Sunteți pe pagina 1din 20

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE


SPECIALIZAREA: ŞTIINŢE POLITICE

CONSOLIDAREA DEMOCRATICĂ
ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ.
TEORIE ŞI ACŢIUNE POLITICĂ

Student,
Drăgulin Alexandru-Ionuţ
anul II, grupa I

2
CUPRINS
I) Aspecte generale ale consolidării democratice .............................................................1
II) Reflectarea consolidării democratice în Constituţiile din 1991 şi 2003 ......................7
III) Societatea civilă şi consolidarea democratică ...........................................................11
IV) Perspective ale democraţiei româneşti ......................................................................14
I) ASPECTE GENERALE ALE CONSOLIDĂRII DEMOCRATICE
Anul 1989 a însemnat, pentru România, revenirea la regimul politic democratic şi
demararea unui amplu proces de reconstrucţie a economiei de piaţă. Dincolo de
trăsăturile formale ale noii orânduiri politice, se cuvine să acordăm importanţă
caracteristicilor substanţiale ale democraţiei româneşti, aşa cum a fost înţeleasă şi aplicată
de societate.
Mai întâi, majoritatea cercetătorilor ştiinţei politice acceptă ideea că, în istoria
universală, democraţia nu este un regim impus sistematic; ea poate fi privită ca o
manifestare „accidentală” în lunga cronologie a regimurilor nedemocratice. Democraţia
s-a instaurat, în multe cazuri, ca o alternativă la regimurile autoritare sau totalitare, sub
forma unor „valuri”, a unor fluxuri, aşa cum consideră Samuel Huntington.
Cazul românesc oferă o perspectivă unică asupra democraţiei: după experienţa
pustiitoare a comunismului, ca anulare a oricăror drepturi şi libertăţi individuale, românii
au văzut în democraţie un regim politic „perfect”, o realizare a tuturor dorinţelor şi
aspiraţiilor personale şi colective, o anulare a dominaţiei asupra maselor, exercitată în
mod vizibil. Or, realitatea demonstrează că democraţia nu este perfectă, dar este
perfectibilă, în sensul că admite îmbunătăţiri continue şi se pronunţă pentru un dialog
deschis între stat şi societatea civilă. Aşadar, asistăm la un proces complex, cu mai multe
dimensiuni, care îmbracă forma consolidării democratice.
Care este imaginea comună a democraţiei, încadrată în tipare şi stereotipuri, în
viziunea românilor? Experienţa postcomunistă ilustrează o perspectivă de ansamblu
deformată. Consolidarea democratică a fost sistematic confundată de mass-media cu
tranziţia, prezentată într-o lumină negativă, ca un proces care se desfăşoară „la nesfârşit”.
Tranziţia se referă strict la trecerea de la un regim politic la altul, iar consolidarea
democratică este asociată cu o serie de caracteristici ale unei democraţii efective,
substanţiale, care depăşeşte formalismul şi se înrădăcinează în mentalul colectiv printr-o
serie de practici şi credinţe instituţionalizate: alegeri libere, stat de drept, societate civilă,
societate politică, grupuri de presiune şi de interese.
Renaşterea democraţiei româneşti este în strânsă legătură cu redimensionarea
clasei politice. Realizând o critică privind „legitimitatea democratică a democraţiei de
tranziţie”, Daniel Barbu constată că „după 1989, societatea românească a regăsit vechiul

4
făgaş al anomiei şi al lipsei de responsabilitate pentru deciziile publice şi pentru binele
comun, din care fusese scoasă cu forţa de către totalitarism”1. În plus, „din resturile
totalitarismului nu s-a născut însă democraţia”2, ci a rezultat un regim politic hibrid, ale
cărui instituţii au trebuit să primească în mod continuu lecţii de democraţie. În ceea ce
priveşte politicienii, aceştia „recurg acum la renegarea comunismului ca la o modalitate
de a refuza să accepte că propriile lor cariere, începute înainte de 1989 sunt, în principiu,
rezultatul unei selecţii bazate pe criteriul fidelităţii declarate faţă de ideologia şi/sau
instituţiile socialismului de stat”3. Revine în actualitate problema moralităţii şi eticii în
politică, punându-se în discuţie dreptul acelor indivizi de a „servi” cetăţenilor teoria
democraţiei şi a libertăţilor individuale sau colective; în România nu a existat o categorie
de persoane care să se opună efectiv ideologiei comuniste şi să elaboreze soluţii
alternative, care să pună bazele unui proces de deschidere şi liberalizare. Aici se regăsesc
fundamentul şi originea imaturităţii clasei politice româneşti, lipsa de experienţă
democratică şi accentuarea fenomenului corupţiei.
„Licărirea lămpilor reaprinse în întreaga Europă”4 a creat premisele şi condiţiile
declanşării consolidării democratice româneşti, cu toate că persista un dezavantaj major:
lipsa unei clase politice care să aibă convingeri şi aspiraţii ataşate cu adevărat
democraţiei. În opinia cercetătorilor Juan Linz şi Alfred Stepan, factorii care modelează
şi consolidează o democraţie ar fi: „dezvoltarea unei societăţi civile libere şi viguroase”,
„o societate politică relativ autonomă”, existenţa şi manifestarea activă a „domniei legii”-
care „protejează libertăţile individuale şi viaţa asociaţională”, apoi existenţa unei
„birocraţii de stat la dispoziţia noului guvern democratic” şi, nu în ultimul rând, „trebuie
să existe o societate economică instituţionalizată”5. Mediul politic şi societatea civilă au
receptat şi au aplicat deseori în mod contradictoriu aceste condiţii, reieşind o ruptură
profundă de concepţii şi aşteptări în privinţa democraţiei, din partea celor două entităţi
sociale aflate preponderent în conflict şi excluzând orice formă de comunicare şi dialog.

1
Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Ed. Nemira, Bucureşti,
2004, p. 20.
2
Ibidem, p. 20.
3
Ibidem, p. 17.
4
Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 71.
5
Larry Diamond, Chu Yu-han, Marc F. Plattner, Tien Hung-mao, Cum se consolidează democraţia, Ed.
Polirom, Iaşi, 2004, cap. Drumul spre o democraţie consolidată, p. 53.

5
Ce este societatea civilă şi ce roluri îndeplineşte ea într-o democraţie consolidată?
Linz şi Stepan se referă „la acea arenă a societăţii unde indivizi, mişcări şi grupuri cu
organizare proprie şi relativ autonome încearcă să articuleze valori, să creeze asociaţii şi
solidarităţi şi să-şi promoveze interesele. Societatea civilă poate include numeroase
mişcări sociale (spre exemplu, grupuri feministe, asociaţii de proprietari, grupuri
religioase şi organizaţii ale intelectualilor), precum şi asociaţii din toate straturile sociale
(cum ar fi sindicate, grupuri antreprenoriale şi asociaţii profesionale)” 6. În România, baza
societăţii civile, după 1990, a fost reprezentată de vocile intelectualilor, ea definindu-se
mai ales prin încercări repetate de impunere a ideii potrivit căreia nomenclatura
comunistă trebuie exclusă din viaţa politică; concretizarea ideii se regăseşte în
„fenomenul Piaţa Universităţii” din 1990. Ulterior, protestele mişcării intelectuale au
scăzut în intensitate până la anulare aproape completă, din cauza neîncrederii în clasa
politică. În plus, convingerile pentru care au militat intelectualii nu au găsit ecou în
rândurile populaţiei, a cărei libertate de gândire şi exprimare fusese anihilată brutal de
aparatul de cenzură comunist.
A doua componentă a consolidării democratice este societatea politică, prin care
se înţelege „acea arenă în care actorii politici concurează pentru dreptul legitim de a
exercita controlul asupra puterii publice şi aparatului de stat. Prin ea însăşi, societatea
civilă poate distruge un regim nedemocratic, dar consolidarea democratică (sau chiar şi
întreaga tranziţie democratică) trebuie să implice societatea politică. Consolidarea
democratică necesită ca populaţia să dezvolte o apreciere faţă de instituţiile centrale ale
unei societăţi politice democratice – partidele politice, legislativul, alegerile, regulile
electorale, conducerea politică şi alianţele dintre partide.”7 În cazul de faţă, experienţa
românească postcomunistă demonstrează contrariul şi ilustrează o gravă criză de
încredere a populaţiei, a celor guvernaţi în clasa politică. În condiţiile în care Biserica
Ortodoxă deţine cel mai mare capital de încredere, putem vorbi nu numai despre o
particularitate a României, dar şi despre o caracteristică generală a statelor foste
comuniste, unde politicul nu este considerat ca fiind inerent fiinţei şi societăţii umane, ci
este văzut mai degrabă ca un mediu extrem de viciat, al jocurilor de interese; pentru
români, politicul este un mijloc de parvenire, nu un mijloc de reprezentare a intereselor
6
Ibidem, pp. 53-54.
7
Ibidem, p. 54.

6
întregii comunităţi prin actul de guvernare şi conducere. După cum afirmă Daniel Barbu,
„politicienii se ţin departe de prezumţia de responsabilitate”8 şi nu conştientizează rolul
lor primordial, acela de a servi interesele publice, prin mijloace şi instituţii legitim
constituite. În privinţa mentalităţii publice, trebuie spus că persistă atitudinea „mistică” şi
înclinarea spre spiritualitate, chiar şi în domenii cu care religia nu are tangenţă; există, la
români, o relaţie simbolică între politic şi religie, o legitimare cu semnificaţii spirituale a
conducătorilor politici.
„Domnia legii”, al treilea factor care modelează consolidarea democratică, este
încă, pentru o bună parte a societăţii largi şi a clasei politice în special, o mare
necunoscută. În condiţiile în care „toţi actorii semnificativi – în special guvernul
democratic şi aparatul de stat – trebuie să fie menţinuţi responsabili şi deprinşi cu domnia
legii”9, în mentalul colectiv românesc nu s-a înrădăcinat încă ideea că a acţiona liber pe
planul social, economic, politic şi cultural presupune şi respectarea unor legi şi norme, al
căror scop este de a nu vătăma libertatea celuilalt (în relaţiile inter-individuale) şi a
impune autoritatea statului. Înlocuirea arbitrariului cu legea – iată o mare provocare
pentru societatea românească, iar iniţiativa ar trebui să aparţină politicului. Astfel rezultă
„nevoia de Rechtsstaat” (stat de drept), ca un element ordonator al vieţii sociale.
Conceptul de „stat de drept” ar trebui să se regăsească aplicat în toate structurile
birocratice româneşti, deoarece „cu cât mai multe instituţii ale statului funcţionează după
principiul statului de drept, cu atât este mai mare calitatea democraţiei şi societatea este
mai bună”10. Termenul de „birocraţie” desemnează adesea funcţionarea dificilă a
instituţiilor publice, un aspect specific democraţiei autohtone postcomuniste.
În privinţa limitării puterii organismelor birocratice (cu funcţionari numiţi), statul
de drept are o importanţă majoră, întrucât „constituţionalismul şi domnia legii trebuie să
decidă ce posturi publice vor fi ocupate prin alegeri, procedurile prin care vor fi aleşi
deţinătorii acestor posturi şi definirea şi limitarea puterii acestora, astfel încât oamenii să
dorească să participe şi să accepte rezultatele jocului democratic”11. Însă, în România
ultimilor ani se constată o scădere dramatică a interesului cetăţenilor pentru viaţa politică,
pentru activitatea de guvernare. De fapt, acest dezinteres îşi are originea şi în aşteptările
8
Daniel Barbu, op. cit., p. 221.
9
Larry Diamond, Chu Yu-han, Marc F. Plattner, Tien Hung-mao, op. cit., p. 55.
10
Ibidem, p. 55.
11
Ibidem, p. 55.

7
tuturor ca fiecare partid ce accede la guvernare să ofere ceea ce formaţiunea politică
anterioară nu a putut realiza; de altfel, nu există o continuitate: în toate campaniile
electorale, fiecare partid şi-a propus să înlăture „răul” făcut cetăţenilor de predecesori,
criticând fără discernământ greşelile făcute de ceilalţi şi speculând lipsa de maturitate a
electoratului. În plus, alegătorii români dau „binelui public” un sens extrem de general,
aşteptând de la fiecare guvernare o îndeplinire completă a promisiunilor electorale, fără a
ţine cont de condiţiile socio-politice şi economice existente. De aici rezultă dezamăgirea
constantă a electoratului.
Un alt pilon al consolidării democratice este „o birocraţie utilizabilă”, care să
asigure funcţionarea optimă a instituţiilor statului şi a relaţiei lor cu cetăţeanul. Obiectul
tuturor politicilor publice elaborate de puterile statului îl reprezintă cetăţeanul care, după
cum observă Daniel Barbu, este „un obiect politic neidentificat în orizontul practicilor de
guvernare”12. Politicienii români nu au înţeles că trebuie să îşi folosească puterea de
decizie în interesul comun, al cetăţenilor care i-au ales şi pe care îi reprezintă.
„Ultima condiţie folositoare pentru o democraţie consolidată priveşte economia, o
arenă care credem că ar trebui numită societate economică. Folosim această expresie
pentru a atrage atenţia asupra a două afirmaţii pe care le considerăm solide din punct de
vedere teoretic şi empiric. În primul rând, niciodată nu a existat şi nu poate exista o
democraţie consolidată care să aibă o economie de comandă (excepţie făcând perioadele
de război). În al doilea rând, niciodată nu a existat – şi probabil nu va exista vreodată – o
democraţie modernă consolidată care să aibă o economie de piaţă pură. Democraţiile
moderne consolidate necesită un set de norme, instituţii şi reglementări acceptate şi
modelate socio-politic – pe care le numim „societate economică” – ce mediază între stat
şi piaţă”13. În România, trecerea de la economia de comandă a regimului comunist la
economia de piaţă a democraţiei a prezentat serioase dificultăţi , între care se pot enumera
privatizarea dubioasă a marilor întreprinderi industriale, creşterea necontrolată a inflaţiei,
lipsa unui sistem de asigurări sociale eficient şi pătrunderea lentă a capitalului străin,
implicarea nejustificată a politicului în economie. Eficienţa economiei de piaţă este

12
Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Ed. Nemira, Bucureşti,
2004, p. 29.
13
Larry Diamond, Chu Yu-han, Marc F. Plattner, Tien Hung-mao, Cum se consolidează democraţia, Ed.
Polirom, Iaşi, 2004, p. 57.

8
garantată de instituţionalizarea regulilor de funcţionare, de supravegherea agenţilor
economici de către stat şi asigurarea liberei iniţiative, în limitele legilor în vigoare.
„În orice mod am analiza problema, consolidarea democratică necesită
instituţionalizarea unei pieţe reglementate politic. Acest lucru reclamă o societate
economică, ce necesită, la rândul ei, un stat eficient. (...) Înţeleasă în mod corect,
democraţia este mai mult decât un regim; este un sistem bazat pe interdependenţă”14. Este
vorba de conlucrarea dintre politic şi economic, în cadrul căreia primul trebuie să creeze
un cadru de funcţionare pentru al doilea element. România cunoaşte, după 1989, o
liberalizare treptată a economiei, reflectată în scăderea gradului de intervenţie a statului şi
în diversificarea masivă a agenţilor economici. Pe de altă parte, o anumită influenţă a
politicului asupra economiei, mai ales din perspectivă doctrinară, este inevitabilă:
guvernele de stânga se concentrează cu prioritate asupra măsurilor sociale, iar cele de
dreapta vizează dezvoltarea liberei iniţiative şi a concurenţei, cu efecte diverse asupra
diferitelor clase sociale.
Consolidarea democratică românească este, în mod cert, influenţată de evoluţia
economică. „Opinia larg împărtăşită, conform căreia reforma economică şi privatizarea
pot legitima noile democraţii se bazează pe ipoteza nesigură ce susţine că îmbunătăţirea
economică poate fi obţinută simultan cu instalarea şi legitimarea instituţiilor democratice.
Noi considerăm că în ţările cu economii de comandă ce s-au prăbuşit din interior,
politicile democratice pot şi trebuie să fie instaurate şi legitimate printr-o multitudine de
alte apeluri, înainte ca posibilele beneficii ale unei economii de piaţă să se materializeze
pe deplin. (...) Astfel, dovezile din Europa Centrală şi de Est susţin puternic argumentul
că satisfacţia întârziată şi încrederea în viitor sunt posibile chiar şi atunci când există o
întârziere recunoscută a îmbunătăţirii economice. Simultaneitatea rezultatelor politice şi
economice rapide este, într-adevăr, dificilă – dar, din fericire, cetăţenii Europei Centrale
şi de Est nu o percep ca fiind necesară”15. Afirmaţiile sunt valabile şi în cazul României,
unde nu există o simultaneitate a reformei politice şi economice, dar aşteptările
cetăţenilor sunt foarte largi şi foarte vag exprimate, ele fiind legate mai ales de creşterea
nivelului de trai şi de responsabilizarea oamenilor politici. Evoluţia firească a economiei
este încetinită de corupţia generalizată, manifestată în toate straturile sociale şi de
14
Ibidem, p. 58.
15
Ibidem, p. 64.

9
aservirea, în mod ilegal, a puterii decizionale de către unele grupuri de influenţă din jurul
politicienilor.
Se pot enumera mai multe contexte şi premise ale consolidării democratice
româneşti, printre acestea regăsindu-se evoluţia constituţională (o comparaţie a
Constituţiilor din 1991 şi 2003 sub aspectul reliefării ideilor democratice) şi contribuţia
societăţii civile la aceste transformări politice. La final, un comentariu succint al
perspectivelor democraţiei autohtone va pune în lumină progresele şi regresele
înregistrate de-a lungul perioadei postcomuniste.

II) REFLECTAREA CONSOLIDĂRII DEMOCRATICE ÎN


CONSTITUŢIILE DIN 1991 ŞI 2003
Pentru România, care a pornit pe calea revenirii la democraţie în 1990, adoptarea
unei noi Constituţii a reprezentat un act politic nu numai din perspectiva reconfigurării
fundamentului legal al statului, ci şi din punctul de vedere al unei simbolistici aparte.
Noua Constituţie şi-a propus, în principal, să garanteze că democraţia este, la români,
singurul regim politic viabil, care nu admite alternative de genul regimurilor
nedemocratice.
Elaborarea noii Constituţii a fost marcată de reapariţia, în mediul politic
românesc, a liberalismului şi democraţiei ca factori decisivi în respectarea drepturilor şi
libertăţilor omului. Cu toate acestea, cazul românesc este diferit de cel al celorlalte state
foste comuniste, în sensul că procesul de democratizare nu s-a declanşat ca urmare a
slăbirii din interior a regimului comunist, ci a fost mai degrabă consecinţa prăbuşirii
violente (sub forma revoluţiei) a unui sistem politic rigid şi incapabil să se adapteze la
realităţile în continuă schimbare.
Există îndoieli serioase în privinţa reuşitei îndelungatei acţiuni de reconstrucţie a
democraţiei autohtone, un punct de vedere edificator aparţinând lui Cristian Preda:
„Europa cunoaşte un reviriment semnificativ al liberalismului, o lectură nouă a surselor
sale intelectuale, care a inspirat noi aranjamente instituţionale. De ce aşa ceva nu se
întâmplă şi la noi?”16. Una din cauze ar putea fi pierderea conştiinţei politice liberale,
anihilată sistematic de ideologia comunistă. Prin urmare, reinstaurarea liberalismului şi
16
Cristian Preda, Modernitatea politică şi românismul, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 159.

10
democraţiei se poate realiza prin schimbarea mentalităţilor colective, printr-o nouă
cultură civică şi politică. Dar acest aspect se loveşte de dificultăţi majore, cum ar fi
„teama de schimbare” şi rezistenţa faţă de noua ordine politică, manifestate în rândul
cetăţenilor obişnuiţi. În plus, trebuie să se ajungă la stadiul în care democraţia să nu fie
înţeleasă doar ca o sumă de libertăţi; libertăţile atrag după sine responsabilităţi care
solicită, prin intermediul legilor, să fie respectate.
Adoptarea Constituţiei din 1991 semnifică, în primul rând, punerea pe baze legale
a noului stat democratic; modificarea legii fundamentale în 2003 a fost impusă de
procesul de aderare a României la Uniunea Europeană şi de necesitatea armonizării
legislaţiei româneşti cu cea comunitară. Cu toate acestea, în Constituţia din 2003 se
regăsesc puternice accente ale statului naţional şi suveran, două caracteristici cu
semnificaţie istorică deosebită: „România este stat naţional, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil” (articolul 1). În prezent, este un adevăr recunoscut că, datorită
dezvoltării organismelor supranaţionale cu caracter interguvernamental şi federativ,
suveranitatea acelor state membre este în continuă dezintegrare.
Constituţia din 1991 a fost redactată şi aprobată într-un moment în care partidele
politice istorice reînfiinţate (PNL şi PNŢ) încă nu se reconsolidaseră complet din punct
de vedere ideologic, astfel încât ele nu au putut impune suficient o concepţie clară
referitoare la termeni precum „stat”, „instituţii”, „cetăţeni”. Agentul pătrunderii acestor
noţiuni în sfera politică a fost presa, receptivă la evoluţiile din Occident. Politicienilor
români le revenea adaptarea conceptelor la specificul autohton, lucru înfăptuit prin
elaborarea noii Constituţii. „După 1990, situaţia formelor politice e diferită: revenirea la
pluripartitism nu a fost totuşi însoţită de apariţia unei filosofii liberal-democratice în
sânul partidelor, ci a fost mai curând susţinută de sensibilităţi exprimate în presă (cu tiraj
redus), în câteva apariţii editoriale sau în adunări ale asociaţiilor civice. Superficialitatea
imitaţiei instituţionale se vede probabil cel mai bine în Constituţia adoptată acum 7 ani,
un moment de incoerenţă lăudat doar de autorii săi, clienţi ai fostului preşedinte”17.
O „analiză filosofico-politică”18 a Constituţiei în variantele sale din 1991 şi 2003
relevă un prim criteriu de interpretare, referitor la raporturile dintre „cetăţeni”, „patrie”,
„ţară” şi „stat”. În ambele acte legislative, cetăţenii sunt raportaţi la patrie: „România este
17
Ibidem, p. 159.
18
Ibidem, p. 177.

11
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială” 19. Aşadar, conceptul de „cetăţean” este prezentat
într-un cadru extrem de vast, menţionându-se o serie de drepturi şi libertăţi de care
beneficiază acesta în România. Într-un stat democratic, „cetăţeanul este acel administrator
raţional şi legal al legăturii sociale, este subiect conştient şi responsabil al unui sistem de
drept pozitiv întemeiat pe reprezentarea indivizilor la nivelul deciziilor colective şi pe
separarea puterilor publice”20. Altfel spus, obiectul principal al elaborării politicilor
publice ar trebui să fie reprezentat de cetăţean şi nu de interesele particulare ale elitelor
politice sau economice. În continuare, „nici Parlamentul, nici Preşedintele, nici Guvernul
şi cu atât mai puţin puterea judecătorească nu pot fi gândite în absenţa unei instituţii care
le precede şi le conferă legitimitate: cetăţeanul. El este rezultatul, adesea greu dobândit, al
unei acumulări de practici şi garanţii politico-juridice”21. Constituţia nu prezintă suficient
de concis importanţa cetăţeanului, spre care trebuie orientat întotdeauna actul de
guvernare.
În al doilea rând, în Constituţiile din 1991 şi 2003 „ţara e imaginată mai curând ca
un spaţiu expus defăimării şi agresiunii”22, reieşind încă o dată accentul naţionalist, cu o
puternică genealogie şi justificare istorică. Conceptul de „ţară” este vag, întrucât
„frontierele, populaţia şi stema par a fi singurele sale note certe şi ele ar fi putut să fie
foarte bine asociate statului”23. Drapelul tricolor, stema şi sigiliul, ziua naţională şi imnul
naţional aparţin mai degrabă domeniului simbolisticii politice, ele fiind amplu evocate şi
încărcate de semnificaţii istorico-naţionaliste. „Ţara” se confundă astfel cu „statul”,
reunindu-şi sensurile şi conferind un plus de ambiguitate textului constituţional.
În al treilea rând, „statul total”, aşa cum este configurat în cele două texte
legislative, este lipsit de prezenţa cetăţenilor, elemente fundamentale în regimul
democratic; cetăţenii nu aparţin statului, ei sunt ai „patriei”. Se remarcă, de asemenea,
utilizarea „limbii de lemn” în precizarea acţiunilor statului: „statul asigură realizarea unei

19
Constituţia României, art. 4, alin. 2.
20
Daniel Barbu, op. cit., p. 224.
21
Ibidem, p. 237.
22
Cristian Preda, op. cit., p. 183.
23
Ibidem, p. 183.

12
politici naţionale”, „statul trebuie să asigure creşterea calităţii vieţii” 24. Este evident
caracterul pronunţat social al statului român postdecembrist, un stat-providenţă care
trebuie să se implice activ în viaţa cetăţenilor şi care este îndreptăţit, în opinia guvernării
de stânga, să decidă cum poate să îmbunătăţească nivelul de trai sau alte aspecte de
interes naţional. Avem de-a face mai curând cu imaginea unui stat atotprezent, care
dirijează viaţa oamenilor, decât cu profilul statului minimal, care lasă la latitudinea
fiecăruia modalităţile de satisfacere a necesităţilor. Un astfel de stat este succesorul
statului socialist; prin urmare, democratizarea întâmpină dificultăţi serioase în privinţa
relaţiilor dintre aparatul birocratic şi cetăţeni, dar şi dintre agenda guvernanţilor şi agenda
populaţiei.
Cele două Constituţii definesc statul în raport cu mai multe caracteristici.
Observăm un stat garant („România este stat de drept, democratic şi social, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt
garantate”25; „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase”26), un stat care se revendică de la principiile revoluţiei
anticomuniste, dar a cărui elită politică provine din nomenclatura regimului
nedemocratic. Apoi, apare ideea unui stat-stimul („România întreţine şi dezvoltă relaţii
paşnice cu toate statele ...”27). În plus, statul deţine monopolul „asupra organizării
activităţilor militare”28, este „responsabil patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erori
judiciare”29 şi deţine controlul asupra exploatării resurselor naturale vitale pentru
economia naţională.
Concluzionând, se poate afirma că actuala Constituţie prezintă unele deficienţe,
dar relevă şi aspecte pozitive. Trei sunt defectele care atribuie Constituţiilor din 1991 şi
2003 o trăsătură de incoerenţă: confuzia între stat şi patrie, contradicţia între statul total

24
Ibidem, p. 184.
25
Constituţia României, art. 1, alin. 3.
26
Ibidem, art. 6, alin. 1.
27
Ibidem, art. 10.
28
Cristian Preda, op. cit., p. 185.
29
Ibidem, p. 185.

13
(care exercită o autoritate resimţită în toate compartimentele vieţii publice şi private,
alunecând spre abuzuri) şi statul de drept (care garantează prin legi şi prin mecanisme
instituţionale drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, având o intervenţie mai
redusă asupra vieţii individuale şi colective) şi, în cele din urmă, inexistenţa unei separaţii
clare între domeniul public (de stat) şi cel privat. Totuşi, inexactităţile sunt
contrabalansate de garantarea pluripartitismului, de reformele judiciare, de relansarea
relaţiilor internaţionale şi ieşirea din izolare pe toate planurile, de imaginea generală a
statului care s-a angajat să parcurgă un proces lung şi costisitor de consolidare
democratică.

III) SOCIETATEA CIVILĂ ŞI CONSOLIDAREA DEMOCRATICĂ


Cum ar putea fi definite poziţia şi rolul societăţii civile în peisajul politic al
României ultimilor ani? Este societatea civilă un factor al consolidării democratice şi un
partener de dialog pentru clasa politică?
O scurtă privire teoretică ilustrează concludent ideea că societatea civilă face
parte din imaginea generală a unei democraţii consolidate. Renaşterea ei poate fi
constatată în manifestaţiile post-revoluţionare din 1990 – „fenomenul Piaţa Universităţii”,
al căror scop principal a fost de a radicaliza şi accelera desprinderea de comunism prin
responsabilizarea clasei politice. Separarea de dominaţia statului este un permanent
deziderat al societăţii civile: „Ideea fundamentală a societăţii deschise este ca viaţa
noastră să se desfăşoare în asociaţii independente de stat. (...) Pentru cei care şi-au
redescoperit de curând libertatea, societatea civilă reprezintă o mare speranţă, dar e şi
greu de apreciat pe deplin. Vremurile revoluţionare sunt vremuri intens politizate” 30. În
acest sens, se impune crearea unor structuri şi organizaţii separate de stat, care să
reprezinte interesele şi necesităţile unor grupuri socio-profesionale; ele nu subminează
autoritatea statului, dar previn abuzurile unor instituţii publice. Vaclav Havel subliniază
că „o societate civilă, bazată pe universalitatea drepturilor omului, ne îngăduie cel mai
bine să devenim ceea ce suntem de fapt – nu doar membri ai naţiunii noastre, ci şi
membri ai familiei, comunităţii, regiunii, bisericii noastre, ai organizaţiei noastre
profesionale, ai partidului nostru politic, ai ţării noastre, ai comunităţii noastre

30
Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 79.

14
supranaţionale – şi să fim toate astea pentru că această societate ne tratează în primul
rând ca membri ai rasei umane, cu alte cuvinte ca oameni, ca fiinţe umane a căror
individualitate îşi găseşte expresia primară, cea mai naturală şi totodată cea mai
universală în statutul nostru de cetăţeni, în cetăţenia înţeleasă în cel mai larg şi mai
profund sens al cuvântului”31. Altfel spus, există o strânsă legătură, în plan teoretic şi
conceptual între cetăţeni şi societatea civilă.
În România, elita politică provenită din nomenclatura comunistă a fost reticentă
faţă de idealurile societăţii civile, neînţelegând rolul ei şi percepând-o ca pe un element
negativ, care împiedică instaurarea democraţiei. În realitate, era vorba de apariţia
reprezentanţilor „neocomunismului”, foşti activişti şi membri de partid transformaţi în
„apărători ai democraţiei”. Divergenţele de opinii şi radicalismul fiecărei părţi au dus la
încetarea treptată a dialogului deja tensionat. Vocea intelectualităţii româneşti a intrat
într-o lungă tăcere, condamnând în acest mod clasa politică.
O democraţie reală, consolidată solicită o armonizare între statul de drept şi
societatea civilă, în sensul existenţei unei condiţionări reciproce; nu poate exista o
democraţie eficientă fără acceptarea şi recunoaşterea statului de drept. În condiţiile în
care se afirmă că „statul de drept este societatea civilă”32 şi că procesul de realizare a
acestor două componente „presupune o serie de tradiţii şi de instituţii complexe,
tehnologii diversificate, precum şi o cultură civică, o preocupare constantă a cetăţenilor, o
luptă pentru conservarea primatului cuvântului în politică”33, observăm mai degrabă că, în
România contemporană, avem de-a face cu o ruptură între societate şi mediul politic,
determinată, printre altele, de o gravă criză de încredere şi de inexistenţa unei comunicări
bazate pe sinceritate. Asistăm, simultan cu resimţirea efectelor imediate ale crizei
economice, la concretizarea unei stări conflictuale între diferitele grupuri de interese şi de
presiune (elemente ale societăţii civile) şi autorităţile de guvernare dominate de elitele
politice adesea nereceptive la problemele reale ale maselor.
De asemenea, demersurile pentru creşterea nivelului de cultură civică au fost
privite cu suspiciune de o populaţie care a fost supusă sistematic monopolului ideologic
socialist, intenţiile de popularizare a principiilor democratice fiind privite ca o nouă

31
Vaclav Havel, în Ralf Dahrendorf, op. cit., p. 82.
32
Dominique Colas, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 347.
33
Ibidem, p. 353.

15
încercare de a controla mentalul colectiv. În aceste condiţii, mişcarea intelectuală a
adoptat treptat o poziţie de pasivitate, de indiferenţă faţă de politicieni, încadraţi în
imaginea clasică de creatori şi exponenţi ai unui sistem social profund corupt şi imoral, în
care venalitatea, ipocrizia, lipsa de onestitate şi demagogia sunt valori unanim acceptate.
Mobilizarea politică redusă a cetăţenilor are efecte negative, precum scăderea gradului de
reprezentativitate şi legitimitate a partidelor sau coaliţiilor aflate la guvernare; un
Parlament nelegitimat prin vot popular masiv şi fără o oarecare cotă de încredere în
rândul populaţiei nu poate fi considerat reprezentativ decât într-o mică măsură, iar
Guvernele instabile, periodic remaniate după criterii ce ţin de interesele de partid, nu pot
asigura o minimă realizare a reformelor în domeniile de bază (educaţie, sănătate, justiţie,
economie). Specificul partidelor şi coaliţiilor postdecembriste este constituirea de
Guverne instabile şi incapacitatea de a reveni la putere după un ciclu electoral.
Consolidarea democratică şi statul de drept sunt, aşadar, inseparabile, fiecare
perfecţionându-se prin intermediul celuilalt: „În faţa a ceea ce am putea denumi stat de
putere naţionalist, a cărui umbră bântuie prin toată Europa post-totalitară, apare un
răspuns instituţional unic, a cărui eficacitate se bazează pe mobilizarea politică a
cetăţenilor – şi uneori chiar pe mobilizarea lor violentă – pentru afirmarea drepturilor lor
politice: statul de drept în care democraţia să-şi găsească forma sa cea mai completă”34.
Realitatea românească se prezintă astfel: statul de drept este blocat de imixtiunea
politicului în actul de justiţie, iar mobilizarea cetăţenilor şi iniţiativa legislativă din
partea lor sunt aproape inexistente. Deci, nu recunoaştem acel „răspuns instituţional”
caracteristic democraţiilor mature. De altfel, „democraţia şi statul de drept sunt concepute
de către unii ca un fel de „mană cerească” a înavuţirii rapide, corupţia fiind una din
consecinţele acestei stări de lucruri”35.
Putem susţine ideea că, în contextul actualei „reintrări” a românilor în Europa,
societatea civilă este singura care poate avea convingeri şi valori efectiv europene,
scoţând elitele politice din starea de conflict cu masele şi readucându-le la obiectivul lor
primordial, acela de a fi vectori ai progresului pe toate planurile.

IV) PERSPECTIVE ALE DEMOCRAŢIEI ROMÂNEŞTI


34
Ibidem, p. 349.
35
Marin Voiculescu, Tratat de politologie, Ed. Universitară, Bucureşti, 2002, p. 154.

16
„Vântul istoriei şi-a schimbat direcţia şi bate într-o singură direcţie: câtre
democraţie”36. Aceasta este ipoteza, premisa de la care se pleacă atunci când se discută
despre tendinţa generală de evoluţie a regimurilor politice. Experienţele totalitare
demonstrează viabilitatea şi necesitatea democraţiei.
Astăzi, democraţia nu reprezintă doar un mediu de manifestare deplină a
individualităţilor umane, ci şi un termen cu o conotaţie şi o simbolistică aparte. „Omul nu
trăieşte doar cu pâine şi apă; se hrăneşte, nu mai puţin, cu mituri şi simboluri”37, iar în
acest context democraţia parcurge drumul de la teorie la aplicare efectivă. Desigur,
„democraţia reală nu e decât o palidă reflectare a celei imaginate”38, dar ea depăşeşte
stadiul de utopie tocmai pentru că răspunde necesităţilor omului ca „fiinţă politică” şi este
un regim perfectibil.
Categoric, putem afirma că în România ultimilor 20 de ani se manifestă o
democraţie formală, asociată cu instituirea dreptului de a alege şi a fi ales, de liberă
exprimare a opiniilor, de a adera la orice doctrină sau partid politic, de asociere la
organizaţii ale societăţii civile. Aspectele discutabile sunt cele care vizează maniera de
exercitare a puterii politice, funcţionarea efectivă a instituţiilor juridice, relaţiile dintre
elitele politice şi cetăţeni.
Caracterul reprezentativ al democraţiei româneşti nu este afectat doar de prezenţa
scăzută la vot şi de mobilizarea socială redusă, ci şi de faptul că partidele şi alianţele
politice sunt preocupate mai degrabă să cucerească puterea, decât să o exercite. În al
doilea rând, reforma justiţiei este dependentă într-o bună măsură şi de moralitatea
actorilor politici, a căror tendinţă este de a folosi justiţia ca temă preferată a discursurilor
demagogice. În al treilea rând, politicienii români nu conştientizează pe deplin faptul că
actul de guvernare se exercită exclusiv în interesul cetăţenilor, iar deciziile trebuie luate
în scopul perfecţionării continue a ansamblului complex de elemente ale regimului
democratic: instituţii de stat, grupuri de interese şi de presiune, cetăţeni. Puterea de
decizie trebuie folosită în interes colectiv.
La rândul ei, marea masă a cetăţenilor se confruntă cu o criză morală, o criză de
valori şi de orientare. Libertatea este înlocuită adesea de abuzul de libertate, iar „formele

36
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 444.
37
Lucian Boia, Mitul democraţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, Introducere.
38
Ibidem, Introducere.

17
fără fond” caracterizează încă valorile occidentale. „Democraţia nu funcţionează ca un
laborator al virtuţilor cetăţeneşti, după cum nici instituţiile statului nu sunt sanatorii
pentru tratarea maladiilor conştiinţei. Dimpotrivă, starea de libertate a unei naţiuni este
expresia directă a sănătăţii sale morale şi măsura solidarităţii dintre grupurile politice,
profesionale, culturale, etnice şi confesionale care formează societatea”39.
Cu toate trăsăturile ei specifice, democraţia românească va cunoaşte
profesionalizarea campaniilor electorale, mutarea accentului pe imaginea publică a
liderului, pe scăderea importanţei ideologiilor, a programelor fiecărui partid şi a actului
de guvernare, având drept consecinţe uniformizarea mediului politic şi reducerea
intervenţiei maselor în sfera elitelor. În mod cert, presa joacă un rol foarte activ în
interacţiunile factorilor sociali şi în stabilirea agendei publice.
Dacă s-ar putea închide democraţia autohtonă într-o formulă unică, aceasta ar
include trăsături ca instabilitatea guvernărilor, retragerea vocii opiniei publice, criza
morală; aspectele pozitive sunt comune tuturor democraţiilor europene: prevalarea
individului în faţa societăţii, dezvoltarea puternică a clasei sociale de mijloc, confruntarea
dintre doctrina liberală şi cea social-democrată, puternice accente naţionalist-extremiste.
În concluzie, consolidarea democratică din România se înscrie pe linia generală
urmată de statele foste comuniste, aderând la valorile vest-europene şi asimilându-le mai
mult sau mai puţin, în spiritul progresului. Procesul poate fi considerat a doua „intrare” a
românilor în Europa, după cea petrecută în secolul trecut, moştenirea cultural-politică
având în această privinţă ultimul cuvânt.

39
Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Ed. Nemira, Bucureşti,
2004, p. 188.

18
BIBLIOGRAFIE
1) Barbu, Daniel, Republica absentă. Politică şi societate în România
postcomunistă, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004;
2) Boia, Lucian, Mitul democraţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003;
3) Colas, Dominique, Genealogia fanatismului şi a societăţii civile, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1998;
4) Constituţia României; http://www.cdep.ro;
5) Dahrendorf, Ralf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2001;
6) Diamond, Larry, Chu, Yu-han, Plattner, Marc F., Tien, Hung-mao, Cum se
consolidează democraţia, Ed. Polirom, Iaşi, 2004;
7) Preda, Cristian, Modernitatea politică şi românismul, Ed. Nemira, Bucureşti,
1998;
8) Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
9) Voiculescu, Marin, Tratat de politologie, Ed. Universitară, Bucureşti, 2002.
20