul că trebuie să
privească atât latura penală, cât şi latura civilă a procesului penal. Pe bună
dreptate se arată în literatura de specialitate că nu se poate pune capăt
conflictului de drept penal câtă vreme persoana vătămată menţine faţă de
inculpat pretenţii de natură civilă, ce decurg din săvârşirea infracţiunii,
retragerea plângerii prealabile neputând opera numai cu privire la latura
penală 106. Sunt considerate juste soluţiile unor instanţe judecătoreşti care,
luând act că a fost retrasă plângerea prealabilă, au considerat ca inadmisibilă
cererea de a soluţiona latura civilă a cauzei prin obligarea inculpatului la plata
despăgubirilor civile107. Prin sentinţa penală nr. 857/1992, Judecătoria Braşov
a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat pentru săvârşirea
infracţiunii de lovire, având în vedere că partea vătămată şi-a retras plângerea.
Prin aceeaşi hotărâre, inculpatul a fost însă obligat să plătească părţii vătămate
despăgubiri civile. În fapt, partea vătămată a dat o declaraţie în faţa primei
instanţe prin care arată că nu cere condamnarea inculpatului, ci doar obligarea
la despăgubiri civile. Hotărârea sus-menţionată este nelegală. Latura penală şi
cea civilă în procesul penal sunt indivizibile. Dar, în condiţiile în care partea
vătămată a făcut declaraţia că nu cere condamnarea inculpatului, prima
instanţă trebuia nu numai să pronunţe încetarea procesului penal, ci şi să
dispună scoaterea de pe rol a cauzei şi să o trimită unui complet de judecată
civil, pentru ca partea vătămată să-şi poată valorifica, pe această cale,
pretenţiile sale. Sub nici o formă acţiunea civilă nu mai putea continua alături
de acţiunea penală, întrucât aceasta nici nu mai exista, ca urmare a retragerii
plângerii penale a părţii vătămate; plângerea sa fiind singurul element de
natură să justifice punerea în mişcare a acţiunii penale, la care se putea alătura
şi acţiunea civilă 108.
De asemenea, instanţa penală rezolvă acţiunea civilă când încetează
procesul penal şi dispune înlocuirea răspunderii penale (art. 11 pct. 2 lit. b,
106
C. Bulai – Drept penal român, Editura Sousa, Bucureşti, 1992, pag. 80.
107
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 5069/1971, în C.D. din 1971; Jud. Sighetul Marmaţiei, sent. pen.
nr. 262/1976, în R.R.D., nr. 5/1976, pag. 60.
108
TJ. Braşov – Decizia penală nr. 639/1992, în „Dreptul”, nr. 4/1994, pag. 91.
– 101 –
raportat la art. 10 lit. i Cod procedură penală), putând obliga pe inculpat la
plata despăgubirilor civile dacă se constată că fapta acestuia a cauzat prejudicii
părţii civile.
• Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei
Această soluţie se deosebeşte de ipoteza prevăzută în art. 346 alin. 3
Cod procedură penală. În acest caz, temeiul pe care a fost soluţionată latura
penală nu exclude, de plano, posibilitatea acordării de despăgubiri civile.
Astfel, când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni, dacă constată că fapta a produs un prejudiciu
material, poate obliga pe cel achitat la repararea pagubei. Dacă instanţa
constată că fapta nu a produs prejudicii materiale şi daune morale, nu va
acorda despăgubiri civile.
Când achitarea a fost pronunţată pentru lipsa unui element constitutiv
al infracţiunii, este posibilă, în general, obligarea la despăgubiri civile. Sunt
însă situaţii când instanţa poate să nu acorde despăgubiri civile, şi anume în
cazul infracţiunilor neintenţionate, când achitarea se pronunţă pentru lipsa
elementului subiectiv, şi anume lipsa culpei109.
Când achitarea se pronunţă pentru că există vreuna din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e
Cod procedură penală), dacă se constată că celui achitat îi revine totuşi o culpă
în ceea ce priveşte producerea prejudiciului material în patrimoniul persoanei
vătămate, instanţa poate dispune repararea pagubei. Sunt însă şi situaţii când
achitarea, pe temeiurile menţionate mai sus, să nu conducă la acordarea de
despăgubiri civile.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt în
dauna avutului privat. Prin rechizitoriul întocmit în cauză s-a dispus, între
altele, şi neînceperea urmăririi penale pentru minorii ce nu împliniseră vârsta
de 14 ani.
Inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri părţilor civile, solidar
cu părinţii minorilor.
Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit, în lunile aprilie şi mai 1990,
un număr de şase furturi, la unele din ele participând şi trei minori.
Soluţia este nelegală, deoarece potrivit art. 317 din Codul de procedură
penală, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de
sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi
109
I. Dobrinescu – Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul achitării inculpatului, în
R.R.D., nr. 1/1973, pag. 28-33.
– 102 –
persoana la care se referă extinderea. De asemenea, potrivit art. 14 Cod
procedură penală, acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale, are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile
civilmente, cu privire la care instanţa a fost sesizată.
Cum prin rechizitoriul întocmit în cauză, instanţa nu a fost sesizată cu
judecarea unor fapte penale comise şi de cei trei minori, instanţele au greşit
soluţionarea laturii civile a cauzei, atunci când a obligat la plata despăgubirilor
civile şi pe făptuitorii minori, precum şi pe părinţii acestora 110.
Nu poate fi respinsă ca lipsită de temei acţiunea civilă în cazul în care
partea civilă s-a constituit în faza de urmărire penală, fără a preciza cuantumul
despăgubirilor, şi ulterior, în faza de judecată, deşi legal citată, aceasta nu s-a
prezentat. Într-o asemenea situaţie, instanţa trebuie să aibă un rol activ, pentru
a constata motivul neprezentării părţii civile care, fiind victimă a unei tentative
de omor, ar fi putut să fie internată în spital ca urmare a leziunilor cauzate de
inculpat 111.
• Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă
Conform prevederilor art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, instanţa
nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut
în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din
cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j Cod procedură penală, precum şi în caz de
retragere a plângerii prealabile.
În cazurile menţionate mai sus, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea
civilă, deoarece, în primul caz, prejudiciul nu este urmarea unei fapte
prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri acţiunea penală fusese nelegal
exercitată. În consecinţă, neexistând posibilitatea exercitării acţiunii penale
datorită intervenţiei vreunui impediment din cele prevăzute în art. 10 lit. b, f şi
j, nici acţiunea civilă nu poate fi rezolvată, lipsind cadrul legal în acest sens. În
asemenea cazuri, cel interesat se poate adresa cu acţiune separată în faţa
instanţei civile.
Această soluţie se impune şi în cazurile în care – deşi nu se constată
una din cele trei ipoteze prevăzute de lege – totuşi, situaţia concretă poate fi
asimilată uneia dintre aceste ipoteze.
În practica judiciară s-a decis, în mod constant, în acest sens, că
plângerea prealabilă, tardiv introdusă la instanţă, are aceleaşi efecte ca şi lipsa
plângerii prealabile, conducând la imposibilitatea instanţei de a soluţiona

110
CSJ – Secţia penală, Decizia nr.1733/1989;
111
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1988/1989, în R.R.D., nr. 9/1989, pag. 145-146.
– 103 –
acţiunea civilă 112. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa
penală nu trebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acţiunii
civile de către aceasta. În primul caz, instanţa se dezînvesteşte, pe când în cel
de-al doilea caz instanţa amână doar soluţionarea acţiunii civile într-o altă
şedinţă de judecată. Potrivit art. 347 Cod procedură penală, în acest din urmă
caz, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile în cazul când rezolvarea
acesteia ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale; această disjungere
neechivalând însă cu lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile. Instanţa,
pronunţând condamnarea inculpatului, nu putea lăsa nesoluţionată acţiunea
civilă rezervând părţii civile dreptul la acţiune în faţa instanţei civile, pentru
motivul că partea civilă a declarat, în cursul judecării pricinii, că nu are acte cu
care să-şi dovedească pretenţiile, dar le va procura. Faţă de această declaraţie,
instanţa penală, constatând că soluţionarea acţiunii civile ar întârzia rezolvarea
acţiunii penale, trebuia să disjungă acţiunea penală şi să amâne judecarea
acţiunii într-o altă şedinţă 113 .
Nu este justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală în
cauzele în care stabilirea vinovăţiei inculpatului, individualizarea pedepsei
şi încadrarea juridică se raportează la întinderea pagubei produse prin
infracţiune, cum sunt, îndeosebi, cele care au produs consecinţe deosebit de
grave.
În cazul unor atare infracţiuni, în care soluţia este condiţionată de
activitatea infracţională şi în strânsă legătură cu urmările patrimoniale ale
faptei, disjungerea trebuie dispusă numai în cazurile în care judecarea
ambelor laturi ale procesului, din cauze obiective, nu se poate asigura.
Spre exemplu, prin sentinţa penală nr. 60/2003, Tribunalul Bihor a
condamnat la 10 ani şi 6 luni închisoare pe inculpatul K.P., pentru săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5, cu aplicarea
art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal.
În baza dispoziţiilor art. 347 din Codul de procedură penală, s-a
dispus disjungerea acţiunii civile şi rezolvarea separată a acesteia.
Instanţa a reţinut că, în perioada 1998 - 1999, ca reprezentant al
societăţii comerciale „M.V.” din Oradea, inculpatul a cumpărat importante
cantităţi de marfă de la numeroase firme, pentru plata cărora a emis file
CEC fără acoperire, cauzându-le pagube însemnate.
Pentru a nu se ajunge la întârzierea excesivă a soluţionării cauzei s-a
dispus disjungerea laturii civile, fiind necesare completări în ceea ce

112
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 861/1986, în R.R.D., nr. 2/1987, pag. 70 şi în R.R.D., nr. 3/1987, pag. 76.
113
CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985, pag. 63; CSJ – Secţia penală,
Decizia nr. 354/1979, în R.R.D., nr. 12/1979, pag. 80.
– 104 –
priveşte situaţia prejudiciului cauzat părţii civile de către inculpat, prin
săvârşirea infracţiunii.
Prin decizia penală nr. 157 din 8 iulie 2004, a Curţii de Apel Oradea,
apelul inculpatului a fost respins, iar ulterior a fost admis recursul.
Din examinarea actelor cauzei rezultă că instanţele au greşit când au
dispus, respectiv au menţinut hotărârea de disjungere a cauzei.
În raport cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată, aceea de înşelăciune în formă continuată, cu consecinţe deosebit
de grave, se impunea judecarea cauzei în ansamblul său, atât în ceea ce
priveşte acţiunea penală cât şi acţiunea civilă.
În cadrul soluţionării unitare a unei cauze penale, stabilirea întinderii
prejudiciului produs, prin fapta comisă de inculpat, constituie un important
criteriu ce îşi găseşte reflectarea în latura penală a cauzei, în ceea ce priveşte
vinovăţia sa, dar şi în planul tragerii la răspundere penală, în procesul
individualizării pedepsei, ţinând seama de gravitatea consecinţelor
păgubitoare.
Se constată deci că latura penală a cauzei nu a fost corect soluţionată,
nici cu privire la reţinerea vinovăţiei şi nici a individualizării pedepsei, în
raport cu prejudiciul produs, de vreme ce întinderea prejudiciului nu a fost
stabilită în integralitate, latura civilă fiind disjunsă tocmai în scopul stabilirii
prejudiciului produs.
În consecinţă recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile
atacate şi s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rezolvare 114 .

114
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Decizia nr. 6281/25.11.2004.
– 105 –
CA
C APPIIT
TOOL
LUUL
L IIV
V

RĂSPUNDEREA PENALĂ
A PERSOANEI JURIDICE

Pentru a putea analiza răspunderea penală a persoanei juridice,

considerăm că este necesar a da mai întâi o noţiune acesteia.
Persoana juridică este un subiect de drept. Nu este dată o definiţie
legală a persoanei juridice dar, în doctrină este dominantă concepţia potrivit
căreia „persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv
de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi
subiective şi obligaţii civile” 115 .
Prin persoană juridică se înţelege o fiinţă abstractă, intelectuală,
creată prin ficţiunea legii, într-un interes social şi într-un scop de utilitate
publică, având un patrimoniu deosebit, capabilă de a avea drepturi şi
îndatoriri. Numai legiuitorul are dreptul de a crea asemenea persoane,
pentru că nici o ficţiune nu poate să existe fără lege, deoarece numai prin
voinţa puterii, care singură prin legi, stabileşte instituţii şi prescrie reguli
pentru păzirea ordinii publice, apărarea bunelor moravuri şi a intereselor
generale ale societăţii 116 .
După alţi teoreticieni persoana juridică este un ansamblu de elemente
materiale şi umane, care îndeplinind condiţiile prevăzute de lege este titular
de drepturi şi obligaţii.
Răspunderea penală a persoanelor juridice nu este o problemă nouă,
ea găsindu-şi originile în dreptul antic, după care revine la sfârşitul secolului
al XIX-lea în atenţia doctrinei penale europene, pentru ca astăzi să ajungă
una dintre temele centrale ale demersurilor ştiinţifice şi legislative.
115
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Editura Şansa, Bucureşti ,1999, pag. 390.
116
Dimitrie Alexandrescu - Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi 1898, pag. 540-545.
– 106 –
 Studiul evoluţiei istorice a acestei instituţii este în măsură să susţină
ideea că răspunderea penală a persoanelor juridice este în acord cu
principiile fundamentale ale dreptului penal, cu natura însăşi a persoanei
juridice şi este justificată de necesităţi de ordin socio-economic.
Problema de a şti dacă o persoană juridică îşi poate vedea angajată
răspunderea penală, în considerarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a
constituit subiectul unei dispute care a marcat doctrina penală pe toată
durata ultimului secol. Răspunderea penală a persoanei juridice a constituit
în cadrul unor colocvii internaţionale, studii, articole, adnotări şi monografii,
consacrate acestei problematici, de-a lungul timpului, confruntări doctrinare
între partizanii şi adversarii acestei idei.
Principalul argument al autorilor clasici, în favoarea non-
responsabilităţii penale a entităţilor colective, îşi găseşte originile în teoria
ficţiunii persoanelor juridice din dreptul civil, teorie care s-a bucurat de o
largă audienţă în secolul al XIX-lea. Potrivit acestei teorii, subiect de drept
veritabil nu poate fi decât fiinţa umană – persoanele juridice nefiind decât
nişte subiecţi fictivi, recunoscuţi ca atare pentru a răspunde necesităţii de a
identifica un titular al anumitor drepturi patrimoniale.
Deşi această teorie s-a născut în sfera dreptului civil pentru a rezolva
unele raporturi de factură patrimonială, ea a marcat o parte importantă a
doctrinei penale, în care se consideră că persoana juridică nu poate comite
infracţiuni. Chiar în doctrina relativ recentă se susţine, în mod izolat, de
către unii autori că, „persoana juridică fiind fiinţă fictivă, nedispunând prin
ea însăşi nici de voinţă şi nici de libertate, nu poate comite o faptă ilicită şi
nici nu poate cunoaşte închisoarea” 117 .
Teoria ficţiunii a fost în cele din urmă abandonată chiar în sfera
dreptului civil – astăzi persoanele juridice joacă un rol capital în toate
domeniile vieţii economico-sociale, iar acest rol nu ar putea fi îndeplinit de
entităţi fictive.
Persoanele juridice se bucură de recunoaşterea capacităţii juridice în
majoritatea ramurilor de drept, deoarece, au un patrimoniu propriu, distinct
de patrimoniile membrilor care le compun, au drepturi şi obligaţii distincte
de cele ale membrilor, aşa încât existenţa lor este o realitate atât în plan
social, cât şi în plan juridic 118 .
117
B. Dejemppe - Responsabilite penales des personnes morales, in “Annales de droit de Louvain”,
1983.
118
K. E. Mohamed El Sayed –Unele probleme privind răspunderea penală a persoanei juridice.
– 107 –
 Totodată, persoanele juridice se bucură de recunoaşterea capacităţii
pasive, inclusiv în sfera dreptului penal. Atunci când o infracţiune este
îndreptată împotriva unei persoane juridice, este unanim admis faptul că,
aceasta este subiectul pasiv al infracţiunii, şi are posibilitatea de a acţiona ca
parte în procesul penal prin intermediul organelor sale. Ar fi cel puţin bizar
să se considere că persoana juridică constituie o realitate atunci când a fost
vătămată în drepturile sale ca urmare a unei infracţiuni, dar că, aceeaşi
persoană este o entitate imaginară, fictivă, atunci când încalcă ea însăşi
drepturile altor persoane.
Partizanii răspunderii penale a persoanelor juridice apreciază că
recunoaşterea acestora, ca subiecte de drept, trebuie soluţionată pe aceleaşi
baze ca şi în cazul persoanelor fizice. Dacă recunoaşterea capacităţii juridice
a fiinţei umane nu presupune o prealabilă elucidare a problemei originii
omului, fiind suficientă constatarea existentei acestuia, tot astfel, în cazul
persoanelor juridice, recunoaşterea calităţii de subiect de drept se poate face
pornind de la existenţa şi rolul social al acestora.
Ţinând seama de prevederile Convenţiilor internaţionale, în materie
penală la care România a devenit parte, care instituie aplicarea sancţiunilor
penale în cazul persoanelor juridice, precum şi de angajamentele asumate de
ţara noastră în negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană a elaborat
Legea nr. 278/2006 – privind răspunderea penală a persoanei juridice 119 .
Persoana juridică, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice răspunde penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru
infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanei juridice.
Totodată, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Pentru crimele şi delictele săvârşite, persoanei juridice i se pot aplica
pedepse principale şi pedepse complementare.
Ca pedeapsă principală ce se poate aplica persoanei juridice este
amenda de la 1.000 lei la 1.000.000 lei.
Pedepsele complementare care se pot aplica persoanei juridice sunt
următoarele:
a - dizolvarea acesteia;
119
„Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund
penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul
persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.”
– 108 –
 b - suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile sale, pe o
durată de la un an la trei ani;
c - interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o
durată de la un an la cinci ani;
d - interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de
la un an la cinci ani;
e - afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul
Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.
Legea prevede că pedepsele complementare prevăzute la literele b - e se pot
aplica în mod cumulativ, integral sau parţial.
În „Partea specială” a noului Cod penal, se prevede că persoana
juridică poate răspunde pentru:
– crime şi delicte împotriva vieţii persoanei – uciderea din culpă ca
urmare a nerespectării dispoziţiilor legale, ori a măsurilor de prevedere
pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi (art.185 rap. la art. 181 alin. 2);
– delicte contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei – vătămarea
corporală din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor
de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea
unei anumite activităţi (art. 192 rap. la art. 189 alin. 3 şi 4);
– crime şi delicte privind manipularea genetică – alterarea
genotipului uman, utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme
biologice sau alte arme de exterminare în masă şi crearea de embrioni umani
în alte scopuri decât procreaţia (art. 197 rap. la art. 193-196);
– crime şi delicte contra libertăţii persoanei – lipsirea de libertate în
mod ilegal, punerea şi ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi
traficul de sclavi, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, traficul de
persoane adulte, traficul de minori, şantajul, violarea secretului
corespondenţei şi confecţionarea sau utilizarea de aparate pentru
interceptarea comunicaţiilor (art.216 rap. la art. 201-205 şi art. 211-213);
– delicte contra familiei - fapta persoanei care intermediază sau
înlesneşte adopţia unui copil, în scopul obţinerii unui folos necuvenit
(art.232 rap. la art. 231 alin. 2);
– crime şi delicte contra bunelor moravuri – proxenetismul,
răspândirea de materiale pornografice, pornografia infantilă, pornografia
infantilă prin intermediul sistemelor informatice şi jocul de noroc (art. 242
rap. la art. 235-238 şi art. 240);
– 109 –
 – delicte contra protecţiei muncii – neluarea măsurilor legale de
protecţie a muncii şi nerespectarea regulilor de protecţie a muncii (art. 245
rap. la art. 243-244);
– delicte contra cultelor şi a respectului datorat morţilor –
împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios,
care este organizat şi funcţionează potrivit legii, precum şi fapta de a obliga
o persoană, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale vreunui
cult sau să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult
(art. 248 rap. la art. 246);
– crime şi delicte contra patrimoniului – abuzul de încredere, abuzul
de încredere prin fraudarea creditorilor, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,
distrugerea şi însuşirea de valori materiale interesând umanitatea,
distrugerea şi însuşirea de valori culturale ale popoarelor, distrugerea,
tulburarea de posesie, tăinuirea şi spălarea banilor (art. 270 rap. la art. 256-
258 şi art. 260-268);
– crime şi delicte contra securităţii naţionale – trădarea, trădarea prin
transmiterea de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului,
acţiuni ostile contra statului român, spionajul, compromiterea unor interese
de stat, acte ostile contra unui stat străin, acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, subminarea puterii de stat, actele de diversiune, complotul,
constituirea de structuri informative ilegale, constituirea de organizaţii cu
caracter fascist , rasist sau xenofob (art. 294 rap. la art. 271-275, art. 277,
art. 279, art. 282, art. 283, art. 285-287, art. 289 şi art. 293 alin. 3);
– crime şi delicte de terorism – acte de terorism, asocierea pentru
săvârşirea de acte de terorism, finanţarea actelor de terorism, ameninţarea în
scop terorist, alarmarea în scop terorist (art. 300 rap. la art. 295-299);
– crime şi delicte de corupţie – darea de mită şi traficul de influenţă
(art. 313 rap. la art. 309 şi art. 312);
– crime şi delicte contra intereselor publice săvârşite de orice
persoană – sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii,
sustragerea de sub sechestru, împiedicarea concurenţei în licitaţiile publice,
racolarea, îndrumarea sau călăuzirea uneia sau mai multor persoane în
scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat şi traficul de migranţi (art. 333
rap. la art. 326-329, art. 330 alin. 5 şi art. 331);
– crime şi delicte contra înfăptuirii justiţiei – încercarea de a
determina mărturia mincinoasă, împiedicarea participării la proces,
– 110 –
favorizarea infractorului , reţinerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 353
rap. la art. 336-337, art. 340 şi art. 347);
– crime şi delicte privind criminalitatea organizată şi asocierea
pentru săvârşirea de infracţiuni – constituirea unui grup infracţional
organizat, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni şi tăinuirea (art. 358 rap.
la art. 354-355 şi art. 357);
– delicte contra liniştii publice – neluarea de măsuri pentru asigurarea
liniştii publice, tulburarea folosinţei locuinţei, organizarea cerşetoriei, folosirea
şi procurarea de arme cu aer comprimat sau cu gaze comprimate (art. 373 rap.
la art. 360, art. 364, art. 369 alin. 1 şi 2 şi art. 371);
– crime şi delicte contra siguranţei pe căile ferate – neîndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă,
neîndeplinirea cu intenţie a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă, distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 381 rap. la art. 374, art.
375 şi art. 377);
– crime şi delicte contra sănătăţii publice – nerespectarea
dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri, împiedicarea
combaterii bolilor, răspândirea bolilor la animale sau plante, traficul de
droguri, nerespectarea dispoziţiilor privind administrarea ilicită de droguri,
traficul şi administrarea ilicită de droguri care a avut ca urmare moartea
victimei, nerespectarea dispoziţiilor privind regimul precursorilor, traficul
de substanţe toxice, falsificarea de alimente sau alte produse şi
nerespectarea dispoziţiilor privind gestionarea deşeurilor reciclabile (art.
394 rap. la art. 382, art. 383 şi art. 385-392);
– crime şi delicte contra mediului înconjurător – încălcarea regulilor
privind protecţia atmosferei, încălcarea regulilor privind protecţia apei,
încălcarea regulilor de gospodărire a apelor, încălcarea regulilor privind
utilizarea apei potabile, distrugerea lucrărilor de protecţie a apelor,
încălcarea regulilor privind protecţia solului, încălcarea regulilor privind
protecţia fondului forestier, poluarea fonică, poluarea accidentală (art. 405
rap. la art. 395-403);
– crime şi delicte privitoare la regimul armelor, muniţiilor,
materialelor radioactive şi a materiilor explozive – nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al
altor materii radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive (art.
410 rap. la art. 406-408);
– crime şi delicte privind calitatea construcţiilor şi barajelor –
nerespectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea executării lucrărilor de
– 111 –
construcţii, nerespectarea dispoziţiilor legale privind calitatea construcţiilor,
nerespectarea dispoziţiilor privind calitatea barajelor (art. 414 rap. la art.
411-413);
– delicte contra patrimoniului cultural naţional mobil şi contra
patrimoniului arhivistic naţional – nerespectarea regimului de ocrotire a
unor bunuri, scoaterea peste graniţă a documentelor de arhivă, nerespectarea
măsurilor de protecţie a patrimoniului cultural naţional mobil, exportul
ilegal de bunuri culturale mobile, importul ilegal de bunuri culturale mobile,
furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil,
schimbarea categoriei juridice a unui bun cultural mobil, efectuarea de
lucrări ilegale asupra bunurilor din patrimoniul cultural (art. 424 rap. la
art. 415-422;
– delicte contra proprietăţii intelectuale – contrafacerea
obiectului unei invenţii şi însuşirea, fără drept, a calităţii de
inventator, punerea în circulaţie a produselor contrafăcute,
nerespectarea măsurilor de protecţie a desenelor şi modelelor
industriale, nerespectarea măsurilor de protecţie a topografiei
circuitelor integrate, nerespectarea măsurilor de protecţie a mărcilor şi
indicaţiilor geografice, utilizarea neloială a mărcilor sau indicaţiilor
geografice, producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi
dispozitive pirat, punerea la dispoziţia publicului a produselor
purtătoare de drepturi, reproducerea neautorizată a programelor de
calculator, nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor
patrimoniale de autor şi conexe, nerespectarea normelor privind
protecţia drepturilor nepatrimoniale de autor, nerespectarea măsurilor
tehnice de protecţie şi a informaţiilor privind regimul drepturilor de
autor şi al drepturilor conexe (art. 439 rap. la art. 425-427, art. 429-
432 şi art. 434-438).
După acest capitol care cuprinde „delictele contra proprietăţii
intelectuale”, în Legea nr. 301/2004 urmează Titlul X intitulat „delicte
contra datelor şi sistemelor informatice” care conţine trei capitole:
I - Delicte contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor
informatice; II - Delicte informatice şi III - Dispoziţii comune
(art. 440-449).
– 112 –
 Se constată că art. 448 are acelaşi conţinut cu art. 439 referitor la
sancţionarea persoanei juridice din Titlu IX al legii 120 :
- delicte contra vieţii economice – specula cu produse care nu pot
face obiectul comerţului privat şi camăta, nerespectarea dispoziţiilor privind
operaţiunile de import şi export, concurenţa neloială, deturnarea de fonduri,
înşelăciunea la măsurătoare, înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor
(art. 458 rap. la art. 450 şi art. 451-456);
- delicte contra regimului fiscal – înstrăinarea fără drept a
participaţiilor la capitalul social sau a activelor, nerespectarea regimului
fiscal al alcoolului, nerespectarea regimului fiscal al uleiurilor minerale
(art. 463 rap. la art. 459-461);
- crime şi delicte contra încrederii publice – falsificarea de monede
sau de alte valori, falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport,
falsificarea de valori străine, deţinerea de instrumente în vederea falsificării
de valori, falsificarea instrumentelor oficiale, folosirea instrumentelor
oficiale false, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul în
înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, falsul în declaraţii, falsul
privind identitatea, falsul privind folosirea emblemei „Crucea Roşie“
(art.478 rap. la art. 464-476);
În Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor
juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau alte valori se
prevăd următoarele: „persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice, răspund penal în cazul infracţiunilor de
falsificare de monede sau alte valori, precum şi al infracţiunii de deţinere de
instrumente în vedere falsificării de valori, săvârşite în numele sau interesul
persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. Totodată,
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte:
– crime şi delicte contra intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene – nerespectarea normelor privind obţinerea de fonduri din
bugetele Comunităţilor Europene, deturnarea de fonduri din bugetele
Comunităţilor Europene, diminuarea ilegală a resurselor din bugetele
Comunităţilor Europene (art. 484 rap. la art. 479-483;

120
Propunem ca până la intrarea în vigoare a prevederilor legii să se facă modificarea art. 448 astfel:
„Persoana juridică se sancţionează pentru infracţiunile prevăzute în art. 440-444 şi art. 445-446”
considerând că şi pentru aceste delicte contra datelor şi sistemelor informatice, persoana juridică
trebuie să răspundă.
– 113 –
 Sistemul de pedepse aplicabil persoanei juridice include, pe lângă
pedeapsa principală a amenzii şi pedepse complementare.
Pedepsele complementare sunt:
- dizolvarea persoanei juridice – poate fi pronunţată atunci când
persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau
când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de
infracţiuni şi are ca efect deschiderea procedurii de lichidare;
- suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice pe o durată de la un an la trei ani – constă în interzicerea
activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea
căreia a fost săvârşită infracţiunea şi poate fi aplicată pe o durată de la un an
la trei ani.
Dizolvarea şi suspendarea nu pot fi aplicate partidelor politice,
sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, nu poate fi
aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei
sau al audiovizualului şi, totodată, activitatea în domeniul presei sau al
audiovizualului nu poate fi suspendată.
– interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o
durată de la un an la 5 ani – constă în interzicerea de a participa, direct
sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice,
prevăzute de lege, pe o durată de la un an la cinci ani;
– interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la
un an la cinci ani – constă în interzicerea de a obţine fonduri de la instituţiile
de credit ori instituţiile financiare, pe o durată de la un an la cinci ani.
Pedepsele complementare se pot aplica în mod cumulativ, integral
sau parţial.
Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul
Oficial al României, prin presă ori prin mijloace de comunicare
audiovizuală se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate,
aceste cheltuieli neputând depăşi cuantumul pedepsei amenzii aplicate
persoanei juridice.
Instanţa poate dispune afişarea sau difuzarea, integrală sau în extras
a hotărârii de condamnare şi stabileşte locul şi perioada, fără a putea depăşi
o durată de două luni. Identitatea victimei sau a reprezentantului legal al
acesteia nu poate fi dezvăluită fără consimţământul lor.
– 114 –
 Regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice este
prevăzut în dispoziţiile articolelor 81-86 din Legea nr. 301/2004 – Codul
penal.
4.1 Procedura privind tragerea la răspundere penală a
persoanei juridice
În cadrul Titlului IV al parţii speciale din Codul de procedură penală,
după Capitolul I, se introduce un nou capitol, Capitolul I1, care prevede
„Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice“.
Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale
şi procedurale de reprezentatul său legal.
Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început
urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice,
aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.
În cazul în care persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta
este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din
rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în
insolvenţă desemnaţi, potrivit prevederilor legale, li se aplică, în mod
corespunzător, dispoziţiile art.190 alin.1, 2 şi 4-6 din Codul de procedură
penală.
Competenţa teritorială de cercetare şi soluţionare este determinată
de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se află sediul
persoanei juridice şi locul unde domiciliază persoana vătămată sau unde
aceasta îşi are sediul.
Persoana juridică se citează prin reprezentantul ei legal, la sediul
persoanei juridice sau, după caz, prin mandatar la domiciliul acestuia ori
prin practicianul în insolvenţă, desemnat în calitate de mandatar, la sediul
acestuia.
Dispunerea măsurilor preventive faţă de persoana juridică
Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului
sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice
care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a
procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri preventive:
a. suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei
juridice;
b. suspendarea fuziunii, divizării sau reducerii capitalului social al
persoanei juridice;
– 115 –
 c. interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de
a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa
persoanei juridice;
d. interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul
judiciar;
e. interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiul
sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor prevăzute de lege, instanţa
poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o
sumă de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauţiunii
nu poate fi mai mic de 5.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana
juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin
hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea
procesului penal faţă de aceasta. În cazul în care s-a dispus faţă de persoana
juridică o soluţie de netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune
de către procuror. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către
persoana juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Măsurile preventive prevăzute de lege pot fi dispuse pe o perioadă de
cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile
care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de
zile.
În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de
judecător, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea
persoanei juridice, unde participarea procurorului este obligatorie.
Încheierea poate fi atacată cu recurs în 3 zile de la pronunţare pentru
cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Măsurile preventive se revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai
există temeiuri care să justifice menţinerea acestora.
Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului
acesteia pot fi luate măsurile prevăzute în art.183 şi art. 198 alin.2 din Codul
de procedură penală, iar faţă de practicianul în insolvenţă numai măsura
prevăzută în art. 198 alin. 2.
Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, în vederea
asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune,
precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
– 116 –
 Organele judiciare comunică organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, începerea
urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în
judecată a persoanei juridice la data dispunerii acestor măsuri, în vederea
efectuării menţiunilor corespunzătoare.
Organele care au autorizat înfiinţarea şi înregistrat persoana juridică
sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la
data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea
cu privire la persoana juridică.
Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în
termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare,
lichidare sau reducere a capitalului social. Neîndeplinirea sau îndeplinirea
cu întârziere a obligaţiilor menţionate, constituie abatere judiciară şi se
sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia
fuziunea, divizarea, reducerea capitalului social, dizolvarea sau lichidarea
acesteia.

4.2 Punerea în executare a pedepselor aplicate persoanei

juridice
Punerea în executare a pedepsei amenzii, a pedepsei complementare
a dizolvării, a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice, a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, a
interzicerii accesului la anumite resurse financiare, a afişării hotărârii de
condamnare sau a difuzării acesteia şi a pedepsei complementare a obligării
la publicitate negativă.
Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să
depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în
termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În ipoteza în care persoana juridică condamnată se găseşte în
imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut de lege,
instanţa de executare, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii
amenzii, pe cel mult doi ani, în rate lunare.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată a amenzii în termenul prevăzut de
lege sau de neplata unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe
acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor
– 117 –
competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale
privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de
aceste dispoziţii.
În vederea punerii în executarea a pedepsei complementare a
dizolvării persoanei juridice, o copie după dispozitivul hotărârii de
condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă se comunică, la data
rămânerii definitive, instanţei civile competente, care deschide procedura
de lichidare şi desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în
insolvenţă autorizaţi potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se face din
averea persoanei juridice sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare
constituit potrivit dispoziţiilor legale.
De asemenea, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a
lua măsurile necesare.
Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării
activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, o copie după
dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa
suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a
lua masurile necesare.
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a
participa la procedurile de achiziţii publice se face prin trimiterea unei copii
după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat persoanei
juridice această pedeapsă, la data rămânerii definitive, următoarelor organe
ale statului:
•Oficiului Registrului Comerţului, în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate în registrul comerţului;
•Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de
publicitate în Registrul Naţional al Persoanelor Juridice Fără Scop
Patrimonial;
•Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea
efectuării formalităţilor de publicitate.
O copie după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a
aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile
– 118 –
persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat
persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
În vederea punerii în executare a pedepsei complementare a
interzicerii accesului la anumite resurse financiare, la data rămânerii
definitive, se trimite o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin
care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii accesului la anumite
resurse financiare: Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
De asemenea, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare,
prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre
activităţile persoanei juridice, se comunică, la data rămânerii definitive,
organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a
înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a afişării
hotărârii de condamnare sau a difuzării acesteia se trimite, la data rămânerii
definitive, o copie după hotărârea de condamnare, în întregime, sau un
extras al acesteia, persoanei juridice condamnate, pentru a afişa hotărârea în
locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată, precum şi pentru a
asigura difuzarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Persoana condamnată înaintează instanţei de executare dovada
începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării difuzării
hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea
hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după
caz, de la executare.
O copie după hotărârea de condamnare, în întregime, sau un extras al
acesteia, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana
juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Punerea în executare a pedepsei complementare a obligării la
publicitate negativă, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin
care s-a aplicat această pedeapsă, se comunică, la data rămânerii definitive,
persoanei juridice condamnate pentru a afişa mesajul publicitar în
modalitatea stabilită de instanţa de judecată.
Persoana condamnată înaintează instanţei de executare dovada
începerii executării în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar
nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării.
– 119 –
 O copie după dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică, la
data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua
măsurile necesare.
Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate
persoanei juridice
În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare
aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art.81
alin. 2 sau, după caz, art. 83 alin. 2 din Codul penal.
Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către judecătorul delegat al
instanţei de executare, ori de către organele cărora li s-a comunicat
hotărârea definitivă de condamnare a persoanei juridice potrivit dispoziţiilor
legale (art. 47911-47915 din Codul de procedură penală.
Persoana juridică este citată la judecată, unde participarea
procurorului este obligatorie.
După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice
condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă.
Introducerea în legislaţia românească a conceptului de „răspundere
penală a persoanei juridice“, a Legea nr. 299/2004 privind răspunderea
penala a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede
sau de alte valori, Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea
altor legi, şi, Legii nr. 365/2006 privind modificarea Codului de Procedură
Penală, nu fac decât sa alinieze legislaţia românească la legislaţia modernă,
care extinde răspunderea penală şi asupra persoanelor juridice.
Răspunderea penală a persoanelor juridice îşi are originea în
legislaţia din sistemul common law. Jurisprudenţa şi doctrina a întemeiat
răspunderea penală a persoanei juridice pe două teorii: teoria răspunderii
pentru fapta altuia şi teoria identificării.
Prima teorie, teoria răspunderii pentru fapta altuia, derivă din
răspunderea civilă delictuală şi a fost adesea primită cu ezitare în dreptul
penal, având în vedere principiul personalităţii răspunderii penale, conform
căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât dacă a săvârşit, în
mod direct şi nemijlocit, infracţiunea ca autor sau dacă a participat la
săvârşirea ei în calitate de instigator sau complice. Cu toate acestea,
aplicarea teoriei răspunderii pentru fapta altuia a permis tragerea la
răspundere a persoanelor juridice pentru acţiunile întreprinse în afara legii
de către angajaţii sau mandatarii persoanei juridice.
– 120 –
 Cu privire la teoria identificării, aceasta a fost introdusă în
jurisprudenţa engleză ca temei al răspunderii penale a persoanei juridice de
mai bine de un secol. Conform acestei teorii, există identitate între persoana
juridică şi reprezentanţii acesteia, persoane cu funcţii de conducere, care
conform modului de organizare şi funcţionare a persoanei juridice şi a
funcţiei pe care o au în cadrul acesteia, nu primesc dispoziţii de la un
superior ierarhic.
Considerăm că este oportună introducerea în legislaţia românească a
răspunderii persoanei juridice, având în vedere situaţiile create de unele
societăţi în ultima perioadă (vezi cazul Mihăileşti, judeţul Buzău).
Celei de a doua teorii i-au fost aduse unele critici, precizându-se că
are o sferă de aplicare limitată, mai ales în cazul persoanelor juridice cu
întindere geografică mare, în cazul cărora centrele de decizie sunt
fragmentate, dar cu toate acestea, există un manager la centru, situaţie în
care, teoria identificării nu poate fi aplicată în cazul unei infracţiuni
săvârşite în teritoriu de un reprezentant al societăţii. Însă această teorie a
admis ideea delegării de putere, de conducere, ceea ce permite ca
răspunderea persoanei juridice să poată fi reţinută în cazul tuturor
persoanelor care au acţionat în numele persoanei juridice (societăţii):
consiliul de administraţie, directorul general, directorul adjunct, delegatul,
mandatarul etc.

– 121 –
– 122 –
 BIBLIOGRAFIE

DOCTRINĂ:

1. Alexandrescu, Dimitrie - Dreptul civil român în comparaţiune cu legile

vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi
1898;
2. Balaci, Alexandru – Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura
Cluj-Napoca, 1983;
3. Beleiu, Gheorghe - Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura „Şansa”, Bucureşti ,1999;
4. Buga, C. – Calcularea prejudiciului cauzat unităţilor economice prin
infracţiuni, în R.R.D., nr. 8/1984;
5. Costin, M. M.; Leş, Ion; Minea, Mircea Şt.; Radu, Dumitru – Dicţionar
de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1963;
6. Ciobanu, Viorel M. – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
Editura „Naţional”, Bucureşti, 1997;
7. Dejemppe, B. - Responsabilite penales des personnes morales, in
“Annales de droit de Louvain”, 1983;
8. Dobrinescu, I. – Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul
achitării inculpatului, în R.R.D., nr. 1/1973;
9. Dogaru, Ion – Elemente de teoria generală a dreptului, Editura
„Oltenia”, Craiova, 1994;
10. Dogaru, Ion – Tratat de drept civil, Editura „Europa”, Craiova, 1996,
vol. I;
– 123 –
11. Dongoroz, V.; Kahane, S; Antoniu, G.; Bulai, C.; Iliescu, N.; Stănoiu, R.
M. – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I;
12. Gorgăneanu, I. – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977;
13. Mohamed El Sayed, K.E. – Unele probleme privind răspunderea penală
a persoanei juridice;
14. Neagu, Ion – Tratat de procedură penală, Editura „PRO”, Bucureşti,
1997;
15. Oancea, Ion – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I;
16. Pop, Traian - Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, vol. II;
17. Pătulea, A. – Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul
prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale, în R.R.D.,
nr. 11/1970.
18. Stoenescu, Ilie; Zilberstein, Savelly – Tratat de drept procesual civil.
Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
19. Theodoru, Gr. Gr.; Moldovan, L. – Drept procesual penal, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, vol. I;
20. Theodoru, Gr. Gr. – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a
pornirii sau continuităţii procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965;
21. Voicu, C. – Teoria generală a dreptului, Editura „Charta”, Braşov, 1999;
22. Volonciu, N. – În legătură cu noua reglementare a acţiunii penale,
Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe Juridice, anul XVIII, nr.
2/1969;
23. Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti,
1993, vol. I;

– 124 –
 JURISPRUDENŢĂ:

ƒ Constituţia României;
ƒ Codul de procedură penală;
ƒ Codul civil;
ƒ Codul de procedură civilă;
ƒ Legea nr. 301/2005 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial
al României, nr. 575/29.06.2004;
ƒ Monitorul Oficial nr. 64/14.02.2000, Dec. Curţii Constituţionale nr.
158/14.10.1999, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, invocată în
raport de prevederile art. 41 din Constituţie;
ƒ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 1 din 07
ianuarie 2002;
ƒ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Dec. secţ. pen. nr. 1384/14.03.2002;
ƒ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 6281/25.11.2004;
ƒ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – Dec. pen. nr. 1 din
23. 02. 2004;
ƒ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 391/19.01.2005;
ƒ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 822/08.02.2006;
ƒ C.S.J. - Secţia penală, Dec. nr. 5516/1971, în R.R.D., nr. 6/1972;
ƒ Legea nr. 278/2006 privind modificarea Codului Penal, precum şi pentru
modificarea altor legi;
ƒ Legea nr. 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală,
precum şi pentru modificarea altor legi;
ƒ Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 60/2006 pentru
modificarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea
altor legi;
ƒ Jud. Sighetul Marmaţiei – Sentinţa penală, nr. 262/1974, în R.R.D.
nr. 5/11976;
– 125 –
ƒ TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 639/1992, în „Dreptul”, nr. 4/1994;
ƒ TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1347/1972, în R.R.D., nr. 8/1973;
ƒ TJ. Timiş – Dec. pen., nr. 438/1975, în R.R.D., nr. 1/1976;
ƒ TJ. Bihor – Dec. pen., nr. 186/1981;
ƒ TJ. Suceava – Dec. pen., nr. 466/1980, în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67:
„Astfel, urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de înmormântare chiar
dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru
partea civilă”;
ƒ TJ. Timiş – Dec. pen. nr.1346/1972, în R.R.D., nr. 3/1973;
ƒ TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1072/1972, în R.R.D., nr. 5/1977;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1264/1983, în Culegere de decizii,
Bucureşti, 1983;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 51/1985, în R.R.D., nr.4/1986;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2436/1985, în „Culegere de decizii pe anul
1987;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 46/1985, în „Culegere de decizii pe anul
1985;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 40/1986;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 270/1984, în „Culegere de decizii pe anul
1985, pag. 304;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1719/1990;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.907/1982;
ƒ CSJ – Secţia penală, dec. nr. 364/1979, în „Culegere de decizii pe anul
1985, pag. 473;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1459/1975, C.D., 1975, pag. 423;
CSJ – Secţia penală, dec. nr. 2410/1978, C.D., 1978
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 436;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 312/1992;
CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 369/1992;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1146/1992;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.2345/1974, Culegere de decizii pe anul 1974;
– 126 –
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, Culegere de decizii pe anul 1975;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în R.R.D., nr. 7/1972;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3059/1974, , în R.R.D., nr. 11/1975;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2359/1983, în R.R.D., nr. 11/1984;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 4151/1973, în R.R.D., nr. 6/1974;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în „Dreptul”, nr. 7/1990;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3406/1973, în R.R.D., nr. 4/1973;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 679/1974, în R.R.D., nr. 9/1974;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 666/1985;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 31/1980, în R.R.D., nr. 2/1981;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1372/1991;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 756/1991;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 536/1981, în R.R.D., nr. 11/1981;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1052/1989, în „Dreptul”, nr. 7/1990;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1386/1991;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1287/1988, în R.R.D., nr. 4/1989;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr.2837/1976, în CD, pe anul 1976;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2359/1984, în R.R.D., nr. 11/1984;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1187/1984, în R.R.D., nr. 9/1995;
ƒ CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1712/1983, în R.R.D., nr. 7/1993.

– 127 –