NOŢIUNEA DE FINANŢE PUBLICE

CAPITOLUL I
CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE

CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE.

DELIMITAREA FINANŢELOR PUBLICE DE FINANŢELE
PRIVATE. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE
FINANŢELOR PUBLICE.

1.1. CONCEPTUL DESPRE FINANŢELE PUBLICE

Ce sunt Finanţele Publice? De ce au apărut? Ca instituţie şi

funcţionalitate Finanţele Publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii
şi îşi are originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.
Stratificarea societăţii pe clase sociale şi interese diferite a
determinat odată cu apariţia statului, instituţie supremă a guvernării
!
Apariţia Statului implică
sociale şi apariţia multor instituţii sub coordonarea acestuia ca de nevoia de Fonduri publice
şi apariţia instituţiei
exemplu: armata, justiţia, mai târziu poliţia, parlamentul, instituţii sociale Finanţelor publice.

ca învăţământul şi sănătatea ş.m.a.

Apare astfel un însemnat număr de membrii ai colectivităţii umane
ce părăsesc sfera producţiei de bunuri materiale şi se ocupă cu apărarea "
integrităţii teritoriale, a clarificării litigiilor determinate de interese Separarea Statului şi a
instituţiilor sale de
diferite, instruirii, asigurării sănătăţii, a căror existenţă este condiţionată de societate este impusă de
delimitarea nevoilor
redistribuirea veniturilor din sfera productivă. individuale de cele
colective.
Separarea statului şi a instituţiilor sale de societate în sfera
relaţiilor economice, obligă statul la asigurarea veniturilor, cheltuielilor şi
împrumuturilor sale proprii. Procurarea resurselor necesare îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor sale se face pe calea constrângerii pe care o exercită
asupra membrilor societăţii ce realizează venituri.
Aşadar în procesul procurării şi repartizării resurselor de care are
nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinile sale se nasc anumite
relaţii sociale.
Acestea sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei
părţi din produsul intern brut, prin intermediul statului între diferite

7
 categorii sociale. Relaţiile acestea, apărute în procesul de formare şi
repartizare a resurselor necesare statului în formă bănească sunt relaţii
financiare sau pe scurt finanţe.
Existenţa finanţelor este indisolubil legată de existenţa statului şi
de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului intern
brut. În toate cele patru orânduiri social economice care au existat,
finanţele au îmbrăcat fără excepţie forma valorică bănească dar în fiecare
dintre acestea ele au îndeplinit un anumit rol, corespunzător condiţiilor
economice, politice şi sociale în care au fiinţat, caracterizându-se prin
câteva trăsături economice:
a) Resursele mobilizate la dispoziţia statului sunt produsul muncii
! celor ocupaţi în sfera producţiei materiale şi a serviciilor şi care
Caracteristici comune ale
constituirii Fondurilor sunt cedate în folosul statului;
publice indiferent de
orânduirea socială. b) Prelevările (preluările) de resurse la dispoziţia statului, au caracter
obligatoriu şi nu benevol, iar neîndeplinirea acestor obligaţii atrage
sancţiunea legii celor ce nu le respectă;
c) De pe urma cheltuielilor publice, există un beneficiu direct al celor
implicaţi (funcţionarii, medicii, profesorii etc sub formă de salarii)
dar şi un beneficiu indirect general (starea de sănătate, cultură,
ordine publică, drumuri etc.)
Ca origine etimologică, cuvântul Finanţe îşi are provenienţa din
limba latină.
Expresiile folosite încă din secolele XII-XIV finaţio, finacias,
finacia, pecuniaria, toate aveau sensul de “plată în bani”. La baza tuturor
acestor expresii se presupune a sta cuvântul finiş, cu sensul de “termen de
plată”. Nuanţele acestor expresii deşi difereau de la ţară la ţară se refereau
în esenţă la acelaşi lucru, respectiv o sumă şi termenul de achitare a
acesteia.
Cu timpul cuvântul Finanţe a căpătat un sens foarte larg incluzând
în momentul de faţă noţiuni ca: bugetul statului, creditul, operaţiile
bancare şi de bursă, relaţiile şi operaţiunile băneşti, creanţe şi obligaţii de
plată în bani indiferent de subiectul acestora.

" Trebuie remarcat însă că nici măcar concepţiile specialiştilor

despre finanţe nu sunt la unison, înţelesurile folosite de economişti fiind
Diferitele sensuri ale
noţiunii de finanţe. diferite ca de exemplu:

8
 − Fonduri băneşti la dispoziţia statului;
− Mijloace de intervenţie a statului în economie;
− Metode de gestionare a banului public;
− Act juridic între stat şi membrii societăţii;
− Relaţii sociale, de natură economică care apar în procesul
constituirii fondurilor publice de resurse băneşti şi repartizării
acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
În aceste interpretări, accentul cade pe acea latură a finanţelor
pe care specialistul (autorul) o foloseşte ca idee centrală în
analiza sa.
În realitate între resursele băneşti prelevate (preluate) de stat pentru
satisfacerea nevoilor generale, modalităţile prin care se procură şi
distribuie aceste resurse, instrumentele de intervenţie ale statului în
economie, metodele de gestionare a fondurilor publice şi formele juridice
pe care le îmbracă toate acestea există legături strânse. O anumită latură a
finanţelor nu numai că nu înlătură pe celelalte, ci chiar le presupune.
Preluările şi redistribuirile de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi
juridice, prin intermediul autorităţilor publice şi afectează direct sau
indirect întreaga economie naţională şi pe toţi membrii societăţii.
De aici concluzia că finanţele exprimă relaţii sociale de natură
economică, în expresie bănească ce apar într-un anumit proces şi cu scop
bine determinat.
De-a lungul anilor concepţiile despre rolul finanţelor au evoluat
continuu. Definind acest rol într-o formă concentrată, opiniile unor !
economişti de marcă ar suna aşa: Concepţiile despre rolul
finanţelor.
− Paul Leroy Beaulieu, “… Ştiinţa financiară este ştiinţa
veniturilor publice şi utilizării acestor venituri…”.
− Goston Jeze “…ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul
faptelor, principiilor, tehnicii şi efectelor dobândirii şi cheltuirii
datoriei publice…”.
− Harold M Groves “… finanţele publice formează un domeniu
de cercetări care tratează problemele de venituri şi cheltuieli ale
guvernelor…”.
− James Buchiaman “…finanţele publice studiază activitatea
economică a guvernului, considerat ca unitate…”.

9
 Toate concepţiile despre rolul finanţelor publice pot fi grupate în
două etape.
Prima etapă ce corespunde etapei capitalismului în ascensiune,
" capitalismului premonopolist, în care prevala doctrina liberalismului
Conceptele teoretice
privind implicarea economic. Aceasta se caracterizează prin neintervenţia statului în
Statului în economie. economie, activitatea economică desfăşurându-se pe baza principiilor
laisser-faire laisser-passer. Potrivit concepţiilor acestei etape considerate
concepţii clasice, activitatea economică trebuie să fie apanajul
întreprinderilor private, orice participare a statului la viaţa economică fiind
considerată contraindicată.
Sarcinile Finanţelor Publice constau în asigurarea resurselor
necesare întreţinerii instituţiilor publice funcţionării normale a acestora,
impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor
financiare trebuie astfel concepute încât să aibă un caracter neutru, să nu
modifice relaţiile social-economice existente.
Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era
considerată cerinţă fundamentală a finanţelor publice. Apariţia deficitului
bugetar, generator de inflaţie era considerat un fenomen nedorit cu efecte
negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic.
Această etapă mai era denumită etapa Statului Jandarm, deoarece
! specialiştii din domeniul finanţelor publice erau preocupaţi doar de
Perioada liberalismului
economic = etapa obţinerea resurselor din activitatea altora şi utilizarea acestora potrivit
Statului neutru.
disciplinei financiare.
Această trăsătură conferă finanţelor publice un pronunţat caracter
juridic.
Etapa a doua corespunde epocii capitalismului imperialist,
" respectiv după 1929-1933 când are loc criza economică mondială.
Perioada
capitalismului în
Rolul statului potrivit concepţiilor acestor etape este văzut de
ascensiune = etapa specialiştii în domeniu la antipodul primei etape, respectiv rol activ nu
Statului activ.
neutru, rol intervenţionist.
În viziunea acestor concepţii considerate moderne, statul
(autoritatea publică) este chemată să joace un rol activ în viaţa economică,
să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să
prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. Înfiinţarea de

10
întreprinderi publice şi societăţi mixte nu mai este considerată o ingerinţă,
ci o necesitate.
Acordarea de subvenţii şi alte facilităţi de către stat întreprinderilor
private, precum şi luarea unor măsuri care să limiteze şomajul, sau să
contribuie la redresarea activităţii acestora este apreciată şi încurajată.
Pentru statul modern, Finanţele Publice nu sunt un simplu mijloc
de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale administrative, ci înainte de
toate un mijloc de intervenţie în economie.
Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea
instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate să intervină în viaţa
economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor economice şi
relaţiilor sociale. În noile condiţii, de la studiul mijloacelor de acoperire a
cheltuielilor publice, obiectul cercetării se deplasează spre analiza
mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi
veniturilor.

1.2. DELIMITAREA FINANŢELOR PUBLICE DE

FINANŢELE PRIVATE
Expresia de FINANŢE PUBLICE este asociată cu STATUL, !
La baza Finanţelor
unităţile sale administrativ teritoriale şi instituţiile de drept public, în publice stau dispoziţiile
legii.
legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
FINANŢELE PRIVATE sunt asociate cu întreprinderile
(societăţile) economice, băncile şi societăţile de asigurare private, în "
legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sau La baza Finanţelor
private stau dispoziţiile
acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată. contractuale.

Între Finanţele Publice şi Finanţele Private există unele asemănări,

dar mai ales o serie de deosebiri.
ASEMĂNĂRI:
1. Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un
echilibru financiar pentru a garanta funcţionarea normală a
sectoarelor de activitate pe care le coordonează;
2. Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru
organizatoric;
3. Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza
reglementărilor legale etc;

11
 DEOSEBIRI (mai multe decât asemănări):
1. Privind modul de colectare a resurselor
− Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului
(Finanţele Publice), se procură de la persoane fizice şi juridice
în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte
prin împrumuturi şi relaţii contractuale.
− Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă
disponibilităţile proprii se procură pe baze contractuale în
condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda).
2. Privind posibilităţile de executare silită
− Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nu-
şi îndeplineşte obligaţiile, respectiv cheltuielile prevăzute, nu
poate fi urmată calea executării silite.
− Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi
onorează obligaţiile sau nu-şi onorează angajamentele
contractuale, calea principală este aceea a executării silite.
3. Privind efectul utilizării resurselor
− Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
− Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele
Private este în slujba unui grup restrâns respectiv
întreprinzătorul în cauză.
4. Privind gestiunea resurselor
− Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public
(prevederi în lege)
− Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este
supusă dreptului Comercial (contracte). Trebuie făcută
precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private
sunt specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o
delimitare clară între sectorul public şi cel privat. În economiile
socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este privată
de obiect, deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de
grup.

12
 1.3. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE
FINANŢELOR PUBLICE
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară
constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor
publice. Aceste fonduri se formează pe seama produsului intern brut (PIB)
şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional
cât şi local.
Relaţiile economice exprimate valoric care apar în procesul
repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor
colective ale societăţii, constituie relaţii financiare publice sau pe scurt
finanţe publice.
În legătură cu aceasta trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti
care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt în !
acelaşi timp relaţii financiare publice. Sfera finanţelor publice, mai îngustă Substanţa Relaţiilor
financiare o reprezintă
decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care transferul în formă
bănească de valoare.
exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a
formelor valorii.
În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare
publice, se impun câteva precizări:
a) Apariţia relaţiilor financiare publice este determinată de transferul, în
formă bănească, de valoare de la persoane juridice sau fizice la
fondurile ce se constituie în economie, ori de la aceste fonduri spre
persoanele juridice şi fizice ce beneficiază de aceste fonduri (exemplu:
subvenţiile pentru curs legit., credite agricole).
Transferul în natură de produse nu dă naştere la relaţii financiare,
acestea reprezentând relaţii de repartiţie. Numai după valorificarea
acestora pot apărea relaţii financiare.
Transferul de valoare (prin impozite şi alte obligaţii) la fondurile ce
se constituie în economie se efectuează de regulă fără contraprestaţie
directă.
b) Societăţile comerciale care au vărsat la bugetul administraţiei centrale
o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit, nu au dreptul să solicite
statului nici o prestaţie de valoare egală.

13
 Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de
transport ori impozitul pe veniturile din chirii vărsat de o persoană fizică la
buget este de asemenea fără contraprestaţie directă.
Sumele primite de la buget de o persoană cu titlu de alocaţie de stat
pentru copii, nu are legătură directă cu impozitul plătit de respectiva
persoană la buget.
Transferul de valoare ce se realizează prin actul de vânzare
cumpărare a unei case reflectă o schimbare a formelor valorii din marfă în
bani sau invers.
Prestarea muncii presupune de asemenea schimb de echivalenţe;
capacitatea fizică şi specializare profesională contra bani şi un transfer de
putere de cumpărare (bani) contra muncă. Toate acestea sunt relaţii băneşti
şi nu relaţii financiare publice. Între relaţiile financiare publice şi relaţiile
băneşti există o strânsă legătură de intercondiţionare, cele dintâi fiind
condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, nu se poate pretinde
unei societăţi comerciale să verse la buget T.V.A. pentru mărfurile
fabricate şi cele importate înainte de vânzarea acestora ori importul
efectiv. De asemenea impozitul pe salar nu poate fi pretins înainte de
primirea acestuia.
c) Plăţile făcute de la buget au în general caracter nerambursabil. Spre
exemplu subvenţiile către regii (G. calorii) investiţii (salarii +
cheltuieli materiale + dotări) persoane fizice, pensii, burse, alocaţii etc.
(în general, pentru că sunt şi excepţii, de exemplu Gardienii Publici).

FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

Necesitatea finanţelor publice, existenţa acestora, nu constituie
expresia dorinţei cuiva, ci are un caracter obiectiv. Altfel spus finanţele
publice există pentru a servi la realizarea unor obiective precis
determinate, la îndeplinirea anumitor sarcini care nu ar putea fi înfăptuite
pe altă cale sau cu alte mijloace.
Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile
pe care le exercită şi anume prin:
− Funcţia de repartiţie;
− Funcţii de control;

14
 1.3.1. FUNCŢIA DE REPARTIŢIE a finanţelor publice
cunoaşte două faze distincte, legate organic între ele, respectiv:
1. Constituirea fondurilor;
2. Distribuirea acestora;
La constituirea fondurilor participă: regiile autonome, societăţi
comerciale cu capital de stat, mixt şi privat, organizaţiile cooperatiste şi
asociaţiile cu scop lucrativ, instituţiile publice, populaţia şi persoanele
rezidente în străinătate (exemplu: formele sunt multiple: impozit, taxe,
redevenţe etc.) dar într-un alt curs.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor
covârşitoare, îşi au izvorul în produsul intern brut şi într-o măsură mai
mică în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate.
Instituţiile deşi nu plătesc impozit pe profit, pe clădiri, plătesc impozit pe
salarii, CAS, şomaj, etc.
Cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice
constă în distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari: persoane
juridice şi fizice. Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea
nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă, de cuantificarea
acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de necesitatea şi
importanţa pe care o prezintă unele în raport cu altele (exemplu:
capacitatea de susţinere a obiectivelor, Grădinari)
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie
apreciată prin prisma dimensiunii transferurilor de valoare efectuate de la
diverse persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către
diverşi beneficiari. În condiţiile unui anumit P.I.B. mărimea resurselor
prelevate la dispoziţia organelor administraţiei centrale şi locale de stat
este invers proporţională cu mărimea resurselor rămase la dispoziţia
persoanelor juridice şi fizice pentru satisfacerea nevoilor proprii de
dezvoltare şi consum, după plata sumelor datorate.

1.3.2. FUNCŢIA DE CONTROL a finanţelor publice, decurge

din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia
statului aparţin întregii societăţi.
În acelaşi timp faptul că fondurile publice de resurse financiare
reprezintă o parte însemnată din PIB constituie un argument în plus nu

15
 numai pentru existenţa controlului dar şi pentru organizarea lui astfel încât
să existe o percepţie riguroasă asupra modului de constituire, repartizare şi
utilizare a fondurilor publice de resurse financiare, asupra păstrării
integrităţii şi bunei gospodăriri a bunurilor, proprietatea statului, asupra
încasării integrale şi la timp a creanţelor statului şi onorării plăţilor de
acesta faţă de terţi.
Necesitatea controlului este impusă şi de comportarea reproşabilă
şi atitudinea nepăsătoare faţă de avutul obştesc de către foarte multe
persoane care au astfel de obligaţii.
Funcţia de control a finanţelor publice este legată de funcţia de
" repartiţie dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta deoarece
Funcţia de control a
Finanţelor publice are o vizează pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie şi
sferă mai largă de
cuprindere decât Funcţia
modul de utilizare a resurselor.
de repartiţie. Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de
intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei
de control, iar funcţia de control, generează forme de manifestare (uneori)
funcţiei de repartiţie (exemplu: când controlul depistează venituri
suplimentare).

AUTOEVALUARE
1. Precizaţi momentul de apariţie al Finanţelor publice şi conţinutul
relaţiilor financiare !
2. Care sunt trăsăturile economice comune relaţiilor financiare
indiferent de orânduirea socială ?
3. Cum au fost grupate concepţiile teoreticienilor de-a lungul
timpului cu privire la rolul şi implicarea statului în economie ?
4. Prezentaţi asemănările şi deosebirile între Finanţele publice şi
Finanţele private !
5. Care sunt funcţiile Finanţelor publice ?

16
 CAPITOLUL II
POLITICA FINANCIARĂ

2.1. POLITICA FINANCIARĂ

Prin politică în general se înţelege activitatea desfăşurată de
clasele, de păturile sau grupurile sociale pentru realizarea intereselor lor,
precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate aceste
interese.
Fiecare partid, mişcare sau formaţiune cu caracter politic îşi
elaborează propriul program care stabileşte direcţiile activităţii sale în
vederea ajungerii la putere, sau consolidării acesteia. Programul defineşte
obiectivele urmărite, mijloacele şi metodele pe care înţelege să le
folosească pentru atingerea acestora, grupurile sociale cărora se adresează
cu prioritate şi interesele cărora le apără, poziţia faţă de principalele
probleme interne şi internaţionale ale momentului.
În cadrul politicii interne sunt definite obiective ca:
− Ritmul creşterii economice în perspectivă imediată şi mai
îndepărtată;
− Proporţiile şi orientările investiţiilor de capital;
− Dimensiunile consumului în perioada de referinţă;
− Relaţiile dintre sectorul public şi privat;
− Curba şomajului;
− Indicele preţurilor şi tarifelor;
− Evoluţia salariilor, pensiilor şi altor venituri fixe ale populaţiei;
− Acţiunile pentru apărarea naţională, sănătatea populaţiei;
instruire, ordine şi securitate ş.a.
În cadrul politicii externe se definesc relaţiile politice, economice,
tehnico-ştiinţifice, culturale, militare şi de altă natură cu statele vecine şi
celelalte state de pe glob. Atitudinea şi intenţiile de colaborare şi
cooperare cu alianţele militare, uniunile economice existente, aderarea şi
iniţierea unor conlucrări zonale etc.
!
Programul de
Programul fiecărui partid prin modul cum este conceput, respectiv guvernământ este
programul partidului care
care din cele prezentate reprezintă obiective de bază, prioritare, face ca a câştigat alegerile după
ce a fost validat de
acesta să devină o alternativă în opţiunile electoratului. Programul Parlament.

17
 partidului victorios în alegeri devine program de guvernământ şi de aceea
trebuie supus dezbaterii Parlamentului.
Atingerea obiectivelor stabilite reclamă importante resurse
financiare din partea statului. Insuficienţa acestor resurse poate să
constituie un handicap serios în realizarea programelor sociale, economice
sau de altă natură la care s-a angajat partidul de guvernământ. Amânarea
unor obiective, renunţarea la altele, sau realizarea lor pe seama unor
eforturi financiare suplimentare impuse populaţiei sau agenţilor economici
poate să modifice atitudinea electoratului şi îndepărtarea preferinţelor
acestuia spre alte formaţiuni.
Realizarea obiectivelor prevăzute, presupune pe lângă asigurarea
resurselor financiare publice necesare, intervenţia statului în economie cu
ajutorul pârghiilor economice, a instrumentelor, instituţiilor, organelor şi
reglementărilor financiare.
Politica financiară înseamnă deci, metodele şi mijloacele concrete
" privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi
Politica financiară face
parte din politica instrumentele, instituţiile reglementările financiare utilizate de stat pentru
generală a Statului fiind
chiar un instrument al influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă
acesteia.
anume.
Politica financiară face parte integrantă din politica generală a
statului şi îndeplineşte un rol important în realizarea programelor de
dezvoltare economică, formare profesională, ocrotirea sănătăţii, protecţiei
sociale, dezvoltarea culturii, asigurării echilibrului ecologic, apărarea
naţională şi celelalte.
Deşi metodele şi instrumentele politicii financiare sunt specifice,
aceasta are o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte
domenii, deoarece ea nu constituie un scop în sine ci împreună cu celelalte
politici să contribuie la realizarea obiectivelor generale ale societăţii.
Între politica financiară şi politica economică a statului trebuie
asigurată o convergenţă, altminteri fie că efectele dorite nu sunt pe măsura
aşteptărilor, fie chiar, se obţin efecte contrare. Spre exemplu dacă se
doreşte o creştere economică, o dezvoltare a potenţialului, dar se depăşeşte
nivelul optim de prelevare la buget de la agenţi economici, efectul nu va fi
de creştere economică ci de stagnare, deoarece vor scădea investiţiile
proprii.

18
 Subvenţionarea de la buget a întreprinderilor publice este sprijin
substanţial şi poate ajuta la redresarea economico-financiară şi la creşterea
producţiei, exportului şi ocupării forţei de muncă. Dacă această cale este
urmată în cazul întreprinderilor cu dotări învechite, organizate
necorespunzător, prost gestionate, nu numai că nu se obţin efectele
scontate, dar se realizează o creştere nejustificată a cheltuielilor publice.
2.1.1. PRINCIPALELE DOMENII DE MANIFESTARE A
POLITICII FINANCIARE ALE STATULUI SUNT: !
Domeniile politicii
a) Domeniul cheltuielilor publice; financiare.
b) Domeniul resurselor financiare publice care are în vedere:
− Veniturile ordinare cu caracter fiscal şi nefiscal;
− Veniturile financiare extraordinare procurate pe calea
împrumuturilor contractate de stat, a emisiunii monetare, a
privatizării unor fabrici, uzine, locuinţe şi altor bunuri
aparţinând statului.
c) Domeniul creditului bancar;
d) Domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se
completează reciproc. Politica financiară în înţeles restrâns (limitată la
finanţele publice) se interferează cu politica monetară, cu politica de
credite şi cea de asigurări.
În politica financiară nu se poate face abstracţie de existenţa
finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea dintre
sectoarele publice şi private, dintre stat, întreprinderi şi bănci.
2.1.2. COORDONATELE POLITICII FINANCIARE ÎN
DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să
stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă ale acestor cheltuieli să
definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii
de cheltuieli, să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie
folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de
efort financiar.
Apreciind modalităţile de înfăptuire a acestor coordonate se pot
face următoarele referiri:

19
 a) Dimensiunea cheltuielilor publice presupune atât
stabilirea mărimii absolute adică volumul total al cheltuielilor exprimat în
moneda naţională cât şi stabilirea mărimii relative a acestor cheltuieli,
adică ponderea lor în produsul intern brut (PIB). În acelaşi timp se
prezintă tendinţa cheltuielilor publice în anul curent, comparativ cu cel
dinainte, respectiv: de creştere, de menţinere, ori de scădere.
Desigur pentru comparaţie exprimarea se face în preţuri
comparabile (adică prin actualizarea la inflaţie sau într-o monedă de
referinţă & USA) şi aceasta doar în contextul ţării respective şi nu cu
altele deoarece concluziile ar fi neconcludente.
Dacă spre exemplu am compara nivelul cheltuielilor publice pe
locuitor în România, care este de “n” ori mai mic decât cel din statele
occidentale şi America, fără să ţinem cont de P.I.B. / locuitor din România
şi ţările respective, concluziile (în speţă deciziile) ar fi dezastroase.
(Exemplu să ne punem să creştem doar cheltuielile).
Preocuparea esenţială în această privinţă a organelor de decizie în
domeniul politicii financiare a statului trebuie să fie încadrarea
cheltuielilor totale ale societăţii în limitele resurselor ce pot fi mobilizate
pe plan naţional.
Această cerinţă reflectă un adevăr axiomatic şi anume acela că nici
o societate nu trebuie să consume mai mult decât produce.
În cazul în care colectivitatea naţională respectivă nesocoteşte
această cerinţă, satisfăcându-şi nevoile pe seama împrumuturilor din
străinătate, de cele mai multe ori în condiţii împovărătoare, înseamnă un
grad ridicat de nepăsare, de inconştienţă a factorului decizional, o
ipotecare pur şi simplu a viitorului naţiunii respective.
b) Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să
pornească de la satisfacerea cu prioritate a nevoilor sociale majore.
Stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor în fiecare etapă este de cea
mai mare importanţă deoarece acestea influenţează ritmul creşterii
economice, gradul de satisfacere al nevoilor de trai materiale şi spirituale
ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti.
Politica financiară a statului trebuie să asigure:
− Realizarea obiectivelor de politică economică care promovează
progresul tehnic, asigură stimularea iniţiativei şi

20
 competitivitatea, menţine stabilirea monedei naţionale, creşte
ocupabilitatea forţei de muncă, creşte calitatea produselor şi
serviciilor;
− Ridicarea nivelului de asistenţă socială, de cultură şi instruire a
populaţiei, protecţia mediului înconjurător, îmbunătăţirea
calităţii vieţii în general;
− Buna funcţionare a instituţiilor statului care să asigure ordinea
publică, democraţia, respectarea drepturilor omului, apărarea
ţării, dezvoltarea relaţiilor cu celelalte state.
În perioada de tranziţie politica financiară va trebui să sprijine
sectoarele care realizează producţie utilă societăţii şi performanţă cu
caracteristici ridicate la nivelul criteriilor mondiale atât în ceea ce priveşte
calitatea cât şi consumul descurajând sectoarele mari consumatoare de
materii şi energie, nerentabile şi cu efecte dăunătoare asupra mediului
înconjurător.
Raportul între consum, capital, între investiţiile productive şi cele
neproductive, trebuie influenţat spre nivelul optim prin aceleaşi politici
financiare.
Luarea unor decizii care conduc la majorarea salariilor, pensiilor,
ajutoarelor persoanelor fizice, fără acoperirea pe măsură cu mărfuri şi
servicii va duce sigur la subminarea echilibrului monetar şi la scăderea
puterii de cumpărare.
c) Utilizarea la maximă eficienţă a resurselor financiare,
această cerinţă derivând din caracterul limitat al tuturor resurselor
financiare şi materiale.
Cerinţa este la fel de justificată pentru sfera producţiei materiale
cât şi pentru cea nematerială. Dacă în sfera producţiei rezultatele se
măsoară prin producţii mari de calitate şi accesibile, în sfera nematerială
se apreciază prin gradul de asistenţă socială, învăţământ, cultură etc.
Reducerea cheltuielilor printr-un regim de economisire uneori forţată nu
este soluţia cea mai fericită ci dimpotrivă utilizarea banilor cu eficienţă,
din aceeaşi sumă, bunuri mai multe şi mai bune. (exemplu gardienilor).
d) Stimularea beneficiarilor prin metode de finanţare şi
gestionare ori prin alte instrumente specifice: care să conducă la utilizarea
eficientă a fondurilor existente, sporirea acestora şi investirea spre

21
domeniile dorite. În acest context al politicii financiare pot fi folosite
diverse metode de finanţare:
− Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama
cheltuielilor;
− Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama
creditului;
− Autofinanţare cu completarea resurselor proprii pe seama
alocaţiilor bugetare;
− Finanţarea integrală cu titlu definitiv nerambursabil din
fondurile bugetare sau extrabugetare după caz.
− Înlocuirea finanţării directe sau indirecte, totale sau parţiale din
fondurile publice constituite pentru unele obiective sau acţiuni,
cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte)
reducerea sau scutirea de taxe vamale, TVA impozite etc.
2.1.3. COORDONATELE POLITICII FINANCIARE
PRIVIND PROCURAREA RESURSELOR FINANCIARE
Politica promovată în domeniul procurării resurselor publice
trebuie să stabilească volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate,
metodele de prelevare precum şi obiectivele ce trebuie atinse de
instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.
a) Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie
pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale este indicat de cuantumul
cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.
Aprobând aceste cheltuieli, organele de decizie competente
determină însăşi volumul resurselor financiare necesare. În realitate, între
volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea
nevoilor sociale (cererea de resurse financiare) şi volumul resurselor
financiare posibil de procurat pe plan intern (oferta de resurse) nu
întotdeauna există o concordanţă deplină: fie cererea de resurse este mai
mare decât oferta (situaţie când despre respectivul buget se spune că este
în deficit) fie invers când volumul resurselor este mai mare decât cererea
(situaţie când despre buget se afirmă că este excedentar).
De subliniat că aceste neconcordanţe se pot localiza la unul sau
mai multe niveluri respectiv: administraţia centrală, administraţia locală,
asigurările sociale sau al fondurilor extrabugetare.

22
 De reţinut că volumul resurselor financiare, susceptibile de a fi
mobilizate la fondurile publice este cu atât mai mare, cu cât economia
naţională este mai puternic dezvoltată iar activitatea desfăşurată de agenţii
economici este mai eficientă. Altfel spus cu cât P.I.B. pe locuitor este mai
mare şi partea ce se poate preleva la buget poate fi mai mare.
Poate şi nu este obligatorie deoarece depinde de politica financiară
a ţării respective. Astfel în ţări cu acelaşi nivel ridicat al P.I.B. / locuitor
modalităţile pot fi diferite: în unele apar asociaţii, fundaţii şi chiar agenţi
privaţi care fac masive investiţii sociale în şcoli, spitale, asigurări sociale
ceea ce degrevează bugetul de astfel de cheltuieli, în timp ce în alte state
toate aceste cheltuieli se fac doar de către stat.
b) Provenienţa resurselor este de asemenea un obiectiv ce
ţine de politica financiară a statului respectiv. Teoretic organele de decizie
ce fac această politică se pot baza pe două alternative:
− Fie să se bazeze pe resursele interne ce pot fi procurate pe
plan naţional;
− Fie să se bazeze pe resurse externe ce pot fi atrase din
afară, desigur nu în exclusivitate ci doar de completare.
În condiţiile normale (într-o politică sănătoasă) în orice ţară mare,
sau mică, dezvoltată, sau mai puţin, baza trebuie să o constituie resursele
proprii şi nu cele împrumutate.
Resursele împrumutate trebuie să aibă la bază decizii riguros
fundamentate şi îndeobşte pentru scopuri productive şi nu pentru consum,
situaţie ce conduce la un grad de îndatorare şi dependenţă crescândă
uneori fără ieşire.
Resursele financiare interne la rândul lor pot proveni în proporţii
diferite de la sectorul public;
− De la sectorul privat sau
− De la populaţie.
De asemenea politica financiară de prelevare a resurselor poate
trata pe picior de egalitate toţi agenţii economici indiferent de proprietate
sau dimpotrivă preferenţial favorizând o formă sau alta. Diferenţierea
poate fi extinsă şi asupra formelor juridice ale agenţiilor (societate de
persoane sau de capital) asupra mărimii acestora (mari, mici, mijlocii)
ramurilor (producţie, investiţii, comerţ) zonelor (munte, câmpie, ţară,

23
străinătate) toate aceste diferenţe sunt determinate de un anumit scop
respectiv de-a încuraja o formă sau alta şi de-a restrânge altele.
Diferenţierea prelevării (preluării) se practică şi în ceea ce priveşte
contribuţia persoanelor fizice folosindu-se criterii diferite:
− puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin volumul
veniturilor);
− situaţia personală a acestuia (necăsătorit, divorţat, cu copii,
tineri etc)
− capacitatea de muncă (integrală, parţială, handicap);
− grupa socială (salariat, pensionar, liber profesionist,
fermier etc.)
Egalitarismul în care contribuţia era aceeaşi fără nici o deosebire se
practica doar în antichitate şi evul mediu, în epoca modernă se mai
regăseşte doar în acele state în care se mai regăsesc forme tribale.
c) Numărul şi timpul canalelor (modalităţilor) de prelevare a
contribuţiei la fondurile publice o constituie o coordonată importantă a
politicii financiare.
În teorie se vehiculează două idei respectiv existenţa unui singur
canal (spre exemplu impozitul pe venitul global) sau mai multe canale
(impozite pe diverse venituri şi forme de avere). În practică prima idee nu
a fost posibil de aplicat. De asemenea cea de-a doua are mai multe forme
de aplicare, impozite şi taxe pe nivelul veniturilor, ori al consumatorilor.
Din cele prezentate este lesne de înţeles că aşezarea judicioasă a
impozitelor şi taxelor (canalelor de prelevare) este de mare importanţă în
politica financiară deoarece afectează interesele tuturor categoriilor sociale
putând asigura un echilibru, sau dimpotrivă favorizării şi defavorizării a
unor persoane.
d) Canalele (modalităţile) de prelevare trebuie să reprezinte
în acelaşi timp pârghii financiare de influenţare a proceselor economice.
Aceste modalităţi de prelevare trebuie astfel concepute încât să asigure
evoluţia vieţii economico-socială în direcţiile dorite:
− Creşterea investiţiilor productive, în unele sau alte ramuri;
− Crearea unor noi locuri de muncă;
− Participarea la circuitul economic mondial (stimularea
exportului sau importul de tehnologie);

24
 − Stimularea producţiei agricole, vegetală sau animală,
extinderea metodelor moderne (irigare prin picurare,
biostimulatorii etc).
e) Destinaţia sumelor, veniturilor provenite din sectorul
public.
Spre exemplu dacă are loc vânzarea unor întreprinderi de stat,
sumele rezultate ce destinaţie că capete?. Alimentează un fond de
dezvoltare, sau bugetul statului. Veniturile realizate de Regiile autonome
în ce proporţie rămân la dispoziţia acestora şi-n ce proporţie se preiau de
stat.
Dacă nu se realizează venituri ci pierderi ce se face? Se
subvenţionează, se închide activitatea sau se trece pe principiul societăţilor
comerciale, negociere cerere-ofertă.
f) Echilibrul financiar este un obiect important al politicii
financiare.
Organele de decizie trebuie să-şi fixeze poziţia în legătură cu
eventualele neconcordanţe, diferenţa între volumul cheltuielilor necesare a
fi acoperite de la fondurile publice şi volumul resurselor posibile de
mobilizat în condiţii normale în perioada de referinţă.
Da
− Se acceptă astfel de dezechilibre?
Nu
− Dacă Da, în ce proporţie? Şi mai cu seamă pe ce căi
urmează a fi recuperate diferenţele.
− Dezechilibrul financiar este accidental, provocat de alte
dezechilibre (material, f.d.m., monetar etc) sau este
provocat pentru restabilirea echilibrului economic.
g) Contractarea împrumuturilor de stat este o problemă de
politică financiară ce trebuie să clarifice multiple probleme, între care
enumerăm:
− În ce scopuri se contractează, pentru realizarea unor
obiective productive, pentru infrastructura sau finanţarea
unor cheltuieli de consum?
− Din ce resurse se rambursează, din veniturile realizate de
obiectivele construite pe seama altor sume împrumutate,

25
 din venituri publice special afectate acestui scop sau din
veniturile generale ale bugetului.
− Pe ce termen şi în ce condiţii se contractează?
− Dacă împrumutul se indexează pentru protejarea
deţinătorilor de titluri împotriva riscului, deprecierii
monedei în care a fost exprimat împrumutul;
− Împrumutul extern este condiţionat de cerinţe economice,
politice sau de altă natură?
De poziţia adoptată la fiecare din problemele menţionate mai sus
depind în final reuşita acţiunii de contractare a împrumutului, efortul
financiar reclamat de rambursare, precum şi eficienţa acţiunii finanţate din
împrumut.
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor
urmărite într-un domeniu sau altul şi mijloacele pentru atingerea acestora,
dar şi analiza critică a rezultatelor obţinute prin promovarea sa.

AUTOEVALUARE
1. Care sunt coordonatele Politicii financiare în domeniul
cheltuielilor ?
2. Care sunt coordonatele Politicii financiare în domeniul resurselor
financiare publice ?

26
 CAPITOLUL III
CONCEPTUL DE BUGET PUBLIC NAŢIONAL

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA

BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL.CONŢINUTUL BUGETULUI
PUBLIC NAŢIONAL. BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL AL
ROMÂNIEI. PROCEDURA BUGETARĂ. FAZELE PROCESULUI
BUGETAR.

3.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noţiunile şi afirmaţiile referitoare la Finanţele Publice privind
stadiul şi modul de apariţie a acestor preocupări în existenţa socială, rămân
valabile şi reprezintă fundamentul teoretic şi material pentru conceptul de
buget public naţional.
Relaţia de substanţă între cele două noţiuni, respectiv Finanţe
Publice şi Buget Public Naţional (sau Buget de Stat) este aceea că, ultima
reprezintă întruchiparea materializată a primei activităţi.
Altfel spus sarcinile finanţelor publice sunt aduse la îndeplinire în
mare măsură prin intermediul bugetului de stat ca principal instrument
(plan-program) financiar al statului.
Bugetul de stat este format din relaţii financiare prin intermediul
cărora au loc constituirea şi repartizarea celui mai important fond bănesc
al societăţii – fondul bugetar.
Relaţiile bugetare îşi găsesc expresia în principalul plan financiar
al statului care poartă denumirea de buget de stat.
Cuvântul “buget” provine din vechea limbă franceză unde cuvinte
ca: “bouge”, “bougette” desemnau o pungă de piele în care se găseau bani.
Termenul a fost preluat de Anglia odată cu cuceririle normande şi apoi s-
au răspândit în toată lumea.
În Anglia cancelarul tezaurului (Ministrul Finanţelor) avea obiceiul
de a prezenta în Parlament un document în care se prevedeau mijloacele
necesare pentru acoperirea subsidiilor (sumelor) cerute de coroană.
Documentul se găsea într-o pungă de piele pe care cancelarul o deschidea
când făcea expunerea. Această operaţiune se numea deschiderea pungii de
bani a bugetului.

27
 Deşi în celelalte state ale lumii au fost terminologii diferite, toate
au aceiaşi semnificaţie şi rol, ca cel de “buget”.
În România termenul de “buget” apare pentru prima dată în
Regulamentele Organice ale lui Al. I. Cuza care se ocupă de finanţele
publice, dar se găseşte şi expresia cu acelaşi înţeles “închipuirea
cheltuielilor anului viitor” art.117 din Regulamentul Organic.
Înainte de această dată în Ţările Româneşti nu a existat un buget în
înţelesul actual al cuvântului. Se poate vorbi însă de Codicele de venituri
şi cheltuieli apărute în Moldova în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan
Vodă 1654, apoi în Muntenia în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1694-
1704). Prima încercare însă de realizare a unui act financiar de tip modern
aparţine lui Vodă N. Mavrocordat în cea de-a doua domnie din 1712 când
a prezentat sfatului domnesc aşa zisa “Samă” sau “Băncile visteriei”.
Acest act reprezintă o dare de seamă cu privire la natura veniturilor şi
cheltuielilor ţării.

3.2. DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA BUGETULUI PUBLIC

NAŢIONAL
În încercarea de a defini relaţiile deosebit de complexe care
formează bugetul de stat se disting două categorii de abordări: definiţii
date de normele juridice şi definiţii date de doctrină (literatura de
specialitate).
Cu privire la prima categorie câteva definiţii ar suna astfel:
− Regulamentul de Finanţe (20.XI.1860 promulgat de
Al.I.Cuza): “veniturile şi cheltuielile publice ce au a se
efectua pentru serviciu fiecărui exerciţiu”.
− Prima Lege de Contabilitate (1864 art.2). “toate veniturile
statului şi cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea
deosebitelor servicii, aşezate conform legilor, autorizate în
fiecare an de o lege anuală de finanţe – formează bugetul
general al statului”.
− Decretul din 31.V.1862 asupra contabilităţii din Franţa
art.5 “bugetul este actul prin care sunt prevăzute şi
autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau
ale altor servicii pe care legile le supun în aceleaşi reguli”.

28
 − Legea finanţelor publice art.1 “activitatea privind finanţele
publice include elaborarea şi execuţia bugetului public
naţional, care cuprinde bugetul administraţiei centrale de
stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat,
stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri
ale statului şi utilizarea mijloacelor financiare ale
organelor puterii legislative, judecătoreşti şi executive. De
asemenea cuprinde controlul asupra modului de folosire a
mijloacelor materiale şi băneşti aparţinând regiilor
autonome, instituţiilor publice şi asupra capitalului social
al statului în societăţile comerciale”.
Cu privire la ce-a doua categorie în literatura de specialitate
definirile au fost de asemenea multiple:
− Prof. A.Wagner defineşte bugetul ca fiind “un plan alcătuit
în cifre, într-o ordine determinată de obicei sistematic,
privitor la intrările şi ieşirile (veniturile şi cheltuielile)
probabile în monedă sau valori, monetare, care se produc
în gestiunea economică a unui corp public o anumită
perioadă”.
− Prof. Paul Leroy Beaulieu “un buget este o prevedere a
veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată, un
tablou evolutiv şi comparativ al veniturilor de împlinit şi a
cheltuielilor de efectuat”.
− Prof. R.Stourm “bugetul statului este un act conţinând
aprobarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice”.
În definirea bugetului de stat considerăm necesar să facem două
precizări:
− În primul rând bugetul nu este un act ce emană de la un
organ al autorităţilor de stat ci cuprinde un ansamblu
coerent de indicatori de plan cu caracter aleatoriu în care
sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului pentru o
perioadă viitoare.
− În al doilea rând faţă de acesta (buget) societatea manifestă
un interes deosebit, interes ce este justificat de rolul
banului public în viaţa unui popor.

29
 În acest sens bugetul public naţional poate fi definit ca fiind planul
! financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile
Bugetul Public este
principalul plan financiar pentru o perioadă determinată de timp.
al oricărui stat.
De altfel, în ţările cu economie de piaţă se consideră atât în
doctrină cât şi-n practică că finanţele publice reprezintă singurul domeniu
unde este necesară o acţiune planificată de manieră precisă, prin care se
prevăd veniturile şi cheltuielile statului pe o perioadă viitoare determinată
de obicei un an.
Bugetul public naţional îndeplineşte un rol deosebit în procesul
redistribuirii între economia naţională pe de o parte şi între stat şi
populaţie pe de altă parte. Bugetul public naţional intervine de asemenea
în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea
neproductivă, în asigurarea protecţiei sociale, între unele zone ale
teritoriului şi chiar în diviziunea internaţională a muncii.
Prin intermediul bugetului public naţional se exercită în acelaşi
timp un control permanent şi sistematic asupra constituirii, repartizării şi
utilizării fondurilor publice, precum şi asupra activităţii societăţilor
comerciale care au raporturi cu bugetul de stat.
Importanţa deosebită a bugetului public naţional în cadrul
sistemului finanţelor publice şi al relaţiilor social-economice, poate fi
sintetizată astfel:
a) Participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor statului;
b) Asigură autonomia reală colectivităţilor locale, constituite
în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale;
c) Garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor
categorii importante din rândul populaţiei;
d) Asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
e) Are un important rol stabilizator al economiei naţionale.
În literatura de specialitate au fost exprimate diverse opinii cu
privire la natura juridică a bugetului de stat, respectiv ce reprezintă acesta?
Formularea acestor opinii s-au grupat în cinci susţineri potrivit cărora
bugetul de stat ar fi:

30
 1. Act administrativ – deoarece atât veniturile cât şi
cheltuielile pe care le cuprinde sunt simple evaluări
financiare înfăptuite de instituţiile administrative;
2. Lege propriu-zisă – deoarece este o dispoziţie statutară ce
emană de la puterea legislativă şi îmbracă forma legii fiind
o normă de drept;
3. Lege cât şi act administrativ – adică ar fi lege în prima
parte în care se stabilesc dispoziţiile generale şi act
administrativ în a doua parte în care se stabilesc sarcinile
individuale;
4. Act de planificare financiară care în urma adoptării de
către organul suprem al puterii de stat printr-o lege emisă
în acest scop dobândeşte natură juridică de lege.
5. Un plan, respectiv principalul plan financiar cu caracter
executoriu al statului.
În fapt nefiind posibil să se aplice procedura de adoptare a legilor,
unui document (cum este bugetul), legiuitorul, respectiv Parlamentul nu
adoptă un plan ci Legea de adoptare a bugetului de stat care se face în
fiecare an.

3.3. CONŢINUTUL BUGETULUI PUBLIC NAŢIONAL

Conţinutul bugetului public naţional este format din veniturile "
publice şi cheltuielile publice. Bugetul Public este un
tablou de bord al oricărui
I. VENITURILE PUBLICE sunt fonduri băneşti ale statului Guvern cuprinzând într-o
parte veniturile iar în
formate prin prelevarea sub diferite forme către stat a unei părţi din cealaltă cheltuielile.
veniturile realizate de societate.
Modalităţile de realizare a veniturilor statului (a bugetului) depind
de politica generală de repartizare a venitului naţional, de structura
economiei naţionale, de gradul de dezvoltare teritorială a ţării şi de gradul
de dezvoltare al forţelor de producţie.
Schematic veniturile publice sunt formate din:

31
 A. VENITURI ORDINARE (curente) sunt considerate veniturile
care se încasează cu regularitate la buget (lunar, trimestrial,
semestrial, anual) constituind o sursă permanentă. Din această
categorie fac parte:
− Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii având
ca obiect al impunerii (al prelevării) proprietatea asupra
pământului, asupra clădirilor, asupra activităţilor
economice cum ar fi: impozitul pe profit, pe salarii, pe
clădiri, pe terenuri, etc.
În cazul impozitului direct, plătitorul acestuia este
cunoscut dinainte şi nominalizat în evidenţele fiscale: UCMR
SA, ABRAXAS SRL, AGROCOMTUR LIBER SRL, etc.
Ponderea acestor impozite în cele mai multe ţări este majoritar
mergând până la 80-90%.
− Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor
(prelevărilor) pe consum adică pe vânzarea diferitelor
mărfuri sau la prestarea anumitor servicii. Dimensiunea
(mărimea) prelevării (preluării la buget) sunt stabilite în
cote procentuale asupra valorii mărfurilor vândute şi a
serviciilor prestate; sau în sume fixe pe unitatea de măsură
(kg. to.etc).
Spre deosebire de impozitele directe în care plătitorii sunt
dinainte cunoscuţi, situaţie logică, în care proprietarul
terenului, al clădirii, al activităţii economice şi comerciale este
cunoscut şi identificat, în cazul impozitelor indirecte, în care
prelevarea (preluarea) se face prin includerea în preţul
mărfurilor şi al serviciilor (fostul ICM actual TVA, accizele pe
alcool, tutun, ce înseamnă accizele şi de ce?) cumpărătorul nu
este cunoscut. La fel este şi cazul impozitului pe spectacole, în
care beneficiarul (spectatorul) nu este dinainte cunoscut.
Ponderea acestor categorii de venituri este mică faţă de cele
directe, reprezentând doar 10-20% din formarea bugetului de
stat.
B. VENITURILE EXTRAORDINARE (SAU OCAZIONALE) la
care statul apelează numai în cazurile excepţionale şi anume atunci

32
când mijloacele băneşti provenite din surse curente nu acoperă
integral cheltuielile bugetare. Din categoria veniturilor extraordinare
fac parte:
− Împrumuturile de stat se acordă statului mai ales pe
seama unor capitaluri acumulate anterior, ele constituie
venituri ale statului care se negociază cu creditorii
acestuia. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar, în
care veniturile procurate de stat sub forma impozitelor şi
taxelor şi a veniturilor provenite de la întreprinderile şi
proprietăţile sale, nu acoperă integral cheltuielile bugetare,
completarea veniturilor publice se face cu resurse de
împrumut, adică pe calea creditului public.
Aceste împrumuturi se bazează pe încrederea în
insolvabilitatea statului şi se realizează fie pe calea contractării
directe de către stat a împrumuturilor de la persoane juridice şi
fizice deţinătoare de mijloace băneşti, fie prin intermediul unor
instituţii specializate cum sunt: băncile, CEC, Case de
asigurări sociale, care colectează disponibilităţile băneşti de pe
piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp
determinat.
− Emisiunile de bani reprezintă alte venituri de moment,
care depăşesc nevoile reale de monedă şi care afectează
veniturile băneşti ale maselor largi de oameni, deoarece
poartă pecetea obligativităţii, a constrângerii,
nerestituindu-se niciodată scăzând puterea de cumpărare a
populaţiei.
C. ALTE VENITURI se pot constitui din:
− O parte din fondul de amortizare a capitalului fix
aparţinând societăţilor sale productive;
− Rezervele de aur şi disponibilităţile valutare din trezorerii;
− Lichidarea participanţilor de capital în străinătate;
− Valorificarea unei părţi din bunurile sale mobile şi imobile
aflate peste graniţă;
− Resursele materiale şi băneşti jefuite în perioada unor
conflagraţii (războaie) zonale.

33
 II. CHELTUIELI PUBLICE reprezintă modalităţile de
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti a prelevărilor (preluărilor) din
veniturile societăţii în vederea satisfacerii nevoilor generale, ale societăţii.
Cheltuielile bugetare sunt repartizate pentru satisfacerea nevoilor militare,
întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de
subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor
social-culturale precum şi a celor de cercetare dezvoltare (enumerarea
cheltuielilor nu s-a făcut în ordinea strictă prevăzută de legea: bugetului
anual).
Repartizarea cheltuielilor bugetare (ca volum) pe aceste domenii se
face în funcţie de nivelul de dezvoltare şi dotare economico-socială a
fiecărui stat. De asemenea depinde de situaţia politico-militară a
momentului şi de starea de pace sau război.
Factorii care determină creşterea cheltuielilor bugetului sunt:
a) Sporirea cheltuielilor militare (determinate de cantitate ori
de calitate, exemple: determinare radar, laser, etc.).
b) Creşterea numerică a aparatului de stat şi înzestrarea
acestuia cu mijloace moderne de acţiune.
c) Dezvoltarea sectorului de stat prin construirea de societăţi
pe seama bugetului, prin participarea statului la societăţi
mixte, prin acordarea de subvenţii pentru stimularea
producţiei sau exportului;
d) Extinderea reţelei de instituţii publice de învăţământ,
sănătate şi cultură, organizarea asigurărilor, asistenţei
sociale şi protecţiei sociale (exemplu între nevoia de
protecţie socială şi impunere – minieri);
e) Construirea de străzi, autostrăzi, poduri, porturi,
aeroporturi, modernizarea mijloacelor de transport rutier,
feroviar, naval, aerian, dezvoltarea gospodăririi comunale,
sistematizarea teritoriului şi protecţiei mediului
înconjurător.
Dacă conţinutul Bugetului Public naţional prezentat sub formă
schematică, de tablou, conţine două părţi: veniturile pe de o parte şi
cheltuielile pe de altă parte, cuprinsul său (întinderea sa) este format din
anumite verigi care alcătuiesc un ansamblu coerent denumit structură

34
bugetară. Această structură bugetară (respectiv verigile ce se succed –
înlănţuie), depinde de structura organizatorică a statului respectiv, adică:
− stat de tip unitar;
− stat de tip federal;
1) statele de tip unitar cum sunt: Franţa, Anglia, Italia,
Olanda, Grecia, Turcia, Suedia, România, ş.a. se
caracterizează printr-o legislaţie unică în care există un
buget general al statului şi bugetele locale autonome care
sunt organizate la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale. Acestea (unităţile administrativ-teritoriale)
poartă denumiri diferite de la ţară la ţară: comune urbane şi
rurale, departamente şi regiuni în Franţa; cantoane,
arondismente în Elveţia; regiuni autonome, provincii şi
comune în Italia; comitate, teritorii de comitat şi districte
de comitat în Anglia; provincii comunale şi administraţii
ecleziastice în Suedia şi altele.
2) Statele de tip federal cum sunt: SUA, Canada, Germania,
Elveţia, Austria, Yugoslavia, India, etc, care se
caracterizează printr-o structură formată din bugetul
federaţiei, bugetul statelor ce compun federaţia şi care
poartă denumiri diferite: state în America, landuri în
Germania, cantoane în Elveţia etc; si bugetele unităţilor
locale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între părţile componente ale
structurii bugetare din fiecare stat este în funcţie de modul în care au fost
delimitate prin lege atribuţiile aparatului central şi cele ale administraţiei
locale.
De obicei veniturile cele mai importante şi cheltuielile cele mai
mari sunt derulate prin bugetul central, celelalte având o importanţă
secundară.
Instituirea şi perceperea veniturilor, efectuarea cheltuielilor precum
şi organizarea relaţiilor financiare ale statului sunt supuse unor reguli
precise care se află sub controlul parlamentului.

35
 3.4. BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL AL ROMÂNIEI este

! specific unui stat de tip unitar si cuprinde ca verigi în ansamblul închegat

Bugetul Public al al bugetului următoarele:
României este un
ansamblu închegat de − Bugetul administraţiei centrale de stat;
verigi componente.
− Bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale care
au personalitate juridică, respectiv (comună, oraş
(municipiu), judeţ);
− Bugetul asigurărilor sociale de stat.
Pe lângă cele enumerate, legea anuală de aprobare a bugetului
public anual, mai defineşte ca surse de formare şi destinaţii de cheltuieli
fondurile speciale ca surse de formare şi destinaţii de cheltuieli fondurile
speciale ca de exemplu: fondul de şomaj, fondul de risc şi accidente,
fondul special pentru agricultură, fond special sănătate, fondul de
cercetare-dezvoltare, etc., diferite de la o perioadă la alta.
Prin urmare, bugetul de stat exprimat generic, nu se prezintă sub
forma unui document unic, ci sub forma unui ansamblu coerent de bugete,
fiecare acoperind o zonă economico-socială, astfel încât prin
complementaritatea lor să satisfacă nevoile generale ale societăţii.

3.5. PROCEDURA BUGETARĂ

" Prin procedură bugetară se înţelege totalitatea actelor şi
Procedura bugetară
reprezintă succesiunea operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de organele de
acţiunilor şi demersurilor
tuturor instituţiilor
specialitate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării şi
abilitate spre a da viaţă încheierii bugetului public naţional.
Bugetului Public.
În timp procedura bugetară se prelungeşte pe o perioadă mai mare
de un an (deşi bugetul se caracterizează prin anualitate) deoarece
elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se
întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului respectiv (execuţia –
derularea propriu zisă) şi se definitivează prin contul de încheiere a
exerciţiului bugetar în anul următor.
Prin urmare, practic, procedura bugetară se desfăşoară pe parcursul
a 3 ani calendaristici.
Aşadar conform dispoziţiilor legale (în prezent Legea nr.72 /1996
privind finanţele publice) activitatea bugetară trece prin mai multe etape şi
anume:

36
 − Elaborarea proiectului bugetului de stat;
− Aprobarea acestuia;
− Executarea bugetului;
− Încheierea exerciţiului bugetar.
Elaborarea proiectului bugetului de stat, respectiv prima etapă
presupune activitate de determinare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului
public.
Aprobarea înseamnă dezaprobarea şi votarea de către parlament a
legii de adoptare a bugetului public naţional adică acceptarea şi stabilirea
definitivă a nivelurilor veniturilor ce urmează a fi atrase şi a cheltuielilor
ce se pot efectua.
Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor, adică atragerea-
încasarea la termenele şi-n cuantumul prevăzut de legea de adoptare (de
obicei nivelele prevăzute la venituri de lege este minimal) şi efectuarea
cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute de aceiaşi lege (de reţinut că
nivelul acestora prevăzut de lege este maxim).
Încheierea exerciţiului bugetar presupune întocmirea dării de
seamă (a contului de execuţie) care să reflecte cu exactitate nivelul
veniturilor şi cel al cheltuielilor realizate cu prezentarea cauzelor
neefectuării cheltuielilor prevăzute şi a veniturilor realizate.
La elaborarea şi execuţia bugetului administraţiei centrale de stat a
bugetului asigurărilor sociale şi bugetele locale stau principiile: !
Principiile bugetare sunt
1) Universalităţii;
reguli, cerinţe, în
2) Echilibrului; elaborarea şi execuţia
Bugetului Public.
3) Realităţii;
4) Al unităţii;
5) Al neafectării veniturilor;
6) Anualitatea;
7) Specialitatea bugetară;
8) Publicitatea bugetului;

3.5.1. UNIVERSALITATEA BUGETARĂ este principiul

bugetar potrivit căruia veniturile şi cheltuielile statului trebuie să fie
înscrise în buget, în sumele lor globale (totale), deci nici un venit şi nici o
cheltuială de stat nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar.

37
 Deoarece obţinerea veniturilor publice determină anumite
cheltuieli, este necesar ca veniturile respective să se înscrie în buget cu
produsul lor brut, iar cheltuielile cu cifra lor totală şi nu cu soldul dintre
acestea. În acest fel se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii
veniturilor totale ce se vor încasa şi a cheltuielilor ce se vor efectua.
Bugetul întocmit cu respectarea universalităţii poartă denumirea de buget
brut, iar cel care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor producătoare
de venituri celor generatoare de cheltuieli, respectiv soldul poartă
denumirea de buget net.
Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumelor
exacte a cheltuielilor publice cât şi evitarea ca anumite servicii publice ce
nu dispun de fonduri proprii să-şi dobândească dependenţa faţă de
autorităţile centrale.
3.5.2. ECHILIBRAREA BUGETARĂ este principiul bugetar
(cerinţa) potrivit căruia toate cheltuielile ce urmează a se efectua în anul
bugetar trebuie acoperite integral din veniturile ordinare ale bugetului de
stat.
Egalitatea între veniturile ordinare (curente) şi cheltuieli a fost
considerată de accepţiunea clasică drept principiu de aur al gestiunii
bugetare. În realitate, respectiv în zilele noastre această egalitate este
întâlnită foarte rar, de cele mai multe ori şi în cele mai multe ţări există un
dezechilibru în care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile ordinare,
situaţie în care despre buget se spune că este în deficit. Deficitul bugetar
este determinat în special de cursa înarmărilor, creşterea cheltuielilor cu
datoria publică, creşterea cheltuielilor cu întreţinerea aparatului de stat.
Din punct de vedere al echilibrului un buget poate fi:
– Echilibrat – când veniturile ordinare sunt egale cu totalul
cheltuielilor;
– Excedentar – când veniturile ordinare sunt mai mari decât
cheltuielile;
– Deficitar – când veniturile ordinare sunt mai mici decât
cheltuielile;
Deficitul bugetar poate fi acoperit în mai multe feluri, cea mai
favorabilă situaţie fiind aceea din veniturile extraordinare, acoperirea din
împrumuturi de stat este doar o rezolvare parţială care antrenează noi

38
cheltuieli în perioadele următoare pentru restituire, iar calea emisiunii de
bani pentru înlăturarea deficitului este calea cea mai nefericită care se
răsfrânge asupra populaţiei prin scăderea puterii de cumpărare.
Deficitul bugetar se exprimă cu ajutorul a 3 indicatori:
1. Mărimea deficitului = volumul cheltuielilor – volumul
veniturilor;
2. Ponderea deficitului în P.I.B. =
valoarea deficitului
× 100 ≤ 3%
P.I.B
3. Structura finanţării deficitului: din împrumuturi
– Interne;
– Externe;
– Emisiuni de bani;

3.5.3. PRINCIPIUL UNITĂŢII presupune ca veniturile şi

cheltuielile publice să fie înscrise într-un singur document. Acest lucru
permite prezentarea clară a resurselor statului şi a destinaţiei acestora,
cunoaşterea exactă a sumelor de provenienţă a veniturilor şi direcţiile de
utilizare, dar mai cu seamă raportul de mărime între venituri şi cheltuieli
stabilindu-se natura bugetului: echilibrat, deficitar, cât şi a măsurilor ce se
acceptă pentru echilibrare.
În practică principiul nu este riguros respectat, astfel pe lângă
bugetul general sau ordinar al statului se întocmesc şi alte bugete cum sunt
bugetele autonome, bugetele extraordinare, bugetele anexe ca fondurile
speciale şi altele.
3.5.4. PRINCIPIUL NEAFECTĂRII VENITURILOR
BUGETARE se referă la faptul că veniturile la buget se depersonalizează.
Aceasta înseamnă că veniturile privite în totalitatea lor se utilizează pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor. Aşadar nu se admite ca un anumit venit
bugetar să fie folosit pentru acoperirea unei anumite cheltuieli. Acest
principiu înlătură necorelaţiile ce ar apărea între nivelul sumelor realizate
din anumite surse şi cel al cheltuielilor făcute pentru realizarea acţiunilor
din buget, pe de altă parte înlătură risipa sau insuficienţa fondurilor care ar
apărea dacă fiecare sumă încasată ar avea destinaţia expresă.

39
 În practică se înregistrează însă frecvente abateri de la acest
principiu ceea ce constituie în acelaşi timp abatere şi de la principiul
unităţii şi au loc de obicei când se introduc noi categorii de impozite şi
taxe cu motivaţie subiectivă, adică să nu crească gradul de nemulţumire al
populaţiei prin justificarea aprioric a destinaţiilor date.
3.5.5. ANUALITATEA BUGETULUI. Din punct de vedere
" istoric, anualitatea este considerată prima regulă bugetară aplicată în
Anul bugetar este
totdeauna egal cu anul
practică.
calendaristic. Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte:
– Perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă
bugetul;
– Perioada de timp în care se încasează veniturile şi se
efectuează cheltuielile.
La baza acestui principiu au stat raţiuni atât de ordin politic cât şi
tehnic. Astfel de ordin politic este necesitatea şi interesul Parlamentului
de-a controla Guvernul asupra gestiunii financiare, iar eficienţa controlului
nu poate exista decât dacă aprobarea cheltuielilor se face pe perioade
scurte nu prea îndelungate.
Din punct de vedere tehnic posibilitatea de previziune asupra
volumului veniturilor şi al cheltuielilor este mai aproape de realitate când
perioada la care se referă este mai scurtă, respectiv un an.
În virtutea principiului anualităţii puterea legislativă a fiecărei ţări
trebuie să se pronunţe anual în legătură cu toate veniturile şi cheltuielile
înscrise în buget pentru anul următor.
În ultimul timp sunt tot mai mulţi economişti care pledează pentru
renunţarea la principiul anualităţii şi trecerea la bugete plurianuale,
motivată în special de cheltuielile de investiţii care necesită perioade mai
îndelungate pentru finalizare. În unele ţări Franţa, SUA chiar şi în
momentul de faţă puterea legislativă aprobă cheltuieli cum sunt procurarea
de echipament militar, edilitare, etc, pe perioade mai mari de un an.
Indiferent de unele abateri de la principiu, bugetul este elaborat şi aprobat
pe o perioadă de 12 luni. De precizat însă că anul bugetar poate să
coincidă cu cel calendaristic cum este cazul Austriei, Belgiei, Braziliei,
Franţei, Germaniei, României, etc. sau nu, cum este cazul Marii Britanii,
Canadei, Japoniei, la care anul bugetar începe la 1 aprilie şi se încheie la

40
31 martie din anul calendaristic următor; în Australia, Italia, Suedia, ş.a.,
anul bugetar începe la 1 iulie până la 30 iunie, iar în SUA la 1 octombrie
până la 30 septembrie.
Factorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt diverşi:
caracterul economiei, nivelul de dezvoltare al acesteia, regimul de lucru al
Parlamentului, tradiţia, etc.
Astfel într-o ţară cu preponderenţă agricolă în care principalele
venituri se realizează pe seama acestui sector, întocmirea bugetului se
bazează pe informaţiile privind recolta ce se obţine.
Legat de acest principiu trebuie să mai precizăm că în practică se
respectă şi aplică:
– Anul bugetar;
– Exerciţiul bugetar;
Exerciţiul bugetar este mai mare decât anul bugetar, cca 15-18 luni
şi presupune ca veniturile şi cheltuielile unui an bugetar să fie reflectate
integral în cadrul anului bugetar chiar dacă unele continuă a se derula şi în
anul următor.
Dezavantajul acestui sistem îl reprezintă funcţionarea în paralel a
două bugete, iar avantajul îl constituie cunoaşterea exactă a realizării
bugetului respectiv.
3.5.6. SPECIALIZAREA BUGETARĂ reprezintă principiul
potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi
aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare
pe categorii de cheltuieli.
Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de
stat şi aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în
contul fiecărei cheltuieli aprobate.
Pentru ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra
bugetului de stat este necesar ca veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în
buget după o schemă unitară.
Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe
baza unor criterii precis determinate poartă denumirea de clasificaţie
bugetară.

41
 3.5.7. PUBLICITATEA BUGETULUI este principiul potrivit
căruia după ce este supus dezbaterii Parlamentului, bugetul trebuie adus la
cunoştinţa opiniei publice.
Legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul privind
încheierea exerciţiului bugetar pe anul precedent celui în curs sunt
publicate în Monitorul Oficial sau în culegeri de legi.

3.6. FAZELE PROCESULUI BUGETAR

3.6.1. ELABORAREA PROIECTULUI DE BUGET
Proiectul de buget este elaborat de puterea executivă. În
majoritatea ţărilor, această atribuţie revine guvernului, excepţie fac puţine
ţări între care ce-a mai notabilă este SUA, unde proiectul de buget este
elaborat de către Şeful Executivului – Preşedintele Republicii.
În cadrul guvernelor, responsabilitatea pentru elaborarea
proiectului de buget o are Ministerul Finanţelor sau Ministerul Bugetului.
Rezultatul activităţii de elaborare a proiectului de buget îl
constituie documentele pe care organul suprem al puterii executive îl
prezintă Parlamentului spre examinare şi aprobare. Aceste documente de
regulă conţin:
– Expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea
bugetului, care cuprind nu numai nivele de mărime pentru
venituri şi cheltuieli, dar şi propuneri de modificări de
legislaţie referitoare la venituri şi cheltuieli.
Majorarea sau micşorarea unor cote de impozitare,
desfiinţarea unor categorii şi înfiinţarea altora, etc.
– Anexele la proiectul de buget în care este redată structura
veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
– Materialele documentare necesare Parlamentului pentru
analiza proiectului de buget.

3.6.2. APROBAREA BUGETULUI

Se face de către Parlament dat fiind caracterul predominant politic
al deciziilor de alocare a resurselor bugetare.
Dezbaterea şi aprobarea proiectului în Parlament presupune de
regulă:

42
 – Prezentarea de către Primul-Ministru sau Ministerul de
Finanţe a proiectului;
– Analiza acestuia în comisiile parlamentare;
– Concilierea amendamentelor (modificărilor propuse la
buget);
– Dezbaterea şi aprobarea de către parlamentari;
– Ratificarea bugetului aprobat de către Preşedintele ţării.
Teoretic parlamentarii fiind aleşi de către cetăţenii cu drept de vot
trebuie să acţioneze astfel încât să fie votate acele prevederi care să
satisfacă cerinţele celor care i-au votat, consolidându-şi astfel poziţiile la
alegerile următoare. În practică acest comportament este influenţat de trei
factori:
1. Disciplina de partid sau a coaliţiei de partid care face ca
parlamentarii să satisfacă nu numai cerinţele electoratului
pe care îl reprezintă ci şi partidul ori coaliţia;
2. Nu toate cerinţele electoratului pot fi satisfăcute din cauza
caracterului limitat al resurselor;
3. Existenţa grupurilor de presiune din lumea afacerilor care
influenţează parlamentarii.
Termenele de elaborare a proiectului bugetului de stat şi de
aprobare a acestuia în momentul de faţă în România sunt următoarele:
– Până la 1 iunie toate instituţiile şi ministerele depun
propunerile lor la Ministerul Finanţelor.
– Între 1 iunie – 25 septembrie se poartă negocierile între
ministere şi Ministerul Finanţelor, divergenţele
nesoluţionate fiind mediate de Guvern.
– După însuşirea de către Guvern, 25 septembrie – 10
octombrie se depune la Parlament pentru aprobare.
– Parlamentul are obligativitatea să-l dezbată şi aprobe până
la 31 decembrie.
În practica parlamentară sunt situaţii în care dezbaterile asupra
proiectului de buget se prelungesc peste aceste perioade (la noi şi până la
jumătatea anului bugetar). În acest caz legislaţia bugetară prevede
modalităţi diferite de urmat. La noi se pot efectua cheltuieli bugetare în
trimestrul I la nivelul celor din anul precedent.

43
 3.6.3. EXECUŢIA BUGETULUI înseamnă realizarea veniturilor
prevăzute şi efectuarea cheltuielilor aprobate ceea ce presupune
desfăşurarea unui ansamblu de activităţi de către mii de participanţi:
agenţii guvernamentale, aparat fiscal, instituţii financiare, etc.
Responsabilitatea pentru execuţia bugetului aşa cum a fost aprobat
de Parlament, revine Guvernului, iar rezultatele depind de capacitatea
administraţiei şi procedurilor fiscale folosite.
Principala particularitate a realizării bugetului presupune separarea
activităţilor de încasare a veniturilor de cele de executare a cheltuielilor.
Realizarea veniturilor se efectuează prin aparatul de specialitate al
Ministerului de Finanţe sau prin bănci.
Efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget se face pe baza unor
reguli precise pentru fiecare din etapele pe care le parcurge o cheltuială
publică şi anume: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Angajarea = actul care generează obligaţia instituţiei publice de a
plăti o sumă unui terţ;
Lichidarea = operaţia de constatare a realităţii serviciului făcut în
favoarea instituţiei publice şi determinarea sumei de plată.
Ordonanţarea = înseamă emiterea unei dispoziţii (ordin) de plată a
sumei de bani de la buget în favoarea terţului.
Plata = operaţia de achitare propriu-zisă de predare a banilor.

Primele trei operaţii (angajarea, lichidarea, ordonanţarea) se

efectuează de conducătorii instituţiilor publice şi care poartă denumirea de
ordonatori de credite (principali, secundari, terţiari).
A patra operaţie, respectiv plata se efectuează de gestionarii de
bani publici. Depăşirea atribuţiilor în mânuirea banilor publici s-a făcut în
ideea preîntâmpinării fraudelor, risipei, etc.

3.6.4. ÎNCHEIEREA ŞI APROBAREA CONTULUI DE EXECUŢIE

! BUGETARĂ
Exerciţiul bugetar se
întinde pe trei ani
Contul de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiilor de
calendaristici între executare a veniturilor şi cheltuielilor stabilind rezultatul final, deficit sau
15 – 18 luni.
excedent.

44
 Contul de încheiere a exerciţiului bugetar întocmit cu respectarea
clasificaţiei bugetare este prezentat de Guvern Parlamentului spre
dezbatere şi aprobare.
3.6.5. CONTROLUL BUGETAR
Execuţia bugetului se realizează sub controlul unor organe
împuternicite. În funcţie de natura acestor organe controlul poate fi:
– Politic – exercitat de Parlament;
– Jurisdicţional – exercitat de către Curtea de Conturi;
– Administrativ – exercitat de organul Ministerului de
Finanţe;
CONTROLUL POLITIC efectuat de Parlament, vizează în principal
respectarea de către executiv a prevederilor autorizaţiei parlamentare în
materie de buget, dar se poate referi şi la modul în care au fost gestionate
fondurile bugetare.
CONTROLUL JURISDICŢIONAL constă în verificarea act cu act a
cheltuielilor efectuate de către instituţia bugetară în vederea acordării
descărcării de gestiune.
Neajunsurile constatate şi măsurile luate se cuprind în rapoarte care
sunt prezentate anual Parlamentului.
CONTROLUL ADMINISTRATIV se exercită sub forma controlului
intern sau ierarhic asupra modului de folosire al creditelor bugetare de
către persoane împuternicite în acest sens în cadrul Ministerului respectiv
sau de către organe specializate, respectiv ale Ministerului de Finanţe.

AUTOEVALUARE

1. Care este componenţa Bugetului public ?

2. Care sunt principalele grupe de venituri ale Bugetului public ?
3. Ce presupune procedura bugetară şi care sunt fazele Procesului
Bugetar ?

45
46
 CAPITOLUL IV
CHELTUIELILE PUBLICE

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE. NIVELUL,

STRUCTURA, DINAMICA ŞI FACTORII CARE
INFLUENŢEAZĂ CHELTUIELILE PUBLICE. FACTORII
CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR
PUBLICE.

4.1. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţile publice de bunuri
şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă. "
Cheltuielile publice sunt
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din riguros delimitate atât în
faza de planificare dar mai
resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări ales în cea de execuţie.
de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii
statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea
armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni
economice, etc.
Complexitatea funcţiilor statului contemporan, creşterea rolului
intervenţionist al acestuia în economie influenţează legătura tot mai
strânsă dintre cheltuielile publice şi viaţa economică a fiecărui stat. În
prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate.
Fiind folosite din ce în ce mai mult ca instrumente de intervenţie,
cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în
care sunt efectuate ci şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot avea
asupra procesului general al reproducţiei sociale.
Structura cheltuielilor publice trebuie bine cunoscută, această
necesitate derivă din posibilitatea şi realismul orientării resurselor băneşti
ale statului spre anumite obiective: economice, sociale, militare, politice,
etc.
În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor
contemporane se folosesc mai multe tipuri de clasificări, cum ar fi:
– Clasificare administrativă;
– Clasificare economică;
– Clasificare financiară;
– Clasificare după rolul în procesul reproducţiei sociale;
47
 – Clasificări folosite de O.N.U.;
– Clasificări mixte şi altele.
În România, începând cu anul 1991, clasificarea cheltuielilor
publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul O.N.U., folosindu-se:
a) Clasificarea funcţională (administrativă);
b) Clasificarea economică.

4.1.1. CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ (administrativă) are

la bază:
1. criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice:
ministere, departamente;
2. unităţi administrativ-teritoriale: comună, oraş, municipiu, judeţ.
Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative (al instituţiilor)
suferă prin faptul că un minister, departament, oraş sau judeţ reuneşte
cheltuieli cu destinaţii diferite, variate şi în plus structura ministerelor,
respectiv subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce
face necomparabile în timp cheltuielile publice.
Potrivit Legii finanţelor publice (Legea nr.72/1996) clasificaţia
bugetară se elaborează de Ministerul Finanţelor şi are la bază structura
organizatorică a instituţiilor de stat la momentul respectiv.
În momentul de faţă în ţara noastră după acest criteriu cheltuielile
publice se grupează în Tabloul Bugetului Public Naţional în 12
părţi(succesiunea părţilor şi gruparea în cadrul acestora a instituţiilor este
diferită de la an la an):
# Cheltuieli social-culturale care cuprind următoarele
poziţii:
– învăţământ de toate gradele;
– sănătatea cu toată reţeaua de instituţii;
– cultura şi arta;
– asistenţa socială;
– alocaţii şi alte ajutoare pentru copii;
– pensii şi ajutoare I.O.V.R., militari în termen şi alte
persoane;
– alte cheltuieli social-culturale (sport şi tineret).
# Asigurări sociale şi protecţie socială:

48
 – cheltuielile asigurărilor sociale de stat;
– cheltuielile fondului pentru pensie suplimentară;
– cheltuielile fondului pentru ajutor de şomaj.
# Gospodărie comunală şi locuinţe
# Apărare naţională
# Ordinea publică
# Puterea şi administraţia de stat:
– preşedinţia ţării;
– organele puterii legislative;
– organele judecătoreşti şi procuraturii;
– organele puterii executive.
# Acţiuni economice:
– cercetare ştiinţifică;
– prospecţiuni şi lucrări geologice de cercetare pentru
descoperiri de zăcăminte noi;
– industria extractivă, energetică, metalurgică, chimică şi
alte subramuri ale industriei;
– agricultură, silvicultură, ape, mediu înconjurător;
– transporturi şi comunicaţii;
– alte acţiuni economice;
# Alte acţiuni:
– comandamente militare;
– centre şi oficii de calcul;
– culte religioase.
# Transferuri din bugetul administraţiei centrale de stat:
– către bugetele locale;
– bugetul asigurărilor sociale, ş.a.
# Datoria publică:
– dobânzi aferente datoriei publice;
– sume ce se vor repartiza pe acţiuni în funcţie de
evoluţia preţurilor. (Spre exemplu la zahăr, ulei, apoi
carne, lapte, îngrăşăminte etc).
# Fondul de rezervă bugetară
# Excedent / deficit:
– excedent bugetar;

49
 – fondul de tezaur al statului din excedentul bugetului
administraţiei centrale;
– vărsăminte din fondul de tezaur constituit la nivelul
judeţului;
– fondul de rulment propriu al unităţilor administrativ-
teritoriale;
– deficitul finanţelor publice:
- deficit bugetar;
- deficitul fondurilor extrabugetare;
Trebuie precizat că în cadrul acestei clasificaţii funcţionale în care
instituţiile sunt grupate pe cele 12 părţi, ele se prezintă în tabloul bugetului
public naţional într-o succesiune, care este simbolizată pe capitole şi
subcapitole.
Capitolele reprezintă, domeniul de bază spre care se îndreaptă
cheltuiala, iar subcapitolele reprezintă subactivităţile ce compun ramura de
bază.
Spre exemplu la partea cu cheltuieli social-culturale, intră:
# capitolul învăţământ, care este simbolizat cu cifra 57.0, iar
în cadrul acestuia avem următoarele subcapitole:
– învăţământul preşcolar 02;
– învăţământ primar şi gimnazial 03;
– învăţământ liceal 04;
– învăţământ superior 09 ş.a.m.d;
# capitolul sănătate este simbolizat de cifra 58.0, iar în cadrul
acestuia subcapitolele:
– dispensare medicale 02;
– spitale 03;
– creşe 05 ş.a.m.d.
Toate cheltuielile publice grupate în cele 12 părţi sunt simbolizate
în tabloul bugetului de la capitolul 51.0 până la capitolul 99.0.
4.1.2. CLASIFICAREA ECONOMICĂ spre deosebire de
clasificarea funcţională ce indica (preciza) domeniul spre care se îndreaptă
cheltuiala (respectiv instituţia: sănătate, învăţământ, etc), clasificarea
economică, aşa cum îi spune şi denumirea (economic), indică natura

50
cheltuielii. Din acest punct de vedere cheltuielile publice se grupează în 3
grupe:
1. cheltuieli curente;
2. cheltuieli de capital;
3. rezerve, excedent sau deficit.

Cheltuielile curente sunt cheltuielile ce se efectuează spre a

asigura funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice. Ele reprezintă un
consum definitiv de P.I.B. ce nu se materializează în ceva anume. Aceste
cheltuieli se reînnoiesc în fiecare an bugetar.
Cheltuieli de capital sau de investiţii cum se mai spune, spre
deosebire de cele precedente, ele odată efectuate se materializează în
bunuri imobile (clădiri, şosele, căi ferate, laboratoare) sau bunuri mobile:
calculatoare, aparatură medicală, autovehicule, etc. Aceste cheltuieli
conduc la îmbogăţirea zestrei şi îmbogăţirea patrimoniului public.
Rezervele, excedentul şi deficitul reprezintă grupa care exprimă
rezultatul final al exerciţiului bugetar.
În cadrul acestor grupe, cheltuielile publice, tot din punct de vedere
economic, se detaliază pe grupări şi mai mici denumite titluri. În acest
context clasificaţia economică s-ar prezenta astfel:
1. cheltuieli curente;
– cheltuieli de personal;
– cheltuieli materiale şi servicii;
– subvenţii;
– transferuri;
– plata dobânzilor;
2. cheltuieli de capital;
– cheltuieli de capital;
3. rezerve, excedent / deficit.
– rezerve, excedent / deficit.
Atât în ceea ce priveşte evidenţa contabilă a unităţilor bugetare dar
şi disciplina financiară ce trebuie respectată la efectuarea cheltuielilor
publice, se face o detaliere şi mai amănunţită din unghiul de vedere
economic. Acestea se ordonează pe articole şi alineate.

51
 Spre exemplu în cadrul grupei “Cheltuieli curente”, titlul
“Cheltuieli de personal” avem:
# articolul “Cheltuieli cu salariile” iar în cadrul acestuia
alineatele:
– salarii;
– salarii plătite cu ora, plăţi pentru ore suplimentare;
– alte drepturi de personal;
# articolul “Contribuţii pentru asigurări sociale”;
# articolul “Cheltuieli pentru constituirea fondului pentru
plata ajutorului de şomaj” ş.a.m.d.

! Trebuie reţinut că între cele două clasificări a cheltuielilor publice,

Clasificarea bugetară funcţională şi economică, nu este o graniţă, ci dimpotrivă cheltuielile
înseamnă nominalizarea
surselor din care provin publice se inter-aşează după ambele criterii.
veniturile şi destinaţia
exactă în care se fac
Astfel la oricare parte, la oricare capitol: 57.0 Învăţământ, 58.0
cheltuielile. Sănătate, şi chiar la oricare subcapitol: 57.02 Învăţământ preşcolar, 57.07
Creşe, 62.03 Salubritate, etc, vom regăsi din punct de vedere economic:
# Cheltuieli curente
Titlul “Cheltuieli de personal” avem:
Articolul 10.01 “Cheltuieli cu salariile”
Articolul 10.03 “Contribuţii pentru asigurări sociale de stat
ş.a.m.d.

4.2. NIVELUL, STRUCTURA, DINAMICA ŞI FACTORII

CARE INFLUENŢEAZĂ CHELTUIELILE PUBLICE
O analiză profundă a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea
politicii financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie
presupune cunoaşterea mai întâi a volumului cheltuielilor publice
efectuate de organele centrale şi locale de stat din fondurile publice de
resurse financiare.
Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului
cheltuielilor publice într-o anumită perioadă este ponderea cheltuielilor
publice în produsul intern brut. Acesta este semnificativ, deoarece
permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport de nivelul de
dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat şi în fiecare etapă.

52
 Ponderea cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară dezvoltată
la alta şi de la o zonă geografică la alta.
Astfel: în Olanda, Suedia, Danemarca ponderea este de 60-62% din
PIB, în Germania, Franţa, Austria 48-53%, în Elveţia, Austria 37-39%,
Orientul Mijlociu 37%, America Latină 29%, Asia 28%. În România a
scăzut de la 49,1% în 1980, la 36,3% în 1990.
Analiza cheltuielilor publice a unei ţări poare fi efectuată atât din
punct de vedere global cum este ponderea acestora în P.I.B., dar şi din
punct de vedere al structurii acestora pe diferite categorii aşa cum sunt ele
prevăzute în clasificaţia funcţională. Indicatorul folosit pentru această
analiză este greutatea specifică a fiecărei categorii de cheltuieli
publice:
Cpi
gS Cpi = × 100 unde
Cpt
gS Cpi - greutatea specifică a cheltuielilor publice i (sănătate,

învăţământ, etc);
Cpi – cheltuieli publice ale categoriei i;
Cpt – cheltuieli publice totale;
I – reprezintă o anumită cheltuială publică (învăţământ,
sănătate, ordine publică, administraţie, etc.) aşa cum se
regăsesc în clasificaţia funcţională a statului respectiv.
Greutatea specifică a fiecărei cheltuieli publice este de asemenea
diferită de la ţară la ţară, de la zonă la zonă şi în funcţie de gradul de
dezvoltare al acestora.
Astfel în ţările dezvoltate:
– cheltuielile publice pentru asigurări şi asistenţă socială, locuinţe şi
servicii colective, reprezintă între 24 - 43%, deţinând primul loc;
– cheltuielile cu sănătatea 9 – 19%;
– cheltuielile cu învăţământul 8-14%;
– cheltuielile economice 9 – 13%;
– cheltuielile militare 4 – 17%.
În ţările în curs de dezvoltare greutatea specifică cea mai mare este
a cheltuielilor economice 30 – 40%, după care urmează cele cu
învăţământul, sănătatea, asistenţa socială. România se situează desigur în
grupul ţărilor în curs de dezvoltare.

53
 Un al treilea indicator care face aprecieri asupra cheltuielilor
publice este indicatorul dinamicii cheltuielilor publice care se măsoară
prin două modalităţi:
– creşterea nominală;
– creşterea reală;
Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice pe
global sau pe natură exprimate în preţuri curente.
DCp = Cp1 – Cp0
DCp = variaţia cheltuielilor publice;
Cp1 = volumul cheltuielilor publice în perioada actuală;
Cp0 = volumul cheltuielilor în perioada de bază.
Acest indicator nu este concludent în situaţia în care în intervalul
respectiv au intervenit deprecieri monetare, modificări substanţiale de
preţuri.
Creşterea reală rezultă din compararea cheltuielilor publice pe
global sau pe naturi (potrivit clasificaţiei funcţionale) exprimate în preţuri
constante. Formula de calcul este aceeaşi cu precizarea că preţurile sunt
constante (într-o valută stabilă sau preţuri actualizate).

4.3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA

CHELTUIELILOR PUBLICE
Abordând la modul general factorii care conduc la creşterea
cheltuielilor publice, aceştia pot fi grupaţi în următoarele categorii:
a) factorii demografici – care se referă la creşterea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe vârste şi pe categorii socio-
profesionale.
O astfel de evoluţie determină creşterea cheltuielilor publice legate
de plata salariilor funcţionarilor publici şi a celor din domeniul social-
cultural.
b) Factorii economici – care se referă la dezvoltarea economiei şi
modernizarea acesteia. Intervenţia statului în economie, tot mai
pregnantă şi pe căi diverse, face ca factorii economici să influenţeze
nivelul cheltuielilor publice foarte mult (subvenţii, fond cercetare-
dezvoltare).

54
c) Factorii sociali – sunt cei care determină acţiunile şi direcţia
armonizării între nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul
productiv, sectorul public şi persoanelor în vârstă ce beneficiază de
diferite forme de ajutor social.
d) Urbanizarea – are o influenţă deosebită asupra cheltuielilor publice
atât prin crearea suprastructurii urbane dar şi pentru finanţarea
utilităţilor publice respective.
e) Factorii militari – au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor,
situându-se la nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru
război şi mai scăzut în perioada de pace.
f) Factorii politici – care se referă la sarcinile ce trebuie să le
îndeplinească statul contemporan prin trecerea de la jandarm la statul
providenţă.
g) Factorii istorici sau conjuncturali – sunt aceia care îşi au originea în
perioadele anterioare. Astfel contractarea unor împrumuturi, determină
cheltuieli pentru restituirea acestora în perioadele următoare. De aceea
contractarea acestora trebuie făcută în urma unor analize aprofundate
şi pertinente.

AUTOEVALUARE

1. Prezentaţi clasificarea economică a cheltuielilor bugetare.

2. Care sunt principalii indicatori de comensurare a cheltuielilor
publice ?
3. Enumeraţi factorii ce influenţează dimensiunea cheltuielilor
publice.

55
56
 CAPITOLUL V
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE,
ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE

5.1. STRUCTURA SISTEMULUI RESURSELOR

FINANCIARE PUBLICE
Veniturile bugetului public naţional ca şi cheltuielile publice se
regăsesc în clasificaţia bugetară sub forma unui tabel (tablou) care
grupează toate veniturile pe capitole şi subcapitole simbolizate cifric ca şi
cheltuielile, cifre ce indică sursa de provenienţă a tuturor acestor venituri.
Potrivit clasificaţiei bugetare elaborată de Ministerul Finanţelor
toate veniturile bugetului public se grupează în trei părţi:
– Partea I – Venituri curente;
– Partea II – Venituri din capital;
– Partea III – Subvenţii primite, iar în cadrul acestora pe
grupe (naturi de venituri).
În linii mari clasificarea veniturilor bugetului public naţional se
prezintă astfel:
PARTEA I: VENITURI CURENTE
!
În statele cu economii
GRUPA A: VENITURI FISCALE funcţionale, impozitele
directe deţin ponderea în
Subgrupa A1: Impozite directe, ce cuprinde: cadrul veniturilor bugetare.
– Impozit pe profit;
– Impozit pe salarii;
– Impozite şi taxe de la populaţie;
– Alte impozite directe;
– Veniturile asigurărilor sociale de stat;
– Veniturile fondului pentru plata
ajutorului de şomaj;
Subgrupa A2: Impozite indirecte, ce cuprinde:
– Impozit pe circulaţia mărfurilor –
TVA
– Impozit pe spectale;
– Taxe vamale;

57
 – Accize;
– Alte impozite indirecte;
GRUPA B: VENITURI NEFISCALE, ce cuprinde:
– Venituri din dividende la capitalul
social al statului la societăţile
comerciale;
– Vărsăminte din profitul net al regiilor
autonome;
– Vărsăminte de la instituţiile publice;
– Veniturile instituţiilor publice şi
activităţilor autofinanţate;
– Diverse venituri;
PARTEA II: VENITURI DIN CAPITAL, ce cuprinde:
– Venituri din valorificarea unor bunuri
ale statului;
PARTEA III: SUBVENŢII, ce cuprinde:
– Subvenţii primite de la bugetul
administraţiei centrale;
În legătură cu cuprinsul clasificaţiei bugetare a veniturilor este
necesar să facem câteva precizări:
1. Prin venituri fiscale se înţeleg încasările care provin din
impozite directe şi indirecte, care se percep de către
organele fiscale la termenele şi în condiţiile stabilite prin
lege.
De reţinut că pentru aceste încasări, statul nu face nici o
contraprestaţie, încasarea impozitelor şi taxelor au la bază doar
temeiul legal, respectiv obligaţia instituită prin actele
normative.
2. Impozitele directe se numesc aşa deoarece plătitorii
acestora sunt cunoscuţi dinainte, nominalizaţi şi evidenţiaţi
în evidenţele fiscale (impozit pe salarii, pe profit, CAS,
etc).
3. Impozitele indirecte sunt acele impozite la care plătitorii nu
sunt dinainte cunoscuţi şi de aceea perceperea acestor
categorii de impozite nu se face prin nominalizarea şi

58
 evidenţierea prealabilă a plătitorilor, ci se cuprind în preţul
mărfurilor şi serviciilor, cum este cazul TVA, taxelor
vamale, taxelor de timbru, impozitelor pe spectacole
ş.a.m.d.
4. Veniturile nefiscale, deşi sunt obligatorii stabilite prin
diferite reglementări, încasarea acestora de către stat au o
motivaţie materială, respectiv faptul că aceste venituri se
încasează de la unităţile proprietate a statului sub forma
dividendelor de la societăţile comerciale pentru partea
capitalului de stat, sau impozit pe profit în cazul regiilor
autonome. (Întrebare: de ce dividende şi de ce impozit pe
profit?).
Preluarea veniturilor în cazul instituţiilor este motivată
prin faptul că acestea sunt finanţate de la bugetul statului. Aşa
se explică şi preluarea c/valorii rezultate din valorificarea unor
materiale din demolări.
5. Subvenţiile, care mai poartă denumirea şi de transferuri,
constituie sumele ce se primesc de la bugetul administraţiei
centrale de stat pentru suportarea cheltuielilor programate.
6. În bugetul administraţiei centrale de stat poate fi stabilit un
subcapitol special în care se vor evidenţia rămăşiţele, adică
veniturile ce se vor încasa din exerciţiile bugetare închise.
7. Cu privire la veniturile bugetare Legea finanţelor publice
statuează următoarele obligaţii:
– Nu pot fi înscrise impozite, taxe sau alte obligaţii de
natura acestora în buget, dacă acestea nu au fost
stabilite prin lege;
– Legea bugetară pentru fiecare an aprobă lista
impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri ale statului;
– Se interzice perceperea sub orice titlu şi sub orice
denumire de contribuţii directe sau indirecte în afara
celor stabilite prin lege.
8. Nu se pot efectua plăţi direct din veniturile încasate pentru
bugetul administraţiei centrale de stat cu unele excepţii, iar
acestea se prevăd expres în lege.

59
 Cunoscându-se delimitarea care se face anual prin legea de
adoptare a bugetului public naţional între veniturile bugetului
administraţiei centrale de stat şi bugetele locale, organele fiscale de
constatare şi cele de urmărire sunt chemate să identifice în raza lor de
activitate, persoane fizice şi juridice care datorează impozitele, taxele sau
alte venituri stabilite de lege, să înscrie în evidenţele fiscale aceste datorii
şi să asigure încasarea lor.

AUTOEVALUARE

1. Prezentaţi clasificarea veniturilor Bugetului public.

60
 CAPITOLUL VI
IMPOZITELE – NOŢIUNE, ROL,
PRINCIPII DE IMPUNERE

6.1. IMPOZITELE – NOŢIUNE, ROL, PRINCIPII DE

IMPUNERE

IMPOZITELE = reprezintă principala formă de preluare la

bugetul statului a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau
juridice, în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie
din partea statului.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic
şi social în mod diferit de la o etapă la alta, cât şi de la o ţară la alta.
Caracteristic pentru evoluţia impozitelor în perioada postbelică este
tendinţa de creştere absolută şi relativă a acestora. Sporirea volumului
impozitelor s-a realizat atât prin creşterea numărului plătitorilor şi
extinderea bazei de impunere (adică extinderea surselor de venit) dar şi
prin majorarea cotelor de impunere.
Impozitele au devenit pe lângă principale canale de venit pentru
stat şi principale instrumente de politică în viaţa economico-socială.
Astfel anumite activităţi, sectoare pot fi exonerate de la plata unor
impozite sau dimpotrivă suprataxate, ceea ce va mări ori va scădea
interesul spre acele domenii.
În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale
impozitelor, ale căror nivel diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la
alta, fiind influenţate de factori interni şi externi.

6.1.1. PRINCIPIILE IMPUNERII:

IMPUNEREA reprezintă un complex de măsuri şi operaţii
efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în
sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are la bază atât
principii de natură politică, cât şi de ordin tehnic, între care enumerăm:
– Principiul justeţei impunerii (echităţii fiscale) care constă
în aceea că cetăţenii unui stat trebuie să contribuie cu
impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin;

61
 – Principiul certitudinii impunerii care presupune că
mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană fizică
sau juridică să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele,
modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare
plătitor;
– Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca
impozitele să fie percepute la termenele şi în modul cel
mai convenabil pentru contribuabil;
– Principiul randamentului impozitelor care urmăreşte ca
încasarea impozitelor să se facă cu minimum de cheltuieli
şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu impune dimensionarea nu numai a aparatului
fiscal ce contribuie la încasarea veniturilor statului, ba
chiar şi asupra aparatului de stat, care nu trebuie să devină
costisitor pentru societate.
Respectarea şi aplicarea principiului echităţii fiscale presupune
îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii cum ar fi:
– Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii
de impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea
nevoilor de trai, strict necesare. Acest lucru, aşa cum uşor
se poate observa, poate fi stabilit doar în cazul impozitelor
directe, deoarece plătitorii sunt nominalizaţi.
– Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea
contributivă a fiecărui plătitor, adică cu luarea în
considerare a mărimii venitului sau averii care face
obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a
acestuia.
– La o anumită putere contributivă sarcina fiscală a unei
categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina
fiscală a altei categorii sociale.
– Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate
categoriile sociale care realizează venituri sau care posedă
un anumit gen de avere.
Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are felul impunerii
utilizate, respectiv în sume fixe sau în cote procentuale.

62
 Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare
nemijlocită a principiului egalităţii în faţa impozitelor.

AUTOEVALUARE

1. Ce sunt impozitele şi care sunt principiile impunerii ?

63
64
 CAPITOLUL VII
TEORIA MONETARĂ – ISTORIC ŞI
PERSPECTIVE

7.1. OBIECTUL TEORIEI MONETARE

Obiectul teoriei monetare îl constituie percepţia şi evidenţierea
relaţiilor existente între monedă în sensul larg al noţiunii şi variabilele
economice reale cum sunt producţia, consumul, acumularea de capital.
Sintetizând în liniile cele mai largi şi într-un cadru logic şi nu cronologic,
teoria monetară a traversat trei stadii:
1. Analiza raportului cauzal între masa banilor în circulaţie şi
volumul mărfurilor de o parte şi nivelul preţurilor de altă
parte, stadiul în care s-a conturat teoria cantitativă a
monedei;
2. Analiza raportului dintre masa banilor în circulaţie şi
nivelul general al preţurilor luat în considerare sub aspectul
variaţiei veniturilor individuale;
3. Stadiul al treilea, modul în care banii acţionează prin
intermediul dobânzii, al mişcării capitalurilor şi
transferurilor, asupra producţiei şi preţurilor relative,
precum şi asupra nivelului general al preţurilor.
Teoria monetară constituie una din preocupările de esenţă ale
ştiinţei economice, iar ca probleme fundamentale pentru obiectul şi studiul "
Echilibrul monetar şi
său pot fi considerate următoarele: echilibrul economic şi
a) Problema definirii banilor, care deşi simplă la prima intercondiţionează
neexistând unul fără
vedere este complicată în fond, întrucât se referă nu la celălalt.

definirea acestora ca gen propriu, ci la stabilirea

nomenclaturii elementelor care pot fi considerate bani şi
care depinde strâns de structura instituţional-organizatorică
a economiei, de organizarea sa financiar-monetară. În
decursul timpului această noţiune cuprindea formulări de
la cele mai restrictive în care erau consideraţi bani doar
banii-marfă cu valoare intrinsecă, până la formulările cele
mai extinctive în care sunt consideraţi bani toate formele

65
 active lichide din economie. Caracterul relativ şi
convenţional al definirii banilor imprimă o importanţă
fundamentală analizei monetare, întrucât influenţează
direct precizia metodelor cantitative cu care aceasta
operează;
b) Problema rolului banilor în economie poate fi apreciată
în două direcţii. Una este aceia de mijlocire a tranzacţiilor
băneşti, banii reprezentând un instrument de deservire,
eliminând schimbul direct de mărfuri cunoscut sub
denumirea de troc, sub acest raport existenţa lor în circuitul
economic nu influenţează evoluţia economică reală în
sensul cererii de mărfuri, servicii, producţiei şi
investiţiilor, preţurilor, importurilor-exporturilor ş.a. având
deci un caracter neutral, invariant. În altă direcţie însă
banii influenţează intens procesele economice sus
menţionate, complicând condiţiile de realizare a
echilibrului economic general, putând genera în caz de
funcţionare necorespunzătoare perioade de recesiune şi
inflaţie, având sub acest raport un caracter activ variat.
Această contradicţie constituie o sarcină a teoriei
monetare.
c) Problema valorii banilor provine din aceea că deşi la fel
ca mărfurile, întruchipează avuţia socială, fiind o formă a
acesteia, capacitatea lor de a face acest lucru depinde de o
serie de factori specifici în mare măsură diferiţi de cei care
acţionează în cazul mărfurilor.
d) Problema creării banilor respectiv emisiunea banilor,
trebuie să răspundă la două întrebări:
1. Cine anume emite banii într-o economie?
2. Cum anume îi creează şi difuzează?
Răspunsul la aceste întrebări îi conferă teoriei monetare o
importantă funcţie aplicativă. Orice politică monetară
raţională, utilizează toate cunoştinţele în domeniul, pentru
reglarea permanentă a cantităţii de bani în circulaţie, în
corelaţie cu necesităţile economiei.

66
 e) Problema necesarului de bani a economiei (cererii de
bani) se referă la cunoaşterea factorilor care determină
comportamentul subiecţilor economici: agenţi economici,
populaţie, organisme statale în ceea ce priveşte deţinerea
anumitor cantităţi de bani. Se referă la analiza factorilor
care influenţează deciziile şi tendinţele subiecţilor de a
păstra anumite stocuri de bani pentru plăţi curente sau alte
scopuri şi de a spori sau reduce cantităţile de bani reţinute.
Această analiză nu este simplă, întrucât nu se poate baza
doar pe date comensurate statistic, ci trebuie să aibă în
vedere şi anticipaţii viitoare ca de exemplu volumul
veniturilor.
f) Problema realizării echilibrului dintre masa bănească
şi cantitatea de bani necesară economiei reprezintă cea
mai complexă preocupare a teoriei monetare. Această
complexitatea derivă din efectele deosebite pe care le
pricinuieşte un dezechilibru monetar, dar şi din greutatea
cunoaşterii şi realizării acestuia. În activitatea subiecţilor
economici există o permanentă interferenţă în care banii
sunt achitaţi pe diferite forme de avere sau de schimbare a
diferitelor forme de avere în bani. Aceste operaţii
influenţează cererea de mărfuri şi servicii, nivelul
producţiei şi al investiţiilor, preţurile, volumul importurilor
şi exporturilor.
La rândul lor aceste procese economice determină noi modificări
ale necesarului de bani şi ale masei băneşti.
Rezultă deci că realizarea echilibrului monetar conţine structuri
foarte complexe de operaţiuni monetare şi financiare, interne şi cu
străinătatea, de situaţii în care cantitatea de bani folosită nu are nici o
importanţă, la situaţii în care variaţiile acesteia influenţează hotărâtor
evoluţia cererii de mărfuri şi servicii, a producţiei, preţurilor, importurilor-
exporturilor a balanţei de plăţi externe, a cursurilor valutare.

67
 AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi şi descrieţi problemele fundamentale ale teoriei

monetare.

68
 CAPITOLUL VIII
BANI ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMIC

FUNCŢIILE BANILOR ŞI PRINCIPALELE CATEGORII

DE BANI. PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI.
PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR.
SISTEME MONETARE. PUTEREA DE CUMPĂRARE A
MONEDEI.

8.1. FUNCŢIILE BANILOR ŞI PRINCIPALELE

CATEGORII DE BANI
8.1.1. DEFINIREA BANILOR ŞI FUNCŢIILE BANILOR
BANII = denumire generică pentru toate felurile de monede, de
semne de valoare, reprezintă un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi
omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul
asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente, respectiv al unei
cantităţi de bunuri şi servicii.
Utilizarea banilor este strâns legată de dezvoltarea producţiei şi
schimbului de mărfuri, proces economic fundamental în care banii apar !
atât în poziţia de efect, respectiv ca o necesitate, cât şi cauză, respectiv de Apariţia banilor a fost
determinată de schimbul de
stimulare a procesului de schimb. mărfuri.
Din punct de vedere monetar, evoluţia istorică a producţiei şi
schimbului de mărfuri poate fi împărţită în trei mari perioade:
1. Economia nemonetară corespunde perioadei în care
producţia era destinată consumului producătorului cât şi a
celei în care schimbul se făcea direct în natură, respectiv
trocul sau trampă.
2. Economia în care se utilizează bani – marfă este
perioada ce urmează celei a trocului. Schimbul direct de
mărfuri, deşi a constituit un proces în evoluţia socială, a
rămas însă cu mari inconvenienţe determinate de greutatea
întâlnirii în loc şi timp a unor indivizi cu nevoi
complementare. Acestea au favorizat în timp apariţia unor
mărfuri ca: animale, piei, blănuri, uleiuri de măsline, sare,

69
 scoici, tutun, argint, aur, diamante, etc., folosite ca mijloc
de schimb pentru toate nevoile. Aceste mijloace au
constituit izvoarele istorice ale banilor. Dezavantajele
majorităţii acestor mijloace de schimb constând în volumul
mare, schimbarea calităţii prin creştere sau depreciere,
imposibilitatea divizării unora, a condus în timp la alegerea
metalelor preţioase, aur şi argint, ca principale mijloace de
schimb datorită însuşirilor excepţionale ale acestora. Erau
rare şi căutate pentru confecţionarea de probe, au valoare
mare în volum mic, sunt inalterabile în timp putând deci să
fie păstrate perioade nelimitate, sunt divizibile în orice
proporţie fără a-şi pierde din valoare.
La început folosirea lor s-a făcut fie sub formă de podoabe, fie sub
formă de lingouri, abia în timp s-a ajuns la baterea lor sub formă de
monedă.
De remarcat ca o caracteristică generală căci toate aceste mijloace de
schimb, respectiv forme de bani aveau o utilitate intrisecă, care rămânea
totuşi secundară în raport cu funcţia economico-socială.
Cercetarea arheologică şi numismatică consemnează apariţia
monedelor în Europa, în secolele VIII-VII î.e.n. După Herodot locul de
origine al monedei ar fi Lidia, iar autorul prezumat al acesteia ar fi regele
Licurg.
Evoluţia multiseculară a monedei metalice poate fi delimitată în trei
mari perioade:
a) Faza de triumf şi ascensiune a aurului în rol monetar
când au fost eliminate celelalte metale: cupru, argint, şi
care în linii mari se încheie odată cu izbucnirea primului
război mondial;
b) Faza de reducere a rolului monetar al aurului, ca
monedă internă şi coincide cu perioada interbelică;
c) Faza de diminuare a rolului aurului ca monedă
internaţională care a început în anul 1944 odată cu
crearea sistemului monetar internaţional de la Bretton
Woods şi s-a încheiat între anii 1976-1978, prin intrarea

70
 în vigoare a celui de al doilea amendament la statului
F.M.I.
3. Economia în care se utilizează bani-simbol sau altfel
spus a banilor de hârtie. Caracteristica acestei perioade este
faptul că banii în această perioadă îşi pierd valoarea
intrinsecă, ei fiind căutaţi nu în sine ci pentru ceea ce
reprezintă pentru bunurile şi serviciile, ce pot fi obţinute în
schimbul lor.
Utilizarea banilor de hârtie s-a generalizat datorită avantajelor pe
care aceste instrumente de schimb le reprezintă: sunt uşor de păstrat şi
transportat, valoarea încorporată se poate face după necesităţi, nu este
voluminoasă şi este comodă de purtat, poate fi încadrată într-un sistem
raţional de multiplii şi submultiplii, iar tipărirea lor într-un anume sistem o
protejează contra falsurilor.
Epoca banilor de hârtie se interferează cu apariţia banilor de cont
(scriptuali) constând în disponibilităţile din conturile deschise la bănci
asupra cărora pot fi trase cecuri. În ţările cu suprastructură financiar-
bancară dezvoltată cca 9/10 din volumul valoric al plăţilor se face cu
cecuri.
Evoluţia banilor este percepută cu uşurinţă şi în zilele noastre când
în ţările dezvoltate: SUA, ţările Europei de Vest, se utilizează din ce în ce
mai mult “moneda electronică”, bani care în fapt nici nu mai au formă
materială. Disponibilităţile şi micşorarea acestora se operează pe baza
impulsurilor magnetice în memoria computerelor din reţelele
tranzistoriate. Consecinţele economico-financiare ale utilizării monedei
electronice sunt încă puţin studiate.
8.1.2. FUNCŢIILE BANILOR în economiile contemporane pot fi
tratate sub două dimensiuni: una individuală iar alta socială.
Sub raport individual banii îndeplinesc următoarele funcţii:
− Mijloc de măsură al valorii întrucât cu ajutorul şi prin
intermediul lor se exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi
serviciilor, valoarea tuturor tranzacţiilor imediate, viitoare,
de asemenea banii servesc ca etalon comun de evidenţă şi
ca instrument de calcul, de analiză şi decizie economică;

71
 − Mijloc de schimb respectiv realizarea tranzacţiilor cu
mărfuri şi servicii, eliminându-se schimbul direct;
− Mijloc de plată cu ajutorul căruia se sting datoriile
nelegate direct de schimbul mărfuri, cum ar fi impozite,
taxe, contribuţii ca şi obligaţiile la termen, decurgând din
obligaţii bancar-bursiere.
− Având o putere de cumpărare generală şi imediată banii
sunt deopotrivă rezervă de valoare, altfel spus formă de
păstrare a averii.
Posesorul lor nu este obligat să-i utilizeze pentru procurarea de
bunuri în perioada curentă, poate să-i păstreze un timp fie asupra sa, fie
prin bancă transferând astfel în timp valoarea.
Privind sub aspectul puterii de cumpărare cât şi ca rezervă a
valorii, posesorul lor putând decide ce mărfuri şi servicii să-şi obţină şi
când anume să le aibe, curent sau în viitor, banii apar ca factor de libertate.
Numai cei ce îi au sunt liberi cu adevărat, toţi ceilalţi nu pot fi liberi. Acest
adevăr a fost bine înţeles de Dostoievschi în “Amintiri din casa morţilor”
fără a fi economist, arătând că: “banii sunt libertatea întruchipată”.
În acelaşi timp banii au şi o dimensiune socială, fiind aşa cum s-a
" arătat o armă de păstrare a libertăţii, au devenit important instrument de
Banii reprezintă un politică guvernamentală. Fiind mijloc esenţial în calculul economic şi
important instrument de
politică financiară. al deciziei economice, banii au suscitat totdeauna intervenţia puterii
publice. Pentru satisfacerea interesului general statul emite bani în cantităţi
mai mici sau mai mari, funcţie de scopul urmărit, producând astfel
modificarea valorii banilor în raport cu al mărfurilor şi al altor bunuri.
Dacă spre exemplu nu se realizează în economie un grad
satisfăcător de ocupare a forţei de muncă ori producţia nu creşte într-un
ritm suficient de rapid, autorităţile publice, prin canalele bugetului pot
determina cantităţi suplimentare de bani, care dacă au fost bine dozate şi
corelate, imprimă o solicitare sporită de mărfuri, care determină o creştere
a producţiei şi chiar a investiţiilor care în final cresc gradul de
ocupabilitate a forţei de muncă.
Dacă injecţia monetară însă nu a fost suficient de bine dozată şi nu
a fost găsit momentul oportun, între cele două dimensiuni ale banilor,
individuală şi socială, intervine o contradicţie, care afectează substanţial

72
rolul de apărare a libertăţii individuale şi îndeosebi funcţia de rezervă de
valoare.
De menţionat că nu există un acord deplin între economiştii
contemporani în ceea ce priveşte definirea funcţiilor banilor, nici cu
privire la numărul acestora şi nici la denumirea şi conţinutul lor. Cei mai
mulţi printre care şi Scitovsky, Patinkin şi Hicks, abordează funcţiile
acestora în maniera prezentată.

8.2. PRINCIPALELE CATEGORII DE BANI

MONEDA METALICĂ este confecţionată din aur, argint, cupru
şi se prezintă în general sub formă de disc plat. Spre deosebire de noţiunea
de bani care este un termen generic, cea de monedă se referă în mod
expres la o anumită categorie de bani, respectiv cea din metal care au o
valoare proprie deplină sau inferioară valorii nominale.
BILETUL DE BANCĂ îşi are îndelungate evoluţii istorice.
Bancherii români emiteau aşa zisele “recepta” care erau înscrisuri de
confirmare a depunerii monedelor metalice. Mai târziu sau emis
“certificate de depozit” (recipise) care atestau depunerea în bancă a unor
cantităţi de aur sau argint. Şi unele şi altele circulau din mână în mână,
operaţiune ce de fapt semnifica transferarea aurului. După 1609 apar
“bilete” cu aceiaşi circulaţie care reprezentau depunerea în bancă a
monedelor din metal uzate. Corelaţia între “biletele” apărute în circulaţie
şi monedele de metal retrase era foarte strictă.
Cu timpul însă această corelare s-a pierdut, circulaţia biletelor de
bancă fiind simultană cu monedele de metal, iar în final au rămas singure,
devenind importante instrumente de bancă.
BILETUL DE TEZAUR sau banul de hârtie propriu-zis sunt
emişi de Ministerul Finanţelor sau Trezoreria Statului, fără garanţie
materială, de obicei în scopul acoperirii unor nevoi financiare ale statului.
În momentul de faţă, toate categoriile de bani de hârtie utilizaţi în lume,
indiferent de forul care îi emite, sunt bani cu curs forţat, decretaţi de stat
ca atare, iar populaţia îi ratifică. Aceste bilete constituie instrumente legale
de plată, iar valoarea lor nu mai provine din aurul pe care îl reprezintă, ci
din facultatea lor de a fi preschimbate pe bunuri şi servicii precum şi unele
pe altele, la preţuri şi cursuri formate pe piaţă, în funcţie de cerere-ofertă.

73
Instrumentele respective se bazează pe creditul din interiorul naţiunilor,
precum şi pe creditul mutual dintre naţiuni, fără să mai depindă de
descoperirile întâmplătoare de zăcăminte aurifere. În realitate, la ora
actuală aurul nu mai exercită nici o influenţă directă asupra valorii banilor
naţionali sau internaţionali. El continuă să joace un anumit rol ca activ de
rezervă internaţional, pentru acoperirea deficitului balanţelor de plăţi
externe ale statelor, atunci când celelalte mijloace utilizabile în acest scop
au fost epuizate, însă şi acest rol limitat şi în curs de diminuare este
îndeplinit de aur ca marfă, nu ca bani. În aceste împrejurări condiţia “sine
qua non” a valorii banilor utilizaţi în prezent în lume, de hârtie sau de alt
gen, este limitarea cantităţii lor. De aceea puterea constituţională de a crea
bani aparţine statului.
MONEDA DIVIZIONARĂ este reprezentată de piese din aramă,
aluminiu, nichel, etc, care servesc pentru efectuarea plăţilor de valori mici.
Ca şi caracteristici se asimilează banilor de hârtie cu deosebirea
materialului din care sunt confecţionate şi a faptului că reprezintă valori
mici.
Valoarea metalului conţinut în ele este întotdeauna mai mic decât
valoarea nominală, în caz contrar se ajunge la situaţii de topire a metalului
şi valorificarea ca metal. Cantitatea de monedă divizionară în circulaţie
este mică, iar când aceasta depăşeşte necesităţile, se returnează în proces
natural la caserii.
BANI DE CONT (scriptuali sau bani de bancă). Această expresie
“bani scriptuali” îşi găseşte geneza în faptul că reprezintă înregistrările din
conturile creditoare de la bănci, mai exact disponibilităţile din conturi.
Pot fi consideraţi bani veritabili deoarece titularul contului îşi poate
achita cu ajutorul lor mărfurile cumpărate şi celelalte datorii, îndeplinesc
toate funcţiile banilor efectivi, putându-se transforma în aceştia şi invers
în raport de la 1 la 1 oricând.
Mai mult, în practica actuală, banii de cont din punct de vedere
cantitativ au rol preponderent, mai important decât cei de hârtie şi alte
forme de bani efectivi, în majoritatea ţărilor, tranzacţiile cele mai mari se
fac cu ajutorul cecurilor.

74
 Se mai spune “bani de bancă” fiindcă spre deosebire de bancnote
emise de o anumită bancă, cea naţională, aceştia se regăsesc şi sunt creaţi
de toate băncile.
În acelaşi timp însă plăţile prin aceşti bani sunt mai complicate
decât prin cei efectivi, la care plata se face pur şi simplu prin transferul
fizic. Decontările fără numerar presupun atât proceduri cât şi documente
(înscrisuri) care diferă de la un caz la altul. În limbaj de specialitate
procedura prin care banii de cont sunt transferaţi de la un deţinător la altul
este denumită “modalitatea de plată” iar înscrisurile (documentele) care
pun în mişcare banii de cont poartă denumirea de “instrumente de plată”.

8.3. PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE PLATĂ FĂRĂ

NUMERAR SUNT:
ACREDITIVUL: este o modalitate de plată complexă şi
costisitoare însă se foloseşte pe scară destul de largă, deoarece conferă cea
mai sigură garanţie posibilă, atât vânzătorului care este sigur că va încasa
suma, cât şi cumpărătorului care este sigur că va primi marfa în condiţiile
convenite. Această modalitate constă în angajamentul băncii
cumpărătorului din ordinul acestuia, ca pe baza disponibilului din cont sau
a unui credit aprobat lui, să achite vânzătorului prin intermediul băncii
acestuia o anumită sumă de bani, cu condiţia ca vânzătorul să facă dovada
expedierii mărfii până la un termen convenit.
INCASO (sau incaso documentar) este modalitatea de plată în care
furnizorul de mărfuri sau prestatorul de servicii transmite băncii sale
documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor, care la rândul ei le
remite băncii cumpărătorului. Banca cumpărătorului după achitarea şi
transferarea sumei băncii vânzătorului, predă documentele cumpărătorului.
(Este o modalitate de plată internaţională mai simplă şi mai puţin
costisitoare).
ORDINUL DE PLATĂ este modalitatea de plată constând în
emiterea unei hârtii de valoare, mai precis a unui titlu de credit, de către
titularul contului bancar, prin care se adresează băncii ce are evidenţa
contului, cerându-i să plătească suma consemnată în favoarea unui anumit
beneficiar. Acesta poate fi simplu necondiţionat, respectiv simpla sa

75
prezentare îl poate onora şi simplu condiţionat, în care plata se face numai
pe baza prezentării unor documente.

8.4. SISTEME MONETARE

Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de
stat prin acte normative, în cadrul căruia se prevede o circulaţie de monezi
cu valoare proprie deplină. În timp noţiunea a fost extinsă şi asupra
sistemelor ce folosesc monede fără valoare intrinsecă, respectiv bani-
simbol.
Definirea şi individualizarea unui sistem monetar are în vedere
următoarele componente:
− Unitatea monetară;
− Etalonul monetar;
− Modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare
intrinsecă (integrală);
− Modul de emisie şi punere în circulaţie al monedelor de
hârtie (bancnotelor);
− Emisiunea şi circulaţia instrumentelor de plată fără
numerar.
În funcţie de conţinutul etalonului monetar, respectiv de la apariţia
primelor monede ca etalon (Lidia antică sec VIII-VII î.e.n) şi până în
prezent practica monetară a consacrat mai multe sisteme monetare, aşa
cum în parte au fost prezentate. De la sistemele comerciale cu etaloane
paralele, la cele bimetaliste, monometalistele şi aur-devize.
Cel de-al doilea război mondial aduce ca efect mondial pe plan
monetar, desfiinţarea rolului monetar al aurului. De atunci şi în prezent
aurul nu mai îndeplineşte nici una din funcţiile interne ale banilor, cu
excepţia poate a mijlocului de tezaurizare, în care însă nu este singurul
fiind însoţit de timbre, tablouri, etc.
Apariţia primului sistem monetar internaţional are loc în anul 1944
în urma Conferinţei monetare internaţionale de la Bretton Woods (S.U.A.)

76
 8.4.1. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
(BRETTON WOODS)
Este constituit de reprezentanţii principalelor state unite în coaliţia
antihitleristă. A funcţionat în linii mari conform planurilor fondatorilor
până în anul 1971, când întâi guvernul vest-german şi apoi cel american
confruntat cu o criză de mari proporţii a dolarului, pun serios în cauză
existenţa sistemului. Se adaugă la acestea consecinţele războiului arabo-
israelian din 1973 care determină mari restricţii la exportul de petrol şi în
consecinţă creşterea preţului acestuia în câteva luni cu peste 400%. Apar
astfel, (peste noapte) ţări (cele exportatoare) mari creditoare şi în acelaşi
timp ţări îndeosebi cele puternic industrializate, cu deficienţe durabile ale
balanţelor de plăţi externe.

Instituţiile şi principiile sistemului de la Bretton Woods

Acest sistem de fapt, constă în crearea unor instituţii şi a unor
principii constituite într-un cadru instituţional – organizatoric în care s-au
desfăşurat plăţile internaţionale în perioada 1944-1971. Ca instituţii au fost
create: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.)
şi Fondul Monetar Internaţional.
B.I.R.D. cu sediul la Washington este un organism cu caracter
financiar şi a avut ca prim scop asigurarea resurselor financiare ţărilor
vest-europene pentru refacerea economiilor distruse de cel de-al II-lea
război mondial. Ulterior, obiectivele sale s-au îndreptat spre ţările cu
economii în curs de dezvoltare în vederea creşterii productivităţii muncii şi
a nivelului de trai. A înfiinţat între timp 2 filiale “Corporaţia financiară
internaţională”. (C.F.I.) şi “Asociaţia internaţională pentru Dezvoltare”
(A.I.D.) formând împreună cu acestea “Grupul Băncii Mondiale”
(Relatare Mister Laris vicepreşedinte BIRD, Caransebeş ’82).
F.M.I. este un organism cu caracter monetar şi are ca prim scop,
acordarea de împrumuturi, statelor membre cu balanţe de plăţi temporar
deficitare. Prin regulile de conduită monetară pe care le impune statelor
membre determină o influenţă hotărâtoare în funcţionarea sistemelor
monetare naţionale şi implicit a celui internaţional.

77
 Aderarea unui stat la F.M.I. presupune respectarea anumitor reguli
de conduită monetară, care de fapt reprezintă principiile sistemului
monetar internaţional şi care constau în:
a) Universalitatea sistemului – însemnând accesul oricărui
stat în acest organism care recunoaşte prevederile
statutului FMI şi principiile sistemului monetar
internaţional.
b) Fixitatea cursurilor valutare, ajustabile în timp, după
următoarele reguli mai importante:
− Definirea monedei naţionale prin raportarea la o
anumită cantitate de aur (valoare paritară) sau la
dolarul american cu conţinut în aur la acea dată de
1$=0,888671 g. aur fin sau 1 uncie aur = 34,92 dolari.
− Revizuirea valorilor paritare (devalorizări şi
revalorizări) şi a cursurilor valutare oficiale numai cu
acordul FMI.
− Menţinerea cursurilor valutare de piaţă în limite
strânse (+/- 1%) în jurul cursurilor oficiale (parităţilor
metalice).
− Unicitatea cursurilor valutare, adică interzicerea
folosirii unor cursuri diferite ale monedei la vânzare,
la cumpărare operaţiuni curente, de capital, etc.
c) Convertibilitatea reciprocă a monedelor statelor membre
fără restricţii.
d) Realizarea unui volum de rezerve şi lichidităţi
internaţionale necesare echilibrării balanţelor de plăţi.

8.4.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Sistemul monetar european a luat fiinţă la 13 martie 1979 ca
urmare Revoluţiei din 5 XII 1978 a Consiliului european compus din
conducătorii de state şi guverne ale ţărilor din C.E.E. Obiectivul prioritar
l-a constituit crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa de Vest,
precum şi o mai mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale
ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de
intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit.

78
 De la înfiinţare şi până în prezent a avut un mod satisfăcător de
funcţionare, creându-se un mecanism relativ stabil al celor 12 monede, a
căror cursuri flotează în cadrul unor marje riguros controlate şi
supravegheate de băncile centrale ale statelor membre. Ca efect favorabil
s-a obţinut o reducere a diferenţei între ratele inflaţiei din ţările respective.

Elementele constitutive ale sistemului

Sunt în număr de două şi acţionează complementar: E.C.U.
(unitatea de cont europeană) şi mecanismele de creditare.
E.C.U. – este elementul central al sistemului, reprezentând
moneda europeană ca şi D.S.T. în sistemul internaţional. Are istorie
proprie fiind o monedă compozită a cărei valoare este calculată pe baza
coşului tuturor celor 12 valute ale ţărilor participante.
La început când s-a creat în decembrie 1979, au participat 9
monede (marca germană, lira engleză, francul francez, lira italiană,
florinul olandez, francul belgian, francul luxemburgez, coroana daneză,
lira irlandeză) ponderea lor fiind în funcţie de contribuţia fiecărei ţări la
produsul intern brut al comunităţii, la comerţul intercomunitar şi la
mecanismul de susţinere monetară.
E.C.U. este un coş deschis, procedurile de revizuire a compoziţiei
sale efectuându-se de regulă la 5 ani fie prin introducerea de noi membrii,
fie prin modificarea ponderii monedelor componente. Ultimele 3 monede
intrate au fost drahma grecească, peseta spaniolă şi escudo portughez.
Contribuţia cantitativă la coş a fiecărei monede este dat de
cantitatea de valută ce este cuprinsă într-un ECU.
Cadrul instituţional – organizatoric favorabil a permis pătrunderea
ECU spectaculos pe piaţa capitalurilor, apariţia depozitelor în bănci şi a
unei pieţe interbancare. Până în prezent nu există monedă metalică sau
bilet de bancă în E.C.U., au apărut însă cecurile de voiaj în E.C.U. cu
destul de mare răspândire.

79
 8.5. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI
8.5.1. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ÎN
CADRUL NAŢIONAL
Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional sau puterea de

! cumpărare internă este o noţiune ce se utilizează în raport cu moneda şi cu

veniturile populaţiei şi se măsoară în funcţie de preţurile practicate.
Sănătatea monedei
naţionale nu mai este dată Puterea de cumpărare a monedei poate fi definită prin cantitatea dintr-un
de acoperirea cu rezerve de
aur ci de puterea de bun, o marfă, ce poate fi obţinută cu o unitate monetară. Se determină ca
cumpărare a acesteia.
raport între o sumă de bani S şi p preţul produsului respectiv. Dacă spre
exemplu o unitate dintr-un produs de cumpărare a unităţii monetare este
egală cu ½ din preţul produsului (în speţă a pâinii). Acest mod de
determinare a puterii de cumpărare în funcţie de preţul unui singur produs
este forma cea mai simplistă de determinare şi în acelaşi timp cea mai
neconcludentă. Determinarea exactă a puterii de cumpărare a unei monede
ar trebui să se facă în raport cu toate bunurile şi serviciile dintr-o
economie, calcul foarte dificil, aproape imposibil. De aceea în practică se
utilizează metoda determinării puterii de cumpărare a monedei faţă de un
coş de bunuri, în care fiecare bun este ponderat cu un coeficient de calcul
în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm
acest coş de produse ca un produs unic, el va avea un preţ egal cu media
ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component şi poartă
denumirea de nivel absolut al preţurilor să-i zicem P= a i × p i unde:

a i - ponderea produsului “i” în totalul schimburilor

pi - preţul monetar al produsului “i”.

Puterea de cumpărare a monedei va fi egală cu 1/p, adică ce
cantitate (a câta parte) din acest coş de bunuri poate fi cumpărată cu o
unitate monetară.
Trebuie însă cunoscut că structura coşniţei de produse este diferită
atât de la ţară la ţară în funcţie de obiceiurile culinare culturale şi materiale
cât şi de la perioadă la perioadă. Cu cât selecţia este mai apropiată de
aceste realităţi cu atât puterea de cumpărare este mai exactă.

80
 8.5.2. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI ÎN PLAN
INTERNAŢIONAL
Puterea de cumpărare a monedei în plan internaţional sau puterea
de cumpărare externă, este utilizată pentru stabilirea cursurilor de schimb
între monedele a două ţări. Altfel spus se arată câte unităţi monetare ale
ţării A trebuiesc cedate pentru obţinerea unei unităţi monetare ale ţării B.
Teoretic cursul de schimb valutar ar trebui să reflecte cu exactitate
raportul existent între puterile de cumpărare interne ale monedelor din
ţările comparate. În fapt dificultăţile prezentate la stabilirea puterii de
cumpărare internă nu numai că se menţin dar se şi amplifică, pe lângă
diferenţele de tradiţii şi obiceiuri ce determină componenţa coşului de
produse de la ţară la ţară, apare şi modul diferit de intervenţie al statului,
speculaţia ş.a.
De aceea cursul de schimb fundamentat economic pe baza puterilor
de cumpărare nu se calculează în mod curent şi nu se foloseşte în operaţii
comerciale şi valutare, ci în studii de analiză economică şi financiar-
bancară.

AUTOEVALUARE

1. Definiţi conceptul noţiunii de „bani” !

2. Câte perioade istorice a cunoscut producţia şi schimbul de mărfuri
din punct de vedere monetar ?
3. Care sunt funcţiile banilor şi cum pot fi acestea grupate ?
4. Enumeraţi principalele categorii de bani !
5. Nominalizaţi modalităţile de plată fără numerar.
6. Ce înseamnă un sistem monetar şi câte sisteme monetare
cunoaşteţi ?
7. Prezentaţi principalele instituţii ale sistemului monetar de la
Bretton Woods şi principiile acestui sistem.
8. Explicaţi conţinutul noţiunii „putere de cumpărare”.

81
82
 CAPITOLUL IX
INFLAŢIA
DEFINIREA INFLAŢIEI. INFLAŢIA CA DEZECHILIBRU.
EFECTELE INFLAŢIEI. IEŞIREA DIN INFLAŢIE.

9.1. DEFINIREA INFLAŢIEI

Despre fenomenul de inflaţie există reflecţie încă din antichitate. În
general se vorbeşte despre inflaţie atunci când se manifestă un
dezechilibru, atunci când “ceva” este într-o cantitate mai mare sau mai
mult decât altceva. Noţiunea de inflaţie este legată de masa banilor în
circulaţie. Potrivit Legii circulaţiei băneşti, atunci când în circulaţie se află
o masă de bani fără valoare proprie, excesivă comparativ cu nevoile
circulaţiei, banii se depreciază în raport cu aurul şi celelalte mărfuri.
Inflaţia se manifestă deci printr-o scădere a puterii de cumpărare a
monedei. Cel mai adesea calculul mărimii inflaţiei se face sub formă de
rată, în funcţie de creşterea preţurilor într-o anumită perioadă, după
formula:
P1 − P0
I= × 100 unde:
P0
I – rata inflaţiei;
P1 - nivelul general al preţurilor în perioada actuală;
P0 - nivelul general al preţurilor în perioada de bază.
Depăşirea anumitor praguri face din fenomenul inflaţionist un
puternic pericol economic-social şi politic. În acelaşi timp păstrarea lui în
anumite limite respective (3 – 4 %), are efect benefic asupra dezvoltării
economiei, a ritmului de creştere economică.

9.2. INFLAŢIA CA DEZECHILIBRU

Inflaţia ca dezechilibru, are consecinţe nefaste asupra economiei, "
Inflaţia este boala masei
socialului şi politicului. Ea se manifestă ca o consecinţă a dezechilibrelor monetare resimţită de
ce există pe diverse piaţa: piaţa monetară, piaţa bunurilor şi serviciilor, întreaga populaţie.

piaţa financiară şi piaţa muncii.

Inflaţia apare atunci când cererea globală este mult mai mare decât
oferta. Opoziţia dintre cererea globală şi oferta globală (monetară,
83
financiară, reală, capital uman) este consecinţa unei creşteri continue,
accelerate şi generalizate a preţurilor.
Creşterea preţurilor se manifestă în toate ramurile şi sectoarele
economiei, ea este continuă şi în mod accelerat, uneori spunându-se că,
preţurile îşi autogenerează creşterea.
Astfel spus inflaţia are capacitatea de a se autoreproduce şi
autodezvolta.
Se consideră că există trei forme ale inflaţiei, respectiv:
− Inflaţia prin cerere;
− Inflaţia prin costuri;
− Inflaţia prin structură.

9.2.1. INFLAŢIA PRIN CERERE sau inflaţia trasă

(Pull-Inflation)
Creşterea preţurilor se datorează unui excedent de cerere, căruia
economia naţională nu-i poate face faţă. Mecanismul este următorul:
1. Cererea excedentară duce la o creştere a preţului prin
mecanismul cerere-ofertă;
2. Creşterea preţurilor stimulează creşterea producţiei;
3. Creşterea producţiei are ca efecte o creştere a veniturilor
salariale;
4. Creşterea veniturilor duce la o creştere a puterii de
cumpărare a populaţiei şi deci la o creştere a cererii;
5. Mecanismul se reia (cercul vicios) începând cu punctul 1,
însă cu o amplitudine mult mai mare şi mai accentuată. Se
creează astfel aşa numita “spirala inflaţionistă prin cerere
excedentară”.

9.2.2. INFLAŢIA PRIN COSTURI sau inflaţia împinsă

(Push-Inflation)
Creşterea preţurilor este rezultatul creşterii costurilor. Cel mai
important şi periculos element al costului în generarea inflaţiei este
salariul. Ponderea acestui element în generarea inflaţiei depinde de gradul
de organizare sindicală. Mecanismul inflaţionist al salariilor este
următorul:

84
 1. Creşterea salariilor generează o creştere a preţurilor de
cost.
2. Creşterea preţurilor de cost are drept consecinţă o scădere
a ofertei.
3. Scăderea ofertei duce la creştere a preţului de vânzare.
4. Creşterea preţului de vânzare reduce puterea de cumpărare
a populaţiei.
5. Scăderea puterii de cumpărare determină sindicatele în
înaintarea de cereri de mărire a salariilor şi cercul vicios se
închide.
În ceea ce priveşte delimitarea dintre cele două tipuri de inflaţie,
aceasta are doar caracter metodologic, în realitate nu putem identifica o
inflaţie prin cerere şi o inflaţie prin costuri. Există o singură inflaţie care se
manifestă sub forma unei creşteri generalizate a preţurilor. Cauzele sunt
multiple, unele directe, altele indirecte, cele mai importante fiind cererea
care determină mărirea preţului plătit de cumpărător şi costul care îi
impune producătorului un preţ corespunzător efortului financiar făcut. Se
poate spune că în marea majoritate a cazurilor inflaţiei prin costuri devine
o sursă de întreţinere a inflaţiei prin cerere.

9.2.3. INFLAŢIA DE STRUCTURĂ

Există situaţii când inflaţia poate fi generată de anumite sectoare
ale economiei, fie de preţuri industriale de monopol (în sectoarele foarte
concentrate), fie de preţurile agricole stabilite în mod administrativ.
Exemplu în acest sens îl reprezintă preţurile în ţările socialiste sau
preţurile stabilite de structurile oligopolitice occidentale, politica C.E.E. în
domeniul agriculturii.

9.2.4. DEZVOLTAREA INFLAŢIEI

Inflaţia se poate dezvolta controlat atunci când procesul inflaţionist
se poate limita treptat prin decizii ale autorităţilor administrative sau din
contră, poate să se dezvolte necontrolat. Inflaţia necontrolată sau deschisă
nu poate fi oprită sau frânată prin intervenţii umane. Ea urmează să se
oprească treptat, sau pusă sub control după o anumită perioadă.

85
 9.3. EFECTELE INFLAŢIEI
Efectele inflaţiei se manifestă îndeosebi în domeniul socio-
economic şi sunt în general foarte nefavorabile. Enumerate succint acestea
ar fi:
− Creşte nesiguranţa tranzacţiilor economice;
− Cresc cheltuielile, consumul neproductiv în detrimentul
economiilor ca urmare a pierderii treptate a puterii de
cumpărare a monedei. În condiţii de inflaţie, economisirea
considerată ca o virtute înregistrează o decădere datorită
anticipaţiilor pesimiste pe care le fac subiecţii economici în
legătură cu evoluţia preţurilor de la o perioadă la alta.
Datorită creşterii rapide a preţurilor, individul preferă să
cheltuiască mai mult în prezent, nefiind sigur că în viitor
economisirea unei părţi din venitul actual îi va aduce
aceeaşi satisfacţie. Inflaţia incită subiecţii economici să
cheltuiască, nu să economisească. O inflaţie persistentă,
alterează sistemul de economisire într-atât încât creditul
bancar devine singura sursă de venit ceea ce agravează şi
mai mult fenomenul inflaţionist;
− Inflaţia redistribuie deformat veniturile prin dereglarea
mecanismului de stabilire al preţurilor. Inflaţia realizează o
diferenţiere economică inechitabilă. Procesul poate fi
observat prin compararea situaţiilor categoriilor sociale cu
venituri fixe cu cele ale categoriilor cu venituri variabile.
Prin mecanismul ei rigid de redistribuire, inflaţia realizează
cea mai mare diferenţiere socială în defavoarea categoriilor
sociale cu venituri fixe;
− Inflaţia sărăceşte pe cei slabi şi îmbogăţeşte pe cei
puternici. Cei mai slabi sunt în general bătrâni. Cei mai
mulţi sunt la pensie sau aproape de data pensionării.
Fixitatea veniturilor lor pe de-o parte (pensia sau modesta
economie) cât şi imposibilitatea de a se organiza pe de altă
parte ca grup social îi face să resimtă drastic efectele
inflaţiei. La aceasta se adaugă şi puterea lor fizică şi
psihică redusă în faţa schimbărilor şi vicisitudinilor

86
 perioadei inflaţioniste. Tineretul este în general avantajat.
Tinerii nu dispun de economii, din contră ei sunt în general
debitori şi cei avantajaţi de inflaţie, ei au resurse fizice şi
psihice suficiente pentru a putea plia fenomenului
inflaţionist;
− Se constată o creştere a fenomenului de corupţie şi în
general a fenomenelor antisociale, deoarece de cele mai
multe ori inflaţia se suprapune cu perioade de recesiune
economică.

9.4. IEŞIREA DIN INFLAŢIE

Ieşirea din inflaţie presupune luarea unui complex de măsuri de
către administraţie. Acest complex de măsuri depinde de foarte mulţi
factori: economici, psihologici, sociologici, politici, care trebuie luaţi în
considerare.
Aprecierea calităţii unor măsuri nu poate fi făcută decât după
rezultatele obţinute în urma aplicării acestora. Procesul inflaţionist este un
proces complex şi foarte dinamic. În aprecierea calităţii luptei contra
inflaţiei este nevoie de analiza rezultatelor în domeniul creşterii producţiei,
reducerii şomajului, creşterii gradului de satisfacere a cererii globale,
creşterea calităţii vieţii etc.

AUTOEVALUARE

1. Definiţi noţiunea de inflaţie !

2. Care sunt formele de manifestare ale inflaţiei ?

87
88
 TESTUL NR. 1
Politica financiară face parte integrantă din politica generală a
statului şi îndeplineşte un rol important în realizarea programelor:
- de dezvoltare economică;
- formare profesională;
- ocrotire a sănătăţii;
- protecţie socială;
- păstrarea culturii;
- apărarea naţională;
- asigurarea ordinii şi siguranţei civice;
- asigurarea echilibrului ecologic.
Realizarea acestor obiective presupune o convergenţă între politica
financiară şi politica generală a statului.
Prezentaţi şi descrieţi:
- care sunt principalele domenii de manifestare a politicii
financiare;
- enumeraţi coordonatele Politicii financiare aferente fiecărui
domeniu şi descrieţi obiectivele acestor coordonate.

TESTUL NR. 2
Bugetul public este unul dintre puţinele planuri de activitate a unui

stat şi anume principalul plan financiar.

Elaborarea acestui plan cât şi execuţia lui presupune respectarea

unor cerinţe ce s-au constituit de-a lungul timpului în adevărate principii

ce dau viabilitate şi consistenţă Bugetului public.

- prezentaţi şi descrieţi conţinutul principiilor bugetare,

- enumeraţi şi explicaţi care sunt fazele procesului bugetar.

89