ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU: 658.012.4:336.76(478)(043)
658.012.4:368(478)(043)
658.012.4:338.22(478)(043)

Călugăreanu Irina

INSTRUMENTARUL ECONOMIC AL INFRASTRUCTURII PIEŢEI

(PE EXEMPLUL SERVICIILOR FINANCIARE ŞI DE ASIGURARE)

Specialitatea 08.00.05 - Economie şi management (în servicii financiare şi de asigurări)

Teza de doctor în economie

Conducător ştiinţific:
dr . hab., prof.univer.
Cotelnic Ala ____________
semnătura

Autorul:
Călugăreanu Irina ________
semnătura

Chişinău, 2009
 CUPRINS

INTRODUCERE ...........................................................................................................................3
CAPITOLUL I. BAZELE TEORETICE ŞI CONCEPTUALE ALE INFRASTRUCTURII
ECONOMIEI DE PIAŢĂ.............................................................................................................9
1.1. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE INFRASTRUCTURII ECONOMIEI DE PIAŢĂ ...................9
1.2. CLASIFICAREA INFRASTRUCTURII CA SISTEM INTEGRU ŞI CHELTUIELILE TRANZACŢIONALE
PENTRU DESERVIREA RELAŢIILOR DE PIAŢĂ ...............................................................................26

CAPITOLUL II. SERVICIILE DE ASIGURARE CA INSTRUMENT MANAGERIAL

AL INFRASTRUCTURII ECONOMIEI DE PIAŢĂ .............................................................36
2.1. ESENŢA, PARTICULARITĂŢILE FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PIEŢEI SERVICIILOR DE ASIGURARE
ÎN REPUBLICA MOLDOVA ..........................................................................................................36
2.2 ASIGURĂRILE – INSTRUMENT MANAGERIAL ÎN GESTIUNEA RISCURILOR ANTREPRENORIALE ŞI
FACTOR DE DEZVOLTARE A INFRASTRUCTURII. ..........................................................................54
2.3 METODICA DE CALCULARE A COTELOR TARIFARE LA TIPURILE RISCANTE DE ASIGURARE....75
CAPITOLUL III. APORTUL SERVICIILOR FINANCIARE ÎN DEZVOLTAREA
MANAGEMENTULUI INFRASTRUCTURII PIEŢII ÎN REPUBLICA MOLDOVA ......84
3.1. SERVICIILE FINANCIARE CA UN INSTRUMENT MANAGERIAL AL DEZVOLTARII
INFRASTRUCTURII PIETII .............................................................................................................84
3.2. APORTUL LEASINGULUI ÎN DEZVOLTAREA INFRASTRUCTURII ECONOMICE ÎN REPUBLICA
MOLDOVA. ................................................................................................................................99
3.3. SERVICIUL FINANCIAR FACTORING CA INSTRUMENT DE DEZVOLTARE A INFRASTRUCTURII
PIEŢII ........................................................................................................................................107

CONCLUZII ŞI PROPUNERI ................................................................................................119

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................122
ANEXE .......................................................................................................................................129
CUVINTE CHEIE.....................................................................................................................138
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ ................................................................139
ADNOTĂRI ........................................................ ОШИБКА! ЗАКЛАДКА НЕ ОПРЕДЕЛЕНА.

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare. Economia de piaţă reprezintă un sistem economic,

funcţionarea şi dezvoltarea căruia se asigură prin starea infrastructurii ei şi prin maturitatea
instrumentelor economice ce acţionează pe piaţă. În prezent are loc extinderea şi amplificarea
funcţiilor executate de infrastructură, creşte rolul ei în procesul de organizare managerială şi
funcţionare a diverselor tipuri de piaţă. În mare măsură anume starea infrastructurii asigură
reproducerea eficientă a relaţiilor comerciale, contribuie la stabilitatea şi funcţionarea eficientă a
pieţelor existente. În legătură cu aceasta se schimbă cerinţele înaintate faţă de infrastructura
pieţei, instrumentarul economic managerial, configuraţia ei generală şi elementele constitutive
ale acesteia. Infrastructura ce corespunde noilor realităţi formează condiţii de funcţionare stabilă
a economiei şi realizare a potenţialului relaţiilor economice. În acest context, problemele ce ţin
de analiza şi elaborarea unor direcţii de perspectivă în dezvoltarea infrastructurii economiei de
piaţă capătă importanţă atât teoretică, cât şi practică.
Problema privind rolul instrumentelor economice manageriale în condiţiile economiei de
piaţă este cel mai puţin studiată în ştiinţa economică autohtonă, fapt ce se explică prin
următoarele cauze.
În primul rând, infrastructura pieţei în condiţiile sistemului administrativ de comandă
avea un rol secundar, din care cauză studierea ei nu era considerată ca fiind de importanţă vitală
şi necesară.
În al doilea rând, în perioada formării relaţiilor de piaţă, importanţa asigurării reformelor
cu infrastructura adecvată în condiţiile de deficit bugetar încă nu era conştientizată la nivelul în
care statul considera politica sa financiară ca element inseparabil al distribuirii şi utilizării
raţionale a resurselor financiare.
Experienţa acumulată în ultimii ani a arătat că teoriile economice liberale tradiţionale s-
au dovedit a fi nefolositoare pentru condiţiile pieţei Republicii Moldova. Liberalizarea vieţii
economice nu a asigurat, după cum s-a presupus, creşterea economică şi acoperirea deficitului
bugetar.
De aici decurge necesitatea studierii în profunzime a cauzelor unei asemenea situaţii,
precum şi a ţine cont de mecanismul de interacţiune a metodelor instrumentale şi instituţionale
de gestiune ale activităţii economico-financiare.
Rezultatele analizei teoretice efectuate, a arătat necesitatea elaborării instrumentarului
economic managerial, ce va descrie conţinutul proceselor şi fenomenelor care au loc în sfera de
asigurări, financiară, monetar-creditară. Numai existenţa mecanismului de interacţiune în aceste
domenii va putea asigura mersul normal al reformelor economice.

3
 Problemele apărute odată cu creşterea economică, utilizarea instrumentarului economic al
infrastructurii ca aspect teoretic, metodologic şi practic managerial mai rămâne încă neelucidat.
Astfel, întâi de toate trebuie de determinat rolul pe care îl va juca infrastructura pieţei la
dezvoltarea economică a ţării, funcţiile infrastructurii, de stabilit interacţiunea serviciilor
financiar-bancare cu serviciile de asigurări din cadrul relaţiilor economice manageriale, precum
şi de stabilit mecanismele de funcţionare a instrumentelor economice şi formarea noilor fluxuri
financiare în sectoarele reale ale economiei. Aşadar, fără soluţionarea acestor probleme,
reformele nu se pot solda cu rezultatele preconizate. Mai mult ca atât, apariţia accelerată a
instituţiilor de piaţă pe un teren nepregătit, de asemenea nu poate aduce efectul dorit.
Un factor important, ce determină structura şi dinamica instituţiilor infrastructurii de
piaţă, îl constituie cheltuielile tranzacţionale. Anume prin deosebirile relative dintre nivelele şi
structura acestor cheltuieli se explică multitudinea formelor de instituţii ale infrastructurii pieţei.
Nivelul înalt al cheltuielilor tranzacţionale în economia de piaţă actuală determină direcţiile de
organizare şi funcţionare a infrastructurii pieţei. Procesele de integrare şi corporatizare care au
drept scop economisirea mijloacelor tranzacţionale sunt caracteristice pentru etapa actuală de
dezvoltare a infrastructurii din Republica Moldova. De aceea aspectele examinate în prezenta
lucrare privind impactul cheltuielilor tranzacţionale asupra componenţei elementelor
infrastructurii de piaţă a Republicii Moldova - sunt deosebit de actuale.
Cele expuse mai sus explică actualitatea problemei care constituie obiectul prezentei
tezei.
Gradul de studiere a problematicii. În literatura economică problemele privind
studierea infrastructurii economiei de piaţă pentru prima dată au fost examinate de către savanţii
străini P. Rozengtein-Rodan, R. Iohimsen, U.E. Simonis, K. Wicksell, C. Clarc etc. Cea mai
mare parte a cercetărilor a fost consacrată analizei infrastructurii în ansamblu.
Savanţii ruşi (Демидова Л.С., Якобсон Я.И., Иванова Н.И., Марцинкевич В.И.,
Федоров В.Н. etc) au examinat problemele ce ţin de infrastructura economiei abia în anii 70 ai
secolului XX.
Cercetările ştiinţifice cu privire la infrastructura economiei pieţii sunt axate pe
determinarea locului, rolului şi stării economiei în ţările dezvoltate, etc.
Transformările din economia Republicii Moldova au condus la necesitatea reexaminării
conţinutului noţiunii de infrastructură, determinarea rolului şi funcţiilor ei principale în procesul
de organizare a funcţionării pieţei. Cu toate că în practica reală a economiei Republicii Moldova
infrastructura pieţei îndeplineşte funcţiile sale, savanţii autohtoni încă nu au studiat aspecte
legate de instrumentarul economic al infrastructurii pieţei. Această problematica a fost parţial

4
lucidată doar de autorii Bodiul A., Dolghi S., Fotescu S., Sârbu V., Stariţina L., precum şi în
lucrările ştiinţifice publicate de autor.
Scopul şi sarcinile studiului. Scopul investigaţiei constă în evidenţierea tendinţelor de
formare a modelului contemporan al infrastructurii economiei de piaţă, formarea cunoştinţelor
sistemice despre funcţionarea infrastructurii, studierea şi fundamentarea conceptului complex
despre instrumentarul economic al infrastructurii prin prisma serviciilor financiare şi de
asigurare.
În funcţie de acest scop sunt trasate următoarele sarcini de cercetare:
- analiza, formularea şi sistematizarea abordărilor teoretice a conţinutului noţiunii
„infrastructura pieţei”, explicarea esenţei economice, stabilirea locului ei în sistemul
economic, evidenţierea funcţiilor ei;
- evidenţierea etapelor de bază şi a particularităţilor formării şi dezvoltării infrastructurii,
analiza şi evidenţierea elementelor şi instrumentarului economic a infrastructurii;
- evidenţierea corelaţiilor cheltuielilor tranzacţionale cu elementele infrastructurii
economiei de piaţă.
- studierea esenţei managerial-economice a pieţei serviciilor de asigurare ca un instrument
economic al infrastructurii şi descrierea mecanismelor de asigurare contra riscurilor
antreprinoriale;
- studierea specificului serviciilor financiare - ca instrumente economice ale infrastructurii în
formarea noilor fluxuri financiare în sectorul real al economiei;
- elaborarea sistemului de apreciere diferenţiată a clasei contribuabililor după indicatorii
financiari fundamentali şi conferirea punctajului respectiv.
Definirea în acest fel a scopului şi sarcinilor lucrării au predeterminat logica şi
consecutivitatea examinării aspectelor principale ale problemei în cauză.
Obiectul cercetărilor îl constituie mecanismul de formare a instrumentarului economic
al infrastructurii pieţei ce deserveşte funcţionarea serviciilor financiare şi de asigurare.
Obiectul cercetării a determinat structura, logica lucrării, care este compusă din
introducere, trei capitole, încheiere, lista bibliografică şi anexe.
În capitolul I „Bazele teoretice şi conceptuale ale infrastructurii economiei de piaţă” sunt
determinate abordările metodologice generale ale cercetării, conţinutul economic şi funcţiile
infrastructurii economiei de piaţă. Deasemenea, în baza abordării evolutive, complexe şi
plurilineare, a fost argumentată necesitatea clasificării infrastructurii ca un sistem integru ce
deserveşte procesul de piaţă sub aspectul particularităţilor contemporane din Republica Moldova,
aceste particularităţi fiind examinate minuţios. S-a analizat infrastructura economiei de piaţă şi
cheltuielile tranzacţionale, unde s-a constatat faptul că instituţiile infrastructurii pieţei apar ca o

5
reacţie la existenţa în procesul de schimb a cheltuielilor tranzacţionale. A fost propusă
conceperea cheltuielilor tranzacţionale ca cheltuieli ale infrastructurii.
În capitolul II „Serviciile de asigurare ca instrument managerial al infrastructurii
economiei de piaţă” sunt determinate condiţiile şi sunt evidenţiate particularităţile şi problemele
formării pieţei serviciilor de asigurare în Republica Moldova, esenţa economică a pieţei
serviciilor de asigurare, sunt descrise mecanismele de asigurare contra riscurilor de reprezentanţă
în afaceri, etc.
În capitolul III „Aportul serviciilor financiare în dezvoltarea managementului
infrastructurii pieţii în Republica Moldova” au fost argumentate şi propuse concepte
contemporane cu privire la creditarea întreprinderilor şi particularităţile practicării unui
asemenea serviciu, cum este creditul în formă de overdraft, concomitent se propune un nou
concept faţă de stabilirea cotei sale de bază, fundamentat pe concepţia valorii maximale. S-a
argumentat necesitatea şi s-au formulat propuneri privind utilizarea unor instrumente financiare
netradiţionale, cum este leasing şi factoring.
Semnificaţia teoretică şi metodologică a cercetărilor.
Drept fundament teoretic al prezentei teze au servit concepte fundamentale, ipoteze,
principii teoretice argumentate şi prezentate în lucrările economiştilor străini (P. Rozengtein-
Rodan, R. Iohimsen, U.E. Simonis, K. Wicksell, C. Clarc) consacrate problemelor formării şi
dezvoltării infrastructurii pieţei. Autorul s-a bazat pe lucrările specialiştilor – teoreticieni şi
practici autohtoni - din domeniul activităţii de asigurare (Bodiul A., Dolghi S., Fotescu S., Sârbu
V., Stariţina L.), financiare, precum şi pe actele normative, juridice şi materialele statistice cu
tematica respectivă.
Pentru atingerea obiectivelor propuse în lucrare s-au aplicat următoarele metode: analiză
sistemică, metode statistice, economico-matematice şi analiza funcţională a costului. Baza
informaţională a investigaţiilor au constituit-o legile Republicii Moldova, Hotărârile Guvernului
Republicii Moldova, hotărâri, instrucţiuni, regulamente ale diverselor ministere şi departamente,
precum şi datele statistice privind starea financiară şi economică din Moldova.
Noutatea ştiinţifică a studiului. Printre rezultatele obţinute şi expuse în prezenta lucrare
ce caracterizează noutatea ei ştiinţifică şi contribuţia autorului la soluţionarea problemelor
propuse, sunt următoarele:
1. Instrumentele infrastructurale ale pieţei sunt analizate de către autor în complex, ca un
sistem unic, ţinându-se cont de specificul economiei Republicii Moldova.
2. În baza abordării sistemice, infrastructura de piaţă, se definineşte de autor ca „totalitatea
instituţiilor, tehnologiilor şi standardelor care asigură reproducţia stabilă a relaţiilor

6
 economice şi creează condiţii favorabile pentru funcţionarea efectivă şi dinamică a
pieţei”.
3. Au fost clasificate poziţiile savanţilor străini în privinţa conţinutului şi elementelor
infrastructurii pieţei.
4. În baza abordărilor istorice şi logice au fost evidenţiate etapele evoluţiei infrastructurii
pieţei.
5. S-a constatat că instituţiile infrastructurii pieţei apar ca o reacţie la existenţa în procesul
de schimb a cheltuielilor tranzacţionale. Cheltuielile tranzacţionale pot fi tratate ca
cheltuieli ale infrastructurii.
6. S-a fundamentat conceptul autorului despre componentele şi instrumentele infrastructurii
de piaţă cum sunt serviciile financiare şi asiguratorii, care au fost grupate conform
conţinutului lor intern şi extern. Sunt descrise principalele direcţii şi tendinţe de utilizare
a instrumentelor economice la formarea infrastructurii pieţii. Sunt formulate
particularităţile sistemului de instrumente financiare pentru dezvoltarea eficientă. Au fost
elaborate recomandări privind utilizarea surselor netradiţionale de finanţare aşa ca leasing
şi factoring. Sistemul propus este în stare să asigure formarea fluxurilor financiare în
sectorul real al economiei.
7. S-a constatat careva neajunsuri specifice pieţei şi industriei de asigurare din RM, care
frînează dezvoltarea şi consolidarea industriei precum şi procesul de integrare în sistemul
de asigurare European, s-a propus crearea unui sistem unic, care va avea la bază un soft
universal de stocare şi prelucrare automată a informaţiei de asigurare. A fost elaborată
metoda de calcul a cotelor tarifare la tipurile de asigurări riscante în anumite condiţii.
8. Au fost argumentate şi propuse concepte cu privire la creditarea întreprinderilor şi
particularităţile practicării serviciului cum este creditul „overdraft”, fapt ce va asigura
transferarea la timp a plăţilor pe conturile clienţilor, concomitent s-a propus un nou
concept de calculare a dobînzei, fundamentat pe concepţia valorii maximale.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Principalele raţionamente şi concluzii ale tezei contribuie atât la dezvoltarea teoriei
despre infrastructura pieţei, cât şi la dezvoltarea metodelor, tehnicilor şi a instrumentarului
economic în managementul infrastructural, completând conţinutul ştiinţei manageriale cu un
domeniu nou de cercetate în ştiinţa autohtonă.
Materialele cercetării formulate pot fi utilizate de către administraţia de stat la elaborarea
strategiilor de dezvoltare a infrastructurii economiei naţionale, precum şi la reglarea activităţii
instituţiilor infrastructurale.

7
 Rezultatele studiului pot servi ca un fundament în mediul ştiinţifico-didactic în cazul
introducerii în programul de studii a disciplinei „Managementul infrastructurii” pentru studierea
economiei de piaţă.
Aprobarea lucrării. Raţionamentele, concluziile şi recomandările tezei au găsit reflectare
şi au fost aprobate:
- în publicaţiile autorului: 10 lucrări cu un volum de 2,4 c.a.;
- la conferinţele ştiinţifice, simpozioane internaţionale inclusiv: Simpozionul
internaţional al tinerilor cercetători ( 14-15 aprilie 2006), ASEM, Chişinău, 2006; Conferinţa
ştiinţifico-internaţională ”Dezvoltarea durabilă a României şi Republicii Moldova în context
european şi mondial” (22-23 septembrie 2006), ASEM, Chişinău, 2007; Conferinţa ştiinţifico-
practică „Стан та перспективи економiчного розвитку регiону в умовах удосконалення
iнституцiональної структури суспiльства” (25 травня 2007 pokу.). Одесса, 2007; Conferinţa
ştiinţifico-internaţională şi ştiinţifico-practică „Стратегiя регiонального розвитку:
формування та механiзми реалiзацiї” (31 жовтня 2007 року), Одесса, 2007.
Cuvintele-cheie ale tezei: economia de piaţă, infrastructura pieţei, instrumentarul economic a
infrastructurii, cheltuielile tranzacţionale, piaţa serviciilor de asigurare, riscuri de reprezentanţă
în afaceri, serviciile financiare , overdraft, leasing, factoring

8
 CAPITOLUL I.
BAZELE TEORETICE ŞI CONCEPTUALE ALE INFRASTRUCTURII
ECONOMIEI DE PIAŢĂ
1.1. Conţinutul economic şi funcţiile infrastructurii economiei de piaţă

Odată cu trecerea economiei Republicii Moldova la relaţiile de piaţă s-a necesitat crearea şi
organizarea unei interacţiuni echilibrate a diferitor structuri economico-organizatorice - ce
formează infrastructura economică. Dat fiind faptul că în ştiinţa economică problemele ce ţin de
infrastructura pieţei sunt încă puţin studiate, se crează anumite dificultăţi în dezvoltarea
economiei de piaţă a Republicii Moldova, deoarece aceasta nu dispune de un sistem de
recomandări fundamentat cu privire la crearea infrastructurii, care să ţină cont atât de experienţa
mondială cât şi de specificul moldovenesc. Având în vedere aceste circumstanţe, examinarea
problemelor privind formarea infrastructurii pieţei adecvate tipului contemporan de economie,
capătă o importanţă deosebită atât în sens teoretic, cât şi pentru conceperea practică a căilor de
dezvoltare ale economiei de piaţă.
Diversele publicaţii [38, p. 98,53 p. 37-39,78 ], privind problemele de infrastructură, care
apar în ultimul timp vorbesc despre importanţa strategică a formării şi dezvoltării infrastructurii
economiei de piaţă. O atenţie deosebită a savanţilor se atribuie înţelegerii infrastructurii ca un
sub-sistem important al economiei de piaţă, care necesită să fie format şi dezvoltat în complex şi
în mod proporţional. În acest sens sarcina ştiinţei manageriale este de a determina funcţiile şi
locul infrastructurii în sistemul de piaţă, de fracţionat componentele ei pe elemente şi direcţii de
dezvoltare şi de a le perfecţiona în continuare.
Dar situaţia se complică prin faptul că nu există o opinie unică în ceea ce priveşte definirea
conţinutului general-economic al infrastructurii, a funcţiilor şi a componentelor acesteia.
Existenţa unui număr mare de divergenţe în acest sens, este condiţionată de multitudinea de
concepte lansate atât de autori autohtoni, cât şi de cei străini. Astfel se necesită de analizat
detaliat totalitatea de noţiuni ale infrastructurii propuse de savanţi.
Esenţa oricărei categorii economice, analiza formării şi dezvoltării ei presupune analiza
complexă a totalităţii de noţiuni. Deoarece totalitatea de noţiuni ale unei probleme atât de
complexe cum este infrastructura pieţei, se pot formula doar în procesul de generalizare a
numeroaselor cercetări ale problemei date. În continuare vom analiza câteva concepte privind
definirea conţinutului, funcţiilor şi componenţei infrastructurii de piaţă.
„Infrastructura” etimologic (din lat. Infra – inferior, sub; structura – construcţie, instalaţie,
amplasament) arată obiectele ce se află la cel mai inferior nivel ierarhic în comparaţie cu
sistemul funcţional superior, din care fac parte. Tratarea semantică a acestui cuvânt înseamnă
„fundamentul de jos, construcţia, amplasamentul” anumitor obiecte. Există două puncte de

9
vedere privind genealogia termenului „infrastructura”. Conform primului punct de vedere acest
termen a fost împrumutat din terminologia militară, care înseamnă un complex de construcţii
militare din spatele frontului, ce asigură aprovizionarea fără întrerupere a armatei active. Cel de
al doilea punct de vedere se bazează pe afirmaţia precum că noţiunea „infrastructura” provine
din terminologia construcţiilor. În construcţii prin „infrastructură” se înţelege fundamentul
pentru edificarea întregului obiect de construcţii, numit şi „ciclul zero” [50, p.23].
Geneza şi gnoseologia infrastructurii presupune examinarea locului şi rolului ei în
producţia socială. Apariţia infrastructurii este rezultatul dezvoltării forţelor sociale de producţie.
Odată cu aprofundare diviziunii sociale a muncii, o parte din agenţi economici (bursa forţei de
muncă, companii juridice, companii de transport, etc) încep să îndeplinească funcţia mijloacelor
generale de muncă necesare pentru efectuarea procesului de producţie. Aceasta şi este cauza
existenţei diverselor genuri de activitate, destinaţia funcţională a cărora este să asigure în genere
condiţiile producţiei sociale. Cel mai deplin poate fi dezvăluită esenţa categoriei „infrastructura”
prin sistemul relaţiilor de producţie. Astfel, Samuelson P. menţionează: „În calitate de categorie
a economiei politice infrastructura se atribuie la elementele structurale ale modului de producţie
pe care le reflectă, la forţele de producţie (din punct de vedere al conţinutului lor material) şi la
relaţiile de producţie (din punct de vedere al formei sociale)” [76, p 110-113.]. Este dificil de
stabilit cronologia primelor încercări de studiere a termenului „infrastructura”. În unele lucrări se
indică finele anilor 40 ai secolului XX, în altele – mijlocul anilor 50. Se consideră că pentru
prima dată în circuitul economic termenul „infrastructura” a fost introdus de savantul american
P. Rozengtein-Rodan [74 p. 20]. După acesta economiştii-teoreticieni străini prin infrastructură
au început să definească condiţiile generale de dezvoltare a producţiei sociale, necesare pentru
deservirea circuitului capitalului privat în principalele ramuri ale economiei şi satisfacerea
necesităţilor populaţiei. Concomitent persistă opinia precum că primul inventator al noţiunii
„infrastructura” este J.T. Zinger, deoarece el a introdus termenul „overhead capital” [83, p.129],
ceea ce înseamnă infrastructură.
Cea mai mare parte din cercetările teoretice în domeniul infrastructurii din literatura
occidentală revin anilor 60 - începutul anilor 70. Este vorba de lucrările savanţilor R. Iohimson,
U.E. Simonis, Dj.F. Rei, E. Tuhtveld etc. Trăsătura caracteristică a acestor lucrări este extinderea
tratării noţiunii de infrastructură. Adesea în componenţa ei erau incluse, în afară de ramurile
aprovizionării tehnico-materiale, transportul şi comunicaţiile, întreaga sfera neproductivă.
Analiza lucrărilor publicate de economiştii străini arată că în lucrările consacrate teoriei
infrastructurii se evidenţiază două concepte principale privind definirea conţinutului ei: structural
şi rolul acesteia. Conform conceptului cu privire la rol, infrastructura este examinată din punct de

10
vedere al importanţei ei în procesul de producţie şi economie. În cadrul conceptului dat există
câteva tratări ale noţiunii „infrastructura”:
1. P. Iohimsen, K. Wicksell, P. Kutner definesc infrastructura ca sistem de deservire a
producţiei şi populaţiei, necesar pentru funcţionarea efectivă şi dezvoltarea tuturor tipurilor de
producţie în creştere economică [50 p.89, 82 p.231]. Dacă este vorba de economia ţărilor în curs
de dezvoltare, apoi infrastructura este forţa motrică de transformare a unei economii retrograde şi
creştere economică. În ţările cu economie dezvoltată infrastructura este considerată ca metodă
efectivă de combatere a crizelor economice şi ca unul din mijloacele de soluţionare a problemei
privind creşterea economică.
2. P. Rozengtein-Rodan, H. Ford, C. Clarc prin infrastructură înţeleg un complex de condiţii
necesare pentru deservirea rotaţiei capitalului privat în principalele ramuri ale economiei care
crează premise favorabile pentru dezvoltarea de mai departe [26 p .75-76, 41, 74].
Din punct de vedere al conceptului structural infrastructura reprezintă totalitatea ramurilor
care produc servicii necesare pentru dezvoltarea economiei şi care se caracterizează prin durata
construcţiei şi termenilor de utilizare a obiectelor. În funcţie de obiect şi componenţa
operaţională a activităţii subiecţilor de deservire, numărul ramurilor din componenţa
infrastructurii variază.
În literatura economică naţională, infrastructurii practic nu i se acordă atenţie. În perioada de
până la obţinerea independenţei a Republicii Moldova, problemele infrastructurii nu şi-au găsit
reflectarea cuvenită din cauza neglijării sferelor nemateriale de producţie. Formarea relaţiilor de
piaţă a creat premise pentru reexaminarea acestui punct de vedere, pentru regîndirea rolului şi
importanţei infrastructurii. De aceea, în opinia noastră, examinarea conceptelor teoretice privind
definirea infrastructurii ca sistem integru în Republica Moldova se face pentru prima dată.
Analiza literaturii economice străine permite delimitarea a cinci etape principale de dezvoltare
a cercetărilor ştiinţifice din domeniul infrastructurii (vezi tab. 1).
În perioada anilor 1955 - 1970 termenul „infrastructura” era întrebuinţat foarte rar, ceea
ce se explică, prin forma de organizare a producţiei la acel moment. Ştiinţa economică nu aprecia
la nivelul cuvenit şi uneori chiar neglija aspectele ce ţin de infrastructură. Modelul administrativ
de planificare în Moldova reprezenta un sistem de economie cu gestiune şi planificare supra-
centralizată pe verticală, legătura pe orizontală dintre producători şi consumătorii de producţie
lipsind cu desăvârşire. Într-un asemenea sistem de gestiune eficienţa activităţii era determinată
de gradul în care se executau comenzile (planurile) emise de organele superioare. Însuşi faptul
îndeplinirii directivelor servea drept criteriu principal, iar în esenţă, unic de apreciere a
activităţii economice a întreprinderilor, ramurilor şi chiar a economiei naţionale în ansamblu.
Într-o asemenea situaţie rolul şi importanţa infrastructurii erau desconsiderate.

11
 Tabelul 1
Etapele principale ale cercetărilor ştiinţifice în domeniul infrastructurii

Sursa: elaborat de autor

Astfel, termenul „infrastructura” mult timp n-a fost luat în considerare, deoarece se
credea că acest fenomen este caracteristic doar modului capitalist de producţie iar în condiţiile
economiei cu planificare centralizată nu pot apărea probleme în ceea ce priveşte dezechilibrul
diverselor sfere ale economiei. Acest punct de vedere a fost susţinut de savanţi, care afirmau că
problema socială a infrastructurii este caracteristică capitalismului, iar în socialism rămâne doar
problema planului tehnico-economic [89 p.175-178].
Cercetările ştiinţifice a problemei despre infrastructura, efectuate în anii 60-70 ai
secolului trecut, purtau de asemenea un caracter epizodic. Trăsătura comună a acestei perioade
este examinarea aspectelor infrastructurii în procesul de studiere a problemei generale privind
planificarea şi amplasarea forţelor de producţie. Infrastructura era identificată cu sfera
neproductivă sau sfera serviciilor, ca fenomen strict economic cu rol secundar în dezvoltarea
societăţii socialiste. Unul din cercetătorii problemei referitoare la conţinutul infrastructurii în
acea perioadă T.I. Semencova în articolul ei „Infrastructura şi sfera serviciilor”, comparând
noţiunile „serviciu” şi „infrastructura”, menţionează: „În opinia noastră, noţiunea
„infrastructura”, pe de o parte, este mai largă decât noţiunea „serviciu”, deoarece include şi

12
ramurile producţiei materiale (construcţia căilor ferate şi a şoselelor, şcolilor, spitalelor etc.), şi
exploatarea acestor obiecte, rezultatul cărora fiind prezent în prestarea serviciilor (de transport,
învăţământ, etc.). Pe de altă parte, „infrastructura” este deja o categorie a „serviciului”, deoarece
cuprinde şi unele servicii culturale acordate populaţiei” [128 p. 17].
Discuţiile ample în acea vreme despre noţiunea de infrastructură, au condus, în opinia
noastră, la faptul că accentul s-a pus pe ramurile care intră în componenţa ei. Astfel, N.Z. Volcec
în lucrarea sa „Infrastructura de producţie a ţărilor eliberate” [93 p.128-130], divizează toate
ramurile economiei în două tipuri: producţia de bază (ramurile formatoare de structuri) şi
complexul infrastructural (ramurile de aprovizionare). Printre altele, ramurile de aprovizionare
au misiunea să soluţioneze problemele ce ţin de funcţionarea producţiei, continuitatea şi
finalizarea ei în sfera circulaţiei.
În anii 70, dinamica dezvoltării sociale a început să încetinească. A avut loc declinul
activităţii investiţionale în economia naţională, reducerea ritmurilor de creştere, a căpătat
amploare procesul de eroziune a masei marfare, s-a înrăutăţit starea sferei sociale. Analiza
situaţiei de criză apărute a arătat că una din cauzele principale este dezvoltarea insuficientă a
infrastructurii existente.
De aceea, începând cu anul 1970, problemele privind funcţionarea şi dezvoltarea
infrastructurii au căpătat o reflectare amplă în literatura economică din acea perioadă [128, 93 p.
250]. Pentru prima dată în lucrările savanţilor infrastructura a început să fie examinată ca obiect
de cercetare aparte. Cercetările referitoare la problema infrastructurii s-au axat pe următoarele
direcţii:
1. Conceptul politico-economic, care presupunea clarificarea funcţiilor, esenţa infrastructurii
şi rolul ei în procesul reproductiv. Punctul de vedere existent privind infrastructura ca fenomen
caracteristic modului capitalist de producţie a fost considerat de savanţi drept nejustificat. Au
apărut multe studii cu tematică teoretică generală privind infrastructura ca o categorie politico-
economică, locul şi rolul ei în sistemul economic socialist [40 p. 95-96].
2. Conceptul ramural este orientat spre studierea problemelor privind dezvoltarea şi
amplasarea anumitor ramuri şi obiecte infrastructurale. În literatura economică din anii 70-80 o
mare atenţie s-a acordat cercetării particularităţilor de dezvoltare a ramurilor infrastructurii din
diverse sfere de activitate, precum şi a eficienţei investiţiilor capitale în aceste sfere. Aceste
particularităţi erau deosebit de importante în perioada când legătura între dezvoltarea neomogenă
a ramurilor infrastructurii şi criza profundă din anumite ramuri devenise evidentă. Cercetarea
infrastructurii în direcţia dată a permis descrierea mai amănunţită a destinaţiei ei funcţionale în
sistemul economic [108 p. 122].

13
 3. Conceptul regional presupune preponderent studierea dezvoltării infrastructurii în regiuni
concrete. Deosebirile intraregionale esenţiale au acţionat asupra nivelului de dezvoltare şi
amplasare a ramurilor infrastructurale şi a funcţionărilor eficiente. Cercetările ştiinţifice ale
infrastructurii de pe poziţiile strategiei spaţiale şi a politicii regionale în anii 70-80 au urmărit, în
primul rând, elaborarea regulamentelor incipiente şi a recomandărilor pentru îmbunătăţirea
generală a lucrărilor ce ţineau de funcţionarea infrastructurii şi anihilarea disproporţiilor
dezvoltării acesteia [114 p. 126-130].
4. Conceptul estimativ, care include măsurarea cantitativă a nivelului de dezvoltare, utilizarea
infrastructurii şi nivelului de asigurare a economiei cu infrastructură. Printre principalele măsuri
de depăşire a situaţiei de criză în anii 70-80 au fost formarea unei infrastructuri dezvoltate prin
intermediul elaborării şi realizării planului complex. Fundamentul planului dat îl constituia, în
primul rând, estimarea cantitativă a nivelului de dezvoltare, utilizare şi asigurare cu
infrastructură. Sarcina savanţilor în cazul dat se reducea la elaborarea unui anumit sistem de
normative reflectând condiţiile de funcţionare a infrastructurii. În literatura economică din anii
1970-1985 [89 p. 153] infrastructura era considerată drept:
· sferă a relaţiilor de producţie, în care munca sub forma de servicii creează condiţii pentru
schimbul de activitate şi funcţionare a producţiei sociale;
· element integral al forţelor de muncă, incluzând ramuri, tipuri de producţie sau genuri de
activitate, funcţiile cărora constau în acordarea serviciilor pentru crearea condiţiilor de
funcţionare a economiei naţionale).
În anii 70-80 au fost efectuate o serie de inovaţii administrative, chemate să echilibreze
situaţia din economie. În cadrul acestor măsuri s-a încercat să se formeze o infrastructură
dezvoltată prin metoda planificării administrative. Însă măsurile efectuate ce urmăreau scoaterea
economiei sovietice din criză nu s-au soldat cu rezultatele preconizate. Către începutul anilor 90
în ţară s-au aprofundat crizele inflaţioniste şi în domeniul plăţilor care s-au manifestat prin
inflaţie amplă şi deficit acut de mărfuri, prin reducerea esenţială a importurilor, epuizarea
rezervelor de aur, etc. În aceste condiţii capătă răspândire şi recunoaştere generală ideea de
trecere la economie de piaţa. Ţările din CSI, inclusiv Republica Moldova, urmau să-şi
construiască un nou model de economie, incompatibil cu sistemul economic administrativ de
planificare.
Odată cu regândirea conţinutului noţiunii de infrastructură şi a rolului ei în condiţiile noi
de activitate economica a apărut o nouă etapă de cercetări ştiinţifice cu privire la problema dată.
Funcţionarea oricărui sistem economic este strâns legat de instituţiile infrastructurii.
Infrastructura întotdeauna este prezentă în economie şi există independent de caracterul acesteia
– administrativ de distribuţie, de piaţă sau în formă mixtă. Fiecărui model economic îi

14
corespunde un model propriu de infrastructură, care îşi exercită funcţiile şi sarcinile sale, are
componenţă instituţională diferită şi determină calitatea gestiunii economiei în ansamblu. La
trecerea de la modelul economic cu un nivel înalt de reglementare statală la modelul cu
regulatori preponderent de piaţă se schimbă relaţiile de proprietate, structura administrativă, sfera
relaţiilor economice, sistemul legăturilor pe orizontală şi verticală. Se schimbă de asemenea şi
infrastructura ca urmare a transformării intereselor economice ale întreprinderilor şi
organizaţiilor din componenţa ei. În realitate, aceasta se manifestă în schimbarea formelor şi
elementelor infrastructurii, formarea unor elemente noi şi lichidarea celor vechi. Din punct de
vedere al conţinutului ei, au loc schimbări în componenţa funcţiilor infrastructurii şi a rolului ei
în crearea condiţiilor necesare pentru desfăşurarea proceselor de reproducţie. Prin urmare, se
poate afirma că în condiţiile de tranziţie la relaţiile de piaţă conţinutul noţiunii „infrastructura”
este supus unor transformări radicale.
În procesul de tranziţie la relaţiile de piaţă, conceptele privind rolul şi funcţiile
infrastructurii în economie au suportat transformări esenţiale. În consecinţă a apărut necesitatea
tratării independente a infrastructurii economiei de piaţă şi a infrastructurii pieţei în calitate de
obiect al cercetărilor ştiinţifice. În opinia noastră este necesar ca în circuitul ştiinţific să fie
introdusă noţiunea „Infrastructura de piaţă” ca categorie sistemică. Necesitatea studierii teoretice
a infrastructurii economiei de piaţă este condiţionată de o serie de cauze. În primul rând, în
economia de piaţa creşte esenţial rolul infrastructurii. Infrastructura dezvoltată constituie o parte
inseparabilă a pieţei – scheletul ce asigură funcţionarea neîntreruptă a mecanismului pieţei.
Deoarece construcţia economiei de piaţa este absolut imposibilă fără o infrastructură de piaţă
dezvoltată, o mare actualitate au aspectele ce ţin de importanţa, funcţiile şi sarcinile
infrastructurii. În al doilea rând, noul model de organizare a economiei înaintează cerinţe
speciale instituţiilor infrastructurii. Pe măsura înaintării spre economia de piaţa devine evident
faptul că infrastructura sistemului centralizat de planificare nu satisface condiţiile pieţei. A
devenit actuală şi necesară elaborarea unor studii teoretice în baza cărora să fie creată
infrastructura în corespundere cu noile cerinţe. În al treilea rând, componenţa infrastructurii
economiei de piaţă constituie una din cauzele pentru care sunt necesare cercetări teoretice în
acest domeniu. A fost important să se determine ce instituţii constituie fundamentul
infrastructurii pieţei şi care din ele să fie formate în primul rând.
În elaborările teoretice ale savanţilor din Republica Moldova, infrastructura pieţei nu a
fost examinată ca sub-sistem independent al economiei de piaţă, care are drept scop deservirea
proceselor din sfera circulaţiei. În acest sens este necesară o nouă înţelegere a conţinutului
economic al noţiunii „infrastructura de piaţa”. Infrastructura de piaţa trebuie examinată ca un
complex de activităţi pentru deservirea pieţei, formarea cărora este necesară pentru trecerea

15
economiei la relaţii de piaţa dezvoltate. În literatura din străinătate se pot întâlni destul de des
noţiunile „infrastructura economiei de piaţa” şi „infrastructura de piaţa”. Deşi aceste categorii au
o anumită asemănare, ele diferă conceptual prin caracterul şi volumul de deservire a relaţiilor
economice. Noţiunea de infrastructură a pieţei este caracteristică numai pentru economia ţărilor
din CSI [96 p. 203-205, 97 p. 55]. Aceasta se explică nu prin lipsa infrastructurii de piaţa în ţările
străine, ci prin faptul că în mod tradiţional procesele de formare a infrastructurii acolo s-au
desfăşurat treptat. Infrastructura de piaţa se prezintă drept condiţie şi premisă de formare a unei
pieţe dezvoltate. Formându-se odată cu dezvoltarea relaţiilor de piaţa, în cadrul mecanismului
economic respectiv, infrastructura de piaţă a constituit un tot întreg cu acesta, fiind componenta
cea mai importantă, îndeplinind pentru formarea şi dezvoltarea ei funcţii cu ajutorul diverselor
forme şi structuri organizatorice.
De aceea în economia altor ţări prin piaţă se înţelege întregul sistem economic, iar prin
infrastructura de piaţa se înţelege infrastructura caracteristică economiei de piaţa ca atare.
Separarea categoriei „infrastructura de piaţa” subliniază anume caracterul ei de piaţă. Aceasta se
explică prin faptul că e posibilă şi existenţa unei infrastructuri extra-piaţă, care deserveşte
relaţiile reciproce în economia ce funcţionează pe principii administrative de planificare. În
lucrările savanţilor contemporani noţiunea „infrastructura economiei de piaţă” şi „infrastructura
de piaţă” sunt folosite ca identice, ce coincid după conţinut – deservirea funcţionării economiei
de piaţa. Deosebiri mari se observă între noţiunile „infrastructura de piaţă” şi „infrastructura
pieţei”. Principala deosebire constă în faptul că infrastructura de piaţă include toate legăturile
dintre elementele sistemului economic, bazat pe relaţii de piaţa, iar noţiunea de infrastructura
pieţei înseamnă doar relaţiile de piaţă, luată ca sistem economic aparte [103 p. 9-10].
Din anul 1993 până în anul 1998 încep două etape de cercetări privind categoria
„infrastructura”, care se caracterizează prin studierea acesteia de pe poziţiile reglementării de
stat. Au apărut unele publicaţii în problema reglementării de stat a formării şi dezvoltării
infrastructurii [ 36, 48, 92 p.43-44].
Politica statului, promovată de la prima etapă de reformare a economiei, s-a bazat pe
combinarea modelului neoclasic cu cel monetarist. La baza acesteia s-a aflat principiul „mânii
invizibile a pieţei”, ca urmare a căruia statul a renunţat la reglementarea proceselor economice şi
s-a limitat la rolul funcţiilor sale monetariste. Datorită acestei politice, la începutul anilor 90 s-a
produs distanţarea statului de economia reală. Actualitatea problemelor privind rolul statului în
economia de piaţa a creat premise pentru studierea infrastructurii de piaţă în acest aspect [112 p.
138-140,113 p. 147, 114 p 140].
În perioada dintre anii 1992 şi 1998 în Republica Moldova şi alte ţări în curs de
dezvoltare, s-a efectuat un complex minim şi incomplet de reforme structurale, necesare pentru

16
crearea şi dezvoltarea economiei de piaţă. Din anul 1999, a început cea de a doua etapă a
reformelor, scopul căreia este crearea unei economii de piaţă liberă şi eficientă. Din acest
moment începe înţelegerea necesităţii studierii problemelor infrastructurii, ceea ce a adus la
schimbarea atitudinii faţa de definirea rolului şi funcţiilor infrastructurii în economia de piaţă.
Anume studierea infrastructurii la nivelul anumitor pieţe a condus la apariţia modificărilor în
ceea ce priveşte înţelegerea esenţei şi rolului infrastructurii. Din acest punct de vedere destinaţia
principală a infrastructurii este să asigure funcţionare normală şi dezvoltarea sistemului de pieţe.
În acelaşi timp considerăm că infrastructura trebuie examinată nu la nivelul anumitor tipuri de
pieţe, ci ca sistem integru, compus din mai multe elemente şi ramuri ale economiei de piaţa,
destinate realizării diverselor funcţii.
Experienţa arată că problema privind nefinalizarea reformelor în Moldova este, în primul
rând, necesitatea reformei structurale. În esenţă, sarcina reformei structurale la prima etapă,
constă în formarea principalelor instituţii ale infrastructurii caracteristice unei adevărate
economii de piaţă. Etapa a doua a reformei trebuie să fie orientată spre construcţia unei structuri
progresiste a economiei cu dezvoltarea predominantă a ramurilor infrastructurale. În legătura cu
aceasta, problemele privind dezvoltarea infrastructurii de piaţa se examinează drept una dintre
condiţiile cele mai importante pentru dezvoltarea economiei de piaţa şi sunt raportate la direcţiile
prioritare în procesul de elaborare a politicii economice. Despre acest fapt vorbeşte şi cadrul
legislativ elaborat în Republica Moldova privind sistemul financiar, bancar, activitatea de
asigurare, etc. [2,3,4,5].
Generalizând cercetările reflectate în literatura economică, am delimitat următoarele
concepte metodologice privind definirea conţinutului categoriei „infrastructura de piaţă”:
1. Conceptul ramural defineşte infrastructura ca totalitatea subiectelor economiei de piaţă, în
funcţie de care se pot prezenta atât anumite ramuri şi sfere de activitate cât şi complexul de
întreprinderi, instituţii, ce sunt forme structurale, obiective pentru piaţă. Astfel, infrastructură se
prezintă ca „complex de ramuri, sub-ramuri şi sfere de activitate, sarcina principală a cărora se
reduce la transmiterea mărfurilor de la fabricare către consumatori” [110 p. 420]. Alt punct de
vedere oferă următoarea definiţie: „infrastructura de piaţă este scheletul pieţei, ce reprezintă o
reţea ramificată de întreprinderi şi gospodării interdependente pentru deservirea proceselor de
schimb şi circulaţie a mărfurilor” [66 p.612,113 p.150]. Cu toate deosebirile dintre definiţiile
menţionate, se observă conceptul lor ramural faţă de definirea conţinutului infrastructurii.
Utilizarea conceptului ramural permite elaborarea unei componenţe unice a infrastructurii de
piaţa, delimitând clar tipurile de activitate infrastructurală.
Însă conceptul dat, în opinia noastră, nu este suficient de productiv. Principalul neajuns al
acestui concept este problema clasificării componenţei ramurilor şi sferelor de activitate ce

17
alcătuiesc infrastructura de piaţă. Se poate judeca despre apartenenţa unei anumite ramuri la
infrastructură doar după criteriile determinante pentru formarea infrastructurii.
Majoritatea savanţilor consideră comun pentru ramurile infrastructurii faptul că „ele produc
nu producţie materială ci servicii” [19, 54 p. 38, 116], de aceea infrastructura reprezintă de fapt o
parte din sfera serviciilor. Activitatea infrastructurii diferă mult de activitatea ramurilor de bază.
Principala deosebire constă în faptul că produsul creat în procesul de funcţionare a infrastructurii
nu are formă materială. Rezultatul activităţii infrastructurii se prezintă sub forma efectului util,
adică reprezintă un serviciu.
Însă nu toţi savanţii din ţările CSI atribuie univoc infrastructura la sfera serviciilor. După
părerea lor, serviciul este produsul muncii unor şi nu a tuturor subdiviziunilor infrastructurale, iar
raportarea rezultatelor activităţii lor numai la sfera serviciilor conduce la denaturarea stării
componentelor sistemului infrastructural şi face dificilă clasificarea lor. Un criteriu al serviciilor
infrastructurii îl constituie utilitatea lor, adică capacitatea şi calitatea lor de a servi drept mijloc
sau condiţie pentru efectuarea altei activităţi care se prezintă în raport cu serviciile infrastructurii
şi contribuie la atingerea acestuia. [134 p. 11].
Din cele expuse mai sus rezultă că baza de funcţionare a infrastructurii constituie o oarecare
activitate, ce se prezintă în calitate de obiect al deservirii infrastructurale (Vezi fig.1).

Figura 1. Caracteristicile principale ale serviciilor infrastructurii de piaţa

Sursa: elaborată de autor

18
 Existenţa infrastructurii aparte de obiectul deservirii (în afara de careva activităţi) nu este
posibilă. Deci, dacă un anumit tip de servicii este necesar pentru activitatea normală şi mai
eficientă a unui oarecare obiect, apoi serviciul dat este raportat la activitatea infrastructurală.
Având în vedere apartenenţa infrastructurii de piaţă la sfera serviciilor, este necesar ca în calitate
de bază a clasificării ramurilor acesteia să fie examinate diverse tipuri de servicii. În cazul unei
asemenea clasificări trebuie să se respecte principiul unităţii funcţionale a ramurii, deoarece este
vorba despre sistematizarea ramurilor, şi nu a tipurilor concrete de muncă.
Stabilirea componentelor concrete ale infrastructurii trebuie să se bazeze pe sistemul
existent al structurii principale de organizare a economiei. Imprecizia criteriilor de raportare a
sferelor şi tipurilor de activitate a întreprinderilor la una sau altă sferă economică nu permite
stabilirea unei singure componente a infrastructurii de piaţă.
2. Conceptul funcţional defineşte infrastructura de piaţă ca totalitate de funcţii organizatorice
şi sociale, de producţie, fapt ce creează condiţii pentru dezvoltarea economie de piaţă. În opinia
noastră, conceptul dat este mai productiv, deoarece prin funcţii se dezvăluie conţinutul economic
al infrastructurii de piaţă. Varietatea excesivă de funcţii ale infrastructurii de piaţă conduce la o
înţelegere mai completă a esenţei şi rolului ei în economia de piaţă. Noi considerăm că neajunsul
conceptului funcţional constă în dificultatea de a se stabili componenţa infrastructurii. Apare
incertitudinea: în care caz anume poate fi raportată ramura (sfera de activitate) la infrastructură,
dacă ea îndeplineşte câteva funcţii diferite, atât infrastructurale, cât şi extrastructurale. Posibil,
pentru o mai precisă clasificare, trebuie luată în calitate de criteriu funcţia cheie globală,
determinată de esenţa economică a infrastructurii. Însă în condiţiile actuale are loc extinderea şi
amplificarea funcţiilor realizate de infrastructura pieţei, se schimbă rolul ei în procesul de
organizare a funcţionării pieţei. De aceea pe măsura dezvoltării relaţiilor de piaţă funcţia cheie a
infrastructurii se va transforma, astfel nu este posibilă o reglementare strictă nici a funcţiei
globale a infrastructurii de piaţă, nici a numărului de ramuri ce intră în componenţa ei [vezi
anexa 1].
3. Conceptul tehnologic defineşte infrastructura ca parte a patrimoniului naţional ce nu se
atribuie nemijlocit la una sau altă ramură economică. Către patrimoniul naţional în cazul dat se
atribuie o parte a fondurilor fixe imobile ale ţării, ce are importanţă interramurală de deservire,
cu alte cuvinte, totalitatea instalaţiilor tehnico-inginereşti, a reţelelor şi sistemelor ce asigură
procesul economiei de piaţă. Din punctul nostru de vedere, definirea infrastructurii exclusiv ca
noţiune ce caracterizează unele elemente materiale pare a fi insuficientă. Neajunsul acestui
concept constă în faptul că nu ţine cont de existenţa unui anumit sistem de relaţii între
componentele infrastructurii. De asemenea într-o anumită măsură se denaturează şi destinaţia
funcţională a infrastructurii de piaţă, deoarece conform conceptului tehnologic infrastructura

19
reprezintă totalitatea elementelor materiale, legate între ele prin intermediul criteriilor tehnici de
producţie.
Cu toate că există mai multe concepte, considerăm că nici unul din ele nu oferă o
caracteristică deplină a conţinutului categoriei „infrastructura de piaţă”. Fiecare din conceptele
examinate dezvăluie numai un singur aspect al acestei noţiuni, excluzându-le pe celelalte. După
părerea noastră, aceasta nu este întru totul adevărat. Infrastructura în economia de piaţă se poate
prezenta sub diverse forme: complex de întreprinderi şi instituţii, totalitate de funcţii sau parte a
patrimoniului tehnico-material. De aceea propunem să fie utilizat conceptul complex privind
definirea conţinutului infrastructurii de piaţă (vezi fig.2). Conform acestui concept infrastructura
de piaţă trebuie înţeleasă ca totalitate a instituţiilor, tehnologiilor, normelor care asigură
reproducţia relaţiilor economice stabile ce creează condiţii pentru funcţionarea eficientă şi
dinamică a diverselor pieţe. În prezenta lucrare noi pornim anume de la această concepţie a
categoriei infrastructura de piaţă (Anexa 1).

Fig 2. Conţinutul noţiunii „infrastructura de piaţă”

Sursa: elaborată de autor

Nu mai puţin discutabilă, în raport cu definiţia conţinutului infrastructurii de piaţă, este

importanţa ei în economia de piaţă. În funcţie de extinderea sferei de acţiune a infrastructurii de
piaţă în economie pot fi delimitate două concepte principale:
1. Conform primului concept infrastructura de piaţă asigură condiţii pentru activitatea tuturor
subiecţilor economiei de piaţă. Spre exemplu, infrastructura de piaţă poate fi definită ca sistem
economico-organizatoric, pe baza căruia e posibilă funcţionarea eficientă a economiei de piaţă în
ansamblu.
2. Din punct de vedere a celui de al doilea concept infrastructura de piaţă deserveşte numai
procesele circulaţiei mărfurilor în economie. Infrastructura de piaţă poate fi considerată ca sistem
de instituţii şi organizaţii ce asigură circulaţia liberă a mărfurilor şi serviciilor pe piaţă.

20
 Considerăm incorectă îngustarea rolului infrastructurii de piaţă în economie până la
„deservirea proceselor de circulaţia a mărfurilor şi serviciilor de piaţă”, în condiţiile actuale acest
rol e mult mai amplu. După părerea noastră, o infrastructură dezvoltată serveşte drept mecanism
ce asigură unitate în toate fazele reproducţiei în economie, creând condiţii generale pentru
eficientizarea ei. Destinaţia funcţională a infrastructurii constă în crearea premiselor generale ale
procesului reproductiv şi a condiţiilor generale pentru creşterea produsului social. Infrastructura,
în primul rând, asigură integrarea elementelor aparte ale economiei într-un macrosistem
economic unic, ridicând gradul de interacţiune atât în ansamblu pe economie, cât şi al unor părţi
componente ale acesteia. Din acest punct de vedere mai corectă se pare interpretarea lărgită a
importanţei şi sferei de activitate a infrastructurii economiei de piaţă.
Caracterul organizatoric al economiei are impact nemijlocit asupra formării şi dezvoltării
infrastructurii. De aceea, în procesul reformării cadrului economic în Republica Moldova a
apărut necesitatea reexaminării conceptelor existente privind definirea infrastructurii. Mult timp
specificul de studiere a infrastructurii consta în aplicarea conceptului funcţional şi ramural pentru
definirea conţinutului economic al categoriei date. În prezent a apărut necesitatea abordării
conceptului complex în studierea infrastructurii de piaţă, luând în consideraţia experienţa altor
ţări.
Experienţa mondială de cercetări teoretice în domeniul infrastructurii de piaţă este mult mai
amplă decât cea acumulată de către Republica Moldova. Astfel, în literatură economică
occidentală s-au format anumite direcţii de studiere a problemelor infrastructurii de piaţă, care au
fost denumite [49, p. 90, ] concepte şi instrumente ale infrastructurii de piaţă (vezi tab. 2).
Conceptul privind conţinutul infrastructurii de piaţă, examinat în cadrul cheltuielilor de regie,
este caracteristic pieţei serviciilor financiare. Infrastructura de piaţă, conform ideii cheltuielilor
de regie, se prezintă în calitate de bază pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă în
ansamblu şi a pieţei serviciilor financiare în particular, iar funcţia ei principală este crearea
climatului favorabil pentru funcţionarea capitalului privat. Neajunsul esenţial al ideii privind
cheltuielile de regie, în opinia noastră, îl constituie examinarea îngustă a aspectelor
infrastructurii. Se acordă o atenţie sporită aspectului economico-organizatoric al dezvoltării
infrastructurii de piaţă şi doar într-o mică măsură se relatează aspectele financiare.
Principalele idei ale conceptului instituţional se concentrează asupra totalităţii agenţilor
economici din sfera circulaţiei, acordându-se o atenţie deosebită funcţiilor economico-juridice şi
organizatorice ale subiecţilor pieţei. Conform acestei poziţii funcţia principală a infrastructurii de
piaţă este considerată asigurarea relaţiilor economice ale subiecţilor pieţei. Cercetările în cadrul
concepţiei instituţionale se desfăşoară în două direcţii: în primul rând, analiza componenţei
infrastructurii de piaţă şi a elementelor ei şi, în al doilea rând, studierea structurii instituţionale a

21
sistemului economic în ansamblu, cu delimitarea instituţiilor infrastructurii de piaţă determinante
pentru dezvoltarea întregii pieţe.

Tabelul 2
Caracteristica comparativă a conceptelor ştiinţifice referitoare la studierea
infrastructurii de piaţă
Concepţiile privind Conceptele privind Principalele idei constructive
infrastructura de piaţă înţelegerea infrastructurii de ce se conţin în concepţii
piaţă
Cheltuielile de regie – Infrastructura de piaţă este un Crearea complexului de
instrument al infrastructurii de sistem de condiţii generale instrumente economice pentru
piaţă pentru dezvoltarea pieţei în funcţionarea, circulaţia şi
scopul de a crea un climat dezvoltarea activităţii
economic favorabil pentru comerciale
funcţionarea capitalului privat.
Concepţia instituţională Infrastructura de piaţă este un Selectarea formelor
sistem de interacţiune a instituţionale de organizare a
agenţilor din sfera circulaţiei, infrastructurii de piaţă şi
care asigură relaţiile formarea mecanismului şi
economice şi comerciale instrumentelor de interacţiune
dintre producţie şi consum a instituţiilor de piaţă

Infrastructura de piaţă este Selectarea canalelor efective

Concepţia distributivă totalitatea tipurilor ce asigură pentru mişcarea mărfurilor şi
mişcarea fluxurilor de mărfuri infrastructura ce le deserveşte
de la producător spre în cadrul diverselor tipuri de
consumator pieţe

Infrastructura de piaţă este Formarea unei infrastructuri

Concepţia de marketing totalitatea tipurilor de de piaţă, care să deservească
activitate de asigură realizarea întregul sistem de pieţe,
serviciilor financiare pe piaţă pornind de la prioritatea
şi formarea noii cereri la intereselor consumatorului
serviciile de asigurare.
Concepţia logistică Infrastructura de piaţă este un Raţionalizarea fluxurilor
sistem de obiecte tehnico- informaţionale şi financiare în
materiale şi instrumente sfera circulaţiei
economice, care deservesc
procesele de deplasare fizică a
serviciilor şi care intermediază
aceste procese cu fluxuri
informaţionale şi financiare în
sfera circulaţiei.
Sursa: elaborat de autor
Ideile concepţiei distributive şi-au găsit de asemenea o largă răspândire în lucrările ştiinţifice.
Conform concepţiei distributive sarcina principală a infrastructurii de piaţă este transmiterea
mărfurilor de la producător la consumator, adică deservirea proceselor ce ţin de schimbul şi
circulaţia mărfurilor. Concomitent infrastructura este considerată drept un sistem de canale
pentru mişcarea mărfurilor. Pentru concepţia distributivă este caracteristică preponderenţa
22
aspectelor economico-juridice şi economico-organizatorice, ceea ce permite evidenţierea
principalelor legităţi ale relaţiilor reciproce şi interdependenţelor infrastructurii în cadrul
economiei. Concepţia dată, după părerea noastră, răspunde cel mai deplin aspectelor de
cercetare a problemelor infrastructurii, punând accentul pe aspectele funcţional, ramural şi
spaţial ale organizării de circulaţie a mărfurilor. De aici rezultă şi principalul neajuns al
concepţiei – îngustarea rolului infrastructurii de piaţă în economie înainte de deservirea
proceselor de circulaţiei a mărfurilor.
Concepţia logistică examinează infrastructura de piaţă ca sistem de obiecte, mijloace tehnice
şi de transport, cu ajutorul cărora se asigură circulaţia mărfurilor pe piaţă. Bazându-se în temei
pe aspectul tehnico-material al circulaţiei mărfurilor, concepţia logistică nu atinge problema
relaţiilor reciproce interne şi externe. Aceasta denaturează înţelegerea infrastructurii de piaţă ca
sistem unitar.
Studierea conceptelor teoretice referitoare la esenţa şi căile de dezvoltare a infrastructurii
pieţei ne permit să facem unele concluzii. Fiecare concepţie este determinată de conceptul
metodologic respectiv despre înţelegerea esenţei infrastructurii de piaţă. La baza fiecărui
concept, la rândul său, se află funcţii specifice ale infrastructurii, care de fapt şi determină cercul
problemelor (aspectelor) de cercetare. Astfel, fiecare concepţie imprimă noţiunii de
„infrastructură a pieţei” un anumit sens propriu, tratând-o în felul său, ceea ce din punctul nostru
de vedere constituie o urmare a multiaspectualităţii şi complexităţii fenomenului pe care îl
examinăm.
În condiţiile actuale tot mai mult creşte rolul infrastructurii de piaţă în organizarea
funcţionării pieţei, se extind şi se amplifică funcţiile elementelor ei principale. În legătură cu
aceasta, de rând cu problemele privind conţinutul economic al infrastructurii, devine importantă
delimitarea funcţiilor şi a instrumentelor infrastructurii de piaţă, clasificarea acestora în grupe,
pentru o mai bună înţelegere a esenţei şi rolului ei în economie.
În literatura economică se întâlnesc o mulţime de puncte de vedere privind funcţiile şi
instrumentele principale din cadrul infrastructurii de piaţă. Neomogenitatea instituţiilor din
componenţa infrastructurii introduce o mare diversitate în numărul ei de funcţii şi instrumente.
Însă, după părerea noastră, lipsa unor lucrări ştiinţifice în problema dată în Moldova se explică
de asemenea prin lipsa unui concept metodologic unic în ce priveşte înţelegerea esenţei
infrastructurii de piaţă. Prin faptul că noţiunea de „infrastructură a pieţei” nu e suficient studiată
se explică multitudinea funcţiilor şi a instrumentelor economice ale infrastructurii. Astfel, dacă
prin infrastructura de piaţă se înţelege întregul sistem de deservire (sfera serviciilor), apoi la
funcţiile şi instrumentele ei se atribuie acordarea serviciilor pentru producţie şi populaţie,
precum şi executarea unor funcţii social-economice, condiţionate de cerinţele societăţii. Dacă

23
însă infrastructura este examinată numai ca sistem al deservirii de producţie, atunci funcţiile ei
principale sunt acordarea serviciilor de producţie, crearea condiţiilor generale pentru producţie şi
asigurarea activităţii acesteia.
Specificul infrastructurii ca obiect de studiu, după părerea noastră, presupune profilarea unor
funcţii generale, caracteristice pentru toate elementele infrastructurii în ansamblu. Aceasta va
permite desfăşurarea conţinutului economic al infrastructurii de piaţă ca subsistem unic al
economiei de piaţă. Cât priveşte funcţiile, instrumentele economice şi unele elemente ale
infrastructurii, apoi acestea vorbesc despre specificul lor, de aceea examinarea funcţiilor lor în
cadrul funcţiilor principale ale infrastructurii de piaţă nu este oportună.
În teza am pornit de la înţelegerea corectă a obiectivului principal al infrastructurii în crearea
mediului economic pentru funcţionarea subiecţilor economiei de piaţă. Conform acestui
deziderat, funcţiile infrastructurii de piaţă ar putea fi clasificate în felul următor:
1. Organizatorice:
· formarea relaţiilor de ordin material, financiar şi informaţional între subiecţii pieţei;
· asigurarea unor relaţii stabil şi reciproc avantajoase între participanţii la relaţii de piaţă;
· asigurarea condiţiilor pentru circulaţia liberă a fluxurilor de mărfuri;
· formarea unui mediu de concurenţă favorabil pe piaţă.
2. Distributive:
· distribuirea resurselor materiale, financiare şi de muncă;
3. Comunicative:
· asigurarea circulaţiei fără întreruperi a fluxurilor de resurse şi mărfuri.
4. Regulatorii:
· restabilirea şi menţinerea echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţă;
· reglarea circulaţiei fluxurilor de mărfuri şi resurse băneşti;
· asigurarea accelerării vitezei de rotaţie a capitalului.
Funcţiile organizatorice, distributive şi comunicative caracterizează esenţa şi destinaţia
nemijlocită a infrastructurii de piaţă. În esenţa lor aceste funcţii sunt imanente infrastructurii,
adică sunt funcţii interne. În practică ele şi-au găsit reflectarea în faptul că infrastructura de piaţă,
ca sub-sistem al întregii economii, acordă, într-un fel, economiei de piaţă condiţiile şi
posibilităţile pentru executarea funcţiilor economice (în primul rând a unor astfel de funcţii, cum
sunt acumularea optimă a resurselor şi crearea din ele a produselor activităţii economice), fără a
participa nemijlocit la crearea produselor. Funcţiile date sunt directe, deoarece formarea unei
infrastructuri de adecvate de piaţă constituie una din condiţiile nemijlocite şi obligatorii pentru
existenţa şi reproducţia economiei de piaţă, precum şi pentru dezvoltarea acesteia.

24
 Funcţia regulatorie se bazează pe faptul că infrastructura pieţei în anumite circumstanţe are
capacitatea de a influenţa esenţial procesul de reproducţie în economie. Adică, deşi infrastructura
de piaţă este un sub-sistem în sistemul economiei, ea se situează deasupra proceselor de
interacţiune între subiecţii economici. Anume această circumstanţă condiţionează caracterul
exterior al funcţiei regulatorii. Funcţia regulatorie pare a se forma din funcţiile precedente,
continuându-le, dar însuşirile ei sunt altele. Funcţia dată este activă (aceasta se vede deosebit de
bine în cadrul sistemelor economice tranzitorii) şi după natura sa este funcţie cu acţiune inversă
(semnalizează economiei despre anumite probleme ce apar în sfera creării nemijlocite a
produselor).
Toate funcţiile infrastructurii de piaţă sunt strâns legate între ele şi nu pot fi realizate separat.
Infrastructura de piaţă, datorită funcţiilor ei, asigură eficienţa economiei, utilizând instrumente
specifice şi mecanisme specifice numai ei.
După conţinutul ei infrastructura este produsul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii,
prezentându-se ca rezultat al procesului de producere a bunurilor materiale.
Analizând literatura economică străină, autorul a constatat că nu există un concept
metodologic unic privind înţelegerea conţinutului categoriei „infrastructura de piaţă” şi a
funcţiilor ei în economia de piaţă. Lipsa conceptului metodologic unic, în opinia noastră, se
explică, pe de o parte, prin complexitatea obiectului de studiu. Neomogenitatea elementelor şi
instrumentelor din componenţa infrastructurii de piaţă face dificilă evidenţierea unor trăsături
comune, ceea ce în final conduce la multitudinea punctelor ştiinţifice de vedere asupra
problemei în cauză. Pe de altă parte, problemele ce ţin de formarea şi dezvoltarea infrastructurii
de piaţă constituie obiectul de studiere a diverselor discipline ştiinţifice. Fiecare dintre aceste
discipline, conform domeniului de aplicare practică, trebuie să realizeze obiective şi sarcini
specifice, să utilizeze metode şi procedee proprii de cunoaştere. Astfel, în conţinutul noţiunii
„infrastructura de piaţă” fiecare ştiinţă introduce un anumit sens propriu, tratându-l în felul său.
În literatura economică s-au format următoarele concepte metodologice privind definirea esenţei
infrastructurii: ramural, funcţional şi tehnologic. Fiecare din aceste concepte atinge numai câte
un aspect al noţiunii „infrastructura de piaţă”, exeptându-le pe celelalte. Din punctul nostru de
vedere, infrastructura în economia de piaţă se poate prezenta în diverse forme: ca complex de
întreprinderi şi instituţii, ca totalitate de funcţii şi instrumente economice. De aceea considerăm
mai justă aplicarea conceptului complex la definirea conţinutului infrastructurii de piaţă. În
prezenta lucrare noi reflectăm înţelesul complex al categoriei infrastructură de piaţă ca totalitate
de instituţii, tehnologii, norme şi instrumente economice care asigură reproducţia unor relaţii
economice stabile şi creează condiţiile pentru funcţionarea eficientă şi dinamică a diverselor
pieţe.

25
 1.2. Clasificarea infrastructurii ca sistem integru şi cheltuielile tranzacţionale pentru
deservirea relaţiilor de piaţă

Infrastructura de piaţă constituie unul din subsistemele economiei, elementele căreia

interacţionează între ele cu toţi subiecţii pieţei. Ea reprezintă un mecanism de compensare a
creşterii amplorii, dezordinii şi neomogenităţii acţiunii factorilor exteriori asupra funcţionării
obiectelor economice.
Cercetarile efectuate au arătat că sunt diverse puncte de vedere referitoare la componenţa
infrastructurii de piaţă, precum şi sunt analizate diferite criterii de clasificare a acesteia, care se
bazează pe principii de clasificare clar exprimate.
Multiaspectualitatea infrastructurii de piaţă, ca obiect de cercetare, condiţionează existenţa
unui ansamblu de criterii de clasificare. Generalizarea experienţei mondiale [66 p. 609, 89 p.301,
96 p.152], precum şi luarea în considerare a specificului dezvoltării economice şi a
particularităţilor de formare a infrastructurii pieţei în Moldova ne permit să evidenţiem
următoarele criterii de clasificare:
1) în funcţie de caracteristicile teritorial-spaţiale;
2) în funcţie de formele organizatorico-juridice ale elementelor din care este compusă
infrastructura;
3) în funcţie de apartenenţa ramurală a întreprinderilor şi organizaţiilor infrastructurii de piaţă;
4) după tipul funcţiilor exercitate;
5) în funcţie de tipul pieţei pe care o deserveşte;
6) după nivelul de dezvoltare a infrastructurii;
7) după amploarea deservirii;
8) după timpul formării;
9) în funcţie de tipul de organizare a elementelor infrastructurii.
Clasificarea infrastructurii de piaţă conform criteriilor date este expusă în tab. 3.
Tabelul 3
Direcţiile principale în clasificarea infrastructurii de piaţă
Criteriile de clasificare Elementele infrastructurii
1. Caracteristica teritorial-spaţială 1. Internaţională;
2. Republicană;
3. Regională;
4. Municipală
2. Forma organizatorico-juridică a 1. Infrastructura de stat;
elementelor din componenţa 2. Infrastructura acţionară şi a altor forme de
infrastructurii proprietate;
3. Infrastructura cu formă mixtă de proprietate
3. Apartenenţa ramurală a 1. Comercială;
întreprinderilor şi organizaţiilor 2. De transport;
infrastructurii de piaţă 3. Financiară;
4. Asiguratorie

26
4. Tipul pieţelor deservite
5. Amploarea deservirii
6. Tipul operaţiilor exercitate
7. Nivelul de dezvoltare al
infrastructurii de piaţă
8. Timpul formării
9. Tipul de organizare a elementelor
infrastructurii
Sursa: elaborat de autor în baza [49,58,69,72,73,85]
1.
Infrastructura financiar-creditară;
Infrastructura pieţei de capital;
2.
Infrastructura pieţei muncii ş.a.
3.
Infrastructura de piaţă cu caracter universal;
1.
Infrastructura ce deserveşte câteva tipuri de
2.
pieţe;
3. Infrastructura ce deserveşte câteva tipuri de piaţă
luate aparte
1. Infrastructura financiar-creditară;
2. Infrastructura comercială de intermediere;
3. Infrastructura administrativă;
4. Infrastructura informaţională
1. Infrastructura ce nu corespunde condiţiilor pieţei
(rămasă de la sistemul vechi);
2. Infrastructura tranzitorie, de tip nou (în stadiu de
formare);
3. Infrastructura formată, ce corespunde cerinţelor
pieţei
1. Cu anticipare;
2. Concomitent (sincronic);
3. Cu întârziere
1. Infrastructură comercială;
2. Infrastructură non-comercială

Piaţa este limitată spaţial, fapt ce se manifestă, în primul rând, în numărul de participanţi al
acesteia; în al doilea rând, în volumul tranzacţiilor (volumul pieţei); iar în al treilea rând, în
structura ei ierarhică. Deoarece infrastructura de piaţă asigură funcţionarea interacţiunii între
subiecţii şi obiectele pieţei la toate nivelele sistemului ierarhic, apoi şi infrastructura este
constituită din mai multe nivele. Divizarea infrastructurii de piaţă după caracteristicile ei
teritorial-spaţiale se bazează anume pe evidenţierea nivelelor sistemului ei ierarhic. Conform
structurii pieţei, infrastructura se împarte în 4 nivele:
· infrastructura internaţională;
· infrastructura republicană (naţională);
· infrastructura regională;
· infrastructura municipală.
Reforma economică din Republica Moldova a dus la modificarea rolului, funcţiilor şi
obiectivelor de funcţionare a infrastructurii, fapt ce a necesitat crearea unei noi infrastructuri
adecvate economiei de piaţă. Acest sistem nu s-a format pe loc gol, el a crescut şi s-a transformat
din sistemul vechi, au apărut elemente şi instrumente economice cu totul noi şi nestudiate.
Deoarece formarea infrastructurii de piaţă s-a produs cu ritmuri diferite, ca un criteriu de

27
clasificare se profilează nivelul de dezvoltare a infrastructurii. Conform criteriului dat se
evidenţiază:
· infrastructura ce nu corespunde condiţiilor pieţei (rămasă de la sistemul vechi);
· infrastructura nouă de tip tranzitoriu (în stadiu de formare);
· infrastructura formată, ce corespunde cerinţelor pieţei.
Temelia mecanismului de piaţă constituie relaţiile dintre vânzător şi cumpărător, care pot fi
directe sau intermediate. În primul caz relaţiile reciproce se stabilesc nemijlocit între vânzător şi
cumpărător, în al doilea – cu ajutorul unor intermediari. Sarcina intermediarului în această
situaţie constă în contribuirea la încheierea tranzacţiei şi asigurarea evoluţiei relaţiilor reciproce
de afaceri între vânzător şi cumpărător. În economia de piaţă în calitate de intermediar care
cuprinde întregul spaţiu economic dintre producător şi consumator este infrastructura cu
multitudinea ei de elemente şi instrumente economice. O condiţie obligatorie pentru asigurarea
unei legături eficiente între producţie şi consum constituie starea infrastructurii, cînd aceasta
trebuie să corespundă şi să anticipeze cerinţele producţiei, circulaţiei şi a consumului. De aceea
timpul formării infrastructurii se prezintă drept criteriu de clasificare, conform căruia se disting:
· infrastructura cu anticipare;
· infrastructura concomitentă (sincronică);
· infrastructura cu întârziere.
Piaţa reprezintă un mecanism complex de funcţionare a economiei, bazat pe utilizarea
diverselor forme de proprietate. Pornind de la faptul că infrastructura pieţei este o totalitate de
întreprinderi, organizaţii, instituţii cu forme organizatorico-juridice diferite, apoi toate instituţiile
care intră în componenţa ei pot fi clasificate după forma de proprietate. Conform acestui criteriu
se propune a se distinge următoarele tipuri de infrastructură a pieţei:
· infrastructura de stat (naţională şi municipală);
· infrastructura acţionară şi cu alte forme de proprietate;
· infrastructura cu formă mixtă de proprietate
Elementele infrastructurii comerciale funcţionează după principiul autorecuperabilităţii şi
autofinanţării, scopul final al activităţii lor îl constituie obţinerea profitului şi utilizarea lui pentru
activitatea continuă. Infrastructura non-comercială este reprezentată de instituţii, scopul cărora
nu-l constituie obţinerea profitului. Ele se ocupă de activitatea antreprenorială în măsura în care
aceasta contribuie la atingerea obiectivelor, pentru care au fost create.
O imagine mai completă şi sistemică despre infrastructura de piaţă se poate obţine pe baza
clasificării ei după componenţa pieţelor pe care le deserveşte. Dacă e să privim economia de
piaţă ca o mulţime de pieţe: de mărfuri şi servicii, piaţa asigurărilor, active financiare şi valori,

28
resurse de muncă, apoi infrastructura care le deserveşte poate fi descrisă prin următoarele sub-
sisteme:
· infrastructura pieţelor de mărfuri şi servicii (în componenţa acesteia se delimitează
infrastructura pieţelor de mărfuri alimentare şi nealimentare; de uz casnic, serviciilor de
transport, serviciilor comunale, pieţelor de locuinţe şi clădiri cu destinaţie neproductivă);
· infrastructura pieţelor financiare şi de capital (în componenţa acesteia se delimitează
infrastructura pieţei de capital, a pieţei de investiţii, pieţei creditare, pieţei asigurărilor, pieţei
hârtiilor de valoare);
· infrastructura pieţei muncii.
Clasificarea dată este oarecum convenţională, deoarece o mare parte din obiectele
infrastructurii de piaţă au calităţi sistemice generale şi de aceea deservesc nu numai o piaţă, ci
câteva pieţe concomitent. Anume această particularitate a infrastructurii de piaţă se află la baza
clasificării ei în funcţie de amploarea deservirii. Conform criteriului dat se disting:
· infrastructura obişnuită de piaţă cu caracter universal, care după specificul ei este în stare
să deservească întregul sistem de pieţe (băncile comerciale, companiile de asigurare, firmele
consulting şi de audit, centrele informaţionale);
· infrastructura ce deserveşte câteva tipuri de pieţe (casele de comerţ, bursele de valori,
asociaţiile de comerţ angro);
· infrastructura ce deserveşte anumite tipuri de pieţe (magazinele de comerţ cu amănuntul,
depozitele etc.).
Această clasificare a infrastructurii de piaţă ţine cont de unul dintre criteriile principale, care
determină rolul infrastructurii în economia de piaţă şi specificul activităţii infrastructurale –
asigurarea condiţiilor de funcţionare a pieţei.
Dacă examinăm infrastructura pieţei ca totalitate a funcţiilor organizatorice, de producţie şi
sociale, apoi este posibil ca în calitate de criteriu de clasificare să fie folosit tipul de funcţii pe
care le îndeplineşte. Un asemenea concept permite prin intermediul funcţiilor să se dezvăluie
conţinutul economic al infrastructurii. După tipul de funcţii exercitate, infrastructura de piaţă
poate fi divizată în:
· infrastructura financiar-creditară;
· infrastructura comercială de intermediere;
· infrastructura administrativă;
· infrastructura informaţională.
În literatura economică străină [78 p.33, 82 p. 173] cea mai răspândită este clasificarea
elementelor infrastructurii de piaţă, după apartenenţa ramurală sau după genul de activitate. Ea
porneşte de la definirea infrastructurii de piaţă ca totalitatea ramurilor sau tipurilor de activitate.
29
La examinarea în mod clasic a componentelor ramurale ale infrastructurii de piaţă pot fi distinse
două concepte: de extindere şi de limitare.
La baza conceptului de extindere se află percepţia şi examinarea infrastructurii ca un tot
întreg, imposibil de a fi delimitat. În componenţa structurii ramurale a infrastructurii în acest caz
se includ cercetările ştiinţifice, pregătirea şi reciclarea cadrelor calificate pentru producţie,
asigurarea informaţională, transportul şi telecomunicaţiile, comerţul, activitatea de protecţie a
naturii, gestiunea tehnologică de producţie, instalaţiile inginereşti, serviciile de reparaţii, precum
şi sfera de deservire a populaţiei. În calitate de criteriu pentru raportarea ramurilor enumerate la
infrastructură, în cazul conceptului dat, se foloseşte faptul că aceste ramuri nu au produse finite,
dar sunt necesare pentru funcţionarea economiei de piaţă.
Adepţii acestei tratări a infrastructurii [103 p. 14, 106, 134] o definesc drept sistem
economico-organizatoric, care asigură mişcarea diverselor fluxuri: de mărfuri, materie primă,
finanţe, resurse de muncă, informaţionale, în baza cărora este posibilă funcţionarea eficientă a
sistemului economic în ansamblu, precum şi exercitarea funcţiilor de autoreglare şi
automenţinere în corespundere cu oscilaţiile conjuncturale pe piaţă. În cazul acestui concept, în
complexul infrastructural se includ următoarele elemente ramurale: comerţul, realizarea,
transportul, finanţele, asigurările, etc.
Din punctul nostru de vedere conceptul de extindere nu reflectă destul de exact esenţa
noţiunii „infrastructura de piaţă”. În cazul acestui concept în componenţa infrastructurii se includ
atât ramuri întregi, cât şi unele tipuri de activitate având destinaţie funcţională diferită. Spre
exemplu, conform conceptului de extindere, în componenţa infrastructurii se delimitează
construcţia de drumuri. Noi considerăm că această sferă de activitate într-o mai mare măsură se
atribuie la producţia materială. Interpretarea în sens de extindere a componenţei infrastructurii
după părerea noastră, nu permite identificarea particularităţilor instituţiilor infrastructurii, şi nu
oferă o imagine clară a funcţiilor acestora.
Conceptul îngust de interpretare a infrastructurii de piaţă delimitează criteriul principal, cu
ajutorul căruia se poate mai clar defini componenţa infrastructurii şi conţinutul obiectului de
cercetare. Totuşi în cadrul interpretării înguste, în componenţa infrastructurii adesea se includ
numai ramurile schimbului de mărfuri.
Problema privind rolul instrumentelor economice în condiţiile economiei de piaţă este cea
mai puţin studiată în ştiinţa economică din Republica Moldova. Rezultatele analizei teoretice
efectuate a arătat necesitatea aplicării instrumentarului economic ca parte componentă a
infrastructurii care ar dezvălui conţinutul proceselor şi fenomenelor ce au loc în sfera de
asigurări, financiară, monetar-creditară. Numai existenţa mecanismului de interacţiune în aceste
sfere va putea asigura mersul normal al reformelor economice.

30
 De aceea este necesar de determinat esenţa instrumentelor economice şi rolul pe care trebuie
să-l joace infrastructura pieţei în dezvoltarea economică a ţării.
Instrumentul economic prezintă o categorie economică realizată în formele de manifestări
concrete. Instrumentul economic, inclusiv finanţe şi asigurări, este bazat pe 2 principii: Primul –
subiectiv care reiesă din definiţia categoriei „Instrument economic”. Al doilea – obiectiv, care
prezintă mijloace de realizare a politicilor economice şi asigură condiţiile de funcţionare a
infrastructurii pieţei.
Instrumentarul economic reprezintă un sistem de metode şi măsuri manageriale aplicate
pentru asigurarea dezvoltării dinamice a economiei.
Aşa dar, infrastructura economiei de piaţă este totalitatea elementelor funcţionale necesare şi
suficiente pentru atingerea obiectivelor preconizate. Componenţa structurală a infrastructurii
economiei de piaţă se extinde din contul amplificării funcţiilor ei în condiţiile actuale, apar noi
elemente – firme logistice, centre de marketing şi de reclamă, centre comercial-informaţionale,
etc. Înnoirea structurii, apariţia noilor elemente în componenţa ei întotdeauna se face pentru
atingerea obiectivelor de funcţionare a infrastructurii pieţei. Din cele expuse mai sus rezultă că
pentru ramurile şi obiectele incluse în componenţa infrastructurii este caracteristică o anumită
mobilitate. De aceea o clasificare strictă a obiectelor infrastructurale o considerăm inoportună. În
opinia noastră, hotarele infrastructurii sunt transparente şi pe măsura avansării progresului social,
economic, inclusiv a progresului tehnico-ştiinţific, ea se va completa cu noi elemente şi
instrumente economice, cu noi componente şi un mai bogat conţinut. Aceasta va depinde de
amploarea potenţialului de producţie şi social disponibil, de condiţiile locale. Însă în cea mai
mare măsură întreaga diversitate a instituţiilor infrastructurii de piaţă, după părerea noastră este
determinată de instrumentul economic aşa ca cheltuielile tranzacţionale.
Cheltuielile infrastructurii. Economia de piaţă contemporană constituie o permanentă
mişcare a fluxurilor de mărfuri, a resurselor şi mijloacelor monetare ce se îndreaptă unul în
întâmpinarea altuia în scopul schimbului reciproc, care la rândul său se efectuează prin
intermediul mai multor asemenea tranzacţii care se află în permanenţă desfăşurare. În cazul dat,
categoria „tranzacţie” se înţelege în sens larg şi se utilizează pentru definirea atât a schimbului de
finanţe şi alte genuri de activitate, cât şi a schimbului de obligaţii juridice. Pentru ca tranzacţia să
fie efectuată trebuie de colectat informaţia cu privire la preţuri, calitatea mărfurilor şi serviciilor
respective, să se negocieze condiţiile cuvenite, să se verifice veridicitatea posibilităţilor de care
dispune partenerul, şi, dacă, totuşi, tranzacţia a eşuat din vina acestuia, atunci şi în cazul dat
pentru obţinerea compensaţiilor trebuie depuse eforturi esenţiale. De aceea efectuarea
tranzacţiilor poate necesita cheltuieli substanţiale şi se poate solda cu pierderi solide. Aceste
cheltuieli au primit în ştiinţa economică denumirea de cheltuieli tranzacţionale.

31
 Infrastructura de piaţă, asigurând funcţionarea neîntreruptă a economiei, intermediază
circulaţia fluxurilor de resurse şi mijloacelor monetare. Cu alte cuvinte, în economia de piaţă
tranzacţiile se încheie şi se execută prin intermediul unui sistem întreg de instituţii financiare,
organizaţii şi tehnologii implementate în ţesutul sistemului economic, care reprezintă
infrastructura ei. Bineînţeles, în principiu, tranzacţiile se pot efectua şi fără apelarea la asemenea
instituţii. Practica autohtonă arată că aceasta e posibil numai la stadiile incipiente ale trecerii la
economia de piaţă, când instituţia respectivă încă nu e pe deplin formată. Dar ulterior, pe măsura
dezvoltării relaţiilor de piaţă, tranzacţiile treptat încep să deruleze şi să se consolideze cu
ajutorul instituţiilor respective.
Instituţiile infrastructurii de piaţă apar ca reacţie la prezenţa în procesul schimbului a
cheltuielilor tranzacţionale. Cu cât e mai intens în economie schimbul, cu atât e mai ridicat
nivelul cheltuielilor tranzacţionale şi cu atât mai mare e cererea de infrastructură.
Noţiunea de cheltuieli tranzacţionale pentru prima dată a fost formulată de către R. Kouz.
El le-a denumit cheltuieli de pe urma utilizării mecanismului preţurilor pe piaţă. R. Kouz
menţiona că un sistem economic în care cheltuieli tranzacţionale nu există poate fi numai la
societatea absolut comunistă. Cumpărătorii şi vânzătorii trebuie să se găsească unul pe altul;
cumpărătorii trebuie să ştie ce le propune vânzătorul, iar vânzătorul – ce aşteaptă de la el
cumpărătorii; ambele părţi trebuie să afle preţurile la care partea opusă va opera vânzările; părţile
trebuie să negocieze, să elaboreze contracte, să asigure încrederea în respectarea lor, etc. Vor fi
create pieţe şi vor apărea specialişti – dealeri şi brokeri – pentru a asigura procesul schimbului.
Anume cheltuielile pentru o asemenea activitate el l-ea numit tranzacţionale [104 p. 631-636].
Unii cercetători [73 p. 28-32, 126 p. 35-36] determină componenţa cheltuielilor
tranzacţionale în modul următor: cheltuielile tranzacţionale sunt cheltuielile pentru colectarea şi
prelucrarea informaţiei, cheltuielile pentru purtarea negocierilor şi luarea deciziilor, cheltuielile
legate de control şi protecţia juridică, de executarea contractului.
Pentru definirea cheltuielilor la tranzacţii Wallis J.J. şi North D.C au folosit următoarele
criterii: din punctul de vedere al consumatorului acestor cheltuieli, ele reprezintă toate
cheltuielile, valoarea cărora nu intră în preţul pe care îl plăteşte vânzătorul. Din punctul de
vedere al vânzătorului acestea sunt cheltuielile pe care el nu le-ar fi făcut, dacă şi-ar fi vândut
marfa însuşi. Conform conceptului propus de savanţi se disting cinci tipuri de cheltuieli
tranzacţionale:
1) cheltuielile legate de căutarea informaţiei cu privire la pieţe şi condiţiile de circulaţie a
mărfurilor şi serviciilor în cadrul lor;
2) cheltuielile pentru determinarea condiţiilor şi autentificarea tranzacţiilor;

32
 3) cheltuielile pentru determinarea calităţii mărfurilor, pentru elaborarea sistemului de
standarde, pentru protecţia mărcilor şi logotipului firmei, etc.;
4) cheltuielile pentru protecţia regimului juridic cu ajutorul sistemului juridic;
5) pierderile din cauza comportamentului neadecvat (oportunist) pe piaţă.
La început cheltuielile tranzacţionale erau considerate ca cheltuieli de pe urma utilizării
mecanismului preţurilor sau al pieţei, de unde rezulta că ele pot exista numai în economia de
piaţă. Folosind acest concept, este dificilă cercetarea economiilor tranzitorii. Dacă sistemul
economic este definit ca totalitatea interacţiunilor dintre obiectele şi subiectele sistemului dat,
apoi cheltuielile tranzacţionale sunt examinate ca cheltuieli de pe urma interacţiunii agenţilor
economici. Deoarece infrastructura este în primul rând totalitatea elementelor ce asigură
funcţionarea fără întrerupere a interacţiunilor dintre obiecte şi subiecte în cadrul sistemului
social-economic, cheltuielile tranzacţionale pot fi tratate ca cheltuieli ce ţin de infrastructură.
North D.C. şi Wallis J. în studiile lor cu privire la mediul instituţional au delimitat aşa
numitul sector tranzacţional al economiei. În componenţa sectorului tranzacţional intrau toate
ramurile de deservire a procesului de redistribuire a resurselor, care au destinaţie tranzacţională:
comunicaţiile, serviciile financiare şi bancare, de asigurare, etc. [66, p. 610-619, ]. Astfel,
sectorul tranzacţional al economiei este nu altceva, decât infrastructura, ce reprezintă tranzacţia
instituţionalizată, adică tranzacţia consolidată într-o anumită instituţie. Pornind de la acest fapt,
rezultă că cheltuielile tranzacţionale se prezintă ca factor principal ce determină structura şi
dinamica diverselor instituţii. Ele reprezintă indicatorul complex al gradului de diviziune socială
a muncii în cadrul infrastructurii instituţionale existente.
În economia de piaţă tranzacţiile se efectuează prin intermediul instituţiilor respective,
concomitent anumite tranzacţii îşi au reţeaua lor de instituţii. Anume din această cauză fiecare
instituţie a infrastructurii de piaţă are o configuraţie proprie a cheltuielilor tranzacţionale. În
cazul dat este vorba atât de nivelul absolut al cheltuielilor la tranzacţii, cât şi de diferenţierea lor
calitativă pe diverse tipuri.
Intermediind un anumit tip de tranzacţii, instituţiile infrastructurii ating o economie
substanţială de cheltuieli tranzacţionale specifice pe spaţiul pieţei. Astfel, instituţiile
infrastructurii de piaţă posedă avantaje comparative în ceea ce priveşte economiile în diferite
categorii de cheltuieli tranzacţionale şi existenţa lor se explică anume prin aceasta. Anume prin
diferenţele relative dintre nivelul şi structura cheltuielilor la tranzacţii se explică întreaga
diversitate a formelor de instituţii ale infrastructurii de piaţă. În tabelul 4, sunt arătate articolele
cheltuielilor tranzacţionale pe piaţa de mărfuri de la care obţin avantaje anumite instituţii ale
infrastructurii pieţei.

33
 Tabelul 4
Clasificarea cheltuielilor tranzacţionale şi instituţiile infrastructurii de piaţă ce le
determină (aplicativ la piaţa de mărfuri)
Tipurile de cheltuieli Direcţii de cheltuieli Instituţiile infrastructurii de
piaţă
Cheltuieli legate de intrarea pe 1. Înregistrarea întreprinderii
piaţă 2. Licenţa de activitate
3. Obţinerea drepturilor de persoane juridice
utilizare a resurselor
Cheltuieli pentru măsurare, 1. Gestiunea contabilă Companii de audit
specificare şi protecţie a 2. Servicii audit
dreptului de proprietate 3. Servicii marketing Companii marketing
1. Servicii de logistică Centre de logistică
2. Servicii juridice Birouride avocaţi
3. Securitatea businessului Agenţii de pază
etc.
Cheltuieli pentru asigurarea 1. Colectarea informaţiei
informaţională, găsirea şi despre partener Târguri, expoziţii
selectarea partenerilor 2. Colectarea informaţiei
despre preţuri şi calitatea
mărfurilor şi serviciilor Bursele de mărfuri
3. Întreţinerea contactelor Târguri, expoziţii
4. Reclama Agenţii de reclamă
5. Prezentările etc. Firme de marketing
Cheltuieli legate de încheierea 1. Purtarea negocierilor Birou de avocaţi
şi realizarea contractelor 2. Încheierea contractelor
3. Operaţii de transport şi Companii de transport
depozitare depozite de mărfuri
4. Asigurarea calităţii şi centre de logistică, depozite de
recepţiei mărfuri
5. Achitarea creanţelor etc. Bănci, companii de asigurare
Cheltuieli legate de însoţirea 1. Controlul asupra respectării Agenţia pentru protecţia
contractelor, controlul asupra contractelor consumatorilor
respectării lor, inclusiv 2. Acordarea unor facilităţi Autorităţile publice centrale
cheltuielile pentru menţinerea suplimentare
acordurilor de afaceri şi 3. Apelarea la arbitraj
aplicarea sancţiunilor contra 4. Perceperea datoriilor etc. Bănci, Instanţe de judecată
celor vinovaţi
Sursa: elaborat de autot în baza [66, 98 p. 569,126]

Delimitarea infrastructurii de piaţă ca sferă separată şi completarea permanentă a

componenţei ei ramurale este condiţionată de faptul că majoritatea întreprinderilor mici şi
mijlocii au avantaje mai mari de la tranzacţiile pe piaţa liberă, decât de la alternativa producţiei
proprii de servicii similare. Aceasta conduce la economisirea cheltuielilor generale ale acestor
întreprinderi, cu toate că cresc cheltuielile tranzacţionale şi numărul tranzacţiilor în acest caz.
Astfel, noi considerăm că instituţiile infrastructurii de piaţă apar ca reacţie la existenţa în
procesul schimbului, a cheltuielilor tranzacţionale. Aprofundarea diviziunii sociale a muncii;
progresul tehnico-ştiinţific conduc la extinderea pieţei serviciilor, ceea ce în mod inevitabil

34
generează creşterea numărului de tranzacţii efectuate de întreprinderi şi, prin urmare, a
volumului total a cheltuielilor tranzacţionale [126 p. 46]. Cu cât e mai intens în economie
schimbul, cu atât mai ridicat este nivelul cheltuielilor tranzacţionale şi cu atât mai mult creşte
cererea pentru infrastructură. În economia de piaţă tranzacţiile se efectuează prin intermediul
diferitor instituţii, concomitent anumite tranzacţii îşi au reţeaua lor de instituţii. În opinia noastră,
anume prin diferenţele relative dintre nivelul şi structura cheltuielilor la tranzacţii se explică
întreaga diversitate a formelor de instituţii ale infrastructurii de piaţă. Cheltuielile tranzacţionale
se prezintă ca factor principal ce determină structura şi dinamica diverselor instituţii, inclusiv a
instituţiilor infrastructurii de piaţă, deoarece cheltuielile tranzacţionale reprezintă un indicator
complex al gradului de diviziune socială a muncii în cadrul instituţiilor existente ale
infrastructurii.
Economiei Republicii Moldova contemporană sunt caracteristice cheltuielile tranzacţionale
mari în interacţiune cu subiecţii infrastructurii. Aceasta la rândul său creează necesitatea
organizării infrastructurii şi a dezvoltării pieţei serviciilor de asigurare, creării mecanismului de
asigurare contra riscului antreprenorial.
Am încercat în acest capitol să prezentăm o elaborare nouă esenţei noţiunii de infrastructură
a pieţei ca sub-sistem distinct al economiei, ce asigură mişcarea fluxurilor monetare şi de mărfuri
şi am interpretat părţile ei componente.
Datorită acestor abordări, în procesul analizei teoretice am reuşit să depistăm diferenţele în
tratarea infrastructurii de piaţă, cât şi procesul analizei tradiţionale a economiei contemporane.

35
 CAPITOLUL II.
SERVICIILE DE ASIGURARE CA INSTRUMENT MANAGERIAL AL
INFRASTRUCTURII ECONOMIEI DE PIAŢĂ
2.1. Esenţa, particularităţile formării şi dezvoltării pieţei serviciilor de asigurare în
Republica Moldova

Asigurarea ca instrument economic se bazează pe o idee simplă: în rezultatul distribuirii

daunelor, pierderilor, ce apar la o anumită persoană, între o multitudine de persoane asigurate –
pentru fiecare din acestea în parte pierderile materiale abia sesizabile, iar situaţia celui
prejudiciat se restabileşte repede şi aproximativ complet.
Legislaţia RM defineşte „Asigurarea” ca transfer al unui risc eventual, inclusiv al riscului
unei pierderi financiare şi/sau al unei pagube materiale, de la asigurat la asigurător, în
conformitate cu contractul de asigurare [4].
Activitate de asigurare - constă, în principal, din: oferirea, negocierea şi încheierea de
contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, efectuarea de
acţiuni de regres şi de recuperare.
Cadrul juridic ce reglementează activitatea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor în
Republica Moldova, precum şi dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor dintre asigurători, asiguraţi
şi terţe persoane este format din Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al Republicii
Moldova, Legea cu privirea la asigurări nr. 407-XVI din 21.12.20061, alte acte legislative, actele
normative ale Autorităţii de supraveghere emise întru executarea prezentei legi, acordurile
internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte.
Există 3 (trei) modalităţi de organizare a asigurării: Asigurarea reciprocă (mutuală),
Asigurarea şi Reasigurarea.
În cazul asigurării reciproce sunt prezenţi câţiva asiguraţi, care formează singuri fondul de
asigurare şi îl gestionează. Asigurarea reciprocă se bazează pe solidaritatea profesională, este
chemată să minimizeze cheltuielile de asigurare din contul reducerii cheltuielilor de regie şi a
lipsei profitului la asigurator. O largă răspândire a căpătat asigurarea reciprocă între industriaşi ,
în flota maritimă şi fluvială. Cu toate că un spaţiu tot mai mare de asigurare e cuprins de
asigurarea obişnuită, rămâne destul loc şi pentru asigurarea reciprocă, în primul rând acolo, unde
economia se intersectează cu sectorul politic (fonduri pentru cazurile de greve, create de
antreprenori, fondurile de asigurare ale companiilor transnaţionale etc.).

1
Notă: Acţiunea Legii cu privirea la asigurări nr. 407-XVI din 21.12.2006, nu se extinde asupra asigurărilor sociale de stat, asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală, asigurărilor obligatorii de stat ale unor categorii de persoane şi asupra fondurilor nestatale de pensii.

36
 Fig. 3 Schema principală a asigurărilor
Sursa: elaborat de autor
Ca obiect al asigurării îl constituie interesele patrimoniale ce nu contravin legislaţiei
Republicii Moldova, corelate cu:
a) persoana asiguratului sau a beneficiarului asigurării, cu viaţa, sănătatea şi capacitatea
lor de muncă (asigurarea de persoane);
b) bunuri, credite şi garanţii, pierderi financiare ale persoanelor fizice şi ale persoanelor
juridice (asigurarea de bunuri);
c) răspunderea pe care asiguratul o poartă faţă de persoanele fizice sau persoanele juridice
pentru prejudiciile cauzate lor (asigurarea de răspundere civilă).
Asigurarea ca sistem de protecţie a intereselor patrimoniale ale cetăţenilor, organizaţiilor şi
statului este un instrument necesar sistemului infrastructural. Sfera asigurării cuprinde toate
laturile infrastructurii, ale activităţii de producţie, social-economice exercitând funcţii şi în
acelaşi timp fiind instrumentul economic de compensare şi acumulare a economiilor. O
importanţă deosebită pentru instituţia asigurărilor în condiţiile economiei contemporane au
următorii factori.
În primul rând, ca instrument economic al infrastructurii asigurarea reprezintă o protecţie
suplimentară a diverselor interese ale persoanelor fizice şi juridice indiferent de caracterul şi
volumul măsurilor întreprinse de către stat. Spre exemplu, povara principală a cheltuielilor
pentru lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi ale catastrofelor tehnogenice le suportă
bugetul de stat, posibilităţile căruia, din cauze obiective sunt limitate.

37
 În al doilea rând, utilizarea instrumentului economic a mecanismului de asigurare în
condiţiile actuale asigură dezvoltarea rapidă a activităţii de antreprenoriat, perfecţionarea în
continuare a tehnologiilor de producţie, ţinându-se cont de particularităţile principalelor ramuri
economice ale Moldovei, de clima şi amplasarea ei teritorial-geografică.
Sectorul asigurărilor al Republicii Moldova a avut de parcurs un lung şi anevoios drum de la
economia planificată la economia de piaţă. În perioada economiei planificate industria
asigurărilor era concentrată în cadrul unei singure companii deţinută în totalitate de stat. Primul
pas în direcţia unei pieţe libere a fost demonopolizarea industriei asigurărilor prin adoptarea
Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr. 296 din 12.06.1991, când Direcţia asigurărilor de
stat din RSSM cu toate instituţiile aflate în subordine, a fost reorganizată în Societatea pe Acţiuni
"ASITO" (Asigur - Tot), în capitalul statutar al căreia statul deţinea 25%. În aceeaşi perioadă pe
lângă Ministerul Finanţelor este instituit Serviciul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor,
care mai apoi în Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale
de Pensii, iar actualmente funcţiile acestuia le îndeplineşte CNPF.
Un progres substanţial în ce priveşte reglementarea şi supravegherea pieţei asigurărilor a fost
înregistrat odată cu adoptarea de către Parlament în anul 1993 a Legii cu privire la asigurări şi
aprobarea de către Guvern a Hotărârii nr. 956 din 28.12.1994 cu privire la asigurarea obligatorie
de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi vehicule electrice urbane. Aceste acţiuni
au fost de o importanţă vitală pentru industria asigurărilor din Republica Moldova, deoarece
anume Republica Moldova a fost una din primele state din CSI care au introdus asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto, iar datorită acestor reglementări, în anul 1999 a fost
acceptată în cadrul Sistemului Internaţional de Asigurări „Carte Verde".
Simultan cu liberalizarea pieţei serviciilor de asigurare, încep a se constitui primele companii
de asigurare, astfel încât la finele anului 2002 pe piaţa serviciilor de asigurare activau 49
companii de asigurare, 14 din acestea fiind cu participare străină la capitalul social [77 p 12-15].
Cea mai mare cotă a capitalului străin investit în piaţa asigurărilor s-a înregistrat în 1999, când
a atins nivelul de 34 % din capitalul social achitat pe republică, constituind 26,7 mil. lei. însă, în
anul 2005 numărul companiilor de asigurare cu capital străin s-a redus până la 8 companii de
asigurare, iar ponderea capitalului străin în total capital social achitat în anul 2005 a devenit
23,3%, ceea ce este egal cu 33,3 mil. Lei.
Ca urmare a modificării Legii nr. 1508-XII din 15.06.1993 cu privire la asigurări, în partea ce
ţine de capitalizarea companiilor de asigurare, numărul operatorilor pe piaţă scade, ajungînd la
01.01.2005 la numai 32 companii de asigurare, (care deţin capitalul social minim stabilit în
mărime de 2 mln. lei).

38
 Fig. 4 Distribuţia asigurătorilor după mărimea capitalului social
Sursa: elaborat de autor în baza sursei [datele CNPF]
Capitalul propriu al companiilor de asigurări a constituit 207,7 mil. lei în anul 2007,
înregistrând o creştere de 42,9 % comparativ cu anul 2005 şi 91,8 % comparativ cu anul 2003.
(Vezi tabelul 5) Însă acest nivel nu corespunde anumitor riscuri şi este mult inferior cerinţelor
directivelor europene, care stabilesc cuantumul minim al fondului de garanţie (capitalul propriu
minim) în valoare de 2 mln. euro.
Concomitent cu dezvoltarea în general a economiei naţionale, piaţa asigurărilor din
Republica Moldova a înregistrat şi ea un şir de schimbări ireversibile, căpătând treptat un aspect
de piaţă concurenţială. Toate evenimentele desfăşurate pe arena economică a ţării au influenţat şi
productivitatea acestei industrii specifice.
Sectorul asigurărilor ca instrument economic al infrastructurii pieţii din Republica Moldova
înregistrează ritmuri dinamice de creştere. Aceasta se datorează aspectului concurenţial al pieţei,
implementarea şi adaptarea cadrului juridic, introducerea unor norme obligatorii şi majorarea
taxelor pentru serviciile obligatorii existente. Totodată dezvoltarea acetui sector se datorează
faptului că şi sectoarele conexe sau interdependente au inregistrat creşteri, cum ar fi transportul,
leasingul şi creditarea ipotecară care au menirea să asigure dezvoltarea durabilă şi continuă a
sectorului de asigurări.
Cel mai important indicator al dezvoltării industriei asigurărilor rămîne a fi volumul total al
încasărilor de prime de asigurare (inclusiv primele primite în reasigurare), care începînd cu anul
2000 este în continuă ascensiune. Astfel în anul 2005 încasările de prime de asigurare au crescut
comparativ cu anul 2003 cu circa 30 %, suma fiind egală cu 413,4 mln. lei. În tabelul 5 este
arătată mărimea principalilor indicatori ai pieţei asigurărilor a Republicii Moldova în
perioada 2003-2007.

39
 Tabelul 5.
Indicatorii principali ai pieţei asigurărilor în Republica Moldova, anul 2003-2007 (mln.lei)

Nr. Denumirea 2003 2004 2005 2006 2007

indicatorilor

1 Active total 350,8 445,1 604,7 841,2 1014,5

2 Capitalul statutar achitat 108,3 138,0 145,3 176,7 207,7

3 Rezervele asigurare 123,2 146,2 256,5 351,8 442,5

4 Primele de asigurare 290,0 379,0 413,4 558,9 724,2

5 Plata despăgubirilor şi 75,5 101,5 121,3 190,9 235,3

sumelor de asigurare

Sursa: elaborat de autor în baza sursei [datele CNPF]

Sectorul asigurărilor rămâne a fi destul de concentrat, astfel încât în anul 2007 cota primelor
10 companii de asigurări a constituit 621,21 mln. faţă de 724,19 mln. - total piaţă, aproximativ
85,77% din volumul total al primelor de asigurări încasate.
An de an volumul primelor de asigurare încasate creşte cu aproximativ 25-30 %.
Se atestă o creştere considerabilă şi a sectorului de Asigurări de Viaţă, anual se înregistrează
creşteri, iar o simplă analiză statistică din ultimii 5 ani ne arată că ritmul anual de creştere al
asigurărilor de viaţă este de (54,68%) fiind dublu faţă de ritmul mediu de creştere a pieţei
asigurărilor în general (27,71%). Această ascensiune a fost generată în mare parte de apariţia în
anul 2004 pe piaţa asigurărilor a companiei de asigurare internaţionale austriece, GRAWE –
Asigurări de Viaţă, specializată în activitatea de asigurări de viaţă. Pe parcursul acestei perioade
GRAWE – Asigurări de Viaţă a ajuns să deţină aproximativ 100% din segmentul pieţei
Asigurări de Viaţă.
În cinci ani volumul primelor de asigurare de viaţă a crescut de 6 ori, ajungând la 33,6 mln lei
la finele anului 2007 şi la 22,3 mln lei numai în semestrul I al anului 2008. Cota încasărilor de
prime din Asigurările de Viaţă în volumul total al primelor de asigurare este în 2006 de 3,5 %
(19,76 mln. / 558,98 mln.), iar în 2007 de 4,5 % (32,60 mln./724,19 mln.), această cotă scăzută
dar în creştere ne vorbeşte de faptul că aceast tip de asigurare se află în dezvoltare. Bineînţeles,
volumul asigurărilor de viaţă se află în dependenţă directă de situaţia economică din ţară, de
bunăstarea populaţiei, dar experienţa companiei menţionate demonstrează că foarte mult depinde
şi de iniţiativa, competenţa, experienţă şi imaginea asigurătorului.

40
 Pentru comparaţie, industria asigurărilor de viaţă din România a cunoscut un ritm de creştere,
în anul precedent, de aproximativ 20%, pînă la 1.200 mil. RON (aprox. 500 milioane USD).
Astfel, ţara vecină cu o populaţie de 7 ori mai numeroasă decât cea din Republica Moldova,
are o industrie a asigurărilor de 160 ori mai mare!
Explicaţia, de ce asigurările de viaţă în Republica Moldova înregistrează creşteri, este simplă:
Linia asigurărilor de viaţă a ajuns practic la zero pe piaţa asigurărilor din Moldova la sfârşitul
deceniului trecut, iar intrarea pe piaţă a jucătorilor străini specializaţi în asigurări de viaţă şi
brokeraj a impulsionat dezvoltarea acestui sector. Aceştia din urmă nu au făcut decât să acopere
golul pe măsura capacităţilor lor de vânzări. Volumul subscriirilor de asigurări de viaţă va spori
direct proporţional odată cu creşterea numărului asigurătorilor şi vânzătorilor pe acest segment,
iar un nivel ridicat de saturaţie a pieţei ţine de perspectiva mai multor ani. Mai este mult efort de
depus până când va fi atins nivelul de 1 milion de contracte active de asigurare de viaţă existent
la finele anului 1987.
Tabelul 6.
Evoluţia liniei de asigurări de viaţă în R.Moldova, anii 2003-2008
mii Lei

2003 2004 2005 2006 2007 2008

Prime de
asigurare Total
289882,3 379010,6 413356,6 558983,4 724198,1 970000
piață, mii Lei
Asigurări de
5697,7 9091,5 15319,4 21662,2 33636,8 50000
viață, mii Lei
Ritm anual de
creștere generală
a pieței de
30,75% 9,06% 35,23% 29,56% 33,94%
asigurări
Ritm creştere
59,56% 68,50% 41,40% 55,28% 48,65%
asigurări de viață
Ponderea
asigurărilor de
viață în totalul
1,97% 2,40% 3,71% 3,88% 4,64% 5,15%
pieței

41
 Fig.5 Evoluţia încasărilor de prime de asigurare de viaţă pe total piaţa asigurărilor, anii
2003-2004, mii lei

Fig.6 Analiza comparativă a ritmurilor de creştere a asigurărilor de viaţă pe piaţa

asigurărilor
Sursa: www. asigurare.md

Piaţa şi oferta de asigurări de viaţă în Republica Moldova rămîne una restrînsă, foarte
concentrată şi putem spune chiar monopolistă, în condiţiile în care vânzările unei singure
societăţi de asigurare (GRAWE Asigurări de Viaţă) constituie 95,7% din totalul industriei
asigurărilor de viaţă şi circa 99% din contractele noi din perioada de referinţă!
Paleta de produse de asigurare de viaţă vândute în Republica Moldova este foarte restrînsă şi are
următoarele componente:

42
 - asigurarea de supravieţuire, în care suma asigurată se plăteşte dacă asiguratul este în viaţă
la expirarea termenului de asigurare;
- asigurarea de deces, în care suma asigurată este plătită dacă asiguratul decedează până la
expirarea termenului de asigurare. Acest risc este mai rar acoperit în forma lui pură, şi se
vinde de obicei împreună cu componenta de economisire (supravieţuire):
- asigurarea mixtă de viaţă – asigurătorul plăteşte suma asigurată atunci când asiguratul
este în viaţă la sfârşitul termenului de asigurare, sau atunci când decedează înainte de
termen.
Menirea principală a asigurărilor de viaţă este să ofere securitate financiară în situaţie de
deces (pierderea întreţinătorului familiei sau persoanei cheie) şi în situaţia de insuficienţă critică
de venituri (la vârsta pensionării sau la atribuirea invalidităţii).
Calitatea produselor de asigurare de viaţă este dependentă direct de dezvoltarea economică a
ţării în general şi a pieţei de capital în special. O alternativă la produsele de asigurare tradiţionale
(care se vând la noi) sunt produsele legate de piaţa de capital de tip unit-linked. În condiţiile în
care principalele instrumente de investiţie rămân depozitele bancare şi eventual sectorul
imobiliar (de lichiditate redusă), este evident că posibilităţile asigurătorilor de viaţă sunt limitate
obiectiv la produsul clasic de asigurare mixtă de viaţă, în care persoană plăteşte pentru două
riscuri deodată (supravieţuire şi deces), dar beneficiază doar de unul – ori decedează ori
supraviţuieşte.
Circulă teoria că asigurările de viaţă au o dezvoltare redusă din cauza că populaţia nu
conştientizează utilitatea mare a asiguărilor de viaţă. Întrucât fiecare din noi este fiinţă raţională
şi luăm decizii pozitive doar în caz de experienţe din trecut pozitive – credem că reticenţa
populaţiei este determinată anume de experienţele negative din trecut şi de informaţiile subţiri cu
privire la oferta prezentă. Asigurătorii de viaţă trebuie să demonstreze efectiv beneficiile
asigurărilor de viaţă şi să-şi bazeze vânzările pe elemente tehnice mai mult decât pe constrângeri
psihologice [77 p. 33-34].
Piaţa asigurărilor din Republica Moldova devine un sector important. În ciuda condiţiilor
social-economice dificile existente pe piaţa valutară şi investiţională, în primul semestru al
anului 2008, industria asigurărilor înregistrează o tendinţă de creştere. Sectorul asigurărilor a
devenit unul competitiv, deşi nu a atins cote performante în această ordine de idei. E şi firesc,
întrucât asigurările în spaţiul nostru nu cunosc tradiţii performante în sensul celora din ţările
avansate.
Potrivit datelor oficiale, pe parcursul primului semestru al anului 2008, volumul primelor
brute subscrise de cele 33 de companii de asigurări, a fost de circa 25,7 milioane euro (calculate
la cursul mediu de schimb), înregistrându-se o creştere de 33% faţă de perioada similară a anului

43
precedent şi atingând cea mai înaltă cota din istoria asigurărilor din Republica Moldova, de 1,6%
din PIB, fapt remarcat in special prin predominarea dinamicii asigurărilor asupra evoluţiei PIB-
ului. Însa, pe fundalul unei rate semnificative a inflaţiei (de peste 15,6%), primele brute subscrise
au consemnat o creştere reală de circa 15,1 %.
Reformele legislative în domeniu asigurărilor din Republica Moldova din anul 2007
(modificarea Legii cu privire la asigurări) nu au avut contribuţii semnificative asupra dinamicii
pieţei în primul semestru al anului 2008, cu excepţia impunerilor de majorare a capitalului
statutar de până la 4 milioane lei (aproape 245 mii euro) (tab.7).
Tabelul. 7
Dinamica indicatorilor principali ai pietei asigurarilor din Republica Moldova

Indicatorii Sem.I, 2007, mil.€ Sem.I, 2008, mil.€ Ritmul de modificare,

%
Prime brute subscrise 19,3 25,7 33
(PBS)
Viaţă 1,2 1,8 56
Non-viaţă 18,1 23,9 32
Daune plătite 5,9 7,5 29
Viaţă 0,4 0,4 -8
Non-viaţă 5,4 7,1 32
Active 56,8 70,7 24
Capital statutar 12,3 15,8 29
Rezerve de asigurare 22,9 28,2 23
Rezerve de daune 2,3 4,3 91
Rezultatul financiar 2,8 5,0 79
Gradul de penetrare a 1,4 1,7 +0,3p.p.
al asigurărilor, %
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, (la 31 decembrie 2007, I trim.2008),
adaptat de autor

Este şi firesc, deoarece efectele modificărilor legislative vor fi resimţite pe termen lung,
după ce va fi creat şi va activa cadrul regulatoriu de funcţionare a transformărilor legislative din
ultima perioadă (capitalizarea anuala, până când se va atinge nivelul de 15 milioane lei sau circa
920 mii euro per companie; separarea evidenţei contabile pe sectoare: viaţă şi generale;
obligativitatea angajării cel puţin a unui actuar; impuneri de ridicare a calităţii profesionale a
managementului companiei; modernizarea actelor normative de calcularea a rezervelor de
asigurare etc.).
Impunerea legislaţiei în vigoare de majorare a capitalului statutar până la 6 aprilie 2008 a
avut ca efect creşterea de 29%, faţă de perioada similară a anului precedent, a capitalului pe total
piaţă. Recapitalizarea pieţei, urmată de creşterea rezervelor (23%) şi a primelor brute subscrise
au condus la atingerea unui nivel al activelor pieţei de peste 70 milioane de euro, consemnînd o
creştere aproape echivalentă cu cea a rezervelor de asigurare (23%). Cu toate acestea, dinamică

44
pozitivă a activelor este cea mai mică comparativ cu creşterile din primele semestre ale anilor
anteriori (sem.I, 2006 faţă de sem.I 2005, circa 46%; sem.I, 2007 fata de sem.I 2006, circa 36%).
Aceasta situaţie este creată de faptul ca companiile de asigurări au fost concentrate mai mult
asupra recapitalizării şi mai puţin în ceea ce priveşte dobândirea unor active eficiente. De
asemenea, problema recapitalizării companiilor (o bună parte din profitul realizat de companii
putea fi folosit pentru majorarea capitalului statutar), precum si competiţia de a obţine o imagine
mai buna pe piaţă, a condus la creşterea rezultatului financiar pe total piaţa cu 79%, constatând
un nivel de 5 milioane euro (profit au înregistrat 18 companii, iar 13 au obţinut un rezultat
financiar negativ). Creşterea rezervelor de daune de aproape 2 ori se datorează în speţă
consemnărilor CNPF referitoare la incorectitudinea creării şi menţinerii acestei categorii de
rezerve de unele companii. În acest sens, trebuie de menţionat că valoare rezervelor de daune
este insuficientă dacă se compară cu riscurile asumate. Ne referim, în special, la rezerva de
daune neavizate, care din lipsa unor analize corelative cu valoarea daunelor apărute, continua să
se calculeze prin cea mai elementare metode (1% din primele subscrise), neavând nici o legătura
cu analiza daunelor anterioare, astfel lipsind un argument actuarial adecvat. De fapt, asigurătorii
din Republica Moldova sunt unicii din spaţiul Europei de Est care încă mai au ca bază de
calculare a rezervelor de daune neavizate metode neargumentate din punct de vedere actuarial.
În ceea ce priveşte structura pieţei asigurarilor, în contextul separării companiilor de profil
în funcţie de sectorul de activitate, de remarcat este ascensiunea continuă în ultimii ani a
sectorului viaţă, ritmul de dinamică al caruia (56%), la sfirşitul primului semestru al anului
curent, prevalează comparativ cu sectorul de asigurări generale (32%). Aceasta situaţie nu poate
să influienţeze în mare măsură dinamica totală a pieţei, deoarece ponderea asigurarilor de viaţă
este destul de redusă, reprezentînd 7% (1,8 milioane euro) din totalul industriei asigurărilor. Prin
urmare, partea preponderenta asupra creşterii primelor brute subscrise este deţinuta de ritmul de
modificare al asigurărilor generale (32%). Menţionăm că în sectorul asigurărilor de viaţă dispun
de licenţă mai multe societăţi, unele desfăşurînd activităţi pasive, adică continuînd să
administreze poliţele contractate anterior, în timp ce activităţi active desfăşoară doar două
societăţi: GRAWE Asigurări de viaţă – liderul sectorului viaţă şi Sigur-Asigur, cea din urma
deţinînd o cotă în semestrul I, anul 2008 de 7,6% din totalul primelor brute subscrise pe
asigurările de viaţă sau 8,6% din vânzările companiei GRAWE.
O trasatură importantă a pieţei asigurărilor din Republica Moldova este predominarea
afacerilor din sectorul de asigurări generale (non-viaţă). În primul semestru al anului 2008
primele brute subscrise (PBS) de acest sector a reprezentat 93% din subscrierile realizate la
nivelul pieţei. Valoarea primelor brute subscrise din categoria de asigurări amintită a atins 24

45
milioane euro, în creştere cu 32% faţă de rezultatele înregistrate in aceeaşi perioada financiara
aferenta anului precedent (Vezi Fig. 7).

Fig. 7. Structura primelor brute pe categorii de asigurări

Sursa: www.asigurare.md

Cumulînd 17,5 milioane euro, respectiv 73% din totalul volumului de prime brute
subscrise, clasa asigurărilor auto, cu tendinţe de ascensiune, are cea mai semnificativă pondere
in segmentul asigurărilor generale, devansând media europeana de 2 ori (media europeana – 32%
in anul 2006) si inregistrând o creştere faţă de aceeaşi perioada a anului precedent de 37%.

Fig.8. Structura primelor brute subscrise pentru sectorul asigurari generale

Sursa: www.asigurare.md

Cuprinderea în asigurare aproape în totalitate a autovehiculelor active şi în contextul unui

nivel înalt al competiţiei din domeniu, se constată că cea mai mica creştere, de circa 9%, din
clasa asigurarilor auto, aparţine Asigurării obligatorii de răspundere civila auto (AORCA),
situaţie care a redus ponderea acestei asigurări cu 5 puncte procentuale în total asigurări auto,
atingând cota de 24% (fata de 29% în sem. I, 2007). Majorarea numarului de autovehicule
înmatriculate şi în special a celor noi, creşterea concurenţei pe fundalul unor reduceri esenţiale
de preţuri şi avantaje oferite asiguraţilor în scopul atragerii de clienti fără a accentua prea mult
principiul de selectie, a condus la ascensiunea ponderii primelor subscrise pe asigurările CASCO
şi Carte Verde.

46
 Cu un volum total de 3,5 milioane euro prime brute subscrise, clasa de asigurări de bunuri
reprezinta un nivel constant, de aproximativ 15% din segmentul asigurărilor generale, constatând
o crestere a acestei cote faţă de semestrul I al anului 2007 (+3 p.p.), ca rezultat al majorarii
„explozive” a primelor subscrise cu peste 62%. Această creştere de prime este influenţată în
special de majorarea proprietăţilor asigurate ale persoanelor juridice. Totuşi, comparativ cu
rezultatele consemnate pentru clasa de asigurări de bunuri în primul semestru al anului 2000, s-a
înregistrat o reducere a cotei deţinute din totalul activităţii de asigurări generale (de la 41% în
sementrul I al anului 2000 pînă la 15% în aceasi perioada a anului curent).
Prin urmare, se constată ca cetăţenii sunt orientati mai mult să cheltuie pentru riscurile
aferente proprietăţilor in miscare si mai puţin se gândesc la riscurile care pot afecta sănătate
proprie sau businessul propriu. Astfel, probleme precum educaţia populaţiei în privinţa
popularizării anumitor tipuri de asigurări încă există.
La sfirsitul primului semestru al anului 2008, din totalul daunelor plătite de 7,5 milioane
euro, circa 94,6% (116 mil. lei) apartineau sectorului de asigurări generale. Ca si in cazul
primelor brute subscrise, ponderea cea mai mare (88%) este deţinuta de asigurarile auto, cu o
creştere a acestui indicator de 7 puncte procentuale faţă de perioada similara a anului precedent.
In contextul creşterii portofoliilor companiilor, cota despagubirilor pe asigurările CASCO
continua sa creasca şi sa se menţina la un nivel foarte inalt (in jur de 45% din totalul
despăgubirilor pentru asigurările generale) comparativ cu alte clase de asigurări.

Fig. 9 Structura daunelor plătite pentru sectorul asigurari generale

Sursa: www.asigurare.md
47
 Ţinind cont de faptul ca clasa asigurărilor auto menţine ponderi substanţiale, atît din totalul
primelor brute subscrise, cât şi în special din totalul daunelor de asigurare, trebuie ca pe viitor
companiile de asigurari din republică, precum si autoritatea de supraveghere a asigurărilor
(Comisia Nationala a Pietei Financiare-CNPF) se ia în consideraţie cu atenţie orice alte
modificări de ordin tehnic si financiar la stabilirea preţurilor de piaţă, pentru a evita un eventual
deficit pe această clasă. Mai mult chiar, scumpirea reparaţiilor, a pieselor de schimb şi a
serviciilor medicale, implementarea sistemului bonus-malus (conform unei hotarîri a CNPF),
precum si tendinţa de creştere a compensaţiilor oferite victimelor din accidente rutiere induc un
impact sporit la nivelul costurilor cu daunele, fapt ce poate avea ca rezultat si incetinirea de
acordare a reduceriilor. Cele mentionate pot fi considerate ca un indiciu către CNPF, în contextul
în care, în urmatoarele luni urmează sa se elaborate noile tarife la asigurarea RCA şi Carte
Verde, în baza unei metodologii aprobate anterior de Guvern.
Tendinţa de polarizare a pieţei, adică de concentrare a activităţii în mîinile cîtorva
companii s-a menţinut şi în semestrul I al anului 2008. Astfel, piaţa asigurărilor din Republica
Moldova ramîne a fi destul de concentrată comparativ cu alte state europene, stabilindu-se, în
primul semestru al anului 2008, tendinţe de creştere. Primele cinci companii (adica 15% din total
33 de companii) concentrează aproape 72% din totalul primelor brute subscrise şi 62% din
totalul activelor pieţei (Fig. 10). Mai mult decât atît, numai două companii de asigurări (ASITO
si MOLDASIG) au înregistrat circa 51% din volumul total de prime şi respectiv 46% din active,
ceea ce este un argument în plus în spijinul motivaţiei de mai sus.

Fig. 10. Gradul de concentrare al PBS.

Sursa: www.asigurare.md

În topul companiilor de asigurări, MOLDASIG şi ASITO continuă să deţină poziţiile de

lideri ai pieţei de asigurări generale. Cel de-al treilea loc pe piaţă, cu un volum al primelor brute
subscrise de peste 2 milioane de euro şi o creştere impresionantă de 80%, determinată în mare
parte de creşterea primelor subscrise pe clasele de asigurări auto (Carte verde şi RCA), este
adjudecat companiei CARAT. De remarcat este faptul că companiile din top 10 au înregistrat o
48
majorare medie de peste 40% a primelor brute subscrise în primul semestru al anului 2008 faţă
perioada similară a anului 2007 (Fig. 11).

Fig. 11. Top 10 companii – Prime brute subscrise.

Sursa: www.asigurare.md

Concluzionînd, se poate preciza că instrumentul infrastructural asigurările din

Republica Moldova în ultima perioadă şi în special în primul semestru al anului 2008 a cunoscut
o evoluţie pozitivă, avînd tendinţe lente de maturizare, dar şi cu dificultăţi proprii, încă
nedepăşite (de orientare puternică spre segmentul asigurărilor auto, puterea financiară redusă,
lipsa informării continue a avantajelor asigurărilor, precum şi existenţa problemelor de educaţie a
populaţiei în privinţa popularizării anumitor tipuri de asigurări etc.) . În particular, după intrarea
în vigoare a noii legi [4] cu privire la asigurări (6 aprilie 2007) se remarcă o orientare de
globalizare şi internaţionalizare a pieţei prin pătrunderea pe piaţa naţională a grupurilor cu
capital internaţional. Prezenţa numeroaselor grupuri de asigurări de renume mondial, ar avea ca
rezultat creşterea gradului de competitivitate şi respectiv de maturitate al pieţei şi , de asemenea
ar contribui la expansiuni esenţiale a pieţei de capital şi a economiei, per ansamblu. Conform
estimărilor, la sfârşitul anului 2008, se aşteaptă o creştere a primele brute subscrise cu aproape
30% comparativ cu faţă de anul 2007.
Gradul de penetrare al asigurărilor în economia naţională înregistrează încă valori
modeste, deşi este în creştere de la an la an, atingînd, în 2007, nivelul de 1,56% .
În acest context, se atenţionează asupra discrepanţei dintre creşterea rapidă a gradului de
penetrare al asigurărilor din piaţa moldovenească şi evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor,
indicator ce rămâne puternic distanţat de nivelul acestuia din România şi majoritatea pieţelor din
Europa Centrală şi de Est.
Republica Moldova este pe ultimul loc în Europa după ponderea asigurărilor în PIB
• Creşterea primelor încasate este de fapt atrasă de conjunctura evolutivă a creşterii economiei
naţionale în integru şi mai puţin de aspectul calitativ de consolidare a pieţei de asigurări

49
• În Republica Moldova interesul şi capacitatea societăţii pentru asigurare sunt extrem de reduse
• În următorii trei ani ne putem aştepta la o creştere constantă a primelor încasate de circa 22%
anual
Contribuţia asigurărilor la crearea veniturilor în economia Republicii Moldova în ultimii trei
ani a avut o evoluţie lentă, cu unele variaţii nesemnificative. Această dinamică este confirmată
de dinamica gradului de penetrare al asigurărilor în PIB sau ponderea primelor de asigurare în
PIB, indicator care în anul 2006, cu o valoare de 1,3% a constatat cel mai înalt nivel din ultimii
nouă ani.
Ponderea cea mai mare a încasărilor în PIB de 1,5 % a fost înregistrată în anul 1997, deşi
valoarea anuală a primelor încasate în acel an, de circa 137,1 mil. lei, reprezenta, pe de o parte, o
cotă de aproape 25% din valoarea primelor subscrise în anul 2006, iar pe de altă parte nu atingea
cu circa 9% nivelul primelor încasate în primul trimestru al anului 2007. Creşterea exponenţială
a veniturilor din prime de asigurare în perioada anilor 2000-2006 poate fi considerată de unii
autori ca rezultatul aspectelor de consolidare a pieţei asigurărilor prin impunerea restricţiilor de
majorare a capitalului statutar şi a creşterii competitivităţii sub aspect calitativ a pieţei
asigurărilor.
Totuşi, situaţia creată poate fi apreciată şi altfel. Astfel, în timp ce ponderea primelor de
asigurare în PIB, în anul 2006, înregistrează o creştere de peste 60% în comparaţie cu anul 2000,
venitul din prime de asigurare se majorează de mai bine de patru ori sau cu peste 300%.
Discrepanţa corelativă manifestată în dinamica acestor indicatori semnifică faptul că creşterea
primelor încasate este de fapt atrasă de conjunctura evolutivă a creşterii economiei naţionale în
integru şi mai puţin de aspectul calitativ de consolidare a pieţei de asigurări. Dacă e să privim
lucrurile în aspect comparativ regional, putem menţiona că, în anul 2006, ponderea primelor de
asigurare în PIB în Republica Moldova înregistra cea mai mică valoare dintre ţările Europei atât
de Est (media 2,7%) cât şi de Vest (media 9,04%), şi printre ultimele ţări din lume, devansând
numai Peru (1,3%), Qatar (1,1%), Pakistan, Bangladesh, Kuwait (sub 1%), media mondială fiind
de 7,5%.
Densitatea asigurărilor sau veniturile din prime de asigurare pe locuitor ne indică faptul că în
Republica Moldova interesul şi capacitatea societăţii pentru asigurare sunt extrem de reduse. Prin
urmare, începând cu anul 2004 densitatea asigurărilor a trecut peste nivelul de 100 de lei, ca apoi
peste doi ani (în anul 2006) o persoană cheltuia pentru asigurare în medie 155,9 lei (11,2 USD)
sau cu 35,5% mai mult decât anul precedent şi de peste patru ori mai mult comparativ cu anul
1997, în timp ce venitul disponibil pe o persană a crescut, în perioada 1997-2006, de aproape
nouă ori. Cheltuielile pentru asigurare deţineau în 2006 o pondere de circa 1,5% din totalul
cheltuielilor unei persoane, comparativ cu media europeană care constituie 6,5%. Dacă expunem

50
rezultatele sub aspect comparativ, constatăm că şi la capitolul prime pe locuitor Republica
Moldova menţine ultima poziţie din Europa şi printre ultimele din lume, aproape la acelaşi nivel
cu Vietnam (11,0 USD/loc.) şi devansând ţările: Bangladesh (2,6 USD), Nigeria (5,3 USD),
Pakistan (5,9 USD). Astfel, media europeană a primelor pe locuitor constituie 171,6 USD/loc.,
iar cea mondială 554,8 USD/loc. Dacă în Republica Moldova în 2006 primele pe locuitor din
asigurări constituiau circa 11,2 USD/loc., atunci în Ucraina acest indicator constituia 59,6
USD/loc., România-94,5 USD/loc., Bulgaria-100,9 USD/loc., Rusia-150,9 USD/loc. Valoarea
redusă a acestui indicator este determinată în mare parte de nivelul de trai şi de calitatea vieţii
populaţiei. Prin urmare, veniturile medii disponibile pentru o persoană în Republica Moldova au
constituit în ultimii trei ani în medie aproape 600 lei deţinând o cotă de 74% din minimul de
existenţă. În situaţia în care veniturile disponibile nu ating cel puţin nivelul minimului de
existenţă, atunci populaţia este orientată spre cheltuielile de strictă necesitate şi nu la cele conexe
cum ar fi asigurările.
În următorii trei ani ne putem aştepta la o creştere constantă a primelor încasate de circa 22%
anual, un ritm de creştere modest pentru o piaţă emergentă, dacă e să calificăm astfel piaţa de
asigurări a Moldovei.
Situaţia sectorului de asigurări din economie denotă calitatea mecanismelor unei economii de
piaţă precum şi nivelul de trai al populaţiei. În 2007, pieţei de asigurări din R. Moldova i-a revin
doar 1,36% din PIB, iar densitatea asigurărilor a fost de 12,2 EURO pe când în România această
cifră este de 80 EURO. Astfel, piaţa de asigurări din ţară cunoaşte cel mai scăzut nivel de
dezvoltare dintre ţările Europei Centrale şi de Est ceea ce reflectă situaţia economică per
ansamblu din R. Moldova.
Noua Lege cu privire la asigurări [4], a marcat o nouă etapă în procesul de maturizare a
sectorul de asigurări din ţară. Conform acestei legi, companiile de asigurări sunt obligate să-şi
majoreze eşalonat pe parcursul a 5 ani volumul capitalului social până la cel puţin 15 milioane
lei, iar până la 6 aprilie a.c. acestea erau deja obligate să deţină un capital social minim de 4
milioane lei. Stabilitatea şi solvabilitatea financiară a unei companii de asigurări depinde în
primul rând de volumul capitalului propriu, iar capitalul social constituie o componentă esenţială
a acestuia. Astfel, este de aşteptat că noua reglementare va contribui la consolidarea sectorului de
asigurări.
În 2007 volumul primelor de asigurare subscrise a fost superior celui din 2006 cu 29,4% (vezi
tabela 1). Totuşi, apar multe întrebări la capitolul calităţii acestei creşteri. Or, în Republica
Moldova companiile de asigurări îşi construiesc afacerile în mare parte pe baza asigurărilor
„CASCO”, răspunderii civile auto şi „Carte Verde”.

51
 Tabelul 8:
Primele de asigurare subscrise în anii 2003-2007, mil. lei
Indicatori 2003 2004 2005 2006 2007 2007 faţă
de 2006, %
I. Asigurări obligatorii 47,8 77,1 80,3 143,9 160,4 111,5
Inclusiv RCOA 45,0 73,5 77,0 139,9 155,2 110,9
II. Asigurări de bunuri 85,6 112,9 135,0 179,9 263,0 146,2
Inclusiv CASCO 21,5 30,7 44,0 72,9 103,1 141,4
III. Asigurări de persoane 38,5 38,3 49,6 65,7 93,2 141,9
Inclusiv:
asigurări de viaţă 5,6 9,0 15,3 21,6 33,6 155,6
asigurări de sănătate 14,3 11,5 14,3 19,2 30,3 157,8
IV. Asigurări de răspundere civilă 99,9 123,8 129,3 156,7 198,9 126,9
inclusiv „Carte Verde” 54,8 67,9 74,1 102,9 130,6 126,9
V. Prime încasate din reasigurare 18,1 26,9 19,1 13,4 8,7 64,9
TOTAL 289,9 379,0 413,3 559,6 724,2 129,4
Sursa: CNPF, Raportul Anual 2008

Prin urmare, tendinţele de creştere a pieţei asigurărilor în Republica Moldova nu reflectă o

creştere calitativă a investiţiilor în economie sau a nivelului de trai, ci influenţa altor factori,
după cum urmează:
Integrarea Europeană a României care a dus la obligativitatea asigurării pentru călătorii în
străinătate şi a majorat tarifele la asigurarea „Cartea Verde” ca urmare a echivalării cu tarifele
aplicate în spaţiul European unic .
Seceta din 2007 a îndemnat agricultorii să-şi asigurile bunurile şi recolta. Prin urmare, în 2007
asigurarea bunurior agricole a cunoscut o creştere de 3,5 ori faţă de 2006.
Dificultăţile întâmpinate de multe întreprinderi exportatoare cu privire la repatrierea mijloacelor
băneşti au determinat acestea să-şi asigure riscurile financiare, valoarea cărora a crescut în 2007
de 2,4 ori faţă de 2006.
Creşterea popularităţii vânzărilor în leasing a automobilelor noi, precum şi prelungirea
contractelor existente, a cauzat creşterea pieţei pentru asigurarea „Casco” care a este o condiţie
obligatorie la încheierea contractului de leasing. Prin urmare, încasările din asigurarea „Casco”
au crescut cu 41,58% în 2007 faţă de 2006.

52
 Astfel, putem constata că trendul ascendent urmărit în ultimii ani pe piaţa de asigurări din RM
este determinat de creşterea vânzărilor pentru câteva produse de asigurare de bază, însă rămâne o
problemă diversificarea spectrului de servicii prestate de către companiile de asigurări.
Activitatea companiilor de asigurări are o credibilitate publică modestă. Din cauza lipsei de
informare, mai ales în localităţile rurale, aceasta se asociază în primul rând cu asigurarea de
sănătate, AORCA, Carte Verde şi CASCO. Prin urmare, clienţii principali a companiilor de
asigurări din rândurile persoanelor fizice sunt cei ce posedă mijloace auto şi/sau cei ce pleacă
peste hotare. Astfel, în 2007 circa 60% din incasări au fost colectate pe baza asigurărilor
mijloacelor auto (AORCA, CASCO, Carte Verde), iar peste jumătate de contracte au fost
încheiate pe baza asigurărilor obligatorii .
O altă deficienţă a pieţei de asigurări din Republica Moldova rămâne a fi rata scăzută de
despăgubiri în comparaţie cu alte state. În 2007, aceasta a constituit 32,5% - aproximativ de 2 ori
mai mică decât în ţările europene. Cauza este că fie companiile de asigurări se eschivează de la
plata despăgubirilor, fie primele sunt prea înalte.
Dacă vom analiza raportul dintre volumul despăgubirilor de asigurare efectuate şi a primelor
încasate pentru anul 2007 de către principalele 10 companii de asigurări, vom constata faptul că
rata de despăgubire a companiilor-lider este cu mult mai inferioară decât cea a companiilor ce
ocupă o cotă de piaţă mai mică. Aceasta se explică, pe de o parte prin faptul că pe piaţa
asigurărilor mai persistă concurenţa neloială din partea liderilor de piaţă, iar pe de altă parte, prin
politica de penetrare şi marketing agresiv promovate de unele companii mai mici.
Tabel 9:
Topul ratelor de despăgubire a companiilor cu cele mai mari încasări de prime, 20072

Nr. Compania Rata de despăgubire, 2007

1 AFES-MOLDOVA 98,59%
2 GARANŢIE 92,46%
3 MOLDOVA-ASTROVAZ 43,44%
4 ASITO 39,71%
5 MOLCARGO 38,91%
6 DONARIS-GROUP 37,72%
7 TRANSELIT 32,75%
8 CARAT 29,08%

2
Notă: Calculele au fost efectuate în baza datelor CNPF privind indicii de baza a companiilor de asigurari in anul 2007

53
9 ARTAS 23,07%
10 MOLDASIG 22,03%
Sursa: Calcule pe baza datelor CNPF privind indicii de bază a companiilor de asigurări în anul
2007

La capitolul învestiţii străine directe, piaţa de asigurări din Republica Moldova devine tot
mai interesantă pentru companiile care sunt lideri regionali şi mondiali din domeniu. Acest fapt a
fost demonstrat de venirea pe piaţă a concernului austriac Grawe care a fuzionat cu compania de
asigurări „Carat”, iar firma fiică a holdingului rus „Rosgosstrah”, compania cipriotă „Linekers”,
a cumpărat 80% din acţiunile companiei „Moldasig” – liderul pe piaţa conform volumului de
prime încasate.
Noua lege cu privire la asigurări [4] va spori interesul investitorilor străini pentru piaţa de
asigurări deoarece odată cu sporirea capitalului social al companiilor creşte şi credibilitatea
acestora în faţa investitorilor graţie sporirii nivelului solvabilităţii şi stabilităţii financiare a
companiilor de asigurări.
Piaţa moldovenească de asigurări pare să se afle în pragul unor schimbări majore,
posedând încă un bogat potenţial neexplorat. Perioada sa de „adolescenţă” se încheie. Noua lege
cu privire la asigurări, prin sporirea exigenţelor la capitalul social, va elimina de pe piaţă
companiile slabe, ce nu se vor putea conforma noilor cerinţe. Aceasta va spori gradul de
concentrare pe piaţa de asigurări precum şi calitatea serviciilor prestate. Exigenţele sporite pentru
capitalul social va atrage interesul investitorilor străini pentru aceasta piaţă, care încep a privi
mai serios starea de lucruri de pe piaţa de asigurări din R. Moldova.

2.2 Asigurările – instrument managerial în gestiunea riscurilor antreprenoriale şi factor de

dezvoltare a infrastructurii.

Toate cauzele din care au loc pierderi (obţinerea insuficientă a profitului) se explică prin
existenţa a două grupe de factori [81 p. 5-30]:
1) dezechilibrarea procesului de producţie la intervenţia calamităţilor naturale, avariilor şi a
altor evenimente similare;
2) modificarea conjuncturii pe piaţă, încălcarea şi complicarea condiţiilor contractuale din
partea furnizorilor sau consumatorilor de producţie (servicii).
Aceşti factori trebuie să fie luaţi în considerare şi în sfera asigurărilor.
Clasificarea asigurării bunurilor ţine cont de doi factori: obiectul asigurării şi riscurile.

54
 Obiectele asigurării bunurilor sunt întreprinderile de toate tipurile de proprietate,
construcţiile, bunurile personale, automobilele, materialul rulant, stocurile de mărfuri,
construcţia, utilajul, materialele şi multe altele.
În cadrul antreprenoriatului asigurarea este examinată ca parte a problemei generale de
gestiune în condiţiile de risc şi incertitudine, care se numeşte „risk-management”.
Risk-management-ul include asigurarea, rezervarea, creditarea, operaţiunile valutare şi
bancare, precum şi alte operaţii pentru diminuarea riscului. Aceste riscuri, de regulă, nu ţin de
alte instituţii (bănci, burse, rezervele de stat şi alte rezerve, precum şi de relaţiile contractuale).
În sfera antreprenoriatului riscul e prezent la toate etapele şi stadiile de rotaţie a capitalului:
1. Mobilizarea capitalului – mijloacele de împrumut (riscul întârzierii la restituirea creditului
– asigurarea creditului);
2. Forţa de muncă – asigurarea de persoane, care în mare măsură se finanţează şi se
organizează de către întreprindere (asigurarea medicală şi socială de răspundere în faţa
terţelor persoane);
3. Producţia – riscuri de producţie, sociale şi tehnice, riscuri nete;
4. Transportul şi vânzările – riscuri la transportare, de ordin politic şi social, riscuri
economice şi marketing;
5. Decontările – valutare, bancare şi alte riscuri fina nciare.
Utilizarea asigurării în cazul risk-management-ului se reduce la calculul economic,
cunoaşterea documentelor de asigurare şi capacitatea de a se orienta în esenţa lor economico-
juridică.
Toate cauzele din care au loc pierderi (obţinere insuficientă a profitului) se explică prin
existenţa a două grupe de factori:
3) dezechilibrarea procesului de producţie la intervenţia calamităţilor naturale, a avariilor şi
a altor evenimente similare;
4) modificarea conjuncturii pe piaţă, încălcarea şi complicarea condiţiilor contractuale din
partea furnizorilor sau consumatorilor de producţie (servicii).
Aceşti factori trebuie să fie luaţi în considerare şi în sfera asigurărilor.
Responsabilitatea organizaţiilor de asigurare pentru asigurarea contra riscurilor comerciale
rezidă în compensarea pierderilor pe care le suportă asigurătorul, ce apar ca urmare a modificării
nefavorabile, imprevizibile a conjuncturii pieţei şi înrăutăţirii altor condiţii pentru efectuarea
activităţii comerciale.
Suma de asigurare, ca limită a responsabilităţii contractuale (ca şi în cazul altor tipuri de
asigurare) se stabileşte la cererea asiguratului, dar, bineînţeles, cu acordul organizaţiei de
asigurare. Sunt posibile două variante de stabilire a sumei pentru asigurare. Prima variantă: suma

55
de asigurare se stabileşte în limitele investiţiilor capitale ale asiguratului în operaţiile pe care le
asigură. A doua variantă: suma de asigurare include nu numai investiţiile capitale, ci şi o
anumită parte (normativă) din profitul preconizat.
Misiunea asigurării constă în a-i compensa asiguratului eventualele pierderi, dacă după o
anumită perioadă operaţiile asigurate nu se vor solda cu recuperările preconizate. Compensaţiile
asiguratorii se stabilesc sub forma diferenţei dintre suma asigurată şi rezultatele financiare reale
obţinute de la activitatea comercială asigurată.
În funcţie de concepţia de stabilire a sumei pentru asigurare se schimbă conţinutul asigurării.
În cazul primei variante se compensează cheltuielile asiguratului. Acest tip de asigurare poate fi
numit asigurarea investiţiilor. În cazul variantei a doua se compensează cheltuielile şi norma de
profit, de aceea poate fi numită asigurarea venitului (profitului). Ca şi în cazul altor tipuri de
asigurare, se observă o anumită limitare a obţinerii dreptului de asigurare şi a responsabilităţii
asigurătorii. Astfel, pare a fi raţională excluderea din asigurare activitatea intermediarilor,
investiţiile în jocuri de noroc, totalizatoare. De regulă din răspunderea asiguratorie se exclud
pierderile posibile de la: războaie şi acţiuni militare, hotărâri ale organelor de stat şi răsturnări
politice, schimbarea cursului valutar, refuzul băncii de a credita întreprinderea (afacerea)
principală.
Nu pot fi compensate pierderile ce apar ca rezultat al acţiunii asiguratului, partenerilor săi sau
a profitorilor: măsurilor premeditate pentru întreruperea activităţii asigurate, încălcarea
legislaţiei, modificarea profilului întreprinderii comerciale, gestiunea incalificabilă a acesteia.
Fiecare organizaţie de asigurare are dreptul să limiteze sau să extindă riscurile pentru care îşi
asumă responsabilitatea.
Asigurarea trebuie efectuată stabilind franciza minimă (bunăoară de 5%) şi acordând dreptul
asiguratului de a o majora. Este raţională şi limitarea sumei maximale de compensare (spre
exemplu, 80% din prejudiciu).
Mărimea cotizaţiilor (tarifelor) de asigurare contra riscurilor comerciale depind de mai mulţi
factori: genul de activitate, termenul asigurării, gradul de stabilitate a relaţiilor de piaţă. Pentru
fiecare întreprindere riscul este individual, prin urmare, trebuie pe cât e posibil individualizate şi
cotele de plăţi. Tarifele la tipul dat de asigurări corelează în mare măsură cu cotele de asigurare a
creditelor, deoarece în ambele cazuri se află sub puternica acţiune a mecanismului pieţei.
Mecanismul de asigurare a staţionărilor este simplu. Asigurarea pentru cazurile de staţionări
nevoite se prezintă după natura lor ca suplimentare a asigurării fondurilor fixe şi circulante,
deoarece întreruperea procesului de producţie este provocată de nimicirea sau deteriorarea lor.
De aceea este bine ca componenţa asiguraţilor să coincidă cu lista evenimentelor asigurate.

56
 O particularitate esenţială a asigurării contra staţionării procesului de producţie este faptul că
mărimea prejudiciului aici depinde de perioada staţionării. De aceea este important să fie
stabilită durata perioadei de responsabilitate a asigurătorului, adică perioada de timp în care
acesta este obligat să compenseze pierderile de pe urma staţionării. Cel mai des în practica
mondială se întâlneşte termenul de doi ani pentru o asemenea răspundere. Acest termen se şi
recomandă a fi stabilit ca maximal, acordând concomitent asiguraţilor dreptul de a-l micşora cu
micşorarea concomitentă a mărimii plăţilor de asigurare.
Condiţiile de asigurare a pierderilor de la staţionări, de regulă, prevăd asemenea stabilirea
unei anumite limite, începând cu care apare responsabilitatea asigurătorului.
O asemenea limită poate fi franciza, răspândită pe larg în practica asigurării patrimoniului,
fie timpul staţionării, numai în cazul depăşirii căruia asiguratul are dreptul la obţinerea
compensaţiei de asigurare (bunăoară, în cazul unei staţionări de peste 5 zile).
Prejudiciul de pe urma staţionării, ce trebuie compensat, constă din trei părţi componente:
cheltuielile făcute în timpul staţionării producţiei; profitul compromis; cheltuielile suplimentare
efectuate în scopul diminuării daunelor. Deoarece partea a doua este predominantă, adesea se
vorbeşte despre asigurarea profitului (câştigului) compromis.
La cheltuielile făcute în timpul staţionării producţiei se atribuie cheltuielile curente pentru
asigurare, pe care asiguratul a fost nevoit să le facă indiferent de faptul dacă a continuat procesul
de producţie sau a fost oprit. La determinarea mărimii acestor cheltuieli este important ca ele să
fie delimitate de cheltuielile în ansamblu pe întreprindere.
Profitul ce n-a fost obţinut din cauza stagnării poate fi calculat prin înmulţirea volumului
producţiei neobţinută în timpul stagnării cu norma de profit la unitatea de produs. Totodată
volumul producţiei neobţinute în această perioadă se poate determina sub forma diferenţei dintre
volumul de producţie care ar fi putut fi obţinut în perioada staţionării, conform programului de
producţie, şi volumul producţiei fabricate la alte întreprinderi similare în funcţiune. Pentru a
asigura cointeresarea asiguraţilor în a nu admite staţionări şi a lua măsurile necesare pentru
diminuarea pierderilor ar trebui compensate nu chiar toate pierderile suportate de asigurat, lăsînd
o parte din ele pe răspunderea asiguratului.
De rînd cu limitele de răspundere a asigurătorului (premeditările, acţiunile militare) în cazul
tipului dat de asigurare din compensaţii se exclud prejudiciile adăugătoare de la staţionarea
producţiei din cauza: modificării proiectului iniţial de restabilire, reconstrucţie a obiectului
deteriorat; reparaţiilor planificate, interzicerii de către organele puterii a efectuării lucrărilor de
restabilire; existenţa suficientă la asigurat a resurselor materiale, de muncă şi financiare pentru
lichidarea neajunsurilor.

57
 Cotele de plăţi se stabilesc în procente din valoarea producţiei globale fabricate (în lipsa
cazului asigurat). Mai optimă în perspectivă se întrevede stabilirea unor taxe individuale pentru
întreprinderi, ţinându-se cont de toţi factorii, ce determină gradul de risc (ca şi în cazul asigurării
riscurilor comerciale).
Este justificată de asemenea, ca şi în cazul altor tipuri de asigurare, acordarea de reduceri din
suma de plăţi, dacă la întreprindere pe parcursul mai multor ani nu au existat evenimente
asigurate şi întreprinderea nu a primit în această vreme compensaţii de asigurare, punând
concomitent reducerea plăţilor în dependenţă de durata perioadei de funcţionare fără pierderi. Şi
invers, în caz de întreruperi dese, şi mai ales pe timp îndelungat suma plăţilor către aceste
întreprinderi trebuie să fie respectiv majorată [24 p. 20- 28].
În cazul calculului mediat poate fi aplicat următorul procedeu. După cum arată practica
mondială, pierderile indirecte în medie le depăşesc cu 50% pe cele directe. De aceea taxa de
asigurare pentru întreruperile procesului de producţie poate fi stabilită prin înmulţirea cu
coeficientul 1,5 al tarifului de asigurare a bunurilor întreprinderii.
Taxa de plată se calculează pentru perioada asigurată de un an. La stabilirea perioadei de
responsabilitate pentru întreruperea producţiei pe parcursul unei perioade de 6 şi 3 luni cota de
plăţi se reduce, respectiv mai mult de 2 şi 4 ori. De aceea, în conformitate cu capacităţile proprii
de restabilire, asiguratul poate alege perioada mai mare de responsabilitate asiguratorie cu tarife
mai mari, sau o perioadă mai mică de asigurare cu cote de plăţi relativ mici.
Mecanismul de asigurare a investiţiilor - este numai asigurarea investiţiilor ce vizează
obţinerea profitului, adică e vorba de investiţiile antreprenoriale şi financiare.
Investiţiile financiare reprezintă procurarea de active sub forma hârtiilor de valoare, atât
patrimoniale, cât şi creditare, ce îi vor aduce investitorului nu numai profit, ci şi îi vor garanta un
anumit nivel de securitate pentru mijloacele investite. Aceste două componente – profitul şi
securitatea – se află în dependenţă direct proporţională una cu alta: cu cât în mai riscante hârtii
de valoare se investesc mijloacele, cu atât, de regulă, e mai mare profitul obţinut. Pe o piaţă
financiară dezvoltată se stabileşte o gradualitate stabilă a riscurilor şi profitului de la hârtiile de
valoare. Se consideră, de exemplu, că cele mai riscante sunt acţiunile speculative obişnuite, care
însă îi aduc posesorului lor 15-20% venit. Din categoria hârtiilor de valoare cu risc major fac
parte de asemenea acţiunile obişnuite ale companiilor cu creştere rapidă (10-12%) şi alte câteva
tipuri de hârtii de valoare.
La hârtiile de valoare cu risc moderat se atribuie acţiunile obişnuite înalt cotate pe piaţă
(venitul de la ele constituie 8-10%), hârtiile de valoare ale fondurilor investiţionale de împrumut
cu portofoliu echilibrat (venitul – 7-8%), acţiunile convertibile cu dividende fixe (venitul – 6-
10%), obligaţiile convertibile (venitul – 5-10%).

58
 La hârtiile de valoare cu grad scăzut de risc se atribuie obligaţiile municipale şi de stat, care
aduc posesorului lor un venit de numai 4-6%.
Asigurarea tranzacţiilor cu hârtii de valoare se efectuează în următoarele variante:
1). se asigură venitul anual al investitorului la nivelul asigurat prin capitalul neriscant
investit;
2). se asigură întreaga mărime, echivalentă cu diferenţa dintre mărimea declarată a
dividendului şi plăţile reale obţinute din contul dividendului;
3). se asigură venitul pentru 2-3 şi mai mulţi ani, până când venitul real al investitorului,
obţinut de la hârtiile de valoare va atinge nivelul respectiv al venitului neriscant de la capitalul
investit (majorat de 3 –5 ori);
4). se asigură riscul de pierdere a capitalului investit în procurarea acţiunilor la preţul lor
nominal sau în valoare sumelor plătite;
5). se asigură nu numai riscul de pierdere a mijloacelor cheltuite pentru procurarea
acţiunilor şi a altor hârtii de valoarea, ci şi profitul pierdut în mărimea profitului de la capitalul
neriscant investit (sau a plăţilor reale din anul precedent).
Asigurarea investiţiilor antreprenoriale de asemenea poate fi examinată în sens larg şi
îngust. În cazul interpretării largi a investiţiilor antreprenoriale aceasta include şi asigurarea
clădirilor şi construcţiilor, diverselor sisteme, a construcţiilor nefinisate, utilajelor etc., construite
în rezultatul realizării proiectului investiţional, adică toate tipurile de asigurări care se practică pe
larg de către diverse companii de asigurare şi includ acoperirea cheltuielilor conform setului
standard de riscuri (contra calamităţilor naturale, incendiilor etc.).
Asigurarea investiţiilor antreprenoriale în sensul îngust al cuvântului diferă prin faptul că
vizează doar procesul investiţional ca atare, adică procesul de investire a şi însuşire mijloacelor
şi nu atinge obiectele construite în rezultatul acestor investiţii. Din asemenea tipuri de asigurare
fac parte asigurarea construcţiilor (executarea lucrărilor de construcţie), asigurarea pentru
cazurile de întrerupere a livrărilor de materiale în timpul construcţiei, asigurarea creditelor pentru
asigurarea investiţiilor etc.
O practică răspândită pe arenă mondială este asigurarea antreprenorului care comandă lucrări
de construcţie. Acest tip de asigurare este deosebit de actual atunci, când beneficiarul trebuie să
încheie lucrările de construcţie fără a depăşi limitele devizului de cheltuieli. Riscul concret al
antreprenorului constă în faptul că mijloacele pentru efectuarea lucrărilor de construcţie se pot
epuiza înainte de finisarea construcţiei. Aceasta înseamnă că beneficiarul va fi în situaţia de a
încheia un nou contract sau să găsească un nou antreprenor, care îşi va asuma executarea
lucrărilor, de regulă, la un preţ mai scăzut. Pentru a se asigura contra unui asemenea risc

59
beneficiarul se adresează unei companii de asigurare care îi va garanta credite în volumul
necesar pentru finanţarea etapei de încheiere a lucrărilor de construcţie.
Tipul dat de asigurare de regulă include două tipuri de garanţii:
· garanţia faptului că antreprenorul va încheia lucrările conform specificării prevăzute în
contract;
· garanţia faptului că beneficiarul va achita toate conturile pentru executarea lucrărilor de
construcţie, materiale şi utilaj, conturile de subantrepriză sau cheltuielile legate de lucrările
executate.
Una din formele de asigurare a investiţiilor trebuie considerată de asemenea asigurarea
drepturilor de proprietate asupra unui sau altui obiect, utilizate în scopuri antreprenoriale, adică
legate de extragerea venitului pentru investitor. Sensul unei asemenea asigurări constă în faptul
că investitorul este protejat contra prejudiciilor în urma oricăror erori sau lacune privind
autentificarea drepturilor sale de proprietate asupra unui sau altui obiect.
Aceasta e deosebit de important la efectuarea operaţiilor de comercializare şi amanetare a
bunurilor.
Poliţa de asigurare a drepturilor de proprietate – este un contract, conform căruia compania
de asigurare se obligă, în corespundere cu condiţiile fixate în poliţa dată, să asigure asiguratul
(proprietarul, creditorul, care a împrumutat contra gaj, sau posesorul de acţiuni ori alte hârtii de
valoare) contra oricăror pierderi, ce intervin în rezultatul defectelor din drepturile sale de
proprietate, cu excepţia celor, care sunt enumerate în poliţă, ce nu se bucură de protecţie
asiguratorie. Poliţa de asigurare a drepturilor de proprietate poate fi folosită în calitate de
completare la certificatul drepturilor de proprietate.
Asigurarea standard de regulă include protecţia contra defectelor la înregistrarea de stat a
actelor pentru dreptul de proprietate sau a falsificării acestor acte, transmiterii documentelor
către persoanele ce transmit drepturi de proprietate neavând împuterniciri suficiente pentru
aceasta, protecţia contra erorilor în adeverinţele de deces şi contra autentificării greşite a
drepturilor de proprietate.
Nu se asigură:
1) defectele neprevăzute în poliţă, ca nefiind supuse asigurării;
2) defectele cunoscute de investitor;
3) modificările privind utilizarea terenurilor şi a altor obiecte investiţionale, construite prin
directivele puterii locale.
Poliţa de asigurare a drepturilor de proprietate cuprinde următoarele puncte:
1) denumirea părţii asigurate;
2) descrierea obiectelor asigurate;

60
 3) obiectele sau o parte a acestora prevăzute în tipul dat de asigurare;
4) lista tuturor excepţiilor, incluzând toate impozitele, taxele şi defectele drepturilor de
proprietate, găsite în registrele de stat şi actele completate în modul respectiv;
5) plata şi alte condiţii de eliberare a poliţei.
Poliţa procurată de proprietarul obiectului, de regulă, exclude acoperirea următoarelor
riscuri:
· acte neînregistrate;
· defectele neînregistrate, despre care ştie posesorul poliţei;
· drepturile diferitor părţi de posesiune şi problemele legate de starea terenurilor.
Conform contractului compania de asigurare declară că va proteja titlul respectiv de
proprietate îndată ce cumpărătorul potenţial va regla (va plăti) creanţele la acele poziţii ale
dreptului de proprietate, care sunt recunoscute drept defecte.
La plata compensaţiilor de asigurare compania de asigurare obţine dreptul de regres faţă de
persoana vinovată de prejudiciile aduse asiguratului. La acest tip de asigurare contractul se
încheie între compania de asigurare şi o persoană juridică sau persoană fizică debitor, indiferent
de forme de proprietate, obiectul asigurării constituindu-l obligaţiile debitorului faţă de banca
creditoare pentru stingerea la timp şi integrală a creditelor, inclusiv dobânzile la acestea,
indiferent de schema stingerii creditului respectiv. Termenul de valabilitate a contractului de
asigurare este egal cu termenul contractului de creditare. Plătitorul cotizaţiilor de asigurare este
debitorul.
Pentru a obţine credite asigurate trebuie prezentate o serie de documente, printre care statutul
debitorului, balanţa de plăţi, studiul de fezabilitate etc.
Întreaga muncă migăloasă a companiei de asigurare pentru analiza documentelor prezentate
în mare măsură înlocuieşte munca similară din partea băncii. Banca, în felul acesta, fără
cheltuieli suplimentare, îşi asigură practic restituirea sută la sută a creditelor eliberate. Totodată
banca cere de la debitor ca acestea să asigure integral suma creditului obţinut. În cazul
companiilor de asigurare acest tip de asigurare este de asemenea favorabil, deoarece le asigură
acumularea rapidă a fondurilor, în comparaţie cu alte tipuri de asigurare. Întreaga povară a
cheltuielilor îi revine întreprinderii sau organizaţiei debitoare. Concomitent intervenţia a cel
puţin unuia dintre cazurile asigurate poate duce în dificultate starea financiară a asigurătorului.
În cazul tipului dat de asigurări o răspândire largă a căpătat colaborarea băncii cu o anumită
companie de asigurări. Banca semnează cu această companie un acord de colaborare, în
corespundere cu care banca îşi asumă asigurarea creditelor de la această organizaţie. Compania
de asigurări poate plăti băncii o anumită dobândă din suma plăţilor de asigurare, ca furnizor de
clientură.

61
 Unele firme de asigurări adoptă diverse variante de plată a primelor. Spre exemplu, cota
tarifară poate constitui 15% din suma asigurată, dar în lipsa cazului asigurat, după încheierea
termenului contractului de creditare, transferă 5% înapoi debitorului. Dar această modalitate nu
este convenabilă debitorului, deoarece duce la îngheţarea a 5% din suma creditului, deoarece, de
regulă, plata de asigurare se plăteşte din suma creditului primit.
În cazul acestui tip de asigurare se aplică un termen facilitar de 20 de zile. Dacă pe parcursul
a 20 de zile după expirarea termenului de creditare debitorul nu restituie creditul, societatea de
asigurări este obligată în timp de 10 zile să plătească compensaţiile de asigurare proporţional cu
suma asigurată. După ce a plătit băncii compensaţiile de asigurare, la asigurător trec toate
drepturile băncii creditoare, în limitele sumei plătite, referitoare la contractul de creditare
(dreptul regresiv).
Asigurarea contra riscului de neachitare a plăţii înseamnă stingerea datoriilor la operaţiile
comerciale în termenele convenite. Obiectul asigurării îl constituie obligaţiile cumpărătorului, ce
decurg din contractul de comercializare, de a achita în termenul indicat în contract suma
prevăzută pentru mărfurile luate în credit, ce constituie obiectul tranzacţiei.
De regulă, acoperirea asiguratorie contra riscului de neachitare a plăţii se face incomplet –
10-20% rămân pe riscul vânzătorului, ceea ce îl forţează să ia măsurile de prevenire a
intervenţiei cazului asigurat, iar în cazul intervenţiei unor asemenea cazuri – să contribuie la
respectarea obligaţiilor contractuale.
O condiţie importantă a contractului de asigurare sunt deciziile adoptate de judecată privind
compensarea pierderilor asigurătorului din contul bunurilor persoanei vinovate, precum şi aşa
numitul termen de aşteptare a plăţii. Acest termen este necesar pentru a determina cauzele
neachitării plăţii şi a adopta măsurile de lichidare a acestor cauze.
La stabilirea primelor se ţine cont de următorii factori: termenul general şi suma creditului,
mărimea plăţii iniţiale, termenele de stingere parţială a creditului (plăţile trimestriale,
semestriale, anuale la o anumită dată), obiectul livrărilor în credit sau tipul de servicii prestate.
Asigurarea de răspundere profesională a persoanelor care activează pe piaţa financiară,
precum se vede, nu este propriu-zis asigurare de investiţii, dar se prezintă sub formă de asigurare
a activităţii strâns legate de procesul investiţional. La acest tip de asigurare a activităţii,
investiţiilor de deservire pe piaţa financiară, se atribuie de asemenea asigurarea contra diverselor
tipuri de erori la cotarea hârtiilor de valoare, calcularea indicilor (erori tehnice), a întreruperilor
în funcţionarea sistemelor electronice, deservirea operaţiilor cu hârtii de valoare atât în circuitul
bursier, cât şi nebursier.

62
 Mecanismul serviciului de reasigurare. În contractul de reasigurare sunt implicate două
părţi: societatea de asigurări, ce transmite riscurile, pe care le vom numi riscuri de reasigurare, şi
societatea de asigurări care îşi asumă aceste riscuri, pe care o vom numi reasigurător.
Însuşi procesul legat de transmiterea riscului trebuie numit cedare a riscului sau cesiune de
coasigurare. În legătură cu aceasta asigurătorul care transmite riscul se numeşte cedent, iar
reasigurătorul care primeşte riscul – cesionar.
Riscul asumat de reasigurătorul dat de la cesor adesea este transmis integral sau parţial
societăţii de asigurări ordinare. Transmiterea următoare a riscului din reasigurare se numeşte
retrocesiune. Societatea de asigurări, ce transmite riscul de reasigurare unui al treilea participant,
se numeşte retrocesor, iar societatea de asigurări care primeşte riscul reasigurat – retrocesionar
(vezi fig.12).
După forma obligaţiilor reciproce ale cedentului şi reasigurătorului contractele de reasigurare
se divizează în:
· contracte de reasigurare facultativă;
· contracte de reasigurare obligatorie;
· contractele reasigurare facultativă obligatorie.

Figura 12. Reasigurarea

Sursa: elaborat de autor

Trăsătura distinctă a reasigurării facultative constă în faptul că atât cedentul, cât şi

reasigurătorul are posibilitatea de apreciere în mod individual a riscului şi în funcţie de această
apreciere să adopte decizia respectivă: cedentul – despre transmiterea riscului, reasigurătorul –
despre asumarea acestui risc. Partea negativă a reasigurării facultative rezidă în faptul că
cedentul trebuie să transmită o parte din risc înainte de începerea răspunderii pentru acest risc.
Reasigurătorul, de regulă, dispune de puţin timp pentru o asemenea analiză a riscului asumat
pentru reasigurare.

63
 În prezent contractele de coasigurare facultativă joacă, de regulă, un rol secundar şi se
folosesc raportat la riscurile, mărimea cărora depăşeşte participarea proprie a cedentului
împreună cu surplusul de la reasigurare în conformitate cu contractul reasigurării obligatorii.
Contractul de reasigurare obligatorie obligă cedentul să transmită anumite cote din toate
riscurile asumate pentru asigurare. Transmiterea acestor cote de risc către reasigurător are loc
numai în cazurile când suma lor de asigurare depăşeşte participarea proprie, stabilită din timp, a
asigurătorului. Pe de altă parte, contractul reasigurării obligatorii obligă reasigurătorul să
primească cotele de risc oferite lui pentru reasigurare.
Plăţile de reasigurare în cazul contractului de reasigurare obligatorie întotdeauna se stabilesc
în procente din suma plăţilor de asigurare primite de reasigurător la încheierea contractului
primar de asigurare.
Contractul de reasigurare obligatorie, de regulă, se încheie pentru un termen nedefinit cu
drept de reziliere reciprocă prin înştiinţarea respectivă din timp a părţilor. Contractul de
reasigurare obligatorie e mai convenabil pentru cedenţi, deoarece toate riscurile convenite capătă
automat acoperire din partea reasigurătorilor (spre deosebire de reasigurarea facultativă, unde
obiectul contractului îl constituie fiecare risc în mod separat, ţinându-se cont de condiţiile
stabilite în mod individual). Reasigurarea obligatorie cuprinde întregul portofoliu, al
asigurătorului, sau cea mai mare parte a acestuia. Deservirea contractului de reasigurare
obligatorie e mai ieftin pentru două părţi, în comparaţie cu contractul de reasigurare facultativă.
De aceea în practica pieţei internaţionale de reasigurare mai frecventă este forma de contractul de
reasigurare obligatorie. În practică de asemenea se întâlneşte contractul de reasigurare
facultativă-obligatorie Această formă a contractului de reasigurare se numeşte contract de
acoperire deschisă. Ea oferă cedentului libertate de decizie: ce riscuri şi în ce volum le poate
transmite reasigurătorului. La rândul său reasigurătorul este obligat să accepte cotele de risc
cedate conform condiţiilor convenite din timp.
Metodele de reasigurare – proporţională şi neproporţională.
În practica s-au încetăţenit următoarele forme de contract pentru reasigurarea proporţională:
· contractul de reasigurare pe cote (quata share treatcies);
· contractul de reasigurare excedentală (surplus treaties);
· contractul de reasigurare excedentară pe cote sau reasigurarea mixtă.
În cazul contractului de reasigurare pe cote cedentul se obligă să transmită reasigurătorului
câte o cotă din toate riscurile de tipul dat. Iar reasigurătorul se obligă să primească aceste cote.
De regulă, cota de participare la reasigurare este exprimată în procente din suma asigurată.
Uneori participarea reasigurătorului poate fi stipulată printr-o sumă (cotă) concretă. În afară de

64
aceasta în contractele de tipul dat la cererea reasigurătorului pot fi stabilite pentru diverse clase
de risc plafoanele (limitele) de sus ale responsabilităţii sale.
De menţionat că comisioanele cedentului în cazul contractelor de reasigurare pe cote, de
regulă, sunt mai mari, decât cele prevăzute în contractele de reasigurare de alte tipuri. Aceasta se
explică prin faptul că contractelor de reasigurare pe cote îi asigură reasigurătorului un grad înalt
de încasare a plăţilor de asigurare şi o alimentaţie echilibrată a reasigurării.
Contractul de reasigurare excedentară în multe privinţe se deosebeşte de contractul
reasigurării pe cote. Reasigurarea excedentară poate conduce la echivalarea completă a acelei
părţi din portofoliul asigurător ce a rămas în calitate de participare proprie a cedentului la
acoperirea riscului. Încheind contractul de reasigurare excedentară, părţile determină volumul
maximal al participării proprii a asigurătorului la acoperirea anumitor grupe de risc. Pentru
aceasta se apelează la analiza datelor statistice şi efectuarea calculelor actuare. Participarea
maximală proprie a asigurătorului se numeşte excedent.
Surplusul ce depăşeşte sumele de asigurare la nivelul stabilit de participare proprie a
asigurătorului la acoperirea riscului se transmite pentru reasigurare unui sau câtorva
reasigurători. Surplusul dat, ce depăşeşte sumele de asigurare contra riscului, transmise pentru
reasigurare se numeşte partea excedentului. Contractul de reasigurare excedentară stabileşte
nivelul maximal în fiecare grupă de risc, pe care reasigurătorul trebuie să-l accepte pentru
acoperire. Nivelul maximal de participare proprie a reasigurătorului la acoperirea riscului se
numeşte multiplicitatea participării proprii a cedentului. Dacă, spre exemplu, maximumul de
participare a reasigurătorului este egal cu 9 cote din participarea proprie a cedentului, apoi
contractul de reasigurare prevede acoperirea a nouă cote (linii) sau 9 maximuri de reasigurare.
Reasigurarea neproporţională este cunoscută din sec. XIX. Însă în linii mari a început să se
practice după cel de al doilea război mondial. Se foloseşte în diverse tipuri de asigurare, dar mai
frecvent se aplică în catul contractelor de asigurare de răspundere civilă a posesorilor de mijloace
de transport, pentru daunele pe care le aduc persoanelor terţe în urma accidentelor rutiere.
Reasigurarea neproporţională de asemenea se aplică la toate tipurile de asigurare, în care lipseşte
plafonul de sus al responsabilităţii din partea asigurătorului.
Motivul care a suscitat dezvoltarea reasigurării neproporţionale din partea cedentului a fost
tendinţa de a oferi anumite garanţii tuturor intereselor financiare supuse unui număr relativ mic
de daune mari sau unui număr mare de pierderi deosebit de mici. Din aceste considerente au
evoluat două tipuri de reasigurare neproporţională: reasigurarea de pierderi excesive şi
reasigurarea nerentabilităţii în cazul riscurilor de un anumit tip.
La început unele dificultăţi în practica reasigurării neproporţionale erau legate de calcularea
plăţilor de reasigurare ce trebuiau să fie adecvate obligaţiilor de coasigurare conform condiţiilor

65
stipulate în contractul de reasigurare. Numai dezvoltarea metodicilor contemporane de calcul
actuar a permis soluţionarea acestei probleme. Analiza statistică a pierderilor de amploare a
permis întocmirea unui tabel de repartizare a probabilităţii lor, evaluare a volumului lor probabil
şi devierii prejudiciului real de la cel preconizat. Pornind de la datele statistice acumulate
referitoare la pierderile pe întreg portofoliul asiguratoriu al cedentului, practica calculelor actuare
a permis calcularea volumul preconizat al pierderilor (pronosticul lor) şi probabilitatea
viitoarelor devieri ale acestor pierderi.
Decontările între părţile contractuale cuprind rezultatele financiare finale ale cedentului (sau
numai compensarea prejudiciului de la daunele deosebit de mari), şi nu doar anumite contracte
de asigurare şi pierderi, cum se întâmplă la încheierea contractelor de reasigurare proporţională.
Aceasta e una dintre cauzele popularităţii în creştere a reasigurării neproporţionale şi apariţiei
noilor ei variante şi modificări.
Să examinăm principalele tipuri de reasigurare neproporţională.
Reasigurarea de pierderi excesive (excess of loss reinsurance) – se aplică atunci, când
asigurătorul tinde nu spre echilibrarea anumitor riscuri de tipul dat, ci nemijlocit spre asigurarea
echilibrului financiar al operaţiilor de asigurare în ansamblu, ce poate fi încălcat prin cauzarea
unui anumit prejudiciu în proporţii deosebit de mari la unele riscuri ce vizează portofoliul de
asigurare. Contractele de acest tip de reasigurare în mod obişnuit se încheie în formă obligatorie.
În condiţiile contractului de reasigurare sunt enumerate consecutiv riscurile supuse reasigurării,
precum cele ce nu fac obiectul contractului.
Conform condiţiilor contractuale, reasigurătorul îşi asumă obligaţia de a acoperi partea de
pierderi ce depăşeşte suma stabilită pentru participarea proprie a cedentului, dar care nu e mai
mică decât suma stabilită în contract, ce constituie plafonul de responsabilitate a reasigurătorului.
Determinarea în acest mod a obligaţiei vizează toate daunele provocate de calamitatea naturală
dată, ce constituie riscul asigurat. Dacă în rezultatul cazului asigurat în cauză se vor aduce
prejudicii mai multor asiguraţi, apoi aceste prejudicii sunt considerate exclisiv ca prejudiciu în
grup (series of events to the same cause). Obligaţiile asigurătorului se stabilesc în corespundere
cu prejudiciul în grup.
Să examinăm un exemplu de aplicare în practică a coasigurării neproporţionale. Să
presupunem că participarea cedentului prioritar constituie 0,5 mil. dolari. Plafonul de sus al
responsabilităţii reasigurătorului (limita acoperirii reasigurătorii) este de 1 mil. dolari. Atunci
orice prejudiciu în grup care nu depăşeşte 0,5 mil. dolari, se compensează de către cedent
integral. Dacă prejudiciul în grup va depăşi 0,5 mil. dolari, dar nu va trece de 1,5 mil. dolari, apoi
cedentul îl va acoperi în sumă de 0,5 mil. dolari, iar partea ce depăşeşte această sumă va constitui
participarea reasigurătorului.

66
 Să presupunem că avem o altă situaţie, când prejudiciul în grup este mai mare decât suma
participării proprii a cedentului şi depăşeşte plafonul hotarul maximal de răspundere a
reasigurătorului, bunăoară – 1,8 mil. dolari. În acest caz participarea reasigurătorului la
acoperirea excesului de pierderi lipseşte. Reasigurătorul plăteşte o compensaţie asiguratorie în
sumă de 1 mil. dolari – cota participării proprii la acoperirea prejudiciului de 0,5 mil. dolari şi o
sumă adăugătoare care depăşeşte limita reasigurătorului de 0,3 mil. dolari (1,8 – 1 – 0,5). Prin
urmare, în final cota de participare a cedentului va constitui 0,8 mil. dolari (0,5 + 0,3), iar cota de
participare a reasigurătorului – 1,0 mil. dolari.
Contractul de reasigurare a excesului de pierderi poate fi legat de contractele reasigurării
proporţionale (excedentare şi pe cote).
Un alt tip de reasigurare neproporţională este reasigurarea nerentabilităţii (excess of loss ratio
reinsurance). Această coasigurare vizează întregul portofoliu şi are scopul de a proteja interesele
financiare ale asigurătorului în cazul consecinţelor unei nerentabilităţi deosebit de mari (ce se
determină ca raport procentual dintre suma de asigurare plătită şi suma plăţilor de asigurare
colectate). Cauza nerentabilităţii de proporţii poate fi apariţia unui număr mic de pierderi destul
de mari sau apariţia unui număr considerabil de pierderi mici. Încheind contractul, reasigurătorul
îşi asumă obligaţia de a plăti cedentului excesul de pierderi supra limitei stabilite, ce constituie,
spre exemplu, 105% din suma plăţilor de asigurare. Încasate de asigurător. Existenţa limitei
stabilite înseamnă că nerentabilitatea de până la 105% va fi acoperită de către cedent exclusiv
din surse proprii, adică depăşirile supra acestei cifre se acoperă de către reasigurător în
conformitate cu condiţiile contractuale. În terminologia profesională a asigurării acest fenomen
se delimitează prin fraza „nerentabilitatea a fost sistată la nivelul de 105% (în engleză – stop
loss).
Pentru protecţia intereselor reasigurătorului în contract adesea se introduc restricţii.
Bunăoară, se specifică suma maximală sub răspundere personală.
În realitate există încă o metodă de distribuţie şi echilibrare a riscurilor pentru asigurare.
Metoda dată se aplică în ţările unde există o societate sau câteva societăţi de asigurare. Esenţa
asigurării rezidă în faptul că asigurătorul, care a obţinut oferta de a semna un contract de
asigurare pentru obiectele de mare valoare reală sau care sunt supuse în măsură esenţială acţiunii
unor factori natural-climaterici nefavorabili, divizează riscul dat în două sau câteva părţi şi
propune aceste părţi altor asigurători pentru a încheia împreună un contract colectiv de asigurare
pe suma totală de asigurare, corespunzătoare valorii integrale a obiectelor acceptate pentru
asigurare. Dacă asigurătorul obţine acordul altor asigurători de a participa la reasigurare, se
întocmeşte o poliţă de asigurare colectivă, semnată de toţi asigurătorii în cauză. Toţi aceşti
asigurători se numesc reasigurători.

67
 Particularităţile asigurării bunurilor. În practica de lucru a asigurătorului se aplică mai
multe sisteme de asigurare şi franciză. Una din cele mai răspândite este asigurarea conform
valorii reale a bunurilor la data încheierii contractului. Aplicativ la sistemul dat suma de
asigurare este egală cu volumul prejudiciului.
Asigurarea după sistemul de răspundere proporţională înseamnă asigurarea incompletă,
parţială a obiectului. Aplicarea acestui sistem presupune plata unei compensaţii de asigurare ce
se calculează după formula:
S
Q =T (4)
W
unde: Q – compensaţia de asigurare;
S – suma asigurată stipulată în contract;
W – costul valoric al obiectului asigurat;
T – suma reală a prejudiciului.
Asigurarea după sistemul primului risc prevede plata unei compensaţii de asigurare în
limitele prejudiciului, dar care nu va depăşi suma asigurată. În cazul acestui sistem prejudiciul în
limitele sumei asigurate (primul risc) se compensează integral, iar pierderile ce depăşesc suma
asigurată (riscul al doilea) în genere nu se compensează.
La perfectarea contractului de asigurare se stabilesc două sume de asigurare, una din care se
numeşte valoarea exponenţială (A). Conform acestei valori exponenţiale asiguratul, de regulă,
obţine acoperirea riscului, exprimată fracţional sau în procente. Compensaţia de asigurare este
egală cu prejudiciul, dar nu poate depăşi suma asigurată.
La asigurarea în mărimea fracţională se efectuează asigurarea după sistemul primului risc,
adică valoarea exponenţială echivalează cu valoarea reală a obiectului. Dacă valoarea
exponenţială e mai mică în raport cu valoarea reală, compensaţia de asigurare se calculează după
formula:
A
Q =T (5)
W
unde: Q – compensaţia de asigurare;
A – valoarea exponenţială;
W – costul valoric al obiectului asigurat;
T – suma reală a prejudiciului.
Asigurarea pentru restabilirea valorii înseamnă că compensaţia de asigurare a obiectului este
egală cu preţul noului obiect de acelaşi tip. Uzura bunurilor nu se ia în considerare. Prin
asigurarea pentru restabilirea valorii capătă dezvoltare principiul de toată protecţie prin
asigurare.

68
 Participarea personală a asiguratului la acoperirea prejudiciului se manifestă prin franciză,
prevăzută în condiţiile contractuale de asigurare. Franciza poate fi stabilită în mărimi absolute
sau relative din suma asigurată şi costul obiectului asigurat. E posibilă de asemenea franciza
exprimată în procente faţă de prejudiciu.
Se delimitează franciza convenţională (integrală sau neredusă) şi necondiţionată (excedentară
sau redusă) În cazul francizei convenţionale asigurătorul este scutit de responsabilitatea pentru
prejudiciul ce nu depăşeşte suma (procentul) stabilit (stabilit) a (al) francizei şi trebuie să
compenseze integral prejudiciul, dacă suma acestuia depăşeşte suma francizei.
Franciza convenţională înseamnă existenţa în poliţă a unei clauze speciale . În practica
internaţională această clauzulă se face sub forma inscripţiei „scutită de x procente” (unde x
procente se scad întotdeauna din suma compensaţiilor de asigurare indiferent de mărimea
prejudiciului). Astfel, compensaţia de asigurare este egală cu prejudiciul minus suma francizei
necondiţionate.
Instrumentele financiare ale businessului de asigurări. Dacă e vorba de o companie de
asigurări, ce se ocupă exclusiv de businessul în domeniul asigurării, apoi sursa întregii ei
activităţi este prima (plata, cotizaţia) asigurătorului. Această sursă se repartizează în companie în
patru direcţii.
Prima (prima-neto) este legată de probabilitatea intervenţiei cazului asigurat, pentru care
trebuie să se plătească compensaţii. Prin urmare prima-neto formează toate varietăţile de fonduri
de asigurare ale companiei, concomitent trebuie să se ţină cont de faptul că există aşa numita
parte „meritată” a primei-neto şi alta „nemeritată”. „Meritată” este o parte din prima globală de
asigurare, cu care ia sfârşit contractul de asigurare. Partea „nemeritată” a primei-neto este acea
parte din totalitatea primelor de asigurare, la care contractul de asigurare este în vigoare.
Bineînţeles, fondul de asigurare se formează numai din contul primei-neto „meritate”.
„Prima-neto „nemeritată” constituie rezervele companiei de asigurare.
În practica mondială prima-neto care asigură fondurile şi rezervele asigurătorului nu se
impune cu taxe impozitare, în Moldova ea se impune.
Dacă fondul de asigurare satisface statistica evenimentelor asigurate, atunci compania de
asigurări nu are nevoie de un fond de rezervă.
Fondul fluctuant este o anumită majorare a fondului de asigurare în raport cu datele statistice.
El se formează din partea de profit a companiei ce nu se impune cu plăţi impozitare.
În afară de fondurile de rezervă şi fluctuant asigurătorul poate înfiinţa şi aşa numitul fond
pentru acţiunile preventive pentru finanţarea activităţilor chemate să reducă gradul de risc al
companiilor de asigurări.

69
 Fondul de prevenire este destinat pentru crearea condiţiilor de profilaxie, care să asigure
ocrotirea vieţii şi sănătăţii cetăţenilor şi să prevină deteriorarea şi nimicirea bunurilor asigurate.
Asigurătorul decide singur în ce priveşte mărimea acestui fond.
Pe lângă formarea primei-neto pentru fondurile de asigurare, primele de asigurare constituie
de asemenea o sursă de venituri ale asigurătorului. Veniturile se folosesc în cadrul a trei direcţii
rămase din cele patru:
1) pentru plata agenţilor de asigurare (salariul lor), a brokerilor (comisioanele), serviciilor
bancare (încasările, trecerea banilor de pe un cont pe altul);
2) pentru întreţinerea aparatului administrativ al companiei (asigurătorului);
3) pentru formarea profitului asigurătorului şi a cotelor impozabile.
De menţionat că în Moldova prima de asigurare deocamdată este unica sursă de mijloace
băneşti ale asigurătorului. Aceasta se explică prin faptul că la noi nu e permisă activitatea
investiţională extraasigurare şi alte tipuri de activitate de acest gen [43], în timp ce în lume
aceasta e o practică obişnuită a businessului de asigurări. Totodată finanţarea activităţii
financiare, investiţionale, comerciale şi a altor tipuri de activitate extraasigurare asigurătorul o
efectuează din contul mijloacelor provizoriu libere a profitului de la activităţile non-asigurătorii,
a creditelor.
Tarif de asigurare se numeşte cota din primele de asigurare (cotizaţii, plăţi), care se stabilesc
în mărime care să-i asigure asigurătorului:
· crearea mijloacelor pentru activitate şi dezvoltarea organizaţiei de asigurări;
· formarea unor fonduri suficiente pentru plata compensaţiilor;
· formarea fondurilor de rezervă, fluctuant, preventiv şi a altor fonduri.
Organizaţiile comerciale de asigurare stabilesc mărimea tarifelor de asigurare în mod
independent, de regulă, fie în valoare bănească de la 100 de lei, fie în procente din suma
asigurată.
Cotizaţia este fundamentul asigurării, deoarece constituie mijlocul de legătură financiară
între asigurător şi asigurat. Cotizaţia o plăteşte asiguratul ca preţ pentru garanţia asigurării, cu
alte cuvinte ea este expresia monetară a riscului.
Pentru asigurător cotizaţia este preţul pe care el trebuie să-l plătească asiguratului în cazul că
intervine cazul asigurat, iar pentru asigurat – este preţul protecţiei financiare, pe care el o obţine
prin asigurare.
Cotizaţia de asigurare (cotizaţia brută) constă din cotizaţia netă şi cotizaţia suplimentară (vezi
des. 9). Cotizaţia netă (preţul riscului) se află în directă dependenţă de probabilitatea intervenirii
cazului asigurat şi mărimea prejudiciului în rezultatul săvârşirii evenimentului în cauză (valoarea
medie a daunei X). Deoarece contractul de asigurare, de regulă, se încheie pentru un anumit

70
termen, cotizaţia se află în dependenţă directă de termenul asigurării. Însă mărimea termenului
de scadenţă nu este proporţională cu mărimea reducerii cotizaţiei. Aceasta se explică prin faptul
că probabilitatea survenirii cazului asigurat şi cheltuielile companiei se schimbă în timp. Spre
exemplu, probabilitatea accidentului rutier depinde mult de anotimp, adică de oscilaţiile
sezoniere.

Fig. 13. Structura tarifului de asigurare

Sursa: elaborată de autor
Investirea sumelor de cotizaţii acumulate şi a rezervelor permite obţinerea unei anumite
dobânzi, asupra căreia are dreptul asigurătorul. Evaluând această dobândă conform datelor
statistice pentru câţiva ani, se poate obţine norma cu care se reduce suma cotizaţiei de asigurare.
Să ne imaginăm structura aproximativă a părţii suplimentare a cotizaţiei de asigurare:
· profitul companiei – aproximativ 2% din cotizaţie;
· cheltuielile companiei pentru plata celor care o ajută la completarea portofoliului de
asigurări (15-17%):
· cheltuielile companiei pentru obţinerea cotizaţiilor de la asiguraţi;
· cheltuielile administrative ale companiei, adică cheltuielile pentru întreţinerea încăperilor,
reclamă, avize şi salariul colaboratorilor şi experţilor. Aceste cheltuieli constituie nu mai puţin
de 15% din cotizaţie;
· stimularea asiguraţilor care nu au avut întâmplări prevăzute în contractul de asigurare;

71
 · impozitele directe plătite statului. Acestea se percep de către companie şi nimeresc în
bugetul financiar al statului;
· impozitele indirecte cu care statul impune compania, iar aceasta le trece pe contul
asiguraţilor sub formă de povară ce majorează cotizaţiile.
Necesitatea ca la determinarea valorii cotizaţiei de asigurare să se ţină cont de diferiţi factori
ce influenţează riscul asigurat o vom demonstra în baza asigurării contra accidentelor rutiere. Pe
desenul 10 este arătată dependenţa riscului asigurat de tipul mijlocului de transport. După cum
rezultă din diagramă, pentru diverse tipuri de transport auto volumul riscului asigurat oscilează
în limitele de la 0,02 până la 0,25.
Cercetările au arătat că riscul asigurat depinde mult şi de raionul unde se exploatează
automobilul, de vârsta conducătorului auto şi de o serie de alţi factori. Pentru evidenţa acestor
factori în calculele actuare se foloseşte aşa numitul sistem de punctaj.

Fig. 14. Dependenţa riscului de tipul mijlocului de transport auto

Sursa: www.asigurare.md
Conform acestui sistem în cazul asigurării bunurilor asiguraţii se clasifică după: vârstă, sex,
tipul şi vechimea obiectului asigurării, tipul de asigurare, locul de trai etc. Sistemul de punctaj
permite determinarea cotei tarifare şi a cotizaţiei optime de asigurare, ţinându-se cont de
diversitatea categoriilor de clienţi şi concurenţa pe piaţă. Cotizaţia optimă de asigurare în acest
caz se stabileşte după suma totală a punctelor acumulate de client, care, spre exemplu, se află în
grupa de vârstă i ( a j puncte), are automobil de modelul j ( b j puncte), domiciliază în localitatea

k ( y j puncte) şi a. m. d. ceilalţi factori.

T = a j + bj + y j (6)

În cadrul acestui sistem problema rezidă în stabilirea punctelor a j bj y j etc. în aşa fel ca

cotizaţia de asigurare obţinută din aceste date să fie cât mai aproape de valoarea ei optimă.
Să presupunem că Bijk este cotizaţia optimă de asigurare, iar wijk – ponderitatea a clienţilor
din categoria dată. Problema constă în determinarea mărimii cotizaţiei Bijk în funcţie de punctajul

72
a j bj y j . Pentru aceasta se foloseşte o anumită funcţie Bijk = Fajbjyj , tipul căreia (liniar,

gradual etc.) se stabileşte din timp. Pentru aprecierea punctajului a j bj y j se aplică metoda

echilibrată a pătratelor mici şi se minimizează funcţia:

å w [B ijk ijk ]
- F (ai , b j , y k ) ® min (7)

Principalul avantaj al sistemului de punctaj este înţelegerea lui uşoară de către client şi
agentul de asigurare, posibilitatea de modificare şi inspectare, costul redus al tipăririi cărţilor de
cote tarifare şi impozite. În afară de aceasta, asemenea factori ca inflaţia au impact numai asupra
cotizaţiei, dar nu şi asupra punctajului, în baza căruia este stabilită.
Pentru a afla ratingul companiei se analizează un număr mare de indicatori financiari. De
asemenea se studiază minuţios: business plan, politica companiei de acceptare a riscurilor şi
reasigurarea contra acestora, în care se ţine cont de starea financiară a reasigurătorilor; politica
dusă de companie în ce priveşte vânzarea poliţelor; strategia marketingului; experienţe
managerială a administraţiei; structura organizatorică şi administrativă, inclusiv analiza
activităţii companiilor mame şi fiice, precum şi politica investiţională a companiei etc.
Dintre indicatorii financiari absoluţi se analizează în primul rând fondul social şi capitalul
propriu, prima neto, rezervele tehnice, plăţile, cheltuielile pentru promovarea afacerii şi
comisioanele, încasările de la investiţii.
Indicatorii relativi sunt utili din punctul de vedere al faptului, că, analizându-i, independent
de datele absolute, se pot urmări şi compara tendinţele de dezvoltare a societăţilor de asigurare
cu indicatori absoluţi diferiţi.
Indicatorii relativi, bunăoară, din sistemul Asociaţiei Naţionale a Organizaţiilor de Asigurare
ar putea fi utili pentru compararea unor indici ai asigurătorilor din Moldova cu indicii
asigurătorilor din alte ţări. Aceşti indici se împart în 4 grupe, ce caracterizează indicatorii
generali, profitabilitatea, lichidităţile şi rezervele.
Mai jos vom demonstra unele coraporturi ce caracterizează activitatea companiilor de
asigurare, care se ocupă de asigurarea patrimoniului (Non-life).
La raporturile ce caracterizează indicatorii generali ai activităţii organizaţiilor de asigurare se
atribuie următorii:
1) raportul dintre prima neto şi mijloacele proprii, care nu trebuie să depăşească 300%
prima neto
p 300% (8)
mijloacele proprii
2) raportul dintre diferenţa în colectarea primelor neto din perioada curentă, şi anul
precedent şi prima neto din anul precedent.
Acest raport trebuie să se afle în limitele de la –33% până la +33%
73
 prima neto(anul curent ) - prima neto(anul precedent )
- 33% p p 33% (9)
prima neto(anul precedent )

3) raportul dintre produsul primei „nemeritate” date spre reasigurare şi raportul

comisionului de reasigurare pentru afacerea transmisă faţă de mijloacele proprii.

Acest raport nu trebuie să fie mai mic de 25%:
comisionul de reasigurare primit
´ prima nemeritată dată оnreasigurare
prima de reasigurare transmisă
p 25% (10)
mijloace proprii

4) profitul (pe 2 ani) Þ pierderile în cei 2 ani (A)

+ cheltuielile în 2 ani (B)
– nivelul veniturilor de la investiţii (C)

platile + cheltuielile pentru reglarea pierderilor

A= (11)
prima neto( prima nemeritată )

cheltuielile pentru asigurare

B= (12)
prima neto

veniturile de la investitii
C= (13)
salariul
5) solvabilitatea – raportul dintre mijloacele proprii şi prima neto colectată de organizaţia de
asigurare în perioada de referinţă.
Cerinţele privind solvabilitatea minimă în diferite ţări sunt diferite, dar toate se situează la
nivelul de circa 20%. În Moldova de asemenea solvabilitatea în domeniul asigurărilor e stabilită
la nivelul de 20%. Evoluţia în continuare a acestui indicator o constituie nivelul de suficienţă a
acoperirii cu mijloace proprii (Capital Adequacy Ratio), calculat ca raport al diferenţei dintre
nivelul real şi normativ de solvabilitate al companiei de asigurare faţă de nivelul normativ de
solvabilitate:
Sf - Sn
CAR = *100% (14)
Sn
unde CAR – nivelul suficienţei de acoperire cu mijloace proprii;
Sf - nivelul real de solvabilitate al organizaţiei de asigurări;
Sn - nivelul normativ de solvabilitate al organizaţiei de asigurări.
Există tabelul CAR, cu ajutorul căruia se calculează suficienţa de mijloace proprii în cazul
companiilor de asigurări care se ocupă de asigurarea patrimoniului:

74
 Tabelul 10
Calcularea suficienţei de mijloace proprii în cazul companiilor de asigurări care se
ocupă de asigurarea patrimoniului
În cazul CAR Acoperirea
< 0% Insuficientă
de la 0% până la 25% Normală
de la 26% până la 50% Bună
de la 51% până la 75% Sigură
>76% Excelentă

Din raporturile ce caracterizează lichiditatea mijloacelor societăţii de asigurare fac parte

următoarele:
1) nivelul produsului stabilit ca raport dintre obligaţiile societăţii (pasivele) şi activele lichide.
Nivelul de lichiditate al societăţilor de asigurare, care se ocupă de asigurarea patrimoniului
trebuie să fie de cel puţin 105%.
Calculul lichidităţii este redat prin următoare formulă:

Active lichide ═ + băneşti la

Mijloace + Active
contul de decontări, în investiţionale
casierie şi în depozitele
bancare

Venitul acumulat Investiţii în filiale Investiţii în

+- de −
la investiţii − şi întreprinderi − bunuri
fiice imobiliare ce
depăşesc 5%
din obligaţii

În cazul companiilor care se ocupă de reasigurare din activele lichide se exclud de asemenea
sumele primei depuse la asigurător;
2) raportul dintre datoriile de debitor la plata primei de asigurare şi mijloacele proprii.
Acest coraport trebuie să nu depăşească 40%.
Dar trebuie să nu uităm că indicatorii menţionaţi mai sus pot fi folosiţi numai de companiile
de asigurare care activează pe piaţă nu mai puţin de trei ani şi în calcul nu trebuie să fie luate
datele ce ţin de tipurile acumulative de asigurări şi asigurarea creditelor. Indicatorii în care
figurează venituri investiţionale trebuie de asemenea corectaţi în conformitate cu cerinţele pieţei
naţionale, unde dobânda bancară la depozite constituie 100% şi mai mult.

2.3 Metodica de calculare a cotelor tarifare la tipurile riscante de asigurare

Prin tipuri riscante de asigurare se înţeleg cele ce nu se atribuie la asigurarea vieţii, şi anume:

75
 · obligaţiile neprevăzute ale asigurătorului privind plata sumei asigurate la expirarea
termenului de valabilitate a contractului de asigurare;
· obligaţiile nelegate de suma acumulativă de asigurare în perioada de valabilitate a
contractului de asigurare.
Metodicele propuse pot fi aplicate la pregătirea documentaţiei pe care o prezintă organizaţiile
de asigurare pentru obţinerea licenţelor de stat pentru desfăşurarea activităţii de asigurări,
efectuarea controlului curent în scopul asigurării stabilităţii financiare a operaţiilor de asigurare.
Dacă organizaţia de asigurări foloseşte alte modalităţi de calculare a riscului în domeniul
asigurărilor şi a mărimii tarifelor de asigurare, fundamentarea metodicilor aplicate trebuie să fie
confirmată prin utilizarea unor procedee metodologice, în conformitate cu specificul operaţiilor
de asigurare.
Definirea principalelor noţiuni folosite în cadrul metodicii.
Tariful de asigurare (tariful brut) – o parte a cotizaţiei de asigurare din unitatea sumei
asigurate sau a obiectului asigurat. Tariful de asigurarea se compune din cota netă şi supliment.
Cota netă a tarifului de asigurare este o parte a tarifului de asigurare prevăzută pentru
efectuarea plăţilor de asigurare curente conform contractelor de asigurare.
Suplimentul (sarcină, încărcătură) – o parte din tariful de asigurare destinată acoperirii
cheltuielilor pentru crearea rezervei (fondului) acţiunilor preventive. În componenţa
suplimentului poate fi prevăzut profitul de la efectuarea operaţiilor de asigurare.
Prin tipurile riscante de asigurare în masă se subînţeleg tipurile de asigurări, care presupun
cuprinderea unui număr substanţial de subiecţi ai asigurării şi riscuri, ce se caracterizează prin
omogenitatea obiectelor de asigurare şi diferenţe nu prea mari în sumele de asigurare.
Metodica preconizată este utilă la calcularea cotelor tarifare în cazul tipurilor riscante de
asigurări şi este aplicabilă cu respectarea următoarelor condiţii:
1) trebuie să existe date statistice sau alte informaţii în legătură cu tipul dat de asigurare, ceea
ce va permite evaluarea următoarelor mărimi:
q – probabilitatea survenirii cazului asigurat la unul dintre contractele de asigurare;
S – suma medie la un contract de asigurare;
Sc – compensarea medie la un contract de asigurare la survenirea cazului asigurat;
2) dacă se presupune că nu vor interveni întâmplări distrugătoare, atunci când un eveniment
atrage după sine câteva cazuri asigurate;
3) dacă calculul tarifelor se efectuează ştiindu-se din timp numărul de contracte preconizate
pentru semnare cu asiguraţii.
În cazul că există datele statistice referitoare la tipul de asigurare în cauză, pentru mărimile q
şi Sc se iau valorile calculate ale acestora după formulele:

76
 M
q= (15)
N
N

åS i
S= i
(16)
N
M

åS ki
Sc = k
(17)
M
unde N – numărul total al contractelor de asigurare încheiate pentru o anumită perioadă de timp
în trecut;
M – numărul cazurilor asigurate în N contracte;
Si – suma de asigurare la încheierea contractului nr.i, i = 1,2...,N.
Ski - compensaţia de asigurare la survenirea cazului asigurat, k= 1,2,...,M.
În cazul asigurării contra unor noi tipuri de risc, în lipsa datelor concrete privind rezultatele
operaţiilor de asigurare efectuate, adică datele statistice privind valorile i, S, Sc, mărimile pot fi
evaluate prin metoda expertizei ori în calitatea lor pot fi folosite valorile unor indicatori similari.
În acest caz trebuie să se dispună de opiniile experţilor sau de explicaţii privind temeiul alegerii
acestor indicatori similari, iar raportul dintre plata medie la suma asigurată (Sc/S) se recomandă a
fi acceptată la un nivel de cel puţin:
0,3 – la asigurarea contra accidentelor şi bolilor, în cazul asigurării medicale;
0,4 – la asigurarea mijloacelor de transport terestre;
0,5 – la asigurarea încărcăturilor şi bunurilor, cu excepţia mijloacelor de transport;
0,6 – la asigurarea mijloacelor de transport naval şi aerian;
0,7 – la asigurarea de răspundere a posesorilor mijloacelor de transport auto şi alte tipuri de
răspundere şi asigurare contra riscurilor financiare.
Cota netă Tn constă din două părţi – partea principală To şi suplimentul pentru risc Tr:
Tn = To + Tr (18)
Partea principală a cotei nete (To) corespunde plăţilor medii ale asigurătorului, ce depind de
probabilitatea survenirii cazului asigurat, suma medie de asigurare şi compensaţia medie. Partea
principală a cotei nete de asigurare din suma de 100 lei se calculează după formula:
Sc
To = 100 ´ q (lei ) (19)
S
Suplimentul pentru risc Tr se introduce pentru a se ţine cont de creşterea probabilă a
numărului de cazuri asigurate în raport cu valoarea lor medie. În afară de q, S, Sk suplimentul
pentru risc depinde de încă trei parametri: n – numărul de contracte, atribuite la perioada de timp
pentru care se face asigurarea, repartizarea medie a compensaţiilor Rs şi garanţiilor y – la

77
probabilitatea necesară, conform căreia cotizaţiile colectate trebuie să ajungă pentru plata
compensaţiilor la cazurile asigurate. Sunt posibile două variante de calculare a suplimentului
pentru risc:

1. Suplimentul pentru risc pate fi calculat pentru fiecare risc în parte. În acest caz:
1 é æR öù
Tr = To ´ a( y ) ´ ê1 - q + çç s ÷÷ú (20)
n´q ë è Sc øû
a(y) – coeficientul ce depinde de garanţia securităţii y. Valoarea ei poate fi luată din
tabelul:
y 0,84 0,90 0,95 0,98 0,9986
a 1,0 1,3 1,645 2,0 3,0

Rs - devierea la pătrat medie a compensaţiei la survenirea cazurilor asigurate. Dacă există

2
datele statistice privind plata compensaţiilor de asigurare, dispersia plăţilor Rs se calculează în
modul următor:
M 2 M
´ å (S ck - S c ) =
1 1 M
R = ´ å S ck - ´ S c2 (21)
2 2

M - 1 k =1 M - 1 k =1 M -1
s

Sck – compensaţia de asigurare pentru cazul k asigurat, k = 1,2,...,M;

M – numărul de cazuri asigurate în N contracte;
Sc – compensaţia medie la un contract de asigurare la survenirea cazului asigurat.
Dacă organizaţia de asigurare nu dispune de date referitoare la mărimea Rs se admite calculul
suplimentului pentru risc după formula:

1- q
Tr = 1,2 ´ To ´ a ( y ) (22)
nq

2. Atunci când organizaţia de asigurare face asigurarea contra mai multor tipuri de risc ( j =

1,2,...,m) suplimentul pentru risc poate fi calculat pe întregul portofoliu de asigurare, ceea ce

va permite reducerea lui într-o anumită măsură:

Tr = To ´ a ( y ) ´ m (23)

Unde m– coeficientul de variaţie a compensaţiilor de asigurare, ce corespunde raportului

dintre devierea medie la pătrat şi plata preconizată a compensaţiilor de asigurare.
Dacă riscul j se caracterizează prin probabilitatea survenirii lui qj, compensaţia medie Scj şi
devierea medie la pătrat a compensaţiilor Rsj, apoi:

78
 å [S ´ n j ´ q j (1 - q j )´ Rs2 ´ n j ´ q j ]
m
2
c
j =1
m= m
(24)
åS
j =1
2
cj ´nj ´qj

În cazul că mărimea Rs este cunoscută, devierea medie la pătrat a plăţilor la survenirea

riscului j, ce corespunde cu produsul de la numărătorul formulei (24), se admite înlocuirea cu
mărimea:

1,44 ´ S cj2 ´ n j ´ q j (1 - q j ) (25)

Dacă nu e cunoscută nici una dintre valorile Rs, apoi m se calculează după formula:

´ n j ´ q j (1 - q j )
m

åS
j =1
2
cj

m = 1,2 ´ m
(26)
åS
j =1
2
cj ´nj ´qj

Formulele (20), (23) şi (24) pentru calcularea suplimentului de risc vor fi cu atât mai exacte,
cu cât valorile nq şi njqj vor fi mai mari. Concomitent nq < 10 şi njqj < 10 din formulele (20),
(23) şi (24) poartă caracter aproximativ.
Cota brută Tb să calculează după formula:
Tn ´ 100
Tb = (27)
100 - f
unde Tn – cota netă;
f(%) – cota suplimentului pentru risc în cota tarifară generală.
Să examinăm câteva exemple de aplicare a acestei metodici.
I. Compania de asigurare „Moldasig” încheie contracte de asigurare patrimonială. Fie ca
probabilitatea survenirii cazului asigurat q1 = 0,01, suma medie de asigurare constituie S = 500
mii lei, compensaţia medie la survenirea cazului asigurat este Sc1 = 375 mii lei, numărul de
contracte n1 = 1000. Cota suplimentului în structura tarifului f1= 30%, datele cu privire la
dispersarea posibilelor compensaţii lipsesc.
Atunci partea principală a cotei nete din 100 lei a sumei asigurate se calculează după formula
(19):
S c1 375
To1 = 100 ´ q1 = 100 ´ 0,01 = 0,75 lei
S1 500
Să calculăm suplimentul pentru risc. Fie că „Moldasig”, cu probabilitatea de până la y1 =
0,95, preconizează să asigure nedepăşirea posibilelor compensaţii asupra cotizaţiilor colectate,
atunci din tabelul a=1,645 suplimentul pentru risc se va calcula după formula (22):

79
 Cota netă din 100 lei a sumei asigurate se calculează după formula (18):

Cota brută din 100 lei a sumei asigurate se calculează după formula (27):

II. Companie de asigurări „Moldcargo” efectuează asigurarea cetăţenilor contra accidentelor

pentru anul 2009. Totodată suma medie de asigurare preconizată este S=140 mii lei, compensaţia
medie la survenirea cazului asigurat este Sa2 = 56 mii lei, probabilitatea survenirii cazului
asigurat q2 = 0,04, numărul de contracte preconizate n2 = 3000. Cota suplimentului în structura
tarifului f2= 30%, dispersarea medie a compensaţiei Rs2 – 30 mii lei. Calculând cu ajutorul
formulelor (19), (20), (18) şi (25), obţinem:
Sc2 56
To 2 = 100 ´ q2 = 100 ´ 0,04 = 1,6 lei
S2 40

1 é æ Rs2 ö ù
2

Tr 2 = To 2 ´ a ( y ) ´ ê1 - q 2 + çç 2 ÷÷ ú =
n2 ´ q 2 ê è S c ø úû
ë
2
æ 30 ö
1 - 0,04 + ç ÷
è 56 ø
= 1,6 ´ 1645 = 0,27lei
3000 ´ 0,04
Tn2=To2 +Tr2 =1,87 lei
Tn 2 ´ 100 1,87 ´ 100
Tb 2 = = = 2,67lei
100 - f 2 100 - 30
III. Să admitem că compania de asigurări „Carat” efectuează tipurile de asigurare descrise în
exemplele precedente, adică în portofoliul ei se află o diversitate de riscuri. În acest caz părţile
principale din cota netă vor fi aceleaşi ca şi în exemplele I şi II. Pentru calcularea suplimentelor
de risc determinăm coeficientul respectiv, folosind formula (24) şi având în vedere că datele cu
privire la dispersarea plăţilor la un risc lipsesc:

1,44 ´ S c21 ´ n1 ´ q1 ´ (1 - q1 ) + S c22 ´ n2 ´ q 2 ´ (1 - q 2 ) + S c21 ´ n2 ´ q 2

m= = 0,102
S n1 ´ n1 ´ q1 + S n 2 ´ n2 ´ q 2
Suplimentul pentru risc îl calculăm după formula (23)
Tr = To ´ a ( y ) ´ m = To ´ 1,645 ´ 0,102 = To ´ 0,17
80
 Cota netă pentru orice caz de asigurare pe întregul portofoliu de asigurare
Tn =To´0,17+To
Cota netă din 100 lei sumă asigurată: în cazul asigurării patrimoniale:
Tn1=1,17´0,75=0,88 lei
În cazul asigurării cetăţenilor contra accidentelor:
Tn2=1,17´1,6=1,87 lei
Cotele brute respective din 100 lei sumă asigurată:
Tb1=1,26 lei
Tb2=2,67 lei
În timpul cercetărilor am constatat careva neajunsuri specifice pieţei şi industriei de asigurare
din RM, care în ultimă instanţă frînează dezvoltarea şi consolidarea industriei precum şi procesul
de integrare în sistemul de asigurare European:
§ Prezenţa fraudelor pe piaţă.
§ Piaţă cu caracter creanţier (subscrierea primelor şi neîncasarea acestora)
§ Abordarea neprofesionistă şi lipsa de cadre calificate.
§ Orientarea către produsele obligatorii.
§ Metode de vînzare şi canale de distribuţie învechite.
§ Practicarea dumping-ului.
§ Lipsa instituţiilor de consultanţă şi mediere.
§ Nefuncţionalitatea autorităţii de Supraveghere.
§ Lipsa unor coduri de conduită (scrise) a participanţilor pieţei de asigurări.
§ Lipsa certificării / autorizării forţei de vînzare.
§ Inaccesul resurselor financiare din activitatea de asigurare pe piaţa de capital.
Drept mijloc (instrument) de optimizare a sistemului de asigurare şi în special a serviciilor de
asigurare destinat antreprenoriatului, propunem următoarele:
Crearea unui sistem unic, care va avea la bază un soft universal de stocare şi prelucrare
automată a datelor. Acesta urmează să fie patronat de autoritatea de supraveghere, dar cu acces
autorizat pentru cei care vor introduce informaţia primară (asiguratori / reasiguratori). Se
propune ca acesta sa cuprindă pe de o parte o baza de date a participanţilor profesionişti (ca
subiecţi ai ofertei) iar pe de alta subiecţi ai cererii- asiguraţii.
Sub aspect operaţional segmentul important şi cel care implică o analiză mai complexă este
cel al “Asiguraţilor”. După statutul juridic asiguraţii vor fi divizaţi în persoane fizice şi juridice,
după această clasificare se va permite monitorizarea operaţiunilor de asigurare cu aceştia,
precum şi volumul primelor de asigurare încasate de la aceştia şi pe categorii (grupe). Un alt
aspect important care ar trebui sa cuprindă acest sistem este evaluarea gradului de risc după

81
anumite calcule de actuariat, la fel analiza şi monitorizarea istoricului de daune (despăgubirilor
achitate în contul acestora), monitarizarea bonităţii asiguraţilor precum şi listarea debitorilor pe
piaţa asigurărilor.
Însă rolul cel mai important al acestui sistem va fi cel de evidenţă şi de efectuare a
rapoartelor statistice.
Un rol deosebit pe piaţa asigurărilor este şi furnizarea informaţiilor la stabilirea tarifelor de
asigurare, iar aceatea trebuie corelate obiectiv, transparent şi onest.
Obiectiv – adică primele de asigurare vor fi percepute în funcţie de gradul de expunere la risc
(probabilitatea producerii evenimentului asigurat), iar în rezultat se va obţine fonduri pregătite să
acopere acest risc.
Transparent – prin calcularea după careva parametri şi libera alegere a consumatorului.
Onest- adică fidelizarea celor care nu au înregistrat cazuri asigurate, şi penalizarea celor care
au avut un “cazier de asigurare”, în cazul cînd riscurile sunt controlabile de factorul uman
(exemplu: asigurarea RCA, CASCO, Accidente a persoanelor, etc).
Toate cele enumerate mai sus vor permite o capitalizare mai înceată dar mai sigură a pieţei
de asigurare, dar pe fonul unei stabilităţii şi garanţii sporite.
Acest sistem ar mai avea o funcţie primordială, de a răspunde sau de a scoate în evidenţă cota de
patrimoniu neadmisă sub protecţia financiară (neasigurată).
În continuare propunem spre analiză cum sistemul de asigurare/reasigurare crează condiţii
favorabile de dezvoltare a infrastructurii, drept scop fiind stabilitatea şi creşterea economică.
Anual conform unor studii ale centrelor şi instituţiilor de profil s-a constatat ca pierderile
materiale ca rezultat al fenomenelor naturale, riscurilor tehnice şi cele sub influienţa factorului
uman anual înregistrează creşteri cu circa 5-10 %.
Aceasta înseamnă că aceste pierderi sunt urmate de 3 situaţii:
Evitarea şi conservarea pagubelor/ pierderilor din motive financiare care ar însemna
degradare economică.
Lichidarea consecinţelor prin acoperirea financiară a acestor pierderi/pagube din contul
produsului economic din acea perioadă, aceasta ar însemna o stagnare economică.
Acoperirea financiară a acestor pierderi/pagube din contul gestiunii acestor riscuri prin
prevenirea, asigurarea acestora pe piaţa internaţională, aceasta ar însemna condiţii de creştere
economică.
Spre exemplu: În 2007 riscurile au generat pierderi de aproximativ de 150 mil. MDL,
aproximativ 10 mil. Euro., dacă facem un calcul atunci spunem că dacă aceşti bani erau
prevăzuţi şi orientaţi în asigurare, ulterior în reasigurare, la un tarif mediu atunci obţinem o
valoare asigurată aproximativ de 6,5 mlrd. Euro.

82
 Această situaţie ne va permite în cazul cind se produce un risc de force-major, situaţia va fi
acoperită din contul sumelor asigurate anterior.
În acest sens noi propunem ca pierderile (resursele financiare cheltuite pentru lichidarea
acestor pierderi) să fie prevenite din contul asigurărilor.
În procesul de cercetare a riscurilor antreprenoriale am constatat şi evidenţiem o
serie de riscuri specifice:
§ Riscul de întrerupere a business-ului, ca urmare a accidentării /avarierii factorilor de
producţie, precum şi alţi factori care ar perturba activitatea.
§ Riscul de răspundere profesional-comercială, faţă de parteneri /clienţi, ca urmare a
neîndeplinirii calitative obligaţiilor asumate, din cauza perturbării activităţii.
§ Riscuri financiare (de nerambursare a creditelor, de neîncasare a creanţelor de la debitori)
§ Riscul pieţei (de excludere prin influienţă politică de pe piaţă, de concurenţă neloială, etc)
§ Riscul investiţional (plasarea fondurilor timp în care se petrec schimbări radicale în
economie şi în stat, sub influienţă politică, militară, socială etc)
În scopul protejării tuturor elementelor vieţii economice şi în special a businessului mic şi
mijlociu se propune ca asigurarea intereselor patrimoniale şi de răspundere civilă (profesională)
în antreprenoriat să poarte un caracter cvasi-obligatoriu.
Aceasta ar însemna: protejarea dezvoltării business-ului după principiul mutualităţii - adică la
survenirea unui risc, acesta va fi distribuit către ceilalţi subiecţi şi va fi uşor sesizabil.
§ Rotaţia activelor financiare în economie,
§ Redistribuirea resurselor din sectoarele mai puţin profitabile spre cele cu o rentabilitate mai
ridicată ,
§ Protecţia intereselor patrimoniale ale agenţilor economici,
§ Planificarea şi managementul sporit în desfăşurarea activităţii de antreprenoriat,
§ Menţinerea concurenţei şi prevenirea monopolului,
Asigurarea unui mediu stabil care va asigura climat investiţional şi creşteri economice.

83
 CAPITOLUL III.
APORTUL SERVICIILOR FINANCIARE ÎN DEZVOLTAREA
MANAGEMENTULUI INFRASTRUCTURII PIEŢII ÎN REPUBLICA
MOLDOVA
3.1. Serviciile financiare ca un instrument managerial al dezvoltării infrastructurii pieţii

Infrastructura sectorului financiar include instituţiile pieţei monetare. Aşa dar,trebuie de

aplicat un criteriu obiectiv pentru a determina suficienţa sau insuficienţa potenţialului sistemului
bancar, scopul principal al căruia este asigurarea cerinţelor economiei în domeniul efectuarii
plăţilor şi creditarea ei. Accelerarea modernizării şi intensificării producţiei materiale a necesitat
dezvoltarea unor noi tipuri şi forme de deservire, în procesul căreia serviciile financiare s-au
delimitat într-o ramură de sine stătătoare – infrastructura pieţii financiare.
Piaţa financiară ca un element a infrastructurii cuprinde serviciile financiare necesare pentru
investiţii, leasing, asigurarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, plata pensiilor, funcţionarea pieţei
hârtiilor de valoare şi a factoringului. Astfel pot fi delimitate două concepte privind dezvoltarea
infrastructurii serviciilor financiare ca un instrumentar economic. Primul constă în modificarea
radicală a principiilor de creare a infrastructurii financiare, pe baza separării organizatorice a
activităţii legate de deservirea sistemului de plăţi, cel de al doilea concept vizează asigurarea
garantată a funcţionării sistemului bancar.
În condiţiile de piaţă este deosebit de actuală organizarea perfectă a decontărilor băneşti,
deoarece stadiul monetar al rotaţiei mijloacelor joacă un rol foarte important în viaţa economică
a întreprinderilor cu orice formă de proprietate.
Trecerea de la sistemul administrativ de comandă la relaţiile de piaţă, în sfera economică a
necesitat crearea unui nou sistem de plăţi, bazat pe un sistem bancar cu două nivele. Astfel, au
fost împărţite şi separate resursele monetare ale diverşilor subiecţi economici, s-au format bănci
comerciale independente, şi s-au iniţiat relaţii de corespondenţă între ele şi alte ţări.
Schimbările calitative în formele de organizare a decontărilor monetare s-au produs ca
urmare a intensificării activităţii economice a tuturor subiecţilor pieţei, precum şi a creşterii
numărului şi volumului tranzacţiilor. Au apărut diverse structuri comerciale, fapt ce a provocat
amplificarea circuitului de documentaţie, crearea bazelor de date şi a diferitor programe necesare
pentru deservirea sistemului de plăţi în ansamblu. Modificarea sistemului de plăţi a necesitat
schimbarea principiilor de organizare a achitării prin transfer, în urma cărora au apărut noi forme
şi modalităţi de efectuare a plăţilor.
În condiţiile de criză, organizarea corectă a funcţionării sistemului de decontări are o mare
însemnătate la achitarea plăţilor, atunci cînd datoriile reciproce de proporţii şi reţinerea plăţilor
într-un anumit segment influenţează negativ activitatea unui număr mare de agenţi economici,

84
reflectându-se astfel asupra celor mai importanţi indicatori ai activităţii lor comerciale şi de
producţie.
Orice întreprindere face decontări financiare şi ca cumpărător, şi ca vânzător. Întreprinderea
efectuează de asemenea achitări băneşti prin transfer la cardurile bancare a muncitorilor şi a
funcţionarilor, transferă mijloace financiare bugetului şi băncii respective. Ansamblul tuturor
plăţilor monetare constituie volumul plăţilor. O mare parte din volumul de plăţi ale
întreprinderilor se efectuează prin transfer, constituind condiţia de dezvoltare a instrumentarul
economic infrastructural. Banii în numerar se plătesc doar în sume relativ mici .
Achitarea prin transfer, alt intrument economic, şi-a găsit o largă aplicare în procesul de
dezvoltare a sistemului bancar şi are o serie de avantaje comparativ cu achitarea în numerar.
Pe teritoriul Republicii Moldova achitarea se face în numerar şi sub formă de decontări.
Înainte de adoptarea Codului Civil al Republicii Moldova modul şi formele de efectuare a
decontărilor erau reglementate prin normele şi regulile bancare respective.
Codul Civil al Republicii Moldova reglementează detaliat relaţiile de decontări, prevăzând
forme concrete de achitare prin transfer [1]. Regulile bancare prevăd reglementarea juridică a
relaţiilor în domeniul decontărilor care nu contravin normelor legale, în special sistemului
automatizat prevăzut în Codul Civil al Republicii Moldova pentru plăţile interbancare [9].
Achitările cu cetăţenii, care nu sunt legate de activitatea lor antreprenorială, se pot efectua în
numerar în volum nelimitat, ori prin transfer.
Achitarea între agenţii economici, de regulă, se face prin transfer, prin trecerea mijloacelor
de la contul plătitorului la cel al cumpărătorului în cadrul organizaţiei creditare. Achitarea în
numerar se permite numai în cazurile şi limitele stabilite de legislaţia cu privire la activitatea
instituţiilor financiare din Republica Moldova. Decontările între persoanele juridice sunt
atribuite în competenţa Băncii Naţionale a Moldovei. Agenţii economici sunt obligaţi să
efectueze operativ decontările respective, să-şi respecte obligaţiile financiare. Modul şi forma
concretă de achitare se stabilesc de către părţi la încheierea contractelor respective. Conform
Legilor care reglementează activitatea bancară, formele, regulile şi standardele din domeniul
decontărilor sunt stabilite de Banca Naţională a Moldovei [ 2, 3, 5 ]. De asemenea sunt aplicate
şi forme acceptate în practica bancară internaţională în cazul decontărilor internaţionale. Codul
Civil stabileşte cele mai răspândite forme de achitare prin transfer [ 1, capitolul XXIV ].
Plăţile prin transfer între agenţii economici se pot efectua prin următoarele forme: prin
dispoziţii (ordine) de plată; acreditive, cecuri, achitări incaso, precum şi în alte forme prevăzute
de legislaţia în vigoare.

85
 Decontările interbancare. Achitarea între bănci pe teritoriul Republicii Moldova se face
prin intermediul sistemului automatizat de plăţi interbancare introdus de Banca Naţională a
Moldovei.
Sistemele de plăţi interbancare ca un instrumentar economic infrastructural pot fi structurate
în două mari categorii: sisteme de plăţi în numerar şi sisteme de plăţi în monedă scripturală.
Sistemul de plăţi în numerar utilizează moneda în forma ei efectivă, bancnote şi monede
metalice.
Sistemele de plăţi în monedă scripturală utilizează o serie de instrumente specifice (ordinul
de plată, cecul, cambia, cardul, etc.).
Dacă, în cazul plăţilor în numerar, avem de-a face cu o relaţie strictă: bancă – client;
circulaţia monedei scripturale implică de cele mai multe ori, existenţa relaţiilor interbancare,
întrucât plăţile sunt realizate, de regulă, din conturile clienţilor, conturi ce pot fi localizate în
entităţi bancare diferite.
Practic, circuitele monetare generate de instrumentele de plată menţionate pot fi gestionate:
- în interiorul aceleaşi bănci;
- pe baze bilaterale, între băncile aferente clientului plătitor, respectiv beneficiar;
- pe baze multilaterale, prin intermediul sistemului automatizat de plăţi.
În temeiul Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei din 19.09.1995 şi Hotărârea
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, privind aprobarea Regulamentului
cu privire la sistemul automatizat de plăţi interbancare [2, 9] s-a emis Regulamentul, care
determină regulile de utilizare a sistemului automatizat de plăţi interbancare ( SAPI ), în care
este specificat următoarele noţiuni:
Codul tranzacţiei - este un cod numeric ce identifică tipul plăţii transmise în SAPI.
Coada de aşteptare reprezintă lista documentelor de plată a căror decontare a fost amânată
din cauza lipsei de mijloace băneşti disponibile, orânduite conform priorităţii şi timpului de
transmitere.
Contul de decontare reprezintă contul deschis participantului în SAPI în vederea efectuării
operaţiunilor de decontare.
Decontarea reprezintă operaţiunea prin care sunt stinse irevocabil obligaţiile legate de
transferuri de mijloace băneşti între doi sau mai mulţi participanţi şi are loc prin debitarea
contului de decontare al participantului plătitor şi prin creditarea contului de decontare al
participantului beneficiar.
Participant beneficiar este un participant al SAPI, al cărui cont de decontare se creditează în
baza unui document de plată procesat.

86
 Participant plătitor - participantul la SAPI, al cărui cont de decontare este debitat în baza
unui document de plată procesat.
Prioritatea reprezintă un cod numeric prin care participantul la sistem stabileşte
consecutivitatea decontării documentului de plată, în cazul în care acesta va fi plasat în coada de
aşteptare.
Sistemul automatizat de plăţi interbancare (SAPI) reprezintă sistemul prin intermediul căruia
sunt efectuate plăţile interbancare, în lei moldoveneşti, pe teritoriul Republicii Moldova. SAPI
este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real şi sistemul de compensare cu
decontare pe bază netă.
Sistemul de decontare pe bază brută în timp real (sistemul DBTR) este destinat prelucrării
plăţilor urgente şi de mare valoare, iar sistemul de compensare cu decontare pe bază netă
(sistemul CDN) este destinat procesării plăţilor de mică valoare.
Sistemul DBTR efectuează procesarea documentelor de plată transmise de participanţi şi
decontarea finală a transferurilor de fonduri aferente acestora în regim de timp real.
Sistemul CDN efectuează procesarea pachetelor cu documente de plată transmise de
participanţi şi calculează poziţiile nete multilaterale ale acestora.
în SAPI participă:
a) Banca Naţională a Moldovei;
b) Băncile autorizate de către Banca Naţională a Moldovei;
c) Centrul de casă şi decontări din or.Tiraspol.
Administrator al SAPI este Banca Naţională a Moldovei. Drepturile şi obligaţiile Băncii
Naţionale a Moldovei în calitate de administrator al SAPI şi ale băncilor autorizate de Banca
Naţională, Centrului de casă de decontări din or. Tiraspol în calitate de participanţi la SAPI se
stipulează în contractul privind participarea în SAPI. Fiecare participant primeşte documentul
tehnic pentru participanţii la sistemul automatizat de plăţi interbancare (în continuare
documentul tehnic). Documentul tehnic conţine informaţia cu privire la: formatele mesajelor
utilizate în SAPI; schemele şi particularităţile tehnice de efectuare a plăţilor, interpelărilor, altor
tipuri de operaţiuni; modul de interacţiune cu SAPI; alte informaţii tehnice relevante.
Pentru fiecare participant la SAPI se deschide un cont de decontare şi se atribuie un cod de
identificare. Informaţia cu privire la conturile de decontare şi codurile de identificare sunt puse la
dispoziţia participanţilor prin intermediul facilităţilor SAPI. Contul de decontare al băncii
autorizate şi al Centrului de casă şi decontări din or. Tiraspol reprezintă contul LORO deschis în
sistemul de evidenţă contabilă al BNM în conformitate cu Planul de conturi al evidenţei
contabile a Băncii Naţionale a Moldovei.

87
 Codul de identificare se atribuie de către administratorul de sistem băncii după eliberarea
autorizaţiei de desfăşurare a activităţilor financiare de către Banca Naţională a Moldovei în
conformitate cu legislaţia în vigoare. Codul de identificare al filialei băncii autorizate se atribuie
de către administratorul de sistem la solicitarea băncii după înregistrarea de stat a filialei în
conformitate cu legislaţia în vigoare. Codul de identificare al participantului este compus din 8
simboluri, iar codul de identificare al filialei participantului este compus din 11 simboluri,
conform procedurilor SWIFT.
Participanţii transmit în SAPI documente de plată în nume şi pe cont propriu sau în numele
clienţilor săi cu indicarea codului tranzacţiei respectiv, asigurând corectitudinea şi veridicitatea
datelor conţinute în documentele de plată pe care le transmit. Codul tranzacţiei se indică în
conformitate cu Anexa 3.
Participanţii în SAPI îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Programul zilei
operaţionale a SAPI prezentat în Anexa 4, care este disponibil prin intermediul facilităţilor SAPI.
In cazul apariţiei unor circumstanţe neprevăzute de ordin funcţional sau tehnic Banca
Naţională a Moldovei este în drept să modifice Programul zilei operaţionale a SAPI cu
informarea prealabilă a participanţilor. Suspendarea operaţiunilor, sechestrarea şi perceperea în
mod incontestabil a mijloacelor din conturile participanţilor la SAPI se efectuează de către Banca
Naţională a Moldovei în conformitate cu procedurile interne în baza documentelor prezentate de
organele abilitate prin lege.
Băncile în proces de lichidare sau insolvabilitate prezintă documentele de plată la Banca
Naţională a Moldovei pe suport de hîrtie sau în altă formă stabilită de BNM.
Sistemul DBTR operează conform principiului de decontare pe bază brută, efectuând
procesarea şi decontarea fiecărui document de plată în parte.
Etapele procesării documentului de plată în sistemul DBTR sunt următoarele:
a) iniţierea şi transmiterea de către participant a documentului în sistem;
b) validarea tehnică de către sistem a documentului;
c) acceptarea tehnică de către sistem a documentului cu informarea corespunzătoare a
participantului;
d) verificarea de către sistem a disponibilităţii mijloacelor băneşti în contul de decontare
şi după caz acceptarea documentului spre decontare sau plasarea documentului în
coada de aşteptare;
e) decontarea finală a documentului.
In sistemul DBTR sunt procesate următoarele documente de plată:
a) ordine de plată privind transferurile urgente şi de mare valoare;

88
 b) ordine incaso privind efectuarea perceperii în mod incontestabil în conformitate cu
actele normative în vigoare.
Documentele de plată transmise în sistemul DBTR nu sunt supuse restricţiilor de ordin
cantitativ sau valoric. Documentele de plată sunt transmise de participanţi în sistem sub formă de
mesaje de plată prin intermediul reţelei interbancare transport de date. Mesajele de plată
transmise în sistemul DBTR au formatele mesajelor SWIFT.
In funcţie de nivelul de operativitate a procesării plăţilor, participanţii atribuie documentelor
de plată priorităţile necesare, până la transmiterea acestora în sistemul DBTR. Plăţile care se
transmit în sistemul DBTR trebuie să utilizeze valorile priorităţilor de la l până la 99 şi se
atribuie în conformitate cu Anexa 5.
In cazul în care mijloacele disponibile din contul de decontare al unui participant nu sunt
suficiente pentru a deconta un document de plată, sistemul DBTR plasează documentul de plată
respectiv în coada de aşteptare în funcţie de prioritatea acordată de către participant.
La creditarea contului de decontare al participantului care are documente de plată în coada de
aşteptare, sistemul reiniţiază procesarea acestor documente în ordine cronologică în baza
principiului „FIFO" (primul primit - primul decontat) conform priorităţilor acordate.
Documentele de plată care se află în coada de aşteptare pot fi anulate de către participantul
iniţiator. Participantul iniţiator poate modifica prioritatea documentului de plată aflat în coada de
aşteptare pentru a schimba consecutivitatea decontării acestuia. Documentele de plată din coada
de aşteptare care nu pot fi decontate până la momentul de finalizare a procesării plăţilor în SAPI
vor fi anulate în mod automat de către sistem cu informarea respectivă a participanţilor.
Un document de plată este decontat final pentru participantul plătitor în momentul debitării
contului său de decontare şi pentru participantul beneficiar în momentul creditării contului de
decontare al acestuia.
Sistemul DBTR nu iniţiază restituirea documentului de plată decontat final, inclusiv în cazul
în care acesta a fost transmis în mod eronat. Restituirea sumei aferente documentului de plată
transmis în mod eronat se efectuează de către participantul beneficiar la solicitarea
participantului iniţiator sau în cazul depistării indicării incorecte în documentul de plată a
codului fiscal şi / sau a contului bancar al beneficiarului.
Participantul beneficiar restituie participantului iniţiator suma aferentă documentului de plată
transmis în mod eronat, prin iniţierea unui document de plată nou, în care se va indica codul
tranzacţiei respectiv (014) şi se va face referinţă la documentul de plată transmis eronat.
Restituirea sumelor aferente documentelor de plată transmise în mod eronat în bugetul public
naţional se efectuează în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.

89
 Transformarea sistemului de plăţi a necesitat modificarea principiilor de organizare a
decontărilor, aplicarea unor noi forme şi modalităţi de efectuare a plăţilor. În lucrarea [31 p. 113-
115] se analizează una dintre formele de acordare a serviciilor pentru clienţi la efectuarea plăţii-
credit “overdraft” (vezi tab. 11), esenţa economică a căreia constă în următoarele. Acordarea
creditului „overdraft” se efectuează prin trecerea la pierderi a mijloacelor de la contul clientului
(asupra sumei reziduale de la cont), în rezultatul cărui fapt se formează soldul debitor. În cazul
„overdraft”-ului la datorii se trec toate sumele transferate la contul curent al clientului, ceea ce
deosebeşte „overdraft”-ul de creditele obişnuite. La decontările internaţionale băncile execută
reciproc ordine de plată prin acreditive, mandate, de regulă în limitele mijloacelor existente la
conturile corespondente, însă ele pot recurge şi la creditul sub formă de „overdraft”, pentru a
asigura transferul operativ al plăţilor la conturile vamale.
Tabelul 11
Condiţiile de acordare a creditului „overdraft”
Termenul Termenul Limita contului de Dobânda la
contului de liniei de credit împrumut credit (anuală)
decontări
Clienţii fără 6 luni Până la 1 lună Până la 40% din volumul 30 –42 cu
asigurare lunar al creditului încasare lunară
Clienţii care au 6 luni Până la 1 lună Până la 40% din volumul 30 –42 cu
la bancă: lunar al creditului încasare lunară
- conturi
depozitare Sau (0,6-o,7) din
- conturi „depo” asigurare
Clienţii noi Se deschid Până la 1 lună (0,6-o,7) din asigurare 30 –42 cu
conturi de încasare lunară
decontări
Sursa: [ 10 ]
Principalele reguli de operare cu creditele „overdraft” sunt:
- stabilirea „Limitei lunare” conform metodicii aprobate, ca sumă maximală de acumulare a
tranşelor creditare într-o lună de zile;
- stabilirea „Limitei pentru o singură zi”;
- stabilirea „Limitei termenului”, pe parcursul căruia clientul trebuie să stingă datoriile la
credit în funcţie de mărimea tranşei creditare, dar în cadrul „Limitei lunare” aprobate;
- după stingerea tranşei ordinare clientul poate din nou să se folosească de linia creditară;
- în cazul deciziei pozitive privind deschiderea liniei creditare pentru client, precum şi în
cazul contractului creditar întocmit conform cerinţelor băncii, contabilitatea deschide un cont
creditar;
- temeiul îl constituie: „Nota de serviciu”, semnată de şeful secţiei credite, cu anexarea
copiilor la certificatele eliberate de Inspectoratul Fiscal şi Fondul de Pensii al Republicii
Moldova.

90
- plata dobânzilor se efectuează prin trecerea fără accept la pierderi concomitent cu stingerea
sumei de bază a datoriei la tranşa ordinară;
- în contractul creditar trebuie prevăzut modul de efectuare a plăţilor cu periodicitate
neomogenă: în primul rând, stingerea sancţiunilor de amendă, a dobânzilor şi sumelor la
credit, apoi se execută celelalte plăţi faţă de persoanele terţe;
- în ziua când se eliberează mandatul pentru credit secţia credite a băncii calculează sumele
la dobânzile pentru utilizarea resurselor creditare şi expediază clientului o „Înştiinţare” în
forma stabilită;
- clientul, în cazul că e de acord cu suma dobânzilor calculate la plata creditului expediază
băncii o confirmare în lista cu „Înştiinţarea” până la expirarea termenului de restituire a
tranşei creditare;
- lipsa confirmării echivalează cu lipsa acordului din partea clientului referitor la calcularea
dobânzilor;
- în cazul că la contul curent de decontări mijloacele sunt insuficiente, trecerea la pierderi a
dobânzilor pentru utilizarea creditului se efectuează din contul realizării unei părţi din
asigurarea existentă, de comun acord cu contabilul-şef al băncii;
- la realizarea unei părţi din asigurare în suma plăţilor pentru dobândă secţia creditare
expediază în aceeaşi zi clientului o „Înştiinţare” cu cererea de a completa volumul asigurării
până la nivelul necesar, conform limitei stabilite pentru luna curentă;
- în cazul că clientul nu respectă cerinţele privind completarea asigurării corespunzătoare
limitei indicate în timp de trei zile de la momentul înştiinţării, limita pentru luna curentă se
reduce cu această sumă;
- în cazul că asigurarea lipseşte şi mijloacele sunt insuficiente se efectuează stingerea
parţială a dobânzilor. La partea nestinsă a dobânzilor se calculează amenzi în mărime de 0,3%
pentru fiecare zi;
- secţia credite în aceeaşi zi informează clientul despre aceasta;
- nu mai târziu de expirarea a 13 ore din ziua următore secţie credite expediază clientului
prin fax „Înştiinţarea” cu calculul părţii neachitate a dobînzilor şi al sancţiunilor de amendă;
- din mijloacele ce se transferă la contul curent / de decontări al clientului se efectuează
stingerea prioritară a amenzilor;
- datoriile la principala sumă debitoare, în cadrul limitei stabilite, trebuie să fie achitate
integral către ultima zi de lucru din luna curentă;
- în cazul că tranşa creditară este eliberată în ultimele zile ale lunii curente – în cadrul
„Limitei lunare” a lunii curente – stingerea datoriei la ultima tranşă trebuie să fie efectuată în
„limita de timp” stabilită pentru tranşa dată;

91
- în cazul neachitării datoriei pe parcursul „limitei de timp” stabilite pentru volumul dat al
tranşei în cauză, limita lunară pentru luna următoare se stabileşte la nivelul zero până la
stingerea tranşei;
- în cazul când clientul stinge datoria, lui i se poate redeschide linia creditară – la decizia
comitetului (consiliului) creditar, dar concomitent „Limita sumei” va fi stabilită în
conformitate cu termenul rămas până la finele lunii.
Procedura de deschidere a creditului „overdraft” constă în următoarele:
- după întocmirea listei cu firmele, cărora li se poate acorda un asemenea serviciu, secţia
credite a băncii negociază cu ele, spre a evidenţia interesul lor pentru serviciul dat,
coordonează condiţiile şi completează cererea de credit pentru „overdraft”;
- în termen de 3 zile de la momentul primirii setului complet de documente de la client secţia
credite face analiza documentelor financiare;
- actele fondatoare ale clientului, în caz de necesitate, la perfectarea primară a creditului se
transmit obligatoriu pentru analiză la secţiile juridică şi informaţional-analitică ale băncii;
- în termen de trei zile serviciile date transmit secţiei creditare avizele lor cu semnătura
şefului de secţie respectiv privind posibilitatea sau imposibilitatea de acordare a creditului;
- în termen de trei zile secţia analiză financiară întocmeşte avizul, pe care îl semnează şeful
secţiei, privind posibilitatea de acordare a creditului din punctul de vedere al respectării
normativelor stabilite de Banca Naţională a Moldovei;
- după primirea avizelor pozitive de la subdiviziunile băncii secţia credite în termen de cel
mult două zile pregăteşte oferta privind posibilitatea de acordare a creditului şi condiţiile de
efectuare a tranzacţiei;
- în cazul divergenţei de opinii problema este înaintată pentru discutare la şedinţa
extraordinară a comitetului (consiliului) creditar şi adoptare a deciziei finale;
- în cazul că clientul cade de acord cu condiţiile stabilite de bancă pentru tipul dat de
instrumente creditare se încheie „Contractul de credit „overdraft” şi, în mod obligatoriu,
„Acordul suplimentar” privind trecerea fără accept la pierderi a mijloacelor de la contul curent
/ de decontări al clientului în suma limitei şi dobânzii.
Regulile de funcţionare a liniei creditare „overdraft” deschrise sunt expuse în tabelul 12.
Regulile de lucru ale liniilor creditare „overdraft”:
1. Criteriile semnalului pentru adoptarea de măsuri, inclusiv închiderea liniei creditare, sunt:
a) nerambursarea creditului în termenele stabilite fără a înştiinţa despre acesata colaboratorii
băncii;
b) tendinţa stabilă de reducere a volumului creditului şi a soldului lunar;
c) neprezentarea raportului financiar în corespundere cu contractul de credit;

92
 d) tendinţa stabilă de înrăutăţire a indicatorilor financiari ai întreprinderii;
e) diminuarea indicatorilor financiari până la nivelul maximal prevăzut:
Coeficientul de acoperire (fără asigurare) = Volumul creditului din luna curentă (Vlc) <=1,5
2. Legătura operativă pentru obţinerea informaţiei despre faptul, dacă clientul are documente
executorii, amenzi, penalităţi etc.;
3. În cazul punctului 4a), e) şi al punctului 6 linia creditară se blochează în baza dispoziţiei
scrise a şefului secţiei credite, indicându-se cauzele concrete, până la elucidarea
circumstanţelor;
4. Atunci când disciplina de plată se respectă, dar există factorii din punctul 4b), c), d)
colaboratorul secţiei credite negociază cu clientul pentru elucidarea cauzelor. Tendinţa stabilă
de înrăutăţire a indicilor în luna curentă constituie motivul pentru convocarea comitetului
(consiliului) creditar.
5. În cazul că la contul momentului comitetul creditar adoptă decizia despre stabilirea limitei
zero pentru client până la finele lunii curente, şeful secţiei credite transmite în secţia
operaţională „Ordinul-memoriu” în două exemplare pentru trecerea la pierderi fără accept de
la contul curent/de decontări a mijloacelor respective până la achitarea completă a datoriei.
Tabelul 12
Regulile de funcţionare a liniei creditare „overdraft”
Asigurarea Limita Starea necesară a Renunţarea Coeficientul Note
necesară în stabilită contului la asigurare de acoperire
cazul integrală a
reducerii limitei
volumului
limitei
Fără Până la Reducerea - 2,2-2,13
asigurare 40% volumului - DVK
creditului cu nu 15%.>=
VKmz
mai mult de 15%.
Reducerea soldului (calcul)
lunar mediu cu nu
mai mult de 50%
Asigurarea Până la Reducerea Reducerea 2,13-1,6 Coeficientul de
30% 40% volumului limitei acoperire a
creditului de la părţii
15% până la 35%. neasigurate a
Reducerea soldului creditului
lunar mediu cu nu Ka = 2,5
mai mult de 50%
Asigurarea Până la Reducerea Limita zero 1,6-1,25 Coeficientul de
50% 40% volumului acoperire a
creditului de la părţii
35% până la 50%. neasigurate a
Reducerea soldului creditului
lunar mediu cu nu Ka = 2,5

93
 mai mult de 50%
Asigurarea Mărimea Reducerea Limita zero - -
100% asigurării volumului
- % la creditului cu mai
credit mult de 50%
Unde: DVK – creşterea absolută a volumelor creditare de la începutul perioadei analizate până
la momentul curent; VKmz - volumul zilnic mediu în prima perioadă analizată (6 luni).
Sursa: [10]

Metodica de calculare a dobânzii. Consiliul bancar propune metode de calcul a dobînzei în

funcţie de politica de contabilitate a băncii. Noi însă propunem ca dobânda să fie calculată pe
baza cotei de bază care constituie preţul de cost maximal, în jurul căruia, în funcţie de risc,
oscilează toate celelalte cote
Cota de bază se calculează în baza concepţiei de valoare maximală a mijloacelor (vezi
tab.13). Această valoare şi aplicare a conceptului de valoare maximală sunt strâns legate de
condiţiile pieţei. În virtutea obiectivelor noastre vom determina valoarea maximală ca valoare a
mijloacelor din cele mai ieftine surse, din care acestea pot fi obţinute pe piaţa liberă. Aplicând
metoda LIFO (ultimul a venit, primul a plecat) la formarea preţului de cost al creditului calculul
cotei procentuale va arăta în modul următor:
SP% (de bază) = valoarea maximală + cota maximală + cheltuielile operative
Tabelul 13
Calculul dobânzii
Datele incipiente Simbolurile Sursele de informaţie
Valoarea maximală a mijloacelor implicate Sk (5%) Piaţa BCM - depozitele
Nivelul necesar de rentabilitate pentru Dc (%) Secţia finanţe
capitalul propriu
Capital propriu E (lei) Secţia finanţe
Mărimea activelor B (lei) Secţia finanţe
Leveredjul financiar E/B
Coeficientul inflaţiei curente i(%) Publicaţiile oficiale
Cheltuieli operative Q lei/an Secţia finanţe
Cota maximală (Marja) M(%) Calculul

La calcularea dobânzii în condiţii de inflaţie înaltă trebuie să se corecteze cota de bază în

funcţie de coeficientul inflaţiei. Conform conceptului dat, la calcularea creditelor pe termen scurt
estimarea valorii probabile poate să nu fie efectuată prin extrapolare, ci să fie utilizat coeficientul
curent al inflaţiei. Acoperirea în caz de inflaţie asigură nemodificarea nivelului de rentabilitate,
creşterea cheltuielilor operaţionale şi a costului capitalului pe piaţa financiară liberă (vezi tab.
14).

94
 Tabelul 14
Calculul acoperirii la dobândă, prin transfer (zile), %
3 zile 5 zile 15 zile 30 zile
Valoarea mijloacelor Sk 7 17 1 12
implicate 5 zile 9 zile 2 40 zile
baza baza
depozitară depozitară
Venitul necesar la capitalul Dc 25 25 25 25
propriu
Leveredjul financiar (capital E/B (un.) 0,28 0,28 0,28 0,28
propriu / active)
Cheltuieli operative Q/B 15 15 15 15
Cota maximală (Marja) E/B ´Dc 10 10 10 10
(1-E/B)
Valoarea de bază a activelor Sa=Sk+M+Q/B 31 42 37 37
Costul, ţinând cont de (Sa) ´(1+i)
inflaţie

0,28 ´ 25 0,28 ´ 0,25

C max sau M = = = 9,7
1 - 0,28 0,72
Sa = 7 + 9,7 + 15 = 31,7
7´3
Sa = + 9,7 + 15 = 26,2
15
M = 0,28 ´ 25 ´ 0,72 = 5,04

Cota procentuală poate fi fixă şi fluctuantă, în funcţie de modificarea cotei de bază.

Determinarea mărimii venitului de la credit necesită evaluarea părţii de credit pe care o va
utiliza clientul. Debitorul poate utiliza o parte din linia creditară sau 100% din creditele urgente,
chiar dacă calcularea ultimelor a fost făcută anterior. De aceea se consideră raţional de a se
prevede în contract comisioane (0,1%) pentru cazurile de neutilizare a mijloacelor în decursul
lunii.
În scopul gestionării riscului de lichiditate în cadrul SAPI, Banca Naţională a Moldovei
acordă băncilor autorizate credite „intraday" sub formă de „overdraft" la contul de decontare şi
credite „overnight". Creditul „intraday" acordat de BNM se restituie de către bancă până la
începerea etapei „Operaţiuni overnight" a zilei operaţionale a SAPI. Creditul „intraday" acordat
băncii şi neachitat de către aceasta până la începerea etapei „Operaţiuni overnight" va fi
transformat în mod automat de către sistemul DBTR în credit „overnight".Creditul „overnight"
se achită în următoarea zi lucrătoare după data obţinerii acestuia, primordial altor plăţi.
Condiţiile de acordare a creditului „intraday" şi „overnight" se stabilesc în conformitate cu actele
normative ale BNM.
În scopul monitorizării activităţii în sistemul DBTR băncile autorizate dispun de posibilitatea
obţinerii următoarei informaţii:

95
 a) soldul contului de decontare;
b) coada de aşteptare la contul de decontare;
c) limita de „overdraft";
d) rapoarte privind operaţiunile efectuate.
Sistemul CDN operează conform principiului de compensare şi decontare pe bază netă,
efectuând compensarea plăţilor transmise de participanţi şi remiterea rezultatelor compensării
spre decontare în sistemul DBTR la intervale de timp prestabilite.
În sistemul CDN sunt procesate următoarele documente de plată:
a) ordine de plată privind transferurile de credit;
b) cereri de plată privind debitarea directă.
Participanţii în baza documentelor de plată recepţionate de la clienţi întocmesc pachete cu
documente de plată, care se transmit în sistemul CDN prin intermediul reţelei interbancare
transport de date sub formă de mesaje de plată. Mesajele de plată care se transmit în sistemul
CDN au formatele mesajelor SWIFT şi prioritatea 100.
Un pachet cu documente de plată poate conţine numai documente de plată destinate unui
singur participant beneficiar. Valoarea maximă a documentului de plată acceptat de sistemul
CDN este de 50000 lei.
Pe parcursul zilei operaţionale a SAPI sistemul CDN asigură posibilitatea efectuării a 2
sesiuni de compensare în conformitate cu programul zilei operaţionale a SAPI. Etapele de
procesare a sesiunii de compensare sunt următoarele:
a) Transmiterea documentelor de plată;
b) Preclearing;
c) Clearing.
Pe parcursul etapei „Transmiterea documentelor de plată" participanţii pot transmite şi
revoca pachete cu documente de plată, vizualiza în regim de timp real poziţiile nete preliminare
şi rezerva mijloacelor pentru acoperirea poziţiilor nete debitare.
In cadrul etapei „Preclearing" sistemul CDN informează participanţii cu privire la poziţiile
nete calculate pentru sesiunea de compensare respectivă şi rezervează mijloacele necesare în
conturile de decontare ale participanţilor pentru acoperirea poziţiilor nete debitare.
În cadrul etapei „Clearing" sistemul CDN calculează poziţiile nete finale ale sesiunii de
compensare respective în funcţie de nivelul de acoperire al poziţiilor nete debitare şi transmite
poziţiile nete finale spre decontare în sistemul DBTR.
In cazul în care mijloacele din contul de decontare al participantului nu sînt suficiente pentru
acoperirea de către sistemul CDN a poziţiei nete debitare a participantului, participantul

96
respectiv este obligat să menţină în contul său de decontare limita minimă debitară stabilită de
către BNM pentru o perioadă de 10 zile lucrătoare.
Limita minimă debitară reprezintă valoarea maximă a poziţiilor nete debitare ale
participantului în cauză, calculată de către sistemul CDN pentru perioada de 15 zile lucrătoare
precedente zilei, începând cu care aceasta urmează a fi aplicată.
În cazul neasigurării de către participant în contul său de decontare a limitei minime debitare
stabilite în conformitate cu cerinţele BNM, acesta va participa în sesiunea de compensare
respectivă numai în calitate de beneficiar al plăţilor. Acest fapt va fi adus la cunoştinţa tuturor
participanţilor.
După asigurarea în contul de decontare a limitei minime debitare restricţia de neefectuare a
plăţilor va fi ridicată, iar notificarea respectivă va fi remisă tuturor participanţilor.
Procedurile tehnice privind stabilirea şi informarea participanţilor de către BNM cu privire la
limita minimă debitară se efectuează în conformitate cu documentul tehnic.
Pachetele cu cereri de plată se transmit în sistemul CDN cu 2 zile lucrătoare înainte de data
finalizării plăţii indicată în cererile de plată şi cu o zi lucrătoare înainte de data compensării şi
decontării în SAPI. Un pachet cu cereri de plată trebuie să conţină numai cereri de plată cu
aceeaşi dată de finalizare a plăţii.
Pachetele cu cereri de plată recepţionate de la participantul beneficiar sunt transmise de către
sistemul CDN participantului plătitor după finalizarea sesiunii de compensare.
Participantul plătitor, primind pachetul cu cereri de plată, trebuie să verifice posibilitatea
executării tuturor cererilor de plată incluse în pachet şi, în cazul neacceptării uneia sau a mai
multor din aceste cereri, să notifice sistemul CDN, cel târziu până la finalizarea etapei
„Transmiterea documentelor de plată" a sesiunii de compensare respective a următoarei zile
lucrătoare.
În cazul în care pachetul cu cereri de plată sau cererile de plată din pachet nu au fost respinse
de către participantul plătitor, cererile de plată respective se consideră acceptate de respectivul
participant plătitor spre compensare în sistemul CDN.
Participanţii pot utiliza cererile de plată în cadrul sistemului CDN în cazul în care au adresat
o solicitare în acest sens administratorului de sistem.
În scopul monitorizării activităţii în sistemul CDN băncile autorizate dispun de posibilitatea
obţinerii următoarei informaţii:
a) pachetele cu documente de plată acceptate, respinse de sistem;
b) poziţia neta;
c) valoarea fondurilor rezervate pentru acoperirea poziţiei nete debitare;
d) raportul privind rezultatele sesiunii de compensare.

97
 Pentru serviciile oferite în cadrul SAPI Banca Naţională a Moldovei va percepe comisioane
de la participanţi conform „Tarifelor pentru plăţile procesate în SAPI" (anexa 6).
Fiecare participant va primi lunar un raport privind justificarea comisioanelor percepute de
către BNM pentru serviciile oferite în cadrul SAPI.
Banca Naţională a Moldovei va percepe comisioane pentru serviciile oferite în cadrul SAPI
în baza mandatului acordat de către participanţi în conformitate cu contractul privind participarea
în SAPI.
În cazul apariţiei unor circumstanţe neprevăzute ce ţin de accesibilitatea canalelor de legătură
ale reţelei transport date interbancare, băncile autorizate pot prezenta mesaje de plată pe suport
magnetic în conformitate cu procedurile stabilite ale Băncii Naţionale a Moldovei.
Îmbunătăţirea în permanenţă a calităţii serviciilor bancare, acordate de Banca Naţională a
Moldovei a condus la implementarea unei noi generaţii a Sistemului automatizat de plăţi
internaţionale. În opinia noastră, este necesară îmbunătăţirea în continuare a reţelei bancare,
schimb de date, care să ţină cont de cele mai noi tehnologii, în special, în afară de transmiterea
mesajelor sub formă de SWIFT în SAPI, trebuie organizată susţinerea schimbului bancar
internaţional prin fişiere la nivelul serviciului IFT (Interbank File Transfer), integrat în
arhitectura reţelei. Transmiterea fişierilor se face cu mijloacele IFT în paza protocolului Pift,
aprobat de SWIFT şi propus în calitate de standard internaţional. Fişierele pot conţine texte,
pregătite de diverşi redactori de texte, imagini şi tabele electronice.
În concepţia actuală, e necesară şi o revizuire serioasă a noţiunii de sistem bancar
informaţional (SBI) ca instrument al infrastructurii pieţei. Concepţia actuală a destinaţiei SBI
complex poate fi formulată ca “gestiunea activităţii şi eficienţei businessului bancar”. De aceea
cele mai importante componente ale SBI, de rând cu blocurile pentru automatizarea unor direcţii
ale activităţii băncii, după părerea noastră trebuie să devină sistemele BI (Business Intelligence,
business-analiza) şi anexele BPM (Business Performance Management, dirigarea eficienţei
businessului).
Una din tendinţele, care, în opinia noastră, va domina în infrastructura pieţei, va fi unificarea
tehnologiilor, integrarea anexelor BPM cu BI în produsele pentru utilizatorii finali. De fapt, e
vorba despre includerea instrumentelor de integrare în sistemele BI (BPM)
Propunem unul dintre variantele de realizare a unui asemenea concept – utilizarea
«Depozitului financiar de date» pentru crearea mediului informaţional unic şi ca un instrument
infrastructurii pieţei pentru asigurarea gestiunii efective businessului. Depozitul financiar de date
(DFD) va permite consolidarea informaţiei financiare din diverse sisteme corporative şi va
acorda acces rapid la toate datele de afaceri ale organizaţiei şi va aproviziona conducerea,

98
managerii de nivel mediu, analiticii şi contabilii cu informaţia necesară pentru gestiunea
eficientă şi controlul activităţii organizaţiei cu multe filiale.

3.2. Aportul leasingului în dezvoltarea infrastructurii economice în Republica Moldova.

Odată cu substituirea economiei planificate cu economia bazată pe relaţii de piaţă,

liberalizarea comerţului şi inviolabilitatea investiţiilor au apărut modalităţi alternative de
finanţare. Starea de criză precedată a economiei Republicii Moldova, caracterizată prin scăderea
nivelului de producţie în majoritatea ramurilor industriale, ritmul extrem de scăzut al activităţii
investiţionale, nivelul tehnico-economic redus al fondurilor fixe şi necesitatea ridicării gradului
de competitivitate a produselor, impune adoptarea metodelor neordinare de finanţare, crearea
noilor condiţii în sfera relaţiilor de piaţă şi recurgerea la noul instrument al infrastructurei.
Una dintre asemenea metode, ce asigură renovarea bazei tehnice de producţie a
întreprinderilor în cazul insuficienţei capitalului incipient, o constituie instrumentul economic al
infrastructurii de piaţă – leasingul. Leasing este un cuvânt englez, ce înseamnă a da sau a lua
bunuri în folosinţă provizorie.
Încă din anul 1991, Republica Moldova a stabilit leasingul ca unul dintre mecanismele
prioritare, necesare de elaborat, pentru atragerea investiţiilor străine. Însă abia în anul 1996,
începe dezvoltarea cadrului legal ce vizează nemijlocit activitatea de leasing (Legea nr.731-XIII
din 15 februarie 1996 cu privire la leasing), datorită atenţiei mereu crescânde a teoreticienilor şi
a practicienilor autohtoni asupra problemelor legate de apariţia, evoluţia şi realizarea practică a
reglementărilor acestei instituţii juridice.
Leasingul este instrument economic al activităţii antreprenoriale în procesul căruia are loc
investirea de către creditor a unor mijloace financiare proprii sau atrase din exterior în bunuri
mobile sau imobile, pe care le transmite persoanelor fizice sau juridice pentru un anumit timp
spre folosire în scopuri antreprenoriale [5].
În sensul perfecţionării mecanismelor de investire în condiţiile economiei de piaţă leasingul
ocupă un loc aparte. Importanţa lui este determinată în primul rând de faptul că succesul
activităţii antreprenoriale depinde la direct de nivelul investiţiilor implicate.
Unul din avantajele leasingului, în comparaţie cu alte modalităţi de investire constă în faptul
că antreprenorului i se oferă nu resurse băneşti, ci nemijlocit mijloace de producţie cu
caracteristici tehnico-economice formulate de antreprenor. Drept rezultat antreprenorul poate
trece imediat la fabricarea produselor sau la prestarea anumitor servicii, iar din încasări să se
achite cu compania de leasing.
Leasingul permite, fără a dispune de mijloace suficiente, renovarea fondurilor fixe,
procurarea utilajelor moderne, reducerea pierderilor de la uzura morală sau fizică a utilajelor.

99
Eficienţa şi mobilitatea sporită a leasingului ca instrument de efectuare a investiţiilor constituie
una din cauzele dezvoltării pe scară largă a antreprenoriatului bazat pe leasing.
Obiectul leasingului poate fi orice bun mobiliar sau imobiliar atribuit la fondurile fixe, cu
excepţia sectoarelor de pământ şi a altor obiecte naturale interzise pentru vânzare pe piaţă.
Specificul leasingului constă în faptul că acesta este considerat nu o formă tradiţională de arendă
(închiriere) pe termen lung, ci o formă progresistă de finanţare. Activitatea leasing reprezintă un
complex de relaţii de drept civil, ce se formează în condiţiile pieţei privind finanţarea, utilizarea
bunurilor şi obţinerea profitului respectiv.
Esenţa leasingului se reduce la tipul de activitate delimitat cu multe secole în urmă încă de
Aristotel (384 – 322 î. e. n.), când pentru obţinerea venitului nu este necesar să ai bunurile
respective în proprietate, e suficient să ai dreptul de a le folosi şi să obţii din ele profit.
Tezele principiale formulate de Aristotel îşi găsesc reflectare clară în schema activităţii
leasing. Într-adevăr, dacă antreprenorul, din anumite considerente financiare sau economice nu
poate deveni proprietarul unor anumite bunuri, el le poate obţine împrumutându-le de la
proprietarul leasingului, iar ca urmare a utilizării bunurilor el va obţine venit.
Astfel, leasingul se foloseşte ca un instrument eficient de obţinere a bunurilor în proprietate
şi în baza dreptului de folosinţă oferă posibilitatea de a obţine profit.
Leasingul se atribuie la cele mai răspândite tipuri de activitate ce se amplifică pe an ce trece.
Aceasta se explică prin faptul că în condiţiile de dezvoltare accelerată a noilor tipuri de
tehnologii, schimbarea, renovarea operativă a bazei de producţie, efectuarea sistematică a
investiţiilorantreprenorul poate obţine avantage potenţiale în urma tranzacţiilor leasing.
Leasingul permite soluţionarea contradicţiilor dintre necesitatea utilizării de către
antreprenori a mijloacelor tehnice moderne şi uzarea morală accelerată a acestora. El stimulează
investirea de capital propriu şi străin în dezvoltarea diverselor ramuri ale economiei naţionale.
Aplicarea activităţii de leasing, pe de o parte asigură întreprinderea cu comenzi, pe de altă
parte crează canale sigure pentru desfacerea produselor, contribuie la crearea noilor locuri de
muncă, etc. Leasingul permite să se includă în cheltuielile pentru fabricarea produselor, prestarea
serviciilor, plăţile pentru leasing, ceea ce duce la reducerea impozitului pe profitul impozabil al
proprietarului leasingului.
Oferind utilaje în leasing, proprietarul lor obţine nemijlocit de la consumatori informaţia
privind corespunderea sau necorespunderea caracteristicilor tehnico-economice ale acestor
utilajele cerinţelor de exploatare. De menţionat că leasingul contribuie de asemenea la sporirea
vânzărilor de utilaje, influenţează indirect creşterea producţiei şi realizării pieselor de
completare, semifabricatelor şi a altor produse - constituind un tot întreg cu utilajele respective.

100
 În condiţiile de insuficienţă a mijloacelor pentru procurarea utilajelor şi a altor obiecte
patrimoniale, leasingul este un instrument de investire, suplimentar la căile tradiţionale de
investire.
Leasingul permite, cu o dobândă financiară relativ scăzută, renovarea utilajului şi a altor
resurse materiale ale producţiei, îi oferă antreprenorului posibilitatea de a-şi porni afacerea având
doar 1/3 (sau chiar mai puţin) din resurse pentru procurarea utilajului necesar.
Leasingul avansează nivelul tehnologic, tehnic şi de exploatare al producţiei. Tranzacţiile
leasing sunt cele mai avantajoase la însuşirea şi lansarea articolelor noi, nu întâmplător circa
80% din produsele contemporane noi se obţin cu utilaje luate în leasing.
În lumea de afaceri, leasingul s-a transformat în unul din cele mai importante tipuri de
finanţare a dezvoltării bazei tehnice de producţie. În ţările cu economie stabilă până la 30% din
investiţiile capitale se efectuează anume în leasing [23 p. 62-64].
Leasingul creează locuri suplimentare de muncă şi prin aceasta reduce tensiunile sociale,
ceea ce are o deosebită importanţă în condiţiile de criză din Moldova.
Leasingul contribuie la transformarea lucrătorului în proprietar al bunurilor, consolidează
independenţa lui în soluţionarea problemelor economice de producţie, sporeşte posibilităţile
creatoare, precum şi creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea antreprenoriatului.
Leasingul asigură, de regulă, mijloace de împrumut relativ mai ieftine decât creditul bancar.
Leasingul stabileşte tranzacţii dintre proprietarul leasingului şi utilizatorul de leasing pe baze
contractuale, oferind o determinare clară a poziţiilor juridice ale părţilor şi o libertate substanţială
participanţilor la contract (alegerea modului de efectuare a plăţii, termenii de plată şi de livrare a
obiectului leasingului). Contractul stabileşte de asemenea ordinea de îndeplinire a obligaţiilor
atât de către proprietarul leasingului, cât şi de către utilizatorul leasingului.
Obiectul leasingului, fiind o parte componentă a fondurilor fixe, determină eficienţa
activităţii antreprenoriale, caracterul şi amploarea restructurării producţiei, precum şi
modalităţile de renovare a bazei tehnico-materiale.
Activitatea leasing are multe în comun cu alte forme de activităţi economice (arenda,
creditarea, comercializarea, amanetare). Analiza şi compararea acestor forme cu leasingul
permite evidenţierea aspectelor lui specifice, înţelegerea mai profundă a esenţei leasingului.
Activitatea de leasing este reglementată prin Legea cu privire la leasing [ 5 ]. Piaţa serviciilor
de leasing în Moldova este la etapa de dezvoltare, segmentul de bază fiind reprezentat de
mijloace de transport şi de echipament agricol, care constituie circa 93% din total, în baza
previziunilor PIB în mărime de 38 mlrd lei şi a formării capitalului fix brut în sumă de 6-7 mlrd
lei pentru anul 2006. Oferta serviciilor de leasing este estimată la nivelul de 680 mln. lei sau 40,6

101
mln. Euro. Această rată (Operaţiuni de leasing/Capital fix) este estimată a fi de 4-5 ori mai joasă
decât în ţările Uniunii Europene.
Din sistematizarea informaţiei cu privire la activitatea desfăşurată de companiile de leasing şi
din discuţiile cu operatorii pieţei estimăm că piaţa este în creştere în mediu cu 70-80% anual.
Aceste ritmuri intense de creştere sunt înregistrate, în special, începînd cu anul 2005, pînă atunci
creşterea fiind mai temperată, constituind pînă la 50%. în aceste condiţii, volumul pieţei
serviciilor de leasing în anul 2007 a atins circa 1 mlrd. lei, faţă de peste 600 mil.lei în 2006 (Fig.
15). Majorarea de circa 80% a volumului finanţărilor în leasing în 2007 se explică prin faptul că
în acest an au devenit au intrat noi companii de leasing pe piaţă (Top Leasing, Total Leasing,
Status Leasing ş.a). Spre, exemplu, numai Total Leasing, în baza informaţiei prezentate de
companie, a reuşit să asimileze creditul de 5 mil. euro acordat de banca olandeză de investiţii
Nederlandse Financierings-Maatschappij vor Ontwikkelingslanden N.V. (FMO).

Figura 15. Volumul operaţiunilor de leasing în Republica Moldova,

anii 2006-2007
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, (la 31 decembrie 2007)

Pentru estimarea pieţei potenţiale a operaţiunilor de leasing este necesar de analizat importul,
deoarece practic 95% din obiectele care pot fi identificate ca potenţiale pentru operaţiunile de
leasing sunt de import.
Pe parcursul ultimelor trei ani importul echipamentului şi mijloacelor de transport a
înregistrat o creştere cu circa 30% anual şi a crescut de la 276 mii. la 430 mii. USD.

102
 Fig.16.Importul pe grupe de mărfuri conform clasificării standard de comerţ
internaţional, mii USD
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, (la 31 decembrie 2007)

Fig.17. Structura importului pe grupe

Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, (la 31 decembrie 2007)

În structura importului cea mai mare pondere o constituie autovehicule cu o cotă de 27% din
totalul importurilor, urmate de aparate şi echipamente electrice - 17%, aparate specializate
pentru anumite activităţi industriale 17%, echipament şi aparate pentru industria de bază - 16%.

103
 700
600 R2 = 0,9219
500

mln USD
400
300
200
100
0
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Import maşini şi echipamente pentru transport

Степенной (Import maşini şi echipamente pentru transport)

Fig.18. Previziunea volumului importului de maşini şi echipamente de transport în

Moldova pentru anii 2008-2011
Sursa: analiza de piaţă, departamentul comercial, I sem. 2008

În baza mediei anuale de creştere, importul pentru anul 2008 a fost estimat în mărime de
559 mln. USD, dar datorită crizei mondiale cu care se confruntă statele membre ale Uniunii
Europene şi SUA în a doua jumătate al anului 2008 preconizăm că mărimea importului pînă la
sfîrşitul anului 2008 nu va depăşi suma de 450 mln USD.
Potenţialul de finanţare prin intermediul operaţiunilor de leasing în termen de 5 ani ar
putea atinge cota de 50% din total import, astfel volumul pieţei în anul 2011, conform datelor
trendului va fi de aproximativ 360 mln. Euro. La estimarea evoluţiei pieţei operaţiunilor de
leasing pentru următorii 5 ani, va fi aplicată metoda trendului.

Fig.19. Previziunea volumului operaţiunilor de leasing în Moldova pentru anii

2002 -2011 (varianta optimistă)
Sursa: analiza de piaţă, departamentul comercial, 2007

In baza variantei optime de evoluţie a pieţei operaţiunilor de leasing este prevăzută o

creştere medie anuală de circa 50% (Fig. 19). Conform acestei variante, piaţa va înregistra în
anul 2011 un nivel de aproximativ 350 mln. euro în structura prezentată în graficul ce
urmează.

104
 Fig.20. Structura pieţei operaţiunilor de leasing pentru anii 2007-2011
Sursa: analiza de piaţă, departamentul comercial, 31 decembrie 2007

Tendinţe de evoluţie a pieţei. Pentru următorii cinci ani se poate prognoza o reducere a
segmentului autoturismelor şi camioanelor până la nivelul de 50-55%, iar 15-20% să constituie
imobilul iar restul să revină utilajului. Pentru comparaţie - în prezent imobilul deţine doar 2%
(fiind permanent în creştere), utilajul agricol - 16%, echipamentele de birou, computere-4%.
Concurenţa. Conform datelor statistice ale Camerei Înregistrării de Stat din ianuarie 2008,
Clasificatorul Activităţilor Economice din Moldova, lista operatorilor de leasing este înregistrată
în grupa J65210 şi în baza analizei ofertelor lansate pe piaţă, au fost depistaţi peste 113 de agenţi
economici, care au declarat activitatea de dare în arendă a echipamentului şi maşinilor. În
prezent pe piaţa Republicii Moldova operează peste 13 companii specializate în prestarea
serviciilor de leasing. Circa 92% din piaţă este deţinută de principalii 4 operatori (vezi Tab. 15).
Tabelul 15
Activitatea companiilor de leasing
Companii de leasing Portofoliu, mil. Euro Cota de piaţă conform situaţiei
din 1 noiembrie 2006

IMC Leasing 11,5 28,8%

MAIB Leasing 13 32,5%

Euro Leasing 8 20,0%

BS Leasing 4,5 11,3%

Alte companii de leasing 3 7,5%

Total 40 100%

Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, 31 decembrie 2007

105
 Această situaţie se va schimbată odată cu intrarea unor noi jucători pe piaţă, preponderent din
exteriorul ţării, cu experienţă în domeniu.
Principalul concurent la moment este MAIB Leasing. Această companie într-o scurtă
perioadă de timp a devenit unul din liderii pieţei operaţiunilor de leasing din Moldova. Punctele
forte ale acestei companii sunt reţeaua largă a companiei mame Moldova Agroindbank, care îi
generează clienţi, notorietatea brandului MAIB, de care se bucură şi compania fiică, precum şi
managementul profesionist. Ca puncte slabe ale companiei date pot fi considerate: limitarea la
sursele de finanţare, precum şi dependenţa de compania mamă în procesul de luare a deciziilor
strategice.
În tabelul 16 sunt prezentate ofertele principalilor operatori pe piaţa operaţiunilor de leasing a
Moldovei.
Tabelul 16.
Analiza comparativă a ofertelor companiilor de leasing pentru anul 2008
Nr Indicatori Euro MAIB- BS- Status- Electro IMC
Leasing Leasing Leasing Leasing Sistem Leasing
1. Avansul iniţial 20% 15% 25% 25% 30% 15-40%
minimal
2. Dobânda anuală 16% 17% 17% 15%($,euro) 19%(MDL 17%(euro)
($,euro) ($,euro) ) 16%($)
19%(MDL) 23%(MDL)
3. Durata maximă 3 ani 3 -6 ani 3 ani 3 ani 3 ani 3 -5 ani
4. Comision 1,5% 1,5% 2,5% 1,5% 2% 2%
5. Asigurare 4,5% 4,7% 4,3% 4,5% 4,0% 4,5%
CASCO
6. Comision pentru + Nu este + + + +
înregistrare
7. Termenul de 3 zile 2 zile 1 zi 2 zile 1 – 3 zile 1 – 3 zile
analiză a
documentelor
8. Recalcul - Min.peste 6 - - + +
luni
9. Comision pentru - 1% - - - 0.5%
recalcul
10. Comision pentru - 1% - 1,5% - 0,5%
răscumpărare
Sursa: Elaborat de autor
Analizând ofertele principalilor jucători pe piaţa operaţiunilor de leasing, este de menţionat
faptul că avansul iniţial solicitat la finanţare variază de la minim 15% în valută, oferit de MAIB
Leasing, şi maxim 30%, solicitat de marea majoritate a celorlalţi participanţi. Perioada
contractului de leasing durează de la l an la 6 ani la majoritatea companiilor, variind în corelare
cu celelalte componente ale produsului. Mărimea ratei dobânzii aplicată de societăţile de
leasing se stabileşte în funcţie de costul resurselor obţinute de către acestea de la finanţatorii lor.

106
Pentru contractele în valută străină dobânda variază de la 15% până la 17% anual, iar în MDL
de la 19 până la 20%.
Concurenţa directă între companiile de leasing. Gradul de concurenţă directă între
prestatorii serviciilor de leasing poate fi considerat la etapa prematură. Concurenţa are loc
preponderent la nivel de preţ, prin modificarea ratei dobânzii, a aportului iniţial şi a
comisioanelor aplicate. De asemenea se practică condiţii speciale de asigurare a obiectului,
oferite de către companiile de asigurare. Mai puţin se manevrează cu instrumentele de
marketing întru promovarea imaginii companiilor şi crearea unei plus valori ale produselor.
Pericol de substituire. Pericolul primordial de substituire a operaţiunilor de leasing sunt
împrumuturile bancare. Datorită concurenţei intense în sectorul bancar, împrumuturile pot fi
considerate un risc serios de viitor. De asemenea numărul instituţiilor ne-bancare implicate în
procesul de micro finanţare este în permanentă creştere, în acelaşi timp afacerile de succes din
Moldova beneficiază de finanţări din străinătate, inclusiv a producătorilor şi vânzătorilor prin
diferite condiţii de aprovizionare. Toate aceste momente prezintă concurenţă indirectă
operaţiunilor de leasing.
Puterea clientelei. Luând în consideraţie faptul că companiile mari încearcă să beneficieze
de condiţii speciale la tranzacţiile de leasing, totuşi puterea de influenţă a clientelei asupra
pieţei serviciilor de leasing este nesemnificativă.
Puterea furnizorilor. Actualmente in situaţia când mai mult de 90% din piaţa serviciilor de
leasing ţine de segmentul autoturismelor, sigur că puterea furnizorilor de autoturisme este mare.
în acest context se poate de menţionat că grupul de companii DAAC HERMES, AUTOSPASE,
RUMEON, ELITA5, etc, deţin poziţii destul de importante pe piaţa Republicii Moldova.
Pericol de intrare a noilor operatori. Pericolul este foarte înalt. Industria leasingului este
foarte atractivă, pe motivul profitabilităţii înalte şi al existenţei numeroaselor nişe. Acest pericol
nu este din interiorul ţării, ci din partea companiilor străine cu experienţă în domeniu. La
moment deja pe piaţă lucrează operatorii cu capital străin: Total Leasing, Top Leasing,
Raiffaising Leasing, BS Leasing. De asemenea, se mai aşteaptă intrarea pe piaţă a circa 3
companii internaţionale de leasing, lansarea cărora va reduce esenţial rata dobânzilor anuale.

3.3. Serviciul financiar factoring ca instrument de dezvoltare a infrastructurii pieţii

Factoringul este un alt instrument economic al infrastructurii pieţei, care a devenit destul de
actual. Noţiunea „factoring” a apărut în S.U.A. la finele secolului XIX, iar apoi şi-a găsit aplicare
în industria ţărilor occidentale dezvoltate. În ultimii 20-30 de ani deosebit de frecvent folosesc
acest termen băncile comerciale.

107
 Cel mai mult s-a răspândit factoringul pe la mijlocul anilor 80, în perioada de creştere
economică a ţărilor occidentale. La începutul anilor 90, numărul de companii factoring a crescut
de 3,6 ori, iar în comerţul lor global s-a micşorat de 2 ori cota SUA - şi de 1,5 ori a crescut cota
Europei Occidentale.
Conform unui raport al asociaţiei Factory Cein International (FCI) volumul operaţiunilor
factoring (inclusiv factoringul intern şi extern) se repartiza în modul următor (%): Europa – 56%,
America – 30%, ţările din Asia şi Pacific – 13%, Africa – 1%.
În străinătate factoringul este calea cea mai scurtă spre sursele de finanţare necesare
companiilor mici şi mijlocii. De regulă, instituţiile creditare le cer garanţii mai mari decât cele
obişnuite, iar dobânda la credite depăşeşte cu 2% dobânda pentru firmele mari. Însă companiile
factoring se specializează pe prestarea serviciilor pentru întreprinderile mici şi mijlocii [94 p. 16-
17].
Factoringul înseamnă recedarea de către furnizor a creanţelor către compania factoring sau
banca comercială ce efectuează aceste operaţiuni. Operaţiunile de factoring constituie o varietate
a operaţiunii comerciale pe bază de comision, care îmbină creditarea capitalului circulant al
clientului.
Scopul factoringului este evitarea riscului, inerent oricărei operaţiuni creditare. În ţările cu
economia de piaţă, o atenţie deosebită se acordă respectării termenelor de plată. Activitatea
companiilor factoring şi a filialelor factoring ale băncilor este chemată anume să soluţioneze
problemele ce ţin de risc şi respectarea termenelor de plată dintre furnizori şi cumpărători
precum şi conferirea stabilităţii între aceştea.
Operaţiunile factoring ca instrument au apărut din necesitatea de a regla relaţiile în baza
creditului comercial prevăzut de vânzători pentru cumpărători sub formă de reeşalonare a plăţilor
pentru mărfurile procurate. Modificarea regulilor de achitare din punctul de vedere al accelerării
mijloacelor a dat posibilitatea furnizorilor de a găsi căi de soluţionare a problemei privind
datoriile debitorilor. Factoringul este un instrument eficient, relativ nou de asigurare a
lichidităţilor şi diminuarea riscului financiar la organizarea plăţilor. Băncile comerciale,
amplificând aceste operaţiuni, le completează cu elemente de contabilitate, servicii
informaţionale, de reclamă, desfacere, creditare, de asigurare şi alte tipuri de deservire a
clientelei. Aceasta permite lărgirea infrastructurii economice [ 87 p. 5].
În conformitate cu Convenţia cu privire la factoringul internaţional, adoptată în anul 1988
de către Institutul Internaţional de unificare a dreptului privat, instrumentarul economic este
considerat factoring atunci când satisface cel puţin două din următoarele patru criterii:
1) existenţa creditării sub formă de plată prealabilă a creanţelor;
2) ţinerea gestiunii contabile de către furnizor, în primul rând a evidenţei mărfurilor realizate;

108
 3) încasarea datoriilor acestuia;
4) asigurarea furnizorului contra riscului creditar.
Totodată într-o serie de ţări factoringul este atribuit la evidenţa facturilor, adică este
considerat o operaţiune ce satisface doar primul criteriu.
Aceste operaţiuni le efectuează firmele-factor speciale, care, de regulă, sunt strâns legate
cu băncile sau sunt filiale şi companii fiice specializate ale acestora.
În Republica Moldova operaţiunile factoring au început să fie practicate de către băncile
comerciale începînd cu anul 2001. Băncile care efectuează asemenea operaţiuni au în structura
lor sucursale speciale ce funcţionează pe principii de autogestiune. Banca are Regulament cu
privire la secţia (sucursala) de factoring.
Operaţiunea constă în faptul că secţia factoring a băncii cumpără creanţele (conturile-
facturi) ale clientului cu condiţia achitării imediate a 80% din valoarea livrărilor facturate şi
plătirii celeilalte părţi a datoriei minus dobânda la credit şi a comisioanelor în termenul prevăzut
în Acordul de factoring indiferent de încasarea plăţilor de la debitori. Dacă debitorul nu achită la
timp conturile factoringului, apoi plăţile lui le efectuează secţia factoring.
Conform contractului, banca se obligă să plătească suma creanţelor ce i se prezintă
indiferent de faptul dacă şi-au achitat datoriile partenerii furnizori. În aceasta şi constă
deosebirea dintre factoring şi garanţia bancară. În cazul garanţiei bancarea banca se obligă ca, în
cazul în care clientul nu achită la timp suma cuvenită, să efectueze plata pe cont propriu. Dar
scopul deservirii factoring este încasarea imediată a mijloacelor (sau primirea lor la data stabilită
în contractul de factoring) indiferent de solvabilitatea plătitorului. În Occident companiile
factoring, în afară de factoringul obişnuit, mai prestează şi alte servicii, cum sunt: gestiunea
contabilă pentru întreprinderile clienţi, auditul, pregătirea revistelor statistice, a notelor
informative etc.
Există mai multe tipuri de operaţiuni de factoring: deschise (convenţionale) şi închise
(confidenţiale); cu drept regresiv şi fără acesta. În cazul factoringului deschis furnizorul pune la
curent (cu o notificare specială în contul-factură) debitorul despre participarea băncii (firmei-
factor) şi toate plăţile se transmit în adresa băncii. În cazul factoringului închis debitorul nu este
înştiinţat despre participarea băncii. Factoringul cu drept regresiv înseamnă că banca are dreptul
regresiv de a cere furnizorului să compenseze suma plătită, adică furnizorul îşi asumă riscul
creditar. Contracte fără drept regresiv în practica mondială se încheie foarte rar, deoarece se
consideră că acesta îşi găseşte justificare numai în cazul, când posibilitatea de apariţie a
momentelor divergente sau de intervenire a insolvabilităţii plătitorului este redusă la minim. De
tipul operaţiunii depinde gradul de risc, ce determină şi costurile operaţiunii (comisioanele ce
trebuie plătite băncii).

109
 Factoringul este avantajos clientului prin: diminuarea riscului la plata creditului, posibilitatea
de a-şi planifica volumul plăţilor, accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante, îmbunătăţirea
solvabilităţii creditare. În afară de aceasta, băncile (firmele-factor) acordă clienţilor lor servicii
suplimentare.
Băncile comerciale din Republica Moldova la efectuarea operaţiunilor de factoring se
călăuzesc de Regulamentul cu privire la raportarea informaţiei aferente Balanţei de plăţi şi
Planului de conturi al evidenţei contabile în bănci [8,11].
Operaţiunile factoring se efectuează de către bancă în conformitate cu contractul de factoring.
O etapă importantă a operaţiunii este pregătirea pentru încheierea contractului cu clientul.
Specialiştii secţiei factoring studiază informaţia despre client, analizează solvabilitatea şi starea
lui financiară.
În primul rând banca trebuie să stabilească, dacă produsele fabricate (serviciile prestate) de
furnizor au cerere pe piaţă. O atenţie deosebită se acordă la respectarea cerinţelor de calitate a
producţiei. În acest scop banca examinează numărul şi ponderea cazurilor de renunţare la plată
din cauza livrării produselor necalitative, de numărul reclamaţiilor şi a cazurilor de restituire a
produselor.
Compania de factoring studiază toate conturile-facturi, determinând solvabilitatea
cumpărătorilor. Aceasta durează de la 24 ore până la 2-3 zile. Compania de factoring poate
achita conturile în momentul de intervenire a termenului de plată sau înainte de timp.
În ultimul caz ea exercită funcţiile băncii, deoarece acordarea înainte de termen a mijloacelor
băneşti se echivalează cu luarea de către acesta a creditului. Cel mai important serviciu aici este
garantarea plăţii pentru client. Această garanţie cuprinde întregul volum al operaţiunilor interne
şi internaţionale: compania de factoring este obligată să achite conturile-facturi fără accept ale
clientului chiar şi în cazul insolvabilităţii debitorului. În afară de aceasta, banca stabileşte suma
maximală a operaţiilor de factoring în limitele în care livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor
pot fi efectuate fără riscul de neachitare a plăţii. În contractul de efectuare a operaţiunilor
factoring trebuie să fie stipulat modul de achitare a sumei limită şi indicate circumstanţele, în
cazul survenirii cărora secţia factoring este obligată să efectueze plata în folosul furnizorului.
Banca planifică volumul operaţiunilor factoring în baza volumului şi ritmului de creştere a
vânzărilor sau prestărilor de servicii la furnizor. Factoringul nu e raţional să fie aplicat în cazul
că componenţa cumpărătorilor producţiei fabricate de client este prea dispersată şi
nepermanentă, deoarece aceasta face dificilă evaluarea perspectivelor de efectuare a
operaţiunilor factoring şi respectiv ridică gradul de risc al acestor operaţiuni.
Banca trebuie să dispună de informaţii cu privire la solvabilitatea debitorilor. În primul rând,
banca analizează informaţia privind relaţiile dintre viitorul client al băncii şi cumpărătorii

110
producţiei lui din punct de vedere al operativităţii în achitarea conturilor de plată, mărimea
datoriilor debitoare, termenele de plată a creanţelor. Într-o serie de cazuri banca-intermediar, care
efectuează operaţiuni factoring, poate solicita de la băncile care deservesc plătitorul informaţii
referitoare la starea financiară a întreprinderilor plătitoare. Banca se interesează de mărimea
profitului, nivelul de rentabilitate, volumul şi sursele de formare a mijloacelor circulante, de
corespunderea dintre necesităţile de mijloace băneşti proprii şi disponibilitatea de acestea,
acurateţea cu care clientul se achită cu furnizorii la creditele obţinute, capacitatea lui ca în caz de
necesitate să mobilizeze mijloace băneşti.
Pentru obţinerea informaţiei necesare banca poate încheia contracte speciale cu plătitorii,
conform cărora aceştia vor prezenta băncii-intermediar întregul volum de informaţie necesar
băncii cu privire la activitatea economico-financiară şi solvabilitatea clientului, precum şi vor
înştiinţa operativ banca despre toate schimbările ce se produc în perioada de valabilitate a
contractului. Pentru acordarea acestor servicii banca ce efectuează operaţiuni factoring transferă
băncii plătitorului o anumită plată (o parte din profitul obţinut de ea de la operaţiunile de
factoring). În practica mondială asemenea contracte de regulă se încheie cu o anumită firmă de
audit sau de intermediere consultativă.
În cazul relaţiilor permanente şi de lungă durată între clienţi şi bancă, de regulă, părţile
preferă deservirea completă ce presupune:
- protecţia deplină contra apariţiei datoriilor neprevăzute şi asigurarea transferului garantat
de mijloace băneşti;
- gestiunea creditului, evidenţa realizării: creditarea sub formă de plată prealabilă (la cererea
furnizorului) sau achitarea creanţelor de către bancă în suma stabilită şi la o anumită dată.
În cazul deservirii complete furnizorul re-cedează băncii datoriile tuturor plătitorilor săi. O
asemenea situaţie înlătură posibilitatea de discriminare a băncii, adică re-cedarea către ea a
numai a acelor creanţe, la încasarea cărora există anumite dificultăţi. În caz contrar este necesar
să fie clar definite în contractul de factoring componenţa plătitorilor sau tipul de creanţe, ce cad
sub acţiunea contractului, precum şi să fie evaluat gradul de discriminare a băncii.
Înainte de încheierea contractului despre deservirea factoring, furnizorul trebuie să prezinte
băncii următoarea informaţie cu privire la creanţele pe care le re-cedează:
- denumirea şi adresa fiecărui plătitor şi condiţiile de livrare a produselor (prestării
serviciilor);
- suma tuturor creanţelor re-cedate pentru încasarea plăţilor, inclusiv corespondenţa cu
plătitorul, informaţia referitoare la acţiunile legitime anterior întreprinse pentru perceperea
sumelor cuvenite.

111
 Sursele de formare a mijloacelor pentru factoring sunt mijloacele proprii ale băncii (profitul,
fondurile), mijloacele atrase şi de împrumut. În afară de aceasta, dacă secţia factoring are nevoie
de implicarea unor credite suplimentare pentru a-şi îndeplini angajamentele, banca îi poate
acorda un credit pe termen scurt. Organele economice pot pune la dispoziţia secţiei de facoring
mijloacele lor provizoriu libere pentru o anumită perioadă de timp, contra unei plăţi ce se
stabileşte în contracte cu acordul părţilor. Există de asemenea şi alte modalităţi de implicare a
mijloacelor în activitatea secţiei factoring, bunăoară, atragerea depozitelor urgente sau emiterea
şi vânzarea obligaţiilor cu venit anual fix.
De menţionat că operaţiunile de factoring nu se efectuează în cazul:
- creanţelor persoanelor private;
- ordinelor de plată prezentate organizaţiilor bugetare;
- obligaţiilor pe care le au întreprinderile, organizaţiile excluse de bancă de la creditare sau
declarate insolvabile;
- datoriilor pe care le au filialele şi direcţiile întreprinderilor, organizaţiilor;
- când plata lucrului se efectuează pe etape sau în avans în cadrul tranzacţiilor de
compensare sau barter, conform contractelor de comercializare, în corespundere cu care
cumpărătorul are dreptul să restituie marfa pe parcursul unei anumite perioade de timp,
precum şi în condiţiile de deservire post-vânzare.
Temelia efectuării operaţiunilor de factoring o constituie contractul factoringului. În acesta se
stipulează condiţiile de efectuare a operaţiunilor de factoring: rechizitele ordinelor de plată, cota
sumei de plată din suma pentru operaţiunile factoring, mărimea primei de compensare, condiţiile
de reziliere a contractului de factoring şi alte condiţii la discreţia părţilor.
De asemenea în contract se stipulează răspunderea fiecărei părţi în caz de nerespectare sau
respectare insuficientă a angajamentelor asumate. Totodată părţile poartă răspundere una faţă de
alta.
În caz de imposibilitate a îndeplinirii angajamentelor asumate de către secţia factoring
răspunderea materială o poartă banca, în cadrul căreia este creată secţia. Secţia nu poartă
răspundere pentru neexecutarea angajamentelor contractuale privind livrările.
După încheierea contractului banca trimite tuturor plătitorilor (sau roagă să facă acest lucru
furnizorul, dacă în contract nu e prevăzută decervirea completă) o scrisoare specială cu privire la
încheierea contractului de factoring.
În cazul încheierii unui contract fără drept regresiv este necesar să se stipuleze în mod special
dreptul băncii de a restitui furnizorului integral sau parţial creanţele neacceptate de plătitor.
Concomitent banca suportă toate cheltuielile de intentare a acţiunii în arbitraj pentru perceperea
datoriei.

112
 Avînd dreptul regresiv, banca, în cazul că plătitorul refuză să achite plăţile întoarce
furnizorului ordinul de plată sau, contra unei plăţi suplimentare (dacă aceast lucru e prevăzut în
contract), incluzând şi compensarea tuturor cheltuielilor, intentează o acţiune în arbitraj din
numele şi la cererea furnizorului.
Suma maximală la operaţiunile de factoring, care într-o anumită măsură asigură riscul
creditar al băncii, se stabileşte prin trei metode sau prin combinarea acestora, şi anume:
- determinarea limitelor de reîncepere a creditării. Fiecărui client i se stabileşte periodic o
anumită limită pentru reînceperea creditării, totodată în contract se prevede că banca poartă
răspundere numai în aceste limite;
- determinarea limitelor lunare de expediere. Se stabileşte suma în care pe parcursul lunii
poate fi efectuată expedierea către un plătitor. Banca poate renunţa la plata creanţei, dacă
furnizorul depăşeşte limitele prevăzute;
- determinarea limitelor la anumite tranzacţii. Metoda dată se foloseşte în cazul în care
specificul activităţii de producţie al furnizorului presupune o serie de tranzacţii separate cu
diferiţi plătitori cu sume relativ mari, şi nu o serie de livrări ritmice către unii şi aceeaşi
cumpărători.
Comisionul băncii include:
1) plata pentru deservire, ce se calculează ca dobândă din suma contului-factură. Mărimea
acesteia depinde de amploarea şi structura activităţii de producţie a furnizorului şi de
solvabilitatea cumpărătorilor săi, precum şi de volumul lucrărilor executate de bancă şi de
gradul riscului. În practica mondială această mărime constituie 0,5-3% din suma
conturilor re-cedate. Dacă e prevăzut dreptul regresiv se oferă un rabat de 0,2-0,5%.
2) Plata pentru creditul acordat, ce se stabileşte pentru perioada dintre data primirii de către
expeditor a plăţii de la bancă şi data încasării plăţii de la plătitor de către bancă, în baza
soldului debit zilnic la contul din bancă al furnizorului (cont 1494).
Dobânda la credit, de regulă, depăşeşte cu 2-3 puncte dobânda percepută de bănci la
creditarea pe termen scurt a clienţilor cu acelaşi volum al comerţului şi aceeaşi solvabilitate.
Aceasta se explică prin necesitatea compensării cheltuielilor suplimentare şi a riscului din partea
băncii. Poate fi determinată mărimea comisionului pentru fiecare contract concret, în funcţie de
condiţiile şi calitatea facturilor re-cedate.
Pentru efectuarea operaţiunilor, furnizorul prezintă băncii următoarele documente: copia
creanţei înaintate cumpărătorului; telegrama băncii care deserveşte întreprinderea plătitoare, ce
conţine informaţia despre efectuarea operaţiunii factoring şi indicaţia de a înlocui în ordinul de
plată denumirea şi numărul contului beneficiarului de mijloace (furnizorului) cu rechizitele
băncii, care execută operaţiunea factoring. Operaţiunile factoring se perfectează de către banca-

113
intermediar prin ordine-memorii în două exemplare. Primul exemplar, după efectuarea
operaţiunilor contabile la conturi, se plasează în documentele din ziua curentă, celălalt – se
trimite furnizorului în modul stabilit.
Pentru reflectarea în evidenţă a operaţiunilor de factoring în Planul conturilor de evidenţă
contabilă se deschide contul 1494. La debitul contului 1494 se reflectă suma creanţelor,
transferate de bancă la contul furnizorilor pentru operaţiunile de factoring, pentru creditul
contului – sumele creanţelor plătite de cumpărători sau plăţile parţiale. Suma cuvenită
furnizorului se transferă la contul de decontări al acestuia nu mai târziu de ziua următoare după
trecerea mijloacelor primite de la plătitor la contul 1494. În mod similar cu contul 1494 se
completează conturile personale ale furnizorilor.
Pentru evidenţa sumelor din creanţe banca deschide contul nr. 7303. La intrări în acest cont
se trec integral sumele pe care trebuie să le plătească banca furnizorului, la ieşiri se trec la
pierderi plăţile achitate integral de către plătitor. La încasarea parţială a plăţilor pe verso creanţei
se fac menţiuni despre sumele transferate. În cadrul evidenţei analitice se completează cartele ale
documentelor de achitare şi conturi personale pentru fiecare plătitor.
Comisionul primit de bancă, precum şi penalitatea se reflectă în contul 4494. Penalitatea
pentru creanţele neachitate la timp din suma plăţilor compromise pentru fiecare zi de întârziere
se calculează în folosul băncii-intermediar.
În cazul renunţării complete sau parţiale la acceptul creanţei plătite de banca-intermediar,
compensarea acestor mijloace de către furnizor pentru mărfurile neacceptate de cumpărător se
face prin ordin de plată, concomitent la renunţările ulterioare de la accepţie, suma neacceptată se
trece, până la primirea compensaţiei de la furnizor, de către banca-intermediar la contul 5125,
deschizând şi un cont în evidenţa analitică a conturilor pe furnizori.
Actualmente factoringul cucereşte poziţii tot mai tari şi pe piaţa monetară a Republicii
Moldova. Experimentul în scopul introducerii factoringului Banca Naţională a Moldovei şi
băncile comerciale au început în anul 1988.
Posibilitatea de a încasa datoriile debitorilor, adică de a primi bani pentru creanţele şi
facturile neachitate, este deosebit de importantă, deoarece în practica economică uneori intervin
momente când firma trebuie să plătească o anumită sumă de bani, de care încă nu dispune. În
această situaţie o modalitate progresistă de asigurare a plăţilor compromise sau re-eşalonate o
constituie factoringul.
În cadrul factoringului, de regulă, participă trei părţi: furnizorul – clientul companiei de
factoring (cel care vrea să primească bani), factorul, compania de facturare (la noi funcţiile
acestor companii le exercită băncile), debitorul (cel căruia i s-au reeşalonat plăţile). Excepţie
poate constitui factoringul internaţional, la care pot participa patru părţi, se adaugă compania de

114
factoring din ţara importatorului ce colaborează cu compania de factoring din ţara exportatorului.
Aceasta se întâmplă atunci când e aplicat modelul bifactorial al factoringului.
Deservirea factoring reprezintă un complex de servicii financiare, prestate permanent de către
Factor (bancă sau compania factoring specializată) pentru client în schimbul deservirii datoriei
de debitor. Aceste servicii includ finanţarea livrărilor de mărfuri, asigurarea resurselor creditare
contra riscurilor, evidenţa stării datoriei debitorului şi prezentarea regulată a rapoartelor
respective clientului, controlul asupra achitării operative şi lucrul cu debitorii.
Finanţarea livrărilor de mărfuri în cadrul factoringului presupune că imediat după livrarea
către vânzător Factorul plăteşte în calitate de plată în avans o parte substanţială din suma livrării.
În diverse ţări mărimea plăţii înainte de termen constituie de la 50% până la 90% din suma
livrării. Soldul (suma livrării minus suma plăţii înainte de termen, minus comisionul factoring) i
se plăteşte vânzătorului în ziua încasării de la debitor.
Deoarece factoringul este un program pe termen lung de finanţare a capitalului circulant,
contractul de deservire factoring se încheie pentru un termen nedeterminat şi va fi valabil oricât
timp se va dori, adică până când părţile vor fi satisfăcute de colaborarea lor.
Datorită deservirii factoring furnizorului i se creează condiţii pentru a se concentra asupra
activităţii sale de producţie, a-şi accelera rotaţia capitalului, a majora cota capitalului productiv
şi, respectiv, a-i spori randamentul. Furnizorul îşi poate planifica încasările de mijloace şi
stingerea datoriilor proprii.
Acordarea avansului pentru furnizor de către compania factoring, mărimea căruia depinde de
nivelul curent al producţiei, nu-i creează acestuia un nou pasiv, prin urmare nu reduce
solvabilitatea lui creditară. Factoringul diminuează suma de balanţă a furnizorului şi
îmbunătăţeşte structura ei, majorând indicele stării capitalului propriu şi implicat. La încheierea
acordului cu privire la deservirea factoring furnizorul are posibilitatea să renunţe la proprii
funcţionari, care îndeplinesc funcţii pe care şi le asumă compania de factoring. În consecinţă
apar anumite economii, care în îmbinare cu câştigul de la creditare compensează costurile destul
de mari ale deservirii. O asemenea deservire oferă avantajele menţionate mai sus numai în cazul,
dacă mijloacele obţinute se folosesc pentru satisfacerea nevoii de capital circulant în continuă
creştere.
Factoringul îi permite clientului:
- să efectueze imediat încasarea datoriei de debitor în mijloacele băneşti ale băncii;
- să asigurea garanţii contra riscurilor creditare şi valutare;
- să soluţioneze problema privind insuficienţa mijloacelor circulante şi să disponibilizeze
capitalul propiu pentru extinderea activităţii sale de producţie şi comerciale;

115
 - să-şi planifice cu mai mare exactitate şi pe un termen mai lung activitatea comercială şi
financiară;
- să-şi minimizeze cheltuielile interne legate de organizarea evidenţei şi gestiunii datoriei
debitoare;
- să-şi optimizeze plăţile fiscale şi vamale.
Deosebirele finanţării prin intermediul factoringului şi altor instrumente financiare ale
infrastructurii pieţei sunt arătate în tabele 17,18,19.
Tabelul 17
Analiza comparativă a creditului şi factoringului
Creditul Factoringul
Creditul este restituit băncii de către Debitor Finanţarea se stinge din banii încasaţi de la
Cumpărător
Creditul se foloseşte strict conform Finanţarea primită prin intermediul factoringului
destinaţiei permite utilizarea mijloacelor băneşti la propria
discreţie.
Creditul se acordă pentru o anumită perioadă Finanţarea prin intermediul factoringului se
de timp (de reculă pe 1 – 1,5 ani) efectuează în formă de reînnoire permanentă a
volumului de finanţare.
Creditul se acordă cu condiţia existenţei În cazul factoringului nu e nevoie de gaj.
gajului.
Pentru obţinerea creditului trebuie să ai venit Nu e necesară trecerea la deservirea în cadrul
constant şi suficient în Banca creditoare. companiei factoring sau ală bancă.
La perfectarea creditului apar cheltuieli Factoringul nu presupune cheltuieli suplimentare
suplimentare, legate de înregistrarea gajului în legătură cu acordarea garanţiilor (gajului) şi
şi pregătirea planului de business întocmirea planului de business.
Creditul se eliberează în suma convenită. Suma de finanţare nu e limitat şi poate fi
majorată pe măsura creşterii volumului de
vânzări.
Creditul se stinge în termenele (zilele) Finanţarea prin intermediul factoringului se
convenite) – scoaterea urgentă a unor stinge pe măsura încasării mijloacelor de la
mijloace băneşti din circulaţie. Cumpărător.
Stingerea creditului nu garantează obţinerea Finanţarea continuă cât se doreşte.
unui nou credit.
Pentru obţinerea creditului trebuie întocmite Finanţarea prin intermediul factoringului se
un număr mare de documente efectuează în baza unui număr minim de
documente.
La acordarea creditului Banca oferă numai Finanţarea prin intermediul factoringului
resurse financiare presupune nu numai acordarea de resurse
financiare, ci şi servisul (administrarea,
colectarea, asumarea riscurilor, deservirea
analitico-informaţională etc.).
Mărimea creditului depinde numai de Există posibilitatea de majorare a finanţării în
evaluarea situaţiei Debitorului. funcţie de solvabilitatea Cumpărătorului
(finanţare suplimentară).
Acordarea creditului nu presupune existenţa Finanţarea oferă posibilitate Vânzătorului să
câştigului din partea Cumpărătorului. propună Cumpărătorului condiţii mai
avantajoase (amânarea plăţii).

116
 Tabelul 18.
Analiza comparativă a acreditivului şi factoringului
Acreditivul Factoringul
Acreditivul se acordă, de regulă, pentru un Finanţarea se efectuează imediat după
termen de câteva săptămâni (timpul de prezentarea documentelor de expediţie.
circulaţie a documentelor).
De regulă, se acordă pentru sume mici (pragul Nu există restricţii privind sumele de finanţare.
de jos)
La contul Cumpărărtorului se îngheaţă o sumă Gajul nu e necesar.
echivalentă cu suma de acoperire a
acreditivului (sau se ia gaj).
Cheltuieli de 0,2-0,5% (cheltuieli directe din Cheltuielile pentru transmiterea mijloacelor
partea cumpărătorului) lipsesc (cont deschis).
Servicii suplimentare, în afara acreditivului, nu Se acordă servicii suplimentare: contabile,
se acordă. financiare, juridice.
Există cheltuieli financiare şi de muncă din Lipsesc restricţiile şi pierderile din partea
partea cumpărătorului. cumpărătorului.

Analiza comparativă a asigurării şi factoringului
Asigurarea
Finanţarea nu se efectuează, se compensează
suma numai în cazul confirmării de către client
a solvabilităţii cumpărătorului.
Se stabileşte suma de asigurare
Riscurile se transmit în proporţie de 70-80%
din suma asigurată.
Costul serviciilor constituie 3 – 10% şi mai
mult din suma asigurată.
Există franciza de 20-30% şi mai mult.
Clientul este obligat să respecte principiul
„echităţii” asiguratului, asigurând independent
nivelul constant de risc.
Nu se acordă careva servicii suplimentare.
Tabelul 19.
Factoringul
Finanţarea se efectuează imediat după
prezentarea documentelor de expediţie, în orice
moment înainte de data amânării.
Nu există restricţii la suma de finanţare (există
limita stabilită, care se reexaminează în
permanenţă)
Riscurile se acoperă sută la sută în funcţie de
limita stabilită.
Costul serviciilor constituie 1-5% din volumul
vânzărilor.
Lipseşte franciza.
Compania de factoring îţi asumă monitorizarea
cumpărătorilor, colectarea şi gestiunea
datoriilor.
Se acordă servicii: contabile, financiare,
juridice.

La momentul actual în Moldova devine tot mai popular creditul comercial. Problemele cu
care se confruntă furnizorii la folosirea acestui instrument – insuficienţa cronică de capital
circulant, dificultăţile la urmărirea operativităţii şi exactităţii plăţilor, lipsa metodicii de stabilire
a limitelor la creditarea mărfurilor şi resurselor pentru dezvoltare în continuare – pot fi relativ
uşor soluţionate cu ajutorul factoringului. Însă la noi el nu a căpătat răspândirea cuvenită. Cauza
principală este că în virtutea legilor moldoveneşti de factoring se pot ocupa numai băncile. Dar
deocamdată puţine dintre ele au scheme proprii de factoring: unele motivează cu riscurile dificil

117
de gestionat, altele – cu lipsa tehnologiilor general recunoscute în condiţiile noastre şi volumul
mare de muncă.
Astăzi factoringul constituie un serviciu actual şi solicitat – companiile preferă tot mai
mult factoringul, şi nu schemele creditare. Companiile factoring de profil pot oferi clienţilor lor
scheme unice de finanţare, în comparaţie cu care creditele obişnuite par a fi tehnologii învechite.
Practica mondială în domeniul factoringului a înlăturat demult sistemul creditar bancar şi este
unul din principalele instrumente de dezvoltare a businessului.
În luna septembrie 2004 şi-a început activitatea prima companie specializată de factoring
din Moldova – Compania Factoring „NFC-MOLDFACTOR” S.R.L. Principalul fondator al
companiei este Banca „Compania Naţională Factoring” (Societate cu răspundere limitată) –
rezident al Federaţuiei Ruse. Deschiderea Compania Factoring „NFC-MOLDFACTOR” S.R.L.
este primul proiect al Băncii NFC SRL pentru extinderea pieţei sale în ţările C.S.I. şi Europa de
Est, cu deschiderea ulterioară a reprezentanţelor sale şi în alte ţări din C.S.I. şi Europa de Est.
Banca NFC SRL (www.factoring.ru) este o companie factoring profesionistă independentă,
care se specializează în operaţiuni factoring interne şi internaţionale. În prezent Banca NFC
SRL este fără îndoială liderul pieţei serviciilor factoring în Rusia şi ocupă 30% pe piaţa rusă de
factoring. Misiunea principală a companiei constă în a deveni, la toţi indicatorii volumului pieţei,
eficienţei businessului şi calităţii serviciilor, cea mau bună companie factoring în Rusia, C.S.I. şi
Europa de est şi una din cele mai bune în lume. Banca NFC SRL este membru a două din cele
mai autoritare organizaţii factoring ale lumii – „Factoring Chain International” (FCI) şi
International Factors Groups (IFG), ceea ce contribuie la colaborarea nemijlocită cu peste 230
companii factoring din circa 70 de ţări în domeniul factoringului internaţional, inclusiv
verificarea rapidă a solvabilităţii debitorilor străini. Volumul anual al operaţiunilor Băncii NFC
SRL se află în creştere permanentă, constituind în anul 2003 – 378 mil. dol S.U.A., în anul 2004
– 760 mil. dol., iar în anul 2005 – 1,6 mild. dol. S.U.A.
Compania Factoring „NFC-MOLDFACTOR” S.R.L. se orientează în prezent spre tranzacţii
internaţionale, cum sunt operaţiunile de export-import. În domeniul factoringului de export
compania activează reuşit din anul 2004. La momentul actual compania are relaţii stabile de
parteneriat cu o serie de întreprinderi în sfera vinificaţiei şi comerţului cu vin, precum şi din
industria uşoară. Cumpărătorii ai clienţilor din Republica Moldova sunt nu numai debitori din
Federaţia Rusă, ci şi din alte ţări, cum sunt Polonia, Serbia, România, Ucraina, Spania.

118
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Cercetările efectuate denotă importanţa strategică a problemelor formării şi dezvoltării
infrastructurii pieţii în economia de piaţă. Însă pentru a înţelege semnificaţia ei actuală a fost
necesar de conceput infrastructura ca un subsistem al economiei care necesită formarea şi
dezvoltarea complexă şi proporţională. În acest context esenţa ştiinţei manageriale constă în
determinarea funcţiei şi locul infrastructurii în sistemul economic, fundamentarea şi clasificarea
instrumentarului economic ca sistem integru, evidenţierea etapelor şi particularităţilor în
formarea infrastructurii şi aplicarea instrumentarului infrastructural.
În lucrările savanţilor străini [18,35,45] problemele privind studierea infrastructurii
economiei de piaţă au fost analizate în ansamblu. Însă transformările din economia Republicii
Moldova au condus la necesitatea reexaminării conţinutului noţiunii de infrastructură,
determinarea rolului şi funcţiilor ei principale în procesul de organizare a funcţionării pieţei.
Cu toate că în practica reală a economiei Republicii Moldova infrastructura pieţei are
funcţiile ei, savanţii autohtoni încă nu au studiat aspectele acestora. În lucrările autorilor
autohtoni cercetările s-au axat mai mult pe problemele subsistemelor pieţei aşa ca sistemul
bancar, financiar, creditar, de asigurări - fără a ţine cont că aceste subsisteme reprezintă
instrumentarul economic infrastructural prin intermediul căruia se gestionează, se reglează şi se
dezvoltă activitatea economică.
În rezultatul cercetărilor efectuate au fost evidenţiate tendinţele şi direcţiile utilizării
instrumentarului economic în formarea infrastructurii pieţei, au fost propuse căile de formare a
fluxurilor financiare în sectorul real al economiei republicii.
Bazîndu-se pe cercetările savanţilor străini, autorul ajunge la concluzia că este necesar
elaborarea aparatului ştiinţific, bazat pe abordările sistemice. Utilizînd această metodă s-a definit
noţiunea „infrastructura pieţei” ca totalitatea instituţiilor, tehnologiilor şi standardelor ce asigură
reproducerea stabilă a relaţiilor economice şi creează condiţii pentru funcţionarea eficientă şi
dinamică a pieţei, s-a concretizat definiţia instrumentarului economic - ca sistem de metode şi
măsuri manageriale aplicate pentru asigurarea dezvoltării dinamice a economiei. S-a constatat că
instituţiile infrastructurii pieţei apar ca o reacţie la existenţa în procesul de schimb a cheltuielilor
tranzacţionale. Cheltuielile tranzacţionale pot fi tratate ca cheltuieli ale infrastructurii. În cazul
dat categoria „tranzacţie” se înţelege în sens larg şi se utilizează pentru definirea atât a
schimbului de finanţe şi alte genuri de activitate, cât şi a schimbului de obligaţii juridice. Cu alte
cuvinte, în economia de piaţă tranzacţiile se încheie şi se execută prin intermediul unui sistem
întreg de instituţii financiare, organizaţii şi tehnologii implementate în ţesutul sistemului
economic - care reprezintă infrastructura acestuia şi instrumentarul economic.

119
 Particularităţile instrumentarului economic al infrastructurii pieţei contemporane au fost
reflectate în conceptul autorului despre componentele şi instrumentele infrastructurii pieţii, cum
sunta serviciile financiare şi asiguratorii, care au fost grupate conform conţinutului lor intern şi
exterior.
Utilizarea instrumentarului economic al mecanismului de asigurare în condiţiile actuale
asigură dezvoltarea rapidă a activităţii de antreprenoriat, perfecţionarea în continuare a
tehnologiilor de producţie, ţinându-se cont de particularităţile principalelor ramuri economice
ale Republicii Moldova, de clima şi amplasarea ei teritorial-geografică.
Particularităţile sistemului de instrumente financiare pentru dezvoltarea eficientă, precum
şi utilizarea surselor netradiţionale de finanţare aşa ca leasing şi factoring permit asigurarea
formării a fluxurilor financiare în sectorul real al economiei.

Cercetarea efectuată ne-a permis să propunem şi unele recomandări:

1. În condiţiile actuale are loc extinderea şi amplificarea funcţiilor realizate de infrastructură, se

schimbă rolul ei în organizarea funcţionării pieţei. Pentru a se integra pe piaţa Uniunii Europene
Republica Moldova trebuie să creeze condiţii pentru dezvoltarea continuă a infrastructurii şi a
instrumentarului ei economic de reglare şi dezvoltare a pieţei naţionale. În acest scop autorul
recomandă de dezvoltat următoarele elemente ale infrastructurii pieţei autohtone:
· ramurile de producere (comunicaţii, activitatea de elaborare şi implementare a
standardelor, organizaţiile de stat de legifirare a bussnessului)
· instrumentarul infrastructural: sistemul de asigurare, sistemul bancar, mass-media, sistemul
de învăţământ, ocrotirea sănătăţii, cultura.
2. În cadrul infrastructurii, sectorului financiar se recomandă criteriul pentru stabilirea
suficienţei (sau, invers, insuficienţei) potenţialului disponibil al sistemului bancar. Indicatorii
concreţi, constituie în primul rând, raportarea capitalului social sumar al tuturor băncilor
comerciale la volumul anual al PIB şi, în al doilea rând, raportarea capitalului propriu al băncilor
la volumul anual al PIB. Primul indicator poate fi utilizat pentru evaluarea capacităţii de
deservire a sistemului bancar, cel de al doilea – pentru estimarea potenţialului lui creditar.
3. În cadrul infrastructurii după cum a arătat studiul este necesar de a efectua asocierea
instituţiilor infrastructurii în corporaţii după principiul specializării funcţionale şi de asemenea
crearea instituţiilor infrastructurii în cadrul societăţilor pe acţiuni ramurale. Aceasta integrare va
permite o economie considerabilă a cheltuielilor transacţionale şi va ridica competitivitatea.
4. Modelul mecanismului de gestiune a procesului de creare a infrastructurii trebuie să combine
metodele de reglare cu procesele de autoreglare şi autoorganizare, aceste momente trebuie de

120
reflectat în legile cu privire la reglementarea activităţilor agenţilor economici ale infrastructuruu
pieţii.
5. S-a constatat careva neajunsuri specifice pieţei şi industriei de asigurare din RM, care
frînează dezvoltarea şi consolidarea industriei precum şi procesul de integrare în sistemul de
asigurare European, s-a propus crearea unui sistem unic, care va avea la bază un soft universal
de stocare şi prelucrare automată a informaţiei de asigurare. A fost elaborată metoda de calcul a
cotelor tarifare la tipurile de asigurări riscante în anumite condiţii.
6. Utilizarea «Depozitului financiar de date» pentru crearea mediului informaţional unic şi ca
un instrument al infrastructurii pieţei, asigură gestiunea efectivă a businessului. Depozitul
financiar de date va permite consolidarea informaţiei financiare din diverse sisteme corporative
şi va acorda acces rapid la toate datele de afaceri ale organizaţiei şi va aproviziona conducerea,
managerii de nivel mediu, analiticii şi contabilii cu informaţia necesară pentru gestiunea
eficientă şi controlul activităţii organizaţiei cu multe filiale.

121
 BIBLIOGRAFIE
1. Legea Republicii Moldova. Codul Civil. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-
86/661 din 22.06.2002, Nr.1107-XV din 06.06.
2. Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova din 19.09.1995
3. Legea instituţiilor financiare Nr.110-111 din 13.09.2001// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova Nr.139-140 din 15.10.2001
4. Legea cu privire la asigurări nr. 407-XVI din 21.12.2006.// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.47-49/213 din 06.04.2007
5. Legea cu privire la leasing nr. 59-XVI din 28.04.2005.// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.92-94/429 din 08.07.2005
6. Hotărâre Guvernului Republicii Moldova Nr.1012 din 13.09.2004. Cu privire la aprobarea
Concepţiei şi obiectivelor dezvoltării şi consolidării pieţei asigurărilor in Moldova pe termen
mediu (2004-2007).// Monitorul Oficial al Republicii Moldova 2004 nr. 175-177
7. Hotărâre Guvernului Republicii Moldova Nr.77 din 08.02.1996. Cu privire la aprobarea
Regulamentului structurii şi personalului scriptic ale Serviciului de stat pentru supravegherea
asigurărilor. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 23-24
8. Hotărâre Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei privind aprobarea
Regulamentului cu privire la raportarea informaţiei aferente Balanţei de plăţi [Denumirea
modificată prin Hot.BNM nr.408 din 29.12.05, în vigoare 13.01.06] nr.61 din 11.09.1997.//
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.77-78/139 din 27.11.1997
9. Hotărâre Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, privind aprobarea
Regulamentului cu privire la sistemul automatizat de plăţi interbancare Nr. 53 din 02.03.2006,
// Monitorul Oficial al R. Moldova nr.39-42/144 din 10.03.2006
10. Regulament cu privire la modul de întocmire şi prezentare a rapoartelor privind rata
medie pe credite şi depozite atrase de băncile comerciale, Hotărîrea Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr.124 din 28.11.97, // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.1/3 din 01.01.98 (cu modificările ulterioare)
11. Planul de conturi al evidenţei contabile în bănci şi alte instituţii financiare din Republica
Moldova cu modificările şi completările aprobate de Consiliul de Administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei prin hotărârile nr.107 din 24 noiembrie 1997, nr. 167 din 25 decembrie
1997, nr. 181 din 02 iulie 1998, nr. 167 din 08 iulie 1999, nr. 137 din 07 iunie 2001, nr. 258
din 04 octombrie 2001, nr. 190 din 29 iulie 2004, nr. 15 din 13 ianuarie 2005, nr. 190 din 23
iunie 2005, nr. 358 din 01 decembrie 2005, nr. 21 din 26 ianuarie 2006, nr. 285 din 26
octombrie 2006, nr. 204 din 09 august 2007, nr. 208 din 15 august 2007, nr. 225 din 30 august
2007.(http://www.bnm.md)
12. Hotărâre Inspectoratului de stat pentru supravegherea asigurărilor şi fondurilor nestatale
de pensii despre aprobarea Regulamentului cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor
de asigurare. Nr.91 din 21.11.2002.// Monitorul Oficial al R. Moldova nr.185-189/416 din
31.12.2002
13. Ordin Inspectoratului de stat pentru supravegherea asigurărilor şi fond urilor nestatale
de pensii cu privire la aprobarea Regulilor de plasare a fondurilor şi rezervelor de asigurare
(în redacţie nouă) nr. 34 din 09.03.2006.// Monitorul Oficial nr. 79-82/280 din 26.05.2006
14. Alexandru F., Armeanu D. Asigurări de bunuri şi persoane: Aspecte teoretice, aspecte
practice. Editura Economică, Bucureşti, 2003.
15. Andreica Marin, Andreica Cristina. Decizia de finantare in leasing. Ed.Cibernetica,
Bucuresti, 2003, p. 210
16. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2004, 2005, 2006, 2007
17. Bajan D., Aldea D. Cartea societăţii comerciale : Economia de piaţă : instituţii şi
mecanisme : regii autonome : societăţi comerciale : agenţi particulari. Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1990, p. 192
18. Basno C., Dardac N., Management Bancar, Editura Economica, Bucureşti, 2002
19. Băbeanu Marin – Piaţa. Principii şi sistem, Editura Universitaria, Craiova, 2002
122
20. Beaufils B., Guimbert J.P., Richard B., Taufflieb Ch. H., Georges PY. Les nouveaux
instruments financiers, La pratique bancaire des marches, 2-eme Edition, La Revue Banque
Editeur, Paris, 1988
21. Burlacu N., Cojocaru V. Management. ASEM, 2000
22. Certo S. Management modern - Diversitatea, calitatea, etica şi mediul global, Ed. Teora,
Bucureşti, 2002
23. Ciobanu Anamaria. Analiza comparativa : leasing operational - leasing financiar.
Tribuna economică, v. 16, nr. 22, 2005, p. 62-64
24. Ciurel Violeta. Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practice internationale. Ed.
All Beck, Bucureşti, 2000.
25. Clarche L. Managementul schimbării: ghid practic privind producerea, menţinerea şi
controlul schimbărilor într-o organizaţie.Ed. Teora. Bucureşti, 2002. p.192
26. Clark C. The Conditions of Economic, Progress. L, 1957
27. Clocotici D., Gheorghiu Gh. Leasing-ul. Terminologie şi tipologie, în R.D.C. nr. 5/97,
p.19.
28. Clocotici, D., Gheorghiu Gh. Operaţiunile de leasing. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
p.22-
29. Constantin L. D. - Economie regională. Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998
30. Constantinescu Dan Anghel. Tratat de asigurări. Ed. Economica, Bucureşti, 2004
31. Constantinescu Dan. Management bancar, Ed. Bren, Bucureşti, 2004
32. Constantinescu, D. A. Dobrin, M, Practica asigurarilor. Editura Nationala, Bucuresti,
1999, p.328
33. Danila N., Berea A. O., Managementul bancar. Fundamente şi orientări, Editura
Economica, Bucureşti, 2000
34. De Cousserges S. Gestion de la banque. Ed. Dunod, Paris, 1996
35. Dodescu Anca Statul si economia de piaţă, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
36. Dolghi C. Înregistrarea primelor de asigurare pe contractele de asigurare directă şi căile
de perfecţionare a contabilităţii acestor venituri// Contabilitate şi audit. Chişinău -2006.-nr.5.-
p.56-59
37. Doltu Theodora. Includerea riscului şi incertitudinii în teoria economică, Economie
teoretică şi aplicată, Bucuresti - nr. 349, 28 iulie 2003
38. Dubois, D.M., Sabatier, Ph. For a naturalist approach to anticipation from catastrophe
theory to hyperincursive modelling, International Journal of Computing Anticipatory
Systems, vol.4, Liége, Belgium, 1999, pp.35-59
39. Dumitrescu S., Stefan, C. Dezvoltarea pieţei mondiale. Piaţa internaţională a
asigurărilor şi reasigurărilor. Ed. A.S.E., Bucureşti, 1999, p. 258.
40. Fonlladosa L. Lamy assurances: Contrat d’assurance: assurances de dommages:
assurances de personnes: intermediaires d’assurance. Ed. Lamy SA, Paris, 1997. p. 1891
41. Ford H. International Jew, the World's Foremost Problem. A Reprint of a Series of
Articles Appearing in the Dearborn Independent from May 22 to October 2, 1920. Dearborn,
Michigan: The Dearborn Publishing Co., 1920.
42. Fotescu S. Eficienţa asigurărilor în Republica Moldova. Ed. ASEM, Chişinău, 2001,
p.102
43. Fotescu S., Teacă T.,Cernica V., Iniţiere în asigurări. Ed. Policolor, Chişinău; 2003, p.
157.
44. Hessel M. Administrarea societatilor pe actiuni in economia de piata si de tranzitie.
Editura All, 2006, p.160
45. Huidumac Cătălin, Rogojanu Angela. Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. All,
Bucureşti, 1998
46. Gareth R. J., George J.M. Contemporary Management, McGraw-Hill Co., NY, 2003
47. Golea Pompiliu. Management-abordare procesuală, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003,
p.162

123
48. Grant, R., Gent, D. Asset finance and leasing handbook. Woodhead-Faulkner, New
York, 1992, p.203
49. Ionescu Luminita. Documente specifice ale operaţiunilor de leasing. Finanţe, bănci,
asigurări: publicaţie pentru agenţii economici, v. 8, nr. 1, 2005, p. 36-38
50. Iochimsen R. Teorie der Infrastruktur. Tubingen, 1996, p.90
51. Isărescu M. Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Academia Română, Bucureşti, 2001
52. Kurtzman J. Cum functioneaza piata libera. Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2006,
p.144
53. Lambert Faivre Y. - Droit des assurances, 5-eme edition, Paris, 1985.
54. Leja O. Unele aspecte ale activităţii băncilor comerciale / Bănci şi Finanţe - Profit,
2001, Nr. 7-8, c. 37-39.
55. Luţaş, Mihaela. Fundamentele economiei de piaţă, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;
56. Mankiw Gregory. Principles of Economics, The Dryden Press, 1998
57. Manolescu Gh. Consolidarea economiei de piaţă: diagnoze, priorităţi, perspective.
Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 2001.
58. Mann R., Mayer E. Controlling. Conducerea profitabila a intreprinderii. Trad. din
limba germană. Editura All Beck, 2006, p. 304
59. Margulescu Serghei. Asigurari si reasigurari. Ed. Cartea Studenteasca, Bucureşti, 2006
60. Mehr R. L., Hedge R. A., Risk Management. Concepts and Applications, Homewood,
Illinois, Richard D. Irwin, Inc., 1973.
61. Negoiţă Ion – Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Ed. Etape, Aibiu 2001
62. Nica, P., Iftimescu, A. Management. Concepte si aplicati, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2004
63. Nicolae V., Constantin L. D. Bazele economiei regională şi urbană. Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998
64. Nicolescu O. Metodologii manageriale, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001
65. Niţu I. Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000
66. North D., Wallis J. Integration Institutional Change in Economic History. A Transaction
Cost Approach // Journal of Institutional and Theoretical Economics. — 1994. — V. 150 (4).
— P. 609—624.
67. Politis Alexandros. Managementul agenţiei de asigurări. Editura All Beck. Bucureşti,
p.168
68. Poloz A. Finanţe corporative în societăţile pe acţiuni din Republica Moldova. Revist
„Economica”, nr. 1 ASEM, Chişinău, 2005 p. 25-29
69. Poloz A. Aspecte financiare în administrarea corporativă. Autoreferat. Chişinău, 2005,
p.22
70. Poloz I. Instrumente economice ale infrastructurii pieţei. Simpozionul Internaţional al
tinerilor cercetători , vol.I, ed. a IV-a ASEM, Chişinău, 2006, p.97-98
71. Poloz I. Problemele actuale ale infrastructurii în condiţiile economiei de piaţă. Rev.
„Economica”,ASEM Chişinău, N 2, 2007, p. 35-37
72. Poloz I. Clasificarea principalelor categorii de riscuri antreprenoriale în infrastructura
pieţei. Conferinţa ştiinţifică internaţională “Dezvoltarea durabilă a României şi Republicii
Moldova în context european şi mondial”,vol.1 ASEM,Chişinău, 2007, p.217-220.
73. Ristea Mihai, Dumitru Corina. Finantarea prin tranzactiile de vanzare si de leaseback.
Revista ”Finante publice si contabilitate”, v. 17, nr. 5, 2006, p. 28-32,
74. Rosenstein, Rodan, Paul, “Problems of Industrialization of Eastern and South Eastern
Europe”, Economic Journal, vol.53(June-Sept.), 1943
75. Samuels W. Institutional Economics. L., 1991, p. 110-113.
76. Samuelson P. A, Nordhaus W., Economics, Fourteenth Edition, McGraw Hill, Inc,
1996, p. 887
77. V. Sârbu. Piaţa asigurărilor şi perfecţionarea relaţiilor economice đin Republica
Moldova. autoref. tz. dr. în econ., Chişinău, ASEM, 2003, 29p.

124
78. Simonis U. E. Globalisation and the Environment. On Triangle Concepts and Three
Pillars’ Strategies, Wissenschaftszentrum Berlin, für Sozialforschung (WZB), November
2003, Beim Präsidenten Emeriti Projekte, Keynote address at the Symposium on the occasion
of the 25th Anniversary of the Institute of Environmental Sciences (CML) at Leiden
University, 23rd October 2003.
79. Stariţîna L. Direcţiile conceptuale ale stabilităţii economice a sistemului bancar
naţional, informaţie de sinteză, Institutul Naţional de Economie şi Informaţie, Chişinău 2001.
80. Tulvinschi Mihaela. Leasingul - tehnica de finantare pe termen lung. Revista “Finante
publice si contabilitate”, v. 17, nr. 4, p. 45-47, 2006
81. Vacarel I., Bercea Fl. Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 2003, p.544.
82. Wicksell K. Value, Capital and Rent. 1893. Translated by S. H. Frowein, 1954. Reprint.
1970.
83. Zinger, J.T., R. LeBrasseur and L.R. Zanibbi. Factors Influencing Early Stage
Performance in Canadian Microenterprises," Journal of Developmental Entrepreneurship 6(2),
2001, 129-150.
84. Zinger, J.T.Walker Farms - New Venture Startups and Strategies, in: W.S. Good, Cases
in New Venture Development, 2nd ed., Toronto: McGraw-Hill Ryerson, 1993, 153-159.
85. Акопова Е., Таранов П. Рыночные и нерыночные начала в рыночной
трансформации народнохозяйственной системы. Журнал Общество и экономика. -
2001. № 6, с.47-54.
86. Анисимов А.Н., Андрюшкевич О.А., Денисова И.М. Условия эффективного
функционирования новых рыночных экономик. Журнал Экон. наука соврем. России. №
3, с.20-30.
87. Бабичев С. Фактор факторинга. Журнал Управление компанией, № 9, 2005
88. Бланд Д. Страхование: Принципы и практика. Изд-во Финансы и статистика,
1998. 416 с.
89. Блохин Ю.В. О сущности инфраструктуры, составе ее отраслей и их
классификация. В книге Региональные проблемы размещения производства. М.,
Экономика, 1975.
90. Березин И.С. Практика исследования рынков: Как? Кому? Когда? Зачем?
Сколько? – Изд-во Бератор-Пресс, Москва, 2003. 373с
91. Блинов А.О Захаров В.Я. Управление региональными рынками. Журнал
Менеджмент в России и за рубежом, №1, 2003
92. Бодюл А. Потенциал страхового рынка Республики Молдова между защитой и
прибыльностью. Научные труды ДонНГУ. Серия экономическая. Выпуск 103-4, 2006.
93. Волчек Н.З. Производственная инфраструктура в экономике освободившихся
стран. М., 1969, с.307
94. Гвоздев, Б. З. Факторинг в системе управления организацией : Автореф. дис.
канд. экон. наук . Всерос. акад. внеш. торговли. М., 2000. 25 с.
95. Гранберг А.Г. Основы региональной экономики. Изд-во ГУ ВШЭ, Москва, 2000.
495 с.
96. Демидова Л.С., Якобсон Я.И.Иванова Н.И., Марцинкевич В.И.Государство и
отрасли инфраструктуры в современной рыночной экономике. РАН, ИМЭМО, М.,
2000, 224 с.
97. Дробышева Л.Н. Инфраструктура национального рынка. Ч.1, 2001, 56 с.
98. Ежов А.Н. Рыночные формы хозяйствования = Market forms of economy: Журнал
Вопр. истории, теории, практики экономики строит. комплекса в ретроспективе. Изд-во
МАН, Санкт-Петербург, 2002. 714с.
99. Журавин С.Г. Страховые компании в условиях глобализации. Изд-во Анкил,
Москва, 2005. с.176
100. Ибрагимов Л.А. Инфраструктура товарного рынка. М., ПРИОР, 2001, 200с.

125
101. Иродова Е. Компании в рыночном пространстве: институциональный анализ.
Журнал для акционеров. М., 2001, №12, с.76.
102. Князев Ю. Современный взгляд на теорию социальной рыночной экономики
Журнал Общество и экономика. 2004. №5-6. С.17-53.
103. Коношко Л.В. Управление процессом формирования и развития рыночной
инфраструктуры. Автореф. дис. канд. экон. наук, Хабаровск,2000. 22с.
104. Коуз Р. Фирма, рынок, право. Пер. с англ. – М.., Прогресс, 1990, 736 с.
105. Кузнецова О.В. Экономическое развитие регионов: теоретические и практические
аспекты государственного регулирования. Изд-во Эдиториал УРСС, Москва, 2002. 308
с.
106. Кургин Е.А Страховой менеджмент: управление деятельностью страховой
компании. Изд-во РосКонсульт, 2005. 303 с.
107. Мохов, А. А. Факторинг: особенности его применения в современных рыночных
условиях: Учеб. пособие. Изд-во ВРО МСЮ, Волгоград, 2002. 39 с.
108. Mуханова Е.Б. Теоретические основы и пути формирования рыночной
инфраструктуры. М., ИЭ РАН,1994, 162 с.
109. Николенко Н.П. Реинжиниринг бизнес-процессов страховой компании. Учебное
пособие. Изд. дом „Страховое ревю“, Москва, 2001. 123 с.
110. Новоселов А.С. Региональные рынки. Изд-во ИНФРА-М, Москва,1999. 479 с.
111. Новосельская Е. Без страховки – никуда. Журнал «Экономика России: ХХI век »,
М., 2004, № 16, p.б -11
112. Нуреев Р. Теории развития: кейнсианские модели становления рыночной
экономики Журнал Вопросы экономики, 2000. №4. С.137-156.
113. Нуреев Р. Теории развития: неоклассические модели становления рыночной
экономики Журнал Вопросы экономики, 2000. №5. С.145-158.
114. Нуреев Р. Теории развития: институциональные концепции становления
рыночной экономики. Журнал Вопросы экономики, 2000. №6. С.126-145.
115. Нуреев Р. Теории развития: дискуссия о внешних факторах становления
рыночной экономики (неоклассические модели и их леворадикальная критика) Журнал
Вопросы экономики, 2000. №7. С.141-156.
116. Обучение рынку / под ред. Глазьева С.Ю. Изд-во Экономика, Москва, 2004. -
523с.
117. Орехов, С. А.; Афонин, В. В. Факторинг: организационно-правовой аспект :
Учеб.-практ. Пособие. Изд-во Спутник, Москва, 2000. 83 с.
118. Орехов С.А., Афонин В.В., Леонтьев С.В. Факторинг: Управление
корпоративными финансами: Учебное пособие. Изд-во Финансы и статистика, Москва,
2001.
119. Плешакова М.В. Организационно-экономические аспекты развития рыночной
инфраструктуры и ее элементов в переходной экономике. Автореф. дис. канд. экон.
наук, Волгоград, 2000, 22с.
120. Проблемы рыночной экономики. Москва, 2004, вып.2 (1-920). - 180с.;
121. Проблемы рыночной экономики. Москва, 2004, вып.3 (1-1222). - 201с.
122. Регулирование деятельности страховых организаций в странах Европейского
сообщества. Сборник статей. Минск: Учебно-методический центр по страхованию при
Белорусском страховом союзе, 2000. 84 с.
123. Роик В.Д. Профессиональный риск: оценка и управление. Изд-во Анкил, Москва,
2004. - 224 с.
124. Рыночные преобразования: Опыт, стратегические ориентиры. Сб. науч. тр.,
КГТЭИ, Красноярск, 2003, с.32-54.
125. Рудых Д.В. Стратегическое управление страховыми проектами .Изд-во Анкил,
Москва, 2006. 144 с.

126
126. Русскова Е.Г. , Гукова А.В. Влияние трансакционных издержек на рпзвитие
производственной инфраструктуры// Вестник ВолГУ. Серия 3: Экономика. Вып.3.
Волгоград, 1998.
127. Самуэльсон П. Экономика. М., 1997, 800 с.
128. Семенкова Т.И. Инфраструктура и сфера услуг.Журнал Мировая экономика и
мировые отношения, 1971, №3, с.17
129. Страхование в условиях формирования рыночных отношений / Тезисы II
Всероссийской научно-практической конференции. Часть 1. 14-15 октября 1999 г.
Екатеринбург, 1999.
130. Страховой рынок: Проблемы финансовой устойчивости региональных
страховщиков / Под. ред. В.И. Лисина. Изд-во Эффект, Самара, 2000. 128 с.
131. Суюнова М.М. Эффективность страхования как сферы предпринимательской
деятельности. В сб. - Эффективность хозяйствования в условиях экономической
трансформации России. Изд-во РАГС, Москва, 2001.
132. Суюнова М. М. Особенности и направления эффективного использования опыта
зарубежной системы страхования. В сб.- Экономика региона от антикризисного к
устойчивому. Изд-во РАГС, Москва, 2001.
133. Тронин Ю.Н. Основы страхового бизнеса. Изд-во Альфа-Пресс, Москва, 2006. -
469с.
134. Федоров В.Н. Социально-экономический потенциал инфраструктуры:
Содержание, оценка и анализ развития. Ульяновск, УлГПУ, 2000, с.11.
135. Федько В.П. Инфраструктура товарного рынка. Уч.пособие. Феникс, Ростов на
Дону, 2000, 512 с.
136. Чаплина А.Н. Методология и методы управления потребительским рынком для
городского населения. Изд-во КГУ. Красноярск, 2002. - 255 с.
137. Чаплина А.Н. Организационно-экономический механизм стратегического
управления потребительским рынком для городского населения. Изд-во КГПУ,
Красноярск, 2003. 235 с.
138. Чернова Г.В. Основы экономики страховой организации по рисковым видам
страхования. Изд-во Питер, Санкт-Петербург, 2005. 235 с.
139. Шахов В.В., Миллерман А.С., Медведев В.Г. Теория и управление рисками в
страховании. М.: Финансы и статистика, 2002. 224 с.
140. Шумаев В.А. Проблемы функционирования предприятий инфраструктуры рынка
и товародвижения. М., Нац. Институт бизнеса, 2001. 225с.
141. Эрлих Г. В. Территориальные закономерности функционирования денежного
рынка и банковской системы // Современные корпоративные стратегии и технологии в
России: Сборник научных трудов. Вып. 1. Финансовая Академия при Правительстве
РФ, Москва, 2005. С. 217 – 221.
142. Эрлих Г. В., Садакова Е. Г. Инфраструктурная банковская обеспеченность как
фактор инвестиционной активности муниципалитета // Вестник ЮУрГУ. Серия
“Экономика”. Вып. 5, № 12 (52). Издательство ЮУрГУ. Челябинск: 2005. С. 120 – 126
143. Юсупова А.Т. Теория отраслевых рынков: учеб. пособие. Изд-во СО РАН,
Новосибирск, 2005, 209с.
144. Янов В. Э. Цели и принципы регулирования инвестиционной деятельности
страховых компаний. Журнал Страховое дело. 2001. № 5.
145. Янов В. Э. Проблемы оптимизации инвестиционной деятельности страховой
компании // Проблемы и перспективы развития финансового рынка и кредитной
системы России: Сб. науч. тр. СПб., Изд-во СПбГУЭФ, 2001.
146. Ясин Е.Г. Российская экономика. Истоки и панорама рыночных реформ. Курс
лекций. 2-е изд., М., ГУ ВШЭ, 2003, 437с.

127
Site-uri utilizate:
www.asigurare.md
www.artas.md
www.grawe.at
www.delta.md
www.donaris.md
www.galas.md
www.garantie.md
www.moldasig.md
www.moldcargo.md
www.qbe-asito.com
www.bnm.md
www.victoriabank.md
www.bcr.md
www.socbank.md
www.unibank.md
www.comertbank.md
www.energbank.com .
www.ecb.md
www.eximbank.com
www.fincombank.com
www.ipb.md .
www.mobiasbanca.md
www.moldindconbank.com .
www.maib.md
www.universalbank.md
www.businessbank.md
www.mec.gov.md
www.mf.gov.md
www.statistica.md
www.mie.ro
www.ier.ro
www.csa-isc.ro
www.1asig.ro
www.factoring.ru
www.iaisweb.org
www.forinsurer.com
http://www.ruseconomy.ru/nomer16_200408/ec09.html - Журнал «Экономика России: ХХI
век » № 16

128
 ANEXE

Anexa 1

Elemente de bază ale infrastructurii pieţei

Samuelson P., Zinger Cecetători germani Marx C. Clarc C.

H., Rosenstein-Rodan
P.
1. Transport 1. Instalaţii, reţele, 1. Condiţiile 1. Comerţul angro şi
2. Comunicaţii capacităţi materiale (clădiri, cu amănuntul
3. Energetica energetice, canale, drumuri) 2. Organizaţiile de
4. Depozitare gospodariei 2. Capital ascuns ( stat şi manifestări
5. Asigurare tehnico- acvatice, depozite de 3. Finanţe şi imobilul
materială drumurilor, păstrare rezervelor 4. Transportul şi
transporului şi de producere) telecomunicaţii
poşta 3. Capital de 5. Gospodaria
2. Gospodarie de comunicaţii comunală )gaz,
locuinţe şi de (mijloace de energia electrică,
servire comunală, transport şi de apa)
învăţământ, telecomunicaţii)
ocrotirea sănătăţii
şi sport
3. Organzaţiile
statistice
Iohimsen R. Makkonel C., Briu S. Carter A., Siladi D. Poloz I.
1. Infrastructura 1. Mijloacele fixe ( 1. Sistemul energetic 1. Ramurile de
materială automagistrale, 2. Serviciile de producere:
(construcţii, podurile, sisteme transport - comunicaţii
telecomunicaţii, de transport 3. Comunicaţii - activitatea de
energetica) orăşenesc, sisteme 4. Comerţul elaborare şi
2. Infrastructura de filtrare, 5. Gospodaria implementare a
industrială ( aeropoarte) locativă standardelor
activitatea 2. Instrumentar local - organizaţiile de stat
sistemului (deservirea de legifirare a
financiar-creditar, financiară şi bussnessului
instituţiile de bancară, 2. Instrumentarul
cercetări) transportarea infrastructural:
3. Infrastructura mărfurilor, - sistemul de
personală ( solubritatea, asigurare
învăţământul, asigurarea - sistemul bancar
ocrotirea sănătăţii, electrică) - presa
cultura şi sport) - sistemul de
învăţământ,
ocrotirea sănătăţii,
cultura

Sursa: Elaborat de autor

129
 Anexa 2

Principalele tipuri de asigurare şi tarifele lor

Tipurile de asigurări Termenul Ce este evenimentul Tariful de
contractului asigurat asigurare în
(orientativ) procente din
suma asigurată
Asigurare de persoană
Asigurarea vieţii De la o lună până la Încheierea termenului de De la 0,8% până
20 ani (de regulă, 1 valabilitate a contractului ; la 3%
an) decesul asiguratului;
traumele suportate atât în
producţie, cât şi viaţa
casnică.
Asigurarea contra De la 1 lună până la 5 Trauma suportată de De la 0,5% până
accidentelor ani (de regulă, 1 an) asigurat ca urmare a unui la 20%
accident, intoxicarea acută
întâmplătoare, în cazul
unor boli stipulate în
contract; decesul persoanei
asigurate survenită din
cauza evenimentului
indicat în contractul de
asigurare.
Asigurarea copiilor 1 an Trauma suportată de copil De la 0,5% până
contra accidentelor ca urmare a unui accident, la 10%
intoxicarea acută
întâmplătoare, în cazul
unor boli stipulate în
contract; decesul copilului.
Asigurarea colectivă a De la 1 lună Trauma suportată ca De la 0,8% până
lucrătorilor contra urmare a unui accident, la 3%
accidentelor intoxicarea acută
întâmplătoare, decesul
celui asigurat ca urmare a
traumei.
Asigurarea contra De la 1 lună Trauma suportată de De la 0,5% până
unor riscuri aparte asigurat ca urmare a unui la 2%
accident, intoxicarea acută
întâmplătoare, în cazul
unor boli stipulate în
contract.
Asigurarea bunurilor şi a intereselor patrimoniale ale cetăţenilor
Asigurarea De la 1 an Incendiu şi alte accidente, De la 0,1% până
construcţiilor calamităţi naturale, la 1%
acţiunile altor persoane.
Asigurarea bunurilor Contract de ordin Deteriorarea sau nimicirea 1% - 5%
casnice general; de la 1 lună bunurilor casnice în
rezultatul unor accidente,
calamităţi naturale şi
acţiunii persoanelor terţe.

130
Asigurarea animalelor 1 an Moartea sau sacrificarea De la 5% până la
nevoită a animalelor în 20%
rezultatul unor accidente,
calamităţi naturale, boli,
furturi.
Asigurarea De la 1 lună Daunele aduse mijloacelor 1% - 12%
mijloacelor de de transport în cadrul
transport accidentelor rutiere, din
cauza acţiunilor
persoanelor terţe,
calamităţilor naturale, a
evenimentelor neprevăzute.
Asigurarea De la 1 lună până la 1 Nimicirea sau deteriorarea De la 0,05%
patrimoniului an fondurilor fixe, valorilor până la 8%
întreprinderii materiale şi a mărfurilor şi
a mijloacelor de transport
din cauza incendiilor,
avariilor, calamităţilor
naturale, acţiunilor ilegale
ale persoanelor terţe.
Asigurarea Până la 1 an Nimicirea sau deteriorarea De la 3% până la
patrimoniului culturilor agricole, a 20%
întreprinderilor plantaţiilor multianuale,
agricole construcţiilor zootehnice,
maşinilor şi utilajelor,
mijloacelor de transport şi
a altor bunuri, ce a survenit
ca urmare a unor condiţii
climaterice neobişnuite,
calamităţilor naturale,
îmbolnăvirii animalelor şi
plantelor, incendiilor,
avariilor, accidentelor,
acţiunilor ilegale ale
persoanelor terţe.
Asigurarea De la 1 lună până la 1 Nimicirea şi deterioararea De la 0,5% până
încăcăturilor pentru an încărcăturilor în timpul la 5%
timpul transportării transportării, încărcării şi
lor descărcării lor ca urmare a
avariilor, catastrofelor,
calamităţilor naturale,
acţiunilor ilegale ale
persoanelor terţe, vânzării
fără înştiinţare a mijlocului
de transport împreună cu
încărcătura respectivă.
Asigurarea De la 15 zile până la Staţionarea producţiei ca De la 0,2% până
întreprinderii contra 12 luni urmare a incendiului, la 5%.
staţionării nevoite a avariilor, calamităţilor
procesului de naturale, acţiunilor ilegale
producţie ale persoanelor terţe.

131
Asigurarea contra Pentru termenul Deteriorarea şi nimicirea De la 0,5% până
riscurilor la montare. planificat al obiectelor, utilajelor, la 5%.
construcţiei maşinilor, materialelor şi a
altor bunuri ce se află pe
terenul de construcţie,
survenite ca urmare a
incendiului, avariilor,
acţiunilor ilegale ale
persoanelor terţe, în
procesul probelor în gol şi
de lucru.
Asigurarea creditelor Pentru termenul de Nestingerea de către De la 8% până la
valabilitate a debitor a sumei stipulate în 15%.
contractului creditar contract după survenirea
termenului de plată.
Asigurareade 1 an Înaintarea către asigurat a De la 2% până la
răspundere civilă pretenţiilorpatrimoniale 6%.
conform normelor codului
civil privind compensarea
prejudiciilor aduse de către
asigurat ca rezultat al
activităţii sale de producţie.
Asigurarea KASKO a Pentru timpul de Nimicirea şi deteriorarea Mijloacele de
navelor aeriene şi executare a zborului corpului şi utilajelor transport aerian:
acvatice (rutei) şi mai mult. aparatelor de zbor, navelor de la 0,5% până
maritime şi fluviale de la 5%; mijloacele
toate tipurile şi clasele, ca de transport
urmare a avariilor, acvatic: de la
catastrofelor, calamităţilor 0,4% până la 4
naturale, acţiunilor ilegale %.
ale persoanelor terţe,
pierderii fără veste.

132
 Anexa 3
Lista codurilor tranzactiilor
Cod Denumirea Tipul mesajului Tipul Descrierea
documentului
000 Operatiuni de МТ 103 (SDBTR) Ordin de platã Operaţiuni iniţiate de către
sistem МТ 202 (SDBTR) Ordin incaso administratorul de sistem (BNM) în
cazuri excepţionale
001 Transferuri de MT103 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către
credit МТ102 (SCDN) participanţi în numele clienţilor
ordinare ale
clienţilor
002 Operaţiuni de MT202 (SDBTR) Ordin de platã Transferuri de credit iniţiate de către
eliberare a băncile autorizate în scopul
numerarului asigurării mijloacelor în conturile de
decontare pentru primirea
numerarului de la BNM
003 Operaţiuni de MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri de credit iniţiate de către
depunere a BNM pentru transferarea
numerarului mijloacelor echivalente numerarului
depus de către băncile autorizate la
BNM
006 Operaţiuni cu MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către BNM în
valori numele băncilor autorizate pentru
mobiliare pe piaţa operaţiunile cu valori mobiliare
secundară tranzacţionate pe piaţa secundară
008 Tranzacţia de Transferuri iniţiate de sistemul CDN
clearing pentru decontarea poziţiilor nete
generată de finale ale participanţilor
sistemul CDN
014 Restituirea sumei MT103 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către
transmise MT 202 (SDBTR) participanţi pentru restituirea sumei
în mod eronat MT 102 (SCDN) transmise în mod eronat
016 Achitarea MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către BNM în
serviciilor MT103 (SDBTR scopul perceperii plăţii pentru
prestate de BNM serviciile acordate în cadrul SAPI
în cadrul
SAPI
099 Operaţiuni cu MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de BNM în
valori MT103 (SDBTR) scopul realizării de către BNM a
mobiliare şi de instrumentelor politicii monetare şi
politicã a funcţiilor de agent fiscal al statului
monetarã ale
BNM
100 Transferuri de MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către BNM
credit sau băncile autorizate
ordinare
interbancare е
переводы
101 Transferuri de MT103 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri bugetare iniţiate de către
credit MT102 (SCDN) participanţi în nume şi pe cont
bugetare propriu sau în numele clienţilor
102 Debitarea directă MT104 (SCDN) Cerere de plată П Transferuri privind debitarea directă
aferentă iniţiate de către participanţi, aferente
plăţilor bugetare plăţilor bugetare

133
103 Debitarea directă MT104 (SCDN) Cerere de plată Transferuri privind debitarea directă
aferentă iniţiate de către participanţi, aferente
plăţilor altor plăţi decît cele bugetare
nebugetare
104 Transferuri MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri speciale iniţiate de către
speciale MT103 (SDBTR) BNM
105 Perceperea în MT103 (SDBTR) Ordin incaso Transferuri iniţiate de către BNM
mod sau băncile autorizate în
incontestabil care conformitate cu actele normative în
nu se vigoare
referă la plăţile în
bugetul public
naţional
106 Perceperea în MT103 (SDBTR) Ordin incaso Transferuri iniţiate de către BNM
mod sau băncile autorizate în
incontestabil care conformitate cu actele normative în
se referã la plãţile vigoare
în bugetul public
naţional
107 Transferuri MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniþiate de bãncile
privind autorizate în scopul acordãrii
creditele creditelor interbancare asigurate cu
interbancare hîrtii de valoare (cu acceptul BNM)
asigurate cu gaj
108 Transferuri MT202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de BNM în
privind creditele vederea acordării / rambursării
„overnight” creditelor „overnight” acordate la
acordate cerere
conform cererii
109 Transferuri MT 202 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către BNM
privind creditele pentru acordarea / rambursarea
„overnight” creditelor „overnight” pentru
acordate în mod acoperirea „overdraft”-ului
automat
110 Transferuri MT 202 (SDBTR) Ordin de platã Transferuri iniţiate de către băncile
privind autorizate / BNM pentru
depozitele amplasarea / restituirea depozitelor
„overnight” „overnight”
111 Transferuri MT 103 (SDBTR) Ordin de plată Transferuri iniţiate de către
programate MT 102 (SCDN) participanţi pentru efectuarea
plăţilor programate
[Anexa modificată prin hotărîrea CA al BNM nr.316 din 30.11.2006]

134
 Anexa 4
Programul zilei operaţionale a SAPI

№ Denumirea etapei Perioada de timp

1. Etapa de pregătire 08:00-09:00
1.1. Verificarea soldurilor 08:00-08:15
1.2. Operaţiuni de remediere 08:15 -09:00
2. Efectuarea plăţilor şi a compensării 09:00-20:00
2.1. Efectuarea plãþilor în sistemul DBTR 09:00-20:00
2.2 Prima sesiune de compensare în sistemul CDN 09:00-15:00
2.2.1 Transmiterea documentelor de plată 09:00-14:30
2.2.2 Preclearing 14:30-14:45
2.2.3 Clearing 14:45-15:00
2.3 A doua sesiune de compensare în sistemul CDN 15:00-20:00
2.3.1 Transmiterea documentelor de plată 15:00-19:30
2.3.2 Preclearing 19:30-19:45
2.3.3 Clearing 19:45-20:00
3. Operaţiuni „overnight” 20:00-21:00
3.1. Acoperirea „overdraft”-ului 20:00-20:15
Credite „overnight” la cerere/plasarea depozitelor
3.2. 20:15-21:00
overnight
4. Anularea plăţilor şi prezentarea rapoartelor 21:00-21:30
5. Etapa de finalizare 21:30-22:00
[Anexa modificată prin hotărîrea CA al BNM nr.316 din 30.11.2006]
 Anexa 5
Tipurile de priorităţi utilizate în sistemul DBTR
Tipul priorităţii Descrierea
prioritate specială care poate fi utilizată numai de către personalul BNM
Prioritatea 1
în situaţii excepţionale
pentru operaţiunile legate de creditele şi depozitele acordate / acceptate de
Prioritatea 2
către BNM
Prioritatea 3 pentru perceperea în mod incontestabil iniţiată de BNM
pentru operaţiunile iniţiate de sistemul CDN privind decontarea poziţiilor
Prioritatea 4
nete
Priorităţile 5 – 9 pentru operaţiunile iniţiate de BNM
pentru decontarea mijloacelor aferente operaţiunilor cu valori mobiliare
Prioritatea 10 iniţiate de BNM în numele participanţilor conform principiului „livrare
contra plată”
Priorităţile 12-98 pentru operaţiunile iniţiate de participanţi
Priorităţile 12-29 pentru efectuarea plăţilor de urgenţă înaltă
Priorităţile 30-39 pentru efectuarea plăţilor de urgenţă medie
Priorităţile 40-98 pentru efectuarea plăţilor de urgenţă mică
pentru operaţiunile iniţiate de participanţi, în regimul, „de executat sau
Prioritatea 99
respins”
[Anexa modificată prin hotărîrea CA al BNM nr.316 din 30.11.2006]

136
 Anexa 6

Tarifele pentru plăţile procesate în SAPI

№ Valoarea
Tipul comisionului
d/o comisionului
Comisionul pentru procesarea unui document de plată în
1. 2,50 lei
sistemul DBTR
Comisionul pentru procesarea unui document de plată în
sistemul CDN cu excepţia documentelor de plată aferente
2. 1,25 lei
transferurilor bugetare procesate în sistemul CDN care au
valoarea <= 1000 de lei
Comisionul pentru procesarea unui document de plată aferent
3. transferului bugetar care are valoarea <= 1000 de lei în sistemul 0,25 lei
CDN
Comisionul pentru procesarea unui pachet cu documente de
4. 0,25 lei
plată în sistemul CDN
Comisionul pentru procesarea unei interpelări în sistemul DBTR
şi sistemul CDN
Vor fi taxate următoarele interpelări:
- Anularea plăţii ne procesate (MT192)
- Obţinerea stării plăţii (MT195/STAT)
- Obţinerea copiei plăţii (MT195/DUPL)
- Schimbarea priorităţii plăţii (MT195/PRTY)
- Obţinerea stării contului (MT985/ STAT)
- Obţinerea informaţiei consolidate pe cont
5. (MT985/SQDC) 0,50 lei
- Obţinerea poziţiei nete curente din SCDN
(MT985/PCLT)
- Obţinerea informaţiei statistice pentru sesiunea de
compensare (MT985/TTLS)
- Obţinerea informaţiei privind soldul în cont
(MT920/941)
- Obţinerea extrasului de cont intermediar (MT920/942)
- Obţinerea raportului intermediar pentru sesiunea de
compensare (MT973)
Notă: Comisionul pentru procesarea documentului de plată aferent restituirii sumei transmise în
mod eronat se percepe de la participantul care a transmis suma eronată.

137
 CUVINTE CHEIE
economia de piaţă, infrastructura pieţei, instrumentarul economic a infrastructurii,
cheltuielile tranzacţionale, piaţa serviciilor de asigurare , riscuri de reprezentanţă în
afaceri, serviciile financiare , overdraft, leasing, factoring

138
 LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ
AORCA – Asigurări obligatorii de răspundere civilă auto;
ARCA - Agenţia Naţională a Asigurătorilor de Răspundere Civilă a posesorilor de mijloace auto de
transport;
BI - Business Intelligence, business-analiza;
BPM - Business Performance Management, dirijarea eficienţei businessului;
BNM - Banca Naţională a Moldovei;
CAR – Nivelul suficienţei de acoperire cu mijloace proprii;
CASCO - Asigurarea a mijloacelor de transport;
CARGO - Asigurarea încărcăturilor;
CDN - Sistemul de compensare cu decontare pe bază netă;
CNPF – Comisia Naţională a Pieţii Financiare;
DBTR - Sistemul de decontare pe bază brută în timp real;
DFD - Depozitul financiar de date;
IFG - International Factors Groups;
IFT - Interbank File Transfer;
FIFO - Principiul „primul primit - primul decontat”;
PBS – Prime brute subscrise;
RCA – Asigurarea de răspundere civilă auto;
RON – Lei româneşti;
SAPI - Sistemul automatizat de plăţi interbancare;
SBI - Sistem bancar informaţional;
SWIFT - formatul mesajelor de plată;
UNSICAM - Uniunea Naţională a Societăţilor de Intermediere şi Consultanţă din Moldova.

139
 ADNOTAREA
tezei de doctor în ştiinţe economice cu tema „Instrumentarul economic al infrastructurii pieţei (pe
exemplul serviciilor financiare şi de asigurare)”

CUVINTE CHEIE economia de piaţă, infrastructura pieţei, instrumentarul economic a

infrastructurii, cheltuielile tranzacţionale, piaţa serviciilor de asigurare , riscuri de reprezentanţă în
afaceri, serviciile financiare , overdraft, leasing, factoring

Teza de doctor este dedicată mecanismului de formare a instrumentelor economice ale

infrastructurii pieţii, pe exemplul dezvoltării serviciilor financiare şi de asigurare. Scopul lucrării
constă în evidenţierea tendinţelor contemporane de formare a infrastructurii pieţii economice,
formarea unei viziuni sistemice despre funcţionarea infrastructurii, elaborarea recomandărilor cu
privire la asigurarea creşterii economice în baza dezvoltării unui instrumentar economic nou, legat
de realizarea managementului serviciilor de asigurare şi financiare.
În lucrare este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt stabilite scopurile, obiectivele
şi obiectul cercetării, este prezentată o scurtă caracteristică a structurii lucrării şi noutatea ei
ştiinţifică.
În teză au fost examinate bazele teoretice de formare şi organizare a infrastructurii pieţii
economice, s-a analizat conceptul de „infrastructura de piaţă”- generalizînd opiniile savanţilor şi
lucrările ştiinţifice. Au fost clasificate elementele infrastructurii, au fost examinate funcţiile şi
principiile de dezvoltare, etapele şi particularităţile de formare a infrastructurii pieţii economice a
Republicii Moldova. Au fost făcute concluzii cu privire la insuficienţa cercetărilor despre
instrumentarul economic a managementului infrastructurii pieţii economice.
A fost examinată piaşia serviciilor de asigurare şi a instrumentarului de gestiun, a fost studiat
mecanismul riscurilor de activitate, etc.
Deasemenea, s-a cercetat specificul serviciilor financiare ca instrumente economice

140
 Аннотация
диссертации на соискание ученой степени доктора экономических наук на
тему «Экономический инструментарий инфраструктуры рынка на
примере страховых и финансовых услуг»
Диссертация посвящена механизму формирования экономических инструментов
менедмента инфраструктуры рынка на примере развития финансовых и страховых услуг.
Цель работы состоит в выявлении тенденций становления современной модели
инфраструктуры рыночной экономики, в формировании системного представления о
функционировании инфраструктуры, разработке рекомендаций по обеспечению
экономического роста на основе развития нового экономического инфраструктурного
инструментария, связанного с реализацией менеджмента страховых и финансовых услуг.
В диссертационной работе обоснована актуальность темы исследования, определены
цели, задачи, предмет и объект исследования, дана краткая характеристика структуры
работы, ее научная новизна и ценность.
В работе были рассмотрены теоретические основы становления и организации
инфраструктуры рыночной экономики, проанализированы понятия категории рыночная
инфраструктура на основе обобщения взглядов ученых и научных работ. Была дана
классификация элементов инфраструктуры, рассмотрены функции и принципы ее развития, а
также исследованы этапы и особенности становления и формирования инфраструктуры
рыночной экономики Молдовы. Сделан вывод о недостаточном уровне исследования
экономического инструментария менеджмента инфраструктуры молдавского рынка.
Исследована экономическая сущность рынка страховых услуг и его управленческого
инстументария, раскрыт механизм страхования предпринимательских рисков в бизнесе,
разработана методика расчета тарифных ставок по рисковым видам страхования.
Исследована специфика финансовых услуг как экономических инструментов
менеджмента при формировании новых финансовых потоков в реальном секторе экономики.

141
 The summary
Dissertations on competition of a scientific degree of the doctor of economic
sciences on a subject « Economic toolkit of an infrastructure of the market by
the example of insurance and financial services »
The dissertation is devoted to the mechanism of formation of economic tools of management
of an infrastructure of the market by the example of development of financial and insurance
services. The purpose of work will consist in revealing tendencies of becoming of modern model of
an infrastructure of market economy, in formation of system representation about functioning an
infrastructure, development of recommendations on maintenance of economic growth on the basis
of development of the new economic infrastructural toolkit connected to realization of management
of insurance and financial services.
In dissertational work the urgency of a theme of research is proved, the purposes,
problems{tasks}, a subject and object of research are determined, the brief characteristic of
structure of work, its scientific novelty and value is given.
In work theoretical bases of becoming and the organization of an infrastructure of market
economy have been considered, concepts of a category a market infrastructure are analysed on the
basis of generalization of sights of scientific and scientific works. Classification of elements of an
infrastructure has been given, functions and principles of its development are considered, and also
stages and features of becoming and formation of an infrastructure of market economy of Moldova
are investigated. The conclusion about an insufficient level of research of economic toolkit of
management of an infrastructure of the Moldavian market is made.
The economic essence of the market of insurance services and its administrative toolkit is
investigated, the mechanism of insurance of enterprise risks in business is opened, the design
procedure of tariff rates by brave kinds of insurance is developed.
Specificity of financial services as economic tools of management is investigated at formation
of new financial streams in real sector of economy.

142