Simptomele si diagnosticarea autismului

Simptomatologia Britanica vorbeşte de 9 simptome:

• Puternică şi susţinută incapacitate de stabilire a unor relaţii emoţionale cu

ceilalţi oameni. Comportare anormală faţă de ceilalţi membrii. Au dificultăţi
în joc şi colaborare cu ceilalţi.
• Incapacitatea conştientizării identităţii propriei persoane. Se caracterizează
prin comportări anormale faţă de ei înşişi. Sunt caracterizaţi prin explorare
sau privire îndelungată a mâinilor.
• Existenţa unor preocupări faţă de obiecte particulare.
• Prezenţa unor împotriviri susţinute la orice schimbare de mediu şi încercarea
de restaurare a unor activităţi anterioare – instalarea unei monotonii.
• Existenţa unei experienţe perceptive anormale (prezenţa unor răspunsuri
excesive sau diminuate sau imprevizibile la o serie de stimuli concreţi)
• Prezenta si existenta unei anxietăţi excesive şi aparent inexplicabile.
Anxietatea se accentuează când apar schimbări în mediul înconjurător sau în
ataşamentul persoanelor din jur. Manifestă teamă inexplicabilă pentru
anumite obiecte şi lipsă de teamă în faţa unor pericole evidente.
• Absenţa vorbirii sau prezenţa unor întârzieri în dezvoltarea vorbirii. Pot
exista confuzii în utilizarea pronumelui personal, fenomene de ecolalie sau
manierism.
• Existenţa unor distorsiuni ale schemelor motorii, elemente de hiperkinezie,
imobilitate specifică, apariţia unor posturi bizare sau manierisme rituale
(învârtirea unor obiecte in jurul propriei persoane, legănarea, etc.)
• Persistenţa unui fond de serioase întârzieri în dezvoltarea funcţiilor psihice,
prezenţa unor aptitudini muzicale.

În România, E. Verza distinge 5 categorii de trăsături pentru autism:

o Dificultăţi de limbaj şi comunicare. Apar de timpuriu şi au ca numitor

comun lipsa de interes pentru comunicare. Se manifestă prin:
o lipsa de răspuns la apelul numelor
o prezenta întârzierilor în dezvoltarea vorbirii şi existenţa unei
pronunţii defectuoase
o existenţa ecolaliilor sub forma repetiţiei de cuvinte şi propoziţii
o schimbarea ordinii sunetelor în cuvânt, substituirea cuvintelor între
ele
o prezenţa unui vocabular sărac, lipsa de dinamism şi flexibilitate,
vorbirea neexpresivă.
o Discontinuitate în învăţare şi dezvoltare – pot să apară sub forma
unor comportamente cognitive – poate exista la acelaşi subiect
incapacitatea de a număra, dar învaţă cu uşurinţă înmulţirea. Autistul
prezintă interes crescut în învăţarea unor informaţii în detrimentul
altora.
 o Deficiente perceptive şi relaţionale. Exista autişti plângăreţi, agitaţi,
dar şi inhibaţi, lipsiţi de interes, care refuza contactul. Unii sunt
interesaţi în atingerea obiectului, alţii manifestă repulsie pentru
anumite obiecte. Exista autişti care prezintă atracţie deosebită pentru
anumite obiecte (staniolul).
o Tulburări acţionale şi comportamentale. Apar comportamente bizare
care se manifestă prin:
• automutilare – se produce prin acţiuni de mişcare a unor părţi ale corpului
până la epuizare
• autodistrugerea
• autostimulare, care poate fi:
• kinestezică – legănat înainte şi înapoi
• auditivă – plescăit din limbă, emiterea neîncetată a unui singur sunet
• tactilă – lovirea coapsei cu mâna, zgârierea coapsei
• vizuală – învârtirea unui obiect în faţa ochilor
• acţiuni stereotipe – rotirea braţelor, învârtirea în cerc, mersul pe vârfuri.
• au reacţii diminuate la cald şi frig.
• îşi modifică stările afective.

Toate comportamentele sunt mai accentuate în copilărie. Între 3 si 5 ani se poate

observa comportamentul tipic autist.

• Disfuncţionalitate ale proceselor şi însuşirilor psihice. Sunt accentuate mai

ales în planul afectiv-motivaţional, prin lipsa de interes faţă de contactul
social, faţă de trăirile celor din jur, ataşamentul nemotivat faţă de obiecte,
deşi nu ştiu să mintă, lasă impresia că ascund ceva, lipsă de jenă.

• Afectivitatea are caracteristici de imaturitate, nu stabilesc contacte afective

decât foarte rar, nu au dispoziţii afective constante faţă de persoanele
apropiate, tendinţa de izolare în felul propriu, trăiesc stări de frustraţie,
hiperexcitabilitate.
• Jocul este asemănător cu cel al sugarului, nu acordă simbol jucăriei.
• Memoria – uneori exacerbata, îşi amintesc melodii, încăperi, expresii verbale.
• Personalitatea este in intregime afectata.
• Gândirea are un aspect asemănător cu cel al deficientului mintal sever.

Etiologie – nu s-a putut demonstra transmiterea ereditară a autismului.

Boulin, Coleman, O’Brian – studiu 1970 – la persoane cu autism – existenţa în
proporţii diferite a unor anomalii biochimice în celulele sanguine.
Din punct de vedere etiologic exista 3 categorii:

1. Teorii organice: Autismul se datoreaza disfuinctiilor organice de natura

biochimica sau a unei slabe dezvoltori structurale a creierului.
 2. Teorii psihogene: Autismul este un fenomen de retragere psihologica fata de
tot ce este perceput ca fiind rece, ostil, pedepsitor
3. Teorii comportamentale: Autismul infantil ia naştere printr-un şir de
comportamente învăţate, ca urmare a unor pedepse şi recompense
întâmplătoare.

Cauze:

 Boli infecto-contagioase
 Traumatisme din timpul naşterii
 Cauze ereditare
 Anomalii ale creierului
 Existenţa hidrocefaliei

Alte teorii – cauze comune care au determinat celelalte handicapuri: cauze

ereditare, traumatisme, anomaliile creierului.

Frecvenţa

1. 70-90% prezintă handicap sever sau moderat.

2. Frecvenţă mai mare în ţările dezvoltate decât in cele slab dezvoltate.
3. Apar în toate tipurile de familii
4. 9 din 10000 de nou-născuţi (cercetări recente 1-20000)
5. de 4 ori mai frecvent la bărbaţi decât la femei

Evaluarea si diagnosticarea

În evaluarea autismului se folosesc probe de tipul scalelor de evaluare. Ele sunt

destinate înregistrării comportamentului autismului într-o manieră obiectivă şi
precisă.
Comparativ cu testele, scalele de evaluare nu necesită participarea subiectului la
procesul de evaluare. Scalele de evaluare se bazează pe intervenţia unui observator
competent. Nu sunt chestionare ci probe complexe, care conţin procedee necesare
cuantificării informaţiei care se obţine de la subiect pe baza unor simptome
obiective.
Simptomul unei scale – Orice fenomen anormal în comportamentul, atitudinea sau
ideile subiectului. Acest fenomen observabil poate fi cuantificat de la 0-1 pe o scala
care cuprinde rubricile de la absent la foarte important.
Formele scalelor de evaluare

1. Chestionarele
2. Listele de simptome ce trebuie scoase în evidenţă
3. Inventarele
 4. Scalele de apreciere

Clasificarea scalelor de evaluare:

1. Scalele de autoevaluare – sunt administrate subiectilor sub forma unui

chestionar ce urmeaza a fi completatsau a unor fise de clasat.
2. Scalele de evaluare cu evaluator extern – notele sunt atribuite in urma unui
examen psihiatric. Se analizeaza anturajul subiectului si relatarile
anturajului despre subiect.
3. Scalele de comportament – sunt completate dupa observarea prelungita a
comportamentului individului in situatii diverse, care pot fi spontane sau
provocate.

Principalele scale de evaluare folosite în autismul infantil:

a. Chestionarul diagnostic E2 Rimland

1964 – o serie de 76 de întrebări cu răspunsul la alegere. Răspunsurile sunt date de

părinţi.
E2 se referă la anomalii în dezvoltare survenite înainte de 6 ani. Scorul final este
obţinut prin suma algebrică a sumelor parţiale. Scorurile mai mari de 20 –
includerea copiilor în autişti de tip Kanner.

b. Chestionarul Rutter – este compus din 8 scale care corelează relaţiile

subiectului cu adultul:

1. comunicare şi exprimare orală

2. perceperea şi înţelegerea sunetelor şi limbajului
3. socializarea
4. motricitatea
5. dezvoltarea biopsihologică

Fiecare scala este notata de la 0-10.

c. Scala de observare a comportamentelor Freeman (1978) se refera la

evaluarea obiectiva a comportamentelor copiilor autişti într-un anumit
context de dezvoltare. Cuprinde 67 de itemi. Observarea copilului se face
prin intermediul peretelui-oglindă sau prin înregistrare video. Şedinţele se
desfăşoară într-o sală cu jucării adaptate vârstei subiectului şi se împart în 5
perioade de observare. La început copilul face ce doreşte examinatorul,
rămânând pasiv. Apoi copilul este introdus în situaţii de joc standardizate

d. Lista de verificare a comportamentelor autiştilor Krub – 1980 – a pornit de

la criteriul de diagnostic a autismului elaborat de Kanner. Se iau în
considerare:
 1. prezenţa unor tulburări de limbaj
2. rezistenţa la stimulare
3. deficite în formarea unor deprinderi bazate pe imitaţie
4. prezenţa unor comportamente anormale şi obsesive

Lista cuprinde 57 de comportamente repartizate pe 5 domenii: senzorial, raţional,

folosirea corpului şi obiectului, domeniul limbajului şi socializarea.

Structura programului pentru autişti

Programele sunt personalizate şi trebuie să ţină seama de faptul că:

• autismul este o tulburare complexă caracterizată printr-o dezvoltare şi

comportament anormal
• indivizii autişti sunt o populaţie heterogenă, reprezintă o varietate de nevoi
deoarece au o paletă largă de tulburări
• majoritatea autiştilor sunt polihandicapaţi şi au afectate: percepşia,
comunicarea, motricitatea
• un obiectiv fundamental al recuperării autiştilor consta în a-i determina să
funcţioneze în medii restrictive
• pentru aceasta este nevoie de utilizarea unor programe pentru învăţarea
unor comportamente noi cu caracter adaptativ
• programele de educatie si recuperare sunt edeosebit de complexe, pentru ca
se bazeaza pe un curriculum adaptat.

Tehnici de intervenţie în autism

Intervenţia indirectă – asupra familiei – derivă din teoriile lui Kanner.

Unii autori consideră ca autismul este determinat de relaţiile patologice familie-copil
autist. Bettelheim recomandă separarea autistului de mamă. Szurck recomandă
introducerea ambilor părinţi în terapie.

Folosirea procedurilor comportamentale

Terster – fondator – o serie de comportamente care trebuie să fie dezvoltate la copii
şi care trebuie să ţină seama de nevoile copilului şi a persoanelor apropiate lui. Se
recomandă:

1. Păstrarea neschimbată a mediului (când se fac schimbări să i se explice)

2. In mediul şcolar pentru autişti – adaptarea curriculară (Valey) – autiştii să
funcţioneze în 4 domenii fundamentale:
3. autogospodărire
4. recreere
5. elemente vocaţionale
6. funcţionarea autonomiei în comunitate
 7. Acţiunea terapeutică – se realizează în două direcţii fundamentale
8. pana la 14 ani – lărgirea experienţei copilului pe domeniul pe care el este cel
mai puţin dezvoltat.
9. După 14 ani – folosirea eficientă a obsesiilor şi stereotipiilor autiştilor

Contactul cu autiştii se va realiza ţinând seama de câteva reguli fundamentale:

1. Apropierea de copil să se facă din faţă decât din spate sau lateral
2. Apropierea să se facă la nivelul ochilor
3. Explicarea intenţiei înainte de a atinge copilul
4. Activităţile tactile să fie precedate de atingeri treptate
5. Activităţile trebuie mai întâi exemplificate pe propria persoană
6. Activitatea trebuie gradată ca dificultate pentru a trezi interesul copilului
7. Se folosesc îmbrăţişările ca metodă de întărire

Metode de terapie

A. Metode de stimulare senzorială

1. legănatul în balansoar,
2. răsucirea pe un scaun rotativ de câteva ori pe săptămână,
3. frecarea uşoară în jurul gurii,
4. stimularea prin presopunctură.

B. Metode pentru dezvoltarea tactilă:

1. îmbrăţişări ferme
2. frecări pe spate
3. rostogolire pe diferite suprafeţe
4. ascunderea în perne
5. jocul de tip sandwich (împachetări în pleduri)
6. exerciţii de tarare pe planuri înclinate
7. mers desculţ pe diferite suprafeţe

C. Metode pentru desensibilizare tactilă:

1. evitarea impunerii stimulilor senzoriali

2. evitarea ciufulirilor şi mângâierilor pe cap fără motiv
3. evitarea gâdilării şi atingerilor neaşteptate din spate, etc.

D. Ludoterapia - se recomandă jocuri pentru 2 persoane. Se trece treptat de la

exerciţii cu diferite părţi ale corpului la jocul cu mingea, jocuri de
construcţie. Copilul trebuie să stea în braţele psihoterapeutului cu spatele
lipit de pieptul acestuia.
E. Artterapia – meloterapia, desen şi pictura, sculptură, dramatizări, asigura
un prim contact şi sursă de informare.
 F. Meloterapia – mijloc de comunicare între terapeut si copil. Autistul poate
ţine ritmul melodiei.
G. Dramatizarea – Se recomandă teatrul de păpuşi, chiar şi când sunt
stereotipe.

Parinti autoritari si disciplinarea copilului

Disciplina are aspecte mentale si morale. Privita ca o actiune inseamna a educa, a

controla, dar include si notiuni de protectie, prevenire si pedepsire.

Disciplinarea copilului presupune ca acesta sa dobandeasca un set de atitudini si

comportamente care sa-i permita sa se adapteze la diferite situatii si sa se incardreze
in regulile societatii in care va trai.

Se stie ca exista un grup de copii greu de disciplinat, etichetati drept copii dificili.
Este vorba de cei care au anumite caracteristici comportamentale, un anumit grad
de impulsivitate, intoleranta la frustrare, rezistenta la insusirea unor experiente noi.
Desi sunt dificil de manipulat si condus, aceasta categorie de copii va dobandi mai
repedesi mai sigur autonomie; ei vor deveni mai usor independenti, vor dovedi
calitati creatoare si organizatorice. Aceste talente devin evidente abia la adolescenta.

Parintii normali cu un stil optim de interactiune cu copilul, combina autoritatea si

fermitatea in luarea hotararilor cu o modalitate de relatie cu copilul caruia ii cultiva
independenta si recunoasterea drepturilor. Acesti parinti raspund pozitiv si
indeplinesc cererile rezonabile ale copilului. Se porneste de la ideea ca un copil are
nu numai datorii ci si drepturi. Metoda, considerata optima, implica
responsabilitate din partea partenerilor, autostima si nu naste niciodata agresiune,
violenta sau negativism din partea copilului.

Copilul va fi rasplatit ori de cate ori va face ceva bine, un gest sau o actiune
acceptata social si interpretata astfel de catre parinti. Tipul de rasplata va fi ales de
catre parinti (joaca cu o jucarie preferata, filmul dorit, plimbarea cu masina, vizite
etc)

Prescolarul poate fi antrenat sa participe a diferite activitati casnice ( pusul mesei,

udatul florilor). Procedeul este mai corect decat daca este pus sa efectueze singur o
activitate, unele actiuni depasind competentele lui la aceasta varsta. Copilul invata
foarte mult lucrand alaturi de parintele lui, ajutandu-l sau numai simuland ca
lucreaza. Lucrul impreuna are efecte benefice cognitive si de imbogatire al
vocabularului si avantaje pentru cunoasterea reciproca. In timpul unei astfel de
activitati, copilul pune numeroase intrebari cautand se se informeze de cauzalitatea
fenomenelor.

Ora de masa si de culcare este decisa de parinti si nu de catre prescolar. Ea se

integreaza armonios in programul familiei si va fi respectata pana devine un obicei.

Parintii trebuie sa pastreze autoritatea in fata copilului , sa fie drepti, fermi si sa

raspunda egal in imprejurari egale.

Daca atunci cand plange, deoarece se considera frustrat, copilul este luat in brate si
mangaiat, el invata foarte repede ca atunci cand plange este alintat si foloseste
aceasta arma care-i sta la indemana, ori de cate ori considera ca se afla in
dificultate.

Daca prescolarul manifesta un comportament negativ inadmisibil social sa nu se

supune regulilor de disciplina ale familiei (refuza sa mearga la masa, refuza sa se
culce) el trebuie admonestat verbal si chiar pedepsit.

Parinti hiperprotectori si disciplinarea copilului

Studiul clasic care a atras atentia medicilor pediatri asupra hiperprotectiei

parentale a fost publicat in anul 1943.

Supraprotectia parentala apare in cazurile unui contact excesiv intre mama si copil,
la varsta la care ar fi trebuit sa se fi instalat relativa lui independenta.
Interactiuniledeosebit de stranse intre parinti si copil exclud acestuia alte relatii.
Contactul excesiv este fizic si social si consta in prelungirea nedorita a ingrijirilor si
serviciilor care sunt prestate de catre mama, la varsta la care ar fi trebuit sa apara
la copil elemente de autoingrijire.

Copilul supraprotejat este de obicei anxios, iar mamele isi aroga atitudini
hiperprotectoare de infantilizare. Hiperprotectia materna genereaza in principal in
lipsa de autonimie.
Se discuta 5 categorii de factori care conduc la hiperprotectie familiala:

• Factori legati de copil. Copilul hiperpretentios este cel mai ades victima
hiperprotectiei materne. De obicei acesta s-a nascut dupa o lunga perioada de
sterilitate, sau dupa avorturi repetate. Mama hiperprotectoare este de obicei
trecuta de 30 de ani si are un singur copil. Familiile care au trecut prin
experienta tragica a mortii unui alt copil sunt in mod invariabil
hiperprotectoare fata de copilul restant sau inlocuitor.
• Factori legati de mama. Mamele copiilor supraprotejati nu sunt de obicei
salariate. Adeseori ele sunt lipsite de caldura sufleteasca si afectiunea sotului.
• Factori legati de casatoria parintilor. Familia copilului supraprotejat sufera
de lipsa de comunicare adecvata intre parteneri. Tatal copilului lipseste mult
timp de acasa, este preocupat excesiv de activitatea profesionala si nu-si
impartaseste sotiei preocuparile.
• Tulburari emotionale ale parintilor. Nevroza sau bolile psihiceale parintilor
genereaza supraprotectia copilului. Parintii il considera hiperdependent,
chiar si atunci cand nu exista acest tip de manifestari. In aceasta situatie
intra parinti ipohondri, preocupati de boli imaginare ale lor sau ale copiilor
lor, solicita frecvent si nesolicitat salvarea, camera de garda.

Studii longitudinale intreprinse asupra acestor copii au dus la concluzia ca

hiperprotectia parentala din timpul copilariei genereaza lipsa de eficienta si
competitivitate sociala, tulburari emotionale si depresie neendogena la varsta
adulta. Anxietatea parentale excesiva se asociaza cu constrangerea excesiva a
copilului si controlul sever al fiecarei initiative a acestuia, prin interferenta
sincroniei normale parinti-copii.

Parinti indulgenti si disciplinarea copilului

In contrast cu parintii hiperprotectori, care domina activitatea copilului si ii

limiteaza initiativa si autonomia, se situeaza parintii indulgenti.

Ei nu reusesc sa controleze adecvat activitatea copilului, accepta si se supun fara

discernamant cererilor lui. Aceasta atitudine parentala favorizeaza dezvoltarea
agresivitatii si negativismul la copil.

Situatia este redata uneori la ultimul nascut al unei familii numeroase. Ca rezultat
al acestei lipse de autoritatemanifestate de parinti copilul prezinta intarziere in
instalarea controlului sfincterian, tulburari de somn, vorbeste mai tarziu, mai greu,
raspunde protestar prin crize de manie si negativism.

Crizele de manie sunt tulburari de comprtament aparute ca urmare a conflictului

dintre personalitatea copilului, in plina afirmare si atitudinea permisiva a parintilor.
Prescolarul reactioneaza astfel la orice frustrare, exprimandu-si protestul prin crize
de descarcare motorie, care sunt violente si spectaculoase. Copilul urla, se zbate pe
podea, se loveste cu capul de pereti, manifestandu-si agresivitatea fata de persoane
si obiecte.

El sconeaza pe efectul teatral al acestor crize asupra anturajului, si rezultatele nu

intarzie sa apara, uneori depasindu-i asteptarile. Factorii de precipitare ai crizei de
manie sunt opozitia, gelozia, intoleranta la frustrare, imposibilitatea de a obtine un
anumit obiect pe care il considera valoros.

Copilul nu a fost invatat sa respecte interdictia nu si utilizeaza crizele de manie

pentru a-si mentine proprietatea asupra unor jucarii sau obiecte pe care le
considera importante.

Daca si de aceasta data parintii dau dovada de indulgenta, copilul invata aceasta
arma pentru a obtine beneficii materiale sau morale

Opozitionismul (negativismul) se inscrie in cadrul acelorasi manifestari; se exprima

printr-o atitudine nejustificata de refuz, rezistenta sau ostilitate fata de orice fel de
oferta. Negativismul protestatar coloreaza viu aspectul clinic al sindromului acut de
separare parinti copii, mai ales daca ne referim la prescolar. In afara de acesta el
exprima dominare parentale ineficienta, permisivitate excesiva, lipsa de autoritate
din partea parintilor.

Pentru prescolar un grad de opozitionism este acceptat ca normal, aceasta fiind

varsta cand copilul isi testeaza capacitatea de dominare, autocontrol si autoreglare.
Negativismul este mai bine exprimat in caz de boala, foame, oboseala, senzatie de
insecuritate sau frica si este intalnit numai la copiii cu particularitati
comportamentale.

Parinti severi si disciplinarea copilului

Parintii severi nu lasa initiativa copilului si il obliga sa se supuna fara comentarii la

masuri educative aspre, uneori frizand absurdul. Tatal ia deciziile de unul singur,
dispune in exclusivitate de intreaga activitate a copilului, impune totul fara discutii.
El hotaraste unilateral ce este de facut si nu urmareste dezvoltarea autodisciplinei,
autostimei si constiintei copilului.
Aceste masuri de severitate evidenta nu aduc un spor de avantaje privind
disciplinarea copilului, actiunile coercitive repetate, uneori lipsite de logica sau
motivatie sociala, conduc si ele la cresterea agresivitatii si ostilitatii copilului,
producand tensiuni si conflicte inutile parinti-copii.

In mod simplificat se poate considera ca agresiunea parentala exemplificata este

consecinta frustrarilor repetate in viata conjugala sau la locul de munca, unde nu
dau rezultate scontate. Doar sotia si copiii sunt persoanele asupra carora tatal isi
poate manifesta autoritatea.

Nu se va cadea in greseala de a interprerta orice actiune agresiva ca pe o frustrare si

a considera ca frustrarea cnduce in mod invariabil la agresivitate. Cum imitarea
modelului parental este frecvent intalnita la copii, atitudinea aspra a parintelui
invata pe copil un comportament inacceptabil social. Ceea ce ar trebui sa invete
copilul prin masuri educationale este sa se autostapaneasca si sa nu raspunda la
frustrare prin agresiune.

Sursa de conflict care duce la bataia copilului provine din faptul ca parintii au o
expectanta nerealista asupra posibilitatilorde intelegere ale unui copil la o anumita
varsta. Adultul se enerveaza si se descarca producand groaza si durere copilului.
Copilul, mai ales cel mic, nu poate intelege de ce adultul, care este intr-adevar mai
puternic fizic, dar care i-a dat dovezi de dragoste anterior, il ataca asa de violent.

Bataia nu are rol educativ asa cum se estimeaza, pentru ca cel mult il invata pe copil
ceea ce nu trebuie sa faca, dar in nici-un caz ceea ce trebuie sa faca, singura
atitudine cu valoare educativa.

Parinti agresivi si disciplinarea copilului

Copilul maltratat este victima agresivitatii nebanuite si disimulate a familiei. Se

defineste drept copil maltratat orice copil (de obicei cu varsta mai mica de 10 ani)
care a suferit agresiuni fizice repetate din partea parintilor sau a fratilor. Este de la
sine inteles ca acesti parinti nu duc imediat copilul la medic, ei prezinta urmele de
violenta ca pe leziuni accidentale.

Copilul victima a agresivitatii parintilor este copilul special, diferit de ceilalti dintre
frati, purtatorul unor malformatii, deficiente, retard, tulburari de comportament.

Studiile psihologice si sociale au adus date despre personalitatea parintilor agresivi.

Cel mai constant element intalnit este experienta personala dezastruasa in timpul
copilariei. Acesti parinti au fost la randul lor deficitar ingrijiti, abandonati,
maltratati, lipsiti de caldura unui camin.

Este o dovada in plus ca sentimentele materne au o importanta componenta

educational-sociala.
Al doilea element frecvent intalnit este situatia tensionata dintre soti. Cuplurile
instabile, concubinajul, cupluri casatorite in care exista relatii extraconjugale.

S-a dovedit ca mamele acestor copii nu au abilitatea sa solicite ajutorul altor

persoane in momente de dificultate. Mamele acestor copii sunt izolate si desperate in
izolarea lor, au o imagine nefavorabila despre ele si despre posibilitatea de a fi
ajutate de cineva. de obicei aceste mame nu au satisfactii din partea copilului,
pentru ca neglijandu-l treptat si nestimulandu-l acesta nu raspunde favorabil si nu
manifesta atasament fata de ea. Unii parinti violenti sufera de psihopatie franca.

Copilul si parintii adoptivi

Copilul adoptat dobandeste prin actul adoptiunii situatia juridica de copil al unei
alte familii decat parintii lui firesti. In mod obisnuit acesta se integreaza total
familiei de care este adoptat si pierde orice legatura cu familia de origine.

Copilul adoptat provine adesea din sarcini nedorite, concubinaje, etc. Avand in
vedere importanta factorului ereditar pentru unele boli cu incarcatura genetica, fisa
medicala a parintilor este necesara pentru obtinerea informatiilor suplimentare.

Este avantajos pentru copil si pentru parintii lui adoptiv ca infierea sa se faca cat
mai curand dupa nastere, deci la varsta frageda. Se stimuleaza astfel crearea unor
comunicari stranse parinti copii care pot fi comparate cu ceea ce se intampla intr-o
familie naturala.

Schimbarea prea deasa a figurii persoanei care ingrijeste sugarul afecteaza

comportamentul si atasamentul selectiv al acestor copii. Aceasta categorie de copii
au adesea probleme de comportament, agresivitate, enurezis ceea ce le ingreuneaza
plasarea in alta familie.

Exista parinti care se tem sa spuna copilului ca este adoptat. Unii dintre ei se
gandesc sa o faca dar amana acest moment din mai multe motive. Unul ar fi teama
de reactia copilului, respingerea lor ca parinti adoptivi, altul ar fi "istoria" copilului
care este trista si pe care parintii care o cunosc, nu stiu cum sa o expuna copilului.,
altul ar fi starea de jena, de incurcatura legata de intrebarile pe care parintii isi
imagineaza ca le va pune copilul.

Totusi a evita adevarul sau a amana nu este o solutie pentru ca mai devreme sau mai
tarziu copilul va afla de la vecini, rude, cunoscuti. Copiii si adolescentii sunt
preocupati de originea lor, de "cand erau mici", de cand s-au nascut, de cum erau
parintii inainte de nasterea lor etc.

Este normal ca si copiii adoptati sa manifeste aceasta curiozitate. Misterul din jurul
nasterii sau al micii copilarii poate duce la dificultati in construirea imaginii de sine.
In acest context este important daca a fost adoptat de la mama naturala, dintr-o
institutie sau de la un asistent maternal.
Este esential modul in care simt parintii adoptivi aceste lucruri si forma in care aleg
sa-i vorbeasca copilului despre perioada anterioara adoptiei, fara a invinovati
persoanele care s-au ocupat de el pana atunci si cum prezinta problema parintilor
naturali care l-au abandonat.

Un alt punct important este motivul pentru care parintii l-au adoptat si daca mai au
alti copii, naturali sau adoptati. Infertilitatea este una dintre cauze, varsta inaintata,
riscurile unei sarcini pentru mama, lipsa unui partener dar si dorinta de a mai
creste un copil.