Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere………………………………………………………………………...2
Bibliografie.............................................................................................................10
INTRODUCERE
Sursa principală a formării finanţelor oricărei ţări, o constituie impozitele, ele fiind proprii
tuturor sistemelor de stat. În această ordine de idei, despre impunere putem vorbi ca despre o
parte indispensabilă a civilizaţiei umane.
La etapa actuală, impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului. În
condiţiile relaţiilor de piaţă impozitele au un rol important în dirijarea dezvoltării economice.
Aceasta înaintează cerinţe mari faţă de mecanismul impunerii, faţă de sistemul fiscal care trebuie
să asigure formarea bugetului pentru realizarea sarcinilor propuse. Impozitele sunt o necesitate
obiectivă, deoarece sunt condiţionate de cerinţele dezvoltării societăţii. Exigenţa impozitelor
derivă din funcţiile şi sarcinile statului. Statul nu dispune de alte metode acceptabile ca să-şi
asigure venitul în condiţii de piaţă: împrumutul trebuie rambursat, iar emisiunea monetară
generează inflaţie.
Impozitele ocupă un loc central în sistemul veniturilor de stat. În diverse ţări partea
principală a veniturilor bugetare o constituie anume impozitele. Ponderea veniturilor fiscale în
structura bugetului Republicii Moldova alcătuieşte peste 85%. În Franţa impozitele formează
95% din veniturile bugetului de stat, în SUA – peste 90%, în Germania – 80%, în Japonia – 75%.
Impozitele constituie o verigă necesară relaţiilor economice în societate din momentul
formării statului. Dezvoltarea şi modificarea formelor structurii de stat sunt mereu însoţite de
transformarea sistemului fiscal. În condiţiile orînduirii sclavagiste statele recurgeau la impozite,
acestea avînd forma unor taxe în natură (produse alimentare, recoltă şi alte prestaţii), dar, pe
măsura dezvoltării relaţiilor marfă-bani, impozitele capătă formă bănească.
2
1. Impozit înseamnă cotizaţie obligatorie la buget şi în fondurile extrabugetare în mărimile
prevăzute de lege şi termenele stabilite.
2. Impozit înseamnă confiscare obligatorie şi gratuită a mijloacelor aplicate de către
organele puterii locale pentru finanţarea cheltuielilor sociale.
Definiţia contemporană a impozitelor subliniază caracterul obligatoriu al plăţilor fiscale,
precum şi gratuitatea lor individuală. Acest factor este caracteristic şi pentru legislaţia fiscală a
Republicii Moldova.
În art.6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova este formulată următoarea definiţie a
impozitului:
„Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni
determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de
răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată”.
Impozitele exprimă raporturile băneşti ale statului cu persoanele juridice şi fizice, create în
legătură cu redistribuirea venitului naţional şi mobilizarea resurselor financiare în fondurile
bugetare şi extrabugetare ale statului pentru exercitarea funcţiilor lor.
3
Magna Charta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi, fără
aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit diferenţiat pentru nobili, clerici şi
ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor,
ca şi impozitele incluse în preţurile de vînzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa din Italia în perioada secolelor XII-XV existau: impozit pe veniturile
cetăţenilor bogaţi care se percepea în baza unei „scări” progresive, impozite pe succesiuni,
impozite pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică.
Printre impozitele din evul mediu sunt remarcate şi cele percepute în principatele române
în care şirul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul aşezat ca „cisla” asupra localităţilor şi
perceput cu denumirea de „sferturi”, văcăritul, pogonăritul, tutunăritul., li se adaugă dările
extraordinare – ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorinţele şi altele.
La sfîrşitul evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugăritului şi a manufacturilor, cît
şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii
numărului şi tipurilor impozitelor. Aceasta a fost determinată şi de creşterea cheltuielilor publice
pentru organele de stat.
Datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor, în Franţa, Adunarea
Constituantă întrunită după revoluţia franceză din 1789 a decis reforma impozitelor prin
înlăturarea privilegiilor avute pînă atunci de nobili şi clerici, suprimarea arbitratului aparatului
fiscal, înlăturarea unor impozite pe vînzări, prevederea drepturilor cetăţenilor de a consimţi liber
la satisfacerea impozitelor.
Concepţia instituirii impozitelor cu „consimţămîntul contribuabililor” a fost preluată atît de
doctrina finanţelor publice moderne, cît şi de ligiuitorii din mai multe state contemporane. Însă
în aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la reprezentarea în competenţa
parlamentarilor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.
În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentarilor - ca organe reprezentative -
de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor publice în
toate statele. În consecinţă, parlamentele din statele contemporane au fost şi sunt cele mai des
forţate de împrejurări să sporească impozitele, consimţământul cetăţenilor la aceste impozite
considerându-se exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentaţii lor în
parlamente.
În toate statele contemporane sistemele fiscale naţionale au evoluat, cuprinzând tot mai
multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie, accize speciale sau monopoluri fiscale
cuprinse în preţurile de vânzare, taxe de timbru, taxe vamale şi alte venituri ale bugetelor. Dintre
acestea, impozitele pe consum, accizele şi monopolurile fiscale depăşesc în unele state ponderea
celorlalte impozite în rândul veniturilor bugetare.
Evoluţia modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor dintre
legislaţiile fiscale naţionale ale statelor membre ale Comunităţii Europene, de armonizarea
acestor legislaţii şi de instituirea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare subordonate
politicii fiscale comunitare.
4
În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pămîntul,
activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau
etaloanele monetare paralele.
Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care o
formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma
obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către populaţie în
prealabil. Impozitele de bază erau, la început, cele pe avere, care se manifestau sub formă de
contribuţie funciară şi pe cap de locuitor. Mai tîrziu, apar impozitele indirecte, la început sub
formă de taxă fiscală, apoi şi sub formă de accize. În Roma Antică sursa principală de venit era
impozitul funciar. Cota lui constituia în mediu 1/10 din veniturile obţinute de pe anumite loturi
de pămînt. Se mai aplicau şi forme speciale de impunere, ca, bunăoară, impozitul pe pomi
fructiferi, inclusiv viţa-de-vie. Aparţineau impunerii fiscale bunurile imobiliare, inventarul viu
(bovinele, sclavii), obiectele de valoare. Pe lîngă impozitele directe mai existau şi contribuţii
indirecte, dintre care cele substanţiale erau:
- impozitul de 1% pe circulaţia mărfurilor;
- impozitul special de 4% pe circulaţie în comerţul cu sclavi;
- impozitul pe eliberarea sclavilor cu taxa de 5% din valoarea lor de piaţă.
Deja în Imperiul Roman impozitele exercitau nu numai funcţia fiscală, ele mai jucau şi
rolul de stimulent suplimentar al dezvoltării economiei. În acea perioadă impozitele se depuneau
de acum în bani, de aceea populaţia era nevoită să obţină surplusuri de producţie spre a le
comercializa. Aceasta favoriza extinderea relaţiilor marfă-bani, aprofundarea procesului
diviziunii muncii, urbanizării.
Multe din principiile Romei Antice au fost preluate de Bizanţ. În perioada iniţială a epocii
bizantine de pînă în secolul VII, inclusiv în Impreiu, existau 21 tipuri de impozite: impozitul
funciar, taxa pe cap de locuitor, impozitul pentru înzestrarea armatei, impozitul pe cumpărarea
cailor, impozitul pe recruţi, taxa pentru vînzarea mărfurilor ş.a.
Etapa a doua (etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale, începe cu sfîrşitul secolului
XVI pînă în a doua jumătate a secolului XIX (an.1870)) perioadă cînd au intervenit schimbări
substanţiale în viaţa publică a Europei, cînd sistemul bănesc al economiei l-a înlocuit pe cel în
natură, cînd necesităţile statului au crescut considerabil şi trebuiau găsite noi surse de venituri de
stat. Masa noilor impozite, mai ales a celor indirecte, completează bugetele statelor vest-
europene din acea perioadă. În Anglia, bunăoară, în decursul a celor 20 ani de existenţă a
republicii pe timpul lu Kromwell, s-au introdus pînă la 200 tipuri de accize. Impozitele directe
din acea perioadă erau, de asemenea, numeroase, purtau un caracter ocazional, bizar. De
exemplu, în Anglia se introdusese impozit pe defuncţi şi celibatari.
Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip
capitalist, ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali,
burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a
veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de privilegiile
fiscale de care beneficia nobilimea.
Către această perioadă regulile impunerii au reuşit să se formeze, ideea privind constanţa
impozitelor a prins rădăcini. S-a ajuns la convingerea că un număr enorm de diferite impozite
frînează progresul dezvoltării industriale şi, pricinuind pagube economiei naţionale, sărăceşte
vestieria statului.
Astfel, ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările
Europei Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele
din mai multe puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei sociale (în
Franţa, Quesnay, Montesquie şi Rousseau), exprimîndu-şi dezaprobarea impozitelor mari sau
sperînd că impozitele sunt temporare.
În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în
structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa impozitelor
5
directe, şi în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanţare a
instituţiei bugetare.
Etapa a treia din istoria impozitelor (etapa modernă, sec. XIX-XX) se caracterizează
prin numărul lor tot mai mic şi printr-o mai mare uniformitate. Formele de impozit devin mai
bine determinate, regulile administrării - mai aprofundate, se dă preferinţă unor izvoare de
impunere care promit venituri mari. În perioada iniţială a capitalismului industrial din sec. XIX,
sistemul fiscal consta din impozite pe consum. Pe la sfîrşitul sec. XIX în cele mai dezvoltate ţări
capitaliste se include în sistemul fiscal impozitul pe venit şi cel pe succesiuni. Impozitele reale
rămîn pe ultimul plan, dar se păstrează un număr neînsemnat de impozite pe consum mai
profitabile.
Sistemul fiscal s-a modificat parţial şi s-a perfecţionat sub influenţa luptei de clasă.
Caracterul lui regresiv, condiţionat de precumpănirea impozitelor indirecte, prin sec. XX a
început să capete un caracter proporţional, în legătură cu trecerea la o impunere progresivă pe
venit. Sistemul fiscal de pe la sfîrşitul sec. XX, ca rezultat al dezvoltării ştinţei şi practicii
financiare, repartizează mai uniform ca altădată povara impozitelor.
6
Pe lîngă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretenţiile
turceşti (mucale, bairam, peşcheş) ale împăratului, ţarului sau hanului (plocon) etc.
Dările fiind foarte variate şi grele, deseori contribuabilii făceau contestaţii, cerînd o
înţelegere cu fiscul asupra unor sume pe care să nu le plătească, deoarece noile biruri erau foarte
grele şi nu puteau fi suportate. În asemenea situaţii, cîteodată, domnul se îndura şi decreta aşa-
numita ruptură (amnistia fiscală).
Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la care erau supuşi ţăranii l-au
făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că “nu există popor în
lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca ţăranul din Moldova…”.
Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desfiinţează toate
dările “preexistente”, în locul lor introducînd capitaţia – impozit direct şi personal pe cap de
locuitor, la care erau supuşi ţăranii, mazilii (descendenţii familiilor boiereşti de rangul al doilea)
şi muncitorii din oraşe şi tîrguri precum şi patenta – un impozit direct şi fix (deci, neraportat la
venit), stabilit pe clase la care erau supuşi meseriaşii şi negustorii.
Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la Paris (1858), care a introdus în
domeniul financiar-bancar principiile: nullum impositum sine lege şi unitatea bugetară şi
executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau
adunat dacă nu va fi consimţit de Adunare.
În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai tîrziu, după
crearea statului român modern, sistemul impozitelor era următorul:
- impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întîi în
Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele
din 1921 şi 1923;
- contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută pînă în anul 1877,
cînd se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;
- impozitul pe mîna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza;
- impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900,
cînd au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;
- impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;
- impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea
unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;
- impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum
şi asupra veniturilor liber – profesioniştilor ;
- impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;
- impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în
ce mai mare, devenind principalul impozit indirect;
- impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939.
Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat
trecerea la sistemul modern de impozite, introducînd impozitul pe venit. (Sistemul impozitului
pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Pînă la “legea asupra
contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul
pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit
“presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în
concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi sau
fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit).
Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţă a obţinut contururile
actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea.
În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost
simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiţii
impozitele au devenit doar simple formalităţi. De exemplu impozitul pe venitul persoanelor
fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit
funcţionarii, ţăranii. În anii ’90 aisecolului XX s-au efectuat reforme radicale în viaţa societăţii.
7
Organizarea şi funcţionarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor economiei de
piaţă. În perioada economiei de piaţă statul funcţionează în primul rînd pe baza susţinerii lui
financiare de către cetăţeni care achită periodic la buget impozite şi taxe obligatorii.
Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piaţă a Republicii Moldova a
avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzînd, respectiv, două şi şase etape.
8
- Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor referitoare la impozitarea
venitului întreprinderilor şi persoanelor fizice şi a tuturor prevederilor administrative
aferente;
- Reforma sistemului Taxei pe valoare adăugată;
- Perfecţionarea sistemelor pe impozitul funciar şi pe imobil;
- Modernizarea metodelor pe care administraţia fiscală le aplică la colectarea
impozitelor;
- Examinarea altor surse de venituri, de impozite în scopul reducerii sau eliminării
surselor, care nu asigură venituri considerabile sau stopează dezvoltarea economică a
RM.
- Distribuirea veniturilor bugetare între organele centrale şi locale.
Sistemul fiscal actual, creat pe parcursul etapelor de trecere de la economia centralizată la
economia de piaţă, trebuie să fie adoptat la noile condiţii de piaţă. În numeroase cazuri lipsesc
principiile fiscale, care stimulează creşterea economică şi care pe larg sunt aplicate în întreaga
lume. Lipsa acestor principii creează dificultăţi pentru producătorii locali şi prezintă un obstacol
în calea investiţiilor locale şi străine în economia naţională.
Conluzie:
In concluzie pot mentina ca impozelete sunt un element necesar în relaţiile economice ale
societăţii chiar din momentul apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat
sunt urmate de modificări ale sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele
constituie pentru stat sursa principală de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară,
mecanismul fiscal se aplică de către stat pentru a influenţa procesul de producţie, dinamica şi
structura acestuia, procesul tehnico-ştiinţific.
Impozeltele constituie o forma de prelevarea a unei parti din veniturile persoanelor
fizice si juridice la discretia statului pentru a acoperi cheltuelile publice.
9
Bibliografie.
Acte legislative:
1. Codul Fiscal al Republicii Moldova, cu ultimele modificări. (Monitorul Oficial nr. 197-
200/666 din 31.12.2009) – Chişinău, 2010;
2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (Monitorul oficial al
Republicii Moldova, 1994, nr.1), cu ultimele modificări.
Volume:
1. Galina Ulian, Mariana Doga-Mîrzac, Lilia Rotaru: “Finanţe publice: note de curs” –
Chişinău, 2007;
2. Nicolae Popescu: “Finanţe publice: finanţe, bugete, fiscalitate” – Bucureşti, 2002.
3. Claudia Plămădeală: “Fiscalitate” – Chişinău, 2009;
4. Dumitru Moldovan: “Curs de teorie economică” – Chişinău, 2006.
10