Sunteți pe pagina 1din 39

CAPITOLUL II.

GREVA
Scurt istoric privind greva

Fenomenul de grevă este cunoscut de foarte mult timp. Astfel, încetarea


muncii, ca protest împotriva condiţiilor grele de lucru, este cunoscută încă din
antichitate în atelierele meşteşugăreşti sau pe marile şantiere. În Egiptul Antic
sub Ramses al II-lea muncitorii care lucrau în Valea Regilor la construirea
mormintelor faraonilor au încercat o grevă a “demnităţii”. În Talmudul din
Babilon se regăseşte formularea că “muncitorul poate părăsi lucrul chiar şi în
mijlocul zilei”. Potrivit acestui document, muncitorii liberi aveau dreptul să
ceară chiar un fel de “arbitraj”.
Evident, această reglementare, prima de acest gen cunoscută în istoria
omenirii, privea muncitorii liberi, dreptul asupra vieţii şi a morţii sclavilor
depinzând , după cum este cunoscut, de stăpânii lor care aveau deplină libertate
de a hotărî. Civilizaţia greacă, căutătoare consecventă a armoniei sociale, pare a
nu fi cunoscut frământări sociale de amplitudine şi nici ceea ce astăzi denumim
”greve”.
Anticipând parcă secolul nostru, romanii au fost preocupaţi de două
categorii de “greve” considerate ca fiin extrem de grave: grevele privind
serviciile publice şi cele legate de nevoile esenţiale ale societăţii, cum erau cele
ale brutarilor, ale marinarilor de pe navele care transportau cereale, ale
lucrătorilor de monedă şi chiar ale lucrătorilor de la pompele funebre.
Analiza sumară a evoluţiei grevelor pune în evidenţă faptul că mişcările
revendicative se amplifică în perioadele de avans ale societăţii şi se agravează în
momentele de criză ale civilizaţiei.
La sfârşitul sec. XVIII-lea şi începutul sec.XIX-lea, o dată cu dezvoltarea
industrială, grevele au luat un nou avânt. În Anglia, datotită nivelului scăzut al
salariilor, creşterii continue a costului vieţii, discrepanţelor dintre salariile
diferitelor categorii de muncitori, grevele au luat amploare. Mai întâi, locul
luptei greviste spontane este luat de lupta grevistă organizată.
În secolul trecut, tot în Anglia, ţara cea mai dezvoltată industrial, au
apărut şi grevele cu caracter politic, ca şi prima grevă generală.
La 1 mai 1866, în S.U.A., la Chicago este organizată o mare grevă prin
care se cere stabilirea zilei de muncă la 8 ore şi care afost sângeros reprimată. În
amintirea acesteia, ziua de 1 Mai a fost proclamată zi a solidarităţii
internaţionale a muncitorilor.
Revoluţia franceză condamnă dreptul de asociere al muncitorilor ca şi
greva, modul său normal de acţiune nefăcând nici o referire la dreptul de
asociere al patronilor.
Abia în 1864 este abrogat din Codul Panel delictul de asociere.
Constituţia actuală a Franţei este lapidară în privinţa dreptului la grevă făcând
numai precizarea că “se exercită în cadrul legii”. După cum s-a observat, după
ce fost reprimată ca un delict penal timp de 18 secole, în mai puţin de un secol
greva a trecut de la o simplă culpă contractuală la stadiul de drept, de libertate
fundamentală.
O analiză realizată de Organizaţia Internaţională a Muncii în 1955 asupra
conflictelor de muncă în perioada 1937-1954, relevă că acestea s-au produs în
acest interval neregulat, fără tendinţe precise.
Pe măsură ce s-a înregistrat un proces prin industruializare, prin
consolidarea mişcării sindicale, greva a câştigat în eficacitate, pierzându-şi
caracterul; spontan şi brutal. Conflictele de muncă au fost, puţin câte puţin,
incluse într-un cadru instituţional, care să le canalizeze spre soluţii de conciliere,
lăsând însă deschisă calea spre noi modalităţi de acţiune directă, adaptate
condiţiilor moderne ale muncii industriale.
În toate ţările dezvoltate, la ora actuală, declanşarea grevelor este privită
de organizatori cu toată responsabilitatea.
Legitime sunt considerate numai grevele care au revendicări profesionale
spre a nu duce întreprinderea la faliment.
Dacă la începuturile sale greva avea drept cauze obiective condiţiile
precare de lucru, plata insuficientă, anumite discriminări şi altele, la ora actuală
se apreciază că sunt permise şi acele greve care vor să promoveze o politică
socială nouă, pentru realizarea democraţiei sociale, fiind de principiu că, la
sfârşitul acestui secol greva nu poate fi doar un mod de apărare a intereselor
salariaţilor, ci şi un mod de emancipare şi promovare a clasei muncitoare.
Făcând referire la dreptul occidental, observăm că s-au admis grevele declanşate
în apărarea dreptului sindical, în apărarea reprezentanţilor personalului de
întreprindere, contra restructurării capitalului, contra politicilor economice şi
sociale. Grevele pot avea, totodată, şi cauze subiective atunci când acestea
promovează obiective politice.
Grevele care au astfel de obiective sunt considerate ilegale.
Concluzionând, vom afirma că grevele trebuie să fie întotdeauna bine justificate,
să se declanşeze şi să se desfăşoare în limitele prevăzute de lege.

1. NOŢIUNE, TRĂSĂTURI, CLASIFICARE.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “grevă” îşi are originea în


cuvântul “greva ” din limba latină populară, însemnând un teren plat, format din
nisipuri şi pietriş, pe malul mării sau al unui curs de apă. În limba română a fost
preluat din limba franceză după numele piţei din Paris “Place de greve”
(devenită “Place d’Hotel-de-Ville”) situată pe malul Senei, pe amplasamentul
actual al Primăriei Parisului, respectiv pe locul unde erau executaţi condamnaţii
la moarte prin spânzurătoare sau tragere pe roată. În această piaţă, se adunau
muncitorii neocupaţi, aşteptând să li se ofere de lucru. Era o adevărată “piaţă a
forţei de muncă”.
Sensul actual al expresiei “a face grevă” este mai recent.
Noţiunea de grevă poate fi analizată atât din punct de vedere juridic, dar
şi din punct de vedere sociologic.
În sens juridic, noţiunea de grevă este folosită pentru încetarea, totală sau
parţială a muncii de către salariaţi, în scopul obn scopul obinerii unor
rebvendicări economice şi sociale legate de condiţiile de muncă şi de plată a
muncii, de securitate socială.
Într-o altă definiţie, greva reprezintă încetarea lucrului, deliberat
organizată şi hotărâtă de către personalul salariat, în scopul realizării unor
revendicări profesionale determinate în mod concret, cărora refuză să le dea
urmare cel ce angajează (unitatea economică).
Greva este considerată un “fenomen complex”, întrucât, reprezentând
instrumentul de luptă esenţial pentru salariaţi, antrenează perturbarea
funcţionării unor întreprinderi sau servicii producănd prejudicii atăt celui ce
angajează, salariatilor grevişti, dar şi clienţilor întreprinderii sau beneficiarilor
de servicii.
În sens sociologic, greva reprezintă orice mişcare revendicativă prin care
un grup profesional determinat încearcă, prin încetarea lucrului, să impună
anumite soluţii sau să înceteze anumite decizii pe care grupul le contestă.
Noţiunea sociologică de grevă este mult mai largă decât cea juridică, care
se referă strict la persoanele aflate sub incidenţa dreptului muncii. În mod
curent, se spune că numai “subordonaţii” fac grevă, exercitarea dreptului la
grevă fiin recunoscută numai persoanelor care, în mod obişnuit sunt obligate,
prin contract de muncă încheiat, sa presteze o nanumită activitate. Deci, nu
trebuie, prin urmare, confundate manifestaţiile cu grevele, între aceste două
noţiuni existând diferenţe juridice esenţiale.
Agricultorii, comercianţii, meşteşugarii, membrii profesiunilor liberale,
studenţii, nu-şi exercită decât dreptul de a manifesta şi nu fac grevă în sens
juridic, pentru că nimeni nu-i constrânge să presteze o anumită muncă.
Greva nu trebuie confundată nici cu conflictul colectiv de muncă, ea
reprezentând doar o modalitate de muncă utilizată în cursul unui conflict, alături
de negocierea colectivă şi lock-out.
Doctrina contemporană apreciază că exercitarea dreptului la grevă nu
reprezintă un scop în sine, ci ea intervine numai după ce a fost epuizată cel
puţin o procedură prealabilă obligatorie ce îşi are raţiunea atât în necesitatea
soluţionării pe cale paşnică a oricărui conflict colectiv de muncă, cât şi în
necesitatea protejării întreprinzătorului (patronului) care nu trebuie să fie luat
prin surprindere, legiuitorul creându-I astfel posibilitatea de a lua acele măsuri
care să conducă la diminuarea, pe cât posibil, a pierderilor de producţie pe
durata grevei, a diminuării prejudiciilor pe care le-ar putea produce clienţilor cu
care unitatea conlucrează.
Observând faptul că la întrebarea “Ce este o grevă?” primim răspunsuri
extrem de diferite, constatându-se unele formulări ce plasează grevele în
contextul relaţiilor profesionale, altele în contextul unei strategii de luptă a
sindicatelor şi al relaţiilor “de clasă”, unele vizează un fenomen social local,
altele nivelul societăţii globale şi agenţii schimbării acesteia, în literatura de
specialitate s-a susţinut, pe bună drepate, că abordarea problematicii grevelor
trebuie realizată în contextul raporturilor de muncă şi al implicaţiilor lor la
nivelul segmentelor delimitate ale societăţii (unităţi economice, instituţii, etc.),
fără ca aceasta să reprezinte o dezinteresare de semnificaţiile sociale mai largi
ale conflictelor de muncă, atunci când acestea au astfel de reverberaţii.
Potrivit art.20, alin.1 din Legea nr.15/1991, greva constituie o încetare
colectivă şi voluntară a lucrului, determinată de refuzul conducerii unităţii de a
satisface revendicările justificative ale salariaţilor, revendicări care constituie
obiectul conflictului colectiv de muncă.
Din această definiţie se desprind principalele caracteristici ale grevei.
O primă caracteristică constă în aceea că greva constituie o încetare
colectivă şi voluntară a lucrului. Această trăsătură trebuie înţeleasă în primul
rând, prin faptul că declararea grevei trebuie să îndeplinească adeziunea
numărului necesar de salariaţi, pentru a hotărî încetarea colectivă a lucrului şi
întreruperea efectivă a acestuia, iar în al doilea rând, greva să ia sfârşit de îndată
ce această condiţie nu mai este întrunită, ca urmare a renunţării la grevă a unor
salariaţi. De asemenea, greva trebuie să înceteze definitiv sau temporar, ori de
câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea sau
suspendarea acesteia.
O a doua caracteristică priveşte faptul că greva este determinată de
refuzul conducerii unităţii de a satisface revendicările justificate ale
salarioaţilor. Aceasta înseamnă că greva poate fi declarată numai dacă, în
prealabil, au fost epuizate posibilitaţile de soluţionare a conflictului colectiv de
muncă, prin procedurile de conciliere.
O ultimă caracteristică este reprezentată de faptul că suntem în prezenţa
unei greve numai atunci când este vorba de revendicări ale salariaţilor, care pot
constitui obiect al unui conflict colectiv de muncă. Cu alte cuvinte, greva
trebuie să aibă un caracter profesional, să urmărească numai realizarea unor
interese profesionale ale salariaţilor cu caracter economic şi social, fără a
urmări scopuri pur politice.

• Clasificarea grevelor se face în funcţie de mai multe criterii:


A. Din punct de vedere al participării, grevele sunt:
a. totale, la care aderă tot personalul unităţii;
b. parţiale, fie pe anumite secţii, ateliere, etc.,fie pe anumite
categorii de salariaţi;

B. Din punct de vedere al duratei lor, grevele pot fi:


a. nelimitate în timp (până la soluţionarea revendicării),
b. limitate (declarate pe o anumită perioadă, aşa cum este greva
de avertisment, pe maximum 2 ore).

C. După modul de organizare, grevele se clasifică în:


a. greve organizate – de regulă de sindicate;
b. greve spontane sau “sălbatice” – declanşate fără interbvenţia
sindicatului sau chiar contrar opiniei acestuia. Un exemplu
în acest sens îl constituie greva spontană declanşată la R.A.
Metrorex, ca urmare a deciziei Curţii supreme de Justiţie,
pronunţată în data de 28.03.1995, prin care a fost suspendată
greva propriu-zisă, pe o perioadă de 40 de zile de la data
pronunţării deciziei, fapt ce nu a rezolvat numic din
revendicările salariaţilor.
Astfel, în data de 29.03.1995, începând cu ora 8, salariaţii R.A. Metrorex
au hotărât încetarea lucrului pe termen nelimitat până la soluţionarea
revendicărilor.

D. După finalitatea lor, grevele se clasifică în:


a. greve profesionale ce au ca scop îmbunătăţirea salarizării şi a
condiţiilor de muncă;
b. greve de solidaritate – sunt acele greve declarate de un grup
de muncitori, nu pentru soluţionarea unor revendicări proprii,
ci pentru a se solidariza cu revendicările altor grupuri sau a
protesta împotriva lezării intereselor unui singur muncitor.
În lumina legislaţiei noastre, greva de solidaritate apare ca nelegală
deoarece nu se poate concepe ca prin conciliere între salariaţi şi conducerea
unei unităţi să se poată rezolva revendicările personalului grevist al altei unităţi.
Curte Constituţională aItaliei a recunoscut legalitatea acestei forme de
luptă sindicală, dar cu condiţia existenţei unor comuniuni de interese între cele
două grupuri. Aceeaşi soluţie s-a adoptat şi în Franţa.
c. greve politice – urmăresc scopuri pur politice, sunt
considerate ilegale în majoritatea legislaţiilor, deoarece
soluţionarea revendicărilor susţinute nu este de competenţa
patronatului.
Greva politică în ţara noastră, potrivit Legii 168/1999, este interzisă.

E. După legalitatea lor, grevele sunt:


a. licite- cu respectarea prevederilor legale;
b. ilicite- cu încălcarea legii.

Mai sunt cunoscute şi alte tipuri de greve:


a. greve prin surprindere – desfăşurate fără preaviz;
b. greva sughiţ – abţinere de la muncă fracţionată în timp şi pe
perioade scurte;
c. greva în carouri – când greva se desfăşoară nu pentru toţi
salariaţii deodată, ci pe categorii şi succesiv;greve perlate –
când greviştii reduc eficienţa muncii;
d. greve de zel – când sunt executate minuţios toate
formalităţile administrative cerute;
e. greve tromboză – când greva intervine într-un loc strategic al
unităţii, paralizându- activitatea.

În ţara noastră există şi o altă categorie de grevă şi anume greva –


demisie, de la Regia Autonomă “Renel”, având în vedere că, potrivit legii,
salariaţii din unităţile sistemului energetic national nu pot declara grevă.
Această grevă-demisie presupune demisia în bloc a tuturor salariaţilor,
deci încetarea contractului de muncă la iniţiativa lor (art.135 din Codul Muncii.
Desigur că o astfel de modalitate de încetare a activităţii este ilegală cu
consecinţe dintre cele mai grave pentru economia ţării.
O încercare de grevă în acest sens , a fost cea declanşată de către salariaţii
Renel R.A. pe data de 2 iunie 1995, în 33 de centrale din 37 existente în
sistemul energetic naţional, când 5000 de salariati şi-au depus demisiile. Dar, cu
toate acestea, schimburile de tură în centrale s-au efectuat conform graficelor de
lucru, atât specialiştii aflaţi în grevă cât şi cei demisionaţi acceptând să lucreze,
deşi conflictul a rămas deschis.
Rezultatul a fost un protocol semnat de către guvern şi sindicatele Renel,
ce a consfinţit încetarea conflictului.
În concluzie, făcând referire la legislatia română în vigoare Legea nr.
168/1999 stabileşte că “grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de
solidaritate”.

2. DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA GREVEI

Legea specifică faptul că greva poate fi de avertisment sau propriu-zisă;


greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de 2 ore, dacă se face cu
încetarea lucrului şi în toate cazurile, trebuie să se preceadă cu cel puţin 48 de
ore greva propriu-zisă. Observăm că norma are caracter supletiv şi nu imperativ
şi putem trage concluzia că nu este obligatoriu ca orice grevă propriu-zisă să fie
precedată de o grevă de avertisment. Greva propriu-zisă poate fi declarată cu
respectarea celorlalte condiţii prevăzute de lege, chiar fără ca aceasta să fie
precedată de o grevă de avertisment. Însă dacă organizatorii au hotărât să
utilizeze în prealabil greva de avertisment, ei trebuie să respecte condiţiile
prevăzute de lege şi anume sa nu aibă o durată m,ai mare de doua ore, daca se
face cu încetarea lucrului şi să preceada cu 48 de ore greva propriu-zisă. De
asemenea, trebuie respectate şi celelalte condiţii, ca şi în cazul unei greve
propriu-zise.
Pentru ca declararea grevei să se facă legal trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
A. efectuarea concilierii – în cele două faze ale sale;
B. luarea hotărârii de declarare a grevei;
C. încunoştinţarea conducerii unităţii – de către organizatoirii de
grevă, despre momentul declanşării acesteia, cu 48 de ore
înainte de încetarea colectivă a lucrului.

A. Efectuarea concilierii
Potrivit dispoziţiilor Legii 168/1999, concilierea conflictelor de muncă
este, aşa cum am arătat, reglementată în două faze şi anume: concilierea directă
şi concilierea organizată de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin
organele sale teritoriale.
Reamintim că parcurgerea celor două faze ale concilierii este obligatorie.
Cu alte cuvinte, dacă părţile nu ajung la o înţelegere în cadrul concilierii directe,
trebuie urmată cea de-a doua fază şi anume concilierea orgnizată de Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale (prin organele sale teritoriale). În acest sens,
reprezentanţii sindicatului sau ai salariaţilor, trebuie să facă sesizarea cuvenită
potrivit prevederilor art.11, alin.2 din Legea nr.54/1991. În caz contrar, dacă are
loc declanşarea grevei, aceasta va fi declarată nelegală.

B. Hotărârea de declarare a grevei


Conform dispoziţiilor Legii nr.168/1991 hotărârea de declarare a grevei
poate fi luată de către:
a. sindicat, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul
membrilor;
b. cel puţin jumătate din numărul salariaţilor neorganizaţi în
sindicate. Acordul acestora trebuie exprimat prin vot secret.
Deci, pentru declanşarea legală a grevei nu este suficientă hotărârea
organului de conducere a sindicatului, chiar dacă astfel se dă curs dispoziţiei de
a oparticipa la o greva generală pe plan naţional, decisă de federaţia sau
confederaţia din care face parte sindicatul respectiv. De asemenea, greva nu
poate fi declarată prin actul semnat de liderul sindical din unitate şi liderii unor
formaţiuni de lucru, ci trebuie convocaţi toţi membrii de sindicat, iar din
totalitatea acestora trebuie să-şi dea acordul minim 50% dintre ei pentru a
declanşa greva.
În cazul în care în unitate nu există sindicat sau acesta nu îi cuprinde pe
toţi salariaţii, declanşarea grevei se face prin vot secret de către salariaţii unităţii
sau subunităţii, precum şi cei care au aceeaşi meserie sau profesie, adică de
grupul care se află în conflictul de muncă. Aceştia trebuie să voteze pentru
declanşarea grevei înmtr-un număr de minim 50% din totalitatea membrilor
respectivului grup. Dacă se tinde pentru declararea grevei la nivelul întregiin
unităţi, atunci cvorumul statornicit de Legea nr.168/1991 se raportează la totalul
pe unitate al celor două categorii de salariaţi (sindicalişti şi nesindicalişti).
Dimpotrivă, dacă greva urmează să fie declanşată la nivelul unei subunităţi, al
unui compartiment sau al salariaţilor care exercită o anumită profesie (meserie)
din aceeaşi unitate, calculul celor două “jumătăţi” la care se referă legea, se
efectuează avându-se în vedere numărul salariaţilor sindicalişti şi respectiv,
nesindicalişti existent în subunitatea, compartimentul sau în cadrul meseriei ori
profesiei la nivelul cărora greva urmează să fie declarată.
Pentru a dovedi acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor de
sindicat se admite orice mijloc de probă, legea nereglementând în mod special
ce mijloace de probă pot fi folosite. Totuşi, pentru a nu fi dubii asupra legalităţii
declarării grevei este indicată încheierea unui proces-verbal în care să se indice
pe scurt desfăşurarea şedintei, numărul membrilor participanţi la şedinţă şi
semnătura sindicaliştilor care au fost de acord cu declanşarea grevei. Şi în cazul
în care este declanşată direct de salariaţi, fără implicarea sindicatului, este
nevoie de preconstituirea unor mijloace de probă care să dovedească legalitatea
hotărârii de declanşare a grevei; şi într-o astfel de situaţie ar fi indicat să se
Incheie un proces-verbal care să arate pe scurt desfăşurarea votării şi păstrarea
voturilor exprimate pentru a se putea justifica cvorumul de 50%.
Hotărârea de declarare a grevei de avertisment şi propriu-zisă trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate.
La declararea grevei propriu-zise, organizatorii trebuie să precizeze şi
durata acesteia (determinată sau nedeterminată), precum şi orice modificare a
duratei grevei, după încetarea ei.

C. Încunoştinţarea conducerii unităţii de către organizatorii de grevă


despre momentul declanşarii acesteia, cu 48 de ore înainte de încetarea colectivă
a lucrului.
Legea nu impune forma scrisă a comunicării respective, deşi,
incontestabil, aceasta este preferabilă pentru a se putea face dovada neechivocă
a îndeplinirii acestei condiţii “sine qua non”. Termenul de 48 de ore fiind minim,
legalitatea grevei nu este afectată dacă o atare comunitare are loc cu mai mult de
48 de ore prealabil momentului de debut al grevei.
În raport cu formularea textului, rezultă că în acest termen se includ şi
zilele nelucrătoare (sărbători religioase, legale, zile de repaus săptămânal, etc.).
În notificarea prin care se aduce la cunoştinţa angajatorului că va fi
declarată greva trebuie să se precizeze durata acesteia care poate fi limitată în
timp (strict determinată) dar şi raportată până la data soluţionării revendicărilor.
Având în vedere totala libertate a organizatorilor grevei de a stabili durata
acesteia, indiferent cum este declarată iniţial, pe durată determinată sau
nedeterminată, pe parcursul desfăşurării grevei, organizatorii pot reveni la
hotărârea iniţială şi să precizeze că:
- o grevă pe durată determinată ar urma să se desfăşoare pe
durată nedeterminată;
- o grevă pe durată nedeterminată va avea loc pe o durată
determinata, stabilind şi durata acesteia;
- durata determinată a grevei, stabilită la declararea ei, se
modifică scurtând sau majorănd durata iniţială.
Legea nu conţine o reglementare expresă însă ar fi necesar ca modificarea
survenită să fie adusă la cunoştinţa angajatorului cu cel puţin 48 de ore înainte.

3. CATEGORII DE PERSONAL CARE NU POT


DECLARA GREVĂ

Art. 63 din Legea 168/1999 stabileşte că nu pot declara grevă procurorii,


judecătorii, personalul M.Ap.N, M.Ad.I. şi cel al unitaţilor din subordinea
acestor ministere, personalul SRI, al SIE, al STS, personalul militar încadrat în
MJ, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia.
O reglementare specială cu privire la interdicţia de a declara grevă
priveşte personalul din transporturile aeriene, navale şi terestre, de orice fel,
precum şi personalul îmbarcat pe navele marinei comerciale care navighează
sub pavilion românesc.
Pentru personalul din transporturile aeriene, navale şi terestre de orice fel,
în conformitate cu art. 64, exerciţiul dreptului la grevă este interzis din
momentul plecării în misiune şi până la terminarea acesteia. Personalul
îmbarcat pe navele marinei comerciale ce navighează sub pavilion românesc
recurg la grevă pentru soluţionarea unui conflict de muncă numai cu respectarea
normelor stabilite prin convenţiile internaţionale ratificate de către statul român.
Condiţia ca nava comercială să navigheze sub pavilion romănsc este impusă de
lege, mai întăi pentru că numai în această situaţie angajatorul este subiect de
drept român şi, în al doilea rând, pentru ca exerciţiul dreptului la grevă să aibă
loc cu respectarea normelor stabilite numai prin acele convenţii internaţionale
ratificate de statul român.

4. SUSPENDAREA ÎNCEPERII SAU CONTINUARII


GREVEI

În conformitate cu prevederile art.55, conducerea unităţii poate solicita


suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la începerea sau
continuarea ei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea
oamenilor.
Suspendarea este posibilă numai dacă se pune în pericol viaţa sau
sănătatea oamenilor; aprecierea este, evident, de competenţa organului de
jurisdicţie competent.
Este vorba despre oameni din afara unităţii, beneficiari ai serviciilor
acestora (transporturi, energie electrică şi termică, servicii medicale, etc.) sau
despre orice alte persoane care ar putea fi afectate de această grevă.
Competenţa rezolvării cererii aparţine curţii de apel în a cărei
circumscripţie îşi are sediul unitatea(art.56 alin.1).
Soluţionarea se face în regim de urgenţă (în termen de 7 zile de la
înregistrarea cererii) iar hotărârile pronunţate sunt irevocabile (art.56 alin.2).
Durata suspendarii grevei ar fi, aşadar, de cel miult 30 de zile de la
inceperea sau continuarea ei. Este vorba despre zile calendaristice, nu despre
zile lucrătoare, deoarece 30 de zile lucrătoare înseamnă 40 de zile calendaristice,
iar o durată mai mare de suspendare a grevei nu este favorabilă nici uneia dintre
părţi; conflictul trebuie soluţionat prin una dintre modalităţile prevăzute de lege,
într-un timp rezonabil.
De altfel, se constată că termenul respectiv este maxim, iar în practică
grevele au fost suspendate pe perioade mai scurte şi pe zile calendaristice.
Instanţa poate admite întocmai cererea unităţii şi dispune suspendarea pe
termenul solicitat sau poate stabili un termen în cadrul termenului maxim
prevăzut.
Atunci când greva nu a început, teremnul curge de la data când trebuie să
înceapă, iar când a început, curge de la data stabilită prin hotărârea instanţei,
care poate fi, apreciem noi, data pronunţării.
Potrivit dispoziţiilor legale, curtea de apel, la sesizarea conducerii unităţii
care se află într-un conflict de muncă cu salariaţii sai sau numai cu o parte din
aceştia, poate dispune suspendarea începerii sau continuării, pe un termen de cel
mult 30 de zile, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea
oamenilor.
Sesizarea pe care o face conducerea unităţii curţii de apel nu are ca efect
suspendarea grevei, ceea ce înseamnă că, deşi am fi în prezenţa unei asemene
sesizări, greva poate începe sau continua. Numai hotărârea pronunţată de
instanţa sesizată are efect suspensiv asupra începerii grevei.
Pe perioada suspendării organizatorii grevei şi conducerea unităţii pot
continua negocierile în vederea soluţionării revendicărilor care au constituit
motivele încetării colective a lucrului.
Referitor la suspendarea grevei se ridică anumite probleme care trebuie
analizate. Astfel: pentru a putea fi suspendată greva, trebuie iniţial să se fi iniţiat
procedura declanşării ei.
De asemenea, se poate pune problema dacă salariaţii grevişti în mod
unilateral sau în urma unui acord cu conducerea unităţii pot suspenda greva.
Referitor la această problemă nu există prevedere legală care sa admită, dar nici
să interzică suspendarea, singura suspendare legală a grevei putând fi dispusă
de curtea de apel, iar dacă ţinem cont că greva a fost legiferată tocmai pentru a
servi interesele salariaţilor, înclinăm să credem că o suspendare a grevei dispusă
de organizatorii grevişti este posibilă, motivele suspendării nefiind restrânse
numai la cele prevăzute în lege.

5. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU


NERESPECTAREA DISPOZIŢIILOR LEGALE PRIVIND
DENCLANŞAREA GREVEI

Preocuparea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă a părut


încă de la începutul acestui secol. Astfel, în anul 1909 a fost publicată prima
lege care reglementa acest domeniu.
Ea s-a numit “legea Orleanu” după numele iniţiatorului ei şi se intitula
“în contra sindicatelor, asociatiunilor profesionale ale funcţionarilor statului,
judeţului, comunelor şi stabilimentelor publice” şi prin ea se interzicea
asocierea şi greva tuturor muncitorilor şi funcţionarilor salariati ai statului,
judeţului, comunelor şi stabilimentelor publice.
A urmat apoi “Legea pentru reglementarea conflictelor colective de
muncă”, adoptată în anul 1920, care se constituie în primul act normativ în acest
domeniu.
Legea a reglementat amănunţit toate aspectele declanşării şi soluţionării
conflictelor colective cum ar fi: încetarea colectivă a lucrului, împăciuirea,
arbitrajului şi altele.
În ceea ce priveşte încetarea colectivă a lucrului, acesta poate avea loc fie
din “iniţiativa patronului, fie din iniţiativa salariaţilor”. Deci, pentru prima dată
în legislaţia muncii din acea vreme au apărut cele două forme ale încetării
lucrului şi anume: lock-out şi greva.
Lock-out-ul este un mijloc de luptă aflat la îndemâna patronilor aşa cum
greva este un drept al salariaţilor. El consista în închiderea unităţii, a unui atelier
sau serviciu cu ocazia unui conflict de muncă.
Legea a instituit o procedura obligatorie de împăcuitoare precum şi una
facultativă de arbitraj.
Împăciuirea, termen asemănător cu concilierea din legea recent adoptată,
se desfăşoară între delegaţii salariaţilor şi patronul întreprinderii, în prezenţa
unui reprezentant al Ministerului Muncii.
Dacă în urma discuţiilor purtate se ajungea la un acord unanim acceptat,
acesta se constituia într-o convenţie colectivă de muncă, prevederile ei fiind
obligatorii pentru ambele părţi.
În cazul în care împăciuirea nu dadea roade, soluţionarea conflictului de
muncă intra în competenţa unei comisii de arbitraj, arbitrii fiind aleşi de cele
două părţi, preşedinte fiind un judecător.
În anul 1929 a fost adoptată Legea asupra contractelor de muncă, care
făcea referire şi la domeniul conflictelor colective de muncă. Astfel, art. 84,
alin. 1 prevede că “greva sau lock-out-ul nu constituie un just motiv de
desfacere a contractului individual de muncă, el e însă suspendat în toate
efectele lui pe timpul cât durează greva sau lock-out-ul…”.
După elaborarea acestor acte normative, procesul de adoptare a unor noi
reglementări în această materie a fost stopat, pâna la izbucnirea celui de-al
doilea război mondial, când datorită stării de război au fost decretate o serie de
măsuri destul de severe.
Astfel, Decretul-lege din 24 iulie 1940 pentru stabilirea regimului muncii
în împrejurări excepţionale, interzicea greva şi lock-out-ul dar, în acelaşi timp,
cuprindea şi unele reglementări referitoare la solutionarea conflictelor colective
de muncă prin conciliere. În cazul în care nu se ajungea la o împăcare amiabilă
a părţilor, inspectorul de muncă care a condus tratativele de soluţionare a
conflictului era obligat să înainteze dosarul comisiei pentru stabilirea salariilor
de pe lângă Inspectoratul general al muncii.
O reglementare diferită, în raport cu Legea din 1920 a conflictelor
colective de muncă, a fost stabilită prin Decretul-lege nr. 2741 din 2 octombrie
1941, asupra regimului muncii în timp de razboi.
Acesta prevedea că era interzisă orice încetare a lucrului, individuală sau
colectiva, fară încuviinţarea prealabilă, după caz, a inspectoratului de muncă pe
baza avizului conducerii întreprinderii sau a organului militar, în situaţia
întreprinderilor militarizate.
Dar după aceasta ultimă lege, reglementarea privind grevele a fost
abrogată expres prin Codul muncii din 1950, astfel încât s-a ajuns la situaţia ca
nici un act normativ ulterior sa nu mai facă referire la conflictele colective de
muncă, greve, soluţionarea acestora prin arbitraj sau judecată.
Totuşi, legislaţia muncii a anilor 1950-1990 cuprindea dispozitii
referitoare doar la rezolvarea litigiilor individuale de muncă, ori cu privire la
contractele colective de muncă.
Din anul 1990 asistăm la o nouă reevaluare a noţiunii de conflict colectiv
de munca, dar şi la noi reglementări în aceasta privinţă, fiind adoptate succesiv
Legea nr. 15/1991 şi Legea nr. 168/1999.

Legea nr. 168/1999 prevede o serie de interdicţii pe care trebuie să le


respecte organizatorii când hotărăsc declararea grevei.
Potrivit dispoziţiilor legale “greva poate fi delcarată numai pentru
apărarea intereselor profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor”
cu precizarea că greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice.
S-a subliniat în doctrina vremii Ca greva trebuie să aibă un caracter
profesional şi să nu urmărească interese politice, întrucât, pentru rezolvarea
chestiunilor politice, profesionistul are la îndemână calea votului, singura cale
prin care se poate cere orice schimbare politică ori constituţională.
De asemenea, dispoziţiile Legii 168/1999 prevăd că “este interzisă greva
pentru anularea măsurii încadrării în unităţi a unei persoane”. Această
reglemenetare se fundamentează pe ideea că încadrarea în unitate a unei
persoane este un atribut de competenţa exclusivă şi necenzurabilă a
angajatorului.
Nu pot constitui obiect a unui conflict de muncă, pentru că nu se poate
declara greva în vederea satisfacerii acestor revendicări “solicitările salariaţilor
care ar viza modificarea clauzelor contractului de muncă, a unui acord realizat
anterior sau a unei hotărâri definitive a comisiei de arbitraj prin care s-a
soluţionat un conflict de muncă, pe toată durata de aplicare a acestor trei acte”.
Raţiunea acestei reglementări este aceea de a conferi stabilitate raporturilor
juridice de muncă, prin recunoaşterea efectelor depline ale contractelor colective
de muncă, acordurilor încheiate şi hotărârilor definitive ale comisiei de arbitraj,
pe toată durata de aplicare a acestora.
De asemenea, nu se poate declara grevă decât pentru soluţionarea unor
revendicări care sunt legale şi justificate şi a unora care nu exced cadrului legal;
în cazul în care aceasta a fost declanşată, soluţia va fi declararea ei ilegală.
CAPITOLUL III

LEGISLATIA ROMANIEI

De o bună bucată de vreme subiectele din mass-media privesc lupta


concertată a organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional în încercarea de
a determina guvernul să adopte hotararea de majorare a salariului minim pe
economie. Asistăm la acest moment la acţiuni de protest ale confederaţiilor
sindicale atât în capitală, cât şi în provincie, împotriva refuzului guvernului de a
creşte nivelul salariului minim pe economie de la 500 lei la 540 lei, astfel incât mi
se pare util să facem minime precizări asupra infiinţării acestor organizatii menite
sa apere drepturile si interesele angajatilor, parteneri ai angajatorilor in ceea ce
priveste aspectele legate de relatiile de munca.
Constitutia Romaniei statueaza in art. 9: „Sindicatele, patronatele si
asociatiile profesionale se constituie si isi desfasoara activitatea potrivit statutelor
lor, in conditiile legii. Ele contribuie la apararea drepturilor si la promovarea
intereselor profesionale, economice si sociale ale membrilor lor.”
Statutele organizatiilor sindicale cuprind prevederi cel putin cu privire la:
•scopul constituirii, denumirea si sediul organizatiei sindicale;
•modul in care se dobandeste si inceteaza calitatea de membru al organizatiei
sindicale; •drepturile si indatoririle membrilor;
•modul de stabilire si incasare a cotizatiei;
•organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere si de
revocare, durata mandatelor si atributiile lor;
•conditiile si normele de deliberare pentru modificarea statutului si de
adoptare a hotararilor;
•marimea si compunerea patrimoniului initial;
•divizarea, comasarea sau dizolvarea organizatiei sindicale, transmiterea ori,
dupa caz, lichidarea patrimoniului, cu specificarea ca bunurile date in
folosinta de catre stat vor fi restituite acestuia.

Singura restrictie in elaborarea statului este prevazuta de dispozitiile art. 2


alin. (2) din Legea nr. 54/2003, si anume „Statutele nu pot sa contina prevederi
contrare Constitutiei si legilor.”
Statutul elaborat cu respectarea legii este adoptat de catre adunarea
membrilor fondatori, care, trebuie sa fie in numar de cel putin 15.
La intrunirea membrilor fondatori, moment in care se adopta statutul, se
intocmeste un proces verbal al sedintei in care se vor conspecta toate hotararile
luate in acea sedinta, inclusiv membrii organelor de conducere ale organizatiei
sindicale, alesi cu aceeasi ocazie. Acest statut impreuna cu procesul verbal si
celelalte documente prevazute de Legea sindicatelor nr. 54/2003 vor fi depuse la
instanta in a carei raza teritoriala isi are sediul aceasta.
Pot fi alesi in organele de conducere persoanele care indeplinesc urmatoarele
conditii:
•sunt membri ai organizatiei sindicale;
•au capacitate de exercitiu deplina;
•nu executa pedeapsa complementara a interzicerii dreptului de a ocupa o
functie sau de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru savarsirea infractiunii.

I. CONSTITUIREA, ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA


ORGANIZATIILOR SINDICALE

• Statutele organizaţiilor sindicale

Art. 5. - Constituirea, organizarea, funcţionarea, reorganizarea şi încetarea


activităţii unei organizaţii sindicale se reglementează prin statutul adoptat de
membrii săi, cu respectarea prezentei legi. În absenţa unor prevederi statutare
exprese cu privire la reorganizarea şi încetarea activităţii organizaţiei sindicale se
vor aplica dispoziţiile de drept comun privind încetarea persoanelor juridice.

Art. 6. - (1) Statutele organizaţiilor sindicale cuprind prevederi cel puţin cu


privire la:

a) scopul constituirii, denumirea şi sediul organizaţiei sindicale;


b) modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru al
organizaţiei sindicale;
c) drepturile şi îndatoririle membrilor;
d) modul de stabilire şi încasare a cotizaţiei;
e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de
revocare, durata mandatelor şi atribuţiile lor;
f) condiţiile şi normele de deliberare pentru modificarea statutului şi de
adoptare a hotărârilor;
g) mărimea şi compunerea patrimoniului iniţial;
h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizaţiei sindicale, transmiterea
ori, după caz, lichidarea patrimoniului, cu specificarea că bunurile date în folosinţă
de către stat vor fi restituite acestuia.

(2) Statutele nu pot să conţină prevederi contrare Constituţiei şi legilor.

Art. 7. - (1) Organizaţiile sindicale au dreptul de a-şi elabora reglementări


proprii, de a-şi alege liber reprezentanţii, de a-şi organiza gestiunea şi activitatea şi
de a-şi formula programe proprii de acţiune, cu respectarea legii.

(2) Este interzisă autorităţilor publice şi patronatelor orice intervenţie de


natură să limiteze ori să întrerupă exercitarea drepturilor prevăzute la alin. (1).

• Conducerea organizaţiilor sindicale

Art. 8. - Pot fi aleşi în organele de conducere membri ai organizaţiei


sindicale care au capacitate de exerciţiu deplină şi nu execută pedeapsa
complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o
profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii.

Art. 9. - Membrilor organelor de conducere alese ale organizaţiilor sindicale


li se asigură protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau
limitare a exercitării funcţiilor lor.

Art. 10. - (1) În timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea


mandatului, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor
sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru
motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează,
decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei
sindicale.

(2) Sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de


muncă, atât ale reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor
sindicale, cât şi ale membrilor acestora, din iniţiativa angajatorului, pentru motive
care privesc activitatea sindicală.

(3) Sunt exceptaţi de la aplicarea prevederilor alin. (1) cei care au fost
revocaţi din funcţiile sindicale de conducere deţinute pentru încălcarea prevederilor
statutare sau legale.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi raporturilor de


serviciu ale funcţionarilor publici.

Art. 11. - (1) Pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere


este salarizată de organizaţia sindicală contractul său individual de muncă sau,
după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar aceasta îşi păstrează funcţia şi locul
de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă, respectiv în specialitate
sau în funcţia publică deţinută, în condiţiile legii. Pe postul acesteia poate fi
încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată
determinată.

(2) La revenirea în postul avut anterior persoanei aflate în situaţia prevăzută


la alin. (1) i se va asigura un salariu care nu poate fi mai mic decât cel ce putea fi
obţinut în condiţii de continuitate în acel post.

Art. 12. - Prin contractele colective de muncă sau, după caz, prin acorduri
privind raporturile de serviciu se pot stabili, în condiţiile legii, şi alte măsuri de
protecţie în afara celor prevăzute la art. 10 alin. (1), (2) şi (4) şi la art. 11, pentru
cei aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.

Art. 13. - Organul de conducere al organizaţiei sindicale are obligaţia de a


ţine o evidenţă a numărului de membri, a încasărilor şi cheltuielilor de orice fel.

• Dobândirea personalităţii juridice

Art. 14. - (1) Pentru dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia


sindicală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în
procesulverbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria
în a cărei rază teritorială îşi are sediul aceasta.

(2) La cererea de înscriere a organizaţiei sindicale se anexează originalul şi


câte două copii certificate de reprezentantul legal de pe următoarele acte:

a) procesul-verbal de constituire a organizaţiei sindicale, semnat de cel puţin


15 membri fondatori;
b) statutul organizaţiei sindicale;
c) lista membrilor din organul de conducere al organizaţiei sindicale, cu
menţionarea numelui, prenumelui, codului numeric personal, profesiunii şi
domiciliului;
d) procura autentică a împuternicitului special, dată prin procesul-verbal de
constituire prevăzut la lit. a).

Art. 15. - (1) Judecătoria competentă, potrivit art. 14 alin. (1), la primirea
cererii de înscriere este obligată ca, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea
acesteia, să examineze:

a) dacă s-au depus actele prevăzute la art. 14 alin. (2);


b) dacă actul constitutiv şi statutul organizaţiei sindicale sunt conforme
prevederilor legale în vigoare.

(2) În cazul în care constată că cerinţele legale pentru constituirea


organizaţiei sindicale nu sunt îndeplinite, preşedintele completului de judecată îl
citează în camera de consiliu pe împuternicitul special prevăzut la art. 14 alin. (1),
căruia îl solicită, în scris, remedierea neregularităţilor constatate, în termen de cel
mult 7 zile.

(3) În cazul în care sunt întrunite cerinţele prevăzute la alin. (1), instanţa va
proceda la soluţionarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului
special al membrilor fondatori ai organizaţiei sindicale.

(4) Instanţa pronunţă o hotărâre motivată de admitere sau de respingere a


cererii.

(5) Hotărârea judecătoriei se comunică semnatarului cererii de înscriere, în


termen de cel mult 5 zile de la pronunţare.

Art. 16. - (1) Hotârârea judecătoriei este supusă numai recursului.

(2) Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.


Pentru procuror termenul de recurs curge de la pronunţare.

(3) Recursul se judecă cu citarea împuternicitului special al membrilor


fondatori ai organizaţiei sindicale, în termen de 45 de zile. Instanţa de recurs
redactează decizia şi restituie dosarul judecătoriei în termen de 5 zile de la
pronunţare.

Art. 17. - (1) Judecătoria este obligată să ţină un registru special, în care se
înscriu: denumirea şi sediul organizaţiei sindicale, numele şi prenumele membrilor
organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data înscrierii, precum
şi numărul şi data hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii de
înscriere.

(2) Înscrierea în registrul special prevăzut la alin. (1) se face din oficiu, în
termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de
judecătorie.

Art. 18. - Organizaţia sindicală dobândeşte personalitate juridică de la data


înscrierii în registrul special prevăzut la art. 17 alin. (1) a hotărârii juecătoreşti
definitive de admitere a cererii.

Art. 19. - Originalul procesului-verbal de constituire şi al statutului, pe care


judecătoria certifică înscrierea, împreună cu câte un exemplar al celorlalte acte
depuse se restituie organizaţiei sindicale, iar al doilea exemplar al tututor actelor
prevăzute la art. 14 alin. (2), în copii certificate de împuternicitul special şi vizate
de judecătorie, se va păstra în arhiva acesteia.

Art. 20. - (1) Organizaţia sindicală este obligată să aducă la cunoştinţă


judecătoriei unde s-a înregistrat, în termen de 30 de zile, orice modificare
ulterioară a statutului, precum şi orice schimbare în compunerea organului de
conducere.

(2) Pentru aprobarea modificării statutului sunt aplicabile, în mod


corespunzător, dispoziţiile art. 14-19.

(3) Judecătoria este obligată să menţioneze în registrul special prevăzut la


art. 17 alin. (1) modificările din statut, precum şi schimbările din compunerea
organului de conducere al organizaţiei sindicale.

• Patrimoniul organizaţiei sindicale


Art. 21. - Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul organizaţiilor sindicale
pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi
împărţite între aceştia.

Art. 22. - (1) Organizaţia sindicală poate dobândi, în condiţiile prevăzute de


lege, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile şi imobile
necesare realizării scopului pentru care este înfiinţată.

(2) Pentru imobilele din fondul locativ de stat folosite de organizaţiile


sindicale ca sedii se va plăti chirie corespunzătoare sediilor partidelor.

(3) Unităţile în care sunt constituite organizaţii sindicale care au dobândit


reprezentativitatea, în condiţiile legii, sunt obligate să pună, cu titlu gratuit, la
dispoziţia organizaţiilor sindicale, spaţiile corespunzătoare funcţionării acestora şi
să asigure dotările necesare desfăşurării activităţii prevăzute de lege.

(4) Pentru construirea de sedii proprii confederaţiile şi federaţiile sindicale


reprezentative pot primi, în condiţiile prevăzute de lege, în concesiune sau cu
chirie, terenuri din proprietatea privată a statului sau a unităţilor
administrativteritoriale. Închirierea sau concesionarea se face prin act administrativ
emis de autoritatea competentă.

Art. 23. - Bunurile mobile şi imobile dobândite de către o organizaţie


sindicală în condiţiile prevăzute de lege, necesare întrunirilor acesteia, bibliotecii
sau cursurilor de pregătire şi perfecţionare a membrilor organizaţiilor sindicale, nu
pot fi urmărite, cu excepţia celor necesare pentru plata datoriilor către stat.

Art. 24. - Cotizaţia plătită de membrii organizaţiei sindicale, în cuantum de


maximum 1% din venitul brut realizat, este deductibilă din baza de calcul a
impozitului pe venit.
Art. 25. - (1) Organizaţia sindicală poate, în condiţiile prevăzute de statut:

a) să sprijine material membrii săi în exercitarea profesiunii;


b) să constituie case de ajutor proprii;
c) să editeze şi să tipărească publicaţii proprii, în vederea creşterii nivelului
de cunoaştere al membrilor săi şi pentru apărarea intereselor acestora;
d) să înfiinţeze şi să administreze, în condiţiile legii, în interesul membrilor
săi, unităţi de cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul activităţii sindicale,
unităţi economicosociale, comerciale, de asigurări, precum şi bancă proprie pentru
operaţiuni financiare în lei şi în valută;
e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;
f) să organizeze şi să sprijine material şi financiar activitatea sportivă în
asociaţii şi în cluburi sportive, precum şi activităţi cultural-artistice.

(2) În vederea realizării activităţilor prevăzute la alin. (1), sindicatele au


dreptul, în condiţiile legii, la obţinerea de credite.

Art. 26. - (1) Controlul activităţii financiare proprii a organizaţiilor


sindicale, precum şi a unităţilor economicosociale ale acestora se realizează prin
comisia de cenzori care funcţionează potrivit statutului.

(2) Controlul asupra activităţii economico-financiare desfăşurate de


organizaţiile sindicale, precum şi asupra stabilirii şi virării obligaţiilor faţă de
bugetul de stat se realizează de către organele administraţiei de stat competente,
potrivit legii.

• Atribuţiile organizaţiilor sindicale

Art. 27. - În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite,


organizaţiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt:
negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau
conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva, potrivit statutelor
proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 28. - (1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce


decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective
de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind
raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti,
organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători
proprii sau aleşi.

(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale au


dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula
acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres
din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de
organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.

Art. 29. - Organizaţiile sindicale pot adresa autorităţilor publice competente,


potrivit art. 73 din Constituţie, propuneri de legiferare în domeniile de interes
sindical.

Art. 30. - (1) Angajatorii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai


organizaţiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administraţie la
discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau
sportiv.

(2) În scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor profesionale,


economice, sociale, culturale sau sportive ale membrilor, organizaţiile sindicale
reprezentative vor primi de la angajatori sau de la organizaţiile acestora
informaţiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după
caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în condiţiile legii,
precum şi cele privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii
condiţiilor la locul de muncă, protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi
protecţiei sociale.

(3) Hotărârile consiliului de administraţie sau ale altor organe asimilate


acestora, privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural
sau sportiv, vor fi comunicate în scris organizaţiilor sindicale, în termen de 48 de
ore de la data desfăşurării şedinţei.

Art. 31. - Organizaţiile sindicale constituite prin asociere, potrivit art. 41


alin. (2) şi (3), la cererea organizaţiilor sindicale din compunerea lor, pot delega
reprezentanţi care să trateze cu conducerile administrative ale unităţilor să le asiste
sau să le reprezinte interesele acestora în toate situaţiile.

• Raporturile organizaţiilor sindicale cu membrii lor

Art. 32. - Raporturile dintre organizaţiile sindicale şi membrii lor sunt


reglementate prin prezenta lege şi prin statutele acestora.

Art. 33. - (1) Membrii unei organizaţii sindicale au dreptul de a se retrage


din organizaţia sindicală fără a avea obligaţia de a arăta motivele.

(2) Membrii care se retrag din organizaţia sindicală nu pot cere restituirea
sumelor depuse drept cotizaţie sau a sumelor ori bunurilor donate.

Art. 34. - (1) Membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor


sindicale, personalul de specialitate şi administrativ din aparatul acestora pot fi
salarizaţi din fondurile organizaţiei sindicale sau în conformitate cu prevederile
contractului colectiv de muncă.
(2) În funcţiile de specialitate care necesită o calificare superioară pot fi
angajaţi şi salariaţi ai altor unităţi, urmând ca aceştia să îşi desfăşoare activitatea în
afara programului de muncă, precum şi pensionari.

(3) Persoanele încadrate potrivit alin. (2) pot cumula, în condiţiile prevăzute
de lege, salariul şi, după caz, pensia cu veniturile obţinute din activitatea prestată la
organizaţia sindicală.

Art. 35. - (1) Membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor


sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la
reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea
drepturilor salariale.

(2) Numărul de zile cumulate pe an şi numărul celor care pot beneficia de


acestea se stabilesc prin contractul colectiv de muncă.

II. REORGANIZAREA ŞI DIZOLVAREA


ORGANIZAŢIILOR SINDICALE

Art. 36. - Organizaţiile sindicale se pot dizolva prin hotărârea membrilor sau
a delegaţilor acestora, adoptată conform statutelor proprii.

Art. 37. - (1) În cazul dizolvării patrimoniul organizaţiei sindicale se împarte


conform dispoziţiilor din statut sau, în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit
hotărârii adunării de dizolvare.

(2) Dacă statutul nu prevede modul de distribuire a patrimoniului şi nici


adunarea de dizolvare nu a luat o hotărâre în această privinţă, tribunalul judeţean
sau al municipiului Bucureşti, sesizat de oricare membru al organizaţiei sindicale,
hotărăşte asupra distribuirii patrimoniului, atribuindu-l unei organizaţii din care
face parte sindicatul sau, dacă nu face parte din nici o organizaţie, unei alte
organizaţii sindicale cu specific asemănător.

Art. 38. - (1) În termen de 5 zile de la dizolvare, conducătorii organizaţiei


sindicale dizolvate sau lichidatorii patrimoniului sunt obligaţi să ceară instanţei
judecătoreşti competente, care a operat înscrierea ei în registrul special ca persoană
juridică, să facă menţiunea dizolvării organizaţiei sindicale.

(2) După împlinirea termenului de 5 zile orice persoană interesată din rândul
membrilor organizaţiei sindicale poate să ceară instanţei judecătoreşti competente
efectuarea menţiunii prevăzute la alin. (1).

(3) Această menţiune se va face pe pagina şi la locul unde s-a făcut


înscrierea în registrul special.

Art. 39. - Organizaţiile sindicale nu pot fi dizolvate şi nu li se poate


suspenda activitatea în baza unor acte de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei
publice sau ale patronatelor.

Art. 40. - În cazul reorganizării unei organizaţii sindicale, hotărârile asupra


patrimoniului se iau de către organele de conducere ale acesteia, dacă statutul nu
prevede altfel.

III. FORME DE ASOCIERE A ORGANIZAŢIILOR


SINDICALE

Art. 41. - (1) Organizaţiile sindicale legal constituite se pot asocia după
criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial.
(2) Două sau mai multe organizaţii sindicale constituite la nivelul unor
unităţi diferite din aceeaşi ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în
vederea constituirii unei federaţii sindicale.

(3) Două sau mai multe federaţii sindicale din ramuri de activitate sau
profesiuni diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederaţii sindicale.

(4) Federaţiile sindicale şi confederaţiile pot constitui din sindicatele


componente uniuni sindicale.

Art. 42. - (1) Federaţiile şi confederaţiile constituite prin asociere, potrivit


art. 41 alin. (2) şi (3), dobândesc personalitate juridică potrivit dispoziţiilor
prezentei legi.

(2) În vederea dobândirii personalităţii juridice, împuternicitul special al


federaţiei sau confederaţiei va depune la tribunalul judeţean sau al municipiului
Bucureşti în a cărui rază teritorială îşi are sediul o cerere pentru dobândirea
personalităţii juridice, însoţită de următoarele acte:

a) hotărârea de constituire a federaţiei sau confederaţiei;


b) hotărârile organizaţiilor sindicale de a se asocia într-o federaţie sau
confederaţie, semnate de reprezentanţii legali ai acestora;
c) copii legalizate ale hotărârilor judecătoreşti de dobândire a personalităţii
juridice, rămase definitive, ale organizaţiilor sindicale care se asociază;
d) statutul federaţiei sau confederaţiei constituite;
e) lista membrilor din organul de conducere, conţinând numele, prenumele,
codul numeric personal şi funcţia.

Art. 43. - Uniunile sindicale teritoriale, constituite potrivit art. 41 alin. (4),
dobândesc personalitate juridică la cererea federaţiilor sau a confederaţiilor
sindicale care au hotărât constituirea acestora. În acest scop împuternicitul special
al federaţiei sau confederaţiei va depune o cerere de dobândire a personalităţii
juridice la tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială îşi are sediul uniunea, însoţită de hotărârea federaţiei sau a confederaţiei
pentru constituirea uniunii, potrivit statutului, copiile certificate ale statutelor
federaţiilor şi/sau confederaţiilor şi de copiile legalizate ale hotărârilor
judecătoreşti de dobândire a personalităţii juridice, rămase definitive.

Art. 44. - (1) Tribunalul competent prevăzut la art. 42 alin. (2) şi la art. 43,
după caz, este obligat ca, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, să
examineze:

a) dacă s-au depus actele prevăzute la art. 42 alin. (2) sau la art. 43, după
caz;
b) dacă actul constitutiv şi statutul organizaţiilor sindicale sunt conforme
prevederilor legale în vigoare.

(2) În cazul în care constată că cerinţele legale pentru constituirea


organizaţiilor sindicale nu sunt îndeplinite, preşedintele completului de judecată îl
citează în camera de consiliu pe împuternicitul special prevăzut la art. 42 alin. (2)
şi la art. 43, căruia îi solicită, în scris, remedierea, în termen de cel mult 7 zile, a
neregularităţilor constatate.

(3) În cazul în care sunt întrunite cerinţele prevăzute la alin. (1), instanţa va
proceda la soluţionarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului
special.

(4) Instanţa pronunţă o hotărâre motivată de admitere sau respingere a


cererii.
(5) Hotărârea tribunalului se comunică semnatarului cererii de înscriere în
registrul special, în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare.

Art. 45. - (1) Hotărârea tribunalului este supusă numai recursului.

(2) Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.


Pentru procuror termenul de recurs curge de la pronunţare.

(3) Recursul se judecă, cu citarea împuternicitului special, în termen de 45


de zile. Instanţa de recurs redactează decizia şi restituie dosarul tribunalului, în
termen de 5 zile de la pronunţare.

Art. 46. - (1) Tribunalele sunt obligate să ţină un registru special, în care vor
consemna: denumirea şi sediul organizaţiilor sindicale constituite prin asociere,
numele şi prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al
acestora, data înscrierii, precum şi numărul şi data hotărârii judecătoreşti definitive
de admitere a cererii de înscriere.

(2) Înscrierea în registrul special prevăzut la alin. (1) se face din oficiu, în
termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de tribunal.

Art. 47. - Organizaţia sindicală constituită prin asociere dobândeşte


personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
admitere a cererii de înscriere în registrul special.

Art. 48. - Originalul procesului-verbal de constituire şi al statutului, pe care


tribunalul certifică înscrierea, împreună cu câte un exemplar al celorlalte acte
depuse se restituie organizaţiei sindicale constituite prin asociere, iar al doilea
exemplar al tuturor actelor prevăzute la art. 42 alin. (2) sau la art. 43, în copii
certificate de împuternicitul special şi vizate de tribunal, se va păstra în arhiva
acestuia.
Art. 49. - (1) Organizaţia sindicală constituită prin asociere este obligată să
aducă la cunoştinţă tribunalului unde s-a înregistrat, în termen de 30 de zile, orice
modificare ulterioară a statutului, precum şi orice schimbare în compunerea
organului de conducere.

(2) Pentru aprobarea modificării statutului sunt aplicabile în mod


corespunzător dispoziţiile art. 42-48.

(3) Instanţa este obligată să menţioneze în registrul special modificările din


statut, precum şi schimbările din compunerea organului de conducere al
organizaţiei sindicale.

Art. 50. - Organizaţiile sindicale se pot afilia la organizaţii similare


internaţionale.