Metode de impunere

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea
impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.
În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul impozitului; de
statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea să îmbrace mai multe
forme.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate fi de două
tipuri:
• provizorie, care se efectuează în timpul anului
• definitivă, care se efectuează la finele anului
Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu în timpul anului (trimestrial sau lunar) şi se
definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
• parţiala, impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil
• globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:
• individuală
• colectivă
În dependenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:

• directă
• indirectă (sau forfetară)
După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:
• fixe
• procentuale

Impunerea în cote fixe

Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei unităţi de măsură a
impozitului.
Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un anumit bun, o faptă sau
un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului, obţinerea unei autorizaţii.
De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz caracterul de cotă
fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de calcul. Ea poate fi diferenţiată
în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a terenurilor, zona de fertilitate ş.a.
Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia personală a
acestuia.
Exemplu:
Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5ha si 15ha. Cota stabilită este de 75 lei ha.
Impozitul de plată este:
• pentru primul contribuabil 375 lei ( 5 ha *75 lei/ha )
• pentru al doilea contribuabil 1125 lei ( 15 ha *75 lei/ha )

Impunerea în cote procentuale

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de calcul este
valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere procentuală:
• proporţională
• progresivă
• regresivă
Impunerea în cote proporţionale Conform acestei metode se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de
mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi volumul
venitului (valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea proporţională are şi
unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală (nu se ia în consideraţie că puterea
contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea absolută a veniturilor şi mărimea
absolută a averii pe care o posedă).
Exemplu:
Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei. Presupunem
că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 16%. Impozitul de plată este:
• pentru primul contribuabil 1000*16% = 160 lei
• pentru al doilea contribuabil 5000*16%=800 lei.
După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor statului proporţional cu
mărimea veniturilor obţinute.
În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (impozitul pe venit pentru
persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte (TVA, taxe vamale, accize etc.)
Impunerea în cote progresive constă în aceea, că odată cu creşterea obiectului impozabil creşte şi cota
impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Impunerea în cote progresive
cunoaşte două variante:
1. impunere în cote progresive simple (globală)
2. impunere în cote progresive compuse (pe tranşe )
Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are câteva cote, care se stabilesc
în dependenţa de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă de impozit asupra întregii materii impozabile,
aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi
mai mare.

Exemplu:
Impunerea în baza cotelor progresive simple
Obiectul impozabil ( lei ) Cuta impozitului %

Până la 1350 lei 7

De la 1350 lei până la 1750 lei 10
Ce depăşeşte 1750 lei 20

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoana care obţine venit de 1350 lei va plăti statului un
impozit de 94,5 lei (1350 * 7% ), iar o altă persoană, care are venit de 1351 lei va achita un impozit de 135,1
lei ( 1351 * 10% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile care le are această modalitate de
impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita
imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care
dispune de un venit ce depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană,
datorează statului un impozit cu 40,6 lei mai mult.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură divizarea materiei impozabile in mai multe
tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin însumarea impozitelor parţial
calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil.
Impunerea în baza cotelor progresive compuse

Tranşele de venit ( lei ) Cota impozitului %

Până la 1350 lei 7

Dela 1350 lei până la 1750 lei 10
Ce depăşeşte 1750 lei 20

Şi dacă ne referim la exemplul precedent, însă utilizăm această metodă de impunere, atunci avem că
persoana care are venit de 1350 lei plăteşte un impozit de 94,5 lei (1350 * 7% ), iar persoana ce realizează
venit de 1351 lei va plăti un impozit de 94,6 lei (1350*7% + (1351-1350)* 10%]
Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare şi nu întreaga
sumă.
Impunerea regresiva (degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti consideră, că acelaşi
tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că suma impozitului achitată pentru
consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite ale contribuabililor capătă un caracter regresiv.
Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită
un impozit mai mare. Exemplu:
Doi contribuabili au venituri de 500 lei şi 2000 lei respectiv. Ambii au consumat în aceeaşi perioadă
de timp aceleiaşi produse alimentare în sumă de 300 lei. TVA în preţul produselor constituie 50 lei. Raportul
dintre impozit şi venit este:
• pentru primul contribuabil 10% = (50 lei/500 lei )* 100%
• pentru al doilea contribuabil 2,5 % = (50 lei/2000 lei)* 100%
Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai mari se aplică o scară
descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul regresiv, care înseamnă un procent
mai mic pe un venit mai mare şi un procent mai mare pe un venit mai mic.
Exemplu:
Tranşele de venit Cotele impozitului
Până la 10000 lei 5
De la 10000 până la 30000 lei 10
De la 30000 până la 100000 lei 15
De la 100000 până la 500000 lei 12

Impunerea regresivă, în cazul impozitelor directe (pe venit sau pe avere) se practică dacă se urmăreşte
încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul economic o funcţie
dinamizatoare.

Evaluarea obiectului impozabil

Constatarea existenţei materiei impozabile se efectuează de către serviciul fiscal. După aceasta
se trece la evaluarea ei care se poate realiza prin două metode:
1. metoda evaluării indirecte ( pe bază de prezumţii )
2. metoda evaluării directe (pe bază de probe)
Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante:
a. evaluarea pe baza indicilor exteriori ale obiectului impozabil este specifică impozitelor
de tip real, permiţând stabilirea doar cu aproximaţie a valorii obiectului supus impunerii (pământ,
clădiri, ş.a.). Această metodă nu ţine seama de situaţia persoanei care deţine obiectul impozabil,
ceea ce duce la o impunere inechitabilă, dar prezintă avantajul că este simplă şi puţin costisitoare.
 b. evaluarea forfetară, constă in aceea, că organele fiscale cu acordul subiectului
impozitului atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, fără ca vre-o una din părţi sa aibă
pretenţii la exactitatea obiectului impozabil.
c. evaluarea administrativă constă în stabilirea valorii materiei impozabile de către
organele fiscale pe baza elementelor de care dispun. Dacă subiectul impunerii nu este de acord cu
mărimea obiectului impozabil astfel stabilită este obligat să facă dovadă afirmaţiilor sale.
Evaluarea directă a materiei impozabile se poate efectua prin două variante:
a. evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se utilizează în situaţia când terţa persoana
are cunoştinţă despre mărimea obiectului impozabil. Terţa persoană este obligată sa prezinte
organului fiscal o declaraţie scrisă în acest sens. Astfel, agenţii economici declară salariile pe care
le plătesc şi impozitele reţinute. Această evaluare prezintă avantajul, că elimină ,în cea mai mare
parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părţi din materia impozabilă, deoarece terţa
persoană care declară venitul nu este cointeresată să ascundă adevărul. Insă aplicabilitatea acestei
evaluări este limitată, neputând fi folosită decât in cazul unor anumitor venituri.
b. evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se realizează cu participarea directă a
subiectului impozitului. În vederea impunerii subiectul este obligat să ţină o anumită evidenţă
contabilă, să întocmească bilanţ fiscal, să prezinte o declaraţie cu privire la venitul şi averea sa, pe
baza căreia organele fiscale evaluează materia impozabilă. Evoluarea in acest mod are dezavantajul,
că face posibilă sustragerea de la impunere a unei parţi însemnate din materia impozabilă.

Perceperea impozitelor

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de strângere (percepere) a impozitelor.

Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin următoarele
metode:
1) încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili.
2) metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată.
Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sinestătător calculează şi virează la buget
impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
3) stopajul la sursă, care prevede calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se efectueze
de o terţă persoană. în aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile persoanelor fizice, când
unităţile economice sau patronii plătesc salarii au obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului respectiv
în condiţiile prevăzute de lege. În condiţiile în care nu s-ar prevedea prin lege calculul, reţinerea şi
virarea impozitului prin stopaj la sursă, s-ar ajunge în următoarea situaţie:
 fiecare salariat ar trebui să fie specializat în legislaţia fiscală, pe linie de impozitare a
salariilor, ceea ce ar fi foarte greu de realizat pentru marea majoritate a salariaţilor.
 Fiecare salariat ar avea obligaţia să-şi întocmească singur corect şi în termen legal,
toate documentele necesare pentru calculul, reţinerea şi virarea impozitului lunar şi a celui annual,
după încheierea anului fiscal şi globalizarea veniturilor obţinute de toate sursele.
4) aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile
în justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.
5) încasarea forțată este o metodă de percepere a impozitelor care prespune colectarea
”forțată„ a impozitelor de la contribuabilii care nu-și onorează obligațiunile fiscale și au restanțe
considerabile la buget.