Mitul pesterii este lucrarea filosofului Platon asupra firii omenesti in privinta educatiei si a lipsei

acesteia, dupa cum zice chiar in primul paragraf.

Astfel avem descrierea, impartita in secvente, a unui proces cauzat de educatia acelei vremi -
filosofia.
Procesul consta in o serie de analogii.
I.Cadrul initial este pestera in care oamenii sunt legati in scaune cu fata la un perete pe
care se vad umbrele partiale ale unor lucruri ce trec prin spatele oamenilor, lucruri aflate dupa
un zid, dar luminate de un foc, ce arunca acele umbre pe perete.
Legaturile ce tin oamenii prinsi in scaune simbolizeaza prejudecatile.
Peretele simbolizeaza ingradirea ce si-o fac oamenii singuri, prin prejudecati.
Umbrele reprezinta cultura oamenilor, bazata pe prejudecati, deci superficialitate, iar aceste
umbre sunt si ele partiale, fiind doar scapari de dupa zidul din spatele oamenilor;
acest zid reprezinta o piedica psihologica a oamenilor, frica ce sta intre om si lumina; focul,
adica "un soare", simbolizeaza intelepciunea si adevarul.
Exista si o mentiune foarte importanta: oamenii sunt pusi in scaune si legati inca din copilarie,
aceasta insemnand ca la ei problema apare chiar din incipitul educatiei omului, este la baza ei.
Urmeaza o fraza ce tine de psihologie, chiar de sociologie: "daca ei ar fi in stare sa vorbeasca
unii cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste umbre, pe care le vad, ei
numesc realitatea?". Aici se explica modul de concepere a realitatii din punctul de vedere al
acestor indivizi legati.
Dialogul cu Glaucon, dialog format prin dialectica, are rolul de a indruma cititorul. Dialogul ofera
raspunsul unor intrebari si afirmatii retorice.
II.Al doilea cadru este o posibilitate, un viitor a ceea ce s-ar putea intampla daca oamenii
ar fi dezlegati. Dezlegarea din lanturi inseamna insusirea gandirii, a mentalitatii filosofice sau
cum zice Platon "vindecarea de lipsa lor de minte"; ridicatul din scaunul si privitul in jur
reprezinta primul pas din educatia filosofica, acea contestare sau negare a ceea ce sti si
inceputul cautarii adevarului, primul pas fiind cel mai dureros si greu; indreptarea privirii asupra
focului si a obiectelor care provocau umbrele reprezinta a doua etapa a "gasirii adevarului", prin
faptul ca a gasit prima forma de lumina, focul ceea ce e asemenea soarelui, si in acelasi timp
reprezinta o mica dezamagire ce ar putea introarce omul din "drum", datorita faptului ca nu
vede obiectele de stralucirea focului; observarea obiectelor sub lumina focului reprezinta
inceperea redefinirii realitatii, a cunostiintelor asupra lumii.
III. Al treilea cadru consta in drumul (calea) pe care trebuie sa il faca omul dezlegat
pentru a in lumina soarelui. Suisul greu si pieptis simbolizeaza dificultatea schimbarii
mentalitatii spre cea filosofica; primul contact cu lumina soarelui ce umple ochii omului cu
lacrimi reprezinta gasirea ratiunii si a primului adevar, prin care realitatea "adevarata" se va
descoperii; lacrimile sunt in acest caz lacrimi de durere a ochilor, fapt ce simbolizeaza
intensitatea luminii, a adevarului, coplesitor pentru omul recent dezlegat. Suferinta produsa in
urma acestei secventa reprezinta prima mare suferinta din devenirea unui filosof, unui
"iluminat". Platon spune ca e mai bine sa se ia usor acest prim proces, prin metoda obisnuintei:
"ar vedea mai lense umbrele, dupa aceea oglindirile oamenilor si ale celorlalte lucruri, apoi
lucrurile insele a...i ar fi mai usor sa priveasca in timpul noptii ceea ce e pe cer si cerul insusi,
privind deci lumina stelelor si a lunii mai curand decat, in timpul ziceli, soarele si lumina sa."
Noaptea reprezinta un alt fel de intuneric, fata de cel din pestera, o altfel de lume; o lume in
care lumina vine de la astre mai mici ca soarele, dar care ofera tot lumina adevarata. Acestea
simbolizeaza al doilea "adevar" care produce noi redefiniri in mentalitate, noi filosofii "mici",
dar care ofera o fericire puternica omului. Astfel sunt poetii, cei ce raman la etapa noptii.
Al treilea cadru este "ziua" (nu noaptea). Cugetarile in legatura cu soarele reprezinta primele
incercari de folosire a filosofiei, a ratiunii si a luminii oferite de "soare", iar toate acestea duc
spre universul, "cum functioneaza" totul, si ajungand in final sa vada lumea lui veche, din
exterior (obiectivitate). Platon mentioneaza sentimentul care apare atunci: mila fata de oamenii
care inca sunt legati, astfel apare si intentia de a ii elibera, de a "da lumina".
Urmatoarea secventa descrie sistemul social de valori: "daca ...ar exista laude si cinstiri si s-ar
da rasplata celui mai ager in a vedea umbrele a...i" (superficiale si care produc si mai multa
prejudecata), valori pe care omul ce a devenit liber si luminat nu poate sa si le insuseasca,
cunoscand adevarul.
IV.Al patrulea cadru descrie intoarcerea omului liber in lumea celor legati: "acel om,
coborand, s-ar aseza in acelasi scaun". Uitandu-se iar la umbre cu ochii plini de intunecime nu
ar putea sa le vada, astfel oamenii din jurul lui l-ar socoti ca un handicapat, un om cu vederea
corupta si deci nu ar merita sa se urce si ei la lumina. Acest cadru descrie situatia filosofului in
contextul comunitatii, a societatii, adica de cele mai multe ori e judecat ca "nebun" sau chiar
diavol. Aici apare acest paradox in viata de filosof: sa stii adevarul, sa cunosti lumina, sa vrei
sa ajuti oamenii "orbi", dar sa nu poti datorita superficialitatii judecatii lor, datorita orgoliului
lor. Acesta este stagiul cel mai dificil si mai frustrant din viata unui filosof... cauza care l-a
determinat pe Platon sa compuna acest dialog.