Stadiile dezvoltării inteligenţei ( Jean Piaget )

Teoria piagetiană a fost edificată şi verificată utilizându-se date de observaţie culese de la copii de

vârste diferite printr-o metodă de interogare liberă - metoda clinică. Pe aceste baze teoretice, Piaget a

descris dezvoltarea inteligenţei printr-un număr de stadii care se divizează, la rândul lor, în substadii.

Copilul trece prin fiecare dintre aceste stadii succesiv şi cu viteze diferite. El trebuie să fie apt (din

punct de vedere al maturizării) să progreseze în următorul stadiu. Aceste stadii sunt:

• stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-18 luni/2 ani)

• stadiul preoperaţional (2-7/8 ani);

• stadiul operaţiilor concrete (7/8-11/12 ani);

• stadiul operaţiilor formale (11/12-15/16 ani).

Stadiul inteligenţei senzorio-motorii. între 0 şi 2 ani, inteligenţa copilului îşi are originea în percepţie

şi acţiune. El absoarbe toate informaţiile pe cale senzorială (vizual, auditiv, tactil) şi motorie. Este o

inteligenţă trăită, practică, legată de acţiunea efectivă a copilului, ce are la bază mobilizarea schemelor

senzorio-motorii şi coordonarea lor până la găsirea alternativei eficiente. în cursul acestei perioade se

produce o decentrare care îl face pe copil să se distingă de lumea înconjurătoare. Principala achiziţie a

perioadei este permanenţa obiectului, care desemnează capacitatea copilului de a-şi reprezenta

obiectele şi în absenţa lor.

Stadiul inteligenţei preoperatorii este cel mai intens studiat de Piaget. Pentru acest stadiu sunt

definitorii două substadii care dau seama de progresele înregistrate în evoluţia copilului: substadiul

gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani) şi substadiul gândirii intuitive (4-7 ani).
Substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale apare la sfârşitul perioadei senzorio-motorii, când se

instalează o funcţie fundamentală pentru evoluţia conduitelor ulterioare, funcţie care constă în

posibilitatea de a reprezenta un lucru (un „semnificat" oarecare) cu ajutorul unui „semnificam"

diferenţiat care nu serveşte decât pentru această.reprezentare. Această funcţie generatoare a

reprezentării este denumită, în general, funcţie simbolică, iar lingviştii o numesc funcţie semiotică.

Copilul poate să-şi reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu ajutorul simbolurilor. Această

posibilitate de a-şi reprezenta simbolic lucrurile este regăsită în următoarele cinci conduite, care apar

aproape simultan: imitaţia amânată (care se realizează în absenţa modelului), jocul simbolic sau jocul

de ficţiune, desenul, imaginea mentală (ce apare ca o imitaţie interiorizată) şi, mai ales, limbajul, care

permite evocarea verbală a unor evenimente. Se constată că patru dintre cele cinci forme de conduită

se bazează pe imitaţie, care constituie o prefigurare a reprezentării. O putem considera un fel de

reprezentare în acţiune.

De la apariţia limbajului şi până la patru ani, Jean Piaget distinge o primă perioadă de dezvoltare a

gândirii, pe care o numeşte perioada inteligenţei preconceptuale, care se caracterizează prin existenţa

preconceptelor, iar în planul raţionamentului în formare, prin transducţie sau raţionament

preconceptual. „Preconceptele sunt noţiunile legate de copil de primele semne verbale, a căror folosire

o capătă. Particularitatea acestor scheme constă în faptul că ele rămân la jumătatea drumului, între

generalitatea conceptului şi individualitatea elementelor care îl compun, fără a o atinge nici pe una,

nici pe cealaltă" . Raţionamentul care leagă asemenea preconcepte a fost numit

transductiv. El se constituie ca un raţionament primitiv care nu leagă elementele componente prin

deducţie, ci prin analogii imediate.

Substadiul gândirii intuitive este cel în care asistăm la coordonarea treptată a raporturilor

reprezentative, deci la o conceptualizare în creştere. Ea va conduce copilul de la faza simbolică sau

preconceptuală până în pragul operaţiilor. însă, această inteligenţă rămâne în mod constant prelogică,

deoarece ea mai substituie încă operaţiile nedesăvârşite printr-o formă semisimbolică de gândire, care

este raţionamentul intuitiv. Controlul judecăţilor se face prin intermediul „reglărilor intuitive", j

După Piaget, principalele limitări ale gândirii în perioada preoperatorie sunt:

• egocentrismul, care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile din punctul de vedere al

celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective;

• centrarea, ce implică orientarea către o singură trăsătură a situaţiei şi ignorarea celorlalte,

indiferent de relevanţa lor;

• amestecul realului cu imaginarul;

• ireversibilitatea, care exprimă inabilitatea copilului din stadiul preoperaţional de a face operaţii

mentale reversibile.

Reversibilitatea este considerată de Piaget principala caracteristică a gândirii umane şi exprimă

capacitatea de a executa mental aceeaşi acţiune în două sensuri. în această perioadă (2-7/8 ani), copilul

nu este capabil de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile imediate

Stadiul operaţiilor concrete pune în evidenţă faptul că reversibilitatea gândirii se manifestă în jurul

vârstei de 8 ani. Copilul poate acum concepe că fiecărei acţiuni îi corespunde o acţiune inversă, care

permite revenirea la starea anterioară. Fiind capabil de reversibilitate, el va putea surprinde şi

invarianta, adică ceea ce este constant şi identic în lucruri. Va sesiza, deci, treptat conservarea

substanţei, a greutăţii şi a volumului. Piaget susţine că procesul de conservare apare într-o ordine

definită: conservarea substanţei la 8 ani, conservarea greutăţii la 9-10 ani, iar conservarea volumului la

11-12 ani. De la un mediu cultural la altul, vârstele la care se achiziţionează conservarea pot fi diferite,

dar ordinea de achiziţie este constantă.

Experimentele referitoare la conservări pun în evidenţă caracterul operator al gândirii copilului.

Operaţiile sunt definite de Piaget astfel: „acţiuni interiorizate sau interiorizabile, reversibile şi

coordonate în structuri totale". Ele se caracterizează prin faptul că sunt în mod riguros şi necesar

reversibile. Copilul care, fără nici o mânuire, afirmă că deformarea bilei nu a modificat cantitatea de

plastilină, consideră această deformare reversibilă. Cantitatea de plastilină constituie invariantul

acestei transformări reversibile care este deformarea. Orice transformare reversibilă conţine un

invariant. Operaţiile se caracterizează şi prin faptul că sunt întotdeauna organizate în structuri.

Structurile de ansamblu în care se coordonează operaţiile concrete au fost numite de Piaget grupări,

prin analogie cu structurile matematice de grup Klein. Gruparea realizează, pentru prima dată,

echilibrul dintre asimilarea lucrurilor la acţiunea subiectului şi acomodarea schemelor subiective la

modificările lucrurilor.
Stadiul operaţiilor formale evidenţiază un progres substanţial al gândirii copilului. Gândirea lui se va

elibera de concret, deoarece trecerea la preadolescentă şi adolescenţă îi asigură capacitatea de a raţiona

corect din punct de vedere formal după ipoteze, adică după propoziţii despre care nu ştie încă dacă

sunt adevărate sau false. Gândirea formală este şi o gândire ipotetico-deductivă care permite

examinarea consecinţelor ce decurg în mod necesar din ipoteze. Primul rezultat al acestei desprinderi a

gândirii de obiecte constă în eliberarea relaţiilor de ordine (serierile) şi a clasificărilor de legăturile lor

concrete, intuitive. Structurile operatorii se dezvoltă, devin mai mobile, mai extensibile. Substituirea

manipulării reale sau imaginare a obiectelor cu enunţuri verbale înseamnă suprapunerea unei noi

logici, logica propoziţiilor, peste aceea a claselor şi relaţiilor. Or, aceasta înseamnă creşterea numărului

operaţiilor posibile. Logica propoziţiilor, combinatorica, presupunând operaţii de gradul al doilea

(permutări, combinări), şi grupul celor două reversibilităţi INRC (coordonarea reversibilităţilor prin

inversiune şi prin reciprocitate) sunt cele mai importante achiziţii ale acestei perioade.

Meritul teoriei piagetiene este acela de a fi arătat modul în care evoluează inteligenţa, faptul că ea îşi

are originea în interacţiunile senzorio-motorii ale copiilor cu mediul înconjurător încă înainte de

achiziţia limbajului. Structurile operatorii ale inteligenţei nu sunt înnăscute, ci se elaborează până

aproximativ la sfârşitul primelor două decenii ale dezvoltării. Ele pun în evidenţă o construcţie reală,

realizată în trepte, iar pe fiecare dintre aceste trepte trebuie, mai întâi, să se reconstruiască rezultatele

obţinute pe treapta precedentă, înainte de a lărgi şi a construi ceva nou. Teoria piagetiană e, din acest

punct de vedere, o teorie constructivistă. Ea este şi o teorie genetică, pentru că se axează pe explicarea

genezei şi a evoluţiei proceselor cognitive.

 Teoria dezvoltarii psihosociale – ERICK ERIKSON
Erikson descrie 8 etape de dezvoltare epigenetică, dintre care ultimele 3 ţin de vârsta adultă, dar prima şi
ultima etapă a copilăriei (fazele 1 şi 5) sunt tratate cu mai multă atenţie decât celelalte 3 faze ale copilăriei.
Interesul special pentru cele 2 faze, respectiv 1 şi 5, se datorează fascinaţiei pe care au exercitat-o asupra
lui, şi datorită importanţei strategice în eforturile de creştere a copilului în noul context occidental
contemporan. Fiecare fază poate fi considerată atât ca o criză pe verticală, culminând cu o soluţie
psihosocială indivi-duală, cât şi ca o criză pe orizontală, care impune o soluţie satisfă-cătoare personal şi
social, pentru problema forţelor motivaţionale. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o
criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Ultimele trei
stadii descriu maturitatea, pentru că, aşa cum am arătat, Erikson, spre deosebire de alţi teoreticieni, nu
consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa, iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii
pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări, individul capătă o dimensiune
a competenţei sale

I. Perioada de la naştere la 18 luni corespunde crizei relative laconstruirea încrederii versus pierderea
încrederii. El foloseşte cuvântul versus pentru a indica lupta vitală dintre doi poli. Relaţia copilului cu
mama este determinantă în această perioadă. Importanţa psihologică se axează pe relaţia de tip „a lua -„
a da în schimb”.

Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în lumea înconjurătoare, ca şi a încrederii în sine. Natura
duală a acestei crize, consideră Erikson se află în descoperirea de către copil atât a propriilor nevoi, cât şi
a nevoilor mamei. O altă faţetă a problematicii stadiului încredere-neîncredere, paralel cu stadiul oral
descris de Freud, este aceea că sugarul se află iniţial confruntat cu conflictul fundamental dintre
neîncrederea într-o lume despre care ştie foarte puţin şi tendinţa de a dezvolta o atitudine de încredere
în acea lume. Pentru că mare parte din contactul sugarului cu lumea este realizată prin intermediul regiunii
orale, una din primele sarcini ale dezvoltării este să acumuleze suficientă încredere încât copilul să
exploreze lumea prin intermediul gurii. Dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, încrederea sa în mediu şi
în sine va fi cu mult mai mare decât în caz contrar, când în satisfacerea nevoilor copilului de către o mamă
inconsistentă, inconsecventă sau rejectivă produce sursa de frustrare necesară pentru ca acesta să
privească lumea cu scepticism şi neîncredere tot restul vieţii sale. Sentimentului de încredere îi urmează
sentimentul de confort şi securitate. Neîncrederea în ceilalţi are ca sursă un comportament prin care
copilul este lăsat deseori să aştepte foarte mult pentru a i se asigura confortul şi este mânuit cu
insensibilitate şi gesturi aspre. Astfel, experienţele fizice asigură baza pentru statutul psihologic al
încrederii. Senzaţiile fizice devin primele experienţe sociale şi sunt generalizate în mintea individului ca
repere viitoare de referinţă. Dacă copilul va deveni un individ al societăţii încrezător şi uşor de satisfăcut
de societate sau care manifestă lipsă de încredere sau foarte pretenţios, preocupat numai de nevoi fizice,
depinde în mare măsură de forma în care manevrează ceea ce primeşte în timpul acestei prime etape.

II. Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomieversus îndoială sau teamă.
Punctul central în această criză este relaţia cu părinţii. Descrierea psihologică a stadiului poate fi contrasă
în semnificaţia conţinută de două verbe „a păstra” şi „a lăsa” să plece, a elibera.

Independenţa câştigată de copil prin dezvoltarea motorie şi verbală limitează dependenţa sa de ceilalţi şi
construieşte nevoia de independenţă şi autonomie. La această vârstă, copilul se află în criza determinată
de conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber. Părinţii care reuşesc echilibrul între a
lăsa copilul să exploreze singur şi să realizeze lucruri pentru el însuşi prin el însuşi, dar în acelaşi timp
asigură o supraveghere omniprezentă care se exprimă prin îndrumare, reuşesc să construiască la copiii lor
autonomia necesară. Părinţii foarte restrictivi şi foarte directivi construiesc la copiii lor un sentiment de
slăbiciune şi lipsă de capacitate, o credinţă de incompetenţă şi neputinţă.

III. Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanţi opoziţi, şi
anume, iniţiativă versus sentimentul de vină. Relaţiile ce determină echilibrul între cei doi determinanţi
sunt cele cu familia in general, iar descrierea psihologică a stadiului coincide cu explorarea posibilităţilor
sinelui sau restrângerea lor. Pe parcursul acestei perioade, abilităţile motorii se dezvoltă mai mult, precum
şi cele verbale, ceea ce îl determină pe copil să fie mai agresiv şi mai viguros în explorarea spaţiului social
şi fizic. Simţul iniţiativei creşte simţitor; acesta poate fi încurajat de părinţi prin a-i permite copilului să
sară, să alerge, să se joace, iar Erikson consideră că fiind convins cu fermitate că el este o persoană prin
sine însuşi, copilul, poate descoperi, acum, ce fel de persoană poate deveni. Părinţii care pedepsesc copiii
pentru iniţiative îi pot face să se simtă vinovaţi pentru natura lor atât în această perioadă, cât şi mai târziu
în viaţă.

IV. Perioada de la 6 la 12 ani corespunde în concepţia lui Erikson cu nevoia de a produce/construi lucruri.
Criza este determinată de opoziţia între această nevoie şi sentimentul de inferioritate sau credinţa în
incapacitate. Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar. Intrarea în
şcolaritate este un pas enorm pentru cei mai mulţi copii. Creşte influenţa profesorilor şi colegilor şi
descreşte influenţa părinţilor. Copiii doresc acum să construiască lucruri. Succesul aduce cu sine un
sentiment de încredere în forţele proprii, iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă, un sentiment
de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare. Eşecul poate fi doar
imaginar relativ la aşteptările celor din jur sau la raportarea la anumite standarde.

V. Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul

asumării rolurilor. Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni şi cele
determinate de poziţia de conducător sau de condus. Descrierea psihologică poate să se constituie în baza
alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu însuţi. Perioada adolescenţei este determinată de răspunsul la întrebarea:
„cine sunt eu?” Erikson consideră adolescenţa un stadiu caracterizat de furtu-noase schimbări psihologice
datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei şcolare şi profesionale, fapt ce determină chestionări şi
redefiniri ale unor aspecte ale personalităţii construite în timpul stadiilor timpurii. Experimentarea
rolurilor ocupaţionale, sexuale şi educaţionale sprijină răspunsurile la întrebările referitoare la cine sunt?,
cum sunt?, şi oferă perspective pentru întrebări referitoare la cine pot deveni? Eşecurile pot determina
instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinţe pentru viaţa adultă.

VI. Perioada tinereţii corespunde alegerii între intimitate şi izolare. Relaţiile determinante sunt legate de
experienţe privind competiţia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa psihologică după Erikson este
aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt.

VII. Perioada de viaţă adultă corespunde alegerii între repro-ducere şiautoconstrucţie. Relaţiile
determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă. Axa psihologică este oferită de sintagma „a
avea grijă de” / „a se ocupa de”.

VIII. Perioada bătrâneţii este caracterizată de criza generată de pendularea

între integritate şi disperare, axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai
fi, de a muri.
Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta Caracterisitici

1 de la construirea încrederii versuspierderea

naştere la încrederii; relaţia de tip „a lua” - „a da în
18 luni schimb”

2 18 luni la 3 autonomie versus îndoială sau teamă

ani
• relaţia cu părinţii

• „a păstra” şi „a lăsa să plece”, a elibera

• conflictul dintre dorinţa de a fi protejat

şi nevoia de a filiber

3 3 ani la 6 ani iniţiativă versus sentimentul de vină

• relaţiile cu familia in general

• explorarea posibilităţilor sinelui sau

restrângerea lor

4 6 ani la 12 • nevoia de a produce construi

ani lucruri versus senti-mentul de
inferioritate sau credinţa în
incapacitate

• relaţiile ce determină soluţionarea

crizei sunt cele legatede mediul şcolar

• succesul aduce cu sine un sentiment

de încredere înforţele proprii, iar eşecul
construieşte o imagine de sinenegativă,
un sentiment de inadecvare şi de
incapacitate,care determină
comportementul ulterior de învăţare

5 12 ani la 18 corespunde confictului între

ani construierea identităţiişi confuzia la
nivelul asumării rolurilor;relaţiile
determinante sunt cele dezvoltate la
nivelulgrupului de prieteni; descrierea
psihologică se constituie în baza alegerii
detipul „a fi sau a nu fi tu însuţi”

6 perioada intimitate versus izolare; relaţiile

tinereţii determinante sunt legate de experienţe
privindcompetiţia, cooperarea,
prietenia, sexualitatea; axa psihologică
 este aceea a descoperirii şi pierderii
sinelui în celălalt

7 perioada de reproducere versus autoconstrucţie;

viaţă adultă relaţiile determinante sunt cele cu
partenerul şi cele demuncă; axa
psihologică este oferită de sintagma „a
avea grijăde”/„a se ocupa de”

8 perioada criza generată de pendularea

bătrâneţii întreintegritate şi disperare; axa
psihologică este descrisă de capacitatea
de a facefaţă ideii de a nu mai fi, de a
muri