ECOLOGIE

SI
PROTECTIA MEDIULUI
SUPORT DE STUDIU
AGRICULTURA

Cap.
Continutul
I ECOLOGIA SI ECOLOGIA AGRICOLA
1.1. Ecologia ca stiinta biologica - definitie, obiect de studiu, istoric
1.2. Ecologia agricola - definitie; istoric; continut
1.2.1. Agricultura ecologica; biologica; biodinamica
1.2.2. Agricultura durabila
1.2.3. Agricultura moderna
II ECOSISTEMUL
2.1. Teoria generala a sistemelor
2.2. Caracteristicile sistemelor biologice
2.3. Conceptul de ecosistem
2.4. Biotopul
2.5. Biocenoza
2.6. Structura ecosistemului
2.7. Functiile ecosistemului
2.8. Dinamica ecosistemului
2.9. Tipuri de ecosisteme naturale
III ORGANISMELE SI MEDIUL DE VIATA
3.1. Nisa ecologica
3.2. Factorii de mediu
3.3. Principalii factori abiotici si biotici
IV ECOSISTEMUL AGRICOL
4.1. Definitie
4.2. Biotopul agricol
4.3. Biocenoza agricola
4.4. Functiile ecosistemului agricol
4.5. Originea si evolutia ecosistemului agricol
4.6. Clasificarea ecosistemelor agricole
4.7. Productivitatea ecosistemelor agricole
V ECOSISTEMUL AGRICOL SI ALIMENTATIA OMULUI
5.1. Necesitatile alimentare actuale ale omului
5.2. Resursele alimentare ale omenirii si producerea de bunuri alimentare
5.3. Cerinte si posibilitati de imbunatatire a nivelului de alimentatie a omului.
VI ACTIUNEA NEGATIVA A OMULUI IN ECOSISTEME
6.1. Distrugerea fitocenozei
6.2. Degradarea solului si reducerea fertilitatii sale
6.3. Distrugerea zoocenozei
6.4. Introducerea daunatorilor
6.5. Poluarea mediului ambiant
6.6. Mediile de poluare
6.7. Principalii poluanti ai mediului
6.8. Prevenirea si combaterea poluarii in ecosisteme
VII
GOSPODARIREA RESURSELOR NATURALE
7.1. Principii ecologice de gospodarire a resurselor naturale si de protectie a mediului ambiant
7.2. Utilizarea optima a resurselor naturale din ecosisteme
7.3. Conservarea resurselor genetice
VIII
PROTECTIA MEDIULUI
8.1. Protectia mediului ambiant in lume
8.2. Protectia mediului ambiant in tara noastra

MODULUL I
ECOLOGIA
SI ECOLOGIA AGRICOLA
1.1 Ecologia
1.1.1 Concepte si definitii
Ecologia este o ramura a biologiei care s-a dezvoltat ca stiinta a vietii, studiind structura, relatiile
si legile functionarii invelisului viu al Pamntului.
Cuvtul ecologie deriva de la cuvintele grecesti "oikos", "oikia" = casa, gospodarie si "logos"
= stiinta, vorbire, studiu.
Etimologic ecologia este stiinta care se ocupa cu studiul mediului si a modului in care
vietuitoarele traiesc in el.
Ecologia este stiinta care studiaza legile interactiunii organismelor cu mediul lor de viata.
Ecologia presupune:
studierea conditiilor de viata ale plantelor si animalelor;
a relatiilor dintre vietuitoare, dintre acestea si mediu;
a relatiilor dintre om si natura.
Charles Darwin existenta principiului interactiunii in lumea vie
in lucrarea "Originea speciilor" din 1859 introduce si explica conceptul de "lupta pentru
existenta".
Aceasta nu este altceva dect totalitatea relatiilor intraspecifice si interspecifice.
Exemplul clasic folosit de Ch. Darwin se refera la trifoiul rosu pentru samnta din Anglia.
trifoi rosu bondari soareci pisici.
Obiectul de studiu al ecologiei il formeaza deci interrelatiile dintre organisme si dintre acestea si
mediul lor fizic.
Interactiunile dintre organisme si dintre acestea cu materia nevie sunt consecintele unei legitati
generale a materiei interactiunea permanenta si universala a sistemelor si proceselor materiale.
Aceasta interactiune intre mediul viu si neviu nu este intmplatoare, ea persista si se dezvolta de
cnd exista materia vie, determinnd aparitia unei legi generale a relatiilor organismelor: legea unitatii
organismelor cu mediul lor.
materia care alcatuieste att substanta vie ct si nevie este formata din aceleasi elemente
chimice.
Interactiunea organism-mediu genereaza o paleta larga de probleme;
schimbarile numerice in materia vie;
schimbarile productivitatii biologice;
schimbari ale calitatii, sanatatii mediului.
Datorita acestor implicatii, obiectivele ecologiei s-au largit, fiind o stiinta a vietii, stiinta care
interpreteaza biosfera, stiinta a supravietuirii.
In esenta, interactiunile dintre organisme si dintre acestea si mediul lor conditioneaza
supravietuirea organismelor, printre care se afla si omul, ca parte integranta a materiei vii.
Omul este angrenat permanent intr-un proces de interactiune cu materia vie si nevie, actionnd ca
un factor ce modifica puternic legaturile dintre organisme si mediul lor.
In ultimul timp, datorita administrarii gresite a mediului de catre om, precum si datorita cresterii
populatiei umane, productivitatea biologica a globului este in pericol de a nu realiza un standard de
viata adecvat intregii populatii. Astfel, omul este pus in fata unei crize ecologice.
Din aceste motive ecologiei ii revine si rolul de a combate ignoranta ecologica, de a-l invata pe
om regulile dupa care trebuie sa se desfasoare relatiile lui cu natura vie si nevie si de a-l orienta spre
cunoasterea factorilor de care depinde refacerea resurselor naturale.
1

Desi cercetarile de ecologie au radacini mai vechi, cuvntul ecologie a fost introdus prima data de
biologul german Ernst Haeckel (1866), care a inteles prin el "studiul tuturor relatiilor dintre animale si
mediul lor organic si anorganic". Mai trziu, in aceasta definitie s-au inglobat si relatiile plantelor.
De la Haeckel si pna in prezent, definitia ecologiei a cunoscut o anumita evolutie, insa se pot
distinge doua categorii de definitii:
una referitoare la relatiile organismelor cu mediul lor;
alta, la relatiile sistemelor supraindividuale cu mediul lor ambiant.
Din prima categorie fac parte definitiile date de: Ch. Elton (1927), Nikolski (1955), Mac Fadyen
(1957), Lamotte (1971), Krebs (1972), R. Dajoz (1970); iar din a II-a, definitiile elaborate de: E. Odum
(1966, 1971), M. Ghiliarov (1973), B. Stugren (1975), N. Botnariuc si V. Vadineanu (1982).

1.1.2 Istoric
Desi intemeiata de un zoolog, in primele decenii ale existentei sale ecologia a fost dezvoltata in
special de botanisti.
In 1877 K. Mbius introduce notiunea de biocenoza, pe baza studiilor asupra unui banc de stridii,
apoi Schrter pe cele de autecologie (1896) si sinecologie (1902).
In 1896, botanistul danez E. Warming a reintrodus termenul de ecologie, care aproape fusese
uitat.
In 1905, F.E. Clements fundamenteaza din punct de vedere teoretic si practic unele metode de
cercetare cantitativa in ecologia vegetala.
F. Dahl introduce in 1908 notiunea de habitat, studiind conditiile de viata ale unui grup de
arahnide.
In 1910, Johnson descrie notiunea de nisa ecologica, iar in 1911 V. Shelford introduce metode
fiziologice de cercetare pentru fundamentarea repartitiei geografice a animalelor si formuleaza "Legea
tolerantei".
In 1916, apoi in 1930, F.E. Clements a introdus conceptele de climax si specie indicatoare,
descifrnd in parte mecanismele succesiunii ecosistemelor din stadiul de pionierat pna la stadiul de
maturitate ecologica.
In 1927 Ch. Elton, prin lucrarea "Ecologia animala" pune bazele ecologiei trofice, descrind in
termeni cantitativi piramida trofica, iar in 1928 R. Chapman formuleaza conceptul de rezistenta a
mediului.
In 1935 A.G. Tansley elaboreaza si introduce in ecologie conceptul de ecosistem.
In 1940 Ch. Juday cerceteaza bugetul energetic al lacului Mendota (S.U.A.), fundamentnd
conceptul de structurare energetica a ecosistemului.
In 1942 R.L. Lindeman publica lucrarea "Aspectul trofo-dinamic al ecologiei" in care sintetizeaza
cercetarile sale cu privire la fluxul de energie in lacul Cedar-Bog (S.U.A.) si raporturile energetice intre
nivelurile trofice, fundamentnd conceptia trofo-energetica in ecologie.
Dupa 1964, odata cu Programul Biologic International, initiat de UNESCO, ecologia a pasit in
etapa integrarii si modelarii pe calculator. Se folosesc frecvent programele de prognoza si avertizare
mai ales pentru evolutia daunatorilor si parazitilor, pentru rezolvarea unor probleme trofo-energetice
sau demografice etc.
Studiile globale si regionale din ultimul timp au dus la conturarea a doua idei de baza ale
ecologiei:
a. - Pamntul este un sistem cu dimensiuni si resurse materiale limitate si de aceea fiecare tara sau
regiune de pe glob depinde de celelalte printr-un sistem integrator de interactiuni;
b. - Cu toata emanciparea sa materiala si spirituala, omul ramne, din punct de vedere biologic,
un component al biosferei si nu un stapn al acesteia.
Avnd in vedere aceste probleme, numeroase organisme si organizatii regionale sau mondiale au
elaborat programe concrete privind gospodarirea resurselor mediului si protectia acestuia.

Dezvoltarea ecologiei in tara noastra

Cercetarea ecologica organizata in tara noastra incepe cu Grigore Antipa (1867-1944), fost elev si
asistent al lui E. Haeckel la Universitatea din Jena. El a studiat Delta Dunarii, lunca inundabila si
sectorul nord-vestic al Marii Negre sub aspect ecologic, identificnd principalii factori care pot influenta
2

pozitiv sau negativ productia de peste. In acest fel, Gr. Antipa a realizat o legatura strnsa intre
cercetarea fundamentala si cea aplicativa, contribuind la conturarea teoriei productivitatii biologice. Pe
baza studiilor sale, la vremea respectiva s-au stabilit masurile concrete de exploatare rationala a Deltei
Dunarii.
Lui Grigore Antipa ii revine si meritul de a fi organizat pe principii ecologice Muzeul de Istorie
Naturala din Bucuresti care-i poarta numele. Toate vietuitoarele sunt prezentate in diorame, adica in
biotopul si biocenoza de care apartin.
In aceeasi perioada Ion Borcea initiaza studiul ecologic al litoralului romnesc al Marii Neagre.
Traditia ecologica fondata de Gr. Antipa este continuata de M. Bacescu, pentru ecologia Marii
Negre si N. Botnariuc, pentru ecologia unor balti, lacuri din lunca inundabila a Dunarii inferioare.
Emil Racovita imbogateste cunostintele ecologice prin contributiile sale la cunoasterea conditiilor
de viata din Antarctica (1900-1903) si din mediul subteran (1907-1929). El intemeiaza o noua ramura a
ecologiei, biospeologia, care a fost continuata de elevii sai C. Motas si Tr. Orghidan.
In perioada interbelica se pun bazele dezvoltarii cercetarilor de ecologie vegetala. Astfel, ecologia
plantelor a fost initiata de I. Prodan si Al. Borza, creatori ai scolii romnesti de geobotanica, iar ultimul
si fondator al Gradinii Botanice din Cluj-Napoca.
La Bucuresti, Tr. Savulescu si P. Enculescu au abordat unele aspecte privind interactiunile dintre
plantele terestre si ciuperci (fungi).
Primele cercetari privind ecologia animalelor terestre la noi in tara au fost facute de A. PopoviciBiznosanu, cel care introduce in ecologie notiunea de bioskena.
Gh. Ionescu-Sisesti a studiat relatia dintre buruieni si plantele cultivate, a pledat pentru echilibrul
dintre ecosistemele naturale forestiere si cele agricole, in scopul conservarii solului si vegetatiei.
Ulterior cercetarile au continuat pentru abordarea unor teme interdisciplinare de mare anvergura
pentru economia nationala, ca: zonarea ecologica a plantelor (1960), vegetatia pajistilor din tara
noastra, resursele funciare praticole s.a.
1.1.3 Relatiile ecologiei cu alte stiinte
Ecologia, ca disciplina de sinteza, face parte din ramurile fundamentale ale biologiei, avnd multe
legaturi interdisciplinare in cadrul stiintelor biologice (taxonomia, morfologia, fiziologia plantelor etc.).
Rezolvnd problemele ei, ecologia a contribuit si contribuie la o dezvoltare calitativ superioara a
acestor stiinte, facilitnd o mai buna intelegere a diverselor probleme ale acestora.
De asemenea, ecologia are legaturi strnse cu fitotehnia, cultura pajistilor, pedologia, zootehnia,
silvicultura, geografia etc., discipline ce-si dezvolta problematica pe baza principiilor generale ale
ecologiei.
In rezolvarea problematicii ei variate, ecologia apeleaza la unele legi sau metode ale altor
discipline, nebiologice, cum ar fi: matematica, statistica, fizica, chimia, informatica etc.
In etapa actuala asistam la ecologizarea multor stiinte biologice de baza, dar numai ecologia a
devenit baza teoretica a atitudinii si a activitatii omului in natura.

1.2 Ecologia agricola

1.2.1 Concept, definitie, continut, istoric
Ecologia agricola este una din ramurile tinere ale ecologiei contemporane si cea mai importanta
pentru omenire.
Ca disciplina stiintifica, Ecologia agricola a fost intemeiata de italianul Girolamo Azzi, care in
1920 in raportul Comisiei de Cercetari prezentat la Academia Italiei, spunea ca: Aceasta ramura a
stiintei (n.n. ecologia) care poate pretinde sa aiba o existenta proprie in domeniul biologiei,
prezinta un caracter si scopuri pur stiintifice, deoarece studiaza planta ca un organism ce creste
in mediul ce-l inconjoara. Aceasta ramura a stiintei poate avea o importanta practica mare cnd
studiaza plantele cultivate de om pentru trebuintele sale. In acest caz ea devine Ecologia
agricola".
Asadar, anul 1920 este considerat anul de nastere al Ecologiei agricole".

In 1929 G. Azzi infiinteaza in Argentina prima catedra de "Ecologie agricola" la Facultatea din
Buenos Aires. Ulterior a fost invitat sa tina conferinte sau cursuri in diverse tari, printre care si
Romnia.
Wolfgang Tischler (1985), arata ca Ecologia agricola este "partea ecologiei care se ocupa cu
cercetarea corelatiilor din terenurile agricole. Ea cerceteaza, inainte de toate, repercusiunile biologice
ale activitatii oamenilor si conduce, prin aceasta, la o sinteza a aspectelor botanice, zoologice si
fitopatologice". In lucrarile sale, W. Tischler prezinta structura si dinamica vietuitoarelor dintr-un teren
agricol si influenta lor asupra productivitatii plantelor de cultura.
In 1987, I. Puia si V. Soran definesc Ecologia agricola ca ramura ecologiei generale care se
ocupa cu studiul multilateral, indeosebi din punct de vedere productiv, al influentelor exercitate
de factorii de mediu asupra plantelor de cultura si animalelor domestice, precum si de cercetarea
ecosistemelor agricole".
In ultimul timp Ecologia agricola si-a largit foarte mult aria de cuprindere, fiind necesara
examinarea continutului notiunilor de agricultura si agronomie.
Agricultura deriva de la cuvintele latinesti ager, agri - pamnt, ogor si cultura, culturae - cultura,
cultivare si poate fi definita ca o indeletnicire de baza a omenirii pentru cultivarea pamntului. O
trasatura importanta a agriculturii consta in faptul ca productia agricola este legata nu numai de procese
economice, ci si de procese naturale, inct in dezvoltarea ei trebuie sa se tina cont si de legile naturii.
Agricultura ocupa si in prezent un loc aparte in productia mondiala. Daca ne referim la resursele
funciare, sesizam ca pe glob din 13,6 miliarde ha, 8,6 miliarde ha (62 %) sunt terenuri agricole, iar din
acestea circa 1,3 miliarde ha (15 %) utilizate ca arabil.
In tara noastra din circa 23,8 milioane ha, 14,8 mil. ha sunt terenuri agricole (62 %), din care 9,4
mil ha (63 %) folosite ca arabil.
Agricultura constituie o activitate sociala fundamentala de care depinde satisfacerea cerintelor
alimentare ale omenirii, mereu in crestere.
Agronomia deriva de la cuvintele grecesti agros ogor; nomos lege si cuprinde un complex de
stiinte pe care se bazeaza productia agricola. Cu alte cuvinte agronomia este stiinta care sintetizeaza
cunostintele stiintifice despre cultivarea plantelor, cresterea animalelor si gospodarirea
agroecosistemelor (I. Puia, V. Soran 1987). Ea s-a constituit ca sistem stiintific dupa consolidarea
stiintelor fundamentale ale naturii: chimia, biologia, fizica etc.
Agronomia cuprinde mai multe grupe de stiinte:
- stiinte biologice: pedologia, botanica, fiziologia, biochimia, agrotehnica, fitotehnia,
legumicultura, pomicultura, viticultura etc.;
- stiinte mecanico-tehnice: masini agricole, constructii si instalatii agricole, motoare;
- stiinte ce se ocupa de imbunatatirea solurilor: irigatii, desecari, drenaje, combaterea eroziunii
etc.;
- stiinte economico-organizatorice: organizarea teritoriului, planificarea, economia agrara,
statistica, management, marketing, consultanta agricola;
- stiinte care se ocupa cu: prelucrarea, pastrarea si conservarea produselor agricole.
Intemeietorul agronomiei in tara noastra este socotit Ion Ionescu de la Brad, iar contributii
insemnate la dezvoltarea ei si-au adus ulterior, numerosi oameni de stiinta.

Tema :
Care este obiectul de studiu si care este istoricul dezvoltarii Ecologiei ca stiinta ?

1.3 Agricultura ecologica

Conceptul de agricultura ecologica nu este suficient de bine conturat si nu exista in lume o
definitie unanim acceptata. In literatura de specialitate se intlnesc si alte notiuni cu continut mai mult
sau mai putin asemanator, cum ar fi: agricultura biologica (C. Tilbert 1977, P. Papacostea 1981);
agricultura biodinamica (H. Koepf 1981); agricultura durabila (Rap. Mendow, 1972) etc.

Agricultura ecologica poate fi definita ca fiind sistemul agricol in care se promoveaza o

cultivare a pamntului prin mijloace capabile sa mentina un echilibru intre agroecosisteme si
mediul ambiant.
Agricultura ecologica, spre deosebire de cea industrializata se bazeaza pe o stimulare a proceselor
naturale ciclice, care:
sa mentina sau sa mareasca fertilitatea solului si sa asigure un control corespunzator al
bolilor si daunatorilor, cu cheltuieli minime de energie si resurse, dar cu mentinerea productiei la
un nivel optim.
Agricultura ecologica este cea in care se va identifica cu mare precizie vocatia fiecarui teritoriu si
va avea, in acest fel, posibilitatea de a-l gospodari cu maxima eficienta.
Agricultura ecologica presupune:
o folosire mai intensa a relatiilor din natura
o utilizare rationala si inteligenta a tuturor mijloacelor de productie de la terenul agricol,
masini, , la soiuri, hibrizi, rase, inct sa se asigure conservarea integritatii biosferei si realizarea de
produse nepoluate (ecologice).
Agricultura ecologica se bazeaza pe multiple coordonate, dintre care amintim:
1. executarea de lucrari de imbunatatiri funciare pentru obtinerea fertilitatii maxime a solului;
2. utilizarea in proportii corespunzatoare a ingrasamintelor chimice (cu macro si microelemente) si a
celor organice;
3. refacerea ciclurilor biogeochimice a principalelor elemente nutritive;
4. exportul masiv de substanta organica este echilibrat in mare parte sub forma de fertilizanti organici;
5. utilizarea de fertilizanti chimici, de regula greu solubili, numai in cantitati necesare pentru
completarea celor organici;
6. cultivarea acelor plante pentru care vocatia teritoriului este dovedita;
7. imbinarea echilibrata a ecosistemelor agricole cu cele naturale;
8. folosirea rotatiei culturilor (asolamente de 4-8 ani);
9. combaterea bolilor si daunatorilor prin lupta integrata (relatii de concurenta, pradatorism sau
parazitism, interactiuni hormonale etc);
10. stabilitatea ramurilor de productie rezultata din diversificarea si necesitatea reala de aprovizionare;
11. inglobarea solelor in agroecosisteme ierarhizate, care sa permita productia in flux continuu;
12. cresterea simultana, in cadrul aceluiasi ecosistem, a plantelor si a animalelor;
13. organizarea de unitati zootehnice de dimensiuni optime, care sa utilizeze furajele produse pe
suprafetele proprii;
14. consum ct mai redus de energie tehnologica provenita din combustibili fosili;
15. utilizarea mecanismelor biologice si a interrelatiilor dintre speciile din ecosistemele agricole in
stimularea productivitatii (culturi mixte, asociate, rotatii etc.);
16. folosirea de soiuri, hibrizi, rase cu stabilitate ecologica mare, provenite din genofondul local;
17. efecte negative de durata asupra mediului, reduse la minimum (poluare chimica foarte mica,
conservarea fertilitatii, protectia contra eroziunii, protejarea genofondului spontan);
18. utilizarea tehnicii si stiintei dintre cele mai noi in sporirea productivitatii, in asigurarea unei calitati
optime produselor realizate si in protectia mediului;
19. utilizarea maxima a fortei de munca umana;
20. promovarea conceptiei integratoare despre relatia om-natura.

1.4 Agricultura biologica

Este un mod de productie bazat pe activitatea biologica din sol, in care nu se utilizeaza
produsi chimici de sinteza. Este o interventie globala care implica nu numai productia vegetala si
animala, ci ferma in ansamblu ca organism viu, avnd multiple interactiuni cu mediul sau natural si
socio-economic.
5

A produce in agricultura biologica, este de asemenea modalitatea de a actiona rational in

perspectiva de a administra ecosistemul in mod autonom si durabil" (Tom Harding vicepresedinte
IFOAM Conferinta de la Rio de Janeiro, 1992).
Agrobiologistii acorda intretinerii solului o atentie cu totul particulara deoarece ei considera ca de
echilibrul acestui mediu viu si complex depind plantele, animalele si oamenii. Deviza lor este de a
cultiva pamntul si nu de a-l exploata.
Ca si medicii naturalisti, ei preconizeaza terapii preventive si deci o buna stare fiziologica a
organismelor vii care intareste capacitatea lor de rezistenta contra agresorilor externi.
Planta si animalul, ca si omul, sunt in contact permanent cu agentii patogeni, dar boala se
declanseaza mai usor daca organismul este putin rezistent. Este deci primordial de a dezvolta vitalitatea
si rezistenta naturala a plantelor si animalelor. Daca masurile de prevenire nu sunt suficiente, se recurge
la tratamente cu produse naturale.
Federatia internationala a miscarilor de agricultura biologica (IFOAM) a precizat intr-un
program-cadru principalele obiective ale agriculturii biologice:
de a produce produse agricole de inalta calitate nutritiva in cantitati suficiente;
de a lucra in acord cu ecosistemele naturale mai curnd dect a cauta sa le domine;
de a promova si diversifica ciclurile biologice in interiorul sistemelor agrare, respectnd
microorganismele, flora si fauna din soluri, din culturi si sisteme de crestere a animalelor;
de a mentine si ameliora fertilitatea solurilor pe termen lung;
de a utiliza pe ct posibil resursele naturale si neregenerabile de la nivel local;
de a organiza sisteme agricole in concordanta cu materia organica si elementele nutritive din sol;
de a oferi conditii de viata animalelor din crescatorii care sa le permita sa-si exteriorizeze
comportamentul specific;
de a evita toate formele de poluare ce ar putea rezulta din practicarea agriculturii;
de a mentine diversitatea genetica din sistemele agrare si din mediul lor ambiant, intelegnd
protejarea plantelor si animalelor salbatice (genofondul spontan);
de a permite agricultorilor o justa remuneratie si o satisfactie a muncii lor si de a le da un mediu
de munca sigur si sanatos;
de a tine cont de impactul tehnicilor de cultura asupra mediului si asupra societatii.
Metodele de agricultura biologica sunt fondate pe intretinerea vietuitoarelor din sol, cu precadere
microflora si microfauna, datorita unor rotatii culturale lungi si variate, tehnicilor adaptate, precum si pe
mentinerea unui continut in materie organica ridicat.
O buna cunoastere a solului prin observatii si analize este indispensabila. Agricultorul trebuie
sa dispuna de indicatii precise asupra bogatiei lui in elemente fertilizante si asupra starii biologice pentru
a putea efectua corectiile necesare.
In agricultura biologica sunt privilegiate sistemele de productie diversificate, fondate de preferinta
pe policultura-cresterea animalelor, utilizarea de rase locale si de varietati rezistente la boli si daunatori.
Culturile furajere destinate alimentatiei animalelor se introduc in rotatii echilibrate, iar dejectiile
animalelor sunt necesare elaborarii unei fertilizari economice si de calitate.
Aceste metode de cultura sunt mai complexe dect cele din agricultura clasica, deoarece nu exista
un raspuns simplu si unic la fiecare problema exacta.
Fiecare exploatatie agricola constituie un sistem complex care cere solutii adaptate.
In cadrul acestei agriculturi deosebim diverse curente dintre care unele au tenta mai mult
filosofica dect biologica, cum ar fi: agricultura biodinamica; agricultura macrobiotica, organica,
regenerativa, naturalista etc.
Agricultura biodinamica se bazeaza pe teoria antroposofiei. Lucrarile agricole sunt realizate
tinnd cont de pozitiile planetelor si ale constelatiilor astronomice, unele fata de altele.
De exemplu, daca se fac semanaturi in timpul unei eclipse, se constata de cele mai multe ori
modificari profunde in talia plantelor, ritmul de crestere, calitate slaba a materialului semincer.
Pentru compostarea ingrasamintelor de ferma se utilizeaza preparate din diferite plante (coada
soricelului, musetel, papadie, urzica vie, valeriana etc.). Exemplu: plantele de musetel introduse in
intestin subtire de bovina, se ingroapa in sol si se tin pna primavara. Preparatul da solului sanatate, iar
6

ingrasamntului ii confera o stabilitate mai mare pentru azot. In lupta antiparazitara se folosesc
decocturi de plante si chiar (la arborii fructiferi) preparate pe baza de argile.

1.5 Agricultura durabila

Acest concept a fost introdus in ultimele doua decenii ale Mileniului II, in paralel cu notiunea mai
larga de dezvoltare durabila, cunoscnd in acest interval o dezvoltare lenta.
O agricultura durabila este aceea care, pe termen lung, amelioreaza calitatea mediului si
protejeaza baza de resurse de care ea depinde (sol, apa, atmosfera, organisme vii), furnizndu-i
omului alimentele si unele materii prime necesare; este cea viabila din punct de vedere economic si
care sporeste calitatea vietii pentru agricultor si pentru societate in ansamblul sau.
Comparativ cu alte forme ale agriculturii moderne, agricultura durabila este mai putin bazata pe
practici energo-intensive, utilizeaza mai putine pesticide si ingrasaminte chimice, este o agricultura mai
putin generatoare de deseuri nereciclabile prin activitatile sale. Ea implica pentru agricultori o
educatie ecologica solida si o buna cunoastere a metodelor de conservare a mediului.
Agricultura durabila trebuie sa asigure in acelasi timp un rezultat economic care sa-l multumeasca
pe agricultor si o ameliorare a mediului. Ea vrea sa genereze mentinerea sau cresterea potentialului de
productie a terenului pentru generatiile viitoare.
Agricultura biologica sub diversele sale forme (organica, biodinamica, naturalista, regenerativa
etc.) poate fi considerata ca apartinnd agriculturii durabile.
Principalele componente ale sistemelor de agricultura durabila sunt:
- rotatia si asocierile plantelor cultivate;
- lucrarea normala a solului (lucrari superficiale numai la unele culturi din rotatii);
- reducerea utilizarii erbicidelor;
- fertilizarea: cu ingrasaminte organice; ingrasaminte chimice functie de necesitatile culturii, pe
fenofaze; ingrasaminte verzi;
- protectia plantelor: prin rotatie, lucrarile solului, soiuri rezistente, culturi asociate etc;
- folosirea rationala a resurselor materiale disponibile etc.
1.6 Agricultura moderna sau intensiv-industriala
Aceasta, prin utilizarea pe scara larga a mecanizarii si chimizarii, prin introducerea in cultura a noi
genotipuri, prin concentrarea si specializarea productiei a adus contributii insemnate la rezolvarea
problemei productivitatii.
Dar, in acelasi timp, agricultura moderna pune in fata societatii si unele probleme deosebit de
grave, unele neajunsuri care au fost sesizate si in agricultura traditionala, ca: defrisarea padurilor,
eroziunea solului, irigarea nestiintifica, pasunatul nerational, care in anumite regiuni ale globului s-au
accentuat. La acestea s-au adaugat si alte fenomene nedorite, cum ar fi: acidifierea solurilor prin
folosirea anumitor tipuri de ingrasaminte cu azot, poluarea apelor subterane cu nitrati, poluarea solului
si a alimentelor prin utilizarea in exces a pesticidelor, scaderea fertilitatii solurilor datorita activitatii
biologice reduse a microflorei acestora, salinizarea secundara a unor intinse suprafete de teren. De
asemenea, trebuie subliniata aici separarea ce a fost impusa de acest tip de agricultura dintre terenul
arabil, pasune si cresterea animalelor. Chiar daca aceasta separare a avut multe efecte pozitive in
privinta cresterii productiei si productivitatii, in marile complexe zootehnice s-au constatat si numeroase
consecinte negative, cum ar fi: poluarea datorita cantitatilor mari de dejectii, declansarea de epidemii si
boli specifice crescatoriilor industriale, dar mai ales mari dezechilibre intre resursele proprii de furaje si
necesarul de animale ce poate fi crescut, cu consecinte negative asupra mediului si infrastructurilor
economice.
In sinteza, principalele aspecte ale agriculturii moderne, intensiv-industriala, se prezinta astfel:
specializarea, dezvoltarea unilaterala a unor anumite ecosisteme agricole, in functie de
rentabilitatea economica imediata si numai pentru producerea de alimente;
fluctuatia ramurilor de productie;
aportul redus al ciclurilor biogeochimice in asigurarea fertilitatii solului;
export masiv de substanta organica, fara import de fertilizanti organici;
7

utilizarea de fertilizanti chimici usor solubili in cantitati mari;

organizarea de unitati zootehnice mari, ce importa furaje si elibereaza mari cantitati de deseuri
poluante;
consum mare de energie tehnologica provenita din combustibili fosili;
utilizarea unor mijloace tehnologice din afara ecosistemelor agricole pentru stimularea
productivitatii;
soiuri, hibrizi, rase cu productivitate momentana maxima, dar cu rezistenta ecologica redusa;
scaderea performantelor biologice prin nutritie dezechilibrata;
neglijarea relatiilor alelopatice;
combaterea bolilor si daunatorilor prin tratamente chimice excesive;
efecte negative de durata asupra mediului ambiant: poluare chimica accentuata, scaderea
fertilitatii solurilor, eroziune frecventa;
diminuarea genofondului spontan;
deteriorarea peisajului prin uniformizare;
productii putin diversificate la nivel regional; relatii slabe consumator-producator; calitate
inferioara a alimentelor;
utilizarea sub optim a fortei de munca umana;
promovarea unei conceptii inguste, injuste despre natura, primnd interesele economice
momentane.
Se poate sesiza ca in agricultura industriala unele procese biologice sunt inlocuite prin procese
nebiologice (antropice) totdeauna insa insotite de un consum de energie fosila foarte ridicat.
Substituirea proceselor biologice este un fenomen intlnit si in agricultura incipienta, dar care s-a
amplificat odata cu dezvoltarea agriculturii.
In momentul de fata se pune problema cailor prin care omul intervine in agroecosisteme si ce
amploare trebuie sa aiba interventia sa.
Acestea se regasesc in principiile, coordonatele agriculturii ecologice, care coroborate cu
principiile economice, conduc la sinteza unor sisteme de agricultura ecologica integrata (I. Puia, V.
Soran 1987).
Agricultura ecologica integrata militeaza pentru combinarea avantajelor agriculturii
industrializate cu cele ale agriculturii traditionale si cu cele ale agriculturii biologice, punnd pe primul
plan productia agricola si productivitatea muncii, atenuarea impactului dintre agricultura si mediul
ambiant si diminuarea presiunii exercitata asupra resurselor neregenerabile ce intra in procesul de
productie agricola.
In realizarea acestor obiective o importanta majora poate avea dimensionarea optima a
exploatatiilor agricole, inct sa se poata asigura un circuit de substanta echilibrat si un flux de energie
pe baza caruia sa se realizeze un bilant energetic acceptabil intre productia obtinuta si resursele utilizate
in realizarea ei.
Agricultura ecologica integrata are ca sarcina fundamentala asigurarea integrala a hranei, a unor
materii prime si a unei cantitati din necesarul de energie pentru o populatie a globului mereu in crestere.

Tema:
1. Care sunt caracteristicile principalelor sisteme de agricultura?

MODULUL II
ECOSISTEMUL
2.1 Teoria generala a sistemelor
Conceptia sistemica a fost introdusa in biologie de catre Ludwig von Bertalanffy, care in
lucrarea sa "Biologia teoretica" (1942) subliniaza ideea ca intreaga materie (vie si nevie) se bazeaza pe
structuri aflate in interactiune.
Sistemele biologice se constituie din unul sau mai multe organisme, impreuna cu componentele
mediului lor fizic si chimic, cu care individul sau gruparea se afla in legaturi functionale.
In general sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente unite prin conexiuni intr-un
intreg. Fiecare element la rndul sau poate fi considerat un sistem, compus din elemente proprii mai
mici, inct in natura se pot delimita foarte multe sisteme de dimensiuni si grade diferite de cuprindere.
Din punct de vedere al organizarii, sistemul se caracterizeaza prin structura si prin functii si se
clasifica, dupa relatiile cu mediul inconjurator (schimb de materie si energie), in sisteme izolate, inchise
si deschise.
Sistemele biologice fac parte din categoria sistemelor deschise, avnd schimburi energetice si
materiale cu natura inconjuratoare.
Legaturile dintre elementele componente ale unui sistem, precum si dintre acesta si celelalte
sisteme inconjuratoare, sunt de natura materiala, energetica si informationala.
Sistemele biologice au o serie de insusiri generale, structurale si functionale prin care se
deosebesc de cele nebiologice.
1. Au un caracter istoric, adica sunt rezultatul unei evolutii in timp.
2. Au un caracter informational, care consta in capacitatea de a primi si da informatii din si in
mediul inconjurator, de a le prelucra sau de a le stoca in vederea integrarii ct mai depline a
ecosistemului in cadrul naturii. Informatia este alcatuita dintr-o sucesiune de semnale de naturi diferite,
ce circula pe cai fizice (sunete, culori etc.), chimice (diferite substante chimice din sol, apa sau elemente
in mediu) sau fiziologice (diferite comportamente, gesturi etc.).
Fiecare sistem isi codifica informatia in mod original, codul fiind specific fiecarei categorii de
sisteme. Pentru indivizii biologici, modalitatea de transmitere a informatiei ereditare este codul genetic,
ce rezulta din succesiunea specifica a nucleotidelor din moleculele acizilor nucleici.
Transmiterea si receptionarea informatiei trebuie sa se realizeze cu cea mai mare fidelitate.
Mijlocul frecvent utilizat in acest sens este repetarea informatiei, fenomen ce poarta denumirea de
redundanta.
3. Integralitatea sistemelor biologice este o insusire deosebit de importanta pentru ecologie, ea
reprezentnd calitatea sistemului de a reuni intr-un tot unitar componentele sale, subordonate functiei
intregului. Datorita acestei insusiri, sistemul integrator poseda insusiri noi, proprii, pe care nu le regasim
in componentele sale luate separat. De exemplu, o populatie are insusiri noi, diferite de ale
organismelor componente: longevitate nedefinita, structura genetica, structura pe vrsta si sexe,
densitate, dinamica energetica etc. Cu ct partile componente sunt mai diferentiate, mai specializate in
indeplinirea unor functii din viata intregului, cu att interdependenta va fi mai mare, organizarea
sistemului mai complexa, iar integralitatea mai pronuntata.
4. Echilibrul dinamic este acea stare a sistemului care se caracterizeaza printr-un flux permanent
de materie si energie prin sistem, dar cu pastrarea integralitatii lui, cu mentinerea unei stari stationare.
Ca urmare a echilibrului dinamic, un sistem biologic (individ, populatie, biocenoza, ecosistem) se
mentine cu aproximatie intre acelesi limite, cu mici fluctuatii in timp si spatiu.
5. Autoreglarea consta in proprietatea oricarui sistem biologic de a-si controla si corecta
activitatea proprie in sensul mentinerii existentei sale in timp si spatiu. Autoreglarea este posibila
datorita unei anumite organizari a sistemelor biologice care permite receptionarea informatiilor din
mediu, prelucrarea lor, elaborarea de raspunsuri la stimulii primiti, in asa fel inct sa-si asigure
autoconservarea intr-un mediu care tinde mereu sa dezorganizeze sistemul.
9

Asemenea raspunsuri adecvate devin posibile datorita conexiunii inverse (feed-back), prin care
raspunsul sistemului este comunicat centrului de comanda si comparat cu ordinul emis (fig. 2.1.).

Schema autocontrolului
Conexiunea inversa realizeaza stabilitatea sistemelor biologice, permitnd anihilarea influentelor
intmplatoare a diferitilor factori.
Numerosi parametri fiziologici si ecologici sunt controlati pe aceasta cale: temperatura corpului la
homeoterme, presiunea sngelui, procesul respirator, concentratia de glucoza in snge, continul de apa
din tesuturi, numarul indivizilor intr-o populatie etc.
6. Heterogenitatea ne arata ca toate sistemele biologice sunt alcatuite din elemente ce prezinta
deosebiri fie in compozitia lor, fie in modul de functionare, deci se refera la diversitatea elementelor lor
componente.
Datorita heterogenitatii se stabilesc mai usor corelatii care permit cresterea eficientei
autocontrolului sistemului. Cu ct heterogenitatea este mai mare, cu att ecosistemul este mai complicat
si mai stabil.
Se cunoaste faptul ca agroecosistemele, alcatuite dintr-o singura cultura sunt instabile, usor de
distrus de invaziile unor boli sau daunatori, in timp ce padurile tropicale, foarte heterogene au o
stabilitate ridicata.
Din aceste insusiri rezulta ca ecosistemele ca sisteme biologice, au un caracter istoricinformational, o anumita stare de heterogenitate care permit prin autocontrol un echilibru dinamic si
prin diferite programe, manifestarea unei integralitati specifice.
7. Autoreprodicerea reprezinta capacitatea sistemelor bilologice de a produce urmasi, mai mult
sau mai putin asemanatori cu parintii.
Sistemele biologice cuprind 4 niveluri de organizare, si anume: nivelul individual, populational,
biocenotic si biosferic. La baza fiecarui nivel de organizare se gasesc legi si principii definitorii.
la nivel individual legea specifica este metabolismul,
la nivel populational factorul esential este reproducerea,
la nivel biocenotic sunt procesele care reglementeaza relatiile speciei (relatii trofice, de
competitie etc.), relatii care mentin integralitatea biocenozei (relatii interspecifice).
Biosfera (ecosfera) cuprinde ansamblul nivelurilor de organizare a materiei vii, fiind
reprezentata prin invelisul viu si spatiile vitalizate ale scoartei.

2.2 Conceptul de ecosistem

Conceptul de ecosistem a fost introdus in stiinta in 1935 de botanistul englez A.G. Tansley, care
l-a definit ca unitate de baza a naturii ce integreaza comunitatea vie (biocenoza) cu mediul fizic
sau locul de trai (biotop). In conceptia lui Tansley ecosistemul se intemeiaza pe conexiunea
functionala, in special trofica, a vietii si mediului, ca factor unificator al biotopului si biocenozei.
O definitie mai ampla a ecosistemului natural a fost formulata de E.P. Odum (1971), fiind
considerat orice unitate care include toate organismele de pe un teritoriu dat si care interactioneaza
cu mediul fizic in asa fel inct curentul de energie sa conduca la o anumita structura trofica, o
diversitate de specii si un circuit de substante (adica un schimb de substante dintre partea biotica si
abiotica) in interiorul sistemului".
10

In mod curent ecosistemul se defineste ca sistemul format din totalitatea organismelor care
locuiesc un anume mediu abiotic, omogen din punct de vedere topografic, climatic si biochimic, numit
biotop.
Din definitiile prezentate rezulta ca ecosistemul natural este un sistem complex alcatuit dintr-o
parte nevie (abiota, biotopul) si una vie (biota, biocenoza) constituind unitatea de baza, elementara,
de organizare si functionare a ecosferei (biosferei).
Ca unitate functionala ecosistemul se poate realiza la orice dimensiuni (ex.: o padure, o plantatie
pomicola sau viticola, o gradina de legume, o sola de gru, o pajiste, un lac, un ocean etc.).
Studiul ecosistemului cuprinde cunoasterea amanuntita a biotopului, adica a factorilor abiotici cel caracterizeaza si-l compun, a componentelor si relatiilor existente in biocenoza, a fluxului de energie si
materie care strabate ecosistemul.
Orice ecosistem se intemeiaza pe desfasurarea simultana a trei fluxuri fundamentale:
1. fluxul energetic (de provenienta externa - soarele);
2. fluxul substantial (schimbul de substanta dintre sistemele vii si mediu);
3. fluxul informational (de provenienta att interna ct si externa).
Dupa conceptia lui V. Sahleanu (1971), aceste trei fluxuri formeaza "triada biologica", care
determina activitatea sistemelor vii in sens cibernetic.
Transferul de energie si schimbul de substanta in sistemele vii se realizeaza dupa un program
extrem de precis, coordonat prin fluxul informational.

2.3 Biotopul
Cuvntul biotop deriva de la cuvintele grecesti "bios" = viata si "tipos" = loc, mediu delimitat
si este definit ca un complex de factori abiotici care influenteaza organismele vii. Termenul a fost
introdus in stiinta de F. Dahl (1908).
In 1971 E.P. Odum defineste biotopul ca locul de trai al unui organism sau al unei comunitati.
In 1973 R.H. Whittaker si colab. considera ca biotopul constituie mediul fizic si chimic al unei
comunitati. El este constituit din elemente ale litosferei (solul, materialul geologic parental),
hidrosferei (apa), atmosferei (CO2, O2, N etc.) la care se adauga radiatia solara (lumina, temperatura)
si substantele ce rezulta prin interactiunea dintre substrat si comunitate.
Dupa dictionarul ecologic, biotopul este "locul ocupat de biocenoza, cuprinznd mediul abiotic
(sol, apa, aer, factori climatici etc.) si toate elementele necesare aparitiei si dezvoltarii organismelor".
Biotopul dispune de un fond de elemente chimice si energie, pe baza caruia se realizeaza un
schimb permanent cu biocenoza si are ca rezultat influentarea reciproca a celor doua sisteme.
Cele mai importante insusiri ale biotopurilor terestre sunt legate de climat, geografie si sol.
Solul apartine biotopului prin componenta sa minerala, prin materia organica moarta, prin valorile
specifice ale factorilor caldura, apa, aer, pH, prin insusirile sale fizice (structura, textura, greutate
volumetrica, porozitate etc.), dar in acelasi timp constituie si o importanta componenta a biocenozei
prin organismele vii din sol (bacterii, ciuperci, actinomicete, protozoare etc.).
Datorita existentei acestor microorganisme, unii pedologi, cum ar fi C.D. Chirita (1974), au
afirmat ca solul poate constitui singur un ecosistem. Dar cum solul nu poate fi separat de plantele si
animalele ce-l populeaza, aceasta conceptie nu poate fi acceptata.
Biotopul, prin componentele sale, constituie unul din elementele esentiale ale structurii si
existentei ecosistemelor.
In cadrul ecosistemelor se stabilesc anumite relatii ale plantelor si animalelor att cu factorii
mediului abiotic, ct si cu aceia ai mediului biotic. Aceste relatii pot imbraca forme foarte diferite,
adesea foarte complexe, ce pot fi incadrate in notiunea de "lupta pentru existenta" sau de "relatii cu
mediul".
Relatiile organismelor cu mediul (abiotic si biotic) reprezinta unul din factorii esentiali, primordiali
ai evolutiei, determinnd desfasurarea selectiei naturale, a transformarii, a evolutiei speciilor.
Orict de variate si complexe ar fi aceste relatii cu mediul, ele se impart in trei categorii:
- relatii cu factorii mediului abiotic;
- relatii dintre indivizii aceleiasi specii (intraspecifice);
- relatii intre specii diferite (interspecifice).
11

2.4 Biocenoza
Termenul de biocenoza a fost introdus in stiinta de catre Karl Mbius in 1877 si deriva de la
cuvintele grecesti "bios" = viata si "koinos" = comun, desemnnd totalitatea organismelor vegetale
si animale care populeaza un anumit biotop, cu conditii de existenta mai mult sau mai putin uniforme,
create in mod natural sau artificial (pe cale antropica).
De la Mbius si pna in prezent au fost formulate numeroase si diferite definitii ale biocenozei
(Mbius 1877, V.N. Sukacev 1961, B. Stugren - 1965, E. Odum 1971, R. Dajos 1971, P.
Duvigneaud 1974, N. Botnariuc si V. Vadineanu 1982 etc.), fiecare autor evidentiind unul sau altul
din aspecte, dar majoritatea recunosc biocenoza ca unitate supraindividuala de integrare a organismelor
vii.
Mbius defineste biocenoza ca fiind o "comunitate de organisme, ocupnd un anumit teritoriu,
adaptate la mediu, unite prin dependente reciproce, legate intr-un intreg care se schimba odata cu
schimbarea conditiilor de mediu si cu schimbarea numarului unora dintre ele". Rezulta ca intre
vietuitoarele ce alcatuiesc o biocenoza, precum si intre acestea si mediul lor de trai exista relatii de
interactiune bine statornicite care asigura functiile intregului (biocenozei).
Deci, biocenoza este influentata de biotop, dar in acelasi timp ea exercita o activitate permanenta
de transformare a biotopului prin activitatea sa metabolica. Membrii biocenozei sunt legati intre ei prin
relatii foarte strnse (cele mai importante fiind cele de nutritie), formnd cu mediul lor un tot unitar,
numit ecosistem.
Problema alcatuirii biocenozei a fost mult discutata, iar din aceste dispute au rezultat doua
orientari diferite:
prima orientare este cea in care se sustine existenta obiectiva ca sisteme, a unor combinatii de
specii ce apartin la acelasi grup sistematic. Se remarca aici conceptia lui V.N. Sukacev (1961) care
considera biocenoza ca fiind constituita din: fitocenoza, zoocenoza si microbocenoza.
Fitocenoza - cuprinde totalitatea plantelor superioare, deci producatorii primari, zoocenoza
cuprinde totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanta organica, microbocenoza
cuprinde microflora si microfauna solului, microorganismele stratului de aer care tine de biogeocenoza
(ecosistemul terestru).
a doua orientare (punctul de vedere sinecologic) sustine ca biocenoza nu se mai subdivide in
alte cenoze, ca animalele si plantele alcatuiesc biocenoza prin relatiile lor reciproce, iar notiunile de
fitocenoza si zoocenoza sunt utile in cercetare pentru ordonarea datelor, dar nu sunt sisteme de sine
statatoare.
B. Stugren (1965) arata ca fitocenoza si zoocenoza reflecta compozitia sistematica a biocenozei,
si nu grupuri ecologice.
Studiul biocenozei prezinta importanta pentru:
cunoasterea diversitatii ecologice,
descoperirea unor plante si animale de interes economic, pentru aclimatizarea lor,
elaborarea unor masuri profilactice bazate pe relatiile intraspecifice si interspecifice.
Pentru studiul diversitatii ecologice a biocenozei, intereseaza urmatoarele aspecte:
- stabilirea numarului de specii care alcatuiesc prin populatiile lor o biocenoza data;
- stabilirea numarului total de indivizi, respectiv biomasa totala din biocenoza, precum si repartitia
lor pe specii;
- relatiile dintre numarul de indivizi si numarul de specii din biocenoza, pentru a se obtine o
imagine clara a diversitatii structurale a biocenozei studiate.
Studiul biocenozelor prin estimari ale numarului de specii si de indivizi a condus, inca din primele
decenii ale secolului al XX-lea, la elaborarea a trei principii biocenotice fundamentale despre
diversitatea ecologica. Doua din aceste principii apartin lui A. Thienemann (1926) si au fost formulate
pe baza studiului cantitativ si calitativ a vietuitoarelor din lacurile de cmpie din nordul Germaniei.
Constatarea de baza a fost aceea ca la un numar egal de indivizi, unele biocenoze sunt alcatuite
dintr-un numar mare de specii, altele dintr-un numar mic de specii. Generaliznd aceste aspecte a
formulat principiile:
1. Cu ct sunt mai variate conditiile de existenta dintr-un biotop, cu att va fi mai mare numarul
de specii al biocenozei atasata de acest biotop.
12

2. Cu ct sunt mai uniforme conditiile de existenta dintr-un biotop, cu att va fi si biocenoza mai
saraca in specii, dar acestea vor fi reprezentate prin efective mari de indivizi.
Un al treilea principiu a fost formulat de Frnz (W. Tischler, 1975):
3. Cu ct conditiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare in dezvoltarea lor, cu
ct au fost mai mult timp omogene, cu att comunitatea de specii este mai stabila si mai omogena.
Din aceste principii rezulta ca multimea de specii si multimea de indivizi dintr-o biocenoza se afla
in raport de inversa proportionalitate intre ele. Cnd numarul de specii este mai mare, numarul de
indivizi este mic si invers. Situatia se explica prin faptul ca intr-un biotop cu conditii optimale sau cel
putin normale de existenta, gasesc posibilitati de vietuire multe specii. Numarul redus de indivizi se
datoreste luptei interspecifice ridicate, a luptei pentru existenta intre specii. Nici una dintre specii nu
poate realiza efective populationale excesiv de mari, fiind inhibata de toate celelalte specii. In biotopuri
neuniforme, cu conditii extreme de existenta, nu pot vietui dect speciile capabile sa suporte asemenea
conditii. Numarul lor nu este si nu poate fi prea mare. Fiind putine la numar, speciile se influenteaza slab
reciproc, lupta pentru existenta este redusa si astfel se pot realiza efective populationale mari.
Pentru primul principiu poate servi ca exemplu compozitia floristica foarte diversificata a
biocenozelor in regiuni cu conditii foarte variate de existenta, cum sunt regiunile montane, fata de cele
uniforme din cmpie. Astfel, in regiunile carstice ale muntilor Apuseni, varietatea formelor de relief
creaza posibilitati variate de existenta si de aceea vom gasi un numar mare de specii de plante ierboase
si lemnoase si nu intinderi imense, ocupate de una sau doua specii, ca in stepa.
Pentru al doilea principiu se poate da ca exemplu un teren saraturat pe care cresc numai specii
halofile. Pe solurile poluate se poate intlni aceeasi situatie.
In sfrsit, pentru principiul formulat de Frnz se poate arata ca pe terenurile in panta, supuse
eroziunii, vegetatia se modifica in functie de gradul de eroziune, in timp ce pe suprafetele nesupuse
eroziunii, comunitatea de specii se mentine nemodificata. Pe terenurile agricole pe care se aplica
erbicide, spectrul de imburuienare se modifica, este mai putin stabil si mai neomogen. In situatia in care
s-a aplicat timp de mai multi ani acelasi erbicid, deci conditiile de mediu au continuitate mai mare,
comunitatea de specii este mai stabila, ramn numai speciile rezistente la acel erbicid, adica mai putine,
dar reprezentate de un numar mare de indivizi. De fapt acest exemplu ilustreaza, in acelasi timp si
principiul al doilea al lui Thienemann (D. Schiopu, 1997).
Diversitatea ecologica, pentru covorul vegetal, se poate exprima prin constanta si prin dominanta
speciilor.
Relatiile interspecifice reprezinta una din trasaturile fundamentale, caracteristice ale biocenozei.
Dupa N. Butnariuc (1989), relatiile dintre populatiile biocenozei asigura: integralitatea biocenozei
(si a intregului ecosistem); organizarea biocenozei (ca numar si structura a nivelurilor trofice); lanturi si
retele trofice (precum si functionarea lor); circuitul substantelor; fluxul de energie prin ecosistem;
transferul de informatie; autocontrolul ecosistemului (stabilitatea, rezistenta la perturbari); evolutia
speciilor; cantitatea si calitatea productivitatii biologice a ecosistemului.
Deoarece diversitatea si complexitatea acestor relatii face ca nici o clasificare sa nu fie
satisfacatoare, se va prezenta una bazata pe efectul direct al relatiilor asupra indivizilor respectivi.
Astfel, actiunile pozitive se vor nota cu +, cele negatice cu -, iar cele neutre cu 0.
Neutralismul (0,0) se refera la faptul ca populatiile luate in considerare sunt independente, nu se
influenteaza direct in mod reciproc. De exemplu, populatia de rme si populatia de sfredelitorul
porumbului dintr-o sola de porumb.
Competitia sau concurenta (-,-) arata ca doua populatii au aceleasi cerinte fata de hrana, lumina,
adapost etc. In cazul acesta ambele populatii pot fi afectate, iar uneori una dintre ele, mai putin adaptata
conditiilor ecologice existente, poate sa fie eliminata.
Mutualismul sau simbioza (+,+) este acea relatie in care ambele populatii profita de pe urma
convietuirii in comun si sunt obligatoriu dependente una de alta. Ca exemple se pot da: simbioza dintre
leguminoase si bacteriile genului Rhizobium, convietuirea permanenta dintre unele alge unicelulare si
unele ciuperci, formnd lichenii.
Protocooperarea (+,+) consta in asocierea a doua sau mai multe specii. Ca si in cazul precedent,
cele doua specii sunt avantajate de convietuire, dar ea nu este obligatorie. In pratologie se citeaza
cultura in amestec a gramineelor si leguminoaselor.
13

Comensalismul (+,0) este o relatie obligatorie pentru una din specii care obtine un beneficiu, in
timp ce specia cealalta nu are nici un avantaj, nu este afectata de aceasta convietuire. Organismele
comensale se tolereaza reciproc. De exemplu, forezia adica transportul unor organisme mai mici de
catre altele mai mari.
Antibioza (0,-) este acea relatie in care una dintre populatii, datorita secretiilor sale toxice, face
imposibila dezvoltarea celeilalte populatii.
Parazitismul (+,-) este o relatie obligatorie pentru parazit, care este avantajat si are efect negativ
asupra gazdei. In mod obisnuit individul parazit nu-si omoara gazda, pentru ca si-ar distruge baza
trofica.
Pradatorismul (+,-) se refera la faptul ca relatia este pozitiva si obligatorie pentru pradator si
negativa pentru prada (gazda). In acest caz pradatorul isi omoara prada pentru a o consuma.
Relatiile prada-pradator au un rol in selectia si in refacerea densitatii populatiilor.

2.6 Structura ecosistemului

Orice ecosistem se caracterizeaza printr-o structura spatiala, dictata de caracteristicile biotopului
si concretizata prin modul repartizarii organismelor in spatiul adecvat acestora si o structura trofica,
data de componentele biocenotice si exprimata prin relatiile lor trofice, prin care acestea isi indeplinesc
rolul lor de vehiculator (transportor) al substantei si energiei in ecosistem. De asemenea, se poate spune
ca ecosistemul are si o structura biochimica, produsa de metabolismul biocenozei.

2.6.1 Structura spatiala a ecosistemului

Privit in general, ecosistemul este destul de omogen, dar in interiorul sau se distinge un grad de
neuniformitate, datorat configuratiilor variate ale substratului si elementelor factorilor climatici, numite
microhabitate, ce vor fi populate de anumite specii de plante si animale. In acest fel, ecosistemul apare
impartit in unitati mai mari sau mai mici de actiune, alcatuind o structura orizontala si una verticala
(configuratie orizontala si verticala).
A. Structura orizontala - permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena, consortiul si
sinuzia.
1. Bioskena este cel mai mic spatiu cu conditii uniforme de existenta si un fond propriu de plante
si animale. Termenul a fost introdus pentru prima data de zoologul romn A. Popovici-Bznosanu
(1937).
Bioskena este recunoscuta ca fiind cea mai mica subdiviziune spatiala a ecosistemului,
reprezentnd o unitate structurala elementara. Exemple: fata superioara a unei frunze, fructul unei
plante, trunchiul unui copac, suprafata exterioara a unui musuroi, a unei capite, a unei pietre, o bucata
de lemn putred dintr-o balta, suprafata unei dune de nisip etc.
2. Consortiul este o grupare de indivizi din specii diferite in jurul unui organism individual cu rol
de nucleu central, de care acestia depind att trofoecologic ct si topografic. Termenul a fost introdus
de Beklemisev (1951) si adaptat de botanistul Ramennski (1952). In 1955, Tischler introduce
termenul de biocorion, care ulterior a fost considerat sinonim cu cel de consortiu.
Nucleul central al consortiului poate fi un organism individual vegetal sau animal, material organic
mort, in care caz totalitatea indivizilor din speciile asociate il folosesc ca baza trofica, direct sau
indirect. Exemple: un stejar grupeaza in jurul lui un inel de consumatori primari (fitofagii), care sunt
inconjurati de inelul consumatorilor acestora si de cel al rapitorilor mari; un molid constituie nucleul
unui consortiu diversificat: cu molidul sunt asociati lichenii si muschii de pe scoarta sa, ciupercile ce
invelesc radacinile, bacteriile si micromicetele parazite, insectele de sub scoarta, paianjenii si unele
specii de pasari.
Consortiul nu este un sistem de populatii, ci un sistem de indivizi ce apartin la diverse populatii,
reprezentnd specii diferite. Cu alte cuvinte consortiul este un complex de bioskene format din indivizi
de la diverse specii, asociati in baza relatiilor trofice.
14

Cnd nucleul central este un animal, cu el se pot asocia un complex de ectoparaziti, endoparaziti
si simbionte (saprofagi), formnd un consortiu.
3. Sinuzia reprezinta partea structurala si functionala a ecosistemului, alcatuita dintr-o populatie
cu functie de nucleu central, in jurul careia sunt grupate mai multe organisme sau populatii.
Sinuziile apar ca microbiocenoze legate de portiuni elementare de biotop cu grad ridicat de
omogenitate, dar nu perfect omogen.
Termenul de sinuzie a fost introdus in stiinta de H. Gams (1918), provine din limba greaca si are
semnificatia de asociatie.
Sinuzia poate fi privita ca o unitate structurala de nivel superior, formata din mai multe consortii
grupate in jurul unei populatii. La rndul lor sinuziile se asambleaza intr-un mozaic ce reprezinta
ecosistemul.
Sinuziile se diferentiaza intre ele, att ca unitati morfologice, structurale, ct si ca unitati
ecologice, corespunznd diferitelor tipuri de nise ecologice. Ele se delimiteaza topografic si se
denumesc pe baza spatiului ocupat de specia dominanta, care este de regula un producator primar.
Exemplu: intr-o cultura de porumb, locurile mai joase, depresionare, cu umiditate mai ridicata dect a
biotopului din jur, sunt ocupate de regula de plcuri de costrei (Echinochloa crus-galli) si alte plante
higrofile, reprezentnd sinuzii ale ecosistemului respectiv. Apoi, pasunile cu Festuca rupicola dintr-o
padure de gorun (Quercus petraea), difera prin fizionomie si fondul de specii, de restul padurii,
reprezentnd sinuzii ale acelui ecosistem.
Sinuziile nu pot fi confundate cu ecosistemul, deoarece dimensiunile si complexitatea lor relativ
redusa nu fac posibila instituirea de functii biogeochimice si energetice proprii.
B. Structura verticala
In ecosistemele terestre, partile structurale dispuse in raport cu axa verticala (pe inaltime) prezinta
o clara stratificare, etajare. Aceasta se observa mai ales in configuratia vegetatiei, motiv pentru care
denumirea straturilor din ecosistemele terestre este de provenienta botanica.
Un strat (Hult, 1881) este o grupare de sinuzii cu aproximativ aceeasi inaltime deasupra solului
sau o grupare de componente ale solului situate la aproximativ aceeasi adncime.
Stratificarea pe verticala rezulta in urma variatiei factorilor fizici (temperatura, umiditate, lumina)
si a competitiei interspecifice pentru lumina, apa si hrana. Stratificarea este prezenta att in ecosistemele
terestre ct si cele acvatice.
Un ecosistem terestru are minimum trei straturi:
- I stratul mineral (bogat in substante minerale);
- II stratul organic (bogat in substante de natura organica), in care asocierea dintre organismele
existente si particulele de sol poarta denumirea de edafon;
- III patoma, pelicula subtire de la suprafata solului cu organisme vii si moarte, asa numitul
planseu al ecosistemului.
Intr-o padure de foioase, pe lnga aceste trei straturi de baza mai intlnim: un strat ierbaceu (IV),
un strat de arbusti (V) si un strat de arbori (VI, VII), fiecare cu fauna caracteristica.

15

Stratificarea verticala intr-o padure din Europa:

I-stratul mineral al solului; II-stratul organic al solului; 1-o larva de insecte; 2-ciuperci; 3bacteriofagi, 4-bacterii; 5-nematod; 6-ameba; 7-rma (Lumbricus);8-un Geophilus;IIIpatoma: A-perna de muschi cu colembole; B-frunzar cu izopode; IV-strat ierbaceu cu caprior
(Capreolus capreolus); V-strat de arbusti si tufe cu Lytta vesicatoria; VI-strat de tulpini
(arboret); a-omida; b-tuneluri ale ipidelor in interiorul tulpinii; c-cojoaica (Certhia
familiaris);
d- paianjen; VII-coronament: e-buha (Buho buho); f-veverita (Sciurus
vulgaris); g-soim (Falco sp.)
Intre straturile ecosistemului se realizeaza permanent schimburi de substanta si energie.
In padurile tropicale, aparent stratificarea este mult diferentiata, datorita numarului mare de
specii, fiecare cu un nivel diferit de crestere. Aici se intlnesc mai multe straturi de arbori dect in
padurea temperata. O analiza mai riguroasa arata ca, adeseori, in padurile tropicale pluviale stratificarea
pe verticala este greu de detectat, datorita biomasei extrem de bogate, a numarului mare de liane ce
sterg limitele intre straturi, dar se constata o puternica diferentiere pe orizontala, la diverse inaltimi.
Sunt prezente asa numitele "soluri suspendate", acele aglomerari de material organic la baza frunzelor,
pe ramurile groase, unde se dezvolta sinuzii de plante epifite si o fauna specifica.

16

Structura unei paduri tropicale

In mediul acvatic stratificarea pe verticala a organismelor apare in mod similar, datorita variatiei
in concentratie a factorilor fizici si chimici (temperatura, O2, presiune, lumina, salinitate etc.).
Structura orizontala si verticala a ecosistemului creaza o mare diversitate ecologica, care a dus la
o specializare trofica si la o diversificare a niselor ecologice, ceea ce atenueaza concurenta in relatiile
interspecifice si contribuie la stabilitatea ecosistemului.
Un alt aspect important legat de structura spatiala a ecosistemului consta in repartizarea inegala
pe verticala a proceselor energetice, prin intermediul stratificarii. Astfel, in straturile superioare
predomina procesele de asimilare a energiei, iar in cele inferioare, fenomenul de degradare finala a
acesteia.

2.6.2 Structura trofica a ecosistemului

Este data de componenta biocenozei si se exprima prin relatiile trofice, ce asigura circulatia
substantei si transferul energiei in ecosistem.
Structura trofica reprezinta ansamblul relatiilor trofice care leaga speciile dintr-o biocenoza si
are la baza trei componente structurale:
1. producatorii primari reprezentati prin plantele autotrofe si bacteriile chimiosintetizante, care
prin intermediul fotosintezei produc substante organice complexe (glucide, lipide, protide);
2. consumatorii reprezentati prin animale, care se hranesc cu substante organice complexe deja
elaborate. In functie de hrana consumata se disting: consumatori de ordinul I (fitofagi, consumatori
primari) care se hranesc cu producatori primari (plante); consumatori de ordinul II, (consumatori
secundari), care se hranesc cu consumatori de ordinul I; consumatori de ordinul III (consumatori
tertiari), se hranesc cu consumatori de ordinul II etc.
Un loc aparte in categoria consumatorilor il detin organismele detritivore care se hranesc cu
materie organica moarta in descompunere ("detritus" vegetal sau animal). Din acesta grupa fac parte:
viermi, miriapode, insecte, acarieni, moluste.
3. descompunatorii reprezentati prin bacterii, ciuperci, levuri, care descompun substantele
organice moarte pna la substante anorganice (elemente minerale), facnd posibila reutilizarea lor de
catre plantele autotrofe.
Din analiza relatiilor trofice dintr-un ecosistem se evidentiaza faptul ca fiecare specie se hraneste
pe seama altei specii, consumnd-o direct sau folosind compusii ei metabolici, dar in acelasi timp specia
respectiva devine sursa de hrana pentru alte specii. Acest transfer de energie si substanta ce se
realizeaza prin consumarea unor organisme de catre altele poarta denumirea de circuit alimentar
(circuit trofic). Circuitele alimentare fac ca producatorii, consumatorii si descompunatorii sa se
gaseasca intr-o legatura organica permanenta.
17

Transferul de energie in circuitele trofice nu poate fi sesizat dect prin intermediul circuitului de
substanta. Metabolismul substantei se manifesta in procesul de hranire, ceea ce face ca materia sa
circule de la o specie la alta ca intr-un lant alimentar.
Inlantuirea dintre organisme, in care hrana circula de la un capat la altul, respectiv de la baza
trofica spre ultimul consumator, se numeste lant trofic (Elton, 1927).
I. Puia si V. Soran (1978), definesc lantul trofic ca "modalitatea de transfer a energiei chimice
potentiale, inclusa in substantele organice sintetizate de plantele verzi, grupelor de organisme
heterotrofe prin consumari succesive".
Fiecare specie face parte dintr-una din verigile lantului trofic. Numarul verigilor nu poate creste la
infinit, fiind limitat in primul rnd de volumul redus al bazei trofice, adica de cantitatea de substanta
care intra in veriga initiala a consumatorilor si in al doilea rnd, de faptul ca, la fiecare transfer, o mare
parte din energia potentiala se pierde, trecnd in caldura.

Schema cea mai simpla a unui lant trofic complet (E.P. Odum, 1975)
Se limiteaza astfel numarul posibil de verigi ale lantului trofic, de obicei la 4-5. Cu ct lantul trofic
este mai scurt, cu att cantitatea de energie accesibila este mai mare (organismul respectiv este mai
apropiat de baza trofica).
In functie de specificul hranirii speciilor inlantuite si a modului cum este transferata substanta de
la o veriga la alta, distingem
3 tipuri de lanturi trofice:
1. lantul trofic de tip erbivor (prada-pradator);
2. lantul trofic de tip parazitar;
3. lantul trofic de tip saprofag.
1. Lantul trofic de tip erbivor are ca prima veriga plantele autotrofe producatorii primari care
sintetizeaza substantele organice, constituind rezervorul de substanta si energie pentru intreaga
biocenoza. A doua veriga este reprezentata de animalele fitofage, in calitate de consumatori primari
(ordinul I) (insecte fitofage, mamifere ierbivore, unele crustacee si moluste in mediul acvatic), care se
hranesc direct cu plante si pregatesc hrana verigilor urmatoare, fiind considerate o adevarata "industrie
cheie". A treia veriga o reprezinta animalele zoofage, care se hranesc cu consumatori primari, purtnd
denumirea si de consumatori secundari (ordinul II) (pasari insectivore, coleoptere, carabide, multe
mamifere).
Ultima veriga este formata din specii de animale cu regim carnivor, care regleaza prin consumare
efectivele consumatorilor secundari, denumite consumatori tertiari (ordinul III).
In acest tip de lant, cu ct ne departam de prima veriga talia animalelor creste, iar numarul lor
descreste (sunt si exceptii).
Exemple:
iarba iepure vulpe;
Pinus silvestris afide coccinelide paianjeni pasari insectivore pasari rapitoare;
18

iarba lacuste pasari insectivore pasari rapitoare;

d) fitoplancton zooplancton (crustacee) puiet de crap pesti rapitori
O alta caracteristica a acestui tip de lant trofic este ca att producatorii primari ct si
consumatorii nu pun in circulatie toata biomasa produsa, respectiv pe baza careia se hranesc, o parte
uneori apreciabila devenind masa organica moarta (necromasa) care este angrenata in lanturi trofice
saprofage.
In conditii naturale, plantele verzi fixeaza sub forma de substanta organica, in medie, 1% din
energia solara fotosintetic activa, din care circa se pierde sub forma de caldura in timpul respiratiei
plantelor, diferenta constituind hrana potentiala a consumatorilor primari din lanturile trofice ale
ecosistemelor naturale.
In agroecosisteme lanturile trofice sunt dintre cele mai scurte, pentru ca productivitatea sa fie ct
mai mare.
Exemple:
gru om;
porumb suine om.
2. Lantul trofic parazitar functioneaza prin parazitarea sucesiva a unei specii de catre alta si
este format din paraziti vegetali sau animali care consuma substanta vie din corpul plantelor si
animalelor. Veriga initiala este tot planta si apoi un fitofag sau zoofag pe care traieste parazitul sau
cteva verigi de paraziti, legati prin fenomenul de hiperparazitism.
Exemple:
plantatie pomicola omida fluturelui Euproctis chrysorhaea viespea braconida Meteorus
(coconii) viespea pteromelida Eupteromalus nidulans;
spic gru ciuperca Puccinia graminis bacteria Xanthomonas uredovorus bacteriofag;
cartof mana cartofului (Phytophtora infestans).
In acest tip de lant trofic talia organismelor descreste progresiv, de la baza spre vrf, iar numarul
de indivizi creste.
3. Lantul trofic saprofag se bazeaza pe consumatori de diferite ordine ce se hranesc pe seama
necromasei (materie organica moarta, vegetala sau animala), formnd circuite detritice.
Deci, veriga inti este reprezentata de materia organica moarta (detritus), a doua de organismele
detritivore, iar urmatoarea de rapitorii acestora.
Exemplu: intr-un lac:
- namol cu detritus larve de chironomide platica pesti rapitori.
Lanturile trofice de tip saprofag, de regula sunt scurte si se grefeaza la fiecare nivel al lantului
trofic erbivor si are ca finalitate descompunerea partiala a substantelor organice, pna la mineralizare.
Actiunea de degradare a materiei organice moarte pe care o incep saprofagii este continuata de
descompunatori. Prin activitatea lor saprofagii si descompunatorii refac resursele producatorilor,
constituind o a doua "industrie cheie" in ecosistem.
Totalitatea organismelor care apartin la una din verigile lantului trofic si care-si obtin hrana de la
plante prin acelasi numar de trepte constituie un nivel trofic.
Exista 4 niveluri trofice:
nivelul producatorilor,
nivelul consumatorilor primari,
nivelul consumatorilor secundari,
nivelul consumatorilor tertiari.
Descompunatorii nu formeaza un nivel trofic separat, deoarece se grefeaza pe fiecare din
nivelurile amintite.
Omul este si el angrenat in circuitul alimentar, ocupnd in general o pozitie intermediara intre
consumatorii primari si cei secundari, in ratia lui intrnd att hrana vegetala ct si cea animala. Cu ct
omul se situeaza la capatul lantului alimentar (ultimul nivel trofic), cu att primeste mai putina energie
in ratia sa.

19

Plasarea omului in diagrama nivelurilor trofice (dupa Sutton si Harmon, 1973)

Lanturile trofice liniare sunt numai in biocenozele cu structura simpla, cu putine specii. In restul
biocenozelor lanturile trofice sunt ramificate si legate intre ele, deoarece acelasi organism poate apartine
in acelasi timp la mai multe niveluri trofice (omnivorele, unele carnivore ce ataca att zoofage ct si
erbivore). Rezulta astfel o impletire complicata a lanturilor trofice, legate prin specii cu valoare de
"noduri", care se numeste retea trofica.

Retea trofica intr-o padure mixta

1-nurca; 2-iepure; 3-gndacul molidului; 4-cinteza; 5-forfecuta; 6-veverita;7-soarece de
padure; 8-caprioara; 9-cerb; 10-vulpe; 11-salamandra; 12-carabid; 13-buhai de balta; 14soprla comuna; 15-sarpe de alun; 16-sturz gulerat; 17-ciocanitoare neagra; 18-vipera; 19lup; 20-rs; 21-pisica salbatica; 22-urs
Ecosistemele structurate pe scheletul unor lanturi trofice complexe care includ producatori si
consumatori de diferite ordine poarta denumirea de ecosisteme majore sau autotrofe. Ele au o baza
trofica proprie care le asigura functionarea: padurile, pajistile, culturile agricole, lacurile sunt
ecosisteme majore.
In natura sunt si ecosisteme din a caror lanturi trofice lipsesc producatorii primari si din aceasta
cauza baza lor trofica se afla in afara ecosistemelor, astfel ca lanturile trofice se realizeaza printr-un
aport de substante organice din alte ecosisteme. Acestea se numesc ecosisteme minore sau
heterotrofe. Ele sunt reprezentate prin ecosisteme de pesteri, abisuri oceanice, complexe de crestere a
animalelor etc.
20

Structura trofica se poate exprima grafic sub forma unei piramide ecologice, avnd in vedere ca
in general numarul indivizilor se reduce de la nivelul consumatorilor primari spre cei tertiari. Baza
acestor piramide este reprezentata de producatori sub forma de numar, biomasa sau flux de energie,
peste care se suprapune ponderea indivizilor din celelalte niveluri trofice, determinnd inaltimea
piramidei.
Se pot concepe trei tipuri de piramide ecologice:
a) piramida numerelor;
b) piramida biomasei;
c) piramida energiei.
In fiecare din cele trei posibilitati de exprimare, baza existentei ecosistemului o constituie plantele
verzi, adica producatorii primari.
Proportia producatorilor primari in biomasa ecosistemului este variabila, fiind de 90% la
exprimarea pe baza energetica si de 98% la cea pe baza biomasei acumulate sau a numarului de indivizi
existenti. In comparatie cu producatorii primari, proportia consumatorilor primari in ecosistem este
mica, fiind cuprinsa intre
1-9%, numai in cazul unor dezechilibre ecologice se poate ajunge la o
crestere masiva a efectivelor populatiilor de consumatori primari. In acest caz asistam la inmultirea
neobisnuita a unei specii, pe care o consideram daunatoare.

Numarul de indivizi, biomasa si cantitatea de energie din diverse niveluri trofice ale unui
ecosistem natural teoretic, de tipul unei paduri tropicale C1 erbivore; C2 carnivore de
ordinul I; C3 carnivore de ordinul II.
In ecosistemele cu o diversitate pronuntata (numar mare de specii componente) si o mare
stabilitate, probabilitatea ca o singura specie din lanturile trofice sa devina daunatoare, perturbnd
structura si functiile unui ecosistem natural, este foarte redusa. Acest fapt este datorat functionarii
prompte a mecanismelor de retroactiune negativa, care pondereaza neincetat dimensiunile populatiilor
tuturor speciilor ce coabiteaza intr-un ecosistem natural.
In agroecosisteme, probabilitatea transformarii unei specii intr-un flagel este mare, din cauza
reducerii diversitatii si micsorarii posibilitatilor de realizare a retroactiunilor negative.
Consumatorii secundari, constituiti din animalele carnivore si entomofage, se gasesc intr-o
proportie redusa intr-un ecosistem natural, de regula sub 1%. In schimb, prin activitatea lor, prin
21

controlul ce-l exercita asupra consumatorilor primari, ei joaca un rol pozitiv in mentinerea structurii si
functiilor unui ecosistem.
a) Piramida numerelor reflecta numarul indivizilor tuturor speciilor din nivelurile trofice
inlantuite, pe o unitate de suprafata sau volum.
Piramida numerelor acorda importanta egala tuturor indivizilor unui nivel, indiferent de greutatea
lor, de aceea se considera ca nu este edificatoare ca metoda de reflectare a legitatilor sub care se
desfasoara relatiile trofice in ecosistem.
Primul care a semnalat existenta de deosebiri mari in efectivul speciilor ce apartin la diferite
niveluri si lanturi trofice, a fost Ch. Elton (1927). El a folosit ca exemplu vegetatia unei paduri de
stejar (frunze stejar insecte fitofage afide paianjeni si insecte rapitoare pasari insectivore
uli). Forma piramidei numerelor inregistreaza unele variatii in functie de talia producatorilor.
b) Piramida biomasei reflecta raporturile privind greutatea organismelor tuturor speciilor din
nivelurile trofice ale unui ecosistem, pe unitatea de suprafata sau volum. Se obtin astfel piramide in
forma de trepte. Piramida biomasei prezinta dezavantajul ca exagereaza rolul organismelor mari, nu tine
cont de compozitia chimica a tesuturilor si de factorul timp.

Piramida teoretica a relatiilor cantitative dintr-o padure de

foioase (dupa Elton, 1927)
c) Piramida energiei reflecta viteza de producere a hranei in nivelurile trofice, fiind denumita si
piramida productivitatii. In reprezentarea grafica, nivelurile trofice sunt exprimate prin calorii/ha (kg),
in unitatea de timp. Forma piramidei este conica datorita pierderilor de energie ce au loc de la un nivel
trofic la altul.

Piramida teoretica a energiei (dupa Taylor si Fichter, 1973)

Rezulta ca fluxul de energie este cel mai potrivit indicator pentru compararea componentelor
biocenotice intre ele, permitnd si compararea diferitelor tipuri de ecosisteme din diferite zone
geografice.
Piramida eltoniana
Componentele retelei trofice dintr-o biocenoza pot fi delimitate ca grupari functionale ale
acesteia, grupari ce poarta denumirea de niveluri trofice. Nivelurile trofice se stabilesc in raport cu
22

producatorii, considerati ca baza a retelei trofice si indica pozitia consumatorilor fata de acestia, adica
numarul de transformari pe care le sufera resursele de hrana pna la nivelul considerat. Cu ct nivelul
trofic este mai indepartat de producatori, cu att biomasa si energia inglobate in speciile componente
sunt mai reduse, astfel ca structura trofica a unei biocenoze se poate reprezenta sub forma unei
piramide. In aceasta piramida, straturile orizontale cu o marime descrescnda de la baza spre vrf
reprezinta nivelurile trofice.
Reprezentarea succesiva a nivelurilor trofice sub forma unei piramide se numeste in ecologie
piramida trofica sau piramida eltoniana, de la ecologul englez Ch. Elton (1927), care a descris
pentru prima data, cantitativ, structura trofica a ecosistemelor.
Cercetarile efectuate in ecosistemele naturale au stabilit ca piramidele trofice sunt alcatuite din
mai multe niveluri trofice legate intre ele prin mai multe lanturi trofice care formeaza retele trofice
complexe.
Analiza structurii trofice a ecosistemelor ne arata ca un animal carnivor sau omnivor, care se afla
in vrful piramidei trofice, pentru a trai in bune conditii trebuie sa exploreze un spatiu de circa o mie
pna la un milion de ori mai mare, dect un producator primar. Din aceasta cauza, numarul de indivizi
vegetali pe unitate de suprafata este covrsitor fata de numarul animalelor care se pot hrani pe seama
vegetatiei.

Piramida trofica eltoniana a unui ecosistem natural si a unui agroecosistem in echilibru si

dezechilibru cu populatia umana pe care trebuie sa o sustina (partial dupa E. Odum, 1971; P.
Duvingneaud, 1967 si C. Borgstrom, 1972)
De aici se poate trage concluzia ca orice crestere a populatiilor de erbivore peste proportia logica
admisa de piramida trofica duce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetatiei.
In ecosistemele naturale nu este posibil un astfel de proces, deoarece efectivele populatiilor de
erbivore sunt supuse mai multor controale ecologice, intre care controlul prin carnivore joaca un rol
important. De asemenea, nici numarul carnivorelor nu poate creste peste masura, fiindca s-ar afla in
situatia de a-si distruge propria resursa alimentara, controlul carnivorelor se realizeaza prin scaderea
nasterilor si prin epidemii care elimina indivizii subalimentati.
Erbivorele domestice insa sunt scoase de sub controlul exercitat de reteaua trofica a
ecosistemelor naturale. Inmultirea lor excesiva poate conduce, prin suprapasunat, la distrugerea
ecosistemelor seminaturale (a pajistilor), ceea ce are ca rezultat degradarea biotopurilor respective prin
fenomenul de eroziune.
Piramida inversa de biotop
Organismele de la nivelurile superioare ale piramidei eltoniene se deplaseaza pentru procurarea
hranei pe suprafete cu att mai mari (deci biotopuri cu att mai numeroase), cu ct se apropie mai mult
de vrful piramidei. Astfel, uliul (consumator tertiar) isi procura hrana din pasuni, fnete, terenuri
arabile, paduri sau chiar din intravilan. Pasarile insectivore (consumatori secundari) vnate de uliu
precum si erbivorele de dimensiuni mici (iepurii) se deplaseaza pentru a se hrani pe distante mai mici, pe
pasuni, terenuri cultivate etc.
23

Reprezentate grafic, nivelurile trofice si ecosistemele din care organismele isi procura hrana,
rezulta o piramida cu vrful in jos.
pasune

fneata

arabil

padure intravilan

fneata

arabil

padure

fneata
sau
arabil
Piramida inversa de biotop
Aceasta piramida ne determina sa constatam ca rezervatiile naturale destinate pentru a ocroti
unele specii de plante pot avea suprafete mai reduse in comparatie cu suprafata rezervatiilor pentru
ocrotirea consumatorilor (in special a carnivorelor de vrf) care exploreaza suprafete foarte mari pentru
procurarea hranei.

2.6.3 Structura biochimica

Sub aspect biochimic, biocenoza se prezinta ca un sistem de canale prin care circula metaboliti de
la un organism la altul, de la biocenoza la biotop. Cea mai mare parte din produsii metabolici circula
prin reteaua trofica, iar o fractiune redusa este eliminata in biotop, de unde este receptionata selectiv de
catre populatiile biocenozei.
Acesti metaboliti care in biosfera joaca rolul de "semnal" se numesc ecomoni, ergoni sau
substante ectocrine. Cnd sunt secretati de plante poarta denumirea de substante alelopatice, iar
cnd sunt secretati de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Fiziologul german H. Molisch (1939) denumea alelopatia ca fenomenul de influentare
biochimica intre organisme. Cuvntul alelopatie deriva de la cuvintele grecesti "alelos" = reciproc,
mutual si "pathe" = influenta, actiune.
Organismele ce sintetizeaza si elimina substante alelopatice se numesc emitatoare sau donatoare,
iar cele care intercepteaza acesti metaboliti se numesc receptoare sau acceptoare.

Efectul chimic al unei plante supra altei plante (dupa Grodzinschi, 1973)
24

Tipuri de substante alelopatice:

1) colinele (G. Grmmer 1955) sunt substante secretate de plante superioare (eliminate prin
radacini, frunze sau alte organe) care inhiba sau intrzie dezvoltarea altor plante superioare
(bioinhibitori).
Unii autori considera ca fanerogamele (plante cu flori si seminte) elimina in mediu si diverse
substante nutritive sau cu efect biostimulator.
2) fitoncidele (S.K. Waksmann 1943, B.T. Tokim 1951) sunt substante produse de plante
superioare care anihileaza sau inhiba dezvoltarea unor microorganisme. Sunt bine cunoscute fitoncidele
din ceapa, usturoi si hrean. Plantele superioare elimina in sol si unele substante cu rol pozitiv asupra
unor microorganisme (substante nutritive; substante stimulatoare - auxine , vitamine).
3) marasminele si toxinele bacteriene sunt substante produse de microorganisme cu rol negativ
asupra dezvoltarii plantelor superioare. Dar, unele microorganisme sintetizeaza si substante cu rol
pozitiv asupra plantelor superioare (auxine, gibereline, vitamine etc.).
4) antibioticele (A. Fleming 1929) sunt substante secretate de unele microorganisme cu rol in
inhibarea inmultirii, cresterii si dezvoltarii altor microorganisme. Uneori prin antibiotice se poate
provoca moartea microorganismului concurent (penicilina este sintetizata de diferite mucegaiuri si
distruge un numar mare de specii de bacterii).
5) alcaloizii si glicozizii sunt produsi vegetali toxici pentru animale (fitofagi). Alcaloizii sunt
compusi organici, cu caracter bazic datorita azotului in molecula lor (sunt prezenti la mai mult de 1200
specii de plante). Unii considera alcaloizii ca fiind deseuri ale metabolismului protidelor, altii ca fiind
substante cu rol protector impotriva unor daunatori.
Plante ce contin alcaloizi: Conium maculatum (coniina, coniceina, conhidrina); Equisetum
arvense (nicotina, palustrina); Atropa beladona (nicotina, atropina, beladonina, apoatropina,
hiosciamina, scopolamina); Ricinus communis (ricinina); Veratrum album (germenina, protoveratridina,
protoveratrina, veratridina); Aconitum napellus (napelina, aconina, aconitina, neolina); Galega
officinalis (galegina, guanidina); Colchicum autumnale (colchicina, colchiceina).
Glicozizii sunt substante complexe care prin hidroliza disociaza in una sau mai multe oze si o
substanta neglucidica numita aglicon sau genina. In functie de natura agliconului, glicozizii pot fi:
cianogenici (agliconul este o cianhidrina), prezenti la cca. 1 000 de specii (Glyceria maxima, Sorghum
bicolor, Vicia angustifolia, Sambucus nigra); cu sulf (pun in libertate substante sulfurate, iritante
sevenoli), prezenti in plante din fam. Cruciferae (sinigrina, sinalbina); cardiotonici; lactonici; antracenici;
saponine; glucoalcaloizi.
Omul, prin activitatea sa, poate interveni in structura biochimica a ecosistemelor, producnd
uneori grave perturbari, prin imprastierea unor substante poluante in biotop.
Principalele interactiuni biochimice care ar putea reprezenta baza unor interventii utile in
scopul maririi recoltei in ecosisteme sunt: interactiuni intre plante superioare; interactiuni intre plante
superioare si plante inferioare, bacterii sau ciuperci; interactiuni biochimice la animale; interactiuni
biochimice plante-animale fitofage.
a) Interactiuni biochimice in lumea plantelor superioare
Antagonismele se manifesta cnd colinele secretate de unele plante superioare inhiba dezvoltarea
altor plante superioare (susaiul, Sonchus arvensis inhiba cresterea si dezvoltarea normala a sfeclei
pentru zahar, porumbului, florii soarelui etc.; odosul, Avena fatua inhiba dezvoltarea cerealelor paioase,
in special a ovazului; nucul, Juglans nigra inhiba dezvoltarea multor plante cartofi, tomate, lucerna
etc.; pirul, Agropyron repens inhiba dezvoltarea multor culturi; floarea soarelui, Helianthus annuus
inhiba dezvoltarea multor plante etc.
Natura chimica a colinelor este foarte variata, fiind identificate multe substante volatile (acizi
organici, uleiuri eterice, fenoli, terpene etc.).
Aprofundarea cercetarilor asupra colinelor plantelor ar putea conduce la extragerea si sinteza pe
scara largita a unor erbicide de origine vegetala sau la crearea de soiuri de plante cultivate care sa
elimine in mediu coline impotriva buruienilor.
Sinergismele reprezinta o stimulare reciproca a doua specii ce cresc impreuna. Colinele secretate
de unele plante au efect pozitiv, stimulator asupra altora, cu care convietuiesc (neghina, Agrostemma
githago, albastrelele, Centaurea cyanus, cresc mai bine in cultura de cereale paioase; varza, Brassica
25

oleracea creste mai bine in amestec cu tomatele; gramineele cresc mai bine in amestec cu leguminoasele
etc.
Actiunea sinergica se manifesta si prin profilaxia unilaterala sau reciproca fata de boli si daunatori.
Astfel, in cultura intercalata de morcov cu praz se impiedica depunerea oualor att de musculita
morcovului (Psilla rosea) ct si a mustei cepei (Hylemia antiqua); in cultura de varza, cnepa limiteaza
atacul fluturelui Pieris brassicae; in cultura de cartof cnepa reduce atacul de mana (Phytophtora
infestans).
b) Interactiuni biochimice in lumea plantelor inferioare si bacteriilor
Numarul de metaboliti produsi de alge, ciuperci, bacterii este foarte mare si variat. Analiznd
relatiile dintre ciuperci si bacterii se constata mai multe tipuri de interactiuni biochimice: stimulare
reciproca, inhibitie reciproca, indiferenta, inhibitie unilaterala (lichenii stimulare reciproca; unele
cianoficee produc terpene care inhiba cresterea speciilor concurente).
c) Interactiuni biochimice ale plantelor superioare cu plante inferioare si cu bacterii, ciuperci
Interactiunile dintre briofite si licheni pe de o parte si gimnosperme pe de alta parte, confera
stabilitate biocenozei in padurile de conifere. Colinele produse de briofite (Polytrichum commune,
Sphagnum) si licheni (Cladonia rangiferina) au efect stimulator asupra pinului si molidului.
Interactiunile plantelor superioare cu bacteriile si micromicetele se desfasoara mai ales in sol, prin
intermediul rizosferei (stratul de sol ocupat de radacini bogat in materie organica si microorganisme).
Multe bacterii elaboreaza in sol substante biotice active, cum ar fi vitaminele din grupul B (B 1, B2, B6,
B12, biotina etc.) ce au o actiune stimulatoare asupra plantelor superioare.
O interactiune pozitiva strnsa intre unele plante superioare si unele ciuperci, la nivelul sistemului
radicular formeaza micoriza.
Micoriza favorizeaza metabolismul natural al plantelor, mai ales absorbtia fosforului si furnizeaza
radacinilor auxine. Se considera ca radacinile exercita o actiune trofo-fizica asupra ciupercii si nu
alelopatica (primeste glucidele necesare vietii).
Astfel, micoriza este o simbioza intre plante superioare si ciuperci, determinnd formarea la
suprafata radacinilor a unei zone (mediu) ce joaca un rol de tampon fata de concentratiile nefavorabile
ale unor factori ecologici, marind toleranta speciei respective fata de acesti factori (Nardus stricta
rezistenta la aciditate ridicata; arborii de padure rezistenti pe solurile cu materie organica
nedescompusa etc.).
Simbioza reprezinta o convietuire reciproc avantajoasa ce se stabileste la nivelul sistemului
radicular al plantelor cu flori si implica relatii biochimice de natura trofica si profilactica.
Simbioza dintre radacinile plantelor si bacterii se numeste bacteriofism. Astfel, bacteria
Rhyzobium leguminosarum traieste in simbioza cu radacinile leguminoaselor formnd nodozitati. In
acest caz simbioza este specifica, adica fiecare specie de planta leguminoasa accepta ca simbionta o
anumita specie de Rhyzobium. Recunoasterea se realizeaza prin intermediul unei proteine specifice
produsa de planta (ex: trifolin la trifoi) care permite patrunderea numai a bacteriei respective.
Patrunderea altei bacterii in rizoderma va fi patogena pentru planta respectiva.
Exista numeroase angiosperme care formeaza simbioza cu bacterii, ciuperci, numarul lor fiind de
circa 160 (specii din genurile: Alnus, Dryas, Elaeagnus, Rubus, Hippopha).
d) Interactiuni biochimice la animale
La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol in relatiile intraspecifice se numesc
feromoni, iar in relatiile interspecifice, alomoni. Att feromonii ct si alomonii indeplinesc functii foarte
variate: de atractie a sexelor, de marcare, de agregare, de alarma, de comunicare etc.
Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte, asigurnd intlnirea celor doua sexe
in vederea reproducerii. Fenomenul este utilizat in lupta integrata (capcane cu fermoni sexuali).
Feromonii de marcare sunt utilizati pentru insemnarea partenerului, a puilor, a teritoriului, a
surselor de hrana (ex.: la albine, furnici, asigurnd accesul rapid al intregii colonii la aceste resurse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lacuste, gndaci de scoarta), determinnd
formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere si pentru folosirea hranei.
Feromonii de alarma determina reactii de aparare la ceilalti semeni din populatia sa.
Alomonii sunt produsi metabolici cu rol de aparare sau de atac impotriva altor specii. Acesti
metaboliti provin din secretii proprii (albine, viespi, serpi etc.) sau sunt integrati in corpul emitatorului
odata cu hrana (gndacul de Colorado - Leptinotarsa decemlineata).
26

2. Interactiuni biochimice plante animale fitofage

Intre plante (producatori primari) si animalele fitofage exista att interrelatii trofice, ct si
biochimice. Acestea sunt de doua tipuri: toxina-antitoxina si de tip hormonal.
Plantele elaboreaza in procesul metabolic un numar apreciabil de compusi toxici (alcaloizi,
glicozizi, saponine, taninuri etc.) cu rol in limitarea atacului fitofagilor. Aceste toxine au impus
fitofagilor reactia de elaborare a unor produsi cu rol de neutralizare antitoxine, care au determinat la
rndul lor noi strategii de aparare din partea plantelor si eliminarea de noi toxine.
Pe aceasta cale insectele fitofage au acumulat gene care le fac rezistente fata de toxinele vegetale.
Astfel, unele specii de insecte nu sunt distruse complet de produsele chimice industriale.
In acelasi areal, in timp, s-a stabilit o stare de echilibru intre planta si fitofag, coexistnd in
ecosisteme. Contactul unei plante cu un fitofag nou fata de care nu are mijloace de aparare poate duce
la disparitia sa (ex:vita de vie europeana cu filoxera Phyloxera vastatrix).
Interactiunile de tip hormonal au eficienta mare, deoarece cantitati mici de anumite substante
produse de plante, pot actiona in mod similar cu hormonii, determinnd perturbatii catastrofale in
dezvoltarea ontogenetica a unor insecte.

2.7 Functiile ecosistemului

Functionarea unui ecosistem se bazeaza pe interactiunile ce se stabilesc intre speciile biocenotice
si intre acestea si biotop.
Desfasurarea acestor relatii face ca fiecare organism sa primeasca cantitatea necesara de substanta
si energie. De aici rezulta primele doua functii ale ecosistemului: functia energetica si functia de
circulatie a materiei prin ecosistem. Pentru ca aceste doua functii sa se poata realiza normal,
ecosistemul trebuie sa prezinte o anumita stabilitate in timp si spatiu (homeostazie), care este rezultatul
functiei de autoreglare a starilor sale. Aceste trei functii sunt indisolubil legate intre ele.
2.7.1 Energetica ecosistemului
Energia este acea forma de manifestare a materiei care are capacitatea de a efectua un lucru
mecanic. Viata este posibila pe Terra datorita faptului ca un flux continuu de energie solara intra zilnic
in ecosistem, iar in acelasi timp, cantitati mari de energie termica (de pe Pamnt) intra in cosmos.
Ecosistemele isi mentin stabilitatea numai prin echilibrarea aportului continuu de energie radianta
cu cel al eliminarii continuu de caldura.
Transformarile energetice din ecosistem se desfasoara conform principiilor termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii stabileste ca energia unui sistem poate trece dintr-o forma in alta,
dar nu se creeaza din nou si nu dispare, acesta se numeste principiul conservarii energiei. Astfel,
energia radianta care ajunge la plante este transformata, in prezenta clorofilei, in energie chimica pe care
plantele o depoziteaza in molecule de glucide, lipide, protide etc., iar prin consumarea lor de catre
animale energia trece in corpul acestora din urma. Att in plante ct si in animale energia chimica
continuta in molecule este eliberata in procesul respiratiei si utilizata in toate procesele vitale. O parte
din aceasta energie se transforma in caldura, iar in final, dupa moartea organismelor, toata energia
chimica a moleculelor organice este transformata de catre descompunatori in energie calorica.
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul ca intrarile de energie intr-un sistem trebuie
sa fie egalate de iesiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradarii energiei, care arata ca in orice
proces de transformare a energiei, o parte din energia potentiala se degradeaza sub forma de caldura
si este dispersata. De aici rezulta ca randamentul transformarii este <1. Energia degradata sub forma de
caldura nu mai poate fi reutilizata de catre ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantitati de energie
potentiala - deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este unidirectional.
Din energia radianta absorbita de plante 7/8 sunt eliberate sub forma de caldura in timpul
fotosintezei si numai 1/8 este incorporata in energia potentiala a alimentelor. Tot restul lumii primeste
energie chimica potentiala de la plante, de aceea, din punct de vedere energetic plantele sunt denumite
organisme fixatoare de energie, iar descompunatorii, eliberatori de energie.

27

Transferul de energie intr-un ecosistem

Schema ilustreaza ambele principii ale termodinamicii energia se transforma dintr-o forma in
alta, dar nu dispare, intrnd din nou in cosmos sub forma de caldura si ca energia fixata de plante scade
continuu de-a lungul lanturilor trofice.
Sursa principala de energie pentru ecosisteme este radiatia solara, la care se adauga intr-o
proportie foarte mica, energia chimica a unor substante abiotice utilizata de catre microorganismele
capabile de chemosinteza.
Energia radianta emisa de Soare, ajunsa in straturile superioare ale atmosferei (incidenta pe
Terra), este de 1,98 cal/cm2/min., cantitate de energie cunoscuta sub numele de constanta solara.
Componenta spectrala a acestei energii radiante este urmatoarea:
10% radiatii ultraviolete (cu lungimea de unda 0,1-0,4 );
45% radiatii din spectrul vizibil ( = 0,4-0,7 );
45% radiatii infrarosii ( = 0,7-10 ).
Un rol esential pentru fotosinteza il au radiatiile albastre ( = 0,4-0,5 ) si rosii ( = 0,4-0,7 )
din spectrul vizual, care sunt absorbite usor de clorofila. Insa, nu toata cantitatea de energie ce
reprezinta constanta solara ajunge pna la sol.
Din totalul energiei incidente pe terra, circa 42% (radiatii infrarosii si ultraviolete) este absorbita
de ozon, vaporii de apa, particulele de praf etc. si apoi radiata in spatiu sub forma de caldura, iar 58%
ajunge la suprafata solului.
Din aceasta 80% este reflectata in spatiu si numai 20% este absorbita in sol, apa, vegetatie.
Vegetatia absoarbe circa 1300 kcal/m2/zi. Din aceasta cantitate se utilizeaza in sinteza substantelor
organice doar 1-5%, iar restul 95-99% se pierde prin procesele de transpiratie si respiratie. Circa din
energia fixata se pierde sub forma de caldura in timpul respiratiei, inct eficienta fotosintetica pentru
ansamblul biosferei este 0,1% (Duvigneaud).
Se considera ca 80-90% din energia primita de organismele unui nivel trofic este folosita inainte
de a fi transferata la nivelul trofic urmator. Deci, continutul energetic al unui nivel trofic dat reprezinta
1/10 din continutul energetic al nivelului trofic precedent.
Aceasta este asa numita lege a celor zece procente, care arata ca doar 10% din energia unui nivel
trofic poate fi captata de organismele nivelului trofic imediat superior.
2.7.2 Circulatia materiei in ecosisteme
Biocenoza, in baza structurii ei trofice, in procesul de hranire, realizeaza circulatia materiei in
ecosistem.
28

Circulatia substantei se face intr-un permanent circuit, in care diversele elemente chimice sunt
constant reciclate. Substanta patrunde in biocenoza din biotop sub forma unor combinatii de atomi ai
elementelor chimice.

Circulatia substantei din mediul abiotic in plante

Plantele folosesc aceste combinatii sub forma de solutii apoase, iar cu ajutorul energiei solare
atomii asimilati sunt inclusi in structurile substantei organice prin procesul de fotosinteza. Deci, plantele
asigura intrarea selectiva a elementelor din biotop in biocenoza. Elementele mai pot patrunde in
bicenoza, dar in proportie redusa si prin integrarea sau absorbtia lor directa de catre consumatori. Att
proportia ct si viteza de absorbtie a elementelor de catre biocenoza, constituie o caracteristica a
fiecarui ecosistem.
De la producatorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reteaua trofica,
spre nivelurile superioare. Ajunse in organismul consumatorilor, elementele sunt scindate in radicali mai
simpli, dintre care unii sunt eliminati sub forma de deseuri metabolice, altii sunt retinuti pentru a fi
utilizati in noi sinteze, iar altii sunt depozitati fara a putea fi eliminati. In procesul de eliminare-retinere,
unele elemente realizeaza concentratii crescnde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Acest
proces poarta denumirea de concentrare-acumulare sau amplificare biologica.
De exemplu: intr-un lant alimentar acvatic cu cinci verigi, concentratia de DDT creste de
aproximativ de 10 milioane de ori, acumulndu-se in special in tesuturile grase ale organismelor (de la
0, 000003 ppm DDT in apa, la 25 ppm in tesuturile pasarilor consumatoare de pesti carnivori).

29

Bioamplificarea DDT (dupa G. Tyler Miller, 1994)

Cunoasterea acestui proces are o importanta deosebita pentru ca unele substante toxice ce au in
biotop concentratii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori din vrful
piramidei trofice (rapitoare, om) la concentratii foarte mari ce pot deveni letale.
Descompunatorii grefati la fiecare nivel trofic, mineralizeaza substantele organice din organismele
moarte si asigura astfel transferul elementelor din biocenoza in biotop.
Acest ciclu trofic poate fi prezentat astfel:

O caraceristica importanta a circulatiei substantelor in ecosistem este viteza de desfasurare a

procesului. Astfel, in ecosistemele padurii ecuatoriale umede, materia organica lipsita de viata este rapid
descompusa si reabsorbita, in timp ce in ecosistemele naturale din zonele temperate se acumuleaza o
mare cantitate de materie moarta la suprafata solului (litiera, mulci, turba) sau in sol (humus). Formarea
humusului determina o incetinire a ciclurilor biogeochimice si asigura eliminarea lenta a elementelor
repuse la dispozitia plantelor. In acest fel, ecosistemele capabile de o mai rapida reciclare a elementelor
si substantelor au o productivitate sporita pe unitatea de suprafata si timp.
Circulatia substantelor la nivelul biosferei formeaza cicluri sau circuite biogeochimice globale.
Ele se pot imparti in doua tipuri fundamentale: tipul sedimentar (fosfor, sulf) si tipul gazos (azot,
oxigen, carbon). De asemenea, un rol major la nivelul biosferei il reprezinta circuitul apei.

30

Circuitul global al fosforului

Circuitul global al azotului

Circuitul global al carbonului

31

Circuitul global al apei

In ecosistemele naturale se stabileste in cursul evolutiei lor spre starea de climax, un echilibru
intre elementele intrate in biocenoza si cele eliberate in biotop, bugetul biochimic ramnnd relativ
constant.
Pierderile de elemente produse prin levigare de catre apele de infiltratie, migrarea unor
consumatori dintr-un ecosistem in altul sau exploatarea de catre om sunt compensate la nivelul
ecosistemelor terestre naturale printr-un aport suplimentar datorat ploilor, curentilor de aer sau
degradarii rocii parentale a solului.
In ecosistemele agricole exportul de elemente este att de intens, inct functionarea acestora nu
este posibila dect printr-o aprovizionare externa continua, de catre om, cu elemente nutritive, pe ct
posibil de natura organica.
In contextul relatiilor trofice este necesar sa se precizeze conceptul de nisa ecologica, care de la
introducerea sa in stiinta a cunoscut mai multe intelesuri. Acest termen a fost introdus in ecologie de
Johnson (1910) si indica functia unei specii, cmpul ei de activitate, relatiile sale cu comunitatea de
specii in care se afla, cum se hraneste si cu ce anume si in sfrsit cui serveste ca hrana.
In functie de oamenii de stiinta care au abordat aceasta notiune, exista mai multe intelesuri
(sensuri).
Astfel, J. Grinnell (1917) arata ca nisa ecologica este un concept care defineste spatiul de trai
al speciilor, adica spatiul geografic si factorii ce actioneaza in acest spatiu. Daca acesta este sensul
spatial al conceptului de nisa ecologica, Ch. Elton (1927) este adeptul sensului functional,
considernd nisa ecologica ca ansamblul de relatii trofice ale unei specii cu biocenoza.
Mai trziu, E. P. Odum (1953) reia formularea lui Elton si o imbogateste, definind nisa ecologica
ca fiind pozitia sau stratul unui organism in interiorul comunitatii si ecosistemului. In acest mod de
abordare se considera ca aceeasi specie, daca face parte din ecosisteme diferite ocupa acceasi nisa
ecologica; specii diferite, ajunse in ecosisteme deosebite, pot ocupa aceeasi nisa ecologica.
G.E. Hutchinson (1958) arata ca fiecare specie isi are propria sa nisa ecologica numita nisa
fundamentala. Aceasta este constituita din factorii biotici si abiotici ai ambiantei in interiorul careia
poate sa supravietuiasca o specie. Alti ecologisti, prelund conceptul de nisa fundamentala, au lansat
ideea ca variabilele ce influenteaza o specie sa fie exprimate printr-un numar oarecare de coordonate,
fiecare coordonata avnd valori limita, in afara lor nefiind posibila existenta unei specii. Aceasta a fost
definita ca nisa pluridimensionala.
In 1977, ecologistul H.W. Kroes considera nisa ecologica ca unitate structurala si functionala a
ecosistemelor, plecnd de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nisa trofica a lui Ch. Elton,
nisa spatiala a lui J. Grinnell si nisa pluridimensionala a lui G.E. Hutchinson.
Mai multe nise ale speciilor, prin asociere si integrare, formeaza nisa primara, care este o parte
din structura unui ecosistem si indeplineste o singura functie. Astfel, toti producatorii primari apartin la
aceeasi nisa primara, nisa producatorilor de substanta organica. De asemenea, exista nise primare
pentru erbivore, fitofage, carnivore, detritivore etc.
32

Din aceasta conceptie a nisei primare rezulta ca doua specii concurente pentru aceleasi resurse
materiale si energetice nu pot coexista; acesta este principiul excluderii concurentilor.
Acest principiu opereaza mai puternic in nivelul trofic al plantelor superioare dect in nivelurile
trofice alcatuite din animale.
Astfel, suprapunerea a doua nise fundamentale pe o resursa comuna de hrana, atrage dupa sine
indepartarea concurentului. Organismul care are capacitatea de a folosi o resursa limitata mai repede si
mai eficient, este cel mai bine adaptat competitiei. Prin schimbarea desimii, plantele reusesc sa-si
schimbe nisa ecologica sau sa-si construiasca una cu limite foarte largi; astfel procedeaza speciile
dominante dintr-o fitocenoza.
In functie de dimensiunile lor si de modul de procurare a hranei de catre diferite specii, nisele pot
fi: largi si inguste.
Nisele largi sunt ocupate de pasarile rapitoare, care isi procura hrana din mai multe biotopuri.
Astfel, ele controleaza efectivele speciilor prada pe suprafete mari, ocupate de biotopuri diferite.
Nisele inguste sunt ocupate de specii care isi procura hrana numai dintr-un singur biotop. De
exemplu Tylenchus tritici activeaza numai in lanurile de gru.
Structura nisei poate fi supusa modificarilor datorate ritmului circadian (alternanta zi-noapte),
astfel ca aceeasi functie este indeplinta ziua de catre o specie, iar noaptea de catre alta specie. Astfel
ziua, rozatoarele mici (soarecii) sunt vnate de uliul porumbar (Accipiter gentilis), iar noaptea, de catre
cucuveaua comuna (Athene noctua) sau de catre striga (Tyto alba).
De aici se poate trage concluzia ca doua sau mai multe specii pot coexista pe aceeasi baza trofica,
numai daca ele sunt segregate ecologic (unele activeaza in acest caz ziua, iar altele noaptea).
De asemenea, daca mai multe specii apropiate, care difera intre ele printr-o serie de particularitati,
gasesc intr-un anumit mediu conditii ecologice care ofera posibilitati optime de viata pentru mai multe
dintre ele, acestea vor convietui atta timp ct se vor mentine conditiile ecologice. Cnd conditiile
ecologice devin limitate ca posibilitati de satisfacere in egala masura a mai multora sau chiar a doua
dintre ele, specia sau speciile mai bine adaptate acestor conditii ecologice vor tinde sa inlocuiasca,
dintre speciile convietuitoare, pe cele mai putin adaptate. Astfel, specia neadaptata nu este alungata, ci
dispare datorita frigului, secetei sau altor conditii nefavorabile de mediu.

2.7.3 Mentinerea stabilitatii ecosistemului (homeostazia)

Stabilitatea ecosistemului consta in capacitatea acestuia de a-si mentine relativ constanta
structura si functiile.
Dupa G.H. Oriens (1975) stabilitatea se caracterizeaza prin:
a. Constanta, lipsa unor modificari ale unuia sau mai multor parametri ai ecosistemului;
b. Persistenta, supravietuirea ecosistemului in timp, cu toate componentele sale;
c. Inertie, capacitatea ecosistemului de a rezista perturbarilor din exterior;
d. Elasticitate, viteza de revenire a ecosistemului la starea dinaintea perturbarii;
e. Amplitudine, considerata drept masura a indepartarii de starea initiala pna la punctul de unde
mai este permisa revenirea la starea stabila;
f. Invariatie ciclica, proprietatea ecosistemului de a oscila, odata cu trecerea timpului, in jurul
unei stari de echilibru;
g. Invariatia traiectoriei, insusirea ecosistemelor de a se orienta, indrepta si evolua in timp spre o
stare de "climax climatic";
Mentinerea stabilitatii ecosistemului se realizeaza prin autoreglare. Rolul acesteia este de a pastra
o stare de echilibru intre populatiile componente ale ecosistemului, de a nu permite oscilatii numerice
prea mari a populatiilor, determinnd o anumita stabilitate in structura si functionarea ecosistemului.
Stabilitatea este cunoscuta in ecologie prin conceptul de homeostazie. Acesta deriva de la
cuvintele grecesti "homoios" = asemanator si "stasis" = stare.
A.A. Loginov (1979) afirma ca homeostazia ecologica trebuie inteleasa ca rezultanta conlucrarii
tuturor mecanismelor, mai ales a celor interne, ce se manifesta in mentinerea stabilitatii
ecosistemelor.
33

In ecosisteme, homeostazia ecologica se prezinta ca un proces complex, cu mai multe laturi,

dintre care se remarca: diversitatea, complexitatea si stabilitatea.
Diversitatea reprezinta numarul de elemente componente, in special vii (specii) si de procese
diferite calitativ care caracterizeaza un ecosistem pe unitate de spatiu si timp.
Complexitatea ecosistemelor reprezinta numarul de legaturi ce se pot stabili intre diferite
elemente ale unui ecosistem.
Aceste doua proprietati fundamentale, influenteaza si determina stabilitatea ecosistemului.
Dupa G.H. Oriens (1975) stabilitatea in ecologie este o tendinta a ecosistemului de a ramne in
apropierea unui punct de echilibru dupa ce a suferit o perturbare. Deci, sunt stabile acele ecosisteme
care au o capacitate mare de rezistenta la factorii perturbabili (inclusiv omul) si se mentin invariate un
timp indelungat.
Se poate conchide ca stabilitatea este una din proprietatile esentiale ale unui ecosistem, prin care
acesta isi mentine in anumite limite, integralitatea structurala si functionala, revenind in urma oricaror
perturbari, cu cea mai mare probabilitate la una din starile initiale posibile.
Legate de notiunea de stabilitate sunt doua concepte apropiate prin continut: rezilienta si
robustetea (vigoarea), considerate de unii ecologi sinonime.
Rezilienta (C.S. Holling,1973) reprezinta capacitatea unui sistem de a reveni, intr-o perioada
relativ scurta de timp, la starea de echilibru anterioara datorita posibilitatilor sale de a absorbi
schimbarile si perturbarile si de a mentine raporturi constante intre elementele constitutive sau intre
starile variabile.
Robustetea (P.F. Larsen, 1974) este conceptul ce se refera la descrierea persistentei unor
ecosisteme tinere.

2.8 Productivitatea biologica

2.8.1 Definirea notiunilor utilizate
In orice ecosistem, rezultatul functiei energetice si a celei de circulatie a materiei il reprezinta
productivitatea (productia) biologica. In acest sens B. Stugren (1994) propune un model tehnologic al
ecosistemului.
Ramura ecologiei care se ocupa cu studiul formarii si repartitiei biomasei in biosfera poarta
denumirea de biologia productivitatii (B. Stugren 1982, 1994). De la introducerea in stiinta a acestei
expresii (Palmgren, 1928) si pna in prezent s-au elaborat si definit mai multe concepte, ce nu sunt insa
unanim acceptate. Exista in literatura de specialitate numeroase discutii cu privire la semnificatia si
delimitarea conceptelor de biomasa, productie si productivitate.

Model tehnologic al ecosistemului

P producatori; C1 consumatori primari; C2 consumatori secundari; C3 consumatori
tertiari (consumatori de vrf); 0, 1, 2, 3, arata productiile nivelurilor trofice P, C1, C2, C3.
Sageti negre transportul materiei organice spre locul de acumulare; sageti punctate pierderi
34

de materie prin respiratie; sageti albe cedare de materie la alte ecosisteme; sageti hasurate
repartizarea materiei in interiorul ecosistemului (dupa B. Stugren, 1994).
Biomasa reprezinta cantitatea de substanta vie sau moarta existenta la un moment dat intr-un
ecosistem sau pe un nivel trofic al acestuia. Ea se poate exprima prin greutatea totala sau masa
componentelor biocenotice raportata la unitatea de suprafata (g/m2, kg/ha etc.), ori prin cantitatea de
energie inclusa in substanta vie (kcal/m2, Mj/ha etc.).
Productia biologica este cantitatea de substanta organica realizata de un sistem biologic
(individ, populatie, biocenoza) intr-un interval de timp, adica volumul, cantitatea de recolta la un
moment dat.
Productivitatea poate fi:
- primara, cnd este realizata de plantele autotrofe;
- secundara, cnd este realizata de consumatori.
Productivitatea biologica reprezinta cantitatea de substanta vie produsa intr-o unitate de timp,
la unitatea de suprafata sau volum, de catre un nivel trofic dat sau de componentii sai (g/m2/an,
t/ha/an etc). Cu alte cuvinte, reprezinta viteza de acumulare a biomasei si se poate referi la
productivitatea substantei (cantitatea de substanta organica produsa de un sistem viu in unitatea de
timp), sau de productivitatea energiei (cantitatea de energie inglobata in moleculele organice proprii).
Productia de energie se refera la cuantumul de energie depozitata in moleculele organice
proprii de catre un organism, o populatie sau o biocenoza.
Recolta reprezinta cantitatea de substanta organica preluata intr-o unitate de timp din
biocenoza de catre forte externe (pradatori, consumatori umani etc.).
Rata productivitatii unui nivel trofic arata eficienta acestuia in raport cu nivelul trofic anterior,
precum si eficienta economica in cadrul nivelului respectiv, adica rata gradului de producere a
materiei organice fata de gradul de absorbtie, fiind numita si randamentul ecologic de crestere.
Daca ne referim la rata substantei, rezulta relatia:
B + Q > B + B (B. Stugren, 1975), in care:
- B este cantitatea de biomasa pe un anumit nivel trofic, in momentul t0;
- Q este cantitatea de hrana acceptata de la nivelul trofic inferior in momentul t0
- B este sporul de biomasa realizat dupa timpul dt;
Relatia de mai sus se explica prin aceea ca o parte din cantitatea de hrana a fost folosita pentru
desfasurarea proceselor fiziologice ale organismului.
De obicei se calculeaza randamentul energetic, exprimndu-se prin kcal fixate in biomasa
produsa pe unitatea de suprafata.
2.8.2 Categorii de productivitate
In functie de cele doua categorii de organisme, autotrofe si heterotrofe, productivitatea poate fi:
primara si secundara.
1. Productivitatea primara a unei biocenoze sau a unei componente a acesteia se refera la
cantitatea de substanta organica produsa prin fotosinteza de catre plantele autotrofe la unitate de
suprafata sau volum si in unitate de timp. Cu alte cuvinte, productivitatea primara exprima
randamentul fotosintetic (rata gradului de producere a materiei organice fata de gradul de absorbtie a
radiatiei solare).
Intruct o parte din energia fixata este consumata chiar de catre producatorii primari (prin
respiratie si alte procese ulterioare), se distinge o productivitate primara bruta (PPB) si o
productivitate primara neta (PPN).
Productivitatea primara bruta (PPB) reprezinta cantitatea totala de energie pe care plantele
verzi o fixeaza in compusi organici in unitate de timp, pe unitatea de suprafata sau volum.
La nivelul biosferei s-au identificat patru zone distincte din punct de vedere al indicilor
productivitatii primare brute:
1. largul marilor si terenurile aride, deserturile, cu o productivitate foarte scazuta, 0,5 g/m2/zi
(0,1-0,5 106 cal/m2/an);
35

2. lacurile adnci, padurile de la altitudini mari, zonele cu vegetatie semiarida (preerii, stepe),
cele cu agricultura sporadica, zona litorala a marilor, a caror productivitate variaza intre 0,5-3 g/m2/zi,
in medie 1 g/m2/zi (0,5-4106 cal/m2/an);
3. lacurile putin adnci, padurile si pajistile mezofile, zonele cu agricultura permanenta, cu 3-10
g/m2/zi (4-10106 cal/m2/an);
4. padurile ecuatoriale umede, culturile intensive tropicale, estuarele si recifele de corali, cu
productivitate mare, 10 g/m2/zi, care in conditii favorabile poate ajunge la
20-25 g/m2/zi
(1030106 cal/m2/an).
Productivitatea maxima nu poate depasi 30-40106 cal/m2/an, datorita actiunii factorilor limitanti
ai fotosintezei.
Randamentul fotosintezei, raportat la energia solara incidenta in cursul unui an, are valori medii
foarte reduse: 1,2% in paduri; 0,66% in culturile agricole si pajisti; 0,13% in tundra; 0,12% in ocean si
0,06% in desert.

Repartitia productivitatii primare brute (g/m2/zi)

Avnd in vedere ca zonele Terrei cu productivitate ridicata sunt limitate ca intindere, ca o mare
parte a globului este ocupata de oceane si deserturi, se pune problema cresterii productivitatii primare a
biosferei pentru ameliorarea bilantului energetic al planetei si implicit rezolvarea problemei alimentatiei
omenirii. Aceasta s-ar putea realiza pe mai multe cai, unele foarte costisitoare pentru economia
mondiala in prezent, cum ar fi:
- irigarea si punerea in cultura a deserturilor;
- cresterea productivitatii marilor si oceanelor (gasirea de metode de exploatare a fundului marin);
- cresterea randamentului culturilor agricole.
Productivitatea primara neta (PPN) se refera la fractiunea ce a ramas dupa ce o parte din
substanta organica rezultata in urma fotosintezei a fost consumata de producatorii primari prin
respiratie in perioada studiata.
Ea variaza in limite foarte largi in functie de factorii abiotici (lumina, temperatura, apa etc.) si
caracteristicile biologice ale producatorilor, fiind neuniform distribuita pe glob.

Nr.
crt.
1
2
3
4

Productia primara neta in unele ecosisteme terestre

(dupa Lieth H. si Whittaker R.H., 1975)
PPN
Tipul de ecosistem
(g/m2/an SU)
Padure tropicala pluviala
2.000
Padure pururea verde
1.500
Padure verde vara
1.000
Chaparral
800
36

5
6
7
8
9
10
11
12
13

Padure mixta in climat cald-temperat

Padure boreala de conifere
Tundra
Desis de arbusti in desert cald
Pajiste tropicala
Pajiste temperata
Desert cald
Desert de ghiata
Landsaft agrar

1.000
520
140
70
700
560
3
0
650

2. Productivitatea secundara
Energia stocata in biomasa producatorilor primari este transferata odata cu hrana la organismele
heterotrofe, prin intermediul relatiei trofice a ecosistemului.
Viteza de acumulare a substantei si energiei la nivelul consumatorilor reprezinta productivitatea
secundara, care poate fi bruta si neta.
Productivitatea secundara bruta (PSB) se refera la toata energia asimilata de catre
consumatorii unui nivel trofic in unitate de timp si la unitate de suprafata sau volum.
Productivitatea secundara neta (PSN) reprezinta energia acumulata in biomasa consumatorilor
unui nivel trofic, adica sporul in greutate dupa eliminarea din organism a substantelor neasimilabile,
a catabolitilor etc.
Din totalul productiei primare doar o parte relativ redusa este consumata de animale. Un
ecosistem cu o productivitate primara ridicata devine cu att mai nerentabil cu ct numarul
consumatorilor este mic, iar o mare parte din productia primara neta ramne neconsumata.
Acumularea substantei si energiei la nivelul consumatorilor depinde de frecventa schimbarii
generatiilor si de longevitatea individuala. De asemenea, productivitatea secundara este influentata si de
natura ecosistemului. In ecosistemele terestre productivitatea secundara este mai ridicata dect in cele
acvatice. De exemplu, cu productia de pe un hectar de teren arabil se poate obtine o cantitate de 1001000 kg carne de porc, in timp ce la un hectar luciu apa marina se produc in medie anual doar 0,82 kg
carne de hering (B. Stugren, 1975).
Randamentul cu care se realizeaza asimilarea hranei de catre consumatori difera de la o specie la
alta, in functie de calitatea acesteia.
Astfel, in ecosistemele naturale erbivorele folosesc cca 10% din energia acumulata, iar carnivorele
de ordinul I, 10-20% din energia continuta in erbivorele cu care se hranesc. Rezulta ca randamentul de
transformare realizat de carnivorele de ordinul I, raportat la energia continuta in plante, este de 1-2%,
iar raportat la energia solara incidenta, este de numai 0,003-0,005%. Randamentul lantului trofic este cu
att mai redus cu ct este mai lung.
Omul foloseste att resursele productivitatii primare ct si a celei secundare, insa productia
primara constituie nu numai premiza dezvoltarii productiei secundare ci si baza alimentatiei pentru om.
2.8.3 Factorii ecologici de care depinde productivitatea
Dintre factorii esentiali ce influenteaza productivitatea enumeram: fluxul de energie solara, fondul
de substante abiotice din mediu, conditiile de clima, coeficientul de descompunere, variatia biomasei
producatorilor, migratiile, acumularea sau levigarea substantelor nutritive, activitatea economica a
omului etc.
Fluxul de energie solara reprezinta conditia esentiala pentru realizarea productivitatii primare
brute pe Terra, de care depinde productivitatea primara neta si cea secundara.
Fractia radiatiei solare cu rol in procesul de fotosinteza este reprezentata de lumina directa si cea
difuza. Lumina directa este componenta de baza in complexul proces fotosintetic. In ecosistemele
terestre intensitatea captarii luminii directe depinde de proprietatile vegetatiei, cum ar fi: aria foliara,
gradul de inclinare al frunzelor fata de planul orizontal, reflectia frunzelor si orientarea acestora.
Exista o legatura foarte strnsa intre rata productivitatii, aria foliara si gradul de inclinare al
frunzelor.
37

Astfel, la plantele cu grad ridicat de inclinare a frunzelor productia creste odata cu cresterea
suprafetei foliare, deoarece patrunde suficienta lumina in intregul strat al vegetatiei, ceea ce permite o
productivitate crescuta pe ansamblu. La plantele cu o dispunere orizontala a frunzelor se va inregistra o
productivitate maxima la periferia stratului vegetal, in timp ce in profunzime frunzele sunt umbrite,
ducnd la scaderea productivitatii pe ansamblu.
Reflectia frunzelor duce la imprastierea luminii si s-a constatat ca un coeficient inalt de
imprastiere poate avea un efect pozitiv asupra productivitatii primare la intensitati luminoase inalte si la
o suprafata foliara ridicata si un efect negativ la intensitati luminoase slabe si suprafata foliara redusa.
Imbatrnirea frunzelor are un efect negativ asupra randamentului fotosintetic si este mai
accentuat cu ct suprafata foliara este mai mare.
Lumina difuza are un rol major asupra productivitatii primare, intruct contribuie la cresterea
iluminarii frunzelor din profunzimea stratului vegetal si implicit mareste randamentul fotosintetic.
Fondul de substante abiotice din mediu are influenta asupra productivitatii primare in egala
masura cu radiatia solara. Lipsa sau insuficienta unui element indispensabil cresterii, dupa legea
minimului, poate fi un factor limitant si pentru productivitatea plantelor.
Productivitatea va creste in masura in care factorii ecologici se gasesc in cantitati si proportii
optimizate.
Conditiile de clima influenteaza productivitatea prin multiplele sale caracteristici (fotoperioada,
temperatura, precipitatii, umiditate etc.). Astfel, productivitatea este mai ridicata in regiunile cu zile mai
lungi, cu climat cald si umed, fata de cele cu zile scurte, cu climat cald si uscat, unde consumul de
energie prin transpiratie este mai mare.
Coeficientul de descompunere este dat de raportul dintre biosinteza si descompunere. Intre
aceste doua procese trebuie sa se mentina un anumit echilibru, care sa asigure o buna circulatie a
substantelor, pentru a garanta o eficienta maxima a productivitatii. Acest coeficient depinde de
temperatura, umiditate etc. Astfel, descompunerea se realizeaza cu greutate in conditii de temperaturi
scazute si deficit de precipitatii, ori la exces de umiditate si temperaturi scazute, in timp ce odata cu
cresterea temperaturii, daca celelalte conditii sunt optime, viteza de descompunere se mareste. Pentru o
crestere a temperaturii cu 100C, coeficientul de descompunere creste de 2-3 ori. Asa se explica
descompunerea foarte rapida a materiei organice in zonele tropicale.
Variatia biomasei producatorilor influenteaza asupra productivitatii prin faptul ca randamentul
productivitatii este scazut cnd biomasa producatorilor nu este constanta, att cantitativ ct si calitativ.
Cnd plantele nu produc suficienta hrana, scade productivitatea intregii biocenoze. Aceste variatii sunt
evidente sezonier in zonele cu climat temperat. Primavara si in prima parte a verii conditiile climatice
favorizeaza o intensa activitate fotosintetica a plantelor, determinnd o crestere a productiei de
fitomasa, ce permite inmultirea fitofagilor, a pradatorilor etc. In timpul iernii aceste procese sunt reduse
considerabil, principala cauza fiind volumul mic de hrana de provenienta vegetala.
Migratiile dintr-o biocenoza in alta (pasari, mamifere) pot fi considerate transfer de biomasa,
uneori cu influente majore asupra productivitatii.
Acumularea substantelor nutritive in volumul edafic explorat de radacini sau levigarea acestora
sub nivelul accesibil radacinilor influenteaza direct productivitatea primara si cu consecinte asupra
productivitatii secundare.
De exemplu, in zonele ecuatoriale descompunerea materiei organice este rapida, iar levigarea este
foarte accentuata sub actiunea cantitatilor mari de precipitatii, inct fertilitatea solurilor este destul de
scazuta.
Activitatea economica a omului (antropizarea) se rasfrnge asupra productivitatii biologice din
ecosistemele agricole, silvice si, din ce in ce mai mult, asupra biocenozelor din toate celelalte
ecosisteme

38

Schema actiunilor omului asupra ecosistemelor agricole(dupa D. Schiopu, 1997)

2.9 Dinamica si dezvoltarea ecosistemului

2.9.1 Dinamica ecosistemului
Cu toata stabilitatea lor, ecosistemele sunt subsisteme dinamice, in permanenta schimbare datorita
interactiunii dintre biocenoza si biotop si, de asemenea, datorita echilibrului dinamic existent in
biocenoza. Variatia factorilor ecologici din biotop determina modificari in structura si functionarea
biocenozei.
Totalitatea acestor modificari sunt inglobate in termenul de dinamica ecosistemului. Aceste
modificari pot fi: accidentale sau ritmice.
Modificarile accidentale se manifesta prin mici fluctuatii ale fluxului energetic, datorita
schimbarilor aritmice ale factorilor fizici (un vnt puternic, o zi ploioasa, o crestere brusca a umiditatii
atmosferice) ce influenteaza comportamentul obisnuit, facnd ca unele functii sa scada in intensitate,
unele animale sa se retraga in adaposturi, iar altele sa devina mai active.
Modificarile ritmice se datoresc repartizarii inegale in timp a factorilor ecologici (lumina,
temperatura, umiditate etc.). Speciile componente ale ecosistemului sunt adaptate la aceste modificari,
pe care le integreaza in genotipurile lor ca modele proprii de activitate ritmica.
In ecosistemele terestre din zona temperata se disting doua manifestari ritmice esentiale: ritmul
circadian si ritmul sezonier.
Ritmul circadian (diurn), al carui denumire deriva de la cuvintele latinesti "circa diem" = in jur de
o zi, este determinat de alternanta zi-noapte, inct in activitatea biocenozei se deosebeste o faza de
lumina si o faza de intuneric. In cadrul fiecarei faze biocenoza are o componenta activa si una pasiva.
Astfel, in faza de lumina are loc intrarea energiei in ecosistem datorita activitatii fotosintetice a
producatorilor primari. O parte din energie este stocata in biomasa, deoarece cantitatea de energie
fixata depaseste consumul.
In faza de intuneric procesul de fotosinteza inceteaza, insa continua procesele consumatoare de
energie (respiratie, crestere, inflorire etc.), inct stocul de energie din ecosistem se reduce.
Ritmul sezonier este determinat de schimbarile sezoniere ale macroclimei care determina ciclul
anotimpurilor din regiunile temperate. Astfel, fluxul energetic este maxim in timpul verii si apoi scade
treptat pna in iarna, cnd se inregistreaza si reducerea considerabila a fotosintezei, deci a fixarii
energiei in biocenoza. In acest timp numeroase specii de plante si animale isi reduc activitatea
metabolica si trec peste aceasta perioada nefavorabila prin diverse forme de rezistenta (seminte, spori,
oua, pupe etc.) sau prin fenomene de hibernare.
Activitatea biocenozei nu se intrerupe complet, o serie de plante isi continua activitatea
fotosintetica, dar cu intensitate mai mica, iar unele mamifere si pasari desfasoara o activitate normala.
De la un sezon la altul, odata cu clima, se modifica si compozitia biocenozei.
2.9.2 Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologica)
39

In afara schimbarilor zilnice si sezoniere care sunt reversibile, oricare ecosistem trece printr-o
serie de schimbari ireversibile, devenind din simplu complex, inregistrnd astfel o anumita dezvoltare.
Aceasta transformare lenta dar permanenta a ecosistemelor se numeste succesiune ecologica. In acest
proces complex si de durata, ecosistemul parcurge mai multe etape de dezvoltare, numite stadii, de la
cel juvenil (de pionierat) pna la cel de maturitate sau de climax, cu o stabilitate ridicata (celelalte stadii,
faze sunt: colonizarea, competitia, reactia).
Succesiunea ecologica poate fi: primara sau secundara.
Succesiunea primara se realizeaza atunci cnd specii din ecosistemele vecine colonizeaza un
biotop ce nu a mai fost populat (biotop nud): surpari, stncarii golase, eruptii vulcanice, dune de nisip
adunate de valuri sau vnt. Asemenea susccesiuni au reprezentat un fenomen frecvent in trecutul
geologic (retragerea ghetarilor, regresiuni marine, vulcanisme etc.).
Succesiunea secundara are loc cnd un biotop ce a fost ocupat de o biocenoza este colonizat de
specii din ecosistemele vecine. Vechea biocenoza a disparut total sau partial datorita unor modificari
climatice, fenomene naturale, interventii antropice (defrisarea unei paduri, colmatarea unei balti etc.).
Cu ct un ecosistem este mai aproape de faza de maturitate ecologica (climax), cu att
productivitatea neta scade (energia acumulata in ecosistem este din ce in ce mai mica), deoarece creste
proportia consumatorilor, iar pierderile prin respiratie sunt mai mari.
Productivitatea maxima si productia cea mai mare disponibila pentru om se realizeaza in
ecosistemele tinere.
Intruct ecosistemele mature constituie factori esentiali in stabilitatea naturii vii si a conditiilor
abiotice, se impune conservarea lor pe suprafete apreciabile.
2.10 Tipuri de ecosisteme naturale (biomuri)
Ecosistemele biosferei prezinta o varietate extrem de mare determinata de diversitatea
biotopurilor, distributia neuniforma a speciilor si interventia directa sau indirecta a omului.
Dupa originea lor ecosistemele pot fi: naturale (spontane) si antropogene.
Ecosistemele naturale, dupa natura biotopului, pot fi: ecosisteme terestre, marine si de ape dulci,
interioare.
In biosfera, ecosistemele nu sunt izolate intre ele, iar pentru realizarea unor studii de ansamblu
sunt grupate in complexe de ecosisteme numite biomuri.
Biomul este o grupare de ecosisteme cu fizionomie si functii asemanatoare, independent de
compozitia lor specifica, care se intinde pe suprafete mari, fiind determinat mai ales de macroclimat.
Principalele biomuri sunt definite dupa vegetatia dominanta care imprima caracteristicile
principale ale ecosistemelor.
I. Ecosisteme terestre
1. Padurile ecuatoriale umede ocupa mari suprafete in regiunea ecuatoriala, cu un climat umed si
cald, precipitatii medii anuale de 3500-4000 mm, temperatura medie anuala 25-26 0C. Solurile sunt
brun-roscate, fara orizonturi, litiera se descompune rapid, iar elementele nutritive sunt absorbite imediat
sau levigate. Biocenozele sunt foarte bogate in specii, au o structura complexa si o stabilitate mare.
Productia primara neta este 25-28 t/ha/an, iar cea secundara redusa, intruct cei mai multi
consumatori sunt nevertebrati si plante inferioare saprofite.
Functiile acestor ecosisteme sunt multiple si foarte importante: controleaza regimul hidric al unei
regiuni foarte intinse cu implicatii asupra circulatiei apei in atmosfera; asigura o mare parte din circuitul
oxigenului si carbonului; protejeaza solurile impotriva eroziunii pluviale etc.
Exploatarea rationala a acestor ecosisteme presupune restrngerea defrisarilor si asigurarea
posibilitatilor de regenerare naturala.
2. Padurile de foioase cu frunze cazatoare se intind in zonele cu climat temperat si precipitatii
moderate. Solurile sunt brun-roscate, cu litiera, biocenozele bogate in specii, cu o mare stabilitate si cu
o activitate ce prezinta o peridiocitate sezoniera.
Productia primara neta variaza in functie de speciile dominante si vrsta lor, fiind de 13-15
t/ha/an. Productivitatea secundara este de asemenea mica.
Functiile acestor ecosisteme se refera la: controlul regimului hidrologic, atenuarea amplitudinii
macroclimatului, protectia solului etc. In aceste ecosisteme se impune o exploatare rationala a masei
40

lemnoase, asigurndu-se regenerarea padurilor. Defrisarea lor in vederea extinderii suprafetei arabile nu
este recomandata.
3. Padurile de conifere ocupa suprafete mari in partea nordica a Europei si Americii sau formeaza
etaje de vegetatie in regiunile montane din zona temperata. Climatul este rece, cu veri scurte, solurile
sunt acide, cu litiera bogata si diferite grade de podzolire. Biocenozele sunt sarace in specii; productia
primara neta variaza cu latitudinea si solul (4,5-8,5 t/ha/an).
Aceste ecosisteme sunt cele mai bine adaptate pentru valorificarea resurselor mediului aspru din
regiunile nordice si cele montane, furniznd importante cantitati de masa lemnoasa si vnat.
4. Stepele se gasesc in zone cu climat temperat continental, caracterizat printr-un anotimp rece si
umed si altul cald si uscat; soluri cernoziomice si brune. Biocenozele sunt alcatuite din plante ierboase
cu compozitie floristica variata.
Productivitatea primara neta depinde de cantitatea de precipitatii.
5. Savanele cuprind zona ierboasa dintre tropice, ce se caracterizeaza prin temperaturi ridicate si
alternanta anotimpului ploios cu cel secetos. In functie de precipitatii se deosebesc: savane mezofile si
umede, savane de tip stepic, savane aride (la limita deserturilor). Productivitatea primara neta difera in
functie de tipul savanei (13-24 t/ha/an in cele umede, cu arbori), iar cea secundara este realizata de o
fauna abundenta si variata (erbivore mari).
Stepele si savanele pot constitui rezerve pentru agroecosisteme in Africa, Australia, America
Latina si America de Sud.
6. Tundra este reprezentata de ecosisteme ierboase ce se intind pe suprafete mari la nord de
cercul polar, cu climat rece si veri scurte. Aici cresc turme de reni, reprezentnd principalele erbivore
mari.
II. Ecosistemele marine ocupa circa 70 % din suprafata Terrei, iar productivitatea lor este mai
mica dect a celor terestre. In Marea Nordului productivitatea primara neta este 0,5-0,8 t/ha/an, in
oceane, in medie 0,25 t/ha/an. Au rol important in circulatia oxigenului, carbonului si a apei.
III. Ecosistemele lacustre au un caracter fragmentar, deoarece fiecare lac are conditii specifice
(clima, pH, elemente nutritive, continut in saruri etc.). Productivitatea primara neta a lacurilor eutrofe
(lunca Dunarii) este de 6 t/ha/an, iar productia secundara ridicata.
2.11 Clasificarea ecosistemelor dupa sursa
si cantitatea de energie utilizata
E.P. Odum (1975) a clasificat ecosistemele dupa sursa si cantitatea de energie, in 4 grupe:
1. Ecosisteme naturale in care unica sursa de energie este cea solara. Cantitatea de energie este de
circa 2.000 kcal/m2/an (1.000-10.000 kcal/m2/an) (oceane, paduri din zonele montane, tundra). Aceste
ecosisteme constituie suportul vietii pe Terra.
2. Ecosisteme naturale in care pe lnga energia solara este implicata si o sursa naturala
suplimentara de energie. Fluxul de energie este de 10.000-40.000 kcal/m2/an (in medie 20.000
kcal/m2/an) (estuare, maree, paduri tropicale umede). Acestea sunt sisteme capabile de o mare
productivitate.
3. Ecosisteme naturale in care pe lnga energia solara este implicata o sursa suplimentara adusa
de om. Fluxul de energie este de 10.000-40.000 kcal/m2/an (in medie 20.000 kcal/m2/an) (agricultura,
acvacultura). Sunt sisteme in care se produce hrana omenirii si o parte din materiile prime.
4. Ecosisteme urbane industrializate ce sunt aprovizionate cu energie furnizata de combustibilii
fosili. Fluxul energetic este de 100.000-3.000.000 kcal/m2/an (2.000.000 kcal/m2/an, in medie) (orase,
suburbii, zone industriale). Sunt generatoare ale bunastarii omenirii, dar si surse de poluare. Depind de
ecosistemele din primele trei categorii privind hrana si combustibilii.

Teme:
Care sunt partile ecosistemului si ce caracteristici prezinta?
Care sunt elementele structurii spatiale? Dar a celei trofice?
Caracterizati structura biochimica.
41

Care sunt relatiile intraspecifice si interspecifice si ce importanta au pentru mediul agricol?

42

MODULUL III
ECOSISTEMUL AGRICOL
3.1 Concept, definitii
Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem, a fost elaborat acum patru decenii (dupa
1965), ca urmare a aplicarii studiului sistemic din ecologie in fenomenele din agricultura (W. Tischler,
1965; E.P. Odum, 1971; M.J. Mller, 1976; I. Puia, V. Soran, 1987).
Ecosistemele agricole, ca si cele naturale, constituie unitati functionale ale biosferei, constructive
sub raport dinamic si structural, create de om cu scopul obtinerii de productii agricole. Intruct, in
majoritatea ecosistemelor agricole, productivitatea se realizeaza printr-un cadru natural, in
interdependenta cu factorii de mediu, se poate afirma ca sistemele biologice ce au ca scop realizarea de
produse agricole se numesc sisteme agricole sau ecosisteme agricole.
Acestea au cteva insusiri specifice:
1. sunt create de om si existenta lor depinde de acesta;
2. structura si functiile ecosistemelor agricole sunt dirijate de om pentru obtinerea unei cantitati
maxime de biomasa necesara societatii umane;
3. omul imprima agroecosistemului o structura trofica de o diversitate mai mica si un circuit de
substanta si energie schimbat sub aspectul intensificarii sau al inhibarii unor procese;
4. analiza sistemica a ecosistemelor evidentiaza faptul ca cele naturale sunt autoreglabile, iar cele
agricole sunt reglate antropic.
3.2. Biotopul si biocenoza agricola
Biotopul agricol este reprezentat de totalitatea terenurilor cultivate si a pajistilor create de om
sau aparute in urma activitatilor sale, care corespund intr-o masura ct mai mare cerintelor biologice
ale plantelor de cultura sau animalelor domestice. Biotopul agricol ocupa cele mai bune terenuri,
extinzndu-se pe cca 30% din suprafata uscatului, din care 1/3 revine culturilor agricole si circa 2/3
pajistilor.
Se apreciaza ca numai 7% din biotopurile terestre au toate caracteristicile potrivite pentru
agricultura (G.W. Cox si M.D. Atkins, 1979). Rezulta ca agricultura foloseste in prezent cele mai
potrivite biotopuri dezvoltarii sale.
Biocenoza agricola este alcatuita din totalitatea organismelor vii dintr-un ecosistem agricol si
este impusa in cea mai mare parte de om in functie de scopul pe care-l urmareste.
Intr-un biotop agricol omul cultiva o anumita specie de plante sau creste o anumita specie de
animale domestice.
In activitatea sa practica, omul incearca sa elimine din biocenoza agricola acei componenti ce nu
sunt doriti, care ar putea concura sau chiar consuma plantele sau animalele utile lui. Astfel, structura si
compozitia biocenozelor agricole este mai simpla dect in biocenozele naturale.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, cele agricole sunt mai usor de delimitat topografic.
Biocenozele ecosistemelor agricole se deosebesc de cele ale ecosistemelor naturale in primul rnd
prin originea speciilor ce le compun.
Ecosistemele naturale sunt alcatuite din specii autohtone, proprii zonei biogeografice respective,
in timp ce cele agricole sunt formate de regula dintr-o singura specie, care este straina de acea zona.
Datorita reducerii numarului de specii si a originii lor (de multe ori din regiunile mai calde dect
in care se cultiva) este necesara crearea unor biotopuri agricole specifice.
Prin aplicarea diverselor tehnologii, biotopul agricol este mentinut intr-o stare asemanatoare cu
aceea a stadiului de pionierat, ce se caracterizeaza printr-un numar redus de specii colonizatoare,
productia relativ redusa de substanta organica, lanturi trofice scurte si numar redus de organisme
detritivore.
Astfel, exista tendinta de crestere a vitezei schimbarilor spre o stare de echilibru (maturitate), ceea
ce inseamna o instabilitate a stadiului de pionierat. Deci, biocenozele agricole sunt mai usor supuse
43

invaziilor, mai usor distruse dect biocenozele naturale. Pe de alta parte, constituirea biocenozelor
agricole este determinata mai mult de cerintele economice si mai putin de normele ecologice, avnd ca
rezultat scindarea biocenozei in niveluri trofice independente, cu intreruperea ciclurilor biogeochimice
ce trebuie mentinute artificial de om, cu cheltuieli ridicate de energie.
In ecosistemele agricole, ca si in cele naturale, functioneaza cele 3 fluxuri fundamentale: de
energie, de substanta si de informatie, dar mult influentate de catre om.
Fluxul de energie a fost intensificat prin introducerea energiei combustibililor fosili, a celei
nucleare si a electricitatii, marind considerabil productivitatea, dar si emisiile de poluanti.
Fluxul de substanta a fost amplificat prin utilizarea de ingrasaminte si pesticide;
Fluxul informational a fost imbunatatit prin cantitatea de informatii datorata progresului stiintei si
tehnicii actuale.
Comparnd ecosistemele agricole cu cele naturale mature se sesizeaza cteva deosebiri esentiale:
- lanturile trofice sunt scurte in ecosistemele agricole si lungi, complexe in ecosistemele naturale;
- stratificarea este slaba in ecosistemele agricole si pronuntata in ecosistemele naturale;
- diversitatea de specii este foarte mica in ecosistemele agricole si foarte mare in ecosistemele
naturale;
- mecanismele de reglare a populatiilor sunt antropice in ecosistemele agricole si biologice in
ecosistemele naturale;
- stabilitatea in ecosistemele agricole este controlata de om, iar in ecosistemele naturale este
homeostata;
- recolta potentiala pentru om in ecosistemele agricole este ridicata, iar in ecosistemele naturale
este scazuta;
- raportul productivitate primara bruta/respiratie este 1 in ecosistemele agricole si 1 in
ecosistemele naturale.
Daca am compara ecosistemele agricole cu cele naturale tinere, aceste deosebiri s-ar diminua
considerabil, evidentiindu-se asemanarea dintre acestea.
Rezulta de aici necesitatea indepartarii posibilitatilor de instaurare in ecosistemele agricole a
stadiului final, de maturitate si mentinerea unor conditii optime pentru dezvoltarea unor ecosisteme
tinere cu nise nesaturate si cu o productivitate neta ridicata.
Studiul ecosistemelor agricole ridica problema echilibrului ecologic din interiorul lor. Instaurarea
acestuia presupune conservarea habitatelor, mentinerea viabilitatii lor in conditiile obtinerii de productii
agricole maxime.
3.3 Originea si evolutia ecosistemelor agricole
Inainte de a cunoaste agricultura, omul era o fiinta total dependenta de lanturile trofice ale
ecosistemelor naturale.
La inceput, in paleolitic, acum circa 600 mii de ani, omul isi asigura hrana numai cu produse de
origine vegetala (frunze, fructe, radacini etc.). Ulterior, odata cu practicarea vnatoarei si pescuitului
(aparitia si confectionarea uneltelor, folosirea focului) alimentatia omului s-a imbogatit cu proteine si
grasimi de origine animala, insa depindea de bioproductivitatea ecosistemelor naturale.
Se apreciaza (E.P. Odum, 1971) ca in acea perioada omul putea spera la obtinerea a 10
kcal/m2/an, ceea ce inseamna ca pentru a-si asigura necesarul zilnic de hrana trebuia sa exploreze prin
cules, vnat sau pescuit o suprafata de cel putin 10 ha.
Odata cu descoperirea si folosirea focului, cu identificarea plantelor si animalelor utile s-a trecut
la practicarea agriculturii primitive si a pastoritului nomad, dublnd cantitatea de energie ce putea fi
utilizata, circa 20 kcal/m2/an.
Aceasta a redus suprafata de nutritie la jumatate si a permis cresterea populatiei.
Se considera ca agricultura, ca indeletnicire de sine statatoare, nu a fost posibila dect dupa
aparitia limbajului si a ceramicii, aceasta din urma favoriznd confectionarea uneltelor, a vaselor pentru
depozitarea semintelor etc.
Cele doua forme principale de cultura a plantelor granocultura si vegecultura au aparut
aproape simultan si independent in mai multe regiuni ale lumii.

44

Granocultura cuprinde sistemele de agricultura ce se bazeaza pe cultivarea plantelor

producatoare de seminte comestibile. A aparut in mai multe centre din regiunile temperate si
subtropicale.
Vegecultura cuprinde sisteme de agricultura ce se bazeaza pe cultivarea de plante ale caror
organe comestibile sunt cele vegetative (radacini, tuberculi, tulpini, frunze etc.). Aceasta a aparut in
cteva centre din zona tropicala.
Primele sisteme de cultivare a plantelor se bazau pe defrisarea padurilor prin incendiere (zona
tropicala), cultivarea terenului 1-2 ani, apoi era lasat sa se reimpaduresca, revenind pe aceeasi sola dupa
circa 10-20 ani. In acest timp erau defrisate alte suprafete.
Odata cu defrisarea si luarea in cultura a noi suprafete, avea loc si deplasarea grupului uman
cultivator. Acest sistem poarta denumirea de agricultura itineranta.
In zonele temperate primele terenuri luate in cultura au fost luncile si stepele, cu durata de
cultivare 1 an, revenirea pe aceeasi suprafata fiind mai scurta, dupa 3-6 ani.
Confectionarea uneltelor, domesticirea animalelor au dus la cresterea productivitatii ecosistemelor
agricole, crendu-se surplusuri de productie. Astfel au aparut sistemele de agricultura traditionala ce
se caracterizeaza prin: extinderea suprafetelor cultivate, introducerea rotatiei si apoi a asolamentelor,
selectarea empirica a unor soiuri de plante si rase de animale, folosirea animalelor domestice pentru
efectuarea lucrarilor agricole, a uneltelor din lemn si apoi metal, utilizarea dejectiilor de la animale ca
ingrasamnt organic etc.
In agricultura traditionala s-a inregistrat o permanenta reciclare a substantelor si o integrare a
proceselor de productie agricola in ciclurile biogeochimice ale biosferei. In acest fel, agricultura
traditionala poate fi considerata ca fiind o indeletnicire umana cu pronuntat caracter ecologic.
Agricultura traditionala a putut asigura omului o cantitate de hrana de circa 100-200 kcal/m 2/an,
reducndu-se aria de alimentare la 0,5-1,5 ha/individ/an. Se considera ca din antichitate si pna la
revolutia industriala, sistemele de cultivare a pamntului au apartinut agriculturii traditionale.
Revolutia industriala, tehnica si stiintifica a produs, mai ales in a doua jumatate a secolului XX,
profunde schimbari in agricultura (folosirea combustibililor fosili pe scara larga, mecanizarea,
chimizarea) care au determinat cresteri substantiale ale productiilor agricole, dar si efecte negative
asupra mediului.
Aceste noi sisteme de cultura a plantelor apartin agriculturii moderne, industrializate, in care
recoltele medii sunt intre 600-4000 kcal/m2/an (800 kcal/m2/an = o recolta 2000 kg/ha cereale boabe),
iar suprafata arabila de alimentatie se reduce la 0,2-0,6 ha/individ/an.
Dezvoltarea agriculturii a adus cu ea schimbari esentiale asupra populatiei umane, vietii sociale si
asupra biosferei.
Cresterea productivitatii pamntului a permis cresterea populatiei si prima explozie demografica a
omenirii, aparitia asezarilor umane stabile, a cetatilor, oraselor, dezvoltarea inegala a zonelor geografice
si crearea conditiilor de expansiune a unor imperii.
Aparitia agriculturii a determinat o divizare a muncii si gruparea indivizilor in clase sociale.
Dezvoltarea agriculturii a avut si efecte negative asupra mediului, prin accentuarea fenomenelor
de eroziune, alunecari, aridizare etc.
Originea plantelor cultivate si a animalelor domestice
Unul dintre primii cercetatori care s-au ocupat de originea plantelor cultivate a fost botanistul
elvetian A. de Candolle (1909). Dupa opinia sa nu exista centre de origine a plantelor cultivate, ci arii
relativ intinse in care o specie sau alta a fost introdusa in cultura.
De asemenea, dupa observatiile sale se evidentiaza faptul ca diversitatea genetica a multor plante
cultivate este, uneori, mai mare in afara ariilor de origine.
In opozitie cu conceptia lui A. de Candolle, geneticianul rus N.I. Vavilov (1926, 1951), a lansat
ipoteza existentei a urmatoarelor 8 centre de origine a plantelor cultivate:
1. Centrul chinezesc (de unde provin cteva specii de legume si fructe, ca si speciile de ceai);
2. Centrul indian (aici isi au originea cteva specii de legume, piperul, iar in zona indo-malaiesiana
- citricele);
3. Centrul din Asia Centrala (in care isi au originea unele graminee, fructe si nuci);
45

4. Centrul din Orientul Apropiat (de unde provin mai multe cereale, cteva specii de legume,
fructe si nuci);
5. Centrul mediteranean (in care isi au originea unele specii de legume, precum si maslinul);
6. Centrul abisinian (de unde provin unele cereale si legume);
7. Centrul din America Centrala (aici isi au originea porumbul, fasolea, ardeiul etc.);
8. Centrul din America de Sud (in care au fost cultivate cartoful, tomatele, papaia, tutunul,
maniocul, arahidele, arborele de cacao si ananasul).
In 1964, P.M. Jukovski, discipolul si urmasul lui N.I. Vavilov, a descris 12 centre de origine a
plantelor cultivate si a agriculturii.
Ulterior, unii autori (J.H. Harlan, 1971; C.W. Cox si M.D. Atkins, 1979), invocnd datele
geneticii populatiilor, nu sprijina in totalitate ipoteza lui N.I. Vavilov, considernd ca ea se
fundamenteaza pe presupunerea ca centrul de mare diversitate genetica al unei specii ar corespunde cu
centrul ei de origine. Dar, inca din 1909 A. de Candolle a aratat ca cele mai multe varietati ale unei
specii se afla in afara limitelor distributiei sale geografice naturale.
J.R. Harlan (1971), simplificnd ipoteza centrelor genetice a lui N.I. Vavilov si punnd-o de acord
cu constatarile de genetica a populatiilor, a emis ipoteza centrelor restrnse si a zonelor extinse de
origine a plantelor cultivate. Dupa ipoteza sa, pe glob exista numai 3 centre restrnse (Orientul
Apropiat, Nordul Chinei si America Centrala) si 3 zone intinse (Africa tropicala, Asia de sud-est si
America de Sud), din care provin majoritatea plantelor de cultura.
Dupa C.W. Cox si M.D. Atkins (1979), principalele zone ale globului si speciile de plante
cultivate, originare din acestea sunt urmatoarele:
Europa: ovazul (Avena sativa), secara (Secale cereale), coacazul (Ribes sp.), zmeurul (Rubus
idaeus), prunul (Prunus domestica) si gutuiul (Cydonia oblonga).
Regiunea mediteraneana: bobul (Vicia faba), varza (Brasica oleracea), maslinul (Olea
europaea), ceapa (Allium cepa), usturoiul (A. sativum), prazul (A. porrum), salata (Lactuca sativa),
sfecla (Beta vulgaris), pastrnacul (Pastinaca sativa), hameiul (Humulus lupulus), ridichea (Raphanus
sativus).
Orientul Apropiat: alacul (Triticum dicoccum), grul tare (Tr. durum), grul (Tr. aestivum), orzul
(Hordeum vulgare), lintea (Lens esculenta), mazarea (Pisum sativum), macul (Papaver somniferum),
pepenele galben (Cucumis melo), morcovul (Daucus carota), smochinul (Ficus carica), rodia (Punica
granatum), ciresul (Prunus avium), migdalul (P. amygdalus), caisul (P. armeniaca), parul (Pirus
comunis), marul (Malus pumila), vita de vie (Vitis vinifera), curmalul (Phoenix dactylifera), sofranul
(Crocus sativus), inul (Linum usitatissimum), nucul (Juglans regia).
Regiunea indo-birmana: orezul (Oryza sativa), patlageaua vnata (Solanum melongena),
castravetele (Cucumis sativus), mango (Mangifera indica), piperul (Piper nigrum), meiul (Panicum
milliaceum), guma arabica (Acacia arabica), bumbacul arborescent (Gossypium arboreum).
Asia sud-estica: gingerul (Zingiber sp.), citricele lamiul, portocalul, grepfruitul, mandarinul
(Citrus sp.), bananierul (Musa sp.), nuca de cocos (Cocos nucifera), trestia de zahar (Saccharum
officinarum).
China: ovazul golas (Avena nuda), soia (Glycine max), secara manciuriana (Zizania latifolia),
varza chinezeasca (Brassica chinensis), ceapa chinezeasca (Allium fistulosum), piersicul (Prunus
persica), specii de citrice (Citrus sp.), dudul (Morus alba), ceaiul (Thea sinensis), hrisca (Fagopyrum
esculentum).
Africa de Vest: orezul african (Oryza glaberrima), meiul african (Brachieria deflexa), palmierul
de ulei (Elaesis guineensis).
Africa centrala: sorgul (Sorghum bicolor), nuca de cola (Cola acuminata), sesamul (Sesamum
indicus), pepenele verde (Citrullus colocynthis).
Regiunea etiopiana: meiul etiopian (Elensine caracana), ricinul (Ricinus communis), arborele de
cafea (Coffea arabica), bananierul african (Musa ensete).
America de Nord si Centrala: porumbul (Zea mays), batatul (Ipomea batatas), fasolea
(Phaseolus vulgaris), ardeiul (Capsicum annuum), bumbacul (Gossypium hirsutum), agave (Agave
sisalana), floarea soarelui (Helianthus annuus), topinamburul (H. tuberosus), bostanul (Cucurbita sp.),
vanilia (Vanilla planifolia), tomata (Licopersicum esculentum), avocado (Persea americana).
46

Regiunea peruviana: cartoful (Solanum tuberosum), tutunul (Nicotiana tabacum), papaia

(Carica papaya), bumbacul sud-american (Gossypium barbadense).
Brazilia: maniocul (Manihot esculenta), arborele de cacao (Theobroma cacao), ananasul
(Ananas comosus), pasiflora (Passiflora edulis), arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis).
Principalele regiuni de domesticire a unor specii de animale sunt urmatoarele:
Regiunea arctica euroasiatica: renul (Rangifer tarandus).
Europa: iepurele (Oryctolagus cunuculus).
Regiunea mediteraneana: gsca (Anser anser), porumbelul (Colomba livis).
Orientul Apropiat: oaia (Ovis aries), capra (Capra hircus), porcul (Sus domestica), vaca (Bos
taurus), cinele (Canis familiaris), camila (Camelus dromaderius), rata (Anas platyrhyncha).
Asia Centrala: calul (Equus caballus), camila cu doua cocoase (Camelus bactrianus), iacul (Bos
grunniensis).
India si Asia sud-estica: bivolul (Bubalus bubalus), gaina (Gallus gallus).
China: fazanul (Phasianus colchicus), gsca chinezeasca (Cygonopsis cygnoides), crapul
(Cyprinus carpio), fluturele de matase (Bombyx mori).
Africa: asinul (Equus asinus), albina (Apis mellifera).
America Centrala: curcanul (Meleagris gallopavo).
America de Sud: lama (Lama glama).
3.4 Clasificarea ecosistemelor agricole
Din studiile efectuate la nivel mondial rezulta ca majoritatea ecosistemelor agricole au o buna
eficienta in exploatare, numai in zonele temperate si subtropicale de joasa altitudine, cu precipitatii
moderate si temperaturi medii anuale cuprinse intre 6-120C (140C). Pentru aceste zone climatice se
disting 3 categorii de ecosisteme agricole:
1. ecosisteme agricole extensive;
2. ecosisteme agricole intensive;
3. ecosisteme agricole industriale sau industrializate.
3.4.1 Ecosistemele agricole extensive
Se caracterizeaza printr-un raport energetic iesire (output)-intrare (input) ridicat (1). In medie, o
calorie de energie culturala produce >10 calorii, exprimate in recolta utila. Uneori eficienta energetica
ajunge la 40-50 calorii recolta utila (orezarii).
Chiar daca randamentul este ridicat, recolta utila este scazuta, deoarece tehnologiile aplicate sunt
rudimentare, soiurile cultivate au o productivitate mica, controlul asupra bolilor si daunatorilor este slab
sau inexistent etc.
In aceste ecosisteme se pot include sisteme ale agriculturii traditionale, livezile si gradinile din
interiorul sau apropierea asezarilor rurale, pasunile si fnetele. In acestea se asigura recircularea si
regenerarea resurselor naturale terestre (substante minerale, substante organice, CO2, O2, H2O etc.).
3.4.2 Ecosistemele agricole intensive
Se caracterizeaza printr-un raport energetic iesire-intrare aproximativ egal cu 1. Productivitatea
acestora este mare o calorie de energie biologica produce pna la 6000 calorii sub forma de recolta
utila.
Utilizarea de energie suplimentara (mecanizare + chimizare) determina in ecosistemele agricole
intensive o majorare substantiala a productivitatii fata de agricultura traditionala.
Atta timp ct resursele de energie tehnologica vor fi acceptabile, se recomanda producerea de
alimente prin intermediul ecosistemelor agricole intensive.
In aceste sisteme reciclarea naturala a substantelor minerale si organice trebuie suplinita prin
ingrasaminte chimice si alte substante, care maresc consumul de energie. Nerealizarea reciclarii naturale
duce la scaderea continutului solului in substante usor solubile, deci la scaderea fertilitatii naturale a
solului.
47

Din aceasta categorie de ecosisteme agricole fac parte fermele ce practica tehnologii complet
mecanizate si chimizate, plantatiile pomicole si podgoriile intensive etc.
3.4.3 Ecosistemele agricole industriale (industrializate
Se caracterizeaza printr-un raport energetic iesire-intrare <1. Pentru a se putea obtine o calorie de
produs alimentar se consuma 2-20 calorii de energie culturala, in special tehnologica. In comparatie cu
ecosistemele agricole traditionale, omul introduce in aceste ecosisteme de zeci de ori mai multa energie.
Structura si productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de
resursele energetice de care dispune omenirea.
Desi au o productivitate ridicata, iar actiunea factorilor externi este bine controlata, aceste
ecosisteme agricole sunt instabile din cauza sensibilitatii fata de aprovizionarea in flux cu resurse
minerale, organice si energetice.
Din aceasta grupa fac parte: complexele de crestere a pasarilor, suinelor, taurinelor, complexele
piscicole si serele.
3.5. Productivitatea ecosistemelor agricole
In ecosistemele agricole omul este interesat de obtinerea de biomasa utilizata direct in hrana
proprie sau a animalelor, precum si in alte scopuri economice (fibre, energie etc.). Aceasta constituie
produsul agricol principal sau recolta agricola si se exprima in procente (%), ca indici de recolta.
Restul biomasei reprezinta produsele secundare utilizate de catre om in zootehnie sau descompuse in
cadrul lanturilor trofice respective.
Productia agricola principala reprezinta o fractiune din productia biologica primara neta
(biomasa vegetala) sau o fractiune din productia biologica secundara neta (biomasa animala), care este
denumita si productia zootehnica.
La plantele cultivate, productia agricola principala (recolta agricola) variaza de la o specie la alta,
fiind cuprinsa intre 17-50% din biomasa aeriana la plantele cultivate pentru seminte si intre 70-77% din
biomasa totala, la radacinoase si tuberculifere.
Astfel: la gru, indicele de recolta este de 23-46%; la ovaz 43-57%; la porumb 38-47%; la
soia 29-36%; la fasole boabe - 53-67%; la floarea soarelui - 17-20%; la cartof - 70%; la sfecla
pentru zahar - 77%, iar la lucerna - 90%.
Aceasta exprimare nu este concludenta pentru stabilirea eficientei ecosistemelor agricole, de
aceea valoarea produsului agricol se apreciaza prin continutul sau energetic sau de proteina.
Din punct de vedere al continutului energetic, N. Zamfirescu (1977) imparte plantele cultivate in
trei grupe:
1. plante cu seminte bogate in grasimi cu valoare energetica de >5000 kcal/kg produs (floarea
soarelui, rapita, soia);
2. plante cu seminte bogate in proteine sau amidon cu o valoare energetica de 3700-4000
kcal/kg produs (cereale, mazare, fasole);
3. plante cu organe vegetative ca produs agricol principal cu o valoare energetica de 9001300 kcal/kg produs (cartof, sfecla pentru zahar, lucerna, porumb masa verde etc.).
Din punct de vedere al continutului de proteina, plantele se pot imparti tot in trei grupe:
1. plante cu seminte ce au un continut ridicat in proteina de calitate superioara - circa 130-300
g/kg produs (leguminoase pentru boabe, oleaginoase);
2. plante cu seminte ce au un continut mediu de proteina - circa 60-90 g/kg produs, bogate in
amidon (cereale);
3. plante cu organe vegetative sarace in proteina - circa 10 g/kg produs (sfecla, cartof).
Un loc aparte il ocupa leguminoasele furajere (lucerna, trifoi, mazariche) care contin in organele
vegetative aeriene cantitati relativ mari de proteina (25-40 g/kg produs).
Dupa productia totala de energie si proteina, principalele plante de cultura din tara noastra se pot
imparti in 4 grupe:
1. plante cu productie mare de energie (20-3210 6 kcal/ha) si productie mare de proteina de
calitate mijlocie (300-400 kg/ha): cereale, sfecla;
48

2. culturi cu productie mica de energie (5-910 6 kcal/ha) si productie mare de proteina de calitate
superioara (300-400 kg/ha): leguminoase pentru boabe;
3. culturi cu productie mijlocie de energie (12-1410 6 kcal/ha) si productie relativ mica de
proteina (200-300 kg/ha), dar furnizoare de acizi grasi industriali: oleaginoase;
4. culturi cu productie ridicata de energie (15-2810 6 kcal/ha) si foarte mari de proteina de calitate
medie (450-1000 kg/ha): leguminoase furajere.
In afara acestor grupe se situeaza culturile de orez, cartof, porumb masa verde cu caracteristici
intermediare.
Pe baza datelor privind productia in principalele ecosisteme agricole si a celor referitoare la
necesarul de energie si proteina, se poate stabili ponderea optima a diferitelor ecosisteme agricole.

3.6. Autecologia agricola

Prin autecologie agricola se intelege studiul relatiilor dintre planta si mediul abiotic si biotic.
Cunoasterea acestor relatii este de maxima importanta pentru ca permite omului o interventie
corecta si oportuna in ecosisteme, in vederea obtinerii unui randament ct mai ridicat, cu un consum ct
mai redus de energie.
3.6.1 Factorii abiotici se refera la: lumina, temperatura, apa, aer, sol, orografia terenului.
1. Lumina constituie sursa de energie pentru sinteza substantelor organice si influenteaza
asimilatia, forma, structura si dimensiunea organelor vegetative, precum si parcurgerea diverselor stadii
de dezvoltare a plantei. In lipsa luminii plantele se alungesc, sunt fragile, au putina clorofila, fenomen
denumit etiolare.
In masura in care lumina variaza cu latitudinea, altitudinea, expozitia si felul fitocenozei, ea
devine un factor ecologic foarte complex.
Interceptarea energiei solare depinde de: proprietatile optice ale covorului vegetal (determinate de
insusirile structurale ale organelor plantei), precum si suprafata si arhitectura acestuia.
Proprietatile optice ale frunzelor si ale altor parti ale vegetatiei sunt caracterizate prin coeficientii
proprii de reflectie, transmisie si absorbtie.
Suprafata foliara a unei culturi anuale inregistreaza o crestere continua pna la inflorire, cnd
depaseste de cteva ori suprafata terenului pe care o ocupa.
Raportul dintre suprafata foliara si suprafata biotopului ocupat se numeste indice foliar sau
indicele suprafetei foliare. Acesta depinde de specie, de calitatea biotopului, aprovizionarea cu
elemente nutritive, apa, tehnologia aplicata etc. Astfel, in conditii de irigare indicele foliar poate fi mai
mare cu 15%. De asemenea, azotul are un rol deosebit in cresterea suprafetei foliare.
Cresterea indicelui foliar se coreleaza direct cu cresterea capacitatii fotosintetice a ecosistemului
agricol si a productiei agricole, dar pna la o anumita valoare. In acest fel, desimea plantelor este un
indicator esential al tehnologiilor de cultura.
Arhitectura covorului vegetal. Patrunderea radiatiilor solare prin covorul vegetal depinde nu
numai de indicele foliar al acestuia, ci si de repartizarea frunzelor pe etaje, de pozitia si orientarea lor
una fata de alta si fata de fluxul luminos. Arhitectura foliara a indivizilor din biocenoze difera de cea a
indivizilor solitari. Caracteristicile arhitecturale ale covorului vegetal se exprima cu ajutorul unghiului
foliar si al distributiei foliare a plantei pe verticala.
Unghiul foliar exprima pozitia limbului frunzei in raport cu orizontala.
Distributia suprafetei foliare se refera fie la suprafata frunzelor de la un anumit nivel, fie la
suprafata foliara cumulata in raport cu volumul frunzisului de la suprafata biotopului pna la nivelul
respectiv.
Unghiul foliar si distributia suprafetei foliare a plantelor de cultura reprezinta o insusire genetica,
evidentiata in anumite conditii de densitate.
La graminee unghiul foliar creste si este mai mare pe masura apropierii de vrful tulpinii,
concomitent cu scaderea suprafetei foliare. La gru unghiul foliar este de 40-800, la porumb de 30-600,
iar la floarea soarelui este 00. Unghiul foliar redus are avantajul ca plantele acopera solul mai repede, in
49

timp ce unghiul foliar mai mare al frunzelor din vrful tulpinii asigura patrunderea luminii spre frunzele
inferioare. Plantele cu unghiul foliar mai mare permit o desime mai ridicata la unitatea de suprafata.
Energia folosita in transpiratie variaza cu suprafata foliara si cu indicii hidrici ai mediului.
Eficienta energetica depinde nu numai de cantitatea consumata in procesele fiziologice ci si de natura
substantelor prin care ea este depozitata.
Astfel, pentru a realiza 1g de proteina plantele cheltuiesc 1,68g glucoza, pentru 1g grasimi, 2,8g
glucoza, iar pentru 1g celuloza, 1,14g glucoza.
Compusii organici cu structura complexa contin in molecula lor cantitati mari de energie (N.
Zamfirescu, 1977):1g glucoza contine 3744 cal., 1g zaharoza 3945 cal., 1g amidon 4182 cal., 1g
celuloza 4185 cal., 1g proteine 5500-5700 cal., iar 1g grasimi tot 5500-5700 cal.
Dupa exigenta fata de lumina, plantele se impart in trei categorii: plante heliofile, sciofile
(umbrofile), helio-sciofile.
Heliofitele sunt plante iubitoare de lumina. Acestea domina in savane, preerii, stepe, pe vrful
muntilor, pe versantii sudici insoriti (ex. Artemisia austriaca, Agropyron pectiniforme, Festuca
valesiaca, Stipa sp.). In aceasta grupa intra si majoritatea plantelor cultivate.
Sciofitele (umbrofitele) prezinta adaptari morfologice, anatomice si ecologice pentru un regim
scazut de lumina (frunze subtiri, cuticula slab dezvoltata, frunze mate, perozitate slaba, stomate putine
etc.). Aceste plante se intlnesc prin vai umbroase, paduri si nu suporta lumina directa (ex.: Asarum
europeum, Asperula odorata, ferigele, muschii). Unele dintre ele au cerinte mai mari de lumina in
timpul infloririi, motiv pentru care aceasta fenofaza se realizeaza primavara devreme (Pulmonaria sp.,
Anemone sp., Convallaria majalis etc.).
Helio-sciofitele sunt plante care se dezvolta bine in conditii de lumina, dar suporta si umbrirea
(ex.: Cynodon dactylon, Echinochloa crus-galli etc.).
Pentru ajungerea plantei la inflorire-fructificare este necesar sa se strabata o etapa calitativa,
numita stadiul de lumina, iar reactia specifica a organismelor se numeste fotoperiodism. Aceasta
inseamna ca declansarea stadiilor de dezvoltare a plantelor are loc in functie de durata iluminarii diurne.
Astfel, faza de inflorire-fructificare, la unele specii se produce numai in perioadele anului cu zi scurta
(<12 ore), - meiul, soia, bumbacul, floarea soarelui, porumbul, iar altele in cele cu zi lunga (>12 ore)
secara, grul, inul, cartoful, sfecla etc.
Lumina influenteaza planta in tot cursul dezvoltarii sale, exercitnd un efect profund asupra
formei si structurii ei caracteristice.
2. Temperatura reprezinta un alt factor ecologic foarte important pentru viata plantelor. Sursa de
caldura este tot soarele. Prezinta importanta att cantitatea de caldura absorbita si repartitia ei in spatiu,
ct si repartizarea ei in timp.
Cantitatea de caldura ajunsa pe pamnt scade de la ecuator spre poli, avnd un rol deosebit in
raspndirea vegetatiei pe glob.
Toate procesele vitale ale plantelor (germinare, crestere, inflorire, fructificare, fotosinteza,
respiratie) nu se pot desfasura dect intre limitele unor anumite temperaturi (t0 max. si t0 min.).
Depasirea acestora provoaca moartea organismelor. Intre aceste limite exista temperatura optima.
In functie de adaptarea la anumite regimuri termice, plantele au fost impartite in 4 grupe: (A. de
Candolle 1909):
- megatermele plante adaptate la o temperatura a mediului mai mare de 20 0C (palmierii,
bananierii, curmalii etc.);
- mezotermele necesita pentru dezvoltare o temperatura de 15-200C si o umiditate buna iarna
(maslinul, oleandrul);
- microtermele sunt plante adaptate la oscilatii mari de temperatura, cuprinse intre 0-15 0C si o
umiditate uniform repartizata;
- hechistotermele sunt plante iubitoare de frig; prefera temperaturi constante in jur de 0 0C
(plantele regiunilor polare si arctice macul arctic, garofita alpina).
Regimul termic influenteaza puternic invelisul vegetal al unor intinse zone climatice sau de
altitudine.
Cu fiecare grad al latitudinii (N, S) temperatura medie anuala scade cu 0,5 0C, iar odata cu
cresterea altitudinii temperatura scade cu 0,5-0,6 0C la fiecare 100 m, dnd nastere unei zonalitati
termice care determina zonarea vegetatiei.
50

Rezistenta plantelor la temperaturi scazute se bazeaza pa concentratia de zaharuri din sucul

celular care mareste presiunea osmotica si diminueaza mult cedarea apei catre spatiile intercelulare.
Complexul de procese ce duce la sporirea gradului de rezistenta a plantelor la frig se numeste calire
(cereale de toamna).
Regimul termic al solului are o importanta majora in viata plantelor, deoarece de el depinde
accesul apei in radacini, nutritia minerala, cresterea si respiratia radacinilor, activitatea
microorganismelor din sol, procesele de transformare a resturilor organice etc. Regimul termic al solului
depinde de temperatura aerului, proprietatile solului, insusirile lui fizice, de umiditate, relief, vegetatie
(ex.: solurile argiloase sunt mai reci dect cele nisipoase).
Ca si in cazul luminii exista o fluctuatie zilnica si anuala a temperaturii (minima la rasaritul
soarelui, maxima la orele 1400-1500, respectiv minima in lunile ianuarie-februarie si maxima in iulieaugust), precum si variatii mari in functie de latitudine si altitudine. O influenta remarcabila asupra
temperaturii o exercita norii si vntul.
3. Apa este factorul ecologic indispensabil in viata plantelor si a vietii in general fara apa nu
exista viata.
Apa participa activ in toate procesele vitale. Continutul de apa in plante variaza intre 50-98%, in
functie de mediul in care traiesc si vrsta.
Apa joaca rolul de vehiculator al substantelor nutritive, de termoregulator, ca mediu de trai si
agent de raspndire a organismelor acvatice.
Desi plantele consuma apa mai ales in stare lichida, toate celelalte stari ale ei prezinta
importanta ecologica.
Odata cu apele din ploi intra in sol 10-11 kg/ha/an compusi azotati.
Umiditatea aerului prezinta o mare importanta ecologica deoarece influenteaza transpiratia
plantelor si evaporarea apei din sol (uneori efecte negative boli criptogamice). In culturile de cmp
umiditatea relativa a aerului este cu 15-30 % mai mare dect deasupra terenurilor neinsamntate.
Formele de apa:
- apa legata chimic,
- apa legata fizic (apa de higroscopicitate si apa peliculara),
- apa libera (gravitationala si capilara),
- apa sub forma de vapori, care prin condensare formeaza roua interna.
Din acestea, apa legata chimic si cea de higroscopicitate nu sunt folosite de plante.
Cele mai multe plante terestre verzi iau apa din sol prin radacini, insa lichenii si muschii absorb
apa si vaporii din atmosfera prin toata suprafata lor.
In ceea ce priveste regimul apei in plantele terestre, trebuie remarcat faptul ca numai 0,5% se
utilizeaza in sinteza masei vegetale, diferenta, 99,5%, inlocuieste apa transpirata si se mentine astfel
turgescenta plantei.
Necesarul de apa difera de la planta la planta, de la o fenofaza la alta, de la un anotimp la altul si
chiar in cadrul aceleiasi zile, depinznd de caldura, lumina, umiditatea aerului si cantitatea de apa din
sol. Lipsa apei produce seceta atmosferica si de sol.
In functie de comportarea fata de regimul apei, plantele au fost impartite in 4 grupe: hidrofite,
higrofite, mezofite, xerofite.
1. Hidrofitele se impart in mai multe subgrupe:
- plante planctonice, de dimensiuni mici (unele alge);
- plante plutitoare, de dimensiuni mai mari (Salvinia, Lemna, Azola);
- plante cufundate in apa si plutitoare (Helodea, Myriophyllum);
- plante inradacinate sub apa, cu flori si frunze la suprafata apei (Nuphar, Nimphaea).
2. Higrofitele sunt plante ce traiesc in conditii de umezeala excesiva fie din pamnt, fie din
atmosfera si sunt foarte putin rezistente la seceta (Equisetum sp., Juncus effusus, Caltha palustris).
3. Mezofitele sunt plante cu cerinte intermediare intre higrofite si xerofite. Sunt raspndite mai
mult in zona temperata si au nevoie de o umiditate suficienta in sol si aer (majoritatea plantelor
cultivate, plante din paduri, lunci).
4. Xerofitele sunt plante capabile de a suporta o seceta indelungata a aerului si solului (sunt
termofile). Predomina in stepe, deserturi, litoralul Marii Mediterane. Se deosebesc doua tipuri de
xerofite: suculente si sclerofite.
51

Suculentele (camilele regnului vegetal) sunt plante carnoase, cu tesutul parenchimatic al frunzelor
si tulpinilor bine dezvoltat si bogat in apa (fam. Cactaceae, Amarylidaceae, unele Euphorbiaceae,
Liliaceae, Agave, Alo, Sempervirum). Suculentele pastreaza foarte bine apa si o consuma cu mare
economie.
Sclerofitele sunt plante cu frunze tari, dure, bogate in tesuturi mecanice (Xanthium spinosum,
Olea europaea, Quercus sp. etc.). Masa radacinilor este in multe cazuri mai mare dect a organelor
aeriene.
4. Aerul. Ca factor ecologic influenteaza viata plantelor prin compozitia chimica si prin miscarile
sale.
Din punct de vedere chimic este alcatuit din: 78,2% N, 20,8% O 2, 0,03% CO2, 0,94% argon,
heliu, neon, cripton etc. Deci, contine 4/5 N si 1/5 O2. Oxigenul este folosit in respiratie, bioxidul de
carbon in fotosinteza. Spre deosebire de ceilalti factori, aerul variaza foarte putin in functie de zona
geografica (latitudine). Sunt deosebiri mai mari in privinta umiditatii aerului.
Bioxidul de carbon are o mare importanta ecologica, fiind utilizat de plante in asimilatia
clorofiliana. Cantitatea foarte mica, de 0,03% ar fi fost de mult epuizata daca n-ar exista procesul de
refacere: arderi, respiratia plantelor si animalelor, eruptiile vulcanice, dar principala sursa o constituie
respiratia radacinilor plantelor si activitatea microorganismelor din sol respiratia solului.
Vntul are o importanta ecologica majora prin miscarea pe verticala (polenizarea in padurile de
brad) si pe orizontala, influentnd direct (transportul fructelor, semintelor, polenului, eroziunea,
accelerarea transpiratiei, ruperea arborilor etc.) sau indirect (clima) viata plantelor.
5. Solul reprezinta stratul superficial, afnat de la suprafata litosferei, rezultat in urma
dezagregarii si alterarii rocilor sub influenta factorilor climatici si biotici, acumulnd insusirea de
fertilitate si capacitatea de a produce recolta la plante.
Vegetatia si fauna din sol constituie principala sursa de substante organice ale caror resturi sunt
descompuse de microorganisme pna la stadiul de humus.
Solul, ca factor ecologic important, influenteaza prin continutul in aer, compozitia aerului (0,110% CO2; 10-20% O2; 70-80% N), regimul termic (influenteaza germinatia, absorbtia), factorii
biologici (bacterii, ciuperci, actinomicete, alge etc.), compozitia sa chimica (N, P, K, Mg, Ca), valorile
pH, gradul de saturatie in baze etc.
In functie de cerintele fata de gradul de aprovizionare cu elemente nutritive plantele se impart in 3
grupe:
- eutrofe cresc pe soluri fertile (Dactylis glomerata, Lolium perenne);
- mezotrofe cresc pe soluri cu fertilitate mijlocie (Festuca rubra, Agrostis tenuis);
- oligotrofe cresc pe soluri sarace (Nardus stricta, Anthoxanthum odoratum).
In functie de pH-ul solului plantele pot fi grupate tot in 3 grupe:
- acidofile se dezvolta bine pe soluri acide (Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Viola
tricolor, Vaccinium sp.);
- neutrofile Trifolium pratense, Medicago sativa, Festuca pratensis, multe plante de cultura;
- bazifile Trifolium fragiferum, Beckmannia eruciformis, Puccinellia distans.
6. Factorii orografici se refera la orografia terenului: relief, altitudine, expozitie, grad de
inclinare. Ei contribuie la distributia diferita a apei pe suprafata solului, influenteaza gradul de insolatie,
evapotranspiratie, etc., determinnd un anumit tip de vegetatie. Astfel, se disting zone si subzone, etaje
si subetaje de vegetatie.
Relieful influenteaza dezvoltarea si raspndirea biocenozelor. Dupa forma si marime se disting:
megarelieful, macrorelieful, mezorelieful, microrelieful si nanorelieful.
Altitudinea influenteaza tipul biocenozelor prin valorile temperaturilor, precipitatiilor, vntului,
umiditatii, intensitatii luminii etc.
Expozitia reprezinta modul de orientare a versantilor fata de punctele cardinale si influenteaza
cantitatea de lumina, caldura, precipitatii si intensitatea vntului.
Inclinarea versantilor determina in mare masura tipul biocenozei, deoarece in functie de marimea
pantei variaza cantitatea de precipitatii infiltrata in sol, fenomenul de eroziune, gradul de fertilitate etc.

3.6.2 Factorii biotici

52

Prin factori biotici se intelege totalitatea actiunilor pe care organismele le exercita direct unele
asupra altora.
O importanta ecologica majora asupra plantelor superioare o au animalele nevertebrate si
vertebrate, prin influentele lor directe (hrana, polenizare, raspndirea semintelor si fructelor etc.) si
indirecte (schimbarea conditiilor pedologice, distrugerea unor daunatori, animale folositoare plantelor).
Numarul animalelor nevertebrate in sol este foarte mare (70.000/m2 in solele cu gru, 200.000/m2
intr-un teren necultivat), fiind distribuit in cea mai mare parte in primii 20 cm, unde conditiile de viata
sunt mai bune. Datorita actiunii lor asupra radacinilor, a resturilor organice, datorita migrarii lor pe
verticala (functie de umiditate) solul se afneaza. Cel mai mare rol in acest sens il au rmele, care trec
prin tubul digestiv o cantitate foarte mare de pamnt.
Furnicile au rol daunator prin musuroaiele lor, deoarece acopera din vegetatia valoroasa a
pajistilor si se intelenesc cu specii nevaloroase. Un oarecare rol pozitiv il au in raspndirea unor seminte
de plante (Glechoma hederacea, Veronica chamaedrys, Stipa pennata).
Vertebratele rozatoare din pamnt (crtita, popndaul etc.) modifica regimul aero-hidric al solului
prin galeriile lor. Musuroaiele de la crtite sunt mult mai daunatoare dect ale furnicilor deoarece sunt
mai mari si mai frecvente.
Insectele au un rol deosebit de important in viata si dezvoltarea unor componente ale biocenozei.
Este cunoscut rolul in polenizare a albinelor, bondarilor si a altor insecte sau pasari (colibri). Exista in
multe situatii o specializare a insectelor pentru anumite plante o adaptare reciproca. Dar, exista si un
numar mare de specii de insecte daunatoare plantelor (ex. lacustele, gndacul din Colorado etc.).
Pasarile au o importanta ecologica majora prin raspndirea fructelor si semintelor, prin limitarea
inmultirii unor insecte (ex.: pasarea Nucifraga caryostactes contribuie la raspndirea naturala a cedrului
in Siberia).
In afara acestor efecte pozitive, unele specii de pasari si animale au anumite efecte negative in
biocenoza, cum ar fi: consumul mugurilor de foioase de catre gainusa de munte, a tinerilor lastari de
molid de catre veverita; distrugerea unor mari suprafete de culturi si pajisti de catre porci mistreti etc.
Pasunatul nerational, prin supraincarcarea cu animale, duce la tasarea solului, distrugerea telinii,
inrautatirea regimului aero-hidric din sol, modificarea compozitiei floristice (inrautatirea ei) si scaderea
productivitatii fitocenozei respective. Spre deosebire de animale, omul are o influenta majora si de
obicei constienta asupra biocenozei, cu multe efecte pozitive, dar si unele negative.
Teme :
Care sunt asemanarile si deosebirile dintre ecosistemul natural si cel agricol?
Ce este autecologia si ce importanta prezinta factorii abiotici?

53

MODULUL IV
ECOSISTEMUL AGRICOL
SI ALIMENTATIA OMULUI
4.1 Necesitatile alimentare actuale ale omului
Omul introduce in organism odata cu hrana, substante nutritive ce cuprind compusi energetici ce
se exprima prin numarul de calorii pe care-l contin. El are nevoie de substante care sa-i asigure
necesarul constituirii organismului si energia indispensabila activitatilor fiziologice, fizice si intelectuale.
Exista, astfel, un necesar energetic strict care sustine activitatea vitala a protoplasmei celulelor ce
alcatuiesc organismul uman, activitate care se numeste metabolism bazal. Acesta se refera deci, la
intensitatea proceselor metabolice care se petrec in conditii ,,bazale (repaus muscular, digestiv,
intelectual), reprezentnd nivelul minim al cheltuielilor energetice necesare asigurarii functiilor
indispensabile vietii (circulatia, respiratia etc.).
Valoarea energetica a metabolismului bazal este considerata echivalenta cu 1700-2000 kcal/24
ore la omul adult. La aceasta se adauga energia necesara pentru incorporarea hranei, pentru activitatea
fizica si intelectuala, ajungndu-se la un total de 3000-7000 kcal/24 ore. Acesta este numit metabolism
de efort, iar cunoasterea lui permite stabilirea nevoilor in diferite conditii de munca.
Nevoile energetice cresc pna la vrsta de circa 20 ani, dupa care scad treptat. Astfel, la vrsta de
1 an un copil are nevoie de 1300 kcal/zi, la 19-20 ani 3600 kcal/zi, iar la batrnete de 2100-2400
kcal/zi.
Pentru calcularea globala a necesarului de alimente se ia in calcul pentru barbati, individul de 25
ani, cu o greutate de 65 kg, din zona temperata, ce executa o munca medie, pentru care are nevoie de
3200 kcal/zi. Pentru femei se considera elocventa greutatea de 55 kg, cu un necesar de 2500 kcal/zi la o
munca usoara.
Se considera ca, in medie pe glob, necesarul zilnic trebuie sa fie de 2250-2750 kcal/zi (2400
kcal/zi), reprezentnd minimul necesar pentru un randament fizic si intelectual normal si eficient (P.
Duvigneaud, 1974).
Nerealizarea necesarului de energie in regimul alimentar se numeste subnutritie, care poate fi
cauzata fie de dereglari patologice ale metabolismului compusilor vegetali, fie de insuficienta lor din
ratia alimentara.
Ratia alimentara normala este determinata nu numai de continutul sau energetic ci si de continutul
in diferiti compusi. Se considera ca pentru desfasurarea vietii in conditii de sanatate sunt necesari circa
45-50 compusi si elemente. Extrem de importanti sunt 9 aminoacizi: leucina, valina, fenilalanina,
treonina, izoleucina, lizina, methionina, cisteina si triptofanul. Prezenta lor simultana si permanenta in
celule este obligatorie in vederea sintezei de proteine specifice organismului.
Valoarea biologica a alimentelor este data de continutul lor in aminoacizi esentiali, raportul dintre
ei si concentratia celui cu valoarea cea mai mica in raport cu necesitatile.
Cele mai valoroase sunt proteinele animale din carne, lapte si oua, bogate in aminoacizi esentiali
in proportii echilibrate, in timp ce alimentele proteice vegetale contin aminoacizi in proportii
neechilibrate (ex. grul si porumbul sunt deficitare in lizina, orzul si sorgul in triptofan,
leguminoasele in cisteina, methionina, cu exceptia fainii de soia care este echilibrata in aminoacizi
esentiali, conferindu-i o valoare alimentara deosebita).
Desi proteinele animale au un continut complet si echilibrat de aminoacizi esentiali, se apreciaza
ca ratia alimentara optima trebuie sa contina si proteina vegetala.
In afara de aminoacizi esentiali, organismul uman are nevoie si de alti compusi pe care nu-i poate
sintetiza si care nu trebuie sa lipseasca din ratia alimentara: lipoizi, vitamine, fier, calciu, iod etc.
Acestea se gasesc in alimente de origine vegetala in stare proaspata.
54

In absenta unuia sau mai multor compusi indispensabili organismului uman, chiar la un regim
alimentar bogat in calorii, apare starea de malnutritie, ce poate fi determinata de aceleasi cauze ca si
subnutritia.
In unele zone ale globului apare asa numita ,,supranutritie cauzata de un regim foarte bogat in
calorii, depasind cu mult necesitatile, cu efecte negative asupra sanatatii (supraponderalitate, boli
cardio-vasculare, diabet etc.).
Omul, hranindu-se cu resursele alimentare produse in ecosisteme agricole, influenteaza retelele
trofice in directia satisfacerii nevoilor sale elementare.
Astfel, omul, ca beneficiar al unor lanturi trofice, le poate modifica in folosul sau, dar se
integreaza intr-o retea trofica specifica fiecarei tari sau regiuni, alcatuind sistemul agroalimentar
national sau regional, iar schimburile internationale, la nivel mondial, au condus la constituirea unui
sistem agroalimentar mondial, coordonat de FAO (Organizatia Mondiala pentru Alimentatie si
Agricultura).
In functie de proportia dintre alimentele de origine vegetala si cele de origine animala din dieta si
modul in care ele sunt produse, regimurile alimentare la nivel mondial pot fi raportate la 4 lanturi trofice
dominante, ce nu pot fi insa independente unul fata de altul.
1. Regimul trofic vegetarian corespunde la o dieta umana alcatuita aproape in totalitate de
alimente de origine vegetala, cum ar fi: cereale, tuberculifere, legume, fructe, zahar, uleiuri vegetale etc.
In acest caz lanturile trofice sunt mai simple, omul fiind pe nivelul consumatorilor primari. Acest regim
trofic a caracterizat populatiile de culegatori si apoi paturile sarace ale societatii agricole. Astazi se
intlneste in multe tari sarace din Asia si Africa unde resursele alimentare vegetale sunt att de reduse
inct trebuie consumate direct de om.
Datorita lanturilor trofice scurte, in acest regim alimentar eficienta energetica este ridicata.
Bazndu-se pe acest fapt, unii teoreticieni ai alimentatiei recomanda adaptarea omului la o hrana
vegetala, inlaturnd concurenta animalelor domestice pentru resursele vegetale si marirea lanturilor
trofice umane. Dar, dieta vegetariana traditionala are dezavantajul ca nu asigura o aprovizionare
echilibrata a organismului cu aminoacizi esentiali, lipoizi si vitamine, ducnd la malnutritie.
Odata cu punerea la punct a tehnologiilor de preparare a carnii, laptelui din diferite produse de
origine vegetala (soia, lucerna) va fi posibila pregatirea unor ratii alimentare vegetariene complete,
echilibrate.
2. Regimul trofic carnivor extensiv corespunde la o dieta umana alcatuita in cea mai mare parte
din produse de origine animala obtinute prin pasunat (carne, lapte), vnatoare si pescuit. Astfel, omul
ocupa pozitia de consumator secundar sau tertiar, transferul energetic realizndu-se in 2 sau 3 etape, cu
un randament de transformare mai redus dect in regimul vegetarian. Acest neajuns este compensat
deoarece consumatorii primari (erbivore taurine, ovine, caprine etc.) care asigura productia de
alimente sunt animale ierbivore ce consuma biomasa vegetala ce nu poate fi folosita direct in hrana
omului. Aceste lanturi trofice prezente in ecosistemele naturale si seminaturale au sustinut viata umana
de-a lungul istoriei, in multe regiuni improprii culturilor agricole (deserturi, zone montane), fiind un
model de exploatare eficienta a productivitatii primare din regiunile respective.
Deoarece suprafata ocupata cu pajisti este de peste
3,1 miliarde hectare, regimul trofic
carnivor extensiv, desi slab productiv si mai putin eficient energetic, va fi important pentru alimentatia
omenirii si in viitor.
3. Regimul trofic carnivor intensiv se bazeaza pe un consum preponderent de carne (mai ales de
porc si pasare) si oua. Si in acest caz omul ocupa pozitia de consumator secundar, iar lanturile trofice
sunt cu un randament energetic redus. Principalul neajuns il constituie concurenta dintre om si animalele
domestice pentru rursele vegetale produse pe terenurile cultivate.
Acest regim alimentar s-a extins mult in tarile dezvoltate, odata cu infiintarea de complexe
zootehnice. Consumul de cereale este, in acestea, de 3-10 ori mai mare dect consumul uman direct.
Avnd in vedere continutul echilibrat in aminoacizi esentiali si alti compusi ai principalelor
alimente obtinute in complexele zootehnice, acestea vor fi solicitate si in viitor.
4. Regimul trofic mixt se bazeaza pe productia si consumul de produse vegetale, completate cu
produse animale variate. In acest caz omul ocupa pozitia de consumator primar si secundar.
Randamentul de conversie energetica a biomasei vegetale in alimente difera in functie de ponderea in
55

care cele trei regimuri trofice descrise anterior se regasesc aici si de modul in care aceasta biomasa este
gospodarita de om.
Acest regim trofic este mai echilibrat, corespunde optimului biologic uman si permite practicarea
unei agriculturi armonioase, bazata pe folosirea completa, eficienta a biomasei vegetale din ecosistemele
agricole.

4.2 Resursele alimentare ale omenirii

si producerea de bunuri alimentare
Primele consideratii cu referire la populatia Terrei si resursele sale alimentare au fost facute de
pastorul englez Th. Malthus in 1798. Conform teoriei sale populatia se inmulteste in progresie
geometrica, iar resursele alimentare cresc in progresie aritmetica, rezultnd mari decalaje si astfel,
explicarea saraciei din diferite zone ale globului.
Ulterior, aceasta conceptie a fost insa criticata de analisti deoarece se aprecia ca si resursele
alimentare pot sa inregistreze cresteri similare populatiei umane. Mai mult dect att, cercetarile
demografice si realitatile deceniilor 7-8 au aratat ca la un anumit grad de cultura, de civilizatie si de
dezvoltare economica cresterea populatiei inregistreaza valori foarte mici sau stationare, in timp ce
resursele alimentare cresc continuu, insa cu diferente foarte mari de la o regiune la alta sau de la o tara
la alta.
Se apreciaza ca omenirea parcurge o etapa noua, in care dezvoltarea productiei alimentare este cu
mult mai dificila dect in ultimele 3-4 decenii.
Daca intre 1950-1984 productia mondiala de cereale a crescut de 2,6 ori (3%/an), depasind
cresterea demografica si marind cantitatea medie de cereale pe cap de locuitor cu 40% (de la 247 la
346 kg), in perioada 1984-1993, cresterea productiei cerealiere abia a atins 1% anual, inct productia
de cereale pe cap de locuitor a scazut cu 12 % (ajungnd la 307 kg).

Productia mondiala de cereale pe persoana, 1950-1993

(Worldwatch Institute-Probleme globale ale omenirii, Casa Plina, 1996)
Consumul de cereale pe cap de locuitor difera mult de la o tara la alta.

Consumul de cereale pe cap de locuitor in diverse tari, in 1990

(Worldwatch Institute-Probleme globale ale omenirii, 1994)
Consumul de cereale pe locuitor
Tara
(kg)
56

Canada
Statele Unite
Uniunea Sovietica (C.S.I.)
Australia
Franta

974
860
843
503
465

Turcia
Mexic
Japonia
China
Brazilia

419
309
297
292
277

India
Bangladesh
Kenya
Tanzania
Haiti

186
176
145
145
100

Media mondiala

323

Cantitatea de peste a inregistrat o crestere mai spectaculoasa intre 1950-1988(1989), de 4,6%

anual, ceea ce a dus la cresterea cu 126% a cantitatii de peste pe cap de locuitor.
Dupa 1988(1989), cnd cantitatea recoltata, 100 mil. tone, a atins limita naturala, biologica
maxima, cantitatea de peste prins a oscilat intre 94-98 mil. tone, reducndu-se cu 9% cantitatea pe cap
de locuitor fata de 1988.
O reducere cu 13% s-a inregistrat si la carnea de vita si oaie in perioada 1972-1993, dupa ce intre
1950-1972 cresterile de productie au determinat majorarea cu 36% a acestor alimente pe cap de
locuitor.
Productia de cereale, hrana oceanica, carne de oaie si de vita pe persoana, 1950 1993
(Worldwatch Institute-Probl. globale ale omenirii, Casa Plina, 1996)
Categoria Perioada de Cresterea
Perioada de
Declinul
alimentara
crestere
(%)
declin
(%)
Cereale
1950-1984
+40
1984-1993
-12
Hrana marina 1950-1988
+126
1988-1993
-9
Carne de vita
1950-1972
+36
1972-1993
-13
si oaie
Dat fiind faptul ca att bazinele oceanice ct si pasunile sunt exploatate aproape de capacitatea de
sustinere a acestora, o potentiala cerere a cresterii de produse alimentare va putea fi satisfacuta numai
pe baza extinderii productiei terenurilor cu potential agricol.
Daca in ultimele patru-cinci decenii ale secolului XX, imbunatatirea tehnologiilor de cultura au
dus la cresteri spectaculoase ale productiilor, in prezent, desi noutatile tehnologice continua sa apara,
nici una nu poate garanta salturi mari in productia alimentara mondiala (ex. in Japonia productia de orez
de 4,7 t/ha nu a mai fost depasita din 1984, in Coreea de Sud din 1988).
Legat de cercetarea stiintifica si crearea de noi tehnologii se spune ca, desi conducta nu a secat
inca, torentul s-a transformat intr-un pru.
In prezent se cauta noi solutii, mai ales in domeniul biotehnologiei, insa rezultatele de pna acum
nu au determinat salturi notabile ale randamentului agricol.
In afara de potentialul biologic limitat al sistemelor naturale, sporurile mici datorate noilor
tehnologii, exista si alti factori restrictivi ai productivitatii cum ar fi: consumul de apa, capacitatea
limitata a soiurilor de cereale de a reactiona la cantitati sporite de ingrasaminte, diminuarea suprafetei
57

de teren fertil (in Japonia a scazut cu 52%, in Coreea de Sud cu 42%, in Taiwan cu 35%), precum si
dezintegrarea sociala si degradarea mediului care se manifesta in multe regiuni ale planetei. Toate aceste
aspecte complica din ce in ce mai mult eforturile omenirii de realizare a unui echilibru acceptabil intre
alimentatie si populatie.
Astfel, la inceputul anului 1992 Academia Americana de Stiinte si Societatea Regala din Londra
au publicat un raport cu privire la resursele alimentare, mediu si cresterea populatiei, in care se preciza:
daca previziunile curente privind cresterea populatiei se dovedesc corecte si activitatile umane pe
aceasta planeta ramn neschimbate, stiinta si tehnologia ar putea sa nu aiba potentialul necesar
pentru a preveni fie degradarea ireversibila a mediului, fie perpetuarea starii de saracie a unei bune
parti a populatiei planetei.
Daca intre 1950-1990 populatia planetei a crescut cu peste 2,8 miliarde locuitori, cu o medie de
peste 70 mil/an, intre 1990-2030 se prevede o crestere de 3,6 miliarde, adica cu 90 mil/an.

Anul
1950
1990
2030

Cresterea populatiei de pe glob, 1950-1990,

cu estimari pna in 2030
(Worldwatch Institute-Probl. globale ale omenirii, Casa Plina, 1996)
Cresterea
Populatia
Cresterea medie
populatiei
(miliarde
anuala
(miliarde
locuitori)
(mil. locuitori)
locuitori)
2,5
5,3
2,8
70
8,9
3,6
90

Alarmant este aspectul ca aproape toata aceasta crestere a populatiei este prezenta in tarile in curs
de dezvoltare, unde sistemele de suport social sunt deja in curs de deteriorare. O asemenea crestere
intr-un ecosistem finit ridica probleme asupra capacitatii de sustinere a planetei.

Cresteri ale populatiei in cele mai populate state ale lumii

Perioada 1950-1990. Previziuni pna in 2030
(Worldwatch Institute-Prob. globale ale omenirii, Casa Plina, 1996)
Cresterea
1950 1990 2030
Tara
1950-1990 1990-2030
(milioane locuitori)
Tari cu o dinamica lenta
Franta
42
57
62
15
5
Germania
68
80
81
12
1
Italia
47
58
56
11
-2
Japonia
84
124
123
40
-1
Rusia
114
148
161
34
13
58

Regatul Unit
S.U.A.
Bangladesh
Brazilia
China
Egipt
Etiopia & Eritreea
India
Indonezia
Iran
Mexic
Nigeria
Pakistan

50
58
60
152
250
345
Tari cu o dinamica rapida
46
114
243
53
153
252
563
1134 1624
21
54
111
21
51
157
369
853 1443
83
189
307
16
57
183
28
85
150
32
87
278
39
115
312

8
98

2
95

68
100
571
33
30
484
106
41
57
55
76

129
99
490
57
106
590
118
126
65
191
197

Asigurarea resurselor alimentare presupune redefinirea notiunii de securitate prin recunoasterea

faptului ca penuria alimentara si nu agresiunea armata este principala amenintare a omenirii, care ar
duce la reorientarea prioritatilor la nivel mondial.
Pe primul loc urmeaza a se afla planificarea familiala, prin eradicarea analfabetismului si saraciei,
apoi protejarea resurselor de sol si apa si marirea volumului de investitii in agricultura.
Producerea alimentelor este legata exclusiv de exploatarea unor suprafete de teren uscat sau
submers, pe care plantele verzi fixeaza prin fotosinteza o parte din energia solara incidenta. Suprafata
ocupata de ecosistemele agricole si cele naturale de unde omul isi procura hrana zilnica reprezinta
suprafata de nutritie, care raportata la efectivul populatiei reprezinta suprafata de nutritie a unei
persoane. Din aceasta, suprafata ocupata numai de ecosistemele agricole se numeste suprafata agricola
care cuprinde terenurile arabile, plantatiile viti-pomicole si pajistile. Uneori in suprafata de nutritie sunt
incluse si suprafetele marine sau de paduri pe care se practica pescuitul si vnatoarea.
Suprafata agricola mondiala este de circa 4,56 miliarde ha (34,9% din suprafata uscatului), din
care arabil 1,37 miliarde ha (10,14% din suprafata uscatului), pajistile 3,17 miliarde ha (24,1%), 0,02
miliarde ha plantatii viti-pomicole.
Sistemul agroalimentar mondial se bazeaza in primul rnd pe productia de pe terenurile arabile si
din plantatii, utilizate direct in alimentatie prin lantul trofic vegetarian. In privinta pajistilor, acestea
completeaza balanta alimentara (variabil de la zona la zona), pe baza regimului trofic carnivor extensiv.
Din datele prezentate se poate deduce ca att suprafata agricola ct si cea cultivata, respectiv cea
de nutritie sunt finite, ca urmare a dimensiunilor finite ale planetei. Prin urmare, valoarea lor pe individ
se reduce treptat odata cu cresterea populatiei globului.
Datele FAO din 1981 arata ca suprafata agricola in medie pe Terra era de 0,325 ha/individ, cu
diferentieri mari intre tari si continente (Asia 0,18 ha, Australia 3,01 ha).
Intr-o viziune ecologica mai larga, problema asigurarii resurselor alimentare presupune, dupa I.
Puia si V. Soran (1981), luarea in discutie a doi termeni noi: aria cultivata minima, care reprezinta
suprafata cultivata necesara obtinerii cantitatii de alimente pentru intretinerea unei fiinte umane pe timp
de un an si aria agricola minima (suprafata agricola necesara obtinerii cantitatii de alimente pentru
intretinerea unei fiinte umane pe timp de un an).
Aceasta variaza de la tara la tara sau de la zona la zona in functie de structura regimului alimentar.
Analiznd situatia din S.U.A. si Japonia (1981) se constata ca suprafata cultivata era de 0,83 ha/individ
in S.U.A. si 0,04 ha/individ in Japonia, suprafata de teren arabil de 1,87 ha/individ in S.U.A. si 0,046
ha/individ in Japonia, iar suprafata de mediu ambiant de 3,08 ha/individ in S.U.A. si numai 0,31
ha/individ in Japonia.
In functie de nivelul mediu actual al bioproductivitatii ecosistemelor agricole (N. Duckhman,
1971), aria minima cultivata pentru asigurarea hranei unui om de 65 kg, in functie de dieta, cunoaste 4
situatii:
1. dieta austera (regim trofic vegetarian, fara proteine, grasimi animale); aria minima cultivata
0,09 ha;
59

2. dieta mai putin austera (regim trofic vegetarian combinat cu regim trofic carnivor extensiv;
proteine din lapte, grasimi animale putine); aria minima cultivata 0,19 ha;
3. dieta mixta (regim trofic mixt; continut echilibrat in proteine si grasimi animale); aria minima
cultivata 0,32 ha;
4. dieta bogata (regim trofic bazat pe lantul trofic carnivor intensiv, cu multe produse de origine
animala, prelucrate industrial, depasind necesarul organismului); aria minima cultivata 0,62 ha.
In tara noastra suprafata agricola este de circa 14,8 mil. ha (62% din suprafata totala), din care
9,4 mil. ha teren arabil (63%), 4,8 mil. ha pajisti (33%), 0,6 mil. ha vii + livezi (4%).
Rezulta ca suprafata cultivata ce revine unui locuitor este de 0,41 ha, iar cea agricola de 0,64 ha,
sitund Romnia intr-o pozitie favorabila fata de media mondiala.
In functie de specificul fiecarei tari, imbunatatirea nivelului de alimentatie a omului se poate
realiza pe mai multe cai:
- extinderea suprafetelor cultivate (mai ales in America Latina si de Sud, Africa, Australia);
- cresterea productivitatii ecosistemelor agricole;
- reducerea pierderilor de alimente din cmp (cca 20%) si depozite(cca 10%);
- folosirea tuturor resurselor alimentare provenite din ecosistemele naturale ;
- folosirea mijloacelor neconventionale de producere a hranei (culturi de alge, microorganisme;
cultivarea plantelor pe pelicule nutritive etc.);
- ingineria genetica (obtinerea de hibrizi interspecifici, transferul de gene, protoplasma);
- accesul intregii populatii la resursele alimentare;
- corelarea cresterii demografice cu posibilitatea producerii de alimente.
Teme :
Care este necesarul caloric zilnic si ce situatii pot aparea?
Care sunt tipurile regimuri trofice si de dieta si ce caracteristici prezinta?

60

MODULUL V
ACTIUNEA NEGATIVA
A OMULUI IN ECOSISTEME
5.1 Distrugerea fitocenozei
Structura si compozitia fitocenozelor sunt influentate de caracteristicile biotopului, dar si de
actiunile antropogene.
Principalele cauze ale degradarii fitocenozelor sunt: taierile excesive, destelenirea izlazurilor,
pasunatul nerational si incendiile. Toate acestea au implicatii majore asupra productivitatii ecosistemelor
si asupra echilibrului ecologic in biosfera.
Taierile excesive reprezinta prima mare interventie a omului in natura. Fata de peste 50-60% din
suprafata uscatului ct reprezentau padurile la inceputul istoriei omenirii, astazi reprezinta numai 29,4%
(aproape 1/3 din intinderea uscatului de 11,63 miliarde ha).
Se stie ca padurea a constituit intotdeauna un regulator al precipitatiilor, cel mai puternic sistem
de epurare a atmosferei, un sistem eficient in prevenirea si combaterea eroziunii solului.
In timpul ploilor coronamentul arborilor retine cca 70% din cantitatea de apa cazuta, diferenta de
30% cade pe litiera sau pe stratul de muschi. Litiera retine de 4-5 ori mai multa apa dect greutatea ei,
iar un strat de muschi de 10 cm grosime poate retine 45 l/m2.
Prin taierea padurilor se micsoreaza gradul de stabilitate a solului mentinut de radacinile arborilor,
scade activitatea microbiologica care este intensa in solurile de padure. De asemenea, se diminueaza
numarul pasarilor ce-si gasesc habitatul in coronamentul arborilor si care au rolul lor in lanturile trofice
(ex.: distrugerea unor insecte daunatoare).
In tara noastra numai in perioada 1920-1921 a fost defrisata o suprafata de un milion ha, ce s-a
degradat ulterior datorita fenomenului de eroziune.
Legat de rolul padurii in mentinerea puritatii aerului, se poate preciza ca fiecare arbore este o
mica fabrica de oxigen, dar in acelasi timp un excelent filtru, retinnd mari cantitati de praf si impuritati
(un stejar matur elimina 1,7kg O2/ora, necesar pentru un om timp de 3 zile si consuma 2,4 kg
CO2/ora). De asemenea, in aerul de padure ionizarea este de 2-3 ori mai mare dect deasupra marii si
de 5-10 ori mai mare dect in aerul din centrele urbane (ionii usori, cu sarcini negative influenteaza
pozitiv starea de dispozitie a omului).
Destelenirea izlazurilor a determinat in multe regiuni declansarea fenomenului de eroziune a
solului cu degradarea ireversibila a fertilitatii si pretabilitatii pentru anumite folosinte. Se cunoaste rolul
deosebit al vegetatiei ierboase in prevenirea scurgerilor si a eroziunii, in retinerea si infiltrarea unor
cantitati mari de apa datorita telinii si sistemului radicular. De asemenea, ierburile perene au un rol
deosebit in imbunatatirea insusirilor fizice ale solului, in cresterea fertilitatii, favoriznd o activitate
biologica intensa in sol.
Pasunatul nerational, prin supraincarcarea cu animale, prin nerespectarea perioadelor de pasunat
si a celor de refacere, duce la degradarea covorului vegetal.
Incendiile au fost utilizate de primii cultivatori in scopul extinderii suprafetelor cultivate, iar
ulterior pentru obtinerea de cenusa utilizata sau comercializata ca ingrasamnt. De multe ori incendiile
apar datorita unor fenomene naturale (fulgere, arsita puternica), alteori din neglijenta omului si cu att
mai grav cnd sunt provocate cu buna stiinta. Efectul acestora este deosebit de negativ asupra calitatii
mediului.

61

5.2 Degradarea solului si reducerea fertilitatii sale

Principalii factori care duc la degradarea solului si implicit la reducerea fertilitatii sale sunt:
eroziunea, acidifierea, salinizarea secundara, excesul de umiditate, suprapasunatul, despaduririle,
tehnologiile agricole necorespunzatoare, poluarea, etc.
Se apreciaza ca pe plan mondial eroziunea afecteaza
5-7 mil. ha/an, salinizarea secundara 150250 mil. ha/an (din circa 2 miliarde hectare cultivate), iar acidifierea 20% din soluri.
In tara noastra eroziunea afecteaza circa 4,45 mil. ha, la care se adauga 700 mii ha afectate de
alunecari de teren, 25 mii ha de salinizare secundara si pericol de inmlastinire pe 1,2 mil. ha. Se
apreciaza ca pierderile de sol sunt de circa 150 mil. t/an in care se includ 1,5 mil. tone humus, 0,4-0,5
mil. tone azot si cantitati mari de fosfor, potasiu si alte elemente.
Se estimeaza ca, in functie de conditiile mediului, cantitatea de sol nou format este de 2-10
t/ha/an, cantitate care ar compensa pierderile prin eroziune si s-ar mentine un echilibru relativ stabil
intre cele doua procese (I.A. Neyroud si G. Christinet, 1986), dar anumite activitati umane sunt
capabile sa rupa acest echilibru, cu consecinte dintre cele mai negative.
O problema deosebit de grava o reprezinta tendinta de scadere a continutului solului in humus pe
suprafete foarte mari, datorita tehnologiilor si utilajelor agricole necorespunzatoare care au afectat
negativ activitatea biologica din sol.

62

Asia

1)

Milioane hectare
197 298
204

Suprafata
degradata, cota din
intreaga suprafata
cultivabila

Total

Altele1)

Metode de cultivare
improprii

Despaduriri

Suprapasunat

Regiunea

Degradarea solului cauzata de activitatile umane in lume

(1945 1993)

47

746

%
20

Africa

243

67

121

63

494

22

America de Sud

68

100

64

12

244

14

Europa
50
84
64
22
220
America de Nord si
38
18
91
11
158
Centrala
Oceania
83
12
8
0
103
In lume
679 579
552
155
1965
- Include exploatarea vegetatiei pentru uz domestic (133 milioane
bioindustriale, precum poluarea (22 milioane hectare).

23
8
13
17
hectare) si activitati

5.3 Distrugerea zoocenozei si introducerea daunatorilor

Odata cu interventia omului in natura au fost semnalate efecte negative si asupra regnului animal.
In ultimele secole au disparut in lume aproape 300 specii de animale, iar altele sunt pe cale de
disparitie (bizonul american, zimbrul, capra neagra, muflonul, lynxul, vidra, foca etc.). Aceeasi situatie
se intlneste si in rndul pasarilor (pe cale de disparitie: vulturul plesuv, vulturul mieilor, soimul etc.).
Odata cu dezvoltarea agriculturii, a schimburilor comerciale, constient sau inconstient, omul a
realizat si introducerea de noi daunatori pentru anumite regiuni, care au perturbat de cele mai multe ori
echilibrele biologice din natura (gndacul din Colorado Leptinotarsa decemlineata, filoxera
Phyloxera vastatrix, pentru Europa; iepurele (Oryctogalus cuniculus) adus in Noua Zeelanda).

5.4. Poluarea mediului ambiant

5.4.1 Cresterea demografica si poluarea mediului
Degradarea mediului este o problema ce a aparut si s-a accentuat odata cu accelerarea cresterii
demografice, care a determinat "antropizarea" unor zone din ce in ce mai intinse de pe planeta noastra.
Se estimeaza ca populatia globului era de circa 10 mii oameni, cu aproximativ 240.000 ani in
urma (A. Vasiliu, 1974); de 30 milioane in anul 4.000 i.Ch.; de 210 milioane la inceputul mileniului
inti; nu cu mult peste 1 miliard la mijlocul sec. XVIII; 2,5 miliarde in anul 1950; 5,3 miliarde in 1990
si se prevede o populatie de circa 8,9 miliarde locuitori in 2030, daca se mentine cresterea demografica
medie anuala inregistrata in 1995, de 90 milioane locuitori.
Aceasta inseamna ca in numai doua secole (1825-2030) populatia globului va realiza o crestere
demografica de circa 8 ori.

63

Milioane
locuitori

Cresterea anuala a populatiei, 1950-1993

Aceasta explozie demografica fara precedent se repercuteaza in degradarea in mod continuu a
unor ecosisteme cu implicatii majore in productia agricola, reducnd standardul de viata pentru o buna
parte din locuitorii planetei noastre.
Pentru a-si satisface nevoile de trai mereu crescnde si mai complexe, omul a cules, a vnat, a
pescuit, a crescut animale, a cultivat pamntul, a extras minereuri si le-a prelucrat, producnd bunuri
materiale din ce in ce mai diversificate, dar in acelasi timp si deseuri.
De-a lungul timpului, omul a considerat natura ca sursa inepuizabila de resurse, dar si ca receptor
nelimitat al deseurilor de toate tipurile. Drept urmare, in paralel cu progresele tehnice si cu modificarile
antropice cu rol pozitiv au avut loc si fenomene negative: degradarea solului de pe suprafete intinse,
disparitia unor specii de plante si animale, epuizarea unor zacaminte minerale, si nu in ultimul rnd,
aparitia si accentuarea fenomenului de poluare.
Protectia mediului se refera la:
gospodarirea rationala a resurselor;
evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii;
prevenirea poluarii mediului;
reconstructia ecologica a mediului.
La nivel mondial, protectiei mediului i se acorda o importanta crescnda, mai ales dupa
Conferinta O.N.U. din 1972 de la Stockholm dedicata poluarii, existnd organisme nationale si
internationale specializate si o legislatie adecvata.

5.4.2 Poluare, poluant concepte, definitii

Termenul de poluare are un sens larg si deriva din latinescul polluo(-ere), care inseamna a
murdari, a degrada, a profana, ceea ce in vorbirea curenta denumeste orice actiune de degradare a
mediului normal de viata a omului.
Desi de-a lungul timpului s-au emis mai multe definitii, nu se poate spune ca exista una
atotcuprinzatoare, insa cea mai complexa pare a fi cea formulata la Conferinta Mondiala O.N.U. asupra
mediului (1972), prin care poluarea semnifica: modificarea componentelor naturale sau prezenta
unor componente straine, ca urmare a activitatii omului si care provoaca prin natura lor, prin
concentratia in care se gasesc si prin timpul ct actioneaza, efecte nocive asupra sanatatii, creaza
disconfort sau impieteaza asupra diferitelor utilizari ale mediului la care acesta putea servi in forma
sa anterioara. Din aceasta definitie se poate constata ca cea mai mare responsabilitate pentru
poluarea mediului o poarta omul, poluarea fiind in cea mai mare parte consecinta activitatii umane.
Nu se poate neglija totusi faptul ca in mediul inconjurator are loc si o autopoluare, datorata
prezentei unor elemente naturale care-l degradeaza.
De asemenea, trebuie sa se faca o delimitare clara intre poluarea mediului si impurificarea
acestuia.
64

Poluantul nu este altceva dect factorul care produce fenomenul de poluare, cel care genereaza
disconfort sau are actiune toxica asupra organismelor, care degradeaza componentele biotopului,
provocnd dezechilibre ecologice.
Conform legii tolerantei, orice factor util cnd depaseste pragurile de toleranta devine toxic, letal,
deci devine poluant.
Fenomenul de poluare a inceput odata cu aparitia omului pe pamnt, insotind orice activitate
umana. Initial produsele poluante erau putine, de natura organica si usor degradabile de catre
microorganisme, insa odata cu cresterea populatiei umane si dezvoltarea societatii numarul si
diversitatea poluantilor a crescut considerabil.
In perioada actuala se raspndesc in biosfera un numar imens de deseuri, unele foarte greu sau
chiar nebiodegradabile (detergenti, pesticide de sinteza, mase plastice, deseuri radioactive etc.). Mult
timp s-a crezut ca mediul are capacitati nelimitate de absorbtie si de neutralizare a efectelor poluarii, dar
cnd cantitatea de poluanti depaseste capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele sufera un
proces de alterare. Aceste modificari pot fi att de accentuate inct sa se ajunga la distrugerea totala
sau partiala a ecosistemelor respective si aparitia unor zone lipsite de viata (ruri si soluri foarte
puternic poluate etc.).
5.4.3 Factorii poluanti si tipurile de poluare
Factorii poluanti sunt elemente ale mediului inconjurator, existente in mod natural sau introduse
de catre om in timpul activitatii sale si se pot clasifica astfel:
A. dupa originea (provenienta) lor:
- naturali;
- antropogeni (artificiali);
B. dupa natura lor:
- fizici (particule solide, radiatii ionizante, emisii masive de energie, zgomote etc.);
- chimici (derivati ai multor elemente chimice, diverse substante chimice de sinteza);
- biologici (anumite specii de plante, animale si mai ales microorganisme);
C. dupa starea de agregare:
- lichizi;
- gazosi;
- solizi.
In functie de aceasta grupare a factorilor poluanti, distingem mai multe tipuri de poluare:
A. Dupa originea poluantilor:
1. Poluare naturala - provocata de diverse cauze naturale:
- incendiile naturale din paduri si savane, in urma carora rezulta cantitati mari de fum, cenusa si
hidrocarburi;
- furtunile de praf si nisip prin care cantitati mari de praf si nisip, datorita eroziunii eoliene, sunt
desprinse din unele zone, apoi transportate si depuse in altele (extinderea deserturilor);
- vulcanii activi, care emana in atmosfera lava, pulberi si gaze, afectnd mediul din imprejurimi,
dar si la distante mai mari;
- cutremurele de pamnt de o magnitudine ridicata pot provoca degradari ale solului prin
fisurarea si fracturarea lui, prin perturbari ale echilibrului hidrologic, prin deranjarea cursului apelor
etc.;
- apele subterane saline sau acide ce ies la suprafata intmplator sau in urma activitatii omului;
- polenul diverselor plante produce stari alergice la diferite categorii de oameni si animale;
- dereglarile meteorologice produc pagube mari vegetatiei spontane si cultivate, faunei, dar si
afectiuni ale sanatatii omului.
- emisiile masive de energie.
2. Poluare antropogena - determinata de om ca rezultat al activitatilor industriale, agricole sau
gospodaresti:
a - poluare industriala;
b - poluare agricola;
c - poluare menajera.
65

d- poluare estetica prin degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizarii si sistematizarii eronate,

a interventiilor nechibzuite asupra mediului.
a. Industria este principala sursa antropogena de poluare datorita numarului mare de poluanti pe
care-i produce, printr-o multitudine de activitati.
- Intreprinderile termoenergetice, datorita arderii combustibililor, produc cantitati mari de
cenusa, oxizi de sulf, de azot si de carbon, precum si metale grele pe care le elimina in atmosfera (ex. o
centrala electrica pe carbune, de 2000 MW elimina anual in atmosfera 42.000 t particule solide,
impreuna cu gazele aferente, chiar daca se retin 95-99 % din pulberi).
- Siderurgia determina poluarea puternica a atmosferei prin pulberi si coloizi, prin cantitati mari
de CO2, SO2 si alti compusi gazosi.
- Metalurgia neferoasa produce o poluare deosebit de grava datorita plumbului, zincului,
cadmiului, arseniului, fierului, mercurului etc. ce se elimina in mediu (ex. Zlatna, Copsa Mica, Baia
Mare).
- Industria chimica intervine in poluarea intensiva a atmosferei si a apelor printr-un numar foarte
mare de poluanti (SO2, acid sulfuric, hidrogen sulfurat, NO, amoniac, clor, acid clorhidric etc.);
- Fabricile de ciment polueaza mediul ambiant datorita prafului ce se degaja si care este
imprastiat in atmosfera la distante apreciabile.
- Industria nucleara creaza probleme deosebit de grave datorita poluarii radioactive produsa att
de depozitarea deseurilor, ct si a unor dereglari in functionarea lor (unele accidente).
Transporturile sunt o sursa importanta de poluare datorita emanatiilor de gaze (cu CO, NO,
hidrocarburi nearse si metale grele) si datorita zgomotelor. Se estimeaza ca anual se elimina in
atmosfera circa 1000 t mercur, iar o masina emite anual 1 kg de plumb.
b. Agricultura constituie o importanta sursa de poluare a mediului datorita ingrasamintelor
chimice si pesticidelor utilizate nestiintific, exploatarii nerationale a unor mari suprafete de teren,
declansnd fenomene de eroziune si alunecari (defrisari, desteleniri, incendieri, pasunat nerational,
folosirea de utilaje necorespunzatoare etc.), precum si datorita functionarii necorespunzatoare a
fermelor zootehnice mari etc.
Pesticidele reprezinta cea mai periculoasa sursa de impurificare si poluare a mediului prin
suprafetele intinse pe care se folosesc si prin toxicitatea lor ridicata. Natura substantelor chimice
potential poluante pentru terenurile agricole este foarte diversa, fiind impartite dupa acest criteriu in 26
grupe.
Din categoria pesticidelor, cele mai folosite in agricultura sunt: insecticidele, erbicidele,
rodenticidele, nematocidele, moluscidele, fungicidele.
Insecticidele de contact sunt cele mai numeroase si mai periculoase, au o remanenta ridicata si
poseda proprietatea de a se acumula si de a se concentra in lanturile trofice.
O alta sursa de poluare in agricultura o constituie excesul de ingrasaminte chimice si aplicarea lor
nerationala, att a celor cu macroelemente ct si a celor cu microelemente.
Excesul de azotati si fosfati are o actiune toxica asupra microflorei din sol, eutrofiaza apele si
duce la acumularea in vegetatie a acestor elemente peste limitele tolerabile. Levigarea elementelor
fertilizante in sol depinde de mobilitatea acestora, de compozitia chimica a solului si de procesele
complexe care se produc la nivelul acestuia. In general, limita intre deficitul si excesul unui element este
deosebit de strnsa, totul depinde de natura plantelor si a mediului.
Pentru o corecta aplicare a ingrasamintelor este necesara o buna cunoastere a proceselor
fiziologice, a structurii, texturii si chimismului solului, a cerintelor plantelor pe diferite fenofaze, in
corelatie cu evolutia factorilor climatici.
Reziduurile de la complexele de crestere a animalelor actioneaza ca poluanti ai apelor utilizate
pentru indepartarea lor.
Efectul nociv al acestor reziduuri in apa apare in urma procesului de putrefactie, prin epuizarea
oxigenului din apa si aparitia unor compusi toxici de descompunere (H 2S, NH3, metale grele etc.).
Descompunerea materiei organice este asigurata de microorganismele aerobe prin oxidare biochimica.
Epuizarea oxigenului din apele puternic poluate cu substante organice are drept consecinta disparitia
organismelor aerobe si inmultirea celor anaerobe, saprobionte.

66

De asemenea, trebuie mentionat mirosul intolerabil pentru locuintele omenesti, gustul neplacut pe
care il dau furajului in cazul utilizarii acestor reziduuri in stare nefermentata si in cantitati mari, la
fertilizarea pajistilor.
Se mai pot cita ca poluanti: abatoarele, tabacariile, fabricile de brnzeturi, amidon, zahar, bere,
vin, distilariile.
c. Nu sunt de neglijat nici reziduurile rezultate din activitatea umana casnica, apele si gunoaiele
menajere.
B. - Dupa natura poluantilor:
1. Poluare fizica: - termica, fonica, luminoasa, radioactiva etc.
2. Poluare chimica, cu:
- derivati ai C, S, N, F, O, Cl etc.;
- derivati ai metalelor grele (Pb, Cr, Co etc.);
- mase plastice;
- pesticide;
- materii organice fermentescibile etc.
3. Poluare biologica:
-contaminarea microbiologica a mediilor inhalate, ingerate si a solului;
- modificari ale biocenozelor, invazii de specii vegetale si animale.
C. Dupa starea de agregare a poluantilor:
1. Poluare cu lichide;
2. Poluare cu gaze si vapori;
3. Poluare cu substante solide.

5.4.4 Circulatia, dispersia si concentrarea poluantilor in biosfera

Poluantii, dupa ce au fost emanati in mediu, sufera actiuni de transport (migrare) pe diverse cai:
curenti de aer, apa, particule de sol, organisme vii, inclusiv omul.
Daca urmarim factorii poluanti pe circuitul organismelor vii trebuie sa incepem cu producatorii
primari.
Plantele pot prelua poluantii din cele trei medii: aer, apa sau sol si prin procesul de fotosinteza ii
includ in structurile substantelor organice. De la producatorii primari poluantii trec la consumatori de
diferite ordine prin reteaua trofica, spre nivelurile superioare, realizndu-se deplasarea si dispersia,
conform piramidei inverse de biotop.
Ca urmare, pot sa apara reziduuri de pesticide in anumite produse de sera, fara ca in acel mediu
sa se fi facut tratamente, datorita folosirii gunoiului de grajd de la animale hranite cu furaje
contaminate.
Urmarind transferul poluantilor de-a lungul lantului trofic vom sesiza un fenomen deosebit de
important prin consecintele sale, numit ,,amplificare biologica sau ,,concentrare acumulare.
Unii poluanti pe parcursul lantului trofic nu sunt eliminati sub forma de deseuri metabolice, ci
sunt retinuti si utilizati in noi sinteze sau depozitati in organismele consumatorilor, realizndu-se
concentratii crescnde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice.
Conform acesteia, biomasa organismelor scade de la producatori spre consumatorii de vrf,
realizndu-se fenomenul de amplificare biologica. Cunoasterea acestui fenomen are o mare importanta,
deoarece unele substante, ce au in biotop concentratii reduse, pot ajunge la unii consumatori din vrful
piramidei trofice la concentratii foarte mari, ce pot deveni letale

67

Amplificarea biologica
Intruct omul se hraneste cu produse de origine vegetala si animala (consumatori de diferite
ordine), preia si el in mod similar eventuali poluanti din acel lant trofic.
Deosebit de toxic si bioacumulativ s-a dovedit a fi insecticidul D.T.T., motiv pentru care de mai
multi ani este interzisa producerea si folosirea lui.
Un fenomen sesizat la unele din insecticidele folosite in prezent (de exemplu Furadan) este
diluarea biologica.
Furadanul este un insecticid extrem de toxic, sistemic, inct plantula rezultata din samnta tratata
va contine pesticidul, deci va fi toxica. Odata cu cresterea fitomasei, concentratia pesticidului va scadea
sub limite letale (dupa 45 de zile), deoarece cantitatea sa va ramne aproximativ aceeasi sau uneori se
diminuiaza ca urmare a metabolizarii acestuia de catre planta.
- masa poluantului (M)
F fitomasa
C concentra]ia poluantului
M1 M2 M3 Mn; F1< F2< F3< Fn,
deci:

M1 M 2 M 3 M n
; C >C >C >C
F1 F2 F3 Fn
1

Diluarea biologica (dupa D. Schiopu, 1997)

5.4.5 Mediile de poluare si principalii poluanti

Aerul, apa si solul, constituienti ai biosferei, cunoscuti sub denumirea de factori de mediu, sunt si
principalele medii de poluare.
1. Atmosfera are o grosime de circa 3000 km si este impartita pe verticala in 5 zone: troposfera
(0-8 km), stratosfera (8-35 km), mezosfera (35-90 km), termosfera (90-500 km) si ecosfera (>500 km).
Sub aspectul poluarii intereseaza in special troposfera si stratosfera, iar din aceasta din urma
ozonosfera (incepe la circa 25 km si se termina la
50 km), unde o parte din oxigen (O2) se
transforma in ozon (O3), constituind ecranul protector impotriva radiatiilor ultraviolete, care ar distruge
viata pe Terra.
Fenomenele cu cele mai profunde implicatii asupra concentrarii, dispersiei si diluarii poluantilor
au loc in troposfera si, partial, in stratosfera.
68

Pot sa apara situatii ce favorizeaza cresterea concentratiei de agenti poluanti (inversiune termica,
inversiune de advectie, stabilitate-stagnare atmosferica), mai ales in zonele de emisie a poluantilor (ex.:
in 1930 in Belgia, pe valea Meusei moartea a 50 persoane; in 1952 in Londra, in 4 zile au murit 4000
persoane datorita smogului, format pe fondul unei inversiuni termice).
Dar, in atmosfera apar si procese de autoepurare (datorita factorilor meteorologici si fenomenelor
de sedimentare), insa atta timp ct cantitatile de poluanti se inscriu in limite rezonabile, iar fenomenele
meteorologice nu sunt modificate antropic.
Principalii produsi poluanti, intlniti in atmosfera si emisi mai ales din surse artificiale
(antropogene), sunt: CO, CO2, NO, NO2, SO2, SO3, H2S, Pb, acizii (HCl, HNO3, H2SO4, HF), Cl, F si
compusii sai, produsi fotochimici, praful, cenusile si fumul, particulele radioactive etc.
Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe carbune, pacura si gaze;
motoarele cu ardere interna (58% din total); industria fierului, otelului, petrochimica, a celulozei si
hrtiei; arderea deseurilor, incendiile etc. Concentratia din atmosfera de 0,01-0,2 ppm este aproximativ
constanta datorita oxidarii la CO2.
Oxidul de carbon are o actiune asfixianta asupra organismului datorita formarii
carboxihemoglobinei, ca urmare a combinarii cu hemoglobina din snge.
Principalele surse generatoare de CO2 sunt: diferite procese de combustie in intreprinderi si
arderile directe in atmosfera (incendii, deseuri, incalzit etc.); respiratia vietuitoarelor si procesele de
descompunere a materiei organice (se produce de circa 4 ori mai mult CO2 dect din arderile
industriale).
Cresterea CO2 din atmosfera ar putea provoca schimbari ale potentialului electric normal al
creierului si modificari ale electroencefalogramei, dar principalul efect il constituie efectul de sera.
O crestere cu 0,50C a temperaturii medii globale ar diminua cu 10% cantitatea de gheata din
Artica (in ultimul secol nivelul oceanului a crescut cu 1 mm/an). O crestere a temperaturii oceanelor cu
10C ar ridica nivelul acestora cu circa 60 cm.
Principalele surse generatoare de oxizi ai azotului sunt: bacteriile nitrificatoare (sursa naturala);
arderea combustibililor fosili; transporturile; industria chimica (fabrici de ingrasaminte cu azot, de
fabricare a HNO3).
Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor si animalelor. Dioxidul de azot (NO 2)
este de circa patru ori mai toxic dect monoxidul (NO). La 4-5 ppm NO2 frunzele prezinta necroze, iar
la peste 25 ppm NO2 timp de o ora, frunzele cad, fenomen ce poate fi prezent si la 0,5 ppm NO 2, dar
timp de 35 zile. La om pot sa apara diferite boli pulmonare. Concentratia maxima admisa (CMA),
media pe 24 ore, este de 0,1 mg/m3 (STAS 12574-87).
Oxizii de sulf au ca sursa de poluare: arderea combustibililor fosili (1/3) si diferite procese
naturale (eruptiile vulcanice 2/3). Efectele asupra omului se manifesta printr-o iritatie a sistemului
respirator, incepnd de la concentratii de 5 ppm, iar asupra plantelor efectul fitotoxic se manifesta prin
distrugerea clorofilei si aparitia de leziuni la nivelul frunzelor.
In prezenta umiditatii (SO2+H2O) se formeaza H2SO3 care corodeaza suprafetele metalic,
decoloreaza piatra, marmura etc. si determina ploile acide. Concentratia maxima admisa (CMA), media
pe 24 ore, este de 0,25 mg/m3 (STAS 12574-87).
Sursele de poluare cu hidrogen sulfurat (H2S) sunt: fabricile de celuloza bazate pe procedeul
sulfat; fabricile de coloranti; de pesticide; descompunerea materiilor proteice vegetale si animale de
catre bacterii.
Concentratia din atmosfera este de 0,1-0,45 g/m3, fiind sub limita de sensibilitate a mirosului. La
peste 1.120.000 g/m3 survine moartea prin paralizia rapida a centrului respirator.
Concentratia maxima admisa (CMA), media pe 24 ore este de 0,008 mg/m3 (STAS 12574-87).
Principalele surse de poluare cu plumb sunt: intreprinderile producatoare si prelucratoare de
plumb, termocentralele, automobilele, colorantii cu compusi de plumb, insecticidele, fumul de tigara
etc.
Plumbul micsoreaza rezistenta organismelor la infectii, afecteaza sistemul nervos (mai ales la
copii) etc. Concentratia din aer este de circa 0,1 g/m3 in zonele rurale si 2-10 g/m3 in centrele urbane.
Concentratia maxima admisa (CMA), media pe 24 ore este de 0,0007 mg/m3 (STAS 12574-87).
Calitatea aerului este apreciata mai ales pe baza prezentei unor gaze (CO, CH4, NO, NO2, oxizi
de sulf, hidrocarbonati activi, pesticide etc.), a unor elemente chimice (bariu, cobalt, cupru, fier, mercur
69

etc.), a unor radicali (fluorati, nitrati, sulfati) si a altor substante (substante organice diverse, substante
radioactive, substante alergice etc.).
In general calitatea aerului este buna in mediul neurban, scaznd uneori mult in orase si mai ales
in marile aglomerari urbane.
Aprecierea calitatii aerului se face dupa determinarea cantitatii diferitelor noxe, ct si prin calculul
unor indici. Se calculeaza un indice al CO, al SO 2, al pesticidelor in suspensie, al NO2 si al oxidantilor
fotochimici. Pe baza datelor obtinute se calculeaza un indice general al calitatii aerului.
Cc 8
Cc1

Sc ; in care:
Sc

Ic =

Ic = indicele CO;
Cc8 = concentratia maxima a CO observata in 8 ore;
Sc8 = concentratia minima a CO observata in 8 ore;
Cc1 = concentratia maxima a CO observata intr-o ora;
Sc1 = concentratia minima a CO observata intr-o ora;
= 1 daca Cc1 Sc1;
= 0 in toate celelalte cazuri.
2
2
2
2
2
MAQI = Ic Is Ip In Io ; in care:
MAQI = indice general de poluare a aerului ; Ic indice al CO ; Is indice al SO2 ; Ip indice al
pesticidelor in suspensie ; In indice al NO2 ; Io indice al oxidantilor fotochimici.
Avnd in vedere marea variatie in timp a poluarii, determinarile si calculele trebuie sa se repete
foarte des, ele reflectnd numai starea la momentul respectiv.
2. Apa. Aceasta sufera an de an procese de pierdere a calitatilor naturale prin intense procese de
poluare.
Poluarea apelor poate fi definita ca fenomenul prin care se produc modificari calitative negative
ale proprietatilor naturale, ce au ca urmare scoaterea partiala sau totala a resursei din circuitul
folosintelor.
Poluarea apei, dupa natura sursei, poate fi: artificiala si naturala.
Poluarea artificiala este cauzata de introducerea prin activitati umane in emisari naturali (ruri,
fluvii, lacuri) a unor substante poluante, fie direct, fie prin deversarea apelor din reteaua de canalizare a
locuintelor, industriilor sau a unitatilor agricole.
Sursele de poluare artificiala pot fi grupate in doua categorii: organizate si neorganizate.
Sursele de poluare organizate sunt reprezentate de: sistemele de canalizare a locuintelor,
industriilor, unitatilor si suprafetelor agricole. Prin constructie (conceptie) acestea au fost destinate
deversarii de reziduuri lichide in apele de suprafata. Dupa provenienta, apele din sursele organizate se
impart in: ape reziduale comunale (ape menajere), ape uzate industrial si ape reziduale agricole.
Sursele artificiale neorganizate constau in reziduuri ale activitatii umane care patrund necontrolat
in apele de suprafata si mai ales in cele subterane (reziduurile menajere ale localitatilor necanalizate care
sunt aruncate direct in apele de suprafata sau sunt antrenate din depozite prin procese de scurgere si
infiltratie, determinate de caderea precipitatiilor). De asemenea, alta sursa o constituie scurgerile
accidentale de la sondele petroliere, conducte, rezervoare petroliere etc.
Sursele de poluare naturala pot fi grupate in: surse permanente si surse accidentale. Cele
permanente constau in patrunderea continua, naturala, in apa a unor substante straine, ca: saruri
minerale solubile din rocile salifere; aluviuni din procesul de eroziune, vegetatia subacvatica fixata in
apa. Cele accidentale constau in patrunderea in ape a unor impuritati, substante, datorita unor
fenomene cu caracter geologic (vulcani, cutremure), meteorologic (furtuni de praf, uragane, inundatii)
sau cu caracter complex (alunecari).
Calitatea apelor se apreciaza in functie de gradul de impurificare, poluare si de starea naturala a
acestora, fiind stabilite prin normative (STAS-uri) limitele admisibile pentru cele trei categorii de ape.
Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros, culoare), microbiologici (bacterii coliforme,
streptococi etc.), fizici si chimici (pH, ioni amoniu, nitrati, nitriti, consum biochimic de oxigen-CBO5,
consum chimic de oxigen-CCO etc.).
70

Una din masurile de prevenire a poluarii apelor, in special a celor de suprafata, o constituie
epurarea apelor uzate inainte de deversarea in emisari.
Epurarea apelor reprezinta totalitatea tratamentelor aplicate, ce au ca rezultat diminuarea
continutului de poluanti, inct cantitatile ramase sa nu provoace in apele receptoare dezechilibre
ecologice care sa afecteze negativ utilizarile ulterioare ale acestora.
Principale tratamente se bazeaza pe procese si fenomene fizice, chimice si biologice, fiind
practicate trei procedee de baza:
- mecanice, utilizndu-se gratare, site, bazine desnisipatoare, bazine de separare a grasimilor,
decantoare primare;
- chimice, in care apele uzate sunt tratate cu substante chimice coagulante (sulfat de aluminiu,
clorura ferica etc.), substante sintetice macromoleculare (polielectroliti), pentru o mai buna sedimentare
a poluantilor fini in suspensie, ori cu substante chimice ce determina oxidarea unor poluanti (ozon, clor,
lapte de var etc.);
- biologice, utilizndu-se asa numitele filtre biologice si bazine cu namol activ, care se
bazeaza pe activitatea microorganismelor aerobe ce elimina o parte din poluantii organici
biodegradabili.
3. Solul. Ca si in cazul aerului si al apelor, dereglarile functionale in sol pot interveni odata cu
aparitia fenomenelor de poluare.
Prin poluarea solului intelegem actiunea prin care omul sau natura produce modificari fizice,
chimice si/sau biologice anormale, care ii depreciaza calitatile ca suport si mediu de viata.
Gradul de poluare a unui sol poate fi apreciat prin evaluarea reducerii calitative si/sau cantitative
a productiei agricole fata de situatia normala sau numai cantitativ prin evaluarea cheltuielilor necesare
mentinerii solului la o capacitate bioproductiva egala cu cea anterioara producerii poluarii.
In functie de natura poluarii, poluarea solului poate fi: fizica, chimica, biologica sau radioactiva.
In functie de sursa de poluare, se deosebesc:
- poluare prin lucrari de excavare la zi (cariere, balastiere, exploatari miniere etc.);
- poluare prin acoperirea solului cu depozite de steril, halde, depozite de gunoaie etc.;
- poluarea cu deseuri si reziduuri organice de la industria alimentara si textila;
- poluare cu deseuri si reziduuri anorganice de la industrie;
- poluare cu materii radioactive;
- poluare cu deseuri si reziduuri vegetale agricole si forestiere;
- poluare cu dejectii animale si umane;
- poluare prin eroziune si alunecari, saraturare, acidifiere, exces de apa, compactare;
- poluare cu pesticide si ingrasaminte chimice;
- poluare cu agenti patogeni contaminati.
Una din clasificarile solurilor dupa gradul de poluare este in functie de reducerea productiei
vegetale (C. Rauta si colab., 1980):
1. nepoluat reducerea productiei vegetale cu <5%;
2. slab poluat reducerea productiei vegetale cu 6-10%;
3. moderat poluatreducerea productiei vegetale cu 11-25%;
4. puternic poluatreducerea prod. agricole cu 26-50%
5. foarte puternic poluat prod. se reduce cu 51-75%
6. excesiv poluat reducerea prod. este >75%.

5.4.7 Prevenirea si combaterea poluarii

Masurile ce trebuie luate pentru prevenirea si combaterea poluarii difera in functie de tipul de
poluare si mediul in care a avut loc, viznd:
a) - reducerea emisiilor de agenti poluanti;
b) dirijarea si captarea agentilor poluanti;
c) tratarea agentilor poluanti in vederea neutralizarii actiunii lor nocive prin utilizarea proceselor
naturale si tehnologice.
In industrie, pentru reducerea poluarii sunt indicate solutii tehnologice care sa tina seama att de
randamentul instalatiilor, ct si de efectul asupra mediului ambiant.
71

In acest sens se prevede: montarea de filtre moderne (electrostatice) care sa retina cea mai mare
parte a agentilor poluanti si cu posibilitatea de reutilizare a unor elemente sau compusi retinuti;
reciclarea gazelor de la termocentrale si unele industrii; reciclarea apelor uzate industriale intr-un
circuit tehnologic inchis; construirea de cosuri inalte (peste 200-300 m) ca si masura provizorie,
intruct cantitatea de poluanti ramne aceeasi numai ca dispersia este pe o raza mai mare - se reduce
poluarea numai in jurul fabricii, dar pentru mediu in ansamblu nu este nici o reducere. O masura
importanta este respectarea tehnologiilor de fabricatie pentru care s-a primit aviz favorabil din partea
Agentiei de Mediu; controlul riguros si permanent al emisiilor de catre organisme specializate in acest
sens.
In transporturi poluarea poate fi mult diminuata prin construirea de autovehicule cu randament
sporit si consum redus de combustibil; folosirea de combustibili nepoluanti (ex. metanol sau benzina
fara plumb).
In activitatea agricola limitarea poluarii urmareste reducerea cantitatii de substante poluante prin
inlocuirea substantelor chimice de sinteza cu produse naturale pe baza de extracte vegetale; utilizarea
de substante chimice in cantitati foarte mici, cu mult rationament , practicnd astfel o agricultura
ecologica.
De asemenea, dimensionarea si epurarea corecta a apelor uzate de la complexele zootehnice;
utilizarea cu mult discernamnt a ingrasamintelor organice nefermentate pentru fertilizari; depozitarea
corecta a dejectiilor etc.
O masura deosebit de utila o reprezinta folosirea luptei integrate in combaterea bolilor si
daunatorilor care presupune folosirea cu prioritate a mijloacelor biologice, agrotehnice si intr-o mica
masura a pesticidelor, in special cu selectivitate foarte mare. Folosirea pesticidelor poate fi acceptata
numai pentru a limita atacul daunatorilor sub pragul economic de daunare.
Lupta integrata se bazeaza pe:
- cunoasterea dinamicii principalelor populatii de daunatori si de dusmani ai acestora, in functie de
modificarile factorilor ecologici din biotop;
- cunoasterea si folosirea de pradatori si paraziti ai daunatorilor, prin protejarea lor in
ecosistemele agricole sau inmultirea in laborator;
- utilizarea fenomenelor alelopatice antagonice;
- folosirea rotatiei culturilor si a asolamentelor;
- utilizarea relatiilor de comunicare biochimica intre indivizii unor populatii de daunatori prin
intermediul capcanelor;
- introducerea in cultura de soiuri si hibrizi, rase cu rezistenta mare la boli si daunatori;
- optimizarea masurilor agrotehnice (prelucrarea solului, epoca de semanat, fertilizare, densitate
etc.);
- folosirea de mijloace tehnice performante pentru aplicarea tratamentelor chimice;
- intarirea masurilor de carantina fitosanitara pentru a preveni extinderea arealului speciilor
daunatoare;
- utilizarea de mijloace moderne pentru prognoza si avertizare pe spatii ct mai largi.
In nisa umana poluantii sunt reprezentati de deseuri care pot fi sensibil reduse prin confectionarea
de ambalaje economice, dimensionarea consumurilor, colectarea materialelor reutilizabile si nu in
ultimul rnd ridicarea nivelului de cultura si civilizatie, care presupune si o educatie ecologica la un
inalt nivel.
Teme :
Ce este poluarea si care sunt factorii poluanti ?
Care sunt masurile prevenire si combatere a poluarii in agricultura si comunitatile umane?
Explicati fenomenele de amplificare biologica si de diluare biologica si ce implicatii
prezinta?

72

MODULUL VI

GOSPODARIREA
RESURSELOR NATURALE
6.1 Resursele naturale si calitatea mediului inconjurator
Prin resurse naturale se intelege orice componenta din mediul natural, ca solul, apa, flora,
fauna, bogatiile minerale ale subsolului, populatiile umane, care contribuie la realizarea bunastarii
materiale si spirituale a membrilor societatii.
Dupa permanenta lor in timp, resursele naturale se grupeaza in: resurse naturale inepuizabile
(energia eoliana, precipitatiile, forta mareelor, energia solara etc.) si resurse naturale epuizabile.
O parte din resursele naturale epuizabile sunt reinnoibile, cum ar fi: cantitatea si calitatea apei din
ruri, lacuri, surse subterane; fertilitatea solului; resursele vegetale (padurile, pajistile, culturile agricole,
plantatiile viti-pomicole) si animale; produsele marilor si oceanelor (peste, mamifere marine etc.).
Resursele naturale nereinnoibile sunt acelea care odata epuizate nu mai pot fi inlocuite: carbuni,
petrol, gaze naturale, o parte din resursele minerale nemetalice (nisipul pentru fabricat sticla, gipsul,
sarea etc.) sau metalice (Pb, Zn, Cu, cositor etc.). De asemenea, speciile de animale si plante disparute
sunt pierdute pentru totdeauna.
O atitudine ecologica fata de resursele naturale presupune renuntarea la exploatarea nelimitata,
nerationala si generalizarea conceptiei stiintifice despre importanta conservarii resurselor naturale ale
biosferei si pentru generatiile viitoare. O conditie esentiala fara de care conservarea resurselor naturale
nu se poate realiza consta in dezvoltarea la fiecare persoana a simtului de raspundere fata de resursele
naturale ale mediului.
Aceasta presupune cunoasterea si respectarea capacitatii de suport a mediului din zona
exploatata, fiind dependenta de modul de utilizare a resurselor naturale si de presiunea asupra
echilibrelor din mediu.
Dispunerea in teritoriu a obiectivelor economico-sociale, in functie de necesitatile umane si de
vocatia ecologica a mediului respectiv, reprezinta amenajarea teritoriului, care presupune acceptarea
urmatoarelor principii:
1 - considerarea resurselor naturale, in spiritul dezvoltarii durabile, ca bunuri att ale generatiei
prezente ct si ale celei viitoare;
2 - conservarea mediului ambiant si a resurselor sale sa se faca nu prin renuntarea la progresul
tehnic, ci prin perfectionarea activitatilor de conservare si gestionare a resurselor;
3 - in activitatea de amenajare a teritoriului si de conservare a mediului trebuie sa se tina seama de
ierarhizarea necesitatilor societatii umane;
4 - studiul proceselor naturale de utilizare ciclica a resurselor in biosfera poate da nastere la
tehnologii (modele) care sa micsoreze sau sa elimine tendinta de epuizare a resurselor;
5 - consumul unilateral, exclusiv al resurselor naturale si poluarea sunt factori de risc ce ameninta
existenta vietii pe Terra;
6 - gestiunea resurselor naturale si conservarea mediului are un caracter zonal, national, dar si
global.
In spiritul acestor principii se impune elaborarea unor strategii ecologice de dezvoltare
(ecodezvoltare), capabile sa asigure o folosire rationala si sanatoasa a resurselor specifice dintr-un
anumit ecosistem, pentru satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului. In acest context ecologia
participa activ la urmatoarele aspecte:
- evaluarea posibilitatilor mediului in raport cu obiectivele propuse de societate;
- stabilirea impactului acestora asupra mediului inconjurator si gasirea cailor de atenuare a lui, de
conservare a mediului pe termen lung;
- elaborarea de masuri speciale pentru conservarea activa a unor anumite resurse sau portiuni din
mediul inconjurator;
73

- determinarea (impreuna cu alte stiinte) necesitatilor ce caracterizeaza indicii de calitate a vietii si

a prioritatilor de satisfacere a lor;
- proiectarea de ecosisteme antropice cu randament optim in raport cu obiectivele economice si
de conservare pe termen lung a mediului inconjurator.
Utilizarea optima a resurselor naturale in agricultura presupune zonarea productiei agricole si
proiectarea corecta a ecosistemelor agricole in cadrul acestora.
Zonarea productiei agricole este o activitate stiintifica de mare complexitate, prin care se
delimiteaza teritorii de productie agricola cu conditii ecologice, economice si sociale omogene si care
primesc o anumita structura de productie.
Zonarea productiei agricole are la baza concordanta dintre cerintele plantelor si caracteristicile
biotopului, precum si dintre cerintele tehnologice ale ecosistemelor agricole si caracteristicile
tehnologiilor de productie.
Organizarea ecosistemelor agricole in concordanta cu vocatia ecologica a teritoriului, ofera
premisele unei activitati agricole optime in conditiile reducerii la maximum a investitiilor energetice si
materiale.
Studiul factorilor ecologici naturali se axeaza in special pe stabilirea teritoriilor ecologic
omogene, pe bonitarea economica a terenurilor agricole si pe stabilirea masurilor pentru cresterea
fertilitatii lor.
Pe baza analizei factorilor naturali (circa 20 de factori ecologici), economici si sociali, in tara
noastra au fost stabilite 502 zone de productie agricola (cte 8-22 zone in fiecare judet).
Cresterea eficientei ecosistemelor agricole are la baza proiectarea unor ecosisteme agricole
intensive cu productivitate crescnda, in conditiile reducerii interventiei tehnologice, insa cu o reala
conservare a mediului ambiant. Aceasta are rolul de a aprofunda actiunea de zonare a productiei
agricole, urmarind aceleasi obiective si principii metodologice.
In proiectarea ecosistemelor agricole trebuie sa se tina seama de efectele pe care acestea le au
asupra mediului, att in ce priveste consumul sau deteriorarea resurselor (apa, sol, genofond), ct si in
ce priveste stabilitatea ansamblului de conexiuni proprii (cicluri biogeochimice, peisaj etc.).

6.2 Conservarea resurselor genetice

Una din problemele majore ale lumii contemporane o reprezinta conservarea resurselor genetice.
La nivel mondial acestea alcatuiesc patrimoniul genetic mondial (genofondul mondial) care este
alcatuit din totalitatea genofondurilor celor circa 4,5 mil. de specii actuale ce au rezultat prin selectia in
timp a informatiei genetice detinute de circa 1,6-16 miliarde de specii, care se considera ca au existat pe
Terra de la inceputurile vietii si pna in prezent.
Fondul genetic al unei specii sau populatii se constituie prin participarea tuturor indivizilor ce
alcatuiesc la un moment dat acea specie sau populatie. Intre componentii acesteia se realizeaza un
schimb permanent de informatie sub forma unui curent de gene (prin reproducere sexuata), care este cu
att mai intens cu ct numarul indivizilor si viteza de succesiune a generatiilor este mai mare. Curentul
de gene imprima populatiei (speciei) un anumit grad de omogenitate si de stabilitate.
Scaderea brusca a numarului de indivizi dintr-o populatie ca urmare a modificarilor nefavorabile a
factorilor ecologici poate avea drept consecinta scoaterea unor genotipuri de sub actiunea curentului
normal de gene sau chiar pierderea intregii populatii.
Speciile cu inmultire rapida (bacteriile, ciupercile, nevertebratele) isi pot restabili cu usurinta
starea de echilibru a genofondului, fiind ecologic stabile, in schimb cele cu inmultire inceata (multe
specii de plante si animale) isi refac cu mare greutate echilibrul genofondului, fiind ecologic fragile.
Pentru multe din acestea din urma o criza ecologica este fatala (ex.: reptilele mezozoice uriase,
numeroase vertebrate). Masurile de conservare se indreapta in prezent in special spre aceasta categorie
de specii.
Evolutia patrimoniului genetic mondial s-a realizat printr-un proces natural de diversificare a
speciilor si de ocupare a diferitelor nise ecologice ale ecosistemelor, insa omul, prin activitatea sa, a
intervenit prin diversificarea unor resurse genetice (domesticire, ameliorare etc.) sau prin diminuarea
altora (cules, vnatoare, pescuit etc.).
Actiunea omului a dus la diferentierea, pe fondul patrimoniului genetic spontan, a doua sectiuni
caracteristice:
74

- patrimoniul genetic agricol;

- patrimoniul genetic microbiologic.
Patrimoniul genetic agricol este reprezentat prin speciile de plante cultivate si de animale
crescute de om, iar patrimoniul genetic microbiologic este constituit din populatiile de microorganisme
controlate de om in scopuri economice.
Pe lnga influentele pozitive, omul a avut si influente negative asupra patrimoniului genetic
mondial. Se considera ca anual dispar in lume 5-10 specii de plante si animale.
Despre importanta patrimoniului genetic spontan este suficient sa amintim ca in lume se cultiva
circa 300 specii de plante, ceea ce reprezinta doar 0,1% din totalul speciilor ce cresc pe glob; iar in
cazul animalelor proportia este si mai scazuta.
In vederea conservarii acestui patrimoniu genetic au fost infiintate bancile de gene, care nu sunt
altceva dect depozite speciale pentru pastrarea colectiilor de plante sau animale cu importanta
actuala sau de perspectiva in procesul de ameliorare.
Sarcina bancilor de gene este de a colecta materialul genetic, de a-l studia si de a informa
amelioratorii si apoi de a conserva materialul colectat.
Prima banca de gene a fost creata in S.U.A. la Fort Collins in 1958, cu o capacitate de depozitare
de circa 180 mii probe de seminte a cte 450 g. Ulterior numarul acestora a crescut mult, fiind
raspndite in diferite zone ale globului (Krasnodar, Copenhaga, Bari, Gatersleben, Izmir etc.).
Exista si banci de gene specializate, cum ar fi pentru porumb si gru la Cimmyt (Mexic), pentru orez la
Irri (Filipine) etc.
In tara noastra a fost infintata o banca de gene la Suceava in 1990, ce cuprinde 8 celule: 4 celule
in care resursele genetice sunt conservate la 40C si umiditatea aerului de 25% (semintele cu umiditate
de 8%) si 4 celule unde semintele se conserva la 200C si o umiditate a aerului de 20%.
Conservarea genofondului animalelor domestice este mai dificil de realizat, impunndu-se
eforturi organizatorice si financiare mult mai mari. Aceasta se poate face prin doua cai:
a) mentinerea unei rase in linii pure sub forma unor populatii optim dimensionate;
b) crearea de banci de gene sub forma de colectii de material seminal, embrioni, ovule in stare
congelata.
Patrimoniul genetic microbiologic este alcatuit din culturi (suse ) de microorganisme izolate din
natura sau obtinute prin mutatii in laborator, care au utilizari in procese legate de dezvoltarea
economica si gestiunea mediului ambiant, ca: descompunerea reziduurilor, epurarea apelor poluate,
fermentatia produselor alimentare, fixarea microbiana a azotului, producerea de antibiotice etc. Se
considera ca pierderea unei suse microbiene valoroase este echivalenta cu pierderea unui soi de
plante sau rase de animale. In acest scop la Conferinta pe probleme de mediu de la Stockholm din
1972 s-a lansat un program special pentru conservarea resurselor genetice microbiene, propunndu-se
crearea unei Retele Mondiale de Centre de Resurse Microbiologice. Primul astfel de centru a luat fiinta
in 1975 in Australia (Universitatea din Brisbane, Quensland).

6.3 Calitatea mediului inconjurator

Prin calitatea mediului inconjurator se intelege starea acestuia la un moment dat, rezultata din
integrarea tuturor elementelor sale structurale si functionale, capabile sa asigure o ambianta
corespunzatoare multiplelor necesitati ale vietii omului.
Cunoasterea calitatii mediului implica analiza unui numar foarte mare de variabile naturale si
umane. Au fost stabilite standardele care delimiteaza clasele de calitate pentru aer, ape, soluri si relief.

75

Calitatea mediului inconjurator rezulta deci din implantarea structurilor umane artificiale in
structurile naturale. In general, s-a presupus ca valorile calitatii mediului inconjurator sunt mai reduse,
cu ct componenta umana ocupa o pondere mai mare.
Progresele realizate in ultimul timp in conservarea mediului prin optimizarea utilizarii resurselor,
prin trecerea la tehnologii nepoluante si prin adaptarea proceselor de productie au determinat modificari
importante in raportul dintre cele doua subsisteme principale ale mediului: natural si artificial.
Toate problemele calitatii mediului deriva din potentialul natural al acestuia de a suporta, fara
dereglari importante, anumite forme si intensitati de presiune umana. Astfel, orice tip de mediu poate
fi caracterizat printr-un cmp de toleranta (y) ale carui limite sunt date de starea sa naturala si un cmp
de imprastiere (x), reprezentnd diferitele intensitati ale impactului uman.
A B C D
Impactul uman asupra calitatii mediului
y

A mediu natural,
foarte pu]in afectat;
B impact echilibrat;
C dezechilibrare primar\;
D mediu profund afectat
prin utilizarea
nera]ional\
a resurselor.

1
x

O calitate superioara a mediului pentru una sau mai multe forme de utilizare este asigurata atta
timp ct cmpul de imprastiere este mai mic sau egal cu cmpul de toleranta. Cu ct cmpul de
imprastiere se extinde, cu att mediul se indeparteaza de la starea echilibrata si apar dereglari cu
consecinte nefaste.
De exemplu: un versant din zona colinara cu profil echilibrat si cu vegetatia reprezentata prin
paduri de stejar. Impactul uman asupra acestui mediu natural va duce la aparitia unor calitati diferite in
functie de natura interventiei. Mentinerea padurii ca forma unica de folosire a acestui teren va asigura o
buna calitate mediului. Defrisarea padurii de pe pantele mici nu va provoca modificari esentiale privind
calitatea mediului, cu conditia ca noua forma de utilizare a terenului sa nu aduca transformari
structurale profunde. Dar, defrisarea totala a versantului sau a portiunii superioare, urmata de araturi
adnci, va duce la modificarea circulatiei apei, la numeroase modificari structurale pe profil, favoriznd
fenomenul de eroziune sau alunecare. Astfel, se ajunge la degradarea totala a calitatilor productive si
estetice ale mediului respectiv.
La fel se intmpla si in cazul apelor. Rurile cu debite mari si cu fluctuatii reduse ale acestora
asigura o buna dilutie a apelor uzate deversate in ele, procesele de autoepurare desfasurndu-se rapid.
Rurile cu debite mici si variabile sunt sensibile fata de apele uzate, procesele de autoepurare
realizndu-se greu si discontinuu.
Astfel, rezulta ca pastrarea unei bune calitati a mediului se poate realiza numai prin mentinerea
capacitatii naturale a sistemului ambiental de a ,,metaboliza elementele artificiale introduse de om in
fluxurile energetice si substantiale.
Pragul superior care poate fi atins fara a afecta echilibrul ecologic delimiteaza asa numita
capacitate de suport a mediului.
Intervalul acestei capacitati de suport depinde de plasticitatea fiecarui sistem ambiental, iar
depasirea sa produce dereglari ale echilibrelor, cu consecinte greu de prevazut ca intensitate, extensiune
spatiala si durata.
76

Teme :
Care sunt principiile utilizarii resurselor naturale ?
Care sunt modalitatile de conservare a resurselor genetice ?

77

MODULUL VII

PROTECTIA
MEDIULUI INCONJURATOR
7.1 Ocrotirea mediului inconjurator
Dezvoltarea civilizatiei industriale a produs modificari profunde si accelerate mediului
inconjurator, datorita solicitarii din ce in ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafetelor
cultivate si a schimbarii sistemelor de cultura, a despaduririlor masive, a intensificarii utilizarii pasunilor,
a dezvoltarii exploatarii subsolului, precum si a altor activitati cu impact negativ asupra mediului. In
acelasi timp, civilizatia industriala a facut posibila si necesara o crestere demografica rapida, o puternica
dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerari umane pe spatii restrnse, cu implicatii
majore asupra calitatii mediului.
Exploatarea irationala a resurselor regenerabile (paduri, flora, fauna, ape etc.) si a celor
neregenerabile (carbuni, petrol, minereuri etc.) a accentuat efectul nociv al actiunilor omului asupra
naturii.
Consecintele actiunii omului asupra echilibrelor ecologice sunt generalizate si uneori deosebit de
grave, inct s-a impus ca o necesitate ocrotirea si conservarea mediului inconjurator.
Dupa Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii, scopurile ocrotirii naturii sunt
urmatoarele:
- asigurarea utilizarii rationale, a conservarii si refacerii resurselor naturale;
- ocrotirea elementelor mediului natural de viata al omului (aerul, solul si apa) de poluare, in urma
activitatii industriale sau agricole si de contaminare prin agenti patogeni;
- conservarea si infrumusetarea peisajelor naturale;
- conservarea unor monumente ale naturii de o deosebita frumusete si insemnatate stiintifica specii rare de plante si de animale, terenuri bogate in minerale, pesteri si alte formatiuni naturale.
Aceste probleme pot fi rezolvate printr-un sistem de masuri organizatorice, legislative, tehnice si
educationale de aparare a resurselor naturale, att pe plan local ct si global.
Organismele internationale specializate (Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii,
Fondul Mondial pentru Natura, Programul ONU pentru Mediul Inconjurator) au elaborat un document
in care sunt propuse trei obiective principale:
- mentinerea proceselor ecologice esentiale, prin crearea conditiilor unei epurari naturale a apelor,
prin urgentarea regenerarii solurilor, prin reciclarea materiei organice;
- conservarea diversitatii genetice a plantelor si a animalelor, ca un tezaur care nu se mai poate
reconstrui odata distrus;
- redimensionarea sau stoparea exploatarii resurselor naturale amenintate (paduri, pasuni, fauna
etc.).
Organizarea ocrotirii naturii este o problema complexa si de mare raspundere pentru rezolvarea
careia se considera ca exista mai multe cai.
Prima cale consta in alegerea obiectivelor ce urmeaza a fi ocrotite pe teritoriul fiecarui stat, cum
ar fi: ecosisteme ct mai nealterate, cuprinznd o mare diversitate de specii; specii rare pe cale de
disparitie sau deosebit de valoroase stiintific, economic, estetic; exemplare rare, izolate ale unor specii
remarcabile prin vrsta sau dezvoltarea lor, prin semnificatia lor istorica sau spirituala etc. Dupa
alegerea si delimitarea obiectivelor, se legifereaza ocrotirea si se iau masuri organizatorice, tehnice
pentru realizarea lor.
Obiectivele ocrotite in acest fel sunt foarte diferite: parcuri nationale, rezervatii naturale,
rezervatii stiintifice, parcuri naturale, monumente ale naturii, rezervatii ale biosferei etc.
78

O alta cale consta in ocrotirea globala a ecosferei de pe teritoriul fiecarui stat si pe plan planetar,
prin colaborarea internationala. Aceasta cale urmareste sa asigure stabilitatea conditiilor de viata
(calitatea aerului, apelor, solului etc.) si unde este posibil ameliorarea lor.
A treia cale consta in prevenirea si combaterea poluarii mediului prin masuri administrative,
organizatorice si tehnice.
Pentru ca ansamblul masurilor privind organizarea ocrotirii naturii sa fie eficient, se impune
educarea intregii populatii. Sistemul educational trebuie sa dezvolte constiinta oamenilor in asa fel,
inct fiecare membru al societatii sa inteleaga raspunderea pe care o are in fata generatiei sale si a celor
viitoare pentru pastrarea bogatiilor si frumusetilor naturii.
Rezervatiile naturale consituie principalele celule spatiale a ocrotirii naturii. Conform definitiei
data de E. Racovita (1934) rezervatia naturala este o mostra din natura primitiva in echilibrul
biologic normal, neinfluentata de om si de artificiile sale.
Rezervatiile naturale cuprind suprafete de teren si de ape destinate conservarii unor medii de viata
caracteristice si care pot fi de interes zoologic, botanic, peisagistic, geologic, paleontologic, speologic,
marin sau mixt.
Structura generala a unei rezervatii naturale cuprinde trei parti:
1. zona centrala, cu regim de ocrotire integral, care inglobeaza spatiul inaccesibil vizitatorilor sau
pentru utilizarea resurselor, fiind controlat de serviciile cercetarii stiintifice;
2. zona centrala de restaurare, cu acelasi regim de ocrotire, dar cu interventii ale cercetatorilor in
vederea refacerii peisajului si genofondului;
3. zona tampon, cu doua componente, intern si extern, destinata protejarii primelor doua si unde
se admite utilizarea resurselor prin metode traditionale, inclusiv turism.
Parcurile nationale reprezinta o forma mai complexa de ocrotire a naturii, fiind definite de
Uniunea Internationala pentru Protectia Naturii ca ... un teritoriu relativ intins care prezinta unul sau
mai multe ecosisteme, in general putin transformate sau netransformate prin exploatare sau ocupatie
umana, unde speciile vegetale si animale, siturile geomorfologice si habitatele ofera un interes
specific din punct de vedere stiintific, educativ si recreativ sau in care exista peisaje naturale de mare
valoare estetica ... Vizitarea este autorizata in scopuri recreative, educative si culturale.
Intr-un parc national, in general, se disting 3 zone:
1. zona periferica sau preparcul, care are rol in sistematizarea turistica si in care se urmareste o
reconstructie ecologica;
2. zona tampon, care are rolul de a asigura protectia zonei centrale, filtrnd presiunea turistica;
3. zona rezidentiala (centrala, a rezervatiei st.), care adaposteste laboratoarele de cercetare si
celelalte anexe.
Parcurile nationale indeplinesc mai multe functii:
- de protectie a unor zone ale naturii;
- stiintifica - parcurile nationale fiind adevarate laboratoare naturale in care se pot studia diferite
aspecte privind structura si functionarea ecosistemelor, ecologia speciilor rare, comportamentul lor etc.
- de recreere si destindere cunoscndu-se rolul deosebit al spatiilor naturale in refacerea fizica si
intelectuala, in restabilirea echilibrelor organismului uman;
- educativa - prin excursii, aplicatii, tabere, colocvii, natura ofera exemple numeroase de armonie
si echilibru;
- de dezvoltare a relatiilor internationale prin studii in comun, vizite, congrese, conferinte,
publicatii etc.;
- sursa de bunuri materiale prin exploatarea rationala a zonei tampon.
In tara noastra sunt ocrotite peste 450 de obiective, totaliznd circa 95.000 ha.
Prin decizia U.N.E.S.C.O. din 1980 s-a consfintit ca Parcul National Retezat, Rezervatia
stiintifica Pietrosul Mare (M-tii Rodnei) si Rezervatia Rosca-Letea (Delta Dunarii) sa fie incluse in
reteaua internationala a rezervatiilor biosferei.
Pe baza propunerilor fundamentate stiintific de Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii
au fost propuse 11 parcuri nationale : Rodna, Calimani, Ceahlau, Piatra Craiului, Cozia, DomogledValea Cernei, Cheile Nerei-Beusnita, Semenic-Cheile Carasului, Cheile Bicazului-Lacul Rosu, Apuseni,
Delta Dunarii si doua parcuri naturale : Bucegi si Gradistea Muncelului-Cioclovina.
79

7.2 Conservarea mediului inconjurator

Cuprinde o gama larga de activitati deosebit de utile si absolut necesare ce se refera la utilizarea
resurselor mediului la eficienta maxima, cu respectarea pretabilitatii, capacitatii de suport si plasticitatii
sistemului teritorial respectiv, dar si la practicarea celor mai potrivite forme si procese tehnologice,
agrozootehnice sau silvice, la efectuarea de lucrari hidroameliorative pentru limitarea si prevenirea
efectelor daunatoare ale unor fenomene naturale (inundatii, alunecari de teren, eroziunea solului etc.).
Necesitatea acestor masuri rezida si din faptul ca spatiile ocrotite nu pot fi extinse prea mult
deoarece s-ar scoate din circuitul economic suprafete apreciabile cu resurse de valori prea mari.
Prin masurile enuntate, conservarea mediului devine parte integranta a tuturor proiectelor de
folosire a resurselor, inclusiv a celor de urbanizare, dezvoltare industriala, organizarea teritoriului,
sistematizare, facnd in acelasi timp parte din cultura fiecarui cetatean, locuitor al Terrei.
Dar, conservarea mediului nu se realizeaza empiric, ci pe baza unor legi, care, respectate
neconditionat, duc la realizarea scopului propus.
Sunt formulate cinci legi ce guverneaza conservarea mediului:
1. Mediul inconjurator este un sistem a carui integritate este asigurata prin functionarea
echilibrata a subsistemelor sale naturale si umane. Rolul subsistemului natural este de cea mai mare
importanta, impunndu-se pastrarea diversitatii sale, precum si functionarea prin mecanisme de
autoreglare;
2. Mediul inconjurator are capacitatea limitata de absorbtie si neutralizare a plusurilor
subsistemului uman;
3. Mediul inconjurator este un sistem cu resurse finite;
4. Mediul inconjurator prezinta echilibre fragile, usor de dereglat in cazul unei folosinte
neadecvate a resurselor sale;
5. Sistemul teritorial, care reprezinta unitatea teritoriala fundamentala a mediului inconjurator,
trebuie sa functioneze astfel inct suma intrarilor si iesirilor sa fie o marime care variaza foarte
putin in timp.
Aplicarea acestor legi nu se poate realiza fara o activitate complexa de cercetare stiintifica
multidisciplinara, pe baza careia se elaboreaza strategiile de conservare a mediului, legislatie adecvata si
o educatie ecologica solida a intregii populatii.
Tema:
1. Care sunt principalele formele de protejare a mediului?

80

BIBLIOGRAFIE

Ardelean A., C. Maior Management ecologic. Ed. Servo-Sat, 2000.

Berca Mihai Ecologie generala si aplicata. Ed. Ceres Bucuresti, 2000.
Botnariuc N., Vadineanu V. - Ecologie. Ed. Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1988.
Catherine de Silguy - Lagriculture biologique. Ed. Terre Vivante, Franta, 1994.
Coman Gh., Murgu Zaira-Marcela - Economia mediului. Ed. Moldovita, Iasi, 1996.
Dumitrescu N., Iacob T., Vintu V. - Ecologie si protectia mediului. Curs litografiat, U.A.M.V.
Iasi, l992.
Dutu Mircea Dreptul mediului, vol. II. Ed. Economica, 1998.
Gradinaru Ilie Protectia mediului. Ed. Economica, 2002.
Heinrich Dieter, Hergt Manfred Atlas de lcologie. Ed. La Pochothque,Torino, 1997.
Ionescu Al. - Ecologia - stiinta ecosistemelor. Bucuresti, 1988.
Ionescu Al. - Efectele biologice ale poluarii mediului. Ed. Academiei, 1973.
Ionescu Al. - Fenomenul de poluare si masuri antipoluante in agricultura. Ed. Ceres, Bucuresti,
1982.
Ionescu Al., Berca M. - Ecologie si protectia ecosistemelor. Bucuresti, 1988.
Lester P. Brown Colectia: Probleme globale ale omenirii.
Mohan Gh., si colab. - Rezervatii si monumente ale naturii din Romnia. Ed. Scaiul, Bucuresti,
1993.
Mohan Gh., Ardeleanu A.- Ecologie si protectia mediului. Ed. Scaiul, Bucuresti, 1993.
Neacsu P., Apostolache-Staicescu Zoe - Dictionar de ecologie. Ed. St. si enciclopedica,
Bucuresti, 1982.
Negulescu M. si colab. - Protectia mediului inconjurator. Ed. Tehnnica, Bucuresti, 1995.
Primack Richard Conservarea diversitatii biologice. Ed. Tehnica, 2002.
Puia I., Soran V. - Agroecologie. Ecosistem si agroecosistem. Cluj-Napoca, 1987.
Puia I. si colab. Agroecologie si ecodezvoltare, Ed. Academicpres Cluj-Napoca, 2001.
Pumnea C., Grigoriu G - Protectia mediului ambiant. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1984.
Raducanu Viorica Economia resurselor naturale. Ed. All Beck, 2000.
Sattler F., Wistinghausen E. - La ferme bio-dynamique, Ed. Ulmer, Stuttgart, 1992.
Stanners David, Bourdeanu Philippe - Europes environment. European Environment Agency
Copenhagen, 1995.
Stugren B. - Bazele ecologiei generale. Ed. St. si enciclopedica, Bucuresti, 1982.
Stugren B. - Ecologie teoretica. Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1994.
Schiopu Dan - Ecologie si protectia mediului. Ed. Did. si Pedagogica, Bucuresti, 1997.
Schiopu Dan, Vasile Vintu (coord.) Ecologie si protectia mediului. . Ed. Ion Ionescu de la
Brad Iasi, 2002.
Visan Sanda si colab. Mediul inconjurator poluare si protectie. Ed. Economica, 2000.
Vintu Vasile - Ecologie si protectia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iasi, 2000.

81