Luceafarul de Mihai Eminescu COMENTARIU LITERAR

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, "Fata în

gradina de aur", cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-
a versificat într-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o
serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurându-l mereu si dându-i
sensuri noi, pâna ce a devenit Luceafarul".

În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitând doar

finalul brutal si punându-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: "Un chin s-
aveti: de-a nu muri deodata!"
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru
dragostea pe care i-o purta fetei de împarat,, dar aceasta se îndragosteste de un
pamântean. Florin. întorcându-se, Zmeul îi vede împreuna si, ca sa se razbune,
pravaleste o stânca peste cei doi îndragostiti. în varianta versificata, Eminescu
modifica razbunarea Zmeului, acesta capatând detasarea superioara specifica
geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/
Atât de fericiti, cât viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".

Cea de a cincea varianta este cea definitiva 17417m1211r , cea mai frumoasa
stilizare si cea mai bogata în simboluri: "în cadrul de basm se înalta expresia cea
mai desavârsita a lirismului erotic si' filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor
Vianu.

Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" înainte de aparitia lui în

"Almanahul Societatii Academice Social-Literare "România Juna" din Viena, în
1883. în acelasi an, poemul a fost reprodus în revista "Convorbiri literare" si în
revista "Familia", iar la sfârsitul anului a aparut în prima editie de "Poezii", îngrijita
de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, în care tema romantica a conditiei omului de
geniu capata stralucire desavârsita. Eminescu însusi consemna pe marginea unui
manuscris sursa de inspiratie a "Luceafarului" si definirea geniului în lume: "
Aceasta este povestea. Iar inelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici,
pe pamânt nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer,
potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul
capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-
se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate înalta
deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva. în poem, se fac
simtite si alte surse filozofice, cât si mituri autohtone si universale: la originea
lumii se afla cerul si pamântul (Platon); la originea universului sta Noaptea, fiica
Haosului, care este zeita tenebrelor si mama tuturor zeilor (Hesiod); Hyperion
este
Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii; relatia dintre Demiurg si Hyperion,
care îi cere sa-i dezlege taina mortii (filozofia indiana); mitul Zburatorului.

STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de catrene,
fiind dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-
terestru. Alcatuind patru tablouri, gândite ca entitati distincte. Trebuie sa
evidentiem, de asemenea, pe parcursul întregului poem si ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie.

Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre
Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate
fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi
vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce
Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat
drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic
prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si
teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt
protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor
lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de
seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este
cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru
chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind alegoria,
putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce
spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata
foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm,
Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid,
cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii
apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe
fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului
pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are
parintii cerul si marea:"- Din sfera mea venii cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma.
si soarele e tatal meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe
cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata îl refuza si de aceasta data,
desi frumusetea lui o impresioneaza puternic:
"- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata.
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata"
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu claritate în
strofa urmatoare:
"- Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi, tu oare. Cum ca eu sunt
nemuritor. si tu esti muritoare?"
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate întelege ("Desi vorbesti
pe înteles/ Eu nu te pot pricepe", asa ca îi cere sa devina el muritor, sa vina el în
lumea ei:
"Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamânt,
Fii muritor ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este
ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la
nemurire
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire,
"S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile."

Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este
idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se
stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o
atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de
imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca
oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat
oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat
din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul
sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata
lectie de dragoste
: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai nemiscatori/
Sub ochii mei râmâie (...), Când fata mea se pleaca-n jos,/ în sus ramâi cu fata
(...) Când sarutându-te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta".
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, într-un limbaj
popular, cai se poate de obisnuit: "si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...".
Superioritatea Luceafarului este constientizata de Catalina, prin exprimarea
propriei neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a astrului: "în veci îl voi
iubi si-n veci/ Va ramânea departe...".

Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle

Hyperion (hyper eon- pe deasupra mergatorul), iar fata este motivatia calatoriei,
simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinanta,
Emineseu lasând scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului
universal, trimitând totodata si la geneza Universului:
"Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe.
si cai de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger ne-ntrerupt
Ratacitor prin ele
si din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau lumine;"
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata
motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu în
raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul
spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l
soarbe") face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire
pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele careia este gata de orice
sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
si focul din privire.
si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este
muritor, nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, în
antiteza cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor,
dar si neînteles de societate:
"Ei doar au stele cu noroc
si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
si nu cunoastem moarte."
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si
moarte, este unul din argumentele Demiurgului în a-1 convinge pe Hyperion sa
renunte la ideea de a deveni muritor:
"Caci toti se nasc spre a muri
si mor spre a se naste."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, " moartea nu se poate...",
exprimându-si profundul dispret pentru aceasta lume ' superficiala, meschina,
care nu merita sacrificiul omului de geniu: , "si pentru cine vrei sa mori?
întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamânt ratacitor
si vezi ce te asteapta."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie
universala, superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului.
Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta
structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora
treptele de organizare a materiei universal

Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal
cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe cer si îsi revarsa din nou
razele asupra Pamîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru
care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe
cararile din crînguri sub siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care sedeau
singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte
trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte.
Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se
retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut
/Daco-i fi eu sau altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/Ci eu în
lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care
tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul
final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale
între doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta
starea instinctualitatii oarbe în cercul strâmt al norocului, al sansei de a se împlini
sau a nesansei.
În structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric,
epic si dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din
prezenta unor specii apartinând genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia
si elegia.În ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem între aspectul
tehnic al termenului si cel al continutului; ca tehnica dramatica, poemul este
alcatuit din mai multe scene în care modalitatea esentiala de exprimare este
dialogul - din punctul de vedere al continutului, vorbim de framântarile dramatice
ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul
epic apartine schema epica, caracterul narativ al poemului.Limbajul artistic poate
fi definit prin câteva particularitati:
* limpezimea clasicii este data de absenta podoabelor stilistice, epitetele alese de
poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu
folosind cele mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasa fata" a fost ales dupa un lung sir de încercari:
"un ghiocel de fata", "un vlastarel de fata", "o dalie de fata", "un gangure de fata,
o pasere de fata", un canaras de fata", "un giuvaer de fata" etc;
- folosirea putinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizata
prin frecventa acelorasi câteva: mândru, frumos, mure, blând,, dulce, viu sau
prin formarea unora noi, cu prefixul etc. ne: nemarginit, nemuritor, nespus,
negrait, nemiscator etc.

'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin

perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai
intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor
stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a
eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o
dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat
doar 89 de adjective, in majoritate de origine latina.

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte,
precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare
gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de
origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si
integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme
('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru
toti, natural
Poezia "Luceafarul" este cea mai înalta expresie a poeziei românesti, deoarece ea
reuneste "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile
lirice si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel si testamentul lui
poetic, acela care lamureste posteritatii chipul în care si-a conceput propriul
destin" (Tudor Vianu)

Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul
basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte adica faptul ca
omul asa cum este el creat este in incapabilitatea de a-si depasi conditia de
muritor .