Capitolul 1.

SISTEMUL AUTOVEHICUL
ŞI SISTEME DE PRODUCŢIE

1.1. Corelaţiile dintre fabricarea

şi repararea automobilelor

Pentru a corespunde solicitărilor de exploatare, autovehiculele

rutiere trebuie concepute, fabricate şi reparate corespunzător. Prin
proiectare şi fabricare se conferă autovehiculului o serie de însuşiri
calitative care îl fac corespunzător cerinţelor din exploatare, însuşiri
calitative diferenţiate de etapa la care se adresează:
- pentru fabricare:
 tehnologicitate de fabricare;
 costul autovehiculului;
 materialele prevăzute;
- pentru reparare:
 tehnologicitate de reparare;
 modularitate;
 recondiţionabilitate;
 accesibilitate;
- pentru exploatare:
 tehnologicitate de exploatare;
 economicitate;
 fiabilitate-durabilitate, mentenabilitate;
 productivitate, design, confort.

8
 Durabilitatea este însuşirea calitativă a autovehiculului de a
funcţiona la parametri normali o perioadă , până la apariţia stării limită de
uzură, cu opririle necesare pentru intervenţii planificate. Se exprimă prin
durata de viaţă sau funcţionare, care poate fi mai lungă sau mai scurtă, în
funcţie de concepţia constructivă şi reparaţiile efectuate (figura 1.1). Durata
de viaţă poate fi efectivă, normată, medie, utilă.
Pentru realizarea
autovehiculului se desfăşoară o serie
de activităţi de cercetare, proiectare,
fabricare, reparare şi exploatare
considerate etape logistice ale
autovehiculului (figura 1.2).
Cercetarea este activitatea de
studiere, alegere, testare, definitivare
a concepţiei şi soluţiei constructive a
autovehiculului, în funcţie de cerinţele
exploatării. Cercetarea şi concepţia se
finalizează cu realizarea unui prototip
care se încearcă în condiţiile cele mai
grele. Fig
Proiectarea este activitatea de . 1.2.
realizare a documentaţiei tehnice de
execuţie, întreţinere şi reparare.
Fabricarea este realizarea fizica a autovehiculului proiectat.
Fabricaţia reprezintă ansamblul lucrărilor şi mijloacelor cu care se
realizează un autovehicul nou.
Repararea este activitatea de a repara un produs.
Reparaţia reprezintă ansamblu l lucrărilor şi mijloacelor ce concură
la repararea unui autovehicul.
Recondiţionarea este activitatea de restabilire a caracteristicilor
apropiate de cele nominale ale pieselor şi subansamblurilor. Repararea se
referă la autovehicul sau agregat, iar recondiţionarea la piese,componente
şi subansambluri.
Între aceste etape există legături directe şi inverse. Cele inverse au
rolul de a modifica şi regla sistemul, respectiv a îmbunătăţi proiectarea.

Ciclul de mentenabilitate
Ciclul de inovare Exploatare+mentenanta
A B RK1 RK2 C D

Cercetare
marketing Proiectare Fabricare Functionare efectiva, intretineri, reparatii,
stationare, conservare Durata
Durata de inovare Durata de viata casarii

Fig.
1.1.

9
Valorificând aceste legături ale sistemului logistic al autovehiculului, s-au
realizat îmbunătăţiri continue ale calităţii autovehiculelor:durata de viaţă,
reducerea numărului de reparaţii capitale şi al volumului total de lucrări de
reparare, uşurarea întreţinerilor tehnice şi îmbunătăţirea fiabilităţii.
Principalele tendinţe folosite pentru perfecţionarea constructivă a
autovehiculului sunt:


F
ig. 1.3.

îmbunătăţirea soluţiilor constructive;

 folosirea tehnologiilor noi;
 folosirea de noi materiale;
 reducerea masei specifice;
 reducerea consumurilor;
 supraalimentarea;
 utilizarea electronicii si mecatronicii în construcţia autovehiculului.
Prin aceste măsuri s-a ajuns la creşterea duratei medii de viaţă:
Volvo 12 ani, Mercedes 15,5 ani.
Susţinerea duratei de viaţă prin fabricare şi reparare.
AB>BC>CD  Partea datorată fabricaţiei reprezintă între 1/3 şi 1/2 din
durata totală de viaţă, restul se asigură prin reparaţii periodice. Duratele
dintre reparaţii scad după intervenţiile corective (figura 1.3). Volumul de
muncă corespunzător fabricării, întreţinerii şi reparării unui autovehicul
(autocamion mijlociu) pentru toată durata lui de viaţă, se repartizează
astfel:
- fabricare: 3%;
- intervenţii tehnice zilnice: 15%;
- intervenţii tehnice periodice: 28%;
- intervenţii tehnice corective- curente: 45%;
- intervenţii tehnice corective- capitale: 9%;
o Total:100%.
97%
 32 ori , deci volumul lucrărilor de mentenanţă este de 32 de
3%
ori mai mare decât volumul lucrărilor pentru fabricarea autovehiculului nou.
Se apreciază că, în condiţii medii de automatizare, cheltuielile anuale de
muncă pentru fabricarea şi mentenanţa unui autocamion mijlociu se află în
raportul fabricare/(întreţinere+reparaţii)=180/11001/6, deci pentru
fiecare lucrător ocupat în sfera fabricaţiei de autovehicule noi, trebuie să
existe în sfera exploatării 6 muncitori care se ocupă cu lucrările de
mentenanţă.
10
 1.2. Sistemul
autovehicul.
Definire.
Caracteristici.
Structură

Sistem – orice Fi
produs sau proces natural g. 1.5.
sau artificial care se poate
reprezenta printr-un model convenţional cu dublă determinare şi care

SISTEMUL AUTOVEHICUL

Subsisteme MOTOR TRANSMISIE CABINA BENA

de gradul I

Subsisteme Mec. motor Distribuţie Alimentare Climatizare

de gradul II

Elemente Piston Biela Arbore cotit

Fig. 1.6.

conţine obiectul analizat, structura şi cauzalitatea lui în interdependenţă cu

mediul ambiant. Orice sistem poate fi reprezentat printr-o schemă bloc.
Autovehiculul este un sistem tehnic complex, compus din elemente
şi componenete legate între ele şi caracterizate prin complexitate,
maneabilitate, predispoziţie la degradare,
organizare, deschidere faţă de mediu (figura 1.4).
Sistemul autovehicul are următoarele
caracteristici principale:
a) este un sistem complex, compus din
subsisteme şi elemente componente

Intrare Produs Ieşire

Proces
Stare
Mediul ambiant
Fi
Fig. 1.7. g. 1.4.

11
interdependente, ce concură în mod organizat la realizarea proceselor utile
necesare funcţionării autovehiculului (figura 1.6);
Schema divizării autovehiculului în subsisteme şi componente este
prezentată în figura 1.6.
Corelaţiile din interiorul sistemului pot fi directe sau inverse. După
natura lor, aceste corelaţii pot fi energetice, masice, informaţionale şi
combinate. Parametrii de ieşire ai autovehiculului sunt condiţionaţi de
armonizarea corectă a tuturor subsistemelor şi elementelor componente.
b) este un sistem deschis, care realizează schimburi de energie şi
substanţă cu mediul. Schimbul de energie se referă la schimbul de căldură
şi lucrul mecanic consumat; schimbul de masă se referă la gazele de
evacuare, produsele de uzare, de corodare, depuneri de calamină, zgură,
carbonaţi;
c) este un sistem activ şi comandat, care are intrări şi ieşiri, lucrează
în regimuri stabile şi tranzitorii, furnizează informaţii despre procesele
interioare, informaţii care, după prelucrare, servesc la reglarea sistemului
(figura 1.7). La regimuri de lucru stabile, sistemul este static determinat.
Autovehiculul este un sistem activ şi pentru că asupra lui acţionează
condiţiile şi factorii de exploatare, iar el influenţează mediul înconjurător
prin poluare, uzarea căii de rulare, afectarea sănătăţii şi comportamentului
uman.
Pentru a face faţă acestor solicitări şi factori, autovehiculul trebuie
conceput şi realizat astfel încât să poată funcţiona satisfăcător o perioadă
de timp cât mai
îndelungată. Sistemul de transport general
d) face parte ca Utilizare
Produse Sistemul de produse
transport
AUTOMOBIL al
ANSAMBLU
economiei naţionale
u1 x1 Sistemul de y1
u2 x2 y2
. . transport rutier .
. . .
. . .
.
ui .
xi Sistemul .
yi
. . .
. . autovehicul .
. . .
un xn yn
Fig. 1.8.
Fig. 1.9. Modelul funcţional al unui automobil.

subsistem din sisteme tehnice de grad superior, fiind cel mai mic subsistem
al sistemului de trafic rutier, sistemului de transport al economiei naţionale
şi sistemului de transport general (figura 1.8).

1.3. Analiza structurală a sistemului autovehicul

Sistemul autovehicul, ca o structură tehnică complexă, unitară, este

alcătuit din subsisteme între care există raporturi de dependenţă, cu o

12
destinaţie funcţională precisă şi cu valori unice ale intrărilor, stărilor şi
ieşirilor.
Autovehiculul prototip este considerat ca un sistem fizic care
respectă condiţia de cauzalitate, astfel ca între variabilele cauză (de intrare)
şi variabilele efect (de ieşire) există influenţe.
Se consideră:
 Vectorul aleator U=(U1, U2, … Ui, … Un) – variabile de intrare
unde: U1 (rezistenţa specifică a drumului), U2 (sarcina) etc. sunt solicitări
utile, iar U3 (temperatura mediului ambiant), U4 (prezenţa particulelor
abrazive), U5 (corozivitatea mediului) etc. sunt solicitări perturbatorii;
 Vectorul aleator X=(X1, X2, … Xi, … Um) – variabile interne
unde: X1 – uzarea abrazivă, chimică; X2 – coroziunea; X3 – fisurarea,
ruperea; X4 – deformarea; X5 – îmbătrânirea materialului; X6 – oboseala
materialului;
 Vectorul aleator Y=(Y1, Y2, … Yi, … Yp) – variabile de ieşire
unde: Y1 – performanţe dinamice; Y2 – consum specific (efectiv) de
combustibil; Y3 – poluare fonică; Y4 – poluare chimică; Y5 – maneabilitate;
Y6 – stabilitate; Y7 – confortabilitate.
Se defineşte domeniul de bună funcţionare al sistemului
autovehicul, prin determinarea inegalităţii:
y i min  y i  y i max , i  1, 2 , ... p
Intervalul y i min  y i max reprezintă câmp de toleranţă pentru
performanţa „i” a sistemului.
Autovehiculele rutiere sunt sisteme deschise, organizate şi realizate
printr-o activitate complexă de concepţie, proiectare şi fabricare, ce cuprind
subsisteme şi elementele componente independente.
Subdiviziunile sistemului autovehicul sunt următoarele:
S – sistemul autovehicul;
A – subsistem, agregat (motor, cutie de viteze, …);
As – ansamblu (ambreiaj, mecanism motor, …);
Ss – subansamblu (bielă, disc de frecare ambreiaj, …);
P – piesa – element indivizibil.
Caracteristicile principale ale sistemului complex – autovehicul sunt
următoarele:
 numărul foarte mare de elemente componente şi al funcţiilor
îndeplinite de acestea;
 complexitatea comportării, determinată de numărul mare de
interconexiuni dintre elementele sistemului analizat;
 distribuţia statistică a factorilor externi care acţionează
asupra sistemului.
Sistemul autovehicul rutier este un sistem activ comandat care
posedă intrări şi ieşiri, regimuri tranzitorii şi un algoritm de prelucrare a
informaţiilor.
Din punct de vedere matematic, sistemul reprezintă un graf orientat,
având proprietăţi ce modelează proprietăţile sistemului real autovehicul.

13
 1.4. Structura tehnologică
a activităţilor de producţie

Corespunzător diviziunii tehnologice a maşinii, unităţile de producţie

au subdiviziunile:
Loc de muncă – porţiune din suprafaţa tehnologică amenajată şi
utilată corespunzător efectuării unei operaţii sau unui grup de operaţii, unde
lucrează un muncitor în mod continuu sau cu intermitenţă;
Post de lucru – grupare de locuri de muncă unde se execută
operaţii înrudite legate de realizarea unui subansamblu sau ansamblu;
Atelier – grupare de locuri de muncă sau linii tehnologice;
Linie tehnologică – grupare de locuri de muncă şi utilaje dispuse
după criteriul succesiunii operaţiilor de prelucrare şi pot fi prevăzute cu
mijloace de transfer de la o maşină-unealtă la alta (transportor);
Secţie – grupare de ateliere şi linii tehnologice;
Sector – subdiviziune a întreprinderilor de auto mari care defineşte
genurile de producţie din unitatea respectivă: fabricare, reparare;
Fabrică – subdiviziune productivă a întreprinderii cu independenţă
operativă, dar fără personalitate juridică;
Întreprindere – unitate de bază a economiei, caracterizată prin
independenţă operativă, gestiune proprie şi personalitate juridică.

1.5. Sisteme tehnologice de prelucrare

Există sisteme tehnologice de producţie convenţionale şi

neconvenţionale.
1) Sistemul tehnologic convenţional – îmbinarea raţională dintre
maşină-unealtă, dispozitiv,
sculă şi piesă în scopul
realizării uneia sau mai
multor operaţii de
prelucrare. Sistemul
Fig
tehnologic convenţional se ura 1.10.
realizează:
a) cu un singur dispozitiv (figura 1.10, a);
b) cu mai multe dispozitive (figura 1.10, b).
Maşina-unealtă este elementul principal al sistemului tehnologic pe
care se instalează celelalte componente ale sistemului, care asigură
mişcările şi energia necesară prelucrărilor;
Scula este elementul activ al sistemului tehnologic care acţionează
asupra piesei;
14
 Piesa este elementul sistemului tehnologic supus prelucrării.
Sistemele tehnologice convenţionale se folosesc în producţia individuală şi
de unicate, la serie mijlocie şi mică.
2) Sistemele tehnologice neconvenţionale se regăsesc în două
domenii:
2.1. Sisteme tehnologice de prelucrare prin tehnologii
neconvenţionale:
- prelucrare prin eroziune electrică;
- prelucrare cu ajutorul ultrasunetelor;
- prelucrare cu laser şi fascicul de electroni;
- prelucrare plastică şi sinterizare, etc.
2.2. Sisteme tehnologice de prelucrare flexibile care pot
prelucra mai multe tipuri de piese, cu programare iniţială.
Flexibilitatea este caracteristica producţiei moderne care constă în
posibilitatea sistemelor de prelucrare de a trece rapid şi uşor de la unele
caracteristici ale pieselor la altele, indiferent de gradul lor de complexitate.
Evoluţia sistemelor flexibile de prelucrare cuprinde:
- strungul revolver, prevăzut cu mai multe scule, permiţând realizarea
mai multor operaţii pe aceeaşi maşină-unealtă;
- maşini-unelte cu comandă numerică, prevăzute cu posibilitatea de
programare a mişcărilor şi operaţiilor şi permiţând realizarea a diverse
operaţii la piese diferite;
- unitatea flexibilă de prelucrare (centrul de prelucrare) este o
maşină-unealtă complexă echipată cu magazii proprii pentru scule şi
dispozitive, cu manipulator sau robot, lucrând automat, conform
programării;
- celula flexibilă de fabricaţie, cuprinde două sau mai multe centre de
prelucrare, coordonate de un calculator;
- sistemul flexibil de fabricaţie conţine mai multe celule flexibile
conectate la un sistem automat de transport, dirijate de un calculator local
sau central.
Cu ajutorul sistemelor flexibile s-au realizat linii tehnologice, secţii
flexibile şi fabrici flexibile. Toate sistemele, secţiile, liniile se prezintă ca un
sistem cibernetic cu capacitate proprie de optimizare.
Caracteristicile sistemului flexibil de fabricaţie:
- capacitate mare de adaptare cu efort minim la schimbarea pieselor
de prelucrat şi a sculelor (flexibilitate);
- posibilitatea prelucrării aleatoare a semifabricatelor;
- autonomie funcţională a sistemului pentru trei schimburi, fără
intervenţia operatorului;
- posibilitatea utilizării intensive a maşinilor cu comandă numerică, a
roboţilor, a sistemului de transport, a calculatorului, a mijloacelor de control;
- integrabilitate mare care permite dezvoltarea etapizată a secţiilor şi
uzinelor;
- posibilităţi de evoluţie şi perfecţionare treptată, după cerinţele
producţiei.

15
 În figura 1.11 este prezentată schema-bloc a unui sistem de
fabricaţie flexibil (SFF), unde:

Fi
gura 1.11.

 FI – flux informaţional;
 FM – flux material;
 FE – flux energetic;
 FIR – flux de informare şi reglare;

1.6. Metode şi criterii de stabilire

a caracterului sistemului de producţie

Sistemele de producţie utilizate in construcţia de autovehicule sunt:

de masă, de serie (mare, mijlocie şi mică) şi individuală.

Metoda ritmului mediu de fabricaţie (reparaţie)

Ritmul mediu de fabricaţie (reparaţie) Rm este intervalul mediu de
timp în care, la capătul liniei tehnologice, se obţin două produse identice în
cadrul unui sistem industrial de producţie.
60  Fr  min 
Rm   
Na i  buc . produs 
unde:
- Fr este fondul real de timp al postului de lucru pe care se efectuează
operaţia sau operaţiile caracteristice: Fr  ηtl  Fa ;
h 
- Fa   este fondul anual normat de timp;
 an 
- ηtl  0 ,95...0 ,97 este randamentul utilizării timpului de lucru pe postul
considerat;

16
- Na i  f ( n pi / P , N r ) este planul anual de producţie pentru produsul „i”;
- n pi / P este de piese „i” de acelaşi fel ce intră în componenţa unui produs
„P”;
- N r este numărul de piese de rezervă solicitate de atelierul de reparaţii
generale, service, proprietari.
Situaţiile întâlnite pot fi:
 Rm  1  M – producţie de masă;
 1  Rm  20  SM – producţie de serie mare;
 20  Rm  50  Smij – producţie de serie mijlocie;
 50  Rm  Sm – producţie de serie mică;

Metoda coeficientului de continuitate a fabricaţiei

(reparaţiei) pe loc (post) de lucru sau pe linia tehnologică
Constă în calcularea unui coeficient al sistemului de producţie (de
continuitate a fabricaţiei):
R
k im  m
t iPm
unde t iPm este timpul unitar (operaţional) mediu de efectuare a operaţiei
caracteristice „i” asupra produsului „P”.
Operaţie (operaţii) caractaristică(e) reprezintă acea parte a
procesului tehnologic care are ponderea cea mai mare, ca valoare a
timpului de ocupare a postului de lucru.
Situaţiile întâlnite pot fi:
 k im  1  M – producţie de masă;
 1  k im  10  SM – producţie de serie mare;
 10  k im  20  Smij – producţie de serie mijlocie;
 20  Rm  Sm – producţie de serie mică;
Această metodă, deşi este mai precisă decât prima, nu poate fi
aplicată decât în situaţiile în care se utilizează procese tehnologice tipizate,
uşor adaptabile la situaţii concrete, la care timpii t iPm sunt predeterminaţi
(stabiliţi pe baze experimentale).

17
 1.7. Caracteristicile sistemelor de producţie

Tabelul 1.1
Sistemul de producţie/

Serie

M I
SM Smij Sm
/Caracteristici

Cantitate moderată Realizarea prototipurilor în

Volum foarte mare de produse:
de produse: ateliere prototip de
-autoturisme;
1. Volumul şi

produsului

autobasculante, întreprindere şi fabricarea

structura

-agregate şi ansambluri componente

autospeciale, autovehiculelor tehnologice
ale autoturismelor;
autocamioane, speciale la care beneficiarul
-toate piesele şi subansamblurile
autovehicule cu este nominalizat
standardizate (piuliţe, şuruburi,
destinaţie (autocamioane de mare
rulmenţi).
tehnologică. tonaj).
efectuării operaţiilor
pe acelaşi loc de
2. Continuitatea

Producţie
intermitentă
muncă

(producţie de loturi
Producţie continuă (în flux continuu). Producţie de unicate.
de produs).
Diversitatea este
mare decât la M+SM.

La fabricarea reperelor standardizate şi

tipizate, autoturisme, motociclete,
biciclete, etc., se utilizează linii
automate sau semiautomate
utilajelor, SDV-
specializare al
3. Nivelul de

caracterizate de stabilitatea unei

operaţii pe un anumit tip de loc de
urilor,

muncă şi utilizate pe cel puţin 3…4 ani.

Utilaje universale (volum
Utilajele, maşinile-unelte, Prezenţa maşinilor
redus de produse cu
echipamentele tehnologice sunt în universale, dar şi a
diversitate foarte largă).
exclusivitate speciale şi specializate. unor utilaje speciale
automatizării,

Forţa de muncă are un înalt

mecanizării,

robotizării

Excepţie: liniile cu diverse niveluri de şi specializate.

grad de calificare.
robotizare, la care, în cazul folosirii
roboţilor din generaţia a III-a,
capacitatea lor de adaptare este foarte
ridicată, oferind posibilitatea extinderii
domeniului de utilizare a
manipulatoarelor şi roboţilor industriali
de la producţie M, SM la Smij.

18
 Normarea se
bazează pe
care se face Normarea se face pe baze
4. Modul în
cronometrarea
normarea
Normare analitică; procesul tehnologic strict statistice. Timpii de
muncii
este divizat până la partea elementară fazelor şi operaţiilor, efectuare a unor operaţii
prelucrarea statistică
(mişcarea) ηtl  90...95% . sunt stabiliţi de maiştrii şi
a datelor, înscrierea
înscrişi în fişa tehnologică.
valorilor în planul de
operaţii.

1.8. Structura procesului de producţie, procesului

tehnologic (de bază), metodelor şi procedeelor
tehnologice utilizate în întreprinderile constructoare
de autovehicule(I.C.A.) şi întreprinderile de reparaţii
de autovehicule rutiere (I.R.A.)

Proces de producţie
Procesul de producţie reprezintă ansamblul activităţilor
desfăşurate de forţa de muncă, având diverse niveluri de calificare şi
pregătire, cu ajutorul mijloacelor de muncă, sub conducerea cadrelor
tehnice inginereşti, în scopul obţinerii de produse noi (autovehicule noi) sau
produse reparate. Procesul de producţie presupune o serie de activităţi
principale în urma cărora obiectele muncii sunt transformate în mod
nemijlocit în produse sau se prestează un serviciu, activităţi numite
procese tehnologice. Ele pot fi : totale, când se realizează un produs finit
complet, şi parţiale, când se realizează componente ale produsului finit sau
numai componente tehnologice ale produsului finit.
Categorii de procese tehnologice:
A-în I.C.A.:
1. pentru obţinerea semifabricatelor;
2. prelucrări mecanice;
3. asamblare parţială;
- piese reutilizabile;
- piese recondiţionabile (au atins limita de uzură, dar nu şi pe cea de
reformare);
- piese reformabile;
4. asamblarea generală autovehiculului;
5. vopsire, protecţie suplimentară şi acoperiri galvanice;
6. rodaj, încercări şi control final al autovehiculului.
B-în I.R.A.:
1. demontare generală a autovehiculului şi demontare parţială
a agregatelor, ansamblurilor şi subansamblurilor în piese;

19
 2. pregătirea pieselor pentru recondiţionare (efectuarea unor
grupe de operaţii de spălare, curăţire mecanică prin metode fizice sau
fizico-chimice, degresare, decapare, uscare);
3. control şi sortare a pieselor;
4. recondiţionări (40% din activitatea I.R.A.);
5. asamblarea parţială şi generală din piese de 3 categorii:
reutilizate, recondiţionate şi noi;
6. vopsire, protecţie suplimentară;
7. rodaj, încercări, control uzinal final.
În afara acestor procese tehnologice de bază, se desfăşoară şi alte
activităţi auxiliare:
a) procese anexe – ansamblul activităţilor desfăşurate în
scopul recuperării şi reevaluării unor deşeuri rezultate în urma desfăşurării
proceselor tehnologice de bază;
b) procese de pregătire a fabricaţiei (reparaţiei);
A-în I.C.A.:
- cercetarea ştiinţifică pentru realizarea de noi
produse sau pentru modernizarea celor din fabricaţia curentă;
- elaborarea proiectelor de construcţie pentru noile
produse;
- elaborarea documentaţiei tehnologice pentru noile
produse;
- dotarea cu utilaje şi S.D.V.-uri realizate prin forţe
proprii sau cooperare;
- realizarea de modele experimentale, prototipuri şi a
seriei zero.
B-în I.R.A.:
- elaborarea documentaţiei tehnologice pentru
produsele ce urmează a fi reparate capital sau general;
- dotarea cu utilaje şi S.D.V.-uri realizate prin forţe
proprii sau cooperare;
- activităţi de cercetare şi implementare a noi
procedee şi metode tehnologice
c) procese sau activităţi de deservire;
d) procese sau activităţi de servire (obţinerea diverselor forme
de energie: aer comprimat, energie electrică, abur supraîncălzit);
e) procese de livrare sau de desfacere a produselor.
După fabricare, autovehiculul nou se livrează unui cumpărător
potenţial, în timp ce autovehiculul reparat revine la utilizator, aceasta
subliniind caracterul de prestaţie de serviciu al reparaţiei.

Metode şi procedee tehnologice

Metoda tehnologică reprezintă modul sistematic şi principial
comun de efectuare a unei operaţii sau grup de operaţii tehnologice dintr-
un proces tehnologic dat, mod ce are ca trăsătură comună, fie natura
fenomenelor din timpul operaţiei, fie rezultatul desfăşurării operaţiei.

20
 Procedeul tehnologic reprezintă concretizarea metodei,
caracterizat întotdeauna prin existenţa unui utilaj de un anumit tip, existenţa
unor S.D.V.-uri de un anumit tip, de existenţa unor parametri tehnologici
strict determinaţi, stabiliţi prin proiectare şi experimentări.

Exemple de metode:
1) prelucrări mecanice prin aşchiere prin procedeele: strunjire, frezare,
rabotare, honuire, rectificare, etc.;
2) vopsire şi protecţie suplimentară prin procedeele: prin imersiune, în
câmp electrostatic, prin electroforeză, prin pulverizare pneumatică,
hidraulică (fără aer);
3) metoda acoperirilor galvanice în baie electrolitică prin procedeele:
cromare netedă, dură, cromare lucioasă, cromare poroasă (la segmenţi),
ferizare sau oţelizare, cuprare, cositorire sau stanare, cadmiere, zincare,
etc.

Structura procesului tehnologic de prelucrare

Procesele tehnologice de fabricare şi de recondiţionare a pieselor
au următoarea structură:
Operaţia este partea principalã a procesului tehnologic de
prelucrare sau asamblare care se execută la acelaşi loc de muncă, în mod
continuu, şi, de regulă, cu acelaşi utilaj. Operaţia reprezintă elementul de
bază în normarea muncii. Operaţia se execută: manual, mecanizat, mixt
sau automatizat, după complexitatea sa, felul producţiei şi dotarea cu
utilaje.
Instalarea este activitatea de poziţionare şi fixare a piesei pe masa
maşinii-unelte sau dispozitivului în vederea prelucrării ei la o anumită
operaţie sau pentru o parte a operaţiei. O operaţie poate fi efectuată cu una
sau mai multe instalări.
Scoaterea este activitatea inversă instalării.
Faza este partea operaţiei în timpul căreia suprafaţa de prelucrat,
regimul de lucru şi scula nu se schimbă. O operaţie are una sau mai multe
faze. Dacă faza se execută cu o singură sculă, este simplă, iar dacă se
execută cu două sau mai multe scule, este complexă.
Mânuirea reprezintă totalitatea mişcărilor efectuate de un operator
pentru realizarea unei faze.
Trecerea este partea din fază care se realizează în timpul unei
singure deplasări active a sculei în sensul avansului, prin care se
îndepărtează un strat de material.
Mişcarea este partea cea mai mică determinată în timp dintr-o
mânuire.

21
Exemplu: Procesul tehnologic de fabricare a unui ax simplu (figura 1.12, a):
1. debitare;
2. frezare bilaterală;
3. centruire;
4. strunjire de degroşare a tronsoanelor de la capete;
5. frezare canal pană;
6. strunjire de finisare a tronsoanelor de la capete;
7. tratament termic – călire;
8. rectificarea celor două capete;
9. control final.

Analiza operaţiei 4:
- instalarea 1 a inimii de antrenare şi a piesei intre vârfuri
(figura 1.12, b);
- faza I: strunjire la un capăt cu două treceri;
- desprinderea 1;
- instalarea a 2-a (figura 1.12, c);
- faza II: strujirea la celălalt capăt din două treceri.
Celor două faze le corespund două mânuiri.

Documente tehnologice pentru procesele

de prelucrare (reparare)
1. Desenul de execuţie prevede forma şi dimensiunile piesei
finite, aşa cum este cerută de ansamblul funcţional şi stă la baza întocmirii
celorlalte documente. El trebuie să cuprindă toate elementele necesare
pentru ca operatorii să execute piesa fără date tehnice suplimentare.
2. Itinerariul tehnologic reprezintă succesiunea operaţiilor,
d2

d1

l2 l1

n n

s s

F
ig. 1.12.
fazelor, instalărilor şi desprinderilor piesei în timpul realizării procesului
tehnologic. Se porneşte de la schema procesului tehnologic care reprezintă
înşiruirea în ordine logică din punct de vedere tehnic şi economic a
operaţiilor: 1.-debitare; 2.-frezare capete; 3.-centruire; 4.-strunjire.

22
 Operaţia 1: Debitarea
- fixarea materialului în dispozitiv;
- debitarea;
- desprinderea piesei din dispozitiv.
Operaţia 2: Frezarea capetelor
- fixarea piesei în dispozitiv;
- frezarea concomitentă a capetelor cu două freze bilaterale;
- desprinderea piesei din dispozitiv.
Operaţia 4: Strunjirea
- fixarea piesei;
- strunjirea la un capăt pe lungimea l1;
- desprinderea-întoarcerea piesei şi fixarea;
- strunjirea la celălalt capăt pe lungimea l2;
- desprinderea piesei.
3. Fişa-film este un document tehnologic nespecific, de regula
didactic, utilizat în procesul de elaborare şi definitivare a tehnologiei pentru
explicitare graficã şi cuprinde: Operaţia, Schiţa piesei pentru operaţia
curentã, Utilaje, S.D.V.-uri şi condiţii tehnice cu care se realizează procesul
tehnologic.
4. Fişa tehnologică este un document întocmit pentru serii
mici şi mijlocii de produse . Elementele ei sunt: date cu privire la piesa de
prelucrat (denumire, reper, cantitate, ansamblul din care face parte), la
semifabricatul piesei (felul semifabricatului, caracteristicile materialului,
dimensiunile), denumirile operaţiilor pentru care se întocmeşte fişa, date cu
privire la S.D.V.-uri, schiţa piesei cu indicarea suprafeţelor pe care se
execută operaţia, parametrii regimului de aşchiere, norma de timp pe
operaţie, categoria lucrării.
5. Planul de operaţii este un document tehnologic complet şi
cu date grafice mai precis inserate; este folosit la serie mare şi masă; are
cel puţin atâtea file câte operaţii are procesul tehnologic de fabricare a
piesei. La începutul planului se completează o fişă de capăt în care se
înscriu operaţiile la care se referă planul respectiv şi cuprinde elementele
din fişa tehnologică referitoare la material, semifabricat, norme de timp, etc.
6. Fişa de utilaj cuprinde utilajele folosite pentru fabricarea
piesei, ordinea de folosire a lor, gradul de încărcare a utilajelor cu lucrări
din procesul tehnologic.

1.9. Metode şi linii tehnologice de organizare

a fabricaţiei şi reparaţiei de autovehicule

Metode de organizare a fabricaţiei

În organizarea fabricaţiei şi repararii autovehiculelor se utilizează
două metode :
1. metoda fabricaţiei în flux: continuu şi intermitent;
2. metoda fabricaţiei fără flux (staţionară).

23
 Metoda fabricaţiei în flux are următoarele trăsături caracteristice:
a) operaţiile tehnologice de semifabricare, de prelucrări
mecanice, de asamblare, de vopsire şi protecţie suplimentară, operaţiile de
control intermediar şi final se efectuează pe posturi de lucru, aşezate într-o
succesiune logică a procesului tehnologic, succesiune stabilită în proiectul
tehnologic;
b) posturile de lucru sunt echipate cu utilaje, instalaţii şi SDV-
uri cu diverse grade de specializare în raport cu nivelul producţiei sau
diverse grade de automatizare şi robotizare;
c) produsul este deplasat de la un post la altul, fie de către un
mijloc de transport clasic (transportor cu role, cu lanţ etc.), fie prin mijloace
automatizate sau robotizate;
d) ritmul proiectat al liniei tehnologice (ritmul mediu de
fabricaţie al liniei) trebuie să se găsească într-o anumită relaţie cu timpul
operaţional mediu al operaţiei tehnologice caracteristice. Dacă ritmul mediu
proiectat este egal cu durata medie operaţională, rezultă că avem flux
continuu (sincronism total). Dacă între ritmul mediu proiectat şi media
timpilor operaţionali există diferenţe de maxim 15…20 %, atunci avem
sincronisn parţial, deci flux intermitent.
Mecanizare, automatizare, robotizare
Funcţiile pe care le îndeplineşte un operator uman pe un post
tehnologic de lucru sunt:
1)-funcţiunea energetică;
2)-funcţiunea de execuţie;
3)-funcţiunea de comandă;
4)-funcţiunea de autoperfecţionare.
I. Mecanizarea unei operaţii sau a unui proces tehnologic reprezintă
ansamblul activităţilor prin care forţa de muncă umană este înlocuită sau
amplificată în primele două funcţiuni.
II. Automatizarea reprezintă ansamblul activităţilor de înlocuire cu ajutorul
unor sisteme tehnice a primelor trei funcţiuni ale operatorului uman. Rolul
operatorului uman într-un sistem tehnic automatizat este numai de reglare,
control şi supreveghere a sistemului tehnologic. Operatorul uman
efectuează întreţinerea sistemului tehnologic.
Sistemul tehnologic automat rigid reprezintă ansamblul de utilaje
interconectate într-o linie tehnologică, automată, la care este specific
menţinerea tipului şi caracterului operaţiilor pe o durată de câţiva ani, fără
înlocuirea utilajelor şi refacerea esenţială a parametrilor de reglaj.
Sistemul tehnologic automat flexibil (elastic) reprezintă
ansamblul de utilaje amplasate într-o linie tehnologică cu intercalarea
obligatorie a unor posturi de lucru cu elasticitate ridicată, asistate, de
regulă, de roboţi industriali.
III. Robotizarea reprezintă ansamblul activităţilor de înlocuire a celor patru
funcţii ale operatorului uman.

24
 Metoda fără flux presupune că, în cadrul fabricaţiei pieselor de
autovehicule, utilajele, maşinile-unelte şi instalaţiile sunt grupate după clasa
din care fac parte, după nomenclatorul acestora. Piesele sunt lansate în
fabricaţie pe loturi; un lot se deplasează de la un post de prelucrare la altul
după încheierea completă a prelucrării sale. Metoda este specifică seriei
mici şi, uneori, şi seriei mijlocii.
În cazul asamblării pieselor, totalitatea operaţiilor de asamblare,
reglare şi control se efectuează pe unul, două sau mai multe posturi de
lucru unde îşi desfăşoară activitatea echipe specializate sau echipe
universale, în care sunt operatori de diverse calificări şi specializări. Şi în
procesul de asamblare, această metodă se întâlneşte la producţia de serie
mică şi de serie mijlocie.
Pentru piesele standardizate (şuruburi, şaibe, prezoane, piuliţe,
rulmenţi), fabricaţia se încadrează în cadrul metodei cu flux continuu de
fabricaţie, aceasta neexcluzând ca reperele să fie folosite şi la fabricaţia
fără flux.
Reperele componente ale caroseriilor, cabinelor, platformelor şi
benelor, care au formă geometrică simplă, realizată prin presare la rece, se
fabrică pe posturi fixe în cadrul metodei fără flux, realizându-se
concentrarea operaţiei (pe ştanţe multiple). Asamblarea caroseriei se face
în flux continuu.

Linii tehnologice specifice fabricaţiei în flux

Linia tehnologică cu ritm variabil. Caracteristici:

- este formată din utilaje în general universale, care au o mare
flexibilitate şi o foarte bună adaptabilitate la schimbarea tipului piesei;
- utilajele sunt amplasate în ordinea generală logică stabilită
pentru o anumită grupă de piese, rămânând ca pentru fiecare lot de piese
linia tehnologică să sufere modificări;
- lansarea în fabricaţie se face pe loturi.

Linia tehnologică în flux continuu (unitară în flux continuu).

Caracteristici:
-utilajele se amplasează în succesiune logică, ele având diverse grade de
specializare şi fiind adaptate pentru un anumit tip de piese;
-transferul pieselor de la un loc la altul se realizează mecanizat;
-se foloseşte la serie mare.

Linia tehnologică automată este caracterizată de utilizarea unor

instalaţii tehnologice sau maşini-agregat pe care se efectuează prelucrarea
completă a unei piese sau asamblarea completă a unui produs, într-o
succesiune logică stabilită în proiectul tehnologic, în ciclu automat, fără

25
participarea operatorului uman. Sunt trei nivele de automatizare: linia
tehnologică semiautomată, linia tehnologică automată, linia tehnologică
automată complexă.

Linia tehnologică robotizată este formată din roboţi

industriali din diferite generaţii, din manipulatoare care efectuază fie
funcţiuni strict operaţionale, fie operaţiuni de transfer a produsului de la un
post la altul, fără participarea operatorului uman sau cu participare parţială,
în scopul: stabilirii programului de lucru, efectuării operaţiilor de întreţinere,
reglare şi control al sistemului robotizat.

26