Psihoterapia prin sugestie şi hipnototerapie.

Cuprins

I. Sugestia şi sugestiologia

I. 1. Scurt istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
I. 2. Caracteristicile situaţiei de sugestie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
I. 3. Forme ale sugestiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5
I.4. Factorii favorizanţi ai apariţiei situaţiei sugestie şi a inducerii
răspunsului sugerat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

II. Sugestia şi fenomenul hipnotic :

II.1. Scurt istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7

II. 2. Domeniu de aplicare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
II. 3. Caracterizare generală a fenomenului hipnotic . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
II. 4. Profunzimea hipnozei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
II. 5. Teorii explicative ale hipnozei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
10
II. 6. Paradigme ale hipnozei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
II. 7. Etapele hipnototerapiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16

2
 I. Sugestia şi sugestiologia :

I. 1. Scurt istoric:

Din punct de vedere istoric, termenul sugestie1 a fost introdus pentru prima oară în
secolul optâsprezece, de către Bertrand în Franţa şi Braid în Anglia, ca o explicaţie pentru
fenomenul de tip hipnotic2.

Bernheim3 este cel care extinde fenomenul de sugestie şi la fenomene non-hipnotice,

el afirmând că sugestia este un fenomen normal care poate avea loc atât în stare de veghe,
cât şi în stare de hipnoză.

Ulterior s-au conturat două mari direcţii de cercetare a fenomenelor sugestiei şi

sugestibilităţii4 :

A) Direcţia psihologiei sociale, având ca reprezentanţii pe : Tarde (1907), Sighe1e

(1901), Le Bon (1911), Ross (1908), McDougal (1908) şi mai târziu Sherif (1935),
Crutchfield (1955), Asch (1965) şi alţii, induc sugestia în grupa mai largă a
fenomenelor de inf1uenţare a comportamentului uman. Au fost studiate diverse
aspecte ale moditicării atitudinilor şi opiniilor, fenomenele de prestigiu, conformism,
precum şi manipularea sugestivă a unor norme de grup.

Jahoda (1989) 5 subliniază faptul că sugestia a fost utilizată la începutul secolului trecut
ca instrument pentru a explica aproape orice fenomen psihosocial, mai târziu se poate
constata un dec1in în ceea ce priveşte interesul pentru fenomene1e de sugestie şi
sugestibilitate, interes ce va creşte din nou în a doua jumătate a secolului trecut.

1
Gheorghiu (1982) definea sugestia ca o încitaţie susceptibilă să declanşeze reacţii spontane, nemediate de instanţele
ref1exive ale gândirii.
2
Se inducea prin fraze monotone, uneori însoţite de fixarea privirii asupra unui punct sau însoţite de sunete monotone,
stare în care se produceau diferite fenomene neobişnuite cum ar fi: catalepsia membrelor şi pleoapelor, mişcări
automate, anestezie, analgezie, iluzii, halucinaţi, amnezie post-hipnotică.
3
Bernheim deţinea sugestia în sens foarte larg ca reprezentând actul prin care o idee este trezită în creier şi acceptată de
el.
4
Gheorghiu, Vladimir A., Ciofu Ion, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982.
5
Jahoda (1989) dă, o serie de exemple de fenomene psihosociale în cadrul cărora sugestia joacă un rol explicativ
central. Acestea sunt fenomene cu caracter mistic, cum ar fi: ritualmile, profeţiile, fenomenele de posesie, exorcismele,
vrăjitoria, ghicitul etc.Observă prezenţa unor simptome psihofiziologice la persoanele care se cred vrăjite: cefalee,
fatigabilitate, deficit de concentrare a atenţiei.

3
B) Direcţia psihologiei experimentale având ca reprezentanţi pe: Seashore (1985),
Binet (1900), Aveling şi Hargraves (1921), Hull (1933), Eysenck şi Fourneaux (1943),
Stukat (1958, Eysenck (1987) şi alţii.

În cadrul analizei factoria1e, Eysenck (1943), Eysenck şi Fourneaux (1945) au desprins

următorii factori ai sugestibilităţi: sugestibilitate primară6, sugestibilitate secundară7,
sugestibilitate terţiară8 . După o anumită etapă de declin se constată la ora actuală o
creştere a interesului pentru cercetările din acest domeniu, acestea culminând cu
Simpozionul internaţional pentru probleme de sugestie şi sugestibilitate desfăşurat la
Giessen (Gennania) în anul 1987. Dintre autorii modemi care şi-au adus contribuţii
deosebite în acest domeniu se numără: Hilgard (1965), Orne (1970), Barber (1969),
Evans (1967), Helen Crawford (1989), Lundy (1989), Sheehan (1989) şi Gheorghiu
(1989).

În literatura de specialitate se discută despre: situaţia sugestie sau stimulul sugestiv9,

comportamentul sugerat şi sugestibilitate sau disponibilitatea subiectului de a reacţiona la
sugestie.

În plan experimental acest autor a claborat şi validat o serie de probe de măsurare a

sugestibilităţii (Scala de sugestibilitate senzorială, Scala de sugestibilitate motorie, Probe
şi scale pentru măsurarea unor aspecte imaginative ale sugestibilităţii, de tipul celor
implicate în producerea relaxării sau transei hipnotice (atitudinile, motivele, supunerea,
sistemul de dependenţă, convingeri, imitaţia, constructe personale10, habitudinile ce joacă
rol de potenţare a actului sugestiv, predispoziţile sau dispoziţile la sugestie influenţează şi
ele).

6
Măsurată în special prin teste directe prin intermediul cărora se cerea subiectului executarea unei acţiuni motorii.
7
Măsurată prin teste senzoriale indirecte de tipul liniilor progresive ale lui Binet (1900).
8
Care se referă la modificarea atitudinilor şi opiniilor ca utilizarea unei influenţări persuasive bazate pe prestigiu.
9
Situaţia sugestie este definită (Gheorghiu, 1982) ca un stimul sau conste1aţie de stimuli cu caracter provocativ,
susceptibil să dec1anşeze: reacţii neadecvate ale subiectului, cum ar fi confundări, distorsionari etc. (sugestii negative);
reacţii care potenţează adecvarea la realitate şi în consecinţă o mai bună adaptare la condiţiile existenţei (actualizarea
disponibilităţilor latente ale psihicului uman este efectul sugestiilor pozitive); reacţii neutre sub aspectul adecvării sau
neadecvării la realitate (sugestii neutre).
10
Constructele personale sunt ideile sau noţiunile care fac un comportament să difere de altul, care fac pe un individ să
fie ceva ce este, cu alte cuvinte să aibă anumite atitudini, credinte, opinii şi să acţioneze în conformitate cu acestea.
Conform teoriei lui Kelly o schimbare a unei persoane reprezintă o schimbare a sistemului sau de constructe pesonale:
adăugarea unui nou construct, inversarea unor constructe bipolare sau modificarea întregului sistem de constructe.
După Lundy (1989) influenţa sugestivă actionează atunci când un element relevant, dar încă neverificat, apare în
acelaşi timp cu un construct personal. Constructul nu se modifică atunci când este validat fie de evenimente exteme, fie
printr-un proces cognitiv denumit confirmare internă. Toate tehnicile de modificare a constructe1or personale sunt
modalităţi de inhibare a procesului conformării interne a constructului pertinent prin prezentarea unui material cu
conţinut contrar, cum se întâmplă în cazul modificării atitudinilor datorită comunicării bazate pe prestigiu.

4
Gheorghiu descrie următoare1e predispoziţii care stau la baza receptivităţii la sugestii:
închipuirea, 11 transpunerea12, captarea13. Orice om posedă într-o măsură mai mare sau
mai mică, aceste dispoziţii. Aceste dispoziţii sunt complementare ele integrâdu-se în
sisteme mai ample cum ar fi mecanismele de apărare şi echilibrare a eului.

Lundy (1989) prezintă o serie de tehnici menite să faciliteze influenţarea sugestivă a

procesului comunicării: repetarea mesajului (ca în mecanismele reacţiei), utilizarea unui
număr sporit de argumente în favoarea a cea ce dorim să sugerăm, sursa de influenţare
care transmite mesajul trebuie să fie expert în domeniu şi, în acelaşi timp, o persoană
atrăgătoare, utilizarea sa trezintă reacţii emoţionale la cel care recepţionează mesajul,
utilizarea unui context care să producă emoţii pozitive , utilizarea unor mesaje care
trezesc anxietatea (Lundy, 1989) ce nu trebuie să fie excesiv de mare pentru că altfel
subiectul nu mai recepţionează mesajul şi ca urmare nu mai poate fi influenţat.

Influenţarea poate fi : directă prin tactica “ faţă în faţă”, indirectă, cu ajutorul mesajelor
sugestive simple (ce au efecte mai mari la subiecţi mai puţin inteligenţi), persoanele cu
autostimă redusă (sunt, de regulă, mai sugestibile decât cele cu nivel ridicat de
autoapreciere), persoanele implicate afectiv ( ajung să se impresioneze de propriile
argumente, să creadă în ele şi acest proces previne confirmarea internă a unui concept
contrar), o mai rapidă schimbare a atitudinilor se produce atunci când apare o mai mare
discrepanţă între atitudinea originală şi cea pe care dorim s-o implantăm., subiecţii care
au fost solicitaţi (să fie mai atenţi la conţinutul comunicării au putut fi mai uşor
influenţaţi pentru că ei şi-au deplasat atenţia de la procesul confirmării interne al
constructele 1or persona1e existente), pasiv pe plan interior (pentru a fi mai uşor
influenţat subiectul).

Helen Crawford (1989) leagă sugestibilitatea de fenomenul de "flexibilitate cognitivă"14.

Răspunsul sugerat reprezintă veriga finală. a demersului sugestiv, respectiv reacţia

subiectului în sensul celor sugerate. Prin intermediul sugestiilor pot fi influenţate în sens
11
Reprezintă capacitatea omului de a-şi făuri imagini şi păreri despre situaţii sau persoane şi de a investi
aceste imagini şi păreri cu atributul autenticităţii şi plauzibilităţii, indiferent dacă ele reflectează sau nu
adecvat realitatea. Astfel de procesc mediază substituirea realităţii printr-o reprezentare particulară a ei, precum şi
investirea acestei reprezentări cu un statut de autonomic. Dispoziţia inchipuirii poate fi antrenată de cele mal variate
dorinţe, credinţe, păreri, expectanţe şi poate fi susţinută de cele mai variate mobiluri de apărare: refugierea în iluzoriu,
ascunderea în spatele cuvintelor, supraestimarea aspectelor fenomenale etc.
12
Bazându-se în mare măsură pe capacitatea de închipuire, dar implicând şi antrenarea altor particularităţi
ca de pildă capacitatea de empatizare, imitare şi învăţare socială, transpunerea reprezintă acel sindrom de
insuşiri care permit individului să se comute spontan sau deliberat de la un mod de trăire şi de
comportament la altul.Transpunerea se realizeaza în conformitate cu un rol sau model. Ea poate fi
superficială sau profundă, mergând până la totala detaşare de concretul ambianţei, până la uitarea de sine.
Transpunerea poate fi întâlnită în procesul activităţii creatoare (joc dramatic, elaborarea unei opere literare),
în hipnozii, meditaţie şi chiar în viaţa cotidiană când empatizăm cu alţii sau jucăm diferite roluri sociale.
13
Reprezintă o dispoziţie prin intemediul căreia se asigură orientarea selectivă a persoanei spre o sursă provocativă,
având drept rezultat faptul că persoana se lasă atrasă şi chiar absorbiţi de respectiva sursă. Anumite situaţii exercită
asupra individului o forţă deosebită de fascinaţie sau seducţie. Individul se lasă furat de ideile altora pentru că se
apropie de ale sale sau pentru că provin de la persoane care îi plac (Gheorghiu, 1982).
14
Capacitatea subiecţilor de a utiliza unul dintre mai multe stiluri cognitive în rezolvarea diverselor sarcini (stilul
cognitiv fiind adecvat sarcinii), cât şi capacitatea de a intra în diferite stări de conştiinţă.

5
pozitiv sau negativ practic aproape toate procesele şi funcţiile psihice (atenţie, memorie,
decizie, afectivitate, atitudini, credinţe, opinii etc.), dar şi funcţiile fiziologice ale
organismului. Pe sugestii pozitive se bazează utilizarea terapeutică şi autoformativă a
sugestiilor pentru vindecare şi optimizare a comportamentului.

I.2. Caracteristicile situaţiei de sugestie :

Situaţia sugestie reprezintă o situaţie provocativă care indică un drum de utilizat

solicitând persoana să se conformeze pentru a putea apela la instanţe1e critice ale raţiunii.
În cazul în care provocarea sugestivă se impune, efectul ei este susceptibil să influenţeze
apariţia, respectiv dispariţia, accentuarea sau diminuarea, conservarea sau transformarea
unor stări, procese sau funcţii psihice şi a unor funcţii psihofiziologice ale organismului.
Răspunsul sugestiv indus poate avea o semnificaţie adaptivă (se poate realiza
vindecarea), dezadaptativa (sugestibile pot provoca disfuncţii, distorsionări, îmbolnăviri
şi uneori chiar) sau o semnificaţie neutră sub aspectul adaptării.

Dintre caracteristicile situaţiei sugestie putem enumera:

a) Existenţa, cel puţin teoretic, a alternativei de a nu reacţiona la sugestie, deşi rareori

subiectul este conştient de această alternativă. În absenţa alternativei de non-reacţie nu
este vorba de comportament sugerat şi de unul coercitiv.

b) Anihilarea funcţiilor discriminativ-reflexive şi de control ale psihicului uman. În

cazul în care subiectul reacţionează la sugestii, această reacţie se realizează în afară
instanţelor critice ale gândirii. Cu toate acestea, o provocare sugestivă poate avea ca
punct de plecare un element raţional. Elementele raţionale şi cele sugestive se
întrepătrund adesea, distincţia dintre ele nefiind totdeauna netă. Astfel, e1ementele
raţionale pot intra în componenţa unor situaţii sugestii, după cum elementele sugestive se
pot asocia cu cele raţionale.

c) Absenţa autocontrolului conştient. În timpul demersului influenţţrii sugestive

subiectul nu ajunge în general să exercite un control conştient asupra procesului declanşat
de situaţia sugestivă. Uneori însă acesta poate să conştientizeze consecinţele acţiunilor
sugestive exercitate asupra sa.

I.3. Forme ale sugestiilor :

1) După administrare : heterosugestile sunt sugestii administrate de catre o altă

persoană şi autosugestile sunt sugestii pe care şi le administreaza subiectul în cauză.

2) După aspectul adaptării la mediu se evidenţiază: sugestii pozitive (care contribuie la

vindecarea şi la optimizarea unor procese şi funcţii psihice şi psihofiziologice), sugestii
negative (care dezorganizează şi chiar traumatizează individul) şi sugestii indiferente
(care nu au nici un efect sub raportul adaptabilităţii subiectului la mediu.

6
 3) Din punctul de vedere al intenţiei de a influenţa, sugestiile pot fi: directe (în cadrul
cărora este evidentă intenţia experimentatorului de a influenţa) şi indirecte (unde intenţia
de influenţare rămâne ascunsă subiectului).

4) Sub aspectul tonului utilizat de către cel care sugestionează distingem: sugestii dure
(în cadrul cărora experimentatorul utilizează un ton autoritar) şi sugestii blânde
(administrate nuanţat pe un ton cald, protector).

5) În funcţie de gradul de elaborare sugestiile se pot clasifica în: sugestii spontane şi

sugestii elaborate (în cadrul cărora se simte strădania de a influenţa).

În funcţie de tipul de sugestie, avem trei tipuri de sugestibilitate (sugestibilitatea este

eticheta lingvistică pentru răspunsul vizat de stimulul sugestiv): sugestibilitate motorie
(primară, când stimulul sugestiv urmăreşte direct sau indirect declanşarea unui răspuns
motor), sugestibilitate senzorială (secundară când stimulul sugestiv urmăreşte direct sau
indirect declanşarea unui răspuns senzorial şi fiziologic) sugestibilitatea cognitivă sau
terţiară (când stimulul sugestiv vizează declanşarea unei modificări la nivel cognitiv).

Sugestia, pentru a fi eficace, trebuie să îndeplinească o serie de constrângeri: să fie simplă şi concisă, să fie
repetată, să fie credibilă şi dezirabilă, să fie încadrată temporal, pe cât posibil să nu fie ambiguă, pe cât
posibil sugestia să fie bine ţintită, să vizeze o problemă şi nu două sau trei simultan, dacă problema ţintă
vizată de sugestie este prea complexă, atunci ea se sparge în probleme mai simple, să fie formulate în
termeni pozitivi, la începutul inducţiei, sugestiile care vizează relaxarea să nu amorseze gânduri sau
imagini prea bogate sau prea vii, pe parcursul inducţiei (sugestiile să fie dublate de conţinut imagistic care
le poate potenţa efectul), sugestiile să fie formulate cu o voce hipnotică (o voce hipnotică se caracterizează
prin faptul că este monotonă sau ritmică, uşor mai gravă decât vocea pe care o folosim în mod normal,
distorsionează uşor cuvintele importante, accelerează uşor ritmul la sugestiile ţintă şi este un raport adecvat
între un ritm continuu şi pauze) sugestiile pot fi directe sau indirecte şi să fie aplicate în condiţii
favorizante.

I.4. Factorii favorizanţi ai apariţiei situaţiei sugestie şi a inducerii

răspunsului sugerat :

Practicienii domeniului au arătat că, pentru a fi eficiente, în terapie sau în optimizarea

comportamentului uman, sugestiile trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie
acceptate de subiect, să concorde cu sistemul de valori al persoanei, să serveasca scopului
propus, să nu fie prea lung, să fie exprimate în termeni pozitivi, să fie plastice, să fie
ritmice, să se urmărească ciclurile respiratorii, să fie realiste, simple, convingătoare

7
Gheorghiu (1982) încearcă să descrie care sunt factorii care favorizează : condiţia
nedeterminării15, mecanismele de apărare ale eului16, sugestia şi dependenţa
umană17,dominanţa elementelor concrete18, mecanismele de identificare19 şi elemente
magice şi mitice20.

II. Sugestia şi fenomenul hipnotic :

II.1. Scurt istoric:

De-a lungul istoriei hipnoza a fost tratată ca un fenomen mistic, hipnoza nu este un
fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de conştiinţă, asemanatoare cu relaxarea
sau cu stările meditative specifice unor culturi orientale. Se apropie de hipnoză şi
fenomenele de reverie, când, furaţi de propriile construcţii imaginative, parcă ne
transpunem în alte locuri şi trăim alte stări decât cele legate de realitatea.

Fenomene de tip hipnotic au fost descrise încă din antichitate şi se recunosc din
practici1e magice specifice culturilor primitive.

Putem vorbi de hipnoză modernă odată cu experienţe1e medicului austriac Franz

Anton Mesmer (1734-1815), care a descris hipnoza şi stările specifice acesteia sub
denumirea de "magnetism animal".

15
Fiinţa umană nu este confruntată numai cu situaţii clare, de tip determinist, ci şi cu situaţii de tip probabilist. Pentru a
depăşi ambiguitatea şi pentru a ieşi din situaţiile nedefinite, greu de controlat, omul optează adesea pentru alternative
care nu satisfac exigenţele raportării la un sistem raţional de criterii. În astfel de condiţii influenţarea sugestivă a
deciziilor, atitudinilor sau opiniilor se poate produce cu mult mai multă uşurinţă.
16
Mecanismele de apărare ale eului pot fi sistematizate astfel: falsificările protectoare (în demersul de evitare a
consecinţelor neplăcute ale unora din gândurile sau acţiunile sale, omul recurge la o gamă variată de modalităţi
inconştiente de a se autoînşela pentru a-şi proteja imaginea de sine), mecanismele de evitare (într-o serie de situaţii
omul încearcă să-şi reducă instaţele tensionale sau să prevină apariţia altora noi renunţând la trebuinţe greu de
îndeplinit sau indezirabile), mecanismele de descărcare a tensiunilor (influenţele negative sunt mai puternice şi în
condiţiile în care individul reuşeşte să facă faţă unor situaţii de supraîncărcare).
Mecanismele compensatorii în sens mai larg toate mecanismele defensive au un rol compensator şi în sens restrâns
prin compensare se înţelege preocuparea persoanei de a masca unele din deficienţele sale prin accentuarea unor
caracteristici dezirabile sau tendinţa subiectului de a lupta pentru depăşirea unor slăbiciuni şi pentru activarea unor
disponibilităţi latente. Acest fenomen poate imbrăca aspecte pozitive, astfel de mecanisme stând la baza rezistenţei
psihice neobişnuite de care au dat dovadă unii oameni aflaţi în condiţi deosebit de gre1e. Aspectul negativ al
fenomenului este ilustrat de faptul că un subiect obsedat de boală se va îmbolnăvi mai repede şi va contracta o afecţiune
mai gravă.
17
Fiinţa umană depinde de o serie de convingeri, obiceiuri, motivaţii, de particularităţile unor procese cognitive, de
rolurile sociale pe care este silit să le joace faţă de persoane, instituţii, cât şi faţă de colectivităţile din care aparţine.
18
Serie de factori care explică atât constituirea situaţiilor sugestive îşi au originea în particularităţi proceselor cognitive
. Una din aceste particularităţi o reprezintă forţa cu care acţionează şi se insinuează în procesul cunoaşterii concretului
intuitiv.
19
Este bine cunoscută tendinţa firească a oamenilor de a se identifica cu persoane, grupuri, situaţii, institutii sau
organizaţii, fapt ce le conferă un plus de stabilitate afectivă. Este evident că odată produsă idenlificarea cu o persoană
sau model comportamental, subiectul va încorpora prin mecanisme sugestive şi elemente specifice modelului respectiv.
20
Influenţarea sugestivă este facilitată şi de faptul că foarte mulţi oameni care se consideră raţionali nu s-au eliberat pe
deplin de reprezentări mitice şi conduite magice, ei căzând victime unor prejudecăţi sau comportamente superstiţioase.

8
 Johann Joseph Gassner, cunoscut exorcist din Elveţia, care avea darul de a alunga
"forţele negative" care puneau stăpânire pe pacient.

Medicul englez John Elliotson (1791-1863) a realizat primele intervenţii chirurgicale

în stare de transă hipnotică, iar James Esdaile, medic scoţian (1808- 1856) a relatat 345
operaţii de chirurgie majoră realizate în India, în somn hipnotic (cf. E. Hulgard §i J.
Mildrad, 1975).

Termenul de hipnoză este introdus de eng1ezul James Braid (1795-1860), de la

grecesul hipnos, e1 considerând hipnoza ca pe un "somn nervos".

Două mari şcoli ale psihiatriei franceze, Şcoala de 1a Salpetriere, reprezentată de Jean
Martin Charcot21 (1835-1893) şi Şcoala de la Nancy, a1 cărui reprezentant de seama a
fost Hyppolyte Bernheim22 (1840-1919), au studiat acest domeniu.

Utilizarea în scopuri terapeutice a hipnozei a fost susţinută şi de succesele cunoscuţilor

psihiatri Breuer şi Freud. În 1889 a avut loc primul Congres Internaţional de Hipnoză
Terapeutică şi Experimentală, şi cam în aceeaşi perioadă, marii teoreticieni în domeniul
psihologiei încep să se intereseze de fenomenul hipnotic. Wilhelm Wundt a scris o
lucrare despre hipnoza, William James include un capitol dedicat hipnozei în ce1ebra sa
lucrare "Principiile psihologiei", iar Pierre Janet abordeaza şi el hipnoza din perspectiva
disocierilor de personalitate.

În timpul primului război mondial McDougal a tratat, cu ajutorul hipnozei, soldaţi

aflaţi în stare de şoc. Un pas important în dezvoltarea hipnozei ştiinţifice îl reprezintă
lucrarea lui Clark Hull (1933) - "Hipnoza şi sugestibilitate".

Şi în timpul celui de-al doiIea război mondial hipnoza a fost utillzată cu succes în
tratamentul nevrozelor de război. Apoi, treptat, aplicaţiile ei s-au extins în stomatologie şi
obstretică.

În anu1 1955 Asociaţia Medicală Britanica şi în 1958 Asociaţia Medicală Americană

au hotărât ca hipnoza să fie inclusă ca disciplină în învaţămât, în şcolile medicale, iar în
anul 1960 Asociaţia Psihologilor Americani a dat o recunoaştere oficială a utilizării
terapeutice a hipnozei de către psihologi.

La ora actuală există Societatea Europeană de hipnoză, Societatea Internaţională de

hipnoză şi Societatea de hipnoză "Milton Erickson", după numele fondatorului ei.

II. 2. Domeniu de aplicare :

Hipnoza are o serie de aplicaţi practice, în psihoterapie, cât şi în alte domenii de

activitate, unde se cere optimizarea perfonţelor umane, creşterea eficienţei învăţării, cât şi
dezvoltarea unor disponibilităţi creative latente, în chirurgie, pentru reducerea anxietăţii
21
Charcot considera hipnoza ca pe un fenomen patologic, specific istericilor.
22
Bernheim era de părere că hipnoza este un fenomen normal, rezultat al sugestiei.

9
pre-operatorii, pentru realizarea unei evoluţii post-operatorii, combaterea durerii, în
terapia unor afecţiuni care vizează aparatele cardio-vascular, respirator, digestiv sau
endocrin, în domeniul unor afecţiuni dermatologice, în recuperarea unor deficienţe
motorii produse de accidente vasculare sau traumatisme, afectiunilor nevrotice (reacţii de
tip fobic, atacuri de panică, anxietate, tulburări ale atenţiei şi memoriei), influenţează
favorabil evoluţia unor boli grave (cum ar fi cancerul sau SIDA).

II. 3. Caracterizare generală a fenomenului hipnotic:

Marcuse (1959) subliniază faptul că hipnoza este o stare modificată a organismului

produsă prin repetarea unor stimuli şi în care sugestia este mai eficientă decât de obicei.
Hipnoza ca o stare indusă, de regula în mod artificial asemănătoare cu somnul, dar în
acelaşi timp diferită de acesta din punct de vedere fiziologic, stare caracterizată prin
sugestibilitate crescută, ca rezultat al căreia pot fi induse subiectului, mai uşor decât în
stare normală, o serie de modificări senzoriale, perceptive, mnezice şi motori. Prin
hipnoză se realizează deci o stare de hipersugestibilitate produsă subiectului prin anumite
proceduri specifice, de natură fiziologică şi psihologică de către o altă persoană
(hipnotizator) sau de către subiectul însuşi (in cazul autohipnozei).

În timpul hipnozei pot fi induse o serie de modificări spectaculoase ale procese1or

psihice şi ale comportamentului, modificări ce pot îmbrăca aspecte pozitive sau negative
în funcţie de conţinutul sugestiilor administrate, astfel, pot fi realizate: modificări
senzoriale23, modificări prosexice24 (ale atenţiei), modificări mnezice (ale memoriei) 25,
modificări din sfera gândirii26, modificări din domeniul activităţii motorii27 şi
modificări din sfera afectivităiţii28.

Caracteristicile hipnozei sunt: reducerea funcţiei de planificare29, redistribuirea

atenţiei30, capacitatea crescută a producţiei imaginative31, reducerea controlului
23
Iluzii (perceperea distorsionată a unor obiecte existente în realitate), halucinaţi, precum şi modificarea unor praguri
senzoriale, hiperstezie (accentuarea sensibilitatii, anestezice, reducerea generală a sensibilităţii şi analgezie, rcducerea
sensibilităţii dureroase).
24
În hipnoză se produce o orientare selectivă a atenţiei, care este îndreptată predominant spre cele sugerate de terapeut
şi într-o mai mică măsură spre stimulii ambientanţei.
25
Prin hipnoză se poate obţine o anmezie (uitare) totală sau parţială a unor obiecte, evenimente, date, după cum se
poate obţine o hipermezie sau accentuare a funcţiei mnezice, subiectul reţinând mai uşor şi mai exact materialul
memorat.
26
În forma inducţiei hipnotice poate să funcţioneze la unii subiecţi ceea ce specialiştii numesc "logica transei", datorită
căreia ei acceptăi ca fiind logice situaţii pe care nu le-ar considera ca atare în stare normală.
27
Relaxare musculară, acţiuni automate, rigiditatea corpului, menţinerea timp îndelungat a unor poziţii incomode,
modificarea comportamentului de ansamblu al subiectului.
28
Acestea capătă conţinut specific în funcţie de cele sugerate de terapeut.
29
Subiectul hipnotizat pierde initiativa şi nu mai are dorinţa de a realiza acţiuni planificate pe cont propriu. Aflat în
hipnoză, subiectul actionează doar în conformitate cu cele sugerate de terapeut.
30
În hipnoză se accentuează selectivitatea atenţiei, atenţia subiectului fiind orientată în mod special spre ceea ce spune
şi face hipnotizatorul. Aflaţi într-o hipnoză profundă, acesta poate înregistra stimulii din mediul înconjurător sau
proveniţi de la alte persoane, dar nu reacţionează decât la comenzile date de hipnotizator.
31
Din relatările subiecţilor hipnotizaţi rezultă că reprezentanţile din timpul hipnozei sunt deosebit de vii.
Adesea ei au adevărate stari halucinatorii, percepând obiecte, persoane sau situaţii care nu există în
realitate.

10
realităţii şi toleranţ crescută pentru distorsionări ale acesteia ( sub influenţa hipnozei
scade capacitatear discriminatorie şi critice ale subiectului), creşterea gradului de
sugestiibilitate32, accentuarea comportamentului de jucare a unor roluri33, apariţia
amneziei post-hipnotice, starea de relaxare şi scăderea acuităţii perceptive (nu are
conştiinţa lumii exterioare, sentimentul că se află în afara timpului, pierderea identităţii
persona1e).

II. 4. Profunzimea hipnozei:

Nu toţi oamenii pot fi hipnotizaţi în aceeaşi măsură. Unii nu reacţionează de fel la

inducţia hipnotică, alţii reacţionează moderat, iar alţii se dovedesc deosebit de receptivi.
Susceptibilitatea hipnotică reprezintă capacitatea individului de a fi hipnotizat. Oamenii
diferă în privinţa acestei susceptibilităţi ea deosebeşte performanţa hipnotică.

Au apărut scale de evaluare a gradului de profunzime al hipnozei pe care poate să-l atingă
un individ. Profunzimea hipnozei, după Liebeault (1889) poate fi:

1) Somn superficial (toropeală, ameţeli, senzaţie de greutate în cap, dificultăţi de a

deschide ochii, catatepsie).
2) Hipnoza medie (inerţie musculară, dar cu capacitatea de a-şi modifica poziţia
membrelor, amnezie parţială, modificări în sfera personalităţii, anestezie post-
hipnotică, reactionează la sugestii post-hipnotice simple).
3) Transa profundă (de tip somnambulic, rigiditatea braţului, apropierea palmelor,
inhibarea comunicării).

Hipnoza şi somnul, mulţi autori au susţinut ideea asemănâri dintre hipnoză şi somn
(chiar termenul de hipnoză provine de la termenul grecesc Hypnos = Somn). Cunoscutul
fiziolog rus Pavlov consideră că inhibiţia, somnul şi hipnoza fac parte din aceeaşi
categorie de fenomene. După opinia sa, în timpul hipnozei, pe scoarţa cerebrală aflată în
inhibiţie se menţin unele focare de veghe, pe baza cărora este posibilă legătura dintre
subiect şi hipnotizator, subiectul fiind capabil să execute comenzile date de acesta. Dar
nici datele clinice, nici cele experimentale nu au confirmat ipoteza conform căreia
hipnoza ar fi tot una cu somnul.

II. 5. Teorii explicative ale hipnozei :

1) Teoria fluidului vital. Cea mai veche încercare de explicare a hipnozei aparţine lui
Mesmer care susţine că la baza hipnozei se află "magnetismul animal", un fel de fluid
care curge din corpul hipnotizatorului în cel al subiectului. Medicina timpului respectiv a

32
În hipnototerapie receptivitatea la sugestii a subieetului creşte foarte mult comparativ cu starea obişnuită.
33
Subiectul aflat în hipnoză nu efectuează numai acţiuni simple, sugerate de terapeut. EI poate intra într-un rol care
presupune desfăşurarea unor afecţiuni complexe cerute de acesta.

11
infinaţat această ipoteză, deşi a fost nevoită să accepte realitatea clinică a fenomenului
hipnotic.

2) Hipnoza fenomen psihopatologic - specific isteriei. Cunoscutul psihiatru francez

Charcot considera receptivitatea hipnotică ca fiind caracteristică doar persoanelor isterice.
EI presupune ca atunci când indivizii îşi recapătă echilibrul, ei nu mai pot fi hipnotizaţi.
Studiile ulterioare au aratat însă că subiecţi normali sunt de cele mai multe ori mai
hipnotizabili decat bolnavi psihici.

3) Teoria rolului nu poate explica modul în care se poate realiza o operaţie de chirurgie
majoră în stare de hipnoză, în absenţa unor substanţe anestezice şi nici modul în care se
realizează transpunerea în rol în cadrul fenomenelor de autohipnoză.

4) Gill §i Brenman (1947) explică hipnoza prin intermediul regresiei şi transferului.

Psihanaliza modernă consideră hipnoza ca o regresie. Hilgard este de părere că şi această
explicaţie a manifestărilor hipnotice este insuficientă, neacoperând toată aria de
manifestări specifice acestora.

5) Teorii eclectice ale hipnozei, aceste teorii combină, în explicarea hipnozei, elemente
aparţinând unor teorii diverse. Astfel, Shor (cf. Gheorghiu, 1977), autorul teoriei
tridimensionale a hipnozei, consideră că hipnoza ca stare modificată de conştiinţă, trebuie
îţeleasă ţinându-se seama de trei elemente: tendinţa subiectului de a juca rolul de
persoană hipnotizată (conform teoriei rolului), profunzimea transei hipnotice
(actualizarea unor aspecte arhaice, regresive, implicate în conduita hipnotică.

6) Teoria comportamentală în problema hipnozei, aceasta teorie aparţinând lui Barber

şi colaboratorilor săi, pune accentul pe comportamentul subiectului în situaţia
experimentală, insistând asupra rolului factorilor: motivaţie, atitudine, expectaţie în
producerea unor reacţii concordante cu cele sugerate.

7) Hipnoza bazată pe teoriile învăţării explică posibilitatea comportamentului hipnotic

pe baza învăţării Autorii ei susţin că deprinderile hipnotice seamănă cu cele de tipul
absorbţiei în lectură sau cu deprinderile de a trăi intens aventuri imaginare, insistând mult
asupra importanţei imitaţiei în cadrul comportamentului hipnotic.

8) Hipnoza bazată pe psihanaliză. Mulţi autori consideră transa hipnotică un fenomen

regresiv, de întoarcere a subiectului la trăiri specifice vârstelor copilăriei. În stare de
transă hipnotică subiectul poate obţine o serie de beneficii secundare, pe care nu le-ar
obţine în stare de veghe. Astfel, conform acestei teorii în cadrul hipnozei paterne,
hipnotizatorul este identificat cu figura autorităţii, a tatălui, în timp ce în cadrul hipnozei
mateme hipnotizatorul preia rolul protector al mamei.

În ultimii ani hipnoza a fost definită şi ca o comutare la nivelul emisferelor cerebrale,

ea constând în activarea emisferei drepte şi dezactivarea celei stângi. Definiţia pare să
aibă la bază argumente valide, deoarece starea hipnotică este caracterizată prin modificări
ale percepţiei spaţiului şi timpului, a proceselor cognitive, prezenţa altor forme de

12
prelucrare a informaţiei, toate aceste fenomene fiind caracteristice funcţionării prioritare
a emisferei cerebrale drepte.

9) Teoria disocierii personalităţii şi teoria funţionării diferenţiate a celor două emisfere

cerebrale. În anul 1973 Hilgard se referea pentru prima oară la conceptul de "observator
ascuns", discutând unele fenomene care se petrec în timpul hipnozei. Termenul a izvorât
din interpretarea unor date experimentale referitoare la controlul durerii prin hipnoză,
experimente în urma cărora a rezultat că, în timpul hipnozei.

II. 6. Paradigme ale hipnozei :

Cercetările experimentale moderne sunt expresia a două paradigme aflate fundamental

în opoziţie:

1. Paradigma clasică sau a transei având ca reprezentanţi de marcă pe Hilgard,

Erickson, Spiegel şi Edmonston. Paradigma clasică a generat atât teorii şi orientări
ştiinţifice asupra hipnozei, fundamentate experimental, cât şi teorii şi orientări naive
situate în apropierea simţului comun, fără o bază experimentală riguroasă. Cu toată
această diversitate se poate evidenţia un nucleu comun de asumpţii teoretico-
metodologice proprii acestei paradigme: prin procedura de inducţie hipnotică se induce
o stare de transă hipnotică numită şi hipnoză neutrală (Edmonston, 1981) sau transă A
(Barber, 1969). Înţelegem prin transa A o stare de conştiinţă caracterizată prin faptul că
subiectul “rupe” legătura cu mediul înconjurător, comportamentul este experienţiat ca
involuntar, atenţia se concentrează pe un stimul intern sau extern iar la nivel fiziologic
apare o stare de relaxare, transa hipnotică are diferite nivele de adâncime (care pot fi
evaluate cu diverse scale de hipnotizabilitate, scala Barber, Scalele Stanford: A, B, C sau
de grup, etc.), pe fondul transei A se fac sugestii hipnotice specifice (generându-se
fenomenele hipnotice ţintă), realizarea fenomenelor hipnotice depinde de nivelul de
adâncime a transei (unele necesită ca o condiţie prealabilă pentru apariţia lor doar un
nivel superficial de adâncime a transei, altele presupun un nivel profund de adâncime a
transei) şi hipnotizabilitatea este o trăsătură relativ stabilă de personalitate (fiind greu
şi puţin modificabilă prin tehnici şi exerciţii specifice).

Această perspectivă asupra hipnozei a fost criticată serios de programul cognitiv-

comportamental iniţiat de Barber (1969, 1979). Ca urmare a acestui fapt, impactul ei
asupra cercetării fundamentale şi asupra hipnozei experimentale a fost drastic redus. Cu
toate acestea, ea domină în practica clinică şi juridică, deoarece prin tehnicile şi
procedurile riguroase şi sofisticate pe care le presupune, hipnoza se constituie într-un
“pretext” şi “ritual” cu funcţie terapeutică. Altfel spus, nu tehnica în sine este eficientă, ci
semnificaţia şi funcţia care i se atribuie de către pacient tehnicii este fundamentală.

2. Paradigma cognitiv-comportamentală de inspiraţie socială, având ca reprezentanţi

pe Barber, Spanos, Wagstaff, Lynn, Kirsch şi Gorassini.

Programul de cercetare asupra hipnozei iniţiat de Barber (1969) s-a derulat pe

parcursul a două etape: etapa de negare şi invalidare a rezultatelor teoretico-

13
experimentale obţinute până la el, caracterizată printr-o poziţie behavioristă radicală; şi
etapa de construcţie a unei noi paradigme de orientare cognitiv-comportamentală,
îmbogăţită ulterior prin cercetările lui Spanos (1971) şi Wagstaff (1981) cu elemente de
psihologie socială.

În etapa de negare, Barber aduce următoarele argumente pentru a discredita rezultatele

teoretico-experimentale obţinute în studiul hipnozei până la el: explicaţia tautologică a
fenomenelor hipnotice34, existenţa unor variabile mascate în studiile anterioare,
studiile anterioare utilizau design-uri experimentale în care acelaşi lot de subiecţi era
examinat în stare de veghe şi sub hipnoză pentru a se înregistra eventualele diferenţe. Dar
este posibil ca sub hipnoză subiecţii să se comporte diferit decât în starea de veghe
deoarece cred că hipnotizatorul aşteaptă acest lucru de la ei. În consecinţă, sugerează
Barber, studiile asupra hipnozei trebuie să se realizeze pe eşantioane independente de
subiecţi, nu pe eşantioane paralele în care acelaşi lot de subiecţi este testat în pretest şi
posttest, multe rezultate obţinute anterior nu au putut fi reproduse utilizându-se o
metodologie experimentală riguroasă sau dacă s-au obţinut, amplitudinea lor (exprimată
în mărimea efectului şi prag de semnificaţie) a fost mult mai redusă comparativ cu
exagerările anterioare şi fenomenele hipnotice pot fi produse utilizându-se sarcina de
supramotivare cu aceeaşi eficienţă ca şi în cazul utilizării procedurii de inducţie
hipnotică.

Procedura de inducţie hipnotică care apare ca un factor important în această perspectivă are
următoarele componente: începutul inducţiei (se asigură un mediu liniştit şi securizant, ferit pe cât posibil
de zgomote, o poziţie confortabilă pentru subiect, sugestii securizante şi de inducere a
calmului),concentrarea atenţiei (se poate face pe un stimul intern sau pe un stimul extern), relaxarea
corporală (se face prin sugestii specifice şi se regăseşte în majoritatea procedurilor de inducţie hipnotică),
adâncirea transei A (se face prin sugestii specifice în scopul creşterii eficienţei sugestiilor ţintă), evaluarea
adâncimii transei (prin scale de hipnotizabilitate standardizate pentru cercetarea experimentală sau prin
forme prescurtate ale acestora şi itemi specifici pentru practica clinică), tehnici de hipnoterapie în
tulburări specifice sau cercetare experimentală, procedura de anulare a stării de transă (se insistă asupra
faptului că orice sugestie dată sub hipnoză trebuie anulată în cursul acestei proceduri) şi discuţii (se insistă
asupra experienţelor pe care le-a trăit subiectul, rolului lor diagnostic şi de tratament iar apoi se
programează şedinţele următoare).

II. 7. Etapele hipnototerapiei:

A. Faza de pregătire: în această etapă i se explică subiectului în ce constă hipnoza, ce se

aşteaptă de la el şi ce efecte poate avea aplicarea metodei asupra psihicului său,
insistându-se asupra avantajelor pe care le are hipnoza în înlăturarea unor simptome de
care subiectul doreşte să se debaraseze. Se insistă mai ales asupra faptului că pacientul nu
34
În paradigma clasică şi, în consecinţă, lipsa suportului logic pentru astfel de explicaţie. Se afirmă, arată Barber, că
hipnoza este o stare de transă iar fenomenele hipnotice apar ca urmare a faptului că subiectul se află în stare de transă.
În acelaşi timp însă, continuă autorul, starea de transă este evaluată şi identificată prin producerea fenomenelor
hipnotice. Avem deci o explicaţie tautologică, circulară, în care starea de transă este definită prin fenomenele hipnotice,
iar acestea la rândul lor prin starea de transă.

14
are de ce să se teamă şi că el va trăi o experienţă interesantă. Dacă subiectul este anxios
în continuare, el trebuie interogat în legătură cu natura temerilor sale şi apoi încurajat. De
asemenea, se dă subiectului indicaţia de a nu-şi analiza stările, de a nu încerca să afle ce
se petrece cu el, el fiind instruit să lase să se întâmple ce „trebuie să se întâmple",
lăsându-se „dus" de instrucţiunile terapeutului. Inducţia hipnotică cuprinde acele
comportamente pe care i le cere hipnotizatorul subiectului la începutul şedinţei, precum şi
ceea ce spune şi face hipnotizatorul. Toate tipurile de inducţie au în comun distragerea de
la stimulii perturbatori externi, sugerarea relaxării şi somnolenţei, stimularea jocului liber
al imaginaţiei şi concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici (sau pe o parte a corpului)
şi pe ceea ce spune hipnotizatorul. În timpul inducţiei, hipnotizatorul are la dispoziţie
două strategii speciale: cea a deprivării senzoriale şi cea a dezvoltării unui tip de relaţie
interumană specială, de tip simpatetic, între terapeut şi pacient. Înainte de a trece la
inducţia propriu-zisă, experimentatorul testează gradul de receptivitate la hipnoză al
subiectului prin administrarea unor teste de sugestibilitate în stare de veghe. Facem
precizarea că sugestia reprezintă o incitaţie susceptibilă să declanşeze reacţii spontane,
nemediate de instanţele reflexive ale raţiunii (G h e o r g h i u, 1982).

B. Inducţia propriu-zisă: se realizează prin procedeul denumit inducţia hipnotică.

Aceasta presupune concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici (de preferinţă
strălucitor), pe un stimul monoton, pe o anumită zonă a corpului, cât şi administrarea de
către terapeut a unor formule sugestive de calm, relaxare, somnolenţă.

C. Adâncimea transei: terapeutul se va strădui să obţină o mai mare profunzime a stării

hipnotice pe care o atinge subiectul său. Deşi nu totdeauna o transă profundă este
necesară pentru atingerea unor obiective terapeutice, totuşi pentru explorarea unor
conflicte din sfera personalităţii subiectului este de dorit să se obţină o transă mai adâncă.
Pentru adâncirea transei se procedează astfel (Hartland, 1971).

D. Dehipnotizarea (trezirea subiectului): pentru mulţi subiecţi este suficient să coman-

dăm pe ton plăcut, dar ferm: „Revino! trezeşte-te!" sau „când voi lovi cu degetele vei fi
pe deplin treaz, trezeşte-te!".

Dacă subiectul se mai menţine totuşi într-o stare de ameţeală, nu se ţine bine pe picioare,
are un aer năuc, terapeutul poate lovi palmele una de alta comandând pe un ton ferm:
„Eşti pe deplin treaz!" sau poate repeta procedeul de dehip-notizare. fn nici un caz
terapeutul nu trebuie să lase subiectul să plece până nu este sigur că a revenit complet la
starea normală. Este indicat ca subiecţii care au intrat într-o transă mai profundă să fie
lăsaţi să mai aştepte puţin într-o cameră, înainte de a pleca, hipnotizatorul urmând să mai
verifice o dată starea în care se află aceştia.

Există cazuri, foarte rare, când unii subiecţi pot prezenta cefalee, confuzie, ameţeli sau
stări de vomă la revenirea din hipnoză. Acest fenomen apare mai ales când pacienţii nu
sunt de acord să îndeplinească sugestiile administrate de terapeut, deşi s-au prezentat la
tratament ei pot, de pildă, în mod inconştient să nu dorească să se lase de fumat sau sunt
nevrotici şi atunci fenomenul este interpretat fa o rezistenţă la hipnoterapie. fn astfel de
caiuri este indicată o terapie mai în profunzime, în cadrul căreia să se abordeze

15
conflictele din sfera personalităţii subiectului. O astfel de tehnică este hipnoanaliza, la
care ne vom referi mai târziu. Clinicienii citează şi cazuri, foarte rare, când subiectul
refuză să revină din hipnoză atunci când i se dau comenzi în acest sens. Acest lucru se
poate întâmpla fie datorită unei erori de tehnică (terapeutul i-a sugerat, fără să-şi dea
seama, să nu se trezească), fie datorită unor rezistenţe la revenire, care, la rândul lor, pot
avea mai multe cauze: existenţa unor sentimente de ostilitate faţă de terapeut, sugestii
post-hipnotice, pe care subiectul nu doreşte să le îndeplinească, tulburări în sfera
personalităţii (nevoia de a fi dominat, de a evita un conflict, nevoia de a fugi de realitate)
şi transformarea hipnozei în somnambulism de tip isteric.

Concluzii:

Din punct de vedere istoric, termenul sugestie a fost introdus pentru prima oară în
secolul optâsprezece, de către Bertrand în Franţa şi Braid în Anglia, ca o explicaţie pentru
fenomenul de tip hipnotic.
Ulterior s-au conturat două mari direcţii de cercetare a fenomenelor sugestiei şi
sugestibilităţii: direcţia psihologiei sociale, direcţia psihologiei experimentale.
Dintre caracteristicile situaţiei sugestie putem enumera: existenţa, anihilarea funcţiilor
discriminativ-reflexive şi de control ale psihicului uman, absenţa autocontrolului conştient.
Forme ale sugestiilor : după administrare (heterosugestile şi autosugestile), după
aspectul adaptării la mediu se evidenţiază(sugestii pozitive sugestii negative şi sugestii
indiferente), din punctul de vedere al intenţiei de a influenţa( directe şi indirecte), sub
aspectul tonului utilizat de către cel care sugestionează ( sugestii dure şi sugestii blânde)
şi în funcţie de gradul de elaborare sugestiile (sugestii spontane şi sugestii elaborate).

16
 Practicienii domeniului au arătat că, pentru a fi eficiente, în terapie sau în optimizarea
comportamentului uman, sugestiile trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie
acceptate de subiect, să concorde cu sistemul de valori al persoanei, să serveasca scopului
propus, să nu fie prea lung, să fie exprimate în termeni pozitivi, să fie plastice, să fie
ritmice, să se urmărească ciclurile respiratorii, să fie realiste, simple, convingătoare.
Gheorghiu încearcă să descrie care sunt factorii care favorizează : condiţia
nedeterminării, mecanismele de apărare ale eului, sugestia şi dependenţa
umană,dominanţa elementelor concrete, mecanismele de identificare şi elemente magice
şi mitice.

Bibliografie:

1. Alessandra Lemma, Introduction to the Practice of Psychoalalytic Psychotherapy,

Editura Wiley, England, 2003.

2. Angela Ionescu, Psihoterapie. Noţiuni introductive, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2003.

3. Angela Ionescu, Psihoterapia existenţială, Editura SPER, Bucureşti, 2001.

4. Gheorghiu, Vladimir A., Ciofu Ion, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982.

5. Hersen Michel, William Sledge, Encyclopedia of Psychotherapy, Editura John Wiley

17
&Sons, Ltd, England, 2004.

6. Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti, 1996.

7. Irina Holdevici, Ilie P. Vasilescu, Forţele nelimitate ale psihismului, Editura Aloomars
Bucureşti, 1991.

8. Irina Holdevici, Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă, Ed. Victor, Bucureşti, 1995.

9. John Sommers- Flanagan, Rita Sommers- Flanagan, Counseling and psychotherapy

theories in context and practice. Skills, strategies and techniques, Editura John Wiley
&Sons, INC., New Jersey, 2004.

10. V.A. Gheorghiu, I. Ciofu, Sugestie şi sugestibilitate, Editura Academiei, Bucureşti,

1982.

18