(Tema iubirii într-un text narativ: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de

Camil Petrescu)

Iubirea a fost întotdeauna una din temele predilecte ale literaturii, fiind văzută ca o
posibilitate de a explora interiorul fiinţei umane. Aşa cum afirmă Emil Cioran, “Iubirea
are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un
sâmbure central sau o formă tipică a iubirii.” (“Pe culmile disperării”). Şi în literatura
română tema iubirii este tratată cu interes, fiind în centrul substanţei epice, mai ales în
literatura interbelică. Această temă a fost abordată de scriitori precum Mihail Sadoveanu,
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, fiecare evidenţiind o anumită latură a
acestui sentiment complex. Astfel, în “Ion” al lui Rebreanu, sentimentul este unul
instinctual; eroul trece de la pasiune la instinctualitate, de la raţiune la dezechilibru, de la
viaţă la moarte, între iubirea faţă de Florica şi faţă de pământ. Mihail Sadoveanu oferă o
imagine tradiţionalistă, conservatoare a iubirii în romanul “Baltagul”. Vitoria Lipan îşi
trăieşte iubirea puternică faţă de soţul ei, în conformitate cu normele societăţii patriarhale
din acea vreme. Iubirea sa are la bază devotement şi datorie, ceea ce o împinge să caute
dreptatea cu orice preţ.
Romanul modern psihologic “Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu oferă o perspectivă
mai rafinată asupra temei, şi datorită plasării evenimentelor în mediul citadin. Sunt
prezentate două poveşti de iubire diferite : pe de o parte, iubirea intelectualizată a
doamnei T., dar nu lipsită de pasiune şi a lui Fred Vasilescu, iar pe de altă parte iubirea
oarbă a lui Ladima pentru frivola Emilia, iubire ce duce la anularea de sine.
O perspectivă interesantă asupra acestui sentiment este cea din romanul “Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu; iubirea dintre Ştefan
Gheorghidiu şi Ela este prezentată prin ochii personajului- narator, fiind o iubire situată
sub semnul orgoliului şi al frustrării.
În acest roman al lui Camil Petrescu, personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, este tipul
intelectualului lucid, în căutare de experienţe fundamentale şi care aspiră la o iubire
absolută, iubirea însemnând pentru el o formă de cunoaştere. Iubirea dintre el şi Ela nu
poate fi încadrată în vreun tipar, datorită individualizării trăirilor sale. Sentimentele sunt
conturate prin intermediul monologului interior şi introspecţiei. Evoluţia acestei poveşti
de dragoste este dezvăluită în mod subiectiv, prin ochii naratorului- personaj. Eroul
relatează la persoana I experienţa iubirii şi cea a războiului. Romanul este alcătuit din
două părţi, corespunzătoare celor două experienţe. Experienţa iubirii este actualizată prin
rememorare, în timp ce cea a războiului este consemnată sub forma unui jurnal de front.
Ştefan Gheorghidiu este un strălucit student la filozofie, fără mijloace materiale; în
facultate se îndrăgosteşte de Ela. Iniţial, acesta a pus iubirea lui sub semnul orgoliului
(“orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”), beneficiind de admiraţia tutror.
Pasiunea este stimulată de vanitatea masculină; această pasiune se adânceşte în timp; cei
doi îşi trăiesc clipele de intimitate cu dăruire, admiraţia Elei întâlnindu-se cu plăcerea lui
Ştefan de a-şi etala cunoştinţele de filozofie. Tânărul întâlneşte în iubirea unică, absolută,
la care aspiră, modul de a se împlini pe sine : “să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită
de toţi; să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul
intim al fiinţei mele.”
Situaţia se schimbă în momentul în care Gheorghidiu primeşte o moştenire neaşteptată
din partea unui unchi; acum cei doi duc o viaţă mondenă; în timp ce Ştefan nu este
interesat de acest aspect, Ela descoperă modalităţi de a-şi etala farmecul, fapt ce duce la
modificări în cuplu. Ştefan începe să fie dominat de gelozie şi de nelinişte. Un alt unchi al
lui Ştefan, Nae, le face propunerea de a cumpăra o întreprindere metalurgică, ceea ce
duce la o nouă neconordanţă între cei doi : în timp ce el simţea repulsie faţă de acest tip
de activitate, ea era atrasă de ofertă. Mai mult, este încântată de propunerea de a seduce
un important om de afaceri. Ştefan este deranjat de implicarea soţiei sale în afacerile
legate de moştenire, datorită orgoliului său şi concepţiei că bărbatul este superior femeii,
aceasta fiind un mijloc de a-şi manifesta puterea protectoare. (“…aş fi vrut-o mereu
feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie
protejată”).
Orgoliul lui Gheorghidiu este măcinat de jocul seducţiilor, al micilor flirturi din cadrul
întâlnirilor mondene. Pe de altă parte, Ela este încântată de noua sa viaţă, fiind măgulită
de succesul pe care îl are pe lângă un domn G. O criză gravă în cuplu o reprezintă
excursia la Odobeşti; relaţia devine una tensionată, presărată cu despărţiri şi împăcări.
Pentru a se răzbuna, Gheorghidiu aduce acasă o prostituată cu care soţia sa îl găseşte în
pat. După un alt conflict, Gheorghidiu îi cere Elei să părăsească locuinţa şi să accepte un
divorţ amiabil. Ulterior, cei doi se împacă, Ştefan Gheorghidiu găsind dovada că Ela nu îl
înşelase.
Tortura geloziei este accentuată de depărtare, când Ştefan pleacă pe front; el era convins
că Ela îl înşela cu G. Ela se temea să nu rămâna o văduvă săracă, motiv pentru care
încerca să îşi convingă soţul să treacă o sumă de bani pe numele său. Obţinând o
permisie, Ştefan trăieşte alături de Ela “ultima noapte de dragoste”. Aflând dorinţa soţiei
sale, este convins că aceasta vrea să divorţeze, convingere întărită şi de faptul că îl zărise
pe domnul G. la Câmpulung.
Experienţa războiului îl îndepărtează de problemele personale, Ştefan Gheorghidiu
descoperind acum sentimentul morţii, al suferinţei aproapelui său. Rănit, Ştefan ajunge
acasă, găsind-o pe Ela lipsită de farmec. El renunţă la trecutul său framântat şi divorţează,
lăsându-i Elei o importantă parte din avere.
Perspectiva asupra acestui sentiment este unică, subiectivă, experienţa iubirii fiind vazută
doar prin ochii lui Gheorghidiu. El reprezintă tipul intelectualului lucid, al inadaptatului
superior care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut, având impresia că s-a detaşat de
lumea exterioră, însă în realitate evenimentele sunt filtrate prin constiinţa sa; drama sa
este accentuată de firea hiperlucidă şi hipersensibilă, orice întâmplare fiind percepută de
către Gheorghidiu într-un mod mai dramatic decât era normal; prin introspecţie şi
monolog interior, el percepe cu lucuditate alternând aspecte ale planului interior (trăiri,
sentimente) şi ale planului exterior (fapte, relaţii cu alte personaje). Deşi personajul-
narator este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu
se poate elibera de subiectivitate, de gelozie şi de orgoliul masculin. Tortura sa interioară
este alimentată şi de sentimentul nesiguranţei.
Iubirea celor doi evoluează într-o manieră unică, neputând fi încadrată într-un tipar
prestabilit, orice trăire interioară, orice suferinţă sau bucurie fiind unică şi irepetabilă,
deoarece fiecare o trăieşte în manieră personală.
Afirmaţia lui Emil Cioran vine să întărească problema ridicată de Camil Petrescu. A scrie
despre sine înseamnă a descrie o experienţă unică, nemijlocită, irepetabilă. Camil
Petrescu afirmă, în acest sens : “…Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Asta-i singura realitate pe care o pot
povesti…Dar aceasta-i realitatea consţiintei mele, conţinutul meu psihologic”.