SANATATE MINTALA

NORMALITATE
[Lazarescu pg 15,22]
Maladia psihica reprezinta un experiment natural ce instituie in locul
dinamismului viu, sintetic si creator al existentei firesti, o schema generala (rigida si
simplificatoare) de traire si manifestare. O astfel de schema este mult mai usor de
supus modelarilor si circumscrierilor prin definitii operationale paradigmatice
decat omul normal (si, deci, sanatos psihic) pentru care esential este aspectul
creativ-axiologic-comunitar. Cata vreme sanatatea psihica poate fi definita din
perspectiva antropologica prin creatie, libertate si solidaritate (intersubiectiv
comunitar responsabila) a fi bolnav psihic inseamna disparitia creativitatii si
autodeterminarii axiologice a persoanei umane. Deci, pe de o parte, un mod
ineficient de existenta in care subiectul se uzeaza steril datorita incapacitatii sintezei
adaptative dupa modelul armoniei vietii umane firesti in sanul comunitatii. Iar, pe de
alta parte, prin incapacitatea sintezei creatoare datatoare de sensuri si masura
pentru ceilalti. Astfel se produce o dezorganizare a umanului in insusi specificitatea
lui, o instrainare a subiectului in raport cu ceea ce circumscrie esenta umana a
persoanei, odata cu pierderea libertatii interioare care face posibila autostapanirea si
autoconducerea responsabila, sintetic si autentic creatoare.
Desigur, si in context psihopatologic sunt posibile neo productii care sunt,
de obicei, insolite si se manifesta pe un fond de dezorganizare, deficit global si mai
ales deficit de sinteza (asa sunt neo productiile halucinatiilor, delirurilor, afirmatiilor
disociative ideo verbale). Noutatea care se afirma aparent in aceste imprejurari
este, de fapt, o pseudo noutate, o simplificare redundanta a trairilor persoanei ca
expresie a saracirii informationale pe care o induce minusul bolii. O redundanta
crescuta ilustreaza dificultatile comunicarii bolnavului psihic in grupul uman in care
se insera si functioneaza ca existent. Astfel, boala psihica se manifesta si ca un
defect de comunicare, de comuniune.
Sanatatea ocrotita de psihiatrie este mai complicata decat cea din restul
medicinei. Resursele ei se situeaza la intalnirea dintre functiile psihice nestandardizate si consta din pastrarea traiectoriei insului in toate conditiile existentei si
desfasurarii constiintei. Sentimentul adecvarii la lume necesita integrarea continua a
tuturor sectoarelor activitatii mintale. Abaterea de la normalitatea psihica necesita
alte reguli de recunoastere decat cele valabile pentru celelalte discipline medicale.
Decelarea si comprehensiunea ei pretind psihiatrului angajarea intr-o maniera
extrem de complexa de gandire care sa tina seama de determinismul pluricauzal,
neliniar si sa aiba, in acelasi timp in vedere, unitatea persoanei umane. Conduita
psihiatrica se plaseaza de la inceput pana la sfarsit intr-un domeniu de raspantie
interdisciplinara, de integrare a perspectivelor medicale, psihopatologice,
psihologice, sociologice, culturale, antropologice, filozofice.
Cand unii teoreticieni ai medicinei (in general) si ai psihiatriei (in special)
invoca antropologia faptul apare ca firesc, aproape banal. Si totusi, in cazul
psihiatriei si a psihopatologiei care ii sta la baza suntem intr-o situatie speciala.

Experimentul natural pe care-l realizeaza tulburarea sau boala psihica face posibil
sa devina evidente infrastructurile specifice ale insasi constiintei. Nu e vorba doar de
o perspectiva holist-umanista, ci de sansa de a ne afla in intimitatea fenomenelor
antropologicului individual care se structureaza ca persoana umana constienta.
Psihiatria medicala practica are, prin intermediul psihopatologiei generale, o relatie
speciala cu fenomenele sufletului omenesc, si astfel cu problematica antropologica.
Antropologia este un domeniu teoretic de referinta, esential, pentru
psihopatologie si psihiatrie. Insa, nu trebuie ignorat ca acest domeniu nu este in
prezent clar definit si aprufundat. Exista o serie de directii de studiu ce se intituleaza
antropologice cum ar fi antropologia rasiala, biologica, culturala etc. Nu exista
comentarii prea clare privind la ceea ce ar trebui sa se inteleaga prin domeniul
antropologic in afara distinctiei evidente ca este un domeniu diferit prin ceva
esential de cel al biologicului. La un alt pol, in urma cu doua , trei decenii, s-au purtat
dezbateri teoretice aprige privitor la ce s-ar putea intelege prin antropologie
filozofica. Si din aceasta perspectiva, fara a se ajunge la un consens, se accepta ca
insasi punerea problemei existentei (a fiintei0a devenit posibila prin existenta
umana desfasurata prin Logos si dimensionata prin Spiritualitate. Faptul esential
care-l diferentiaza pe om de animal este Religia spunea intr-un loc Hegel, punand
degetul pe rana.
Despre sanatate in general se poate spune ca reprezinta o stare de echilibru
dinamic si de bine (biologic si psihologic) a persoanei umane in contextul incadrarii
sale optime in normele vietii sociale si culturale, cu mentinerea potentialului de
dezvoltare si creatie. Sanatatea reprezinta un deziderat continuu al oamenilor, una
din valorile bazale pe care orice societate cauta sa o cultive in vederea unei bune
functionari si a asigurarii premizelor pentru aspiratia catre fericire. Problema sanatatii
indivizilor umani sau biologici e incadrata de problema mai larga si mai generala
a normalitatii. Au fost formulate mai multe intelesuri ale acestei notiuni dintre care,
pentru scopurile medicinei (si mai ales ale psihiatriei), mentionam trei.
In primul rand, un fenomen sau model de functionare al unui individ e
considerat cu atat mai normal cu cat se conformeaza mai mult mediei statistice sau
frecventei maxime a modurilor de manifestare ale indivizilor din acelasi grup, deci, a
membrilor unei specii ori a persoanelor unui grup. Cu cat se indeparteaza de media
statistica prin unele caracteristici sau manifestari ale sale, cu atat individul apare mai
anormal. Aceasta interpretare se poate referi atat la structura si functionarea
corpului uman, cat si a psihismului persoanei. Indepartarile fata de medie pot fi
negative sau pozitive. Anormalitatea pozitiva se poate referi la o inteligenta peste
medie, la o capacitate crescuta de a rezolva probleme sau a crea opere de arta, in
general, la persoanele exceptional dotate, la genii. Anormalitatea negativa s-ar putea
referi la o inteligenta scazuta, la capacitati reduse de a realiza legaturi sociale, de a
se descurca in situatii mai complicate etc.
O alta interpretare a normalitatii se refera la ceea ce s-a numit norma
ideala. In acest caz nu mai conteaza frecventa maxima, ci modelul tipic care prin
definitie este considerat cel mai bun sau mai de dorit pentru grupul ori societatea
respectiva. Intelegerea normalitatii doar ca medie statistica este relativa, deoarece
unele defecte sau chiar stari patologice pot fi, in anumite locuri, extrem de frecvente
(de exemplu: caria dentara, miopia, unele infectii endemice, unele comportamente
duplicitare ca minciuna, ipocrizia, compromisul, reaua credinta sau lenea,
inactivitatea, hiposociabilitatea etc.). Norma ideala este un ghid, un element de
referinta si din aceasta perspectiva un om este cu atat mai normal cu cat se apropie
mai mult de aceasta. Desigur, si acest inteles se refera atat la functionarea

corporala, cat si la cea psihica. Norma ideala include si capacitatile creatoare si cele
morale pe langa trairile, atitudinile, expresiile si comportamentele obisnuite. Desi intro socio cultura data, acest ideal nu este, de obicei, formulat explicit si sintetic, el e
mereu prezent si activ prin modelele educationale, prin regulile de promovare, prin
legile ce sanctioneaza, prin eroii ideali care sunt vehiculati de povesti, de istorii, de
mijloacele mass-media. Desi aduce o completare fata de normalitatea mediei
statistice, cea ideala are dezavantajul de a diferi partial de la o cultura la alta.
Conceptiile despre omul ideal au diferit in Grecia antica, in Evul Mediu, si in lumea
contemporana, difera in America fata de India sau China. Totusi, cele doua intelesuri
se completeaza reciproc si asigura o intelegere suficienta a normalitatii, mai ales
daca se are in vedere si norma responsiva. Adica, buna capacitate a individului de
a face fata statuturilor si rolurilor sociale, asa cum sunt ele conturate intr-o societate
data, de a raspunde adecvat asteptarilor comunitatii prin afirmarea si functionarea
ei sociala.
Pentru a circumscrie cat mai nuantat normalitatea si sanatatea mentala, s-au
formulat si alte criterii, dintre care amintim ca fiind importante (pentru omul adult):
-capacitatea de autonomie, de independenta constienta si responsabila;
-corecta autoperceptie si autoapreciere, o stima de sine echilibrata si
adecvata;
-capacitatea buna de relationare sociala, de evaluare a altora, si de rezolvare
a problemelor practice;
-toleranta suficienta la frustrare si stres cu o buna capacitate de a gasi
strategii de conduita pentru a depasi situatiile periculoase sau dificile;
-capacitate suficienta de a se bucura, de a fi generos, de a trai vinovatia, de a
invata din experienta;
-capacitatea de crestere si dezvoltare armonioasa a individului in sensul
realizarii de sine in raport cu idealul personal si cel socio-cultural;
-capacitate de creatie.
Normalitatea si sanatatea psihica a persoanei umane trebuie intelese si
evaluate in raport cu varsta, cu caracteristicile nisei ecologice umane si a socioculturii in care ea traieste. Normalitatea si sanatatea psihica nu este o stare rigida,
ci un proces continuu ce presupune tensiune si effort din partea subiectului. Atat in
conditii obisnuite, cat si dupa o boala psihica, persoana trebuie sa faca efortul de a
realiza si mentine, prin propria-i contributie, un contur optim al normalitatii si sanatatii
sale, colaborand cu toti cei care-l pot ajuta.
Anormalitatea psihica poate fi inteleasa atat in perspectiva de fond a
structurii caracteriale, cat si in cea a unor trairi circumstantiale. Persoanele
particulare, anormale, au unele caracteristici tipologice accentuate care atrag atentia
celor din jur, indepartandu-se atat de norma statistica, cat si de cea ideala. In unele
cazuri si inteligenta e deficitara, desi in altele ea poate fi buna. De asemenea,
relationarea lor sociala si integrarea in comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fi
defectuoase. Se pot intalni deficiente si in ceea ce priveste celelalte caracteristici
mentionate la circumscrierea normalitatii. Prin aceste deficiente, persoanele
particular-anormale creeaza unele perturbari in microgrupul social si pot fi mai
vulnerabile pentru dezvoltarea unor stari psihopatologice. In psihiatria actuala aceste
variante particulare de personalitate sunt diferentiate de cazurile cu grave
deficiente de inteligenta (=oligofrenie). De relationare sociala(=autiati) si cu caracter
marcat dizarmonic ce conduce la un comportament disocial (=personalitati
psihopate). Aceste ultime trei eventualitati, in care se constata defecte grave ale
personalitatii ca o consecinta a unei personogeneze influentata negativ de diverse

noxe, sunt diagnosticate ca entitati nosologice si etichetate la fel ca bolile psihice

(desi ele sunt stari defective, anevolutive).
O mentiune speciala merita unele cazuri care, la prima vedere, apar ca foarte
normale, poate chiae hipernormale. E vorba de copiii foarte cuminti si ascultatori,
de tinerii linistiti, seriosi si constiinciosi, de adulti muncitori si ordonati, care
indeplinesc cu strictete (chiar cu rigiditate) tot ceea ce se cere, respectand intru totul
toate normele si regulile. Aceste persoane sunt, insa, lipsite de spontaneitate si
initiativa, de o fireasca sociabilitate sustinuta de imaginatie si omor, lipsindu-le
bucuria jocului si a relaxarii, inventivitatea si indrazneala de a risca. De fapt, e vorba
de persoane fragile, vulnerabile, care isi ascund slabiciunea in spatele indeplinirii
corecte a normelor si rolurilor sociale si care, in anumite situatii (schimbari, nevoie
de readaptare la conditii noi si stresante etc.), se pot decompensa psihopatologic.
Pentru aceste persoane particulare s-a folosit termenul de normopatie.
Ar mai fi de semnalat ca persoanele hiperdotate in anumite domenii (sah,
matematica, muzica etc.) pot fi, uneori, mai vulnerabile psihic decat majoritatea
oamenilor, necesitand o protectie psihica speciala.
Anormalitatea psihica situationala se refera la starile reactive si de
dezadaptare. Acestea se pot insoti de depresie (de exemplu: in cazul doliului), de
anxietate, iritabilitate, astenie etc. De obicei, ele sunt tranzitorii si necesita asistenta
psihiatrica doar cand ating o intensitate deosebita sau apar la persoane vulnerabile.
O stare reactiva particulara este cea care conduce la sinucidere. Aceasta, doar in
anumite imprejurari, tine de domeniul psihiatriei.

[Prelipceanu, 23,40]
Normalitatea este pentru psihiatrie un calcai al lui Ahile. Ea ii releva, pe de o
parte, limitele propriilor instrumente (nu exista criterii pentru normalitate, asa cum
exista pentru afectiunile psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda altor stiinte
(psihiatria este interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative). Acest fapt a
fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna masura si unei supralicitari
a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai in serios, se solicita de exemplu
psihiatriei in diverse circumstante cu impact public considerabil sa precizeze
competenta psihica a unei persoane publice sau chiar sa se sesizeze din oficiu in
unele cazuri. Dincolo de provocarea teribilista a unor astfel de solicitari, ramane
intrebarea daca stim unde incepe si unde se termina normalitatea psihica. Inainte de
a da un raspuns transant la o intrebare ce se cere atent nuantata, ne propunem, in
paginile urmatoare, sa trecem in revista cateva acceptiuni traditionale ale psihiatriei
clasice asupra problemei, fara pretentia de a o epuiza.
Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei. Ancorandu-se
conceptual in axiologie ea trimite la referinte din sfera stiintelor normative, de la etica
la drept si sociologie. Psihiatrul resimte cel mai acut nevoia unei definitii a
normalitatii cand se afla in ipostaza de expert judiciar si trebuie sa convinga instanta
de judecata/procurorul/anchetatorul ca o persoana in conflict cu legea sufera/ sau nu
sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care starea de normalitate (sau
sanatate) psihica face parte din inventarul diagnostic al psihiatrului sunt: participarea
unei capacitati specifice a unei persoane (de a satisface serviciul militar, de a incheia
un act/ o casatorie, de munca, de port-arma etc.), de a exercita o anumita profesiune

(mecanic de locomotiva, pilot etc.). Demersul de a o evalua pare insa de-a dreptul
sisific, avand in vedere dificultatile metodologice ce-si au sorgintea in contradictia
originara a conceptului insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca sa
defineasca omul (fiinta biologica, dar si spirituala) in limitele (sau din perspectiva)
idealului normativ, etic, axiologic. Pe de alta parte exista o permanenta si implicita
raportare la normalitate in existenta curenta care ne obliga sa-i cautam repere in
sfera imediatului. Ne referim la normalitate pentru a intelege lumea in care traim si
pe noi insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta permanenta aspiratie
spre normalitate este pana la urma un proces pe care il parcurgem de-a lungul
istoriei noastre individuale si de specie printr-o continua ajustare, armonizare la
evolutiile spatiului si timpului in care existam, la rigorile culturii, logosului caruia ii
apartinem, proces ce poate fi generic denumit adaptare.
Cine poate spune unde inceteaza normalul si unde incepe anormalul? Poti tu
insuti sa definesti aceste concepte de normalitate si anormalitate? Nimeni nu a
rezolvat aceasta problema inca, medical sau filosofic. Ar trebui sa stii asta. (E.
Ionescu, 1960, cit. de Offer, Sabshin, 1966, p.IX).
Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit dupa o intreaga
istorie a descriptiilor si clasificarilor, ca nu au o definitie a normalitatii. Medicina
somatica a evoluat multe secole, psihiatria mult mai putin, bazandu-se pe traditia
definirii sanatatii ca echivalentul implicit al normalitatii, si ambele ca absenta a bolii, a
simptomelor. Fiind un demers indelungat, dezvoltat din nevoia imperativa de a face
bine, ceea ce a presupus un lung sir de descoperiri, unele epocale (Harwey, Koch,
Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si chiar raman
deziderate tangibile, usor de afirmat atata vreme cat patologicul poate fi anihilat,
vindecat. Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea paradigmei medicinii
moderne de la obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de a trata, la strategia
sanatatii publice de a prevenii, dihotomia boala sanatate (dupa modelul antinomic
boala normalitate) a devenit insuficienta. Modelul medical ideal (si confortabil
pentru a raspunde intrebarii unde inceteaza normalul si unde incepe patologicul) a
fost cel al bolii infectioase, conform caruia normalul (sanatosul) inseamna absenta
bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios sau eradicarea lui. Aceasta definitie
negativa a normalitatii/sanatatii, transanta si, de aceea, confortabila este _ asa cum
vom vedea insuficienta pentru sfera normalitatii psihice/sanatatii mintale in care, pe
langaafectiunile majore, exista stari aflate in zona de granita dintre normalul si
patologicul psihic (tulburarile de dezvoltare a personalitatii sau tulburarile de
adaptare).
De ce este greu de definit normalitatea psihica? Din mai multe tipuri de
motive.
In primul rand datorita multitudinii de perspective din care poate fi privita
persoana: psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala, emotionala, volitionala,
comportamentala), socio-educationala, socio-culturala, interrelationala. Se poate
vorbi de normalitate din fiecare dintre aceste perspective; ele nu sunt insa
congruente la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins uman armonios
inzestrat, cultivat si integrat social. Ar fi atunci de precizat ca de fiecare data cand
evaluam normalitatea cuiva trebuie precizata perspectiva din care privim,precum si
criteriile adecvate: din punct de vedere al comportamentului in societate X este
perfect normal sau Y are niste obiceiuri absolut normale etc.
In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de uz curent, fie ca
incercam o definitie bazata pe o evaluare mai riguroasa, aceasta va fi incarcata de
subiectivitatea celui care o face, incat normalul astfel definit nu este altceva decat

normalul asa cum il concepe cel care face aprecierea. S-a spus in repetate randuri
de catre multi autori ca normalul comportamental (psihic) este saturat de conotatii
valorice. Rezulta de aici ca evitarea aprecierii valorice in definirea normalului psihic
ar fi calea ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom vedea, acest lucru nu este
posibil.
In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor care
urmeaza, oricare perspectiva din care normalitatea poate fi abordata se
intersecteaza cu celelalte.
Normalitatea este un concept relativ (Laughlin, Levine), o fictiune ideala
(Freud; citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia, medicina in general si
psihiatria in special, psihologia, stiintele normative, dar si opinia comuna incearca sa
il defineasca si al carui sens denotativ implica delimitarea de anormalitate, de
devianta, de boala, de urat si rau, de nefiresc. Fatalmente fragmentata conceptual
(se poate vorbi de normalitate la nivelul morfologiei si fiziologiei, de una a grupurilor
mici sau mari, de una etno-culturala, a unei epoci sau a unei perioade a vietii
individului sau de alta legata de sex, de cea statistica si valorica etc.) normalitatea se
leaga de problematica libertatii umane (Ey,1979) si defineste in sens filozofic ceva
care este cum trebuie sa fie constituind un sinonim atenuat al lui bun si just
(Haynal,1980). Anormalitatea, genul proxim al normalitatii, se constituie pentru A.
Comte (ibid.) din variatiile superioare si inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de
mai multe sensuri conotative ale normalitatii derivate din sensul general filozofic,
dupa perspectiva din care este conceputa. Un prim sens conotativ trimite in medicina
la normalitatea somatica si psihica. Numai ca despre normalitatea biologica se poate
vorbi azi in termeni relativ rigurosi, ceea ce, deocamdata, nu putem spune despre
normalitatea psihica (Stossel, Ogodescu, 1972, p.38). Pentru psihiatrie, mai mult
decat in restul disciplinelor medicale, normalitatea este un concept dificil, intrucat se
confrunta cu variabilitatea infinita a formelor individuale ale psihismului, a tipologiilor
si variantelor normalului si a formelor de tranzitie spre marginal, variabilitatea fiind
definitorie naturii umane, concept biologic fundamental al acesteia (Ryle, cit. de
Cavenar si Walker, 1983). Diversitatea asigura culoarea, nota particulara a fiecarui
individ si rezulta din confruntarea echilibrata a tendintelor individuale cu ambianta sa
sociala si cu un ideal al normei (K. Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si acesta
il promoveaza, depinzand asa cum spunea Kolle (ibid.) de forta si structura
persoanei fiecaruia in parte. Individul ideal, eroul teoretizat de Hildebrandt, nu este
o medie a diverselor temperamente existente, ci o sinteza a unor functiuni psihice si
extreme, temperamental-caracteriale sudate prin puterea de creatie, esenta a
normei ideale. Aceasta putere de creatie care traverseaza si unifica diferitele
trasaturi temperamentale si de caracter ale eroului lipseste asa cum comenteaza
polemic K. Kolle (ibid.) tocmai nenorocitului asa zis normal de care fac caz multi
psihiatri. Daca aceasta afirmatie a fost vreodata adevarata, ea necesita azi oricum
un corectiv care tine de o epoca istorica si de o anumita distantare obiectiva fata de
realitatea umana, a psihiatriei si psihiatrilor: puterea de creatie este astazi
demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare numar de oameni in diferite
ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale laureatilor premiului Nobel la
plansetele inventatorilor, iar omul normal privit mai putin ca o medie, o
mediocritate sau un conformism mecanic (Ey,1979) si mai mult ca o celula vie,
functionala a unui sistem social. Pentru psihiatru, anormalitatea nu este doar o
variatie, o indepartare pur cantitativa de normalitate ca medie statistica: un individ
nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este vehementin apararea
ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin creativitatea sa, raufacator

prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin pervesiunile sale (Ey, ibid.).
Daca aceste comportamente pot insa uneori apartine si unui individ bolnav, ele se
pot inscrie de cele mai multe ori in zonele marginalitatii psihice, dar pot fi si rezultatul
unei variatii comportamentale mai mult sau mai putin intampltoare in existenta
individului (ca de exemplu comiterea unui delict) sau al probabilitatii unui mod de
existenta (ca genialitatea). Daca, asa cum observa K.Kolle (1961,1963), la
majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai mult sau mai putin constienta, de a tinde
spre si de a se conforma unui standard al normalului, si acesta mai mult sau mai
putin vizibil sau exprimabil, dependent pana la un punct de mode, este tot atat de
adevarat ca normalul in general exercita asupra opiniei comune o adevarata
fascinatie, care tine probabil de aceasta aspiratie intima a fiecaruia spre un prototip
al perfectiunii, ca si de anumite proiectii inconstiente in cazul evaluarii normalitatii
altuia, in cadrul careia o autoimplicare narcisista nu poate fi totdeauna exclusa. Pe
aceasta curba ascendenta, care se aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie
normalitatea statistica, zona maximei probabilitati de a exista in cadrul normei unui
individ. Aceasta norma constituie latura obiectiva si definitorie din punct de vedere
social (dar si psihologic, comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona
normalitatii statistice se va raporta, sau nu, la un tip normo-ideal catre care tinde
eventual in plan intim, subiectiv. Acest tip depinde de Weltanschauung-ul fiecaruia
(Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru subiectiv al normalitatii, prin care
filtreaza tipul normo-ideal, raportandu-se la acesta si delimitandu-se pe sine. De
aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la nivelul umanitatii, si nu la
cel al vitalitatii umane (Beorhave, cit. de Ey,1979), iar diferenta specifica dintre
normalitatea-anormalitatea psihica nu va putea fi definita decat prin intermediul
disocierilor conotative multiple ale primei.
Aceste sensuri realizeaza o definire a normalitatii drept atibut al integritatii
organismului si al adaptarii homeostazice a acestuia la mediu(Haynal, 1989), singura
orientare operanta si in cadrul careia norma functionala ocupa pozitia privilegioata,
asa cum vom vedea.
Formulari diferite elaborate de autori diferiti converg catre un aparent consens
al acceptiunilor normalitatii. Offer si Sabshin (1966) inventariaza careva. Edwards
(1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu, normal, adaptat si eficient)
care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei sensuri ale
normalitatii: media statistica, sensul normativ (bazat pe principii morale) si cel clinic
sau functional (normalul este individul care functioneaza adecvat in propriul sau
mediu). Ruesch si Bateson (1951) enumera trei acceptiuni care stau la baza
conceptului psihiatric de patologie, normalitatea fiind deci derivata conotativ din
patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la normal), functionarea optima si
clasificarea diagnostica dupa criterii prestabilite. Normalul ar fi astfel dedus ipotetic
ca o medie opusa patologicului evaluat cu mijloace clinice. Offer si Sabshin (1966)
stabilesc ca nota comuna, pe buna dreptate, perspectiva functionala, propunand
propria lor clasificare: normalitatea ca sanatate, normalitatea ca utopie,
normalitatea ca medie si ca proces. Sa le examinam pe scurt pe fiecare.
Normalitatea ca sanatate reprezinta, pentru autorii citati, abordarea
medicala traditionala, medicina fiind perceputa ca definirea patologiei, ceea ce
ramane nedefinit fiind un reziduu aproape universal de normalitate sau sanatate.
Normalitatea ocupa asadar portiunea majoritara a unui continuum in cadrul caruia
patologicul este portiunea minoritara (ibid., p.99). Sanatatea devine mai curand
ceva rezonabil decat starea optimala de functionare (ibid., p. 100), iar aceasta
perspectiva ar fi premisa medicinei preventive, interesata de prevenirea aparitiei

simptomelor care interfereaza cu functionarea optima a pacientului (ibid.). Individul

sanatos ar fi acela care este liber de dureri neobisnuite, disabilitati si nu ar trai o
senzatie majora de disconfort (Romano, 1950).
Aceasta abordare a normalitatii ca sanatate ofera avantajul metodologic al
obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor definit decat starea pozitiva de
sanatate, observa cei doi autori citati.
S-au invocat doua argumente pentru a sustine normalitatea ca utopie.
Primul ar fi relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav mintal de un psihiatru
dintr-o tara din cultura vestica, ar putea fi normal pentru o societate tribala) si al
doilea psihanaliza (conform careia armonia ego-ului, selfactualizarea raman
idealuri, intrucat nu exista ins fara defense nevrotice). Normalitatea ideala pare sa fie
astfel idealul platonic, de neatins al psihoterapiei optimale (Rogers, 1959) prin care
s-ar realiza persoana pe deplin functionala la finele curei terapeutice. Abordarea de
catre medicina preventiva a sferei patologicului di stadiile sale precoce, inainte chiar
ca boala sa se declare, prin reducerea factorilor de risc, a facut ca unele boli sa se
manifeste atenuat ceea ce inseamna, dupa Offer si Sabshin (1966) ca normalitatea
ca utopie poate deveni in viitor mai putin utopica. Este o viziune ce trebuie nuantata
dupa mai bine de un sfert de secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor
eradicate (asa numitele boli ale civilizatiei, dependenta de TV, sedentarismul,
sindromul post-Vietnam si mai nou, post razboiului din Golf).
Normalitatea ca medie este perspectiva cel mai larg acceptata in stiintele
biologice si sociale, intrucat variatiile individuale ale unui numar mare de subiecti
respecta distributia normala a oricarui fenomen statistic. Aceasta este redata de
curba normal configurata descrisa de Gauss si care are bine cunoscuta forma de
clopot. Spre deosebire de primele doua perspective enuntate, pentru care
normalitatea anormalitatea formau un continuum, perspectiva mediei situeaza
normalitatea spre partea medie a clopotului, ambele extreme ale sale situandu-se in
afara mediei, adica in zona rangurilor joase si constituand cele doua zone ale
normalitatii, cea de sub si respectiv de deasupra rangului mediu statistic. Daca se
evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre exemplu, vom avea
doua zone deviante, cea inferioara stanga a indivizilor subanzestrati si cea inferioara
dreapta a celor supradotati, ambele continand un numar scazut, relativ egal, de
indivizi. Evident ca si aceasta perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de
Offer si Sabshin (1966) atrage atentia asupra pericolului etichetarii ca devianti a
celor care se situeaza sub rangul mediei intr-o anumita societate si cand se
considera ab initio ca aceasta medie reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in
cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am adauga noi, o evaluare statistica se
face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea psihica nu poate fi evaluata
decat printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite (teste de inteligenta si
personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim
sa nu cadem in pacatul etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se
masoara, ci se apreciaza, se aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu
pune diagnosticul de normalitate, ci de absenta a ei si chiar si asta cu rezervele de
rigoare, sugerate explicit de formula cel mai des uzitata: fara tulburari psihice clinic
manifeste in momentul examinarii. Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la
urma mare lucru, nici in materie de normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste
niste prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici
genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si testele nu lau precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi descopera geniile

dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici idealizarea normalului statistic nu pare sa
ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.
Normalitatea ca proces (sau ca interactiune sistemica) incearca sa rezolve
imperfectiunile celorlalte trei perspective punand normalitatea sub semnul devenirii
personalitatii ca o progresie in timp care ar antrena o crestere progresiva a
capacitatii de adaptare a individului. Comportamentul uman ar interactiona sistemic
de-a lungul existentei individului cu mediul social si cultural in care individul traieste.
Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate stres cu datele de
dezvoltare socio educationala si familiala pledeaza fara doar si poate pentru o
viziune sistemic integrativa asupra bolii psihice si deci a non-bolii, a normalitatii.
De altfel, individul trebuie sa ramana normal de-a lungul intregii biografii, chiar si
atunci cand in jurul lui totul se schimba. Un ins care in 1990 avea 65 de ani si traia in
estul Europei a trebuit sa se adapteze in decursul biografiei sale la vreo 3 4 tipuri
de regimuri economico politice, istoria oferindu-I ocazia sa parcurga distante
imense pe scara sociala (de la conditia de cetatean respectabil la cea de detinut
politic si in final, la varsta a treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul unei astfel
de cariere biografice, daca supravietuiesti si nu innebunesti, poti eventual deveni
intelept (un calificativ posibil al normalitatii).
De altfel, conceptul de epigeneza a dezvoltarii personalitatii (Erikson, 1959)
sustine chiar aceasta evolutie prin cele 7 stadii de dezvoltare pe care individul la
parcurge pana la cel de maturitate, adica de functionare optima. Intreaga existenta
constituie un proces adaptativ pe parcursul caruia personalitatea se autoconstruieste
integrandu-se in nisa sa ecologica printr-un lung sir de crize de viata pe care
individul invata sa le rezolve.
Vom trece in revista in paginile urmatoare principalele abordari ale
conceptului de normalitate pornind de la modelul etiologic bio-psiho-social (Branzei,
1974, Engel, 1977) acceptat astazi in literatura psihiatrica. Demersul descriptiv,
analog celui din nosografie, poate fi criticabil intr-o discutie despre normalitate (care
este altceva decat boala), dar ofera totusi beneficiul de a fi o cale sistematica de
apropriere a unui subiect controversat.

Perspectiva psihologica
Aceasta perspectiva comporta acceptiunea normalitatii individuale si a celei
colective (definita prin norma statistica). Prima vizeaza individul ca entitate unica si
irepetabila, a doua aproximeaza, cu mijloacele psihometriei, limitele mai mult sau
mai putin obiective ale unei normalitati general valabile pentru o anumita populatie.
Normalitatea individuala are drept limita inferioara norma statistica si drept
limita superioara normalitatea ideala. Individul normal este individul nonbolnav, fara
simptome si care corespunde unor criterii cantitative (inteligenta si trasaturi de
personalitate ce pot fi evaluate), dar si valorice (ale normei sau mediei statistice).
Dincolo de aceasta limita inferioara se afla domeniul iluzoriu al normalitatii ideale
definibila prin grila psihanalitica (ego armonios, echilibrat) si superpozabil peste
modele cultural-simbolice (idealul clasic al omului). Numai ca in conformitate cu
preceptele psihanalitice nu exista individ liber de defense nevrotice, deci nici
normalitate ideala (Freud, 1937 cit. Offer, Sabshin, 1980).
Sunt autori care implica procesul de socializare in construirea normalitatii
ideale. Rogers (1963) evoca personalitatea pe deplin functionala pe care o
asociaza, pe langa conditii ce tin de self-actualizarea atat de draga psihanalistilor
(capacitatea de a simboliza experientele cu acuratete in constiinta, nevoia de

apreciere si autoapreciere pozitiva, congruenta propriei experiente cu pripria parere

despre sine etc.) si unor conditii de sorginte mai curand socio-genetica. Acestea ar fi:
self-structura personalitatii sa fie flexibila, predispusa schimbarii prin asimilarea de
noi experiente, individul sa aiba capacitate de adaptare creativa la noutatea fiecarei
situatii si de testare efectiva a realitatii, chiar atunci cand nu are date suficiente
despre acea realitate sau ii este chiar nefavorabila, sa atraga aprecierea pozitiva a
semenilor si sa aiba relatii armonioase cu aestia etc.
Maslow (1970, pag. 98) afirma, pe de alta parte, ca o trebuinta este cu atat
mai specific umana, cu cat este mai inalta si situeaza in bine cunoscuta sa
piramida, la nivelele superioare, trebuintele de armonie interioara, de simetrie si
autorealizare, de a sti, a intelege, a invata si a descoperi, care sunt in stransa
interrelatie cu dimensiunea sociala si culturala a omului.
Normativitatea constituie suma conditiilor care asigura libertatea unui individ
de a exista in normalitate si nu poate fi cuantificata, ea neavand o limita superioara,
ci doar una inferioara(Ey, ibid.), statistic definibila prin Q.I. de exemplu, caci conditia
individuala cea mai generala a libertatii de a fi normal este prezumtia unei inteligente
acceptabile.
Dupa Ey (ibid.) analiza clinica pe care o efectueaza psihiatrul este o evaluare
a normativitatii. Norma ideala, norma-valoare sau axiologica definita de stiintele
normative (etica, estetica, logica, epistemologie) este pentru K. Schneider ceea ce
corespunde idealului subiectiv personal. Individul opteaza pentru un model normo
ideal conform aspiratiilor sale. K. Schneider (1950) spune: pentru unul este normal
Goethe, pentru altul Bismark, pentru al treilea Sf. Francisc. Anormalul valoric va fi
pentru individ tot ce contrazice figura ideala. Mezger (cit. Petrilowitch, 1966)
sesizeaza infiltrarea invariabila a judecatii de valoare si in norma statistica, fapt care
dovedeste relativitatea oricarei absolutizari in materie de definire a normalitatii, chiar
si norma statistica ingloband in mod necesar valente ale normei sociale (care este
preponderent valorica). O rezolvare a acestei situatii dilematice o poate oferi
conceptul de norma responsiva (Grote, cit. de K. Kolle, 1961) corespunzatoare
definitiei normei functionale (Hollingsworth, ibid.). Norma responsiva se referea la
modul in care inima, de exemplu, corespunde sau nu necesitatilor functionale
homeostazice ale individului si nu la faptul daca ea este sau nu normala din punct de
vedere statistic. Obiectia de principiu a acestui model normativ este ca el poate
conduce la dizolvarea conceptului de normalitate, inlocuindu-l cu normalul particular
al unui individ dat. Se poate insa presupune sau chiar postula ca, in general, toate
inimile care satisfac cerintele homeostazice circulatorii ale posesorilor lor vor avea
caracteristici morfo-functionale apropiate, fiind distribuite in cadrul unei multimi
suficient de omogene pentru a putea caracteriza un model unitar bine definit al inimii
normale. Ceea ce in ultima instanta se va referi tot la o norma statistica. Tinand
seama de determinismul mult mai complex al persoanei, I se poate extrapola acest
rationament pentru a ingloba norma statistica perspectivei responsivitatii adaptative
(in cadrul unui context socio-cultural definitiv). Se poate ajunge in acest fel la o
definire sistemica si cu atat mai operanta a normei conceputa ca norma functionala
(Hollingswort, cit. Kolle, 1961), deziderat spre care tind multiplele intrebari
nerezolvate legate de normalitate si care va depinde de modelul conceptual al
functionarii organismului, ca si de telenomia pe care I-o atribuim (Haynal, 1989).
Mentinandu-se in perspectiva unei integralitati a organismului si a homeostaziei
acestuia cu mediul sau, norma functionala trimite la un model regresiv al bolii
psihice, fie ca vorbim de o disolutie a unor functii ierarhizate (Sherrington, Jackson,

Ey), de regresiunea in sens freudian, sau de defectul de comunicare (Pamfil,

Ogodescu, 1974).
Normalitatea, ca notiune, ramane insa la fel de indefinibila, chiar daca
acceptam norma functionala. Presupunand coexistenta echilibrata a identitatii vii si
a metarmofozei persoanei (ibid.), ea se sustrage de la definirea valida din punct de
vedere practic, dar lasa loc elaborarii unor suficient de precise cadre nosologice
pentru ca acestea sa fie utile in domeniul actiunii practice a psihiatrului.

Perspectiva trans-culturala
Aceasta abordare incearca sa defineasca normalitatea sub aspectul modului
de viata sincronic si diacronic al unui popor, determinismul cultural fiind implicit celui
social. Remanenta culturilor este mult mai mare insa decat a structurilor si
fenomenelor sociale care le genereaza. Societatile se schimba periodic, puterea,
controlul social si sistemul normativ-valoric modificandu-se consecutiv, dar folclorul,
obiceiurile religioase, spiritualitatea unei populatii sau ale unui popor persista
nenumarate generatii, alcatuind o veritabila ereditate socio-culturala a acelui popor,
o mostenire culturala internalizata de individ prin enculturatie. Trebuie precizat ca
enculturatia este in antropologie procesul analog socializarii din sociologie. Pentru
E.F. Tylor (1871) citat de I. Badescu (1993, p.150), cultura este ansamblul complex
al cunostintelor, credintelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor
celorlalte capacitati si obisnuinte, pe care le dobandeste omul ca membru al
societatii.

Acceptiunea sociologica
Aceasta perspectiva este esentiala pentru tentativa de a defini normalitatea
psihica. S-a reprosat, totusi, acestei abordari subiectivismul ce decurge din judecata
valorica pe care o implica, care ar duce in extremis la echivalarea imoralitatii cu
anormalitatea sau cu boala, ceea ce conduce inevitabil la etichetarea bolnavului, si
-in consecinta - la segregarea si marginalizarea sa sociala.
Nu este de fapt vorba de a defini exclusivist normalitatea din perspectiva
sociologica, ci doar de a-i recunoaste aceste abordari ceea ce nu-I poate fi negat,
anume conotatia valorica din orice definitie a normalitatii psihice, care rezida din
chiar relatia dintre cel care defineste si obiectul de definit: cine defineste in fond si ce
defineste? Este definit un set de comportamente si atitudini ale unui individ sau mai
multi (de catre un grup). Reperul la care se va raporta definitia normalitatii va fi chiar
modul de a o concepe al acestui grup de oameni, intrucat orice colectivitate isi
impune regulile si controleaza respectarea lor. Grupul sau societatea exercita astfel
o presiune asupra individului, care, in decursul procesului de socializare, isi
insuseste modul de viata, normele si valorile grupului caruia-I apartine pentru a fi
acceptat de acesta, pentru a I se integra. Aceste reguli sunt insusite prin invatare,
proces indelungat ce incepe in copilarie si dureaza toata existenta individului, atata
timp cat el respecta si accepta regula jocului. Vorbim de conformism (acceptarea,
subsumarea si urmarea de catre individ a prescriptiilor si normelor sociale) sau
nonconformism (inlocuirea regulilor sociale cu peopriile criterii si opinii si atitudinea
critica fata de presiunea sociala externa).

Normalitate, comunicare si adaptare

Stossel si Ogodescu (1972) afirma: Una dintre cele mai promitatoare si

esentiale perspective de a surprinde normalitatea sau patologia psihica, cu cota lor
parte de ordine si dezordine este studiul comunicarii umane (p. 30). Propagand o
abordare interdisciplinara, autorii discuta problema normalitatii de pe pozitia
aplicativa a teoriei comunicarii. Pentru autorii citati normalitatea se largeste astfel
spre internormalitate, ea fiind interindividuala si, prin definitie <contagioasa>.
Modalitatea de a trata in acest fel normalitatea presupune acceptarea caracterului ei
sistemic, de proces (asa cum au propus si Offer si Sabshin, 1976), ceea ce
presupune continua elaborare, construire prin inductia reciproca la toate nivelele
dintre indivizi (ibid.).
Normalitatea ar fi asadar armonia homeostazica a sistemului constituit din
diferite nivele de subsisteme (individuale, familiale, gupale etc.). Fluxul input-urilor si
output-urilor informationale ar oscila si interactiona dinamic si permanent mentinand
o homeostazie care ar fi, dupa Enatescu (1987), chiar normalitatea sau sanatatea.
Prin opozitie, boala este dezechilibrul care produce dezordinea, dezorganizarea
sistemului. Prin comunicare, filon al contagiunii normalitatii (Pamfil, 1972), aceasta
normalitate homeostazica se disipeaza pana devine un ocean de normalitate care
se automentine si se autogenereaza. Astazi se vorbeste atat de feed-back,
mecanismul de autoreglare al oricarui sistem, ca si de feed-forward, care genereaza
un proces homeoretic (Waddington, 1970), ce permite ca sistemul sa recupereze
ceea ce a pierdut prin diversele perturbari, si sa ajunga finalmente acolo unde ar fi
facut-o daca nu ar fi fost perturbat.

De la normalitatea psihica la sanatatea mintala

Definitiile functionale sunt singurele operationale pentru evaluarea normalitatii
unei persoane. Ele depasesc polarizarea transanta, simplificatoare a definitiei
negative (normalitatea echivaleaza cu starea de bine, satisfactie, fericire etc.). Astfel,
Menninger (1945, p.2) defineste normalitatea prin capacitatea de ajustare a fiintei
umane la lumea in care traieste, dar si la ceilalti, cu maximum de eficienta,
satisfactie si fericire, prin acceptarea regulilor jocului, prin atitudine si dispozitie
calma, inteligenta alerta si comportament socialmente acceptabil. Pentru Glover
(1956) cit. de Offer si Sabshin (1966, p.42), persoana normala este libera de
simptome si conflicte psihice, demonstreaza capacitate de munca si este capabila
sa-I iubeasca si pe altii, in afara de sine.
Pentru aceste evaluari se utilizeaza in prezent conceptul de sanatate mintala,
echivalent cu definitiile functional-adaptative ale normalitatii. Klineberg (1954), citat
de Enachescu (1996) crede ca sanatatea mintala este o stare de dezvoltare
intelectuala si emotionala optima care face individul compatibil cu semenii sai.
Ruesch (1980) enumera premisele sanatatii mintale: capacitate de percepere si
cunoastere a realitatii, de a lua decizii si a le implementa in actiuni, de autoexprimare
prin limbaj verbal si nonverbal, de a raspunde la mesajele altora. Definitia
binecunoscuta a OMS afirma ca sanatatea mintala este o stare pozitiva de bine,
credinta in propria valoare a individului, in demnitatea si valoarea celorlalti, abilitatea
individului de a0si gestiona lumea interioara de gandiri si sentimente, de a-si
organiza viata si asuma riscuri, de a initia, dezvolta si sustine relatii personale
mutuale satisfacatoare si capacitatea psihismului de a se adapta si de a-si reveni
dupa socuri si stresuri (Jenkins, Culloch, Parker, 1998, p. 1).