1. Organizarea si continutul asistentei chirurgicale stomatologice.

Structura sectiei (cabinetului) de

chirurgie OMF.
Asistenta stomatologica chirurgicale se acorda in cadrul policlinicilor de larg profil, stomatologice sau in
cadrul spitalului. Cabinetul chirurgical – amplasat la ultimul etaj; trebuie sa corespunda normelor igieno-
sanitare si rigorilor de protectie a muncii, tehnicii de securitate, etc. In cabinetul chirurgical trebuie sa fie
obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu apa rece si calda, canalizare, containere cu capac pentru
colectarea deseurilor si materialelor contaminate.
Trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu energie electrica si o sursa autonoma de
energie electrica.
Hol – 0,3m2/pers, min 18m2
Registratura – min 10m2 (5m2/functionar)
Suprafata cabinetului – min 14m2 (+10m2 pentru fiecare fotoliu adaugator)

Sectia OMF:
- Cabinet chirurgical
- Saloanele
- Postul asistentei medicale
- Sala de pansamente (septica/aseptica)
- Sala de proceduri
- Cabinetul medicilor, asist. Med., infirmierelor
- Sufrageria (pt bolnavi)

2. Istoricul dezvoltarii chirurgiei OMF in RM.

Catedra chirurgie oro-maxilo-facială (OMF) a fost fondată în anul 1961. Până la 1 iulie 1968 şef al catedrei
a fost Nicolai Fetisov, Savant Emerit, doctor habilitat în medicină, profesor universitar . În această perioadă
cu suportul conferenţiarilor V. Titarev, A. Guţan, V. Ocuşco au fost puse bazele clinice ale catedrei, au fost
trasate direcţiile principale de dezvoltare a specialităţii, a fost iniţiată pregătirea prin doctorat şi secundariat
clinic a cadrelor naţionale.
Din 1968 până în 1994 catedra a fost condusă de profesorul Arsenie Guţan. În această perioadă potenţialul
ştiinţifico-didactic al catedrei a crescut considerabil, a fost perfecţionat procesul de studii, au fost
modernizate bazele clinice, a fost organizat cursul de instruire postuniversitară, ulterior acesta fiind
transferat în componenţa facultăţii de perfecţionare a medicilor.
În perioada 1995 – 2012 catedra a fost condusă de către Dumitru Şcerbatiuc, doctor habilitat în medicină,
profesor universitar. Din 2010, la iniţiativa colectivului, catedra poartă numele eminentului savant şi
pedagog Arsenie Guţan.
În anul 2013 în componenţa catedrei a fost transferat cursul de chirurgie OMF şi implantologie orală a
Facultăţii de Educaţie Continuă în Medicină şi Farmacie şi, actualmente, ea se numeşte Catedra Chirurgie
Oro-Maxilo-Facială şi Implantologie Orală Arsenie Guţan. Şef de catedră a fost numit Valentin
Topalo, doctor habilitat în medicină, profesor universitar .
Până în prezent angajații catedrei au susţinut 6 teze de doctor habilitat (Vladimir Ocuşco, Arsenie Guţan,
Pavel Godoroja, Dumitru Şcerbatiuc, Valentin Topalo, Ion Munteanu), 24 de teze doctor în medicină. Au
fost editate 11 monografii, 6 compendii, au fost publicate peste 2000 de articole ştiinţifice și au fost obţinute
25 de brevete de invenţie şi peste 320 de brevete de inovaţie.
Membrii catedrei au participat cu rapoarte ştiinţifice la congresele Asociaţiilor Mondiale şi Europene de
chirurgie oro-maxilo-facială din Sankt-Petersburg, Amsterdam, Budapesta, New York, Zurih, Helsinky,
Miami, Washington, Atena, Davos. Profesorii universitari Dumitru Şcerbatiuc şi Valentin Topalo sunt
membrii ai Asociaţiilor Europene şi Mondiale a chirurgilor oro-maxilo-faciali.
Profesorul universitar V. Topalo este membru titular al Asoaciaţiei Europene de Osteointegrare.
Catedra Chirurgie Oro-Maxilo-Facială şi Implantologoie Orală „Arsenie Guţan” colaborează cu catedrele
similare din Iaşi, Cluj-Napoca, Zurih (Elveţia), Konstanz (Germania).
3. Cerintele sanitaro-igienice in organizarea sectiei (cabinetului) de chirurgie OMF. Utilarea si
inzestrarea canietului chirurgical.
Cabinetul chirurgical – amplasat la ultimul etaj; trebuie sa corespunda normelor igieno-sanitare si rigorilor
de protectie a muncii, tehnicii de securitate, etc. In cabinetul chirurgical trebuie sa fie obligatoriu asigurata
alimentarea centralizata cu apa rece si calda, canalizare, containere cu capac pentru colectarea deseurilor si
materialelor contaminate.
Trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu energie electrica si o sursa autonoma de
energie electrica.
Podeaua – tapetata cu linoleun, pardosita cu gresie
Tavanul si peretii – acoperiti cu vopsea lavabila (pasta de silicat/ulei)
Conditie obligatorie – dotarea cu nisa de ventilatie
Iluminarea – dubla: naturala (fotoliu orientat spre geam, geamurile orientate spre Nord, nu se permite
orientarea spre strada sau alte surse de zgomot) + artificiala
Instalatia de apa – 2 chiuvete (apa rece si calda ) – pentru spalarea mainilor si pentru instrumente
Inzestrarea cu lampa de cuart
Trebuie sa existe locul de munca pentru medic, asistenta medicala; coltisorul anti-HIV, antisoc, frigider
pentru pastrarea unor substante

Utilarea:
- Dulapuri pentru medicamente, instrumente, materiale.
- Masuta pentru instrumente sterile.
- Port-deseu cu pedala.
- Unit stomatologic
- Scaunul medicului chirurg
- Biroul medicului (masa de scris)
Cerinte sanitaro-igienice catre mobilier:
- Sa fie din materiale usor lavabile, ce nu absorb lichidele (ca in cazul lemnului)
- Rezistente la dezinfectante, decontaminari radioactive, la actiunea acizilor
- Fara aspiritati care sa retina praful

Va fi amenajata o incapere speciala pentru recuperare postoperatorie (min 7m2/pat)

Hol – min 1,2m2/pacient, min 4m2
Salon preoperator – min 10m2
Salon operator – min 23m2 (+10m2 pentru fiecare al doilea fotoliu)
Salon postoperator – 7m2/pat

4. Formele si volumul de aistenta chirurgicala in cabinetul (sectia) de chirurgie OMF. Documentatia

clinica.
Formele de asistenta stomatologica chirurgicala:
- asistenta stomatologica chirurgicala de urgenta se acorda in primul rand pacientilor cu dureri acute,
severe. Include asistenta medicala in limita competentei si a posibilitatilor tehnice medicale.
- Asistenta planica include: consultatia medicului chirurg, manevre de mica chirurgie, prescriere de
tratament, recomandare la investigatii paraclinice pentru stabilirea diagnosticului, monitorizarea
tratamentului bolnavilor cronici.
- -asistenta profilactica – control profilactic anual (consulatie, recomandare pentru investigatii), imunizare,
educatie medico-sanitara, depistarea precoce a cancerului, dispensarizarea malformatiilor congenitale

Documentatia:
- fisa medicala a pacientului
- Registru de evidenta zilnica a medicului
- Registru de operatii
- Forma statistica (date de nr de pacienti, interventii, etc)
Volumul asistentei medicale in sectia OMF – 25u.c = 5 pacienti/zi
5. Anatomia chirurgicală a feței și gîtului. Regiunele feței. Etajele feței. Oasele ce formează scheletul
facial.
I. Regiunile
Regiunea palpebrala
Este o regiune pereche.
Limitele regiunii sunt date de marginile orificiului orbital.
In profunzime se continua cu regiunea orbitara.
Regiunea palpebrala este formata din pleoape. Fiecare pleoapa are o fata anterioara care este convexa si una
posterioara care este concava.
Fiecarei pleoape i se descriu 2 margini: una aderenta si una libera care este prevazuta cu cili.
Inspre extremitatea mediala se gaseste tuberculul lacrimal.
Cele 2 margini libere delimiteaza fanta palpebrala.
Extremitatile marginilor libere se unesc si formeaza comisurile palpebrale laterala si mediala.
Stratigrafie:
Pielea care este foarte subtire si mobila este urmata de planul subcutanat care cupriinde un strat subtire de
tesut conjunctiv lax. Urmeaza planul muscular alcatuit din muschiul orbicular al ochiului, planul fibros
alcatuit din tarsii palpebrali si din septul orbital. Septul este o lama fibroasa, intinsa intre tars si marginea
orbitei. Urmeaza stratul mucos, format de conjunctiva palpebrala.
Regiunea nazala
Este o regiune nepereche, situata in centrul fetei si cuprinde piramida nazala. Are urmatoarele limite:
-superior o linie orizontala care corespunde suturii fronto-nazale
-inferior orizontala trasata pe marginea posterioara a orificiilor narinale.
-in partile laterale limita este data de santurile nazo-orbitale si cele nazo-geniane.
Piramida nazala are urmatoarele componente:
-Radacina nasului se gasseste in partea superioara si reprezinta varful piramidei.
-Baza nasului este orientata inferior, pe ea se gasesc cele 2 nari, separate de septul nazal.
Piramidei i se descriu 2 fete laterale care se unesc pe linia mediana si formeaza dosul nasului. Partea
inferioara a dosului nazal este numita varful nasului. Partile inferioare ale fetelor laterale sunt aripile nasului.
Stratigrafie:
Pielea care este mobila in zona radacinii si a dosului nasului si este subtire si aderenta la nivelul aripilor
nasului. Pielea este urmata de tesutul celular subcutanat care este dispus sub forma unei lame subtiri.
Urmeaza planul muscular format din muschii pielosi ai nasului. Urmeaza planul osteo-cartilagios, alcatuit
din oasele nazale si dintr-un numar de cartilaje:
-cartilajul septului nazal: este situat in partea anterioara a sptului nazal
-cartilajele nazale laterale: stanga dreapta, situate intre cartilajul septal, osul nazal si maxila.
-cartilajele alare mari: sunt pereche, au o forma de potcoava cu 2 ramuri: una laterala si una mediala. Acestea
delimiteaza inspre anterior orificiul narinar.
-cartilajele alare mici: pereche, dispuse lateral fata de cartilajele alare mari.
-pot exista si cartilaje accesorii de mici dimensiuni.
Urmeaza mucoasa nazala.
Regiunea maseterina
Este o regiune pereche, simetrica , situata in partea postero-laterala a fetei.
Are urmatoarele limite:
-superior: arcada zigomatica
-inferior: marginea inferioara a ramurii mandibulei
-anterior: marginera anterioara a muschiului maseter
-posterior: marginea posterioara a ramurii mandibulei
In profunzime se intinde pana la fosa zigomatica.
Stratigrafie:
Pielea, urmata de tesut celular subcutanat in care se gasetse prelungirea glandei parotide cu ductul
parotiodian. Urmeaza apoevroza muschiului maseter, periostul si ramura mandibulei.
Loja cuprinde muschiul maseter cu manunchiul vasculo-nervos maseterin care patrunde in regiune prin
incizura mandibulei. Manunchiul este situat intre mandibula si muschi.
 Regiunea mentoniera (regiunea barbiei)
Este situata inferior de regiunea labiala.
Are urmatoarele limite:
-superior: santul labio-mentonier
-inferior: marginea inferioara a mandibulei
-in partile laterale: verticala trasata cu 1cm lateral de comisura buzelor
Stratigrafia:
Pielea este groasa, mobila, prevazuta cu peri(la barbati). Urmeaza tesutul celular subcutanat in care se gasesc
fibre musculare din muschiul platisma. Urmeaza un plan muscular format din muschii coborator a comisuirii
bucale, coborator al buzei inferioare, mentonier. Urmeaza planul scheletic alcatuit din mandibula, acoperita
de periost.

Regiunile profunde ale fetei

Regiunea fosei zigomatice
O regiune pereche care ocupa partea laterala si profunda a fetei.
Are urmatoarele limite:
-superior: arcada zigomatica, fata infra-teporala a aripei mari a sfenoidului
-inferior: un plan orizontal, tangent la marginea inferioara mandibulei
-lateral: se gaseste fata mediala a ramurei mandibulei
-medial: procesul pterigoidian si faringele
-anterior: tuberozitatea maxilei
-posterior: fata anterioara a glandei parotie
Loja contine muschii pterigoidieni, artera maxilara, plexul venos pterigoidian, nervul madibular cu
ganglionul optic, linfatice, tesut celulo-adipos.
Regiunea fosei pterigo-palatina
In fosa se gasetsc: portiunea termina a arterei maxilare, nervul maxilar, vene, tesut adipos.
Regiunea cavitatii bucale
Reprezinta prima portiune a tubului digestiv, localizata in regiunea inferioara a fetei, inferior de fosele
nazale, anterior de faringe si deasupra muschiului milo-hioidian.
Are forma unui ovoid cu diametrul antero-post de 7 cm, transversal de 6-6,5 cm, vertical este un spatiu
virtual cand cavitatea este inchisa si se mareste pana la 7 cm cand aceasta este deschisa.
In partea anterioara comunica cu exteriorul prin orificiul bucal.
In partea posterioara comunica cu faringele prin istmul buco-faringian.
Are mai multe functii ca: prehensiunea, insalivarea, masticarea si deglutitia alimentelor. Intervine in
respiratie si in fuctiile de relatie: fonatie, fizionomie.
Arcadele alveolo-dentare impart cavitatea bucala in 2 compartimente: vestibulul bucal si cavitatea bucala
propriu-zisa.
Vestibulul are forma de potcoava cu concavitatea posterior. Spre exterior este delimitat de buze iar spre
interior de arcadele alveolo-dentare.
La locul de intalnire dintre acesti 2 pereti mucoasa se reflecta de pe unul pe celalalt si formrmeaza santurile
vestibular sau gingivo-labial: unul superior si unul inferior.
In ambele santuri pe linia mediana se gaseste cate o plica mucoasa, dispusa sagital, numita fren sau frau al
buzei superioare sau inferioare(mai dezvoltat al buzei superioare).
Pe peretele lateral al vestibulului bucal se gaseste orificiul ductului parotidian care este situat in dreptul
coletului molarului 2 superior.
In timpul ocluziei vestibulul comunica cu cavitatea bucala prin spatiile interdentare si prin spatiul retro-
molar.
Atunci cand cavitatea nazala e larg deschisa, e larga si comunicarea intre vestibul si cavitate.
In port posterioara a vestibulului se gaseste plica pterigo-mandibulara determinata de rafeul pterigo-
mandibular. Atunci cand cavitatea bucala este deschisa, plica este vizibila si se poate palpa.
Rafelul are o consistenta ferma si se intinde intre carligul lamei interne a procesului pterigoidian si linia
milohioidiana a mandibulei.
Peretii cavitatii bucale sunt in nr de 6: anterior, 2 laterali, posterior, superior si inferior.
Acesti pereti sunt tapetati de mucoasa bucala care desi este unica are caracteristici si denumiri diferite in
functi de peretele pe care se gaseste (labiala, geniana, palatina, sublinguala, linguala).
Peretele anterior formeaza reg labiala si este format din cele 2 buze: superioara si inferioara.
Buzele sunt formatiuni musculo-membranoase cu un deosebit rol fizionomic.
Conformatie exterioara
Fiecarei buze i se descriu 2 fete: una anterioara sau cutanata si una posterioara sau mucoasa.
De asemenea i se descriu 2 margini: una aderenta si una libera. Fiecare buza are 2 extremitati: una dreapta si
una stanga
Fata anterioara
Pe buza superioara se observa un sant median numit santul sub-nazal sau filtru. In partea inferioara santul se
termina printr-un tubercul numit tuberculul buzei superioare. De o parte si de alta a santului se observa cate
o suprafata triunnghiulara cu varful inspre lateral. Aceste portiuni se numesc mustati si la barbati sunt
acoperite cu par. Pe buza inferioara se observa o depresiune mediana care la barbati este prevazuta cu un
smoc de par.
Pe partile laterale este plana sau concava.
Fata posterioara a buzelor este acoperita de mucoasa si este presarata cu proeminente
determinate de glandele labiale. Acestea sunt glande salivare mici.
Marginea aderenta la buza superioara corespunde narilor si santului nazolabial pe partea cutanata si santului
vestibular cu fraul buzei superioare pe fata mucoasa.
La buza inferioara marginea aderenta este separata de regiunea mentoniera prin santul mento-labial pe fata
cutanata si de santul vestibular cu frenul buzi inferioare mai putin dezvoltat pe fata mucoasa. Marginea
libera a buzelor este rosie si uscata.
Tuberculul buzei superioare patrunde in foseta de pe buza inferioara cand orificiul este inchis.
Extremitatile buzelor se unesc si formeaza comisurile labiale. Orificiul bucal este delimitat de buze, si de
unghiurile bucale care sunt comisurile. Are un diametru de 5 cm la barbati si de 4,5cm la femeie.
Stratigrafia buzelor
La suprafata se gaseste pielea care este groasa, adera de fascia musculara, este prevazuta cu peri, glade
sebacee si glande sudoripare.
Stratul muscular format de muschiul orbicular al buzelor in care patrund fibre din ceilalti muschi pielosi
orofaciali,..
Urmeaza stratul gladular care contine glandele salivare mici labiale.
Stratul mucos de culoare rosietica, palida sau cenusie, mucoasa este umeda.
In aceasta regiune se gasesc vase si nervi. Arterele provin din cele 4 artere labiale, ramuri din arterele
faciale. Aceste 4 ramuri se anastomozeaza si formeeaza un cerc arterial situat intre stratul muscular si cel
glandular. Venele insotesc arterele si sunt drenate de vena faciala. Limfaticele formeaza 2 retele: una
cutanata si una submucoasa. Sunt drenate de nodurile submentale si submandiblare si se incruciseaza pe linia
mediana.
Inervatia motorie este asigurata de facial iar cea senzitiva de trigemen prin nervul suborbital si nervul
mentonier.
Peretii laterali ai cav bucale(obrajii) formeaza regiunea geniana.
Dpdv topografic aceasta regiune este mai extinsa decat cavitatea bucala. Superior este delimitata de marg
inferioara a orbitei iar inferior se intinde pana la marg inferioara a mandibulei. Fata externa (cutanata) este
bombata la copii si la indivizii grasi. Este deprimata la varstnici si la indivizii slabi.
Pielea este prevazuta cu peri, glande sebace si sudoripare.
Fata interna este tapetata de mucoasa in portiunea vestibulului bucal. Marginea superioara adera de maxila,
cea inferioara adera de mandibula, marginea anterioara se continua cu buzele iar marginea posterioara
corespunde marginii anterioara a ramurei mandibulei.
Stratigrafia:
Pielea
Stratul celulo-adipos cu corpul grasos al obrazului.
Stratul muscular in care se gasesc muschii pileosi(buccinator).
Mucoasa care adera de m buccinator.
Vascularizatia si inervatia regiunii:
Arterial: artera bucala, ramura a arterei maxilare si artera transversa a fetei , ram din art temporala.
 Venele sunt drenate de vena faciala.
Limfaticele sunt drenate de nod parotidiene, submandibulare si geniene.
Inervatia senzitiva este asigurata de trigemeni prin nervii bucali infraorbitali iar nervul motor al regiunii este
cel facial.
Peretele superior este format de palatul dur care desparte cav bucala de fosele nazale. Inspre posterior se
continua cu valul palatin (palatul moale).
Confuratie exterioara
Pe linia mediana se observa un rafeu care este mai proeminent in parrtea anterioara iar spre posterior se
deprima si ia o forma de sant ce se poate prelungi pana pe lueta. Uneori pe linia mediana se gasetse un relief
osos care este torusul palatin. Pe linia mediana inapoia incisivilor centrali se gaseste appila incisiva
(proeminenta conica ce corespunde orificiului canalului incisiv).
In partea anterioara se gasesc 3 pana la 5 plice palatine transversale. In partea posterioara, paramedian se
gsesc 2 fosete numite foveole palatine in care se deschid canale excretoare a unor glade salivare mici.
Bolta palatina prezinta un schelet osos acoperit de periost. Inspre cavitatea bucala, in partea anterioara
periostul face corp comun cu mucoasa, in timp ce in partea posterioara intre mucoasa bucala si periost se
gaseste un strat glandular ce contine glande salivare mici. Veeninchof numeste partea anterioara a boltii,
bolta de frecare. Aici se gasesc si rugile palatine. Partea posterioara o numseste zona de alunecare, deoarece
in aceasta zona se secreta saliva vascoasa, mucoasa de glandele palatine si bolul alimentar aluneca catre
faringe.
Vascularizatia arteriala este asigurata de artera palatinala mare, ramura din artera maxilara, care ajunge in
cavitatea bucala prin gaura palatina mare si se indreapta spre anterior, fiind situata in santul dintre procesul
palatin si cel alveolar. Art sfeno-palatina , ram din art maxilara, care strabate canalul incisiv.
Venele insotesc arterele.
Linfaticele sunt drenate de nodurile jugulare.
Inervatia senzitiva este asigurata de nervul nazo-palatin care trece prin canalul incisiv si nervul palatin mare
care trece prin canalul palatin.
II.Etajele fetei:

III.Oasele fetei.
Scheletul feţei constă din 15 oase, restul de 7 fiind situate în profunzime şi nu afectează conturul capului.
Oasele feţei sunt:
1. maxilarele (2) formează falca superioară, poartă dinţii superiori, ocupă cea mai mare parte a feţei, cerul
gurii, cavităţile orbitale şi formează peretele exterior al cavităţii nazale.
2. mandibula (1) formează falca inferioară, bărbia şi partea de jos a feţei. Este singurul os al craniului care
se mişcă şi poartă dinţii inferiori.
3. oasele zigomatice sau ale obrajilor (2)
4. osul nazal (1) formează puntea nazală
Oasele interne ale feţei:
1. Oasele palatale formează podeaua cavităţii nazale şi cerul gurii precum şi podeaua cavităţilor orbitale
2. Osul vomer formează partea din spate şi de jos a septului nazal.
3. Oasele lacrimale sunt două oase foarte mici în interiorul orbitelor.
4. Oasele cornetului inferior care formează o parte a nasului.
· OSUL ZIGOMATIC
Osul zigomatic (ura 9) este un os pereche cu forma neregulata, asezat pe partea latero-inferioara a orbitei si
formeaza partea laterala superioara a scheletului fetei.

. Osul zigomatic
El prezinta o fata externa, care corespunde pielii si determina umarul obrazului si o fata posterioara, care
corespunde fosei temporale. Marginea anterioara se articuleaza cu apofiza zigomatica a maxilarului. Marginea
superioara formeaza o parte din marginea laterala si inferioara a orbitei. Marginile posterioara si inferioara
sunt libere. Coltul postero-inferior se articuleaza cu apofiza zigomatica a temporalului. Coltul postero-superior
se prelungeste in sus si inainte formand apofiza frontala, care se articuleaza cu apofiza zigomatica a
frontalului. De pe marginea superioara porneste inapoi o lama subtire, apofiza orbitala, care formeaza o parte
din peretele inferior al orbitei, din care cauza este considerata ca fata interna a osului zigomatic.

OSUL LACRIMAL
Osul lacrimal (ura 10) este un os pereche, sub forma de lama dreptunghiulara, asezat pe peretele medial al
orbitei intre apofiza frontala a maxilarului si lama orbitala a etmoidului. Pe fata sa orbitala se gaseste o creasta
verticala, inaintea careia este un sant lacrimal, care se completeaza cu santul lacrimal al apofizei frontale a
maxilarului si formeaza canalul nazo-lacrimal, care face legatura intre orbita si cavitatea nazala. Prin fata
nazala, el formeaza o parte din peretele meatului mijlociu.

OSUL NAZAL
Osul nazal (ura 11) este un os pereche, asezat la radacina nasului, pornind din incizura nazala a frontalului,
paralel cu marginea anterioara a apofizei frontale a maxilarului, cu care se articuleaza. Osul nazal are forma
unei lame patrulatere verticale, mai groasa la partea superioara, care se articleaza cu frontalul si mai subtire la
partea inferioara, prin care se articuleaza cu cartilagiul nazal. Marginea laterala se articuleaza cu apofiza
frontala a maxilarului, iar marginea mediala, cu nazalul, din partea opusa printr-o sutura armonica. Fata
externa este convexa, acoperita de piele si formeaza radacina nasului, iar fata interna, este concava, formeaza
o parte din peretele lateral superior al fosei nazale.
Osul nazal
· OSUL PALATIN
Osul palatin (ura 12) este un os pereche, asezat inapoia marginii posterioare a apofizei palatine a
maxilarului. El este alcatuit din doua lame perpendiculare una pe alta: lama
orizontala si lama verticala. Lama orizontala are forma aproximativ patrulatera. Marginea ei laterala se
articuleaza cu marginea inferioara a lamei verticale, iar marginea mediala se articuleaza cu lama orizontala
opusa si formeaza partea posterioara a palatului dur. Fata ei superioara formeaza o parte din podeaua
cavitatii nazale, iar fata inferioara formeaza partea posterioara a boltii cavitatii bucale. Lama verticala are
forma patrulatera neregulata si este perpendiculara pe lama orizontala. Ea formeaza o parte din peretele lateral
al cavitatii nazale. Pe fata ei interna este o creasta orizontala numita creasta concala, pe care se articuleaza o
parte din marginea laterala a cornetului nazal inferior. Marginea superioara prezinta, in partea
anterioara, apofiza orbitala, iar la partea posterioara, apofiza sfenoidala.

Osul palatin
· VOMERUL
Vomerul (ura 14) este singurul os nepereche si fix al fetei, asezat in ul median in continuarea lamei
perpendiculare a etmoidului, contribuind la formarea peretelui median dintre fosele nazale, septul nazal. El se
prezinta ca o lama patrulatera foarte subtire. Cele doua fete laterale formeaza o parte din peretele intern al
fosei nazale. Prin marginea sa superioara se articuleaza cu lama perpendiculara a etmoidului, iar prin marginea
inferioara, cu marginile interne ale apofizelor palatine ale maxilarelor.

Vomerul
· MANDIBULA
Mandibula sau maxilarul inferior (ura 15) este un os nepereche si singurul os mobil din scheletul capului. Se
gaseste la partea inferioara a fetei si este formata din corp si doua ramuri. Corpul mandibulei are forma de
potcoava, cu convexitatea orientata anterior; extremitatile posterioare se continua cu ramurile mandibulei. El
prezinta o fata anterioara si o fata posterioara.
.Mandibula
Fata anterioara sau externa are pe linia mediana o creasta putin proeminenta, semifiza mentoniera, care se
termina la partea inferioara printr-o proeminenta triunghiulara, cu baza in jos, numita protuberanta
mentoniera. Varfurile bazei sunt marcate prin cate un tubercul mentonier. De la tuberculul mentonier
porneste, in sus si inapoi, o creasta, linia oblica externa. Deasupra liniei oblice externe, in dreptul
premolarilor, se afla un orificiu, orificiul mentonier, care comunica cu canalul mandibular, canal prin care
trec vasele pentru dintii inferiori.
Fata posterioara sau interna prezinta pe linia mediana doua ridicaturi mici, care poarta denumirea
de apofizele geni sau spinele mentoniere. De la apofizele geni porneste, in fiecare parte, o creasta care merge
in sus si inapoi, linia oblica interna sau liniamilohioidiana. Sub extremitatea anterioara a liniei milohioidiene
exista o scobitura, foseta digastrica, pentru insertia muschiului gastric; deassupra liniei milohioidiene, in
dreptul fosetei digastrice,este o scobitura mai mare, foseta sublinguala, in care este adapostita glanda salivara
sublinguala. Sub linia oblica interna, spre extremitatea posterioara, exista o alta scobitura, foseta
submandibulara, in care e adapostita glanda salivara submandibulara. Sub extremitatea posterioara a liniei
oblice se gaseste capatul inferior al santului milohioidian, care se continua de pe ramura pe corp. Marginea
superioara a corpului mandibulei se numeste marginea (apofiza) alveolara si poarta 16 alveole dentare pentru
dintii inferiori.
Ramurile mandibulei. Fiecare ramura se prezinta ca o lama aproape patrulatera fixata de marginea posterioara
a corpului mandibulei, cu directie verticala, putin inclinata dinainte inapoi. Fata externa este rugoasa la partea
inferioara si neteda la partea superioara. Pe fata interna, la partea superioara, se afla un orificiu, orificiul
mandibular, care reprezinta deschiderea superioara a canalului mandibular prin care trec nervii si vasele
dentare. De pe marginea inferioara a orificiului mandibular porneste in jos santul milohioidian, care se
termina pe corpul mandibulei, la extremitatea posterioara a liniei oblice interne.Coltul infero-posterior al
ramurii este rotunjit si formeaza unghiul mandibulei. Marginea superioara a mandibulei prezinta o scobitura
pronuntata, incizura mandibulara, care este marginita, anterior, de apofiza coronoida, iar posterior,
de apofizaarticulara.
Apofiza coronoida se prezinta ca o lama triunghiulara, cu varful indreptat in sus si inainte, iar baza
ei reprezinta coltul supero-anterior al ramurii mandibulei. Pe apofiza coronoida se insereaza muschiul
temporal.
Apofiza articulara sau apofiza condiliana este subtire la baza(gatul mandibulei). Condilul se articuleaza cu
cavitatea glenoida a osului temporal.
· OSUL HIOID
Osul hioid (ura 16) este un os nepereche, asezat intre mandibula si cartilagiul tiroid. El nu este articulat direct
cu celelalte oase,ci se articuleaza prin doua ligamente de apofizele stiloide ale oaselor temporale, iar prin
muschi se leaga de faringe, laringe, mandibula stern si omoplat. Are forma literei 'U', cu deschiderea inapoi.
Osul hioid este constituit din corp si patru coarne.
. Osul hioid
- Corpul hioidului are forma de lama patrulatera, curbata transversal. Fata anterioara este convexa si
prezinta o creasta in lungul ei care o imparte in doua etaje: superior si inferior. Pe fata anterioara a corpului
hioidului se insereaza multi dintre muschii hioidieni. Fata posterioara a osului este concava si neteda; ea
priveste spre epiglota.
Coarnele hioidului sunt de doua feluri: coarne mari si coarne mici. Coarnele mari sunt doua proeminente lungi
care se articuleaza pe partile laterale ale corpului si se indreapta lateral si inapoi; ele sunt mai groase la baza si
mai subtiri spre varf , unde se termina prin cate un tubercul. Pe fata lor superioara se insereaza muschii.
Coarnele mici sunt doua proeminente conice mici, care se articuleaza pe partea superioara a extremitatilor
corpului si sunt indreptate in sus si lateral. Si pe aceste coarne se insereaza muschii.
6. Particularitățile anatomo –morfologice ale maxilarelor.
7. Anatomia ATM. Funcțiile de bază.
Articulatia temporo-mandibulara
-articulatie mobila-este o diartroza bicondiliana
Suprafete articulare:a)condilul mandibulei
este o proeminenta osoasa a marginii superioare a ramuriimandibulei,convexa atat transversal cat si antero-
posterior -are axul lung de 20 mm-are axul antero-posterior de 9 mm-prezinta 2 versanti:anterior,posterior
separati printr-o creasta
transversalaVersantul anterior si creasta transversala sunt acoperite de fibrocartilagiu si suntarticulare.Versant
ul posterior nu este articular.
Din partea osului temporal:a)cavitatea glenoida
care are axul mare orientat transversal si care este impartita de scizura luiGlasser intr-un segment anterior ce
apartine solzului temporalului care este acoperit de periostfoarte aderent la os si care este articular si segment
posterior care apartine osului timpanal si careeste nearticular.
b)condilul temporalului
situat anterior cavitatii glenoide si reprezentat de radacina transversa a procesului zigomatic aceasta fiind
acoperita de
fibrocartilagiu.Pentru realizarea congruentei suprafetelor articulare exista un menisc interarticular,gros la perif
erie,subtire in portiunea centrala unde poate fi si perforat si care imparte articulatia in 2segmente:menisco-
mandibular,menisco-temporal.Are forma de lentila biconcava prezentand o fata inferioara concava pentru
condilul mandibuleisi o fata superioara concava anterior pentru tubercului articular si convexa posterior
pentrucavitatea glenoida.Prin extremitatile sale acest menisc se fixeaza pe condilul mandibulei fiindatasat
astfel osului cel mai mobil

Capsula articulara:
-insertia superioara
incepe de la nivelul marginii anterioare a condilului temporalului,posteror in fundul cavitatii glenoide,anterior
scizurii lui Glasser si lateral pe tubercului si radacina lateralaa zigomei,medial de spina sfenoidului.
-insertia inferioara
pe colul condilului mandibulei,anterior imediat langa cartilagiularticular,posterior la 4-5 mm distanta.
-suprafata interna
a capsulei adera la menisc si imparte articulatia intr-
o portiunesuprameniscala si submeniscala.Capsula este formata din fibre conjunctive dispuselongitudinal,fibre
le scurte se termina pe menisc,fibrele lungi se intind de la temporal la condilulmandibulei.-pe fata anterioara a
capsulei se insera fibre din m.pterigoidian lateral-pe fata posterioara se gasesc fibre ce pleaca de la scizura lui
Glasser,adera la fata posterioara acapsulei,de menisc,de colul mandibulei,formand fraul meniscal posterior
care are rolul de alimita miscarile de inaintare ale condilului mandibulei si ale meniscului si de a le aduce
inapoi.
Ligamentele articulare
se impart in:
a)ligamente adevarateb)ligamente la distanta(accesorii)a). 1.ligamentul lateral extern
pleaca de la tubercului zigomatic si radacina longitudinala la fata postero-
laterala a colului condilului mandibulei.Este cel mai puternic ligament,limiteazamiscarile inapoi ale
condilului.
2.ligamentul lateral intern
pleaza de la marginea mediala a cavitatii glenoide si ajunge in partea postero-mediala a colului condilului
mandibulei.Este un ligament subtire. b)sunt situate pe partea mediala a articulatiei
1.ligamentul sfenomandibular
pleaca de la spina sfenoidului,de la partea mediala a scizurii
luiGlasser,trece printre m.pterigoidieni si ajunge pe spina lui Spix de pe fata anterioara amandibulei.Acest
ligament impreuna cu marginea posterioara a ramurii mandibulei
delimiteaza butoniera retrocondiliana a lui Juvara prin care trec artera maxilara,vena maxilara,nervulauriculo-
temporal,ram din nv mandibular.Juvara descrie si un ligament timpano-mandibular.
2.ligamentul stilomandibular
pleaca de la stiloida la marginea posterioara a ramuriimandibulei.
3.ligamentul pterigomandibular
care pleaca de la carligul pterigoidei la linia milohioidiana
amandibulei.Acest ligament limiteaza miscarile de coborare.Este de fapt o intersectieaponevrotica pe el
inserandu-se:anterior muschiul buccinator si posterior muschiul constrictor superior al faringelui
Sinoviale(2)
care captusesc cele 2 cavitati menisco-condiliana si menisco-temporala care suntizolate si foarte rar pot
comunica.
Vascularizatia articulatiei:
a)arteriala:ramuri ale carotidei externe-maxilara interna-temporala superficiala-auriculara posterioara-faciala-
faringiana ascendenta b)venele sunt tributare sistemului venos jugular internInervatia este asigurata de :-
nv.auriculo-temporal-nv.temporal profund posterior -ram maseterin,toate aceste ramuri fiind ramuri ale
mandibularului
Miscarile in articulatie:
-miscari de ridicare si coborare a mandibulei-miscari de propulsie si retropulsie-miscari de lateralitate sau de
diductiela executia acestor miscari vor participa m.masticatori(m.temporal,m.maseter,m.pterigoidianlateral,m.
pterigoidian medial)
M.ridicatori ai mandibulei:
-m.temporal-m.maseter -m.pterigoidian medial
M.coboratori ai mandibulei:
-pantecele anterior al digastricului(rol principal)
-m.milohioidian-m.geniohioidian-m.pielos al gatului
M.propulsori ai mandibulei:
-m.pterigoidieni laterali cand se contracta simultan-m.pteriogoidian medial(accesor)
M.retropulsori ai mandibulei:
-pantecele posterior al digastricului-fasciculele posterioare ale digastricului
M.de diductie ai mandibulei:
-m.pterigoidian lateral-m.pterigoidian medial cand se contracta unilateral si alternativ

8. Anatomia chirurgicală a mușchilor mobilizatori ai mandibulei și muşchilor mimici. Funcțiile

MUŞCHII CAPULUI2.1. Muşchii pieloşi ai capului.
Inserţia mobilă se prinde de piele, iar cea opusă peoase ,cartilagii, fascii şi sunt inervaţi de nervul facial. Se
clasifică în :
2.1.1.
muşchii pieloşi ai feţei

sunt dispuşi în jurul orificiilor bucale, nazale, oculare.

2.1.1.1.
ai buzelor şi obrajilor :
-
m. orbicularul gurii
, este un sfincter al orificiului bucal, acţionează înprehensiunea hranei;-
m. zigomatic
, trage comisura buzelor spre înapoi ;-
m. ridicător propriu al buzei superioare,
se uneşte cu ononimul său formând oaponevroză comună, acţionează ca ridicător al buzei superioare.-
m. coborâtor al buzei superioare,
trage lateral şi coboară buza superioară.-
m. cutanat al feţei,
trage comisura buzelor înapoi şi în jos.-
m. coborâtor al buzei inferioare,
trage buza inferioară în jos.-
m. mental,
redus, impar, situate în buza inferioară.-
m. ridicătorul mental,
situate sub mucoasa buzei inferioare, ridică şi susţine buzainferioară.-
m. incisiv,
fascicule musculare sub mucoasa labială, apropie buzele şi leproiectează înainte, intervenind în supt şi băut.
1

2.1.1.2. muşchii pieloşi ai nasului :

-
m. ridicător nazolabial,
subţire, lăţit, acţionează ca ridicător al buzei superioare,a comisurii buzei şi a aripii nasului.
-
m. canin,
se inseră oral pe aripa externă a nasului, acţionează ca dilatator al năriila cabaline şi deviator lateral al
comisurii buzelor la rumegătoare.
-
m. lateral al nasului
, intervine în mobilitatea narinelor.
-
m. transversal nazal
, impar, existent numai la ecvine, dilatator al nărilor.
-
M. cutanat nazal,
lat, subţire,

existent numai la rumegătoare, intervine înmobilitatea narinelor.

2.1.1.3.

muşchii pieloşi ai craniului şi pleoapelor :- m. frontal,

subţire, tremurător al pleoapei superioare.
- m. orbicularul pleoapelor,
muşchi circular situate în jurul orbitei în grosimeapleoapelor, acţionează în închiderea pleoapelor.
- m. lacrimal,
triunghiular, situate înaintea şi dedesuptul orbitei, tremurător alpleoapei.
2.1.2.muşchii pieloşi ai urechii
,

sunt grupaţi înjurul cartilagelor auriculare(

cartilajul concal
– pavilionul urechii, în formă de cornet,
cartilajul inelar
, cu aspectcilindric se prinde de pavilion şi de meatul auditiv extern,
cartilaj scutular,
o placăcartilaginoasă situată pe suprafaţa muşchiul temporal.
- m. intrinseci,
reduşi, se prind cu ambele extremităţi pe cartilajul concal,modificând pavilionul urechii.
- m. extrinseci,
bine dezvoltaţi, se inseră pe cartilagele auriculare şi pe oasele din jur, rotind pavilionul urechii oral,
aboral, medial, lateral.
2.2. m. masticatori
,sunt muşchi puternici, ce le conferă o mare forţă decontracţie, acţionând ca ridicători sau deviatori ai
mandibulei.
-m. maseter,
ocupă faţa mandibulară externă cu fibre în trei planuri la ovine şidouă planuri la cabaline, se inseră fix pe
spina maxilară şi mobil pe mandibulă, acţionând caridicător, propulsor şi uşor deviator lateral al mandibulei.
-m. temporal,
se inseră pe temporal şi pe mandibulă, acţionează ca ridicător almandibulei.
-m. pterigoidian medial,
situat pe partea internă a mandibulei, ridicător,propulsor şi deviator lateral al mandibulei.
-m. pterigoidian lateral,
plasat pe faţa internă a articulaţiei temporo-mandibulare, acţionează ca propulsor şi deviator lateral al
mandibulei, intens solicitat larumegătoare.
-m. buccinator,
aşezat în partea anterioară a obrajilorcompletează peretelelateral al cavităţii bucale, rol secundar în masticaţie
prin readucerea bolului alimentar petabla dentară. Are o porţiune bucală cu aspect penat, ce se inseră pe
maxilă şi mandibulăşi o porţiune molară situată sub muşchiul maseter.
-m. digastric,
se inseră pe apofiza jugulară a occipitalului şi mobil pe ramurarecurbată a mandibulei, acţionează ca un
coborâtor al mandibulei.
-m. transversul mandibular
, specific rumegătoarelor, completează pereteleventral al cavităţii bucale.
2.3. muşchii hioidului:- intrinseci
, care se prind numai de oasele complexului hioidian ;
- extrinseci,
care se inseră cu un tendon pe complexul hioidian şi cu cealaltă inserţie pealte oase ale capului. Asigură
dinamica complexului hioidian, rol în deglutiţie.
3.MUŞCHII GÂTULUI
3.1.M. cervicali dorsali :
-stratul I
-stratul II
-stratul III
-stratul IV3.2.M. cervicali ventrali :
-stratul superficial
-stratul profundMusculatura regiunii cervicale este foarte dezvoltată, dispusă în straturi, asigurândo mobilitate
mare atât gâtului cât şi capului. Muşchiiintrinseci saumuşchii proprii
ai gâtului sunt cei care se află în stratul cel mai profund, în imediata vecinătate avertebrelor cervicale, iar
musculatura care a pătruns în teritoriul cervical ocupă o poziţiesuperficială.Musculatura cervicală
este învelită în trei fascii : superficială, cervicală mijlocie şicervicală profundă.
3.1. M. cervicali dorsali.
Sunt muşchii situaţi dorsal faţă de apofizele transverseale vertebrelor cervicale.
Stratul I
cuprinde :
-m. trapez,
are o porţiune cervicală şi alta toracală, formă relativ triunghiulară,se inseră dorsal pe coarda ligamentului
cervical, iar ventral pe spina scapulară, acţionândca ridicător şi basculator al spetei.
Stratul II
cuprinde :
-m. romboid cervical,
are formă relativ triunghiulară, se inseră cranial peligamentul cervical, iar caudal pe unghiul cervical al spetei,
având rol de basculator alspetei.
-m. dinţat ventral cervical (seratul ventral)
, are formă relativ triunghiulară,inseră cranial pe apofizele transverse ale ultimelor cinci vertebre cervicale, iar
caudal pesuprafaţa serată a spetei, având rol de extensor al gâtului şi basculator al spetei.
-m. splenius
, bine dezvoltat la cal, redus la oaie, se inseră cranial pe occipital şicaudal pe apofizele spinoase toracale,
având rol de extensor al gâtului şi înclinător lateralal capului.
Stratul III
cuprinde :
-m. semispinal al capului (marele complex)
, este un muşchi masiv format din douăporţiuni, una dorsală poligastrică şi una ventrală semipenată. Se înseră
cranial pe apofizelearticulare cervicale şi pe occipital, iar caudal pe apofizele spinoase şi transverse
alevertebrelor toracale, având rol de extensor al capului şi gâtului, dublând ligamentulcervical de care este
uşor aderent.
-m. lungul capului (micul complex)
este un muşchi alungit, se inseră cranial peapofiza mastoidiană, caudal pe apofizele cervicale şi transverse
toracale, acţionând caextensor şi înclinător lateral al capului şi gâtului.
-m. lungul atlasului
, este un muşchi fuziform care se inseră cranial pe aripaatlasului, iar caudal pe apofizele articulare cervicale şi
transverse toracale, acţionând caextensor şi înclinător lateral al gâtului.
Stratul IV
, cel mai profund are o dispoziţie segmentară, nedepăşind în generaldouă vertebre alăturate. Cuprinde :
-m. multifid cervical
, se găseşte în partea dorso-laterală a vertebrelor cervicaleeste alcătuit din fascicule scurte dispuse în trei
straturi, având rol de extensor şi înclinător lateral al gâtului.
-m. intertransversali cervicali
, unesc procesele transverse şi articulareaparţinând la două vertebre vecine, fiecare muşchi prezentând trei
porţiuni, având rol de înclinător lateral al gâtului.
-m. oblicul mare (caudal) al capului,
este dispus oblic între cranial aripa atlasuluişi caudal apofiza spinoasă a axisului, acţionând ca principal
rotator al capului.
-m. oblicul mic (cranial) al capului
, de formă patrulateră se inseră cranial
mobilpe apofiza jugulară şi creasta mastoidiană şi caudal fix pe aripa atlasului, fiind unextensor şi de
înclinător lateral al gâtului.
-m. marele drept dorsal al capului,
este situat în zona cefei, are două fasciculecare se prind cranial pe protuberanţa occipitalului (partea profundă)
iar caudal pe apofizaspinoasă a axisului, fiind extensor al capului.
-m. micul drept dorsal al capului,
este un muşchi redus situat sub marele dreptdorsal, se inseră pe occipital şi pe tuberculul dorsal al atlasului,
având rol de extensor alcapului şi tensor al capsulei articulare occipito-atloidiene.
3.3.
Muşchii cervicali ventrali
sunt situaţi ventral faţă de apofizele transverseale vertebrelor cervicale, dispuşi într-un
strat superficial
în raport strâns cu traheea,esofagul, vasele şi nervii şi un
strat profund
în contact intim cu vertebrele.3.3.1.
Stratul superficial
cuprinde :
-m. sterno-mandibular(sterno-cefalic)
, la cabaline se inseră de ramura recurbatăa mandibulei, iar caudal împreună cu simetricul său pe epistern, rol
de flexor al capului.
-m. cleido-mastoidian,
este un muşchi lung situat între claviculă şi creastamastoidiană ;
-m. cleido-brahial,
se înseră pe claviculă şi creasta humerusului, trage membrul înainte şi înclină capul lateral.
-m. cleido-transvers,
este un muşchi triunghiular ce se inseră cranial pe atlas şiapofizele transverse ale primelor patru vertebre
cervicale, iar caudal în comun cu cleido-mastoidianul pe creasta humerusului. Are inserţii reversibile, trage
art. scapulo-humerală înainte şi înclină gâtul lateral.
-m. omohioidian,
situat în partea superioară a gâtului , se inseră cranial pe corpulhioidului şi caudal pe apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale (rumegătoare) şi pefascia scapulară medială la cabaline.Este un coborâtor al hioidului
şi separă vena jugularăcare este superficială de artera carotidă comună care este profundă.
-m. sterno-hioidian,
este un fascicul subţire situat înaintea traheei, între stern şicorpul hioidian, cu rol de coborâtor al hioidului.
-m. sterno-tiroidian
, este redus, unit cu simetricul şi cu sterno-hioidienii,
se întinde de la stern la faţa laterală a cartilajului tiroid al laringelui. Este un coborâtor allaringelui şi hioidului.
Jgheabul jugular este o depresiune longitudinală delimitată ventral de sterno- mandibular şi dorsal de
marginea inferioară a cleido-mastoidianului, adăpostind vena jugulară.
3.3.2. Stratul profund
cuprinde :

-m. lung al gâtului,

este impar format din mai multe fascicule succesive inseratefix pe faţa ventrală şi pe apofizele transverse a
vertebrelor cervicale şi faţa ventrală avertebrelor toracale. Are forma literei V cu vârful orientat cranial, rol de
flexor alcoloanei vertebrale cervicale.
-m. scalen,
situat la baza gâtului înaintea primei coaste, are o porţiune ventrală şiuna dorsală. Se inseră pe coaste şi pe
apofizele transverse ale vertebrelor cervicale,având rol de flexor al gâtului şi intervine în mişcările inspiratorii.
-m. lungul capului,
muşchi fasciculat , se

inseră mobil pe faţa ventrală abazioocipitalului şi fix pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale, având
rol deflexor al capului.
-m. drept ventral al capului
, este un muşchi redus, se inseră fix pe aripa atlasuluişi mobil pe fata ventrală a baziooccipitalului, rol în
flexarea capului.
-m. drept lateral al capului,
se întinde de la faţa ventrală a aripii atlasului la faţainternă a apofizei jugulare. Este un flexor auxiliar al
capului.
9. Anatomia chirurgicală a fasciilor și spațiilor regiunei OMF. Funcții.
I Fasciile regiunii oro-maxilo-faciale

Din reciunea o.m.f. fac parte urmatoarele fascii: -fascia temporală,

-fascia maseterică,
-fascia pterigoideana,
-fascia buccinatorie.
Fascia temporală(fig.1)- puternică cu aspect tendinos luxuriant. Ea acopera muschiul temporal si începe sus
de la linea temporalis superior, iar în jos se insera pe arcul zigomatic, bifurcîndu-se in lame, din care cea
superficială se fixează pe fata externă a arcului, iar cea profundă- pe fata lui internă. Fascia temporalis închide
fosa temporală a craniului si o transformă într-o lojă osteofibroasă în care se plaseză mușchiul temporal
împreună cu o cantitate cnsiderabilă de tesut celulo-adipos, vase și nervi.

Fascia maseterică(fig.2)-învelește mușchiul maseter cu

o lamă fascială fină. Se inseră sus pe arcul zigomatic,
jos – pe marginea mandibulei, iar posterior si anterior-
pe ramura mandibulei. Posterior și parțial din partea
feței externe , această fascie aderă la fascia glandei
parotide,ce formează pentru aceasta o capsulă. Aceste
două fascii au denumirea comună- fascia paratido-
maseteriică.

Fig.1

Fascia pterigoidiana-subțire, este atașată feței mediale a mușchiului pterigidian intern, care se insera de
baza craniului,corespunzător originii M. Pterigoid medialsi de
unghiul mandibulei.

Fascia bucofaringiana – este fascia comună aplicată pe suprafața

laterală a muschiului buccinator și constrictor superior al
faringelui. Anterior se perde în țesusutul subcutanat al obrajilor, iar
postero-inferior se continuă în adventicea faringelui și cu lamele
fasciei cervicale.
Fig.2
II Fasciile cervicale

Fasciile gîtului reflectă topografia organelor, situate în regiunea gîtului. Fasciile gîtului au o proveniență
diferită: unele reprezintă produsul solidificarii țesutului celular, care înconjoară organele, altele – reminiscente
ale mușchiului cleidohyoideus, iar celelate sunt de origine obișnuită.

Se desting (dupa V.N. Șevcunenko) 5 lamele fasciale ale gitului (fig.3).

Prima foiță, fascia colli superficiales reprezintă o lamă subcutanată, subțire, situată in țesutul celulo-adipos,ce
trece fară întrerupere de pe gît pe regiunele vecine. Ea se deosebește de fasciile sucutanate din alte regiuni ale
corpului prin aceea, că conține mușchiul pielos al gitului( m. Platysma) , pentru care, despicîndu-se în două și
cuprinzîndul din ambele parți, formează o teacă. Aceasta fascie nu da voie puroiului din carbuncule si
furuncule să pătrundă în profunzimea gîtului.

Foița a doua, fascia colli propria, acoperă toată regiunea gîtului, fixînduse sus pe mandibulă și processus
mastoideus, jos – marginea anterioară a manubriului sternal si clavicula, posterior – apofizele spinoase ale
vertebrelor cervicale si linea nuchae superior, iar anterior – linia mediana a gîtului fuzionează cu fascia
omonimă din partea opusa și cu foițele fasciale subiacente, formînd aici linea albă a gitului.
Foița a doua, întîlnită în calea sa m. Trapez si m. Sternocleidomastoidian se dedublează, captează acești
mușchi din ambele părți și concrescînd din nou, formează pentru ei teci fasciale.
Teci similare formează și pentru glanda submandibulară.
Foița a treia, aponeurosis omoclavicularis Richet, este pronunțată în regiunea medie a gîtului. E delimitată
superior de osul hioid, din părți – de mușchii omohioidieni, inferior – de stern și claviculă.
Formează teci fasciale pentru mușchii situați mai jos de osul hioid. E penetrată de venele gîtului, la care ea
aderă și le extinde, contribuind la scurgerea venoasă.
Foița a patra, fascia endocervicalis, învelește organele din regiunea gîtului. Ea constă din două lame –
viscerală,
- parietală.
Lama viscerală – cuprinde în mod separat fiecare organ, formînd pentru ele capsule fasciale.
Lama parietală – învelește toate organele împreună și formează teci pentru artera carotidă comună și vena
jugulară internă.
Spațiul dintre aceste două lamele anterior de organe se numește spațiul previsceral, dar anterior de trahee –
spațiul pretrahial.
Foița a cincea, fascia prevertebrală, trece anterior de coloana vertebrală. Începe de la exobaza craniului și
pătrunde în mediastinul posterior. Posterior fascia se fixează pe apofizele transversale ale vertebrelor.
Între foița a patra și a cincea se găsește un spațiu îngust numit spațiul retrovisceral, ce continuă inferior in
mediastinul posterior.

Secţiune orizontală prin gât, trecând prin extremitatea superioară a esofagului (schemă).

1. Teaca viscerală a lamei pretraheale. - 2. Traheea. - 3. Nervul laringeu recurent. - 4. Vena jugulară
anterioară. - 5. Glanda tiroidă. - 6. Ramura superioarăa ansei cervicale. -7.M. omohioidian. -8. Ramura
inferioară a ansei cervicale. - 9. Vena jugulară externă. -10. Artera carotidă comună. -11. nervul vag.- 12.
Artera tiroidiană inferioară. -13. Nervul accesor- 14. Trunchiul simpatic. - 15. Ramura anterioară a nervului
spinal. - 16. Ramura posterioară anervului spinal. -17. M. spleniu al gâtului. - 18. M. spleniu al capului. - 19.
M. trapez. -20. Vena vertebrală.- 21. Artera cervicală profundă. -22. Venacervicală profundă. - 23. Lama
prevertebrală. - 24. Spaţiul prevertebral (retrovisceral). - 25. Artera vertebrală. - 26. Muşchi prevertebral. - 27.
M.semispinal al capului. - 28. M. lung al capului. -29. M. ridicător al scapulei. - 30. M. scalen posterior. - 31.
M. scalen mijlociu. - 32. Nod limfatic. - 33.M. scalen anterior. - 34. Nervul frenic. - 35. Lama superficială a
fasciei gâtului. - 36. Artera cervicală ascendentă. - 37. Teaca vasculară. - 38. M.sternocleidomastoidian. - 39.
Vena jugulară internă'. - 40. Lama pretraheală. - 41. M. sternotiroidian. - 42. M. sternohioidian. - 43. Esofagu

III Functia și histologia fasciilor

Fasciile
sunt membrane conjunctive, fibroase dense, care acoperă muşchiul la exterior.

Funcţiile fasciilor
 Fasciile separă muşchii unul de altul, asigurînd contracţia lor separată.

 Separă grupurile de muşchi unul de altul şi trimit în profunzime septuri intermusculare,

care se fixează pe oase.

 Sporesc rezistenţa laterală şi nu permit deplasările laterale ale muşchiului în timpul

contracţiei.

 Datorită conexiunilor nodulilor fasciali cu periostul oaselor, fasciile îndeplinesc rolul de

suport şi contribuie la tracţiunile musculare.

 Nodulii fasciali sunt formaţiunile ce se formează la unirea şi încrucişarea fasciilor pe oase

sau pe crestele osoase.
 Fasciile reprezintă surse de inervaţie şi vascularizare ale muşchilor.
 Au rol important în efectuarea anesteziei locale.
 Tecile fasciale ale muşchilor şi fasciculele neurovasculare servesc ca repere în timpul
intervenţiilor chirurgicale.
 Fasciile localizează procesele inflamatorii şi sîngele în caz de hemoragii.
 Asigură circulaţia sîngelui venos şi a limfei spre inimă.
 Datorită fasciilor se menţine lumenul unor vene.
  Lezarea fasciei provoacă prolabarea muşchiului în locul lezat şi formarea unei hernii
musculare.
IVspatiile fetei

Spaţiile şi lojele osteo-fasciale şi intermusculare ale regiunii temporale

 Între lamelele superficială şi profundăale fasciei temporale se formează un spaţiul

interaponevrotic, care conţine muşchiul temporal, ţesut adipos, artera şi vena temporale
medii.

 Între fascia temporală şi muşchiul omonim se află spaţiul subaponevrotic (conţine o

porţiune a corpului adipos bucal).

 Corpul adipos bucal (Bichat) sau bula grăsoasă este situat între piele şi muşchiul
buccinator, fiind adiacent marginii anterioare a muşchiului maseter. El este bine dezvoltat
la sugari, fapt ce minimalizează efectele presiunii atmosferice asupra cavităţii bucale în
timpul alăptării.

 Apofizele acestui corp pătrund în spaţiile osteofasciale adiacente.

 Spaţiul masetero-mandibular situat între muşchiul maseter şi ramura mandibulei.

Conţine ţesut celulo-adipos, vase şi nervi. În sens superior comunică cu spaţiul temporo-
pterigoidian.

 Loja temporală profundă este situată între fasciculele profunde ale muşchiului temporal
şi periost, conţine vasele şi nervii temporali profunzi şi comunică inferior cu spaţiile
vecine
  Spaţiul glandei parotide – conţine glanda omonimă, vase sangvine şi nervi:
Artera carotidă externă şi ramurile ei
Vena retromandibulară
Ganglioni limfatici parotidieni.
Nervul facial şi nervul auriculotemporal

 Spaţiul temporo-pterigoidian este situat între muşchiul temporal şi pterigoidianul

lateral. Comunică cu:
Orbita
cavitatea nazală
cavitatea bucală.
Conţine artera maxilară şi plexul venos pterigoidian.

 Spaţiul interpterigoidian este situat între cei doi muşchi pterigoidieni. Conţine nervul
alveolar inferior, artera maxilară şi plexul venos pterigoidian.

 Spaţiul suprapterigoidian este delimitat de capul superior al muşchiul pterigoidian

lateral şi faţa infratemporală a aripii mari a sfenoidului. Conţine vase sangvine, nervi şi
comunică cu spaţiile vecine.

 Spaţiul pterigo-mandibular delimitat de muşchiul pterigoidian medial şi ramura

mandibulei. Comunică cu spaţiile vecine, conţine nervul alveolar inferior şi vasele
omonime.

10. Anatomia chirurgicală a glandelor salivare.

GLANDELE SALIVARE
Sunt glande cu secretie externa, secreta saliva ce e varsata in cavitatea bucala. Glandele au fost sistematizate
dupa marime in glande salivare mici si mari.
Glandele salivare mici se prezinta ca niste noduli ovoizi raspanditi sub mucoasa cavitatii bucale. Ele poarta
numele regiunii in care se gasesc in acest fel: glande labiale (pe buze), glande bucale si molare la nivelul
obrajilor, glande palatine care se gasesc la nivelul palatului dur si la nivelul calului palatin, glande linguale
la limba.

Glandele salivare mari sunt 3 perechi: glande parotide, submandibulare, si sublinguale.

GLANDA PAROTIDA e cea mai mare situata inferior de ductul auditiv extern posterior de ramura
mandibulei intr-o depresiune numita fosa retromandibulara. Datorita continutului fosa devine loja parotidiana.
Ei I se descriu 6 pereti: lateral, medial, anterior, posterior, superior, inferior.
Peretele lateral e format de lama superficiala a fasciei cervicale. Peretele posterior e format de procesul
mastoidian pe care se insera muschiul sternocleidomastoidian, pantecele posterior al muschiului digastric, iar
mai profund se gaseste buchetul stilian.
Peretele anterior e alcatuit de ramurile mandibulei cu muschiul maseter si pterigoidian median.
Peretele median e faringele.
Peretele superior e dat de articulatia temporomandibulara si meatul acustic extern. Peretele inferior e alcatuit
de o lama fibroasa care e despartitoarea submandibulo-parotidiana.
Parotida are o forma neregulata cu o portiune principala care e corpul glandei si are o forma prismatic
triunghiulara cu o fata externa, una anterioara, alta posterioara, o margine interna uneori latita ca o fata la
nivelul faringelui. De asemenea glandei I se descrie o fata superioara si una inferioara. Are o culoare cenusie
rosiatica, iar in timpul activitatii glanda are un aspect lobulat. Greutatea este de 25-30g, volumul e variabil in
limitele normalului, iar capacitatea dintre glandele mici si mari poate fi de 1:5.
Parotida se muleaza pe elementele invecinate, e continuata intr-o teaca fibroasa numita fascia parotidiana care
e o dedublare a lamei superficiale a fasciei cervicale. Glanda adera la peretii lojei si extirparea sa e dificila.
Glanda stabileste raporturi extrinseci cu elemente ce formeaza peretii lojei. De mentionat este ca
intre mandibula si parotida este un tesut grasos ce permite miscarile mandibulei care are rolul de a masa
glanda parotida. Prelungirea anterioara sau geniana are forma unei lame triunghiulare care insoteste ductul
parotidian si se gaseste pe fata laterala a muschiului maseter.
Prelungirea mediala sau faringiana vine in raport cu faringele, cu muschiul pterigoidian medial, cu nervul
mandibular si artera maxilara. Prelungirea posterioara e de mici dimensiuni. Patrunde intre muschiul
sternocleidomastoidian si pantecele posterior al muschiului digastric.
Parotida stabileste si raporturi intrinseci cu carotida externa si cu ramurile terminale ale acesteia, cu vena
retromandibulara care colecteaza venele parotidiene, cu noduri limfatice superficiale si profunde, cu nervul
auriculotemporal si cu nervul facial.
Nervul facial apare din orificiul stilomastoidian, patrunde in parotida unde se desface in ramuri dispuse sub
forma unui evantai ce separa lobii parotidei intr-o portiune superficiala situata lateral de nerv si alta profunda
situata medial de nerv.
Ductul parotidian sau canalul lui Stenon reprezinta canalul excretor al glandei parotide. Se formeaza din
unirea canalelor interlobulare, de multe ori se formeaza doua conducte mai mari. Are o lungime de 5cm,
diametrul de 4mm. Seamana cu o vena goala si poate fi sediul unor calculi. Impreuna cu prelungirea
anterioara a glandei se gaseste pe fata laterala a maseterului, la un cm inferior de arcada zigomatica
inconjurand corpul grasos al obrazului, strapunge muschiul buccinator si se deschide in vestibului cavitatii
bucale printr-un orificiu situat n dreptul colului molarului 2 superior.
Orificiul se gaseste pe o proeminenta numita papila parotidiana. Glanda parotida e o glanda lubulo-acinoasa
de tip seros, secreta un lichid clar albuminos, bogat in saruri minerale si nu contine mucus. Limfaticele sunt
drenate de nodurile superficiale si profunde si ulterior de nodurile jugulare profunde. Inervatia e vegetativa.
Fibrele simpatice provin din plexul carotidian extern. Fibrele parasimpatice provin din nervul auricul-temporal
care le aduce de la ganglionul otic. Parotida e moale, nu se simte la palpare, pentru studiul ei se practica
sialografia, se injecteaza in ductul parotidian o substanta radioopaca.
GLANDA SUBMANDIBULARA
Dupa dimensiune este a doua glanda salivara mare. Este situata inferior de planseul cavitatii bucale, prin
urmare topografic apartine gatului. Se gaseste intr-o loja osteofibroasa numita loja submandibulara. Ea e
delimitata de 3 pereti. Unul lateral format de corpul mandibulei, unul superomedial alcatuit de muschiul
milohioidian si de muschiul hipoglos. Peste milohioidian este dispus pantecele anterior al muschiului
digastric. Peretele inferior format de lama superficiala a fasciei cervicale acoperita de muschiul platisma si de
piele. Glanda are o forma neregulata. I se descriu un corp si o prelungire. Acestea formeaza o potcoava cu
deschiderea anterioara. Glanda are o lungime de 7cm si o greutate de 7g. Corpul are un aspect prismatic
triunghiular cu trei fete si doua extremitati. Fetele sunt stabilite de elementele celor trei pereti ai lojei. Fata
laterala a glandei e incrucisata de artera faciala, tot aici se gasesc un numar variabil 7-8-11 noduri limfatice.
Extremitatea anterioara corespunde pantecului anterior al digastricului. Extremitatea posterioara corespunde
despartitoarei submandibuleiparotidiene. De pe fata profunda a glandei se desprinde o prelungire ce
inconjoara marginea posterioara a muschiului milohioidian. Insoteste ductul submandibular, tece prin loja
sublinguala. Ductul submandibular (sau canalul lui Whuarton) seamana cu o vena goala, insoteste prelungirea
glandei si inconjoara muschiul milohioidian. In loja sublinguala trece medial de glanda salivara sublinguala.
Orificiul de deschidere se gaseste pe caruncula sublinguala. Ductul are o lungime de 5cm si se incruciseaza cu
nervul lingual. Structural seamana cu parotida, fiind o glanda tubulo-acinoasa compusa. Glanda e invelita intr-
o capsula proprie. Vascularizarea arteriala provine din artera faciala si submentala. Venele sunt drenate de
vena faciala, limfaticele de nodurile submandibulare si cervicale profunde. Inervatia este vegetativa. Fibrele
parasimpatice vin pe calea nervului lingual.
GLANDA SUBLINGUALA
Este cea mai mica din glandele salivare mari. Este deasupra diafragmului bucal, in loja sublinguala. Aceasta
loja are 4 pereti. Unul medial format din muschiul genioglos si hioglos, un perete lateral alcatuit de fata
mediala a corpului mandibulei in care se gaseste foseta sublinguala. Un perete superior alcatuit de mucoasa
regiunii sublinguale si unul inferior alcatuit de muschiul milohioidian. Glanda are aspectul unui ovoid turtit al
carui ax e paralel cu corpul mandibulei. E formata dintr-o portiune principala si 15-20 lobuli accesori. Are o
lungime de 3 cm, un diametru de 1 cm si o greutate de 3- 5g. Raporturile glandei sunt date de peretii lojei.
Marginea superioara a glandei ridica mucoasa sublinguala si ii da aspect de plica. Glanda are mai multe ducte
excretoare din care unul e principal, si anume ductul sublingual mare ce se alatura de ductul glandei
submandibulare si ambele se deschid pe carancula superioara. Ductele accesorii 15-30 se deschid prin orificii
separate situate pe un traiect liniar pe plica sublinguala.
Structura este asemanatoare cu a celorlalte glande salivare dar secretia e bogata in mucina. Este irigata de
artere provenite din artera linguala si sublinguala. Venele sunt drenate de vena profunda a limbii, limfaticele
sunt drenate de nodurile submandibulare, inervatia este vegetativa. glande salivare mici - nu au canal excretor,
se gasesc in cavitatea orala: glande labiale, glande bucale, glande palatine, glande linguale

Aceste glande au rolul de a secreta saliva, care are roluri importante in digestie si in apararea antiinfectioasa.

1 - glanda parotida
2 - glanda submandibulara
3 - glanda sublinguala

11. Anatomia chirurgicală a sistemului vascular al regiunii OMF.

ARTERA CAROTIDĂ COMUNĂ (Arteria carotic comunis)

Cele două artere carotide comune, dreaptă şi stângă, diferă prin origine, traiect, lungime şi raporturi.
Artera carotidă comună dreaptă îşi are originea în trunchiul arterial brahiocefalic, la baza regiunii cervicale.
Artera carotidă comună stângă îşi are originea în cavitatea toracică, în crosa arterei, fiind mai lungă decât
artera carotidă dreaptă.
Traiectul arterei carotide comune este ascendent, aproape vertical, străbate regiunea trigonului carotic şi în
dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid se împarte în două ramuri terminale:
- artera carotidă externă
- artera carotidă internă
De-a lungul traiectului, artera carotidă comună este însoţită de vena jugulară internă, dispusă lateral de artera,
şi de nervul vag, situat profund în unghiul diedru format între arteră şi venă.
Cele trei formaţiuni formează mănunchiul vasculonervos al gâtului este în raport cu faţa profundă a
muşchiului sternocleidomastoidian, acesta fiind considerat muşchiul satelit al arterei carotide comune;
posterior artera carotidă comună este în raport cu muşchii prevertebrali şi prin intermediul acestora cu
procesele transverse ale vertebrelor cervicale.
Lanţul simpatic cervical este situat posterior de artera carotidă comună, traheea şi esofagul cervical medial, iar
muşchii scaleni sunt dispuşi lateral în raport cu artera carotidă comună.
La locul de bifurcare al carotidei comune se află o dilatare fusiformă – sinusul carotidian – ce prezintă o
bogată reţea de fibre nervoase cu originea în nervii glasofaringian, vag şi simpaticul cervical. Funcţional
sinusul carotidian constituie un centru de reglare a tensiunii arteriale.

ARTERA CAROTIDĂ EXTERNĂ (arteria carotis externa)

Limite. Limita inferioară este reprezentată de bifurcarea arterei carotide comune şi corespunde marginii
superioare a cartilajului tiroid al laringelui.
Limita superioară corespunde colului condilului mandibulei; la acest nivel se împarte în cele două ramuri
terminale:
- artera temporală superficială
- artera maxilară

Traiect. Artera carotidă externă are un traiect vertical ascendent, străbate regiunea trigonului carotic şi
pătrunde în parenchimul glandei salivare parotide, unde formează planul profund arterial.
De-a lungul acestui traiect artera carotidă externă realizează raporturi, care în funcţie de regiunile străbătute
pot fi sistematizate astfel:
- în porţiunea cervicală artera carotidă externă este în raport:
 anterolateral cu muşchiul sternocleidomastoidian şi nervul
hipoglos
 medial cu faringele
 posterior cu artera carotidă internă
- în porţiunea cefalică, artera carotidă externă trece pe sub faţa profundă a pântecelui
posterior al muşchiului digastric şi a muşchiului stilohioidian, apoi pătrunde în glanda
parotidă
De-a lungul acestui traiect artera carotidă externă dă un număr de şase ramuri colaterale:
1. ARTERA TIROIDIANĂ SUPERIOARĂ
(A. thyroidea superior)
Îşi are originea pe faţa anterioară a carotidei externe, fiind prima ramură colaterală. Are un traiect
inferomedial îndreptându-se către polul superior al lobului tiroidian.
Este în raport cu faringele fiind acoperită de muşchiul sternocleidomastoidian.
De-a lungul traiectului emite următoarele ramuri colaterale:
- ramura sternocleidomastoidiană ce vascularizează porţiunea inferioară a muşchiului
sternocleidomastoidian
- ramura subhioidiană vascularizează muşchii subhioidieni. O colaterală, ramura
cricotiroidiană, vascularizează muşchiul cricotiroidian
- ramuri ce vascularizează ganglionii limfatici cervicali inferiori profunzi
- ramuri anastomatice cu artera tiroidiană inferioară şi artera faringiană ascendentă
- ramurile terminale se distribuie glandei tiroide:
- ramura glandulară anterioară
- ramura glandulară laterală
- ramura glandulară posterioară
Aceste ramuri străbat faţa anterioară şi cea posterioară a istmului şi a lobilor tiroidieni şi se anastomozează cu
cele de partea opusă. Ramura posterioară se anastomozează cu o ramură a arterei tiroidiene inferioare.
2. ARTERA LINGUALĂ (A. lingualis)
Îşi are originea pe faţa medială a arterei carotide externe la 15 mm superior de originea arterei tiroidiene
superioare, corespunzător osului mare al osului hioid.
Este situată profund în raport cu muşchiul constrictor superior al faringelui. Se angajează prin interstiţiu dintre
muşchiul genioglos şi muşchiul longitudinal inferior al limbii. Pentru cunoaşterea topografiei arterei linguale
se delimitează două regiuni topografice.
Patrulaterul lui Beclard este delimitat astfel:
- superior: nervul hipoglos
- inferior: cornul mare al osului hioid
- anterior: pântecele mastoidian al muşchiului digastric
- posterior: marginea posterioară a muşchiului hioglos
În aria patrulaterului lui Beclard este reperată artera linguală imediat după originea ei. La acest nivel ea poate
fi ligaturată deoarece nu a emis artera dorsală a limbii.
Triunghiul lui Pirogoff se delimitează astfel:
- superior: nervul hipoglos
- inferior: pântecele mandibular al muşchiului digastric şi tendonul său intermediar
- anterior: marginea posterioară a muşchiului omohioidian
În aria triunghiului artera linguală dă cea mai puternică ramură colaterală artera dorsală a limbii.
Cele două regiuni sunt acoperite de fibrele muşchiului hioglos. Ramurile colaterale ale arterei linguale sunt:
- artera dorsală a limbii vascularizează rădăcina limbii, cartilajul laringelui epiglota şi
stâlpul anterior al vălului palatin
- ramura suprahioidiană vascularizează muşchii suprahioidieni.
Artera linguală se termină prin două ramuri.
Artera sublinguală pătrunde şi străbate loja glandei sublinguale fiind situată medial de glanda sublinguală.
Artera profundă a limbii, sau artera ranină se află situată între muşchiul genioglos şi muşchiul longitudinal
inferior al limbii, respectiv la 1 cm de faţa dorsală a limbii.
Cele două artere raniene realizează de-a lungul traiectului lor, către vârful limbii, numeroase anastomoze.

3. ARTERA FACIALĂ (a. facialis)

Se desprinde de pe faţa anterioară a arterei carotide externe la 5 mm superior de originea arterei linguale.
Are un traiect foarte sinuos cu multiple sinuozotăţi şi schimbări ale direcţiei. Situată iniţial profund, în raport
cu faringele se angajează pe sub muşchiul stilohioidian şi pântecele mastoidian al muşchiului digastric şi
pătrunde în loja glandei submandibulare unde este dispusă profund. Înconjoară glanda submandibulară şi
ajunge pe faţa superficială a acesteia, apoi intersectează marginea inferioară, bazilară, a corpului mandibulei
corespunzător locului unde marginea anterioară a muşchiului maseter întâlneşte marginea inferioară a corpului
mandibulei.
La acest nivel artera facialăeste situată superficial, subtegumentar. În continuare străbate regiunea facială
având un traiect oblic ascendent lateromedial, cu numeroase flexuri. Atinge comisura buzelor, străbate şanţul
nazogenian şi ajunge la nivelul unghiului medial al orbitei unde se termină prin artera unghiulară.
Traiect sinuos al arterei faciale permite alungirea sau scurtarea configuraţiei în timpul desfăşurării proceselor
de masticaţie şi fonaţie.
Ramurile colaterale, în număr de şase, pot fi împărţite în:
- ramuri cervicale
- ramuri faciale
A. Artera palatină ascendentă (a. palatina ascendes) are un traiect vertical în raport cu faţa
laterală a faringelui.
Vascularizează pereţii faringelui, vălul palatin şi amigdala palatină.
B. Ramurile glandulare (Rr. glandulares) submandibulare vascularizează glanda
submandibulară.
C. Artera submentală (a. submentalis) se îndreaptă anterior în raport cu faţa superficială a
muşchiului milohioidian, pe care îl vascularizează.
 D. Artera labială inferioară (a. labialis inferior) se desprinde din artera facială la nivelul
comisurii buzelor, apoi are un traiect sinuos în profunzimea buzei inferioare şi se
anastomozează cu cea de partea opusă.
E. Artera labială superioară (a. labialis superior) străbate buza superioară anastomozându-se cu
cea de partea opus. Prin anastomozele realizate între arterele labiale se constituie inelul
arterial peribucal.
F. Artera laterală a nasului (a. lateralis nasi) vascularizează aripa şi lobul nasului
Artera unghiulară (a. angularis) ramura terminală a arterei faciale se află în şanţul nazogenian apoi ajunge în
unghiul medial al orbitei unde se anastomează cu artera dorsală a nasului, ramură a arterei oftalmice.
4. ARTERA FARINGIANĂ ASCENDENTĂ (A. pharyngea ascendes)
Îşi are originea pe faţa posterioară a arterei carotide externe superior de originea acesteia. Are un traiect
ascendent vertical până la baza craniului.
Ramurile colaterale:
- ramurile faringiene: vascularizează muşchii şi mucoasa faringelui
- ramurile posterioare musculare: vascularizează muşchii prevertebrali
- ramura meningee posterioară pătrunde în craniu prin gaura jugulară vascularizând
duramater cranian
5. ARTERA OCCIPITALĂ (a. occipitalis)
Originea este pe faţa posterioară a arterei carotide externe corespunzător emergenţei arterei faciale.
Are un traiect oblic ascendent în sens anteroposterior paralel cu pântecul posterior al muşchiului digastric.
Atinge procesul mastoidian, străbate muşchii regiunii nucale şi ajunge pe porţiunea solzoasă a osului occipital
pe care o străbate până la protuberanţa occipitală externă. Dă următoarele ramuri colaterale:
- artera sternocleidomastoidiană superioară
- ramura mastoidiană care vascularizează procesul mastoidian şi celulele mastoidiene
- ramura meningee străbate gaura jugulară şi se distribuie durei mater.
6. ARTERA AURICULARĂ POSTERIOARĂ (A. auricularis posterior)
Se desprinde din artera carotidă externă la 1 cm superior de originea arterei occipitale, având un traiect
ascendent oblic în sens anteroposterior până la nivelul marginii anterioare a procesului mastoidian unde se
termină prin:
- ramura anterioară, auriculară, care vascularizează pereţii pavilionului auricular.
- ramura posterioară, mastoidiană, realizează anastomoze cu ramura mastoidiană a arterei
occipitale cu artera temporală superficială.
De-a lungul traiectului emite următoarele ramuri colaterale:
- artera timpanică posterioară vascularizează cavitatea timpanică. Prin ramura ei, artera
stapediană, vascularizează muşchiul scăriţa
- ramura parotidiană are un traiect anterior vascularizând parenchimul porţiunii posterioare
a glandei parotide.

ARTERA TEMPORALĂ SUPERFICIALĂ (a. temporalis superficialis)

Îşi are originea în artera carotidă externă, în plin parenchim glandular parotidian, corespunzător colului
condilului mandibulei. Are un traiect ascendent oblic dinăuntru înafară, părăseşte glanda parotidă şi se
dispune posterior de articulaţia temporomandibulară şi anterior de tragus. Îşi continuătraiectul ascendent
venind în raport cu faţa superficială a arcadei temporozigomatice, iar la 3 cm superior de aceasta se împarte în
două ramuri terminale:
- ramura anterioară, frontală
- ramura posterioară, parietală
Cele două ramuri terminale au un traiect sinuos cu multe inflexiuni fiind dispus subtegumentar.
Vascularizează tegumentul regiunii frontale şi a regiunii parietale.
În traiectul său, artera temporală superficială emite şase ramuri:
- ramura parotidiană vascularizează parenchimul glandei parotide
- ramuri articulare care se distribuie articulaţiei temporomandibulare
- ramuri auriculare vascularizează pereţii pavilionului auricular
 - artera transversă a feţei are un traiect orizontal, străbate dinapoi înainte glanda parotidă,
apoi vine în raport cu faţa superficială a muşchiului maseter şi a muşchiului buccinator.
Vascularizează structurile ce intră în alcătuirea regiunii geniene.
- artera zigomatico-orbitală ajunge pe faţa temporală a corpului osului zigomatic,
abordează orificiul zigomaticoorbital şi pătrunde în canalul zigomaticoorbital
- artera temporală profundă mijlocie are un traiect ascendent oblic angajându-se între
peretele osos al fosei temporale şi fascicolul mijlociu al muşchiului temporal pe care îl
vascularizează

ARTERA MAXILARĂ (A. MAXILLARIS)

A doua ramură terminală a arterei carotide externe prezintă iniţial un parcurs intraparotidian. Apoi străbate
butoniera retrocondiliană a lui Juvara, delimitată între colul condilului mandibulei şi ligamentul
sfenomandibular şi pătrunde în fosa infratemporală. Se angajează prin interstiţiul delimitat între cele două
fascicule musculare ale muşchiului pterigoidian lateral.
În continuare descrie o curbă cu convexitatea orientată anterior îndreptându-se către tuberozitatea corpului
osului maxilar, pătrunde în fosa pterigopalatină, pe care o străbate, orientându-se către gaura sfenopalatină,
unde se termină prin artera sfenopalatină, care reprezintă ramura sa terminală.
Prin vastul teritoriu vascularizat, artera maxilară realizează o complementare cu teritoriul de inervaţie al
nervului trigemen.
Traiectul arterei maxilare este împărţit, din punct de vedere topografic, în trei segmente:
- segmentul mandibular, retrocondilian
- segmentul pterigoidian, situat între cele două fascicule ale muşchiului pterigoidian medial
- segmentul pterigoidian, dispus în fosa pterigopalatină
Ramurile colaterale sunt variate în ceea ce priveşte originea, traiectul şi numărul.
A. Artera timpanică anterioară pătrunde prin scizura pietrotimpanică în cavitatea timpanică
B. Artera meningee mijlocie are un traiect ascendent, se angajează prin gaura spinoasă, pătrunde
în craniu, unde se împarte în mai multe ramuri:
- ramura anterioară, frontală
- ramura orbitală
- ramura parietală
- ramura pietroasă
- ramura timpanică superioară care parcurge canalul nervului pietros mic. Vascularizează
casa timpanului.
C. Artera meningee mică cu un traiect ascendent pătrunde în craniu prin gaura ovală
vascularizând ganglionul senzitiv al nervului trigemen şi dura mater, învecinată acestuia
D. Artera alveolară inferioară
Îşi are originea în dreptul marginii inferioare a muşchiului pterigoidian lateral având un traiect oblic
descendent în sens anterolateral către faţa medială a ramurei verticale a mandibulei. Însoţită de nervul alveolar
inferior străbate gaura mandibulară şi pătrunde în canalul mandibular pe care îl parcurge până la nivelul găurii
mentoniene, unde se ramifică în:
- artera mentonieră care părăseşte canalul mandibular prin gaura mentonieră
- artera incisivă care continuă traiectul arterei alveolare inferioare. Vascularizează dinţii
frontali şi procesul alveolar şi parodonţiul acestora.
De-a lungul traiectului prin canalul mandibular din artera alveolară inferioară se desprind ramuri dentare,
ramuri alveolare şi ramuri parodontale vascularizează premolarii şi molarii.
Înainte de a pătrunde în gaura mandibulară din artera alveolară inferioară îşi are originea artera milohioidiană
care vascularizează muşchiul milohioidian.
E. Artera maseterină are un traiect oblic descendent, străbate incizura mandibulară şi pătrunde
în spaţiul de clivaj delimitat de faţa laterală a ramurei verticale a mandibulei şi faţa profundă
a muşchiului maseter, pe care îl vascularizează.
F. Artera temporală profundă anterioară are un traiect oblic ascendent în sens posterior şi se
angajează între suprafaţa osoasă a fosei temporale şi faţa profundă a fasciculului anterior al
muşchiului temporal.
 G. Artera temporală profundă posterioară are un traiect ascendent oblic în sens anteroposterior
pe faţa profundă a fascicolului posterior al muşchiului temporal.
H. Ramurile pterigoidiene îşi au originea fie direct din artera maxilară fie din artera temporală
profundă posterioară. Vascularizează muşchii pterigoidieni.
I. Artera bucală are un traiect orizontal în sens posteroanterior către faţa profundă a muşchiului
buccinator.
J. Artera alveolară superioară, îşi are originea în artera maxilară internă corespunzător fosei
infratemporale îndreptându-se către tuberozitatea corpului osului maxilar, unde se divide în
mai multe ramuri care străbat orificiile şi canalele alveolare vascularizând molarii, procesul
alveolar şi parodontiul precum şi sinusul maxilar.
K. Artera suborbitală îşi are originea din artera maxilară corespunzător fosei pterigopalatine. Se
angajează prin fisura orbitală inferioară, pătrunde în orbită, unde străbate şanţul şi canalul
suborbital, apoi trece prin gaura suborbitală şi ajunge pe faţa anterioară a corpului osului
maxilar. De-a lungul traiectului intraorbitar emite colaterale reprezentate de:
- arterele alveolare superioare şi mijlocii ce vascularizează premolarii şi procesul alveolar
adiacent prcum şi sinusul maxilar
- arterele alveolare superioare şi anterioare care vascularizează procesul alveolar şi grupul
dinţilor frontali.
Prin ramurile terminale artera suborbitală vascularizează pleoapa inferioară, buza superioară aripa nasului şi
porţiunea anterioară a regiunii geniene.
L. Artera paltină descendentă. Din fosa pterigopalatină are un traiect descendent străbătând
canalul pterigopalatin, unde se împarte în:
- artrera palatină mare se angajează prin gaura palatină mare şi ajunge pe palatul dur. Îşi
schimbă direcţia îndreptându-se anterior şi realizează anastamoze cu artera nozopalatină.
Vascularizează palatul dur şi vălul palatin.
- arterele palatine mici străbat găurile palatine mici vascularizând vălul palatin şi amigdala
palatină.
M. Artera pterigopalatină cu originea în fosa pterigopaltină străbate canalul pterigopalatin, în
sens anteroposterior, vascularizând bolta faringiană.
Artera sfenopalatină, ramura terminală a arterei maxilare străbate orificiul sfenopalatin, pătrunde în cavitatea
nazală, unde se împarte în două ramuri:
- arterele nazale posterioare laterale vascularizează pereţii laterali ai cavităţii nazale
- arterele nazale posterioare mediale au un traiect posteroanterior de o parte şi de alta a
septului nazal în raport direct cu peretele inferior al cavităţii nazale. Anterior cele două
ramuri se unesc formând artera nazopalatină care străbate canalul incisiv, apoi gaura
incisivă ajungând pe palatul dur. Realizează anastomoze cu artera palatină mare.

VASCULARIZAŢIA VENOASĂ A CAPULUI ŞI A GÂTULUI

VENA JUGULARĂ INTERNĂ (VENA JUGULARIS INTERNA)

Îşi are originea la nivelul găurii jugulare fiind continuarea sinusului venos sigmoid al durei mater.
Are un trafiect descendent, de la nivelul găurii jugulare până la confluentul venos a lui Pirogoff ce este situat
posterior de extremitatea medială a claviculei. La acest nivel se uneşte cu vena subclaviculară şi formează
trunchiul venos brahiocefalic. La început este alături de artera carotidă internă şi de nervul vag, apoi de artera
carotidă comună şi nervul vag.
Traiectul venei jugulare interne, raportat la pântecele mastoidian al muşchiului digastric şi a muşchiului
omohioidian, este împărţit în trei segmente:
1. Segmentul superior este cuprins între gaura jugulară şi pântecele
mastoidian al muşchiului digastric.
Vena jugulară internă realizează următoarele raporturi:
- anterior cu elementele musculoligamentare ce formează buchetul lui Riolan
- posterior cu muşchii prevertebrali
- lateral cu glanda parotidă
 - medial cu faringele, cu nervii cranieni glosofaringian, vag, accesor, hipoglos, cu artera
carotidă comună
2. Segmentul mijlociu cuprins între pântecele mastoidian al
muşchiului digastric şi porţiunea superioară a muşchiului
omohioidian. Vena jugulară internă realizează raporturi:
- anterior cu ansa cervicală şi muşchiul sternocleidomastoidian
- posterior cu muşchii prevertebrali
- lateral muşchiul sternocleidomastoidian
- medial cu artera carotidă internă, apoi cu artera carotidă comună şi nervul vag.
3. Segmentul inferior este situat inferior de muşchiul omohioidian.
Realizează raporturi astfel:
- anterior cu muşchiul sternocleidomastoidian
- posterior cu muşchiul scalen anterior şi vena subclaviculară
- lateral cu nervul frenic
- medial cu artera carotidă externă, cu nervul vag, cu esofagul cervical.
Venele afluente venei jugulare interne
1. Venele faringiene (v. pharyngeals)
Drenează sângele venos ai pereţilor faringelui care este drenat în plexul venos faringian.
La nivelul osului hioid vena jugulară internă primeşte ca afluenţi vena facială, vena linguală, vena tiroidiană
superioară fie direct, fie prin intermediul unui trunchi comun venos tiro-lingo-facial.
2. Vena facială (v. facialis)
Se formează la nivelul unghiului intern al orbitei sub forma venei unghiulare. Cu un traiect sinuos ea descinde
prin şanţul nazogenian, trece profund de muşchiul zigomatic mare, apoi străbate faţa superficială a muşchiului
maseter şi ajunge la nivelul marginii inferioare bazilare a corpului mandibulei. Pătrunde şi străbate loja
glandei submandibulare, iar la nivelul unghiului mandibulei se uneşte cu vena retromandibulară, care
anastomează vena jugulară externă cu vena facială.
Ea se formează în parenchimul glandei parotide prin confluarea venelor maxilară şi temporală superficială.
Vena facială are următorii afluenţi:
- venele supratrohleare
- venele supraorbitale
- venele nazale externe
- venele palpebrale inferioare
- venele labiale superioare
- venele labiale inferioare
- venele bucale
- venele submentale
- venele parotidiene
- venele submandibulare
Vena facială drenează fie direct, fie prin intermediul trunchiului venos tiro-lingo-facial, în vena jugulară
internă.
3. Vena linguală (v. lingualis)
Se formează prin unirea venelor dorsale ale limbii, a venelor ranine şi a venelor linguale profunde.
Drenează în vena jugulară internă direct sau prin trunchiul venos tiro-lingo-facial.
4. Vena tiroidiană superioară (v. thyroidea superior)
Se formează la nivelul polului superior al lobului glandei tiroide de unde are un traiect superolateral
încrucişează artera carotidă comună şi drenează în vena jugulară internă fie direct fie prin trunchiul venos tiro-
lingo-facial.
Primeşte ca afluenţi vena laringiană şi venele cricotiroidiene.

VENA JUGULARĂ EXTERNĂ (VENA JUGULARIS EXTERNA)

Îşi are originea în regiunea parotidiană prin unirea venei temporale superficiale cu vena maxilară internă.
Drenează în vena subclaviculară în imediata vecinătate a confluentului venos a lui Pirogoff.
Traiectul venei jugulare externe este împărţit în trei segmente:
a.) Segmentul parotidian. În parenchiul glandei parotide vena jugulară externă formează planul
mijlociu venos situat între planul profund arterial şi planul superficial nervos al nervului
facial.
b.) Segmentul sternocleidomastoidian, în care vena jugulară externă are un traiect oblic
descendent posterosuperior încrucişând muşchiul sternocleidomastoidian.
c.) Segmentul supraclavicular cu un traiect scurt vena jugulară externă perforează fascia
cervicală superficială şi drenează în vena subclaviculară.
Primeşte ca afluenţi colaterali:
- vena occipitală, drenează sângele venos al regiunii occipitale, de nivelul muşchilor
regiunii nucale şi a porţiunii superioare a muşchiului sternocleidomastoidian
- vena auriculară posterioară, drenează sângele venos al pavilionului auricular
- vena suprascapulară, drenează sângele venos al tegumentelor şi muşchilor regiunii
scapulare
- vena jugulară anterioară se formează la nivelul osului hioid prin unirea venelor
superficiale din regiunea submandibulară. Are un traiect descendent urmărind marginea
anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian. Superior de manubriul sternal cele două
vene jugulare anterioare se anastomozează formând arcul venos jugular.
Vena temporală superficială
Se constituie din reţeaua venoasă a claviculei.
Descinde anterior de tragus şi articulaţia temporomandibulară însoţind artera temporală superficială şi nervul
auriculotemporal. Pătrunde în parenchimul glandei parotide, unde se anastomozează cu vena maxilară
formând vena jugulară externă.
Drenează sângele venos de la nivelul pavilionului auricular, de la glanda parotidă, articulaţia
temporomandibulară, de la tegumentele regiunii temporale şi a regiunii faciale.
Vena maxilară
Se formează din două plexuri venoase ce se anastomozează: plexul alveolar superior şi plexul pterigoidian.
Plexul alveolar superior se află dispus la nivelul tuberozotăţii corpului osului maxilar.
Plexul pterigoidian se află situat între cele două fascicule ale muşchiului pterigoidian lateral.
Cele două plexuri sunt formate din anastomozele ce unesc venele omonime ramurilor arterei maxilare.
Astfel formată vena maxilară trece prin butoniera retrocondilară a lui Juvara, alături de artera maxilară şi de
nervul auriculotemporal, pătrunde în parechimul glandei parotide, unde se anastomozează cu vena temporală
superficială.
12. Anatomia chirurgicală a nervului trigemen.
Nervul trigemen (V) este format din fibre senzitive eu originea reala in ganglionul semilunar al trigemenului
(ganglionul Gasser), situat pe fata anterioara a stancii temporalului, si din fibre motorii, cu originea reala in
nucleul masticator din punte. Aceste doua categorii de fibre alaturate alcatuiesc nervul trigemen, care intra si,
respectiv, iese din nevrax la nivelul puntii (originea aparenta).
In dreptul ganglionului Gasser, nervul trigemen se imparte in trei ramuri: oftalmica (nervul oftalmicic),
maxilara (nervul maxilar) si mandibulara (nervul mandibular).
Ramura oftalmica, dupa ce paraseste cavitatea craniana, se subdivide in alte ramuri (n.nasociliar, n.frontal,
n.lacrimal),care se distribuie la globul ocular,mucoasa nazala, olfactiva si la pielea fruntii. Ea este formata
exclusive din fibre senzitve.
Ramura maxilara, formata tot numai din fibre senzitive, paraseste cavitatea craniana prin gaura rotunda,
impartindu-se in mai multe ramuri (n. infraorbital, n. zigomatic) care se distribuie la maxilar (dintii superiori),
palatul moale, mucoasele nazala si respiratorie, precum si la pielea regiunii temporale, malare, a buzelor si a
pleoapei inferioare.
Ramura mandibulara este aleatuita atat din fibre senzitive cat si motorii. Dupa ce paraseste cavitatea craniana
prin gaura ovala, ea se imparte in doua trunchiuri, anterior si posterior, care la randul lor se subimpart in mai
multe ramuri (n. alveolar inferior, n. lingual, n. auriculotemporal etc.). Fibrele senzitive ale aeestui nerv se
distribuie la mandibula, glandele salivare submandibulare si sublinguale, partea anterioara a limbii, la pielea
tamplelor, a pavilionului urechii, a fruntii, obrajilor si buzei inferioare. Fibrele motorii ale nervului
mandibular se distribuie la muschii masticatori, la o parte din muschii suprahioidieni, la muschiul tensor al
timpanului si la muschiul tensor al valului palatin. in afara fibre lor senzitive si motorii, nervul trigemen mai
contine si fibre vegetative parasimpatice.

13. Anatomia chirurgicală a nervului facial.

Nervul facial (VII) este format din fibre senzitive cu originea reala in ganglionul geniculat, situat in stanca
temporalului, si din fibre motorii cu originea reala in nucleul motor al facialului din punte. Fibrele motorii
predomina, reprezentand nervul facial propriu-zis, care iese din nevrax prin santul bulbopontin deasupra olivei
(originea aparenta). Fibre1e senzitive sunt reprezentate de nervul intermediar Wriesberg (VII bis), care intra in
nevrax - tot prin santul bulbopontin - deasupra olivei, dar lateral fata de facialul propriu-zis. Cele doua
categoriide fibre se unesc la nivelul ganglionului geniculat de pe traiectul intermediarului Wriesberg,
formeaza nervul intermediofacial, care trece in
orificiul auditiv intern si paraseste cutia craniana prin gaura stilomastoidiana. din osul temporal. Dupa ce iese
din craniu, acest nerv trece prin loja glandei parotide, la nivelul careia se imparte in mai multe ramuri.

Fibrele senzitive ale nervului facial se distribuie la mucoasa linguala (doua treimi din suprafata anterioara), iar
cele motorii la muschii mimicii, muschii stilohioidieni, muschiul digastric si muschiul scaritei. In afara
fibrelor somatomotorii si somatosenzitive, nervul facial mai contine si fibre vegetative parasimpatice
preganglionare, cu originea reala in nucleul salivator superior din punte. Aceste fibre se termina langa
ganglionii vegetativi submandibulari si sublinguali, de unde pleaca fibre postganglionare care inerveaza
glandele submandibulara si sublinguala.
14. Anatomia chirurgicală a sinusului maxilar. Corelaţia rădacinilor dinţilor superiori cu sinusul
maxilar.
Sinusul maxilar (antrul lui Highmore) este o cavitate pneumatică situată în corpul osului maxilar şi inconstant
în procesele acestuia. Este cel mai voluminos dintre sinusurile paranazale, fiind şi singurul prezent la nou-
nascut, cu un volum de 6-8 cm³ [10, 14]. Sinusul maxilar ia nastere în săptămâna 10 de viaţă intrauterină, când
are loc prima pneumatizare a acestuia dintr-un mugure localizat la nivelul meatului nazal mijlociu,
extinzându-se apoi spre cartilajul etmoidal. În săptămâna 20 de viaţă intrauterină are loc cea de-a doua
pneumatizare a sinusului, care se dezvoltă în corpul maxilei, participând în acest fel şi la modelarea acesteia
[5].
La adult, sinusul maxilar ocupă aproape în totalitate osul maxilar, având un volum mediu de aproximativ 15
cm³ [6, 14, 41] putând prezenta importante variaţii, între 2 si 20 cm³, în funcţie de vârsta pacientului şi de
prezenţa sau absenţa dinţilor. Are forma unei piramide triunghiulare cu vârful orientat lateral spre osul
zigomatic şi i se descriu cinci pereţi: superior, inferior, anterior, posterior si medial
Peretele superior formează parţial podeaua orbitei si conţine în grosimea lui şanţul, canalul şi mănunchiul
vasculonervos infraorbitar. Nervul infraorbitar este dehiscent în sinus la 14 % din populaţie şi poate fi lezat in
timpul manoperelor clasice de elevare a podelei sinusale [17].
Peretele inferior sau podeaua sinusală este format din osul alveolar corespunzător alveolelor molarilor şi
premolarilor, uneori extinzându-se până la nivelul caninului. La adult în 70 % din cazuri podeaua sinusală
este situată la aproximativ 4-5 mm sub nivelul planseului foselor nazale [6, 17], iar în absenţa dinţilor laterali
extinderea sinusului poate ajunge până la nivelul crestei alveolare reziduale.
De asemenea în urma pneumatizării neuniforme a sinusului în urma pierderii dinţilor laterali, iau naştere
septele sinusale secundare sau dobandite. Acestea împreuna cu septele sinusale primare sau congenitale ce
apar în cursul dezvoltării maxilarului superior, sunt prezente la 16-58% din populaţie conform studiilor
recente [22]. Septele sinusale mai poartă numele de “septele lui Underwood” după cel care le-a descris pentru
prima dată şi au o importanţă clinică deosebită în alegerea tehnicii chirurgicale de elevare a membranei
sinusale.
Peretele anterior corespunde fosei canine, este subţire şi străbătut de canalele dentare superioare şi anterioare.
Reprezintă alături de peretele inferior, locul de elecţie în abordarea chirurgicală a sinusului maxilar în scop
implantologic.
Peretele posterior este cel mai gros şi corespunde tuberozităţii maxilare. Prin intermediul său, sinusul maxilar
vine în raport cu fosa pterigomaxilară.
Peretele medial corespunde peretelui lateral al foselor nazale şi conţine ostiumul sau hiatul semilunar, orificiu
de comunicare între sinus şi cavitatea nazală care se deschide la nivelul meatului nazal mijlociu, asigurând
astfel drenajul fiziologic al secreţiilor sinusale în cavitatea nazală. Dupa unii autori [17] în 15-40% din cazuri
este prezent şi un ostium accesoriu de dimensiuni mult mai mici.
Mucoasa sinusală este de tip respirator, formată dintr-un epiteliu cilindric pluristratificat, cu cili, care are rolul
de a evacua mucusul şi secreţiile sinusale prin ostium, în meatul mijlociu. Această mucoasă este susceptibilă
patologiei infecţioase, alergice şi neoplazice.
Funcţiile sinusului maxilar sunt multiple acesta fiind implicat în respiraţie, prin umidifierea, incălzirea şi
filtrarea aerului inspirat, în reglarea presiunii intranazale, în apărarea imună nespecifică, în special prin sinteza
de monoxid de azot, considerat un mediator al inflamaţiei pentru caile aeriene superioare. De asemenea se
consideră că prin pneumatizarea sa succesivă în perioada de creştere contribuie activ la dezvoltarea masivului
facial, iar prin volumul şi configuraţia sa anatomică, constituie adevarate “cavităti de rezonanţă” pentru
fonaţie. În plus, prezintă capacitatea de a absorbi şocurile traumatice de la nivelul etajului mijlociu al feţei.
15. Anatomia chirurgicală a sistemului limfatic al regiunii OMF.
Cercul ganglionar pericervical
–cuprinde:a)grupul occipital profund – situat sub unghiul postero-superior al
muschiuluisternocleidomastoidian si pe tesutul fibrotendinos care acopera liniaoccipitala superioara intre
insertiile SCM si trapezului; primeste limfaticeledin portiunea occipitala a pielii paroase a capului.b)grupul
mastoidian – situat la capatul proximal alsternocleidomastoidianului; primeste limfaticele fetei posterioare
alepavilionului urechii si a teritoriului parietal al pielii paroase a capului.c)grupul parotidian – se subdivide in
trei grupe:
•grupul superficial si preauricular;
•grupul sub-aponevrotic;
•ganglionii intraglandulari.Grupul parotidian primeste limfa din regiunile temporala si frontala apielii paroase
a capului, de la pleoape, de la radacina nasului, de laurechea externa.
d)grupul submaxilar profund – plasat pe marginea inferioara a mandibulei siobrazului; primeste limfa de la
pleoapa inferioara, de la nas, obraz, buze,de la gingii si de la planseul bucal.e)grupul submentonier –
care poate fi profund sau superficial, plasat intrecele doua parti ale muschiului digastric; primeste limfa de la
menton, de labuza inferioara, de la partea mediana a gingiei inferioare, de la planseulbucal si de la varful
limbii.
•Grupele laterale profunde ale gatului (lantul ganglionar substernomastoidianprofund) – plasat de la mastoida
pana la baza gatului.
•Grupul cervical profund juxta-visceral-
cuprinde:a.ganglionii retrofaringieni;b.ganglionii prelaringieni;c.ganglionii pretrahleali;d.ganglionii
lantului recurential.
•Vasele limfatice ale capului si gatului – merg la ganglionii substernomastoidieni.
16. Etapele examenului clinic în chirurgia OMF. Scopul esențial al examenului clinic.
Indiferent, de afectiunile B.M.F., in scopul final al stabilirii unei conduite terapeutice, este necesara stabilirea
unui diagnostic. Pentru aceasta se face examenul clinic al pacientului. Este contraindicata efectuarea oricarei
manopere fara un examinare atenta a pacientului (Vezi "Examenul Clinic in chirurgia B.M.F. si Stamatologie'
Etapele examenului clinic:
1. Anamneza
2. Examenul clinic loco-regional
3. Exanmenul clinic pe aparate
4. Examene paraclinice si de laborator
5. Consultarea colegilor de breasla
6. Cercetarea bibliografica
Examenul bolnavilor in sectia ChOMF
Scopul examinarii clinic a pacientului este:
- nivelul de functionare a organismului indicii de baza: plus; TA; FR;T

Etapele exaenului clinic clasic ale afectinilor OMF :

1. acuze. Istoricul bolii
2. examinara cu ajutorul metodelor fizice- examenul vizual, palparea, percursia, auscultatia.
3. examenul cu ajutorul metodelor speciale-laborator, instrumentale, radiologige,
histologice.

Prezenta defectului:
1. topografia
2. dimesniunile
3. tesuturile afectate
4. dereglarile functionale
5. culoarea

dereglari functionale
1. disfagii
2. limitarea ecursiei mandibulare – Trism
3. clepsidra
4. dereglarea respiratiei (SCODA)
5. dereglarea sensibilitatii (Valsalva)
6. dereglarea sensibilitatii olfactive

17. Examenul subiectiv al pacienţilor cu afecțiuni OMF.

ANAMNEZA
În primul rând se stabileşte identitatea bolnavului, vârsta, ocupaţia, etc.
 Vârsta poate da indicaţii importante asupra prognosticului bolii (tumori maligne la tineri), asupra unor
perioade critice (menopauză, pubertate) sau momentului unor intervenţii chirurgicale (anomalii dento-
maxilare, despicături labio-maxilo-palatine, defecte estetice).
Condiţiile de viaţă şi muncă precizează activitatea în mediul toxic sau necesitând efort fizic intens,
existenţa unor factori de stress, felul alimentaţiei, abuzul de condimente, alcool, tutun, etc.
A.H.C. ne interesează în special sifilis, tuberculoză, coagulopatii, boli genetice, despicături labio-
maxilo-palatine legate de tulburări în primele 3 luni de sarcină.
A.P.P. se cercetează în ordine cronologică pe perioade de vârstă. În mod special ne interesează obiceiuri
vicioase din copilărie (supt deget, deglutiţie infantilă).
După acest prim contact cu bolnavul, se stabileşte motivul sau motivele ce l-au determinat să se prezinte
la medic, de obicei principalele cauze sunt: durerea, tumefacţia, sau tumori, tulburări funcţionale loco-
regionale şi tulburări generale.
Istoricul se face în privinţa debutului şi evoluţiei bolii, ordinea de apariţie a diferitelor simptome,
succesiunea şi evoluţia lor, tratamentele urmate şi rezultatele obţinute. În general bolnavul se prezintă pentru
următoarele cauze: durere, tumefacţie sau tumoră, tulburări funcţionale asociate locale sau generale.
Durerea o analizăm d.p.d.v. al împrejurărilor de apariţie, sediului, caracterului (spontană sau provocată),
intensităţii, iradierilor, durata continuă sau în crize, diurnă sau nocturnă, tulburările asociate, modul de reacţie
la analgezicele uzuale, etc.
Despre tumefacţie sau tumoră, anamneza trebuie condusă în sensul depistării evoluţiei (rapidă sau lentă)
progresivă sau în pusee. Ulceraţiilor şi fistulelor li se precizează debutul, evoluţia, etc.
Tulburările funcţionale locale mai des incriminate de bolnav se pot referi la mişcările de deschidere şi
închidere a gurii, masticaţiei, deglutiţiei, fonaţiei sau mimică. Tulburările subiective, obiective sau funcţionale
se însoţesc adesea de simptome sau semne generale ce uneori constituie motivul principal ce determină
bolnavul să se prezinte la consultaţii. Astfel de manifestări pot fi: cefaleea, insomnia, febra, alterarea stării
generale, etc.
18. Examenul obiectiv exobucal.
EXAMENUL EXOBUCAL - se va examina faţa şi regiunile cervicale antero-laterale prin inspecţie şi palpare.
Prin inspecţie se observă expresia feţei, eventual exoftalmie sau anoftalmie, inegalitatea pupilară,
faciesul adenoid, existenţa unor ticuri, modificările reliefurilor normale ale feţei şi gâtului. Se verifică
simetria feţei în repaus şi în timpul mişcărilor mimicii. Inspecţia feţei se face atât din faţă cât şi din profil. Se
apreciează coloraţia tegumentelor, prezenţa de erupţii, escoriaţii, plăgi cicatrici vicioase, hipertrofice,
retractile.
Se apreciează asimetria determinată de o pierdere de substanţă, de prezenţa unei tumefacţii sau tumori
căreia i se descrie mărimea, forme, limitele. Se descriu ulceraţiile, întinderea lor, forma, aspectul marginilor,
de asemenea prezenţa de fistule, numărul şi sediul lor, starea tegumentelor din jur, aspectul secreţiei.
Palparea dă elemente importante în legătură cu procesele tumorale, traumatice, inflamatorii. În
traumatisme se cercetează dacă există mobilitate anormală sau deformaţii osoase la nivelul marginilor orbitei,
ale conturului mandibular ale piramidei nazale, etc. În procesele inflamatorii prin palpare se obţin date asupra
consistenţei (fluctuenţă, depresibilitate, infiltraţie).
În cazul formaţiunilor tumorale se cercetează forma, întinderea, localizarea, mărimea, suprafaţa
(regulată, neregulată, boselată) conturul şi consistenţa : dură, depresibilă, renitentă, fluctuentă, moale, elastică,
etc. Precum şi gradul de mobilitate faţă de planurile profunde şi superficiale.
Se vor examina tulburările de sensibilitate în teritoriul ramurilor trigemenului prin înţepare cu sonda,
comparativ cu partea sănătoasă.
Examenul ganglionilor regionali (submentonieri, submandibulari, pretragieni, genieni, subangulo-
submandibulari, latero-cervicali, superficiali şi profunzi) se face tot prin palpare, bilateral. Se cercetează
mărimea lor, gradul de aderenţă faţă de planurile adiacente, consistenţa, prezenţa fenomenelor de periadenită
cu sau fără fluctuenţă, modul de dispunere, izolaţi sau în bloc, unici sau multiplii.
Articulaţia temporo-mandibulară este examinată prin palpare în conductul auditiv extern bilateral,
concomitent prin următoarea tehnică: se introduce indexul în conductul auditiv extern şi se invită bolnavul să
facă mişcări de închidere şi deschidere a gurii; se constată amplitudinea mişcării condililor; se pot percepe
auditiv şi palpatoriu zgomote articulare: cracmente, frecături ce declanşează existenţa deformaţiilor tumorale,
inflamatorii sau traumatice.
19. Examenul obiectiv endobucal
Examenul endobucal - Pentru examenul endobucal este necesară o bună expunere a cavităţii bucale, ce se
realizează cu bolnavul aşezat în poziţie corectă pe fotoliul dentar, în condiţii de vizibilitate şi iluminare bună.
Pentru examinarea cavităţii bucale sunt indispensabile: oglindă, pensă şi sondă dentară. Prin inspecţie se
examinează succesiv orificiul bucal, buzele şi vestibulul, deschiderea gurii şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Inspecţia orificiului bucal şi buzele poate remarca microstomie sau macrostomie, macrocheilie, palparea
sau cianoza buzelor, despicături sau fistule labiale, pierderi de substanţă sau cicatrici, manifestări patologice
diverse. La inspecţia vestibulului bucal se apreciează profunzimea şanţurilor vestibulare, starea frenurilor,
aspectul general al mucoasei şi coloraţia sa. Examenul deschiderii gurii poate pune în evidenţă situaţii diferite:
deschiderea normală, limitarea deschiderii (trismus sau constricţie) sau imposibilitatea deschiderii (ankiloză).
Inspecţia cavităţii bucale propriu-zise, se face în mod sistematic, începând cu cercetarea bolţii şi vălului
palatin, pilierilor amigdalieni şi amigdalelor, planşeului bucal, limbii, a orificiilor şi papilelor canalelor
salivare (Stenon, Wharton) şi aspectul salivei eliminată prin ele. Palparea părţilor moi se execută bidigital
pentru buze, obraji sau limbă şi bimanual pentru obraji şi planşeu bucal.
Se percep eventual formaţiuni patologice în grosimea părţilor moi, apreciindu-se mărimea, consistenţa,
mobilitatea şi sensibilitatea leziunilor, raporturile lor cu ţesuturile din jur.
Examenul dinţilor şi parodonţiului
Se apreciează forma arcadelor dentare, modul de implantare a dinţilor şi raporturile interdentare, se
studiază arcadele în raporturile lor reciproce. După examenul arcadelor dentare, se face apelul dinţilor,
notările făcându-se după sistemul celor două cifre.
Se examinează fiecare arcadă în parte, întotdeauna în aceeaşi ordine începând cu semiarcada superioară
dreaptă, în sensul mişcării acelor de ceasornic. Prin inspecţie directă sau indirectă, cu ajutorul oglinzii se
cercetează anomaliile de număr, formă, structură şi poziţie ale dinţilor prezenţi, malformaţiile dentare,
deviaţii, înclinări, etc.
Palparea dinţilor se realizează cu mânerul sondei (percuţie dentară) orizontal sau în ax, durerile
provocate dând indicaţii asupra stării inflamatorii a parodonţiului. Examenul parodonţiului menţionează
prezenţa sau absenţa tartrului dentar, coloraţia şi aspectul gingiei (hiperplazică, retractată, cianotică, existenţa
de pungi gingivale, etc.).
Inspectia
q se face un examen exofacial si un examen endobucal
q se vor examina regiunile anatomice ale fetei si regiunea cervicala
q se apreciaza simetria faciala
q se apreciaza culoarea tegumentelor (pot fi modificate, fie prin vasodilatatie, fie prin vasoconstrictie, sau
prin acumularea unor pigmenti)
q daca exista anumite leziuni (intreruperi ale continuitatii tegumentelor prin plagi traumatice, prin
ulceratii, leziuni de tip exofitic - proeminente la suprafata tegumentului
Palparea
q se face uni- sau bimanual
q se va incepe cu partea aparent sanatoasa, pentru ca ne ajuta sa avem un element de comparatie si de
multe ori pacientul acuza durere in zona bolnava
q se vor examina atat structurile osoase accesibile palparii cat si partile moi superficiale
q informatii care pot fi furnizate:
· daca intr-o anumita zona exista modificari ale formei sau ale volumului (in exces - tumori, hipertrofii;
sau in deficit - leziuni cu lipsa de substanta, atrofii)
· se apreciaza dimensiunile leziunii, localizarea exacta a acesteia, caracterele suprafetei leziunii,
consistenta, relatiile cu tesuturile din jur, sensibilitatea sau alte caractere.
q palparea bimanuala: de regula se face exo-endobucal
q Examinarea endobucala: incepe cu evaluarea deschiderii gurii (in mod normal este de 40 mm.); aceasta
poate fi alterata prin mai multe mecanisme, cel mai frecvent prin trismus, sau poate fi exagerata - sindromul
de hipermobilitate mandibulara sau in luzatia mandibulara
q Examinarea bimanuala: se face pentru planseul bucal, obraz, buze si limba
q Se acorda o atentie mai mare:
· Ganglionolor limfatici locali si cervicali
· Glandelor salivare (endo-exobucal)
· ATM
· Un examen neurologic loco-regional care vizeaza nervii senzitivi si motori ai regiunii
Percutia
q ofera informatii in unele afectiuni ale oaselor maxilare, dar in mod deosebit in patologia dintilor
Auscultatia
q se foloseste in unele afectiuni ale ATM si in unele afectiuni vasculare regionale
q (anevrisme, sunturi arterio-venoase)

20. Elementele principale care caracterizează durerea. Tipuri de durere.

Durerea este manifestarea senzitivo-reacţională reprezentată de fenomenele psiho-afective conştiente şi

reacţiile somato-vegetative reflexe rezultate din acţiunea stimulilor nociceptivi asupra formaţiunilor receptoare
algogene din întregul organism.
Senzatia neplacuta care se manifesta sub diferite forme (arsura, intepatura, crampa, greutate, intindere etc.) de
intensitate si intindere variabile. Durerea este asociata cu leziuni tisulare, reale sau potentiale, sau descrisa ca
si cum aceste leziuni exista. Diversitatea durerii si faptul ca ea ar fi intotdeauna subiectiva explica faptul ca e
dificil sa se propuna o definitie satisfacatoare. Aceasta notiune acopera, in fapt, o multitudine de experiente
distincte, care variaza dupa diferite criterii senzoriale si afective. Unii subiecti descriu o durere in absenta
oricarei cauze fiziologice probabile: totusi, este imposibil sa se faca deosebirea intre experienta lor si cea
cauzata de o leziune reala.

Mecanism - Intelegerea mecanismelor durerii si clasificarea lor sunt, de asemenea, dificil de sesizat. O
senzatie dureroasa are drept prim obiect protejarea organismului; ea nu se insera deci in domeniul senzatiilor
zise fiziologice, deoarece a suferi nu poate fi considerata o stare normala. Mai mult, aceasta senzatie de alarma
fata de o agresiune exterioara sau interioara poate, in a doua etapa, daca nu este usurata, sa se intoarca
impotriva insusi organismului, slabindu-l in loc sa-l ajute. O durere intensa poate acapara universul emotional
si poate subjuga sistemul nervosfacandu-l incapabil sa indeplineasca o alta activitate. In sfarsit, aprecierea
intensitatii unei dureri este eminamente variabila; ea depinde de structura emotionala a subiectului care sufera,
ceea ce face iluzorie orice tentativa de a stabili un etalon pentru intensitatea stimulului dureros si suferinta.
Durerea este provocata, de cele mai multe ori, de excitarea receptorilor denumiti in mod obisnuit nociceptori
(terminatii nervoase sensibile la stimulii durerosi), care se afla, in principal, in piele si, intr-o mai mica
masura, in vase, mucoase, oase si tendoane. Organele interne contin mai putini astfel de receptori.

Tipuri - O durere se defineste dupa sediul ei, dupa tipul ei, difuz sau localizat, dupa intensitatea ei, dupa
periodicitatea si caracterul ei: durerea poate fi pulsatila, batanta, zvacnitoare (zvacniturile sunt caracteristice
uneiinflamatii), ca un fulger (atingere nervoasa), poate avea o natura de crampa (atingere musculara) sau de
colica (atingere viscerala) etc. In unele cazuri, durerea este resimtita intr-o alta parte a corpului decat cea in
care se afla zona lezata sau traumatizata; atunci se vorbeste de durere iradiata. Un alt tip de durere se refera la
membrul fantoma; ea este resimtita de aproximativ 65% dintre amputati.
- O durere acuta se manifesta cu ocazia unei leziuni tisulare si are ca rol esential prevenirea individului asupra
unei disfunctii a organismului sau. Ea este asociata cu palpitatii, cu o crestere a presiunii arteriale, a
nivelurilor unor hormoni (cortizol, catecolamine) si a frecventei ventilatiei (miscarea aerului in plamani).
- O durere cronica este o durere persistenta mai mult de o luna peste timpul obisnuit in cazul unei boli acute,
ori dupa timpul socotit dupa ce a survenit o vindecare sau chiar poate fi o durere asociata unei boli cronice.

Tratament - Lupta impotriva durerii reprezinta una dintre prioritatile medicinei. In afara tratamentului cauzei,
tratamentul consta, in general, in administrarea de analgezice nenarcotice (aspirina, paracetamol) pentru
durerile usoare, de antiinflamatoare nesteroidiene pentru durerile medii, de analgezice narcotice (inrudite
cu morfina) pentrudurerile mari. tratamentul durerilor cronice rebele poate, de asemenea, sa faca apel la
injectarea locala de opiacee, prin cateter epidural sau intradural pentru maduva si intravascular pentru creier,
prin intermediul unui rezervor subcutanat, unde este injectat produsul, sau al unei pompe de infuzie reglabila
la comanda. Tratamentele nemedicamentoase precum crioterapia (aplicarea
frigului), masaje, acupunctura, electroterapie, chiar interventiile de neurochirurgie care vizeaza intreruperea
cailor sensibilitatii (de exemplu, termocoagularea ganglionului lui Gasser innevralgiile rebele de trigemen) pot
fi, de asemenea, folosite. Centre specifice de tratament al durerii au fost create in acesti ultimi ani. Ele cunosc
o dezvoltare importanta si se integreaza in sistemul de spitalizare a bolnavului.
21. Elementele principale care caracterizează deformațiile şi defectele ale regiunii OMF.
22. Examenul general al pacienților cu patologie OMF
Un examen general va include totdeauna un examen general fizic si un examen al starii psihice.
Metodologia
observarea activa a pacientului din momentul intrarii in cabinet si pe tot parcursul interogatoriului;
evaluarea unor semne vitale tipice: tempereatura, puls, respiratie, presiune arteriala;
masuratori biometrice generale (talie, greutate).
Algoritmul examinarii de ansamblu a pacientului:
Va urmari asspecte somatice si psihice:
starea de constienta;
cinstitutia morfologica - tipul contitutional;
talia, inaltimea, greutatea;
starea de nutritie;
simetria generala;
echilibrul static (postural);
echilibrul dinamic (mersul);
stare psihica;
dezvoltarea cranio – faciala.
Exminarea starii de constienta a bolnavului: incepe o data cu luarea datelor anamnestice si se continua prin
examenul obiectiv urmarind depistarea riscului vital prin:
reactia la stimuli verbali (stari confuzionale, imposibilitatea de a raspunde la intrebari);
reactia la stimuli durerosi.
Starea de constienta ar putea fi influentata de: varsta, stari emotive, afectiuni psihice cronice, afectiuni
somatice cu influenta psihica, traumatisme cranio-cerebrale, infectii; afectarea starii de constienta va
determina medicul sa apeleze justificat la anturajul bolnavului si la consultul interdisciplinar pentru obtinerea
infomatiilor.
Constitutia morfologica: dezvoltarea generala este de obicei apreciata dupa imaginea clinica pe care
examinatorul o are asupra dimensiunilor corpului si asupra proportiilor diferitelor varste si sexe la care se
adauga masuratori biometrice.
O dezvoltare armonioasa a corpului ne-o ofera unitar intre inaltime si distanta masurata intre varful degetelor
de cele doua maini cu bratele intinse lateral. O tulburare a acestui raport ne poate orienta spre existenta unor
tulburari endocrine.
Din punct de vedere al dezvoltarii generale se apreciaza pacientul daca este :
normosom (normotrofic) cand exista concordanta intre varsta cronologica si dezvoltarea generala;
hiposom (hipotrofic) cand pacientul pare mai mic decat varsta cronilogica;
hipersom (hipertrofic) cand pacientul pare mai mare decat varsta cronologica.
Tipul constitutional, definit ca rezultanta caracterelor morfofonctionale difera de la o persoana la alta in
functie de ereditate si factorii de mediu social. Exista mai multe tipuri constitutionale:
astenic (longilin) cu predominanta dimensiunilor verticale in raport cu cele transversale; persoanele astenice
par slabe; la acestea ar exista o frecventa crescuta a ulcerului gastro-duodenal, hipetiroidiei, schizofreniei;
normostenic – tipul atletic dezvoltat armonios, bine proportionat;
hiperstenic – caracterizat prin predominenta dimensiunilor transversale in raport cu cele verticale; aceste
persoane par voinice, robuste, indesate, cu capul rotund, gatul scurt si gros, torace bombat; la hiperstenici ar
exista o frecventa crescuta a obezitatii, D.Z., cardiopatiei ischemice, psihozei maniaco-depresive;
picnic – scund, cu dezvoltarea in exces a tesutului adipos in raport cu masa osoasa scheletata;
casectic - semn facial – topirea bulei Bichat;
obez - dezvoltarea in exces a tesutului adipos (boli endocrine).
Talia (statura) variaza in anumite limite in functie de varsta si sex. Statura pote fi inalta, medie, scunda.
La varstnici talia este diferita fata de perioada maturitatii, din cauza modificarii posturii prin cifoza dorsala si a
tastarii vertebrelor.
Greutatea nu poate face o evaluare corecta a masei de tesut gras, deoarece variaza mult cu pierderea sau
supraincarcarea cu apa.
Talia si greutatea permit calcularea indicelui ponderal (IP) exprimat in kg/m2.
I · P = G/T2
Valori normale: 19-25;
Sbponderal < 19;
Supraponderal > 25,
Obez > 30-35.
Simetria corporala ia in consideratie ca planul medio-sagital imparte corpul in doua parti egale .
Se vor observa asimetriile de dezvoltare corporala, ce se pot insoti de asimetrii la nivelul sistemului stomato-
gnat. Asimetriile pot fi congenitale sau dobandite; cele dobandite pot fi primare sau secundare (tranzitorii sau
permanente).
Deformatii toracice asimetrice: de origine vertebrala (torace cifotic, scoliotic, cifoscoliotic), dilatarea unui
hemitorace (valvulopatii congenitale), depresiunea unui hemitorace.
Echilibrul static sau postura se apreciaza observand pozitia corpului sub aspectul atitudinilor corpului si
pozitiilor; ofera unele date pentru diagnosticul general si permite unele corelatii cu elementele musculare,
osoase, articulare de la nivelul sistemului stomato-gnat (pozitii antalgice).
Echilibrul dinamic (mersul)
se examineaza prin observarea manierei de deplasare a pacientului, din momentul in care intra in cabinet.
Poate fi un indicator diagnotic pentru unele afectiuni generale neuromusculare, posttrauamtice sau boli
degenerative ale sistemului nervos.
Pote prezenta urmatoarele tulburari:
"spasmodic" – mers rigid, greoi (scleroza in placi),
"tarat" – parapareza;
"cosit" – hemipareza spastica;
"stepat" – piciorul cade balant (paralizia nervului sciatic popliteu extern);
"rigid" – mers cu pasi mici (boala Parkinson).
Starea psihica:
se apreciaza urmarindu-se tipul psihologic constitutional care poate fi echilibrat (comunicativ, cooperant,
retinut) sau dezechilibrat (necomunicativ, necooperant, revendicativ).
Reactia comportamentala psihosomatica pote fi: favorabila, defavorabila sau absenta (pacientul obnubilat).
Examinarea limbajului, gesticulatiei, vocii, privirii, mimicii: poate oferi informatii asupra:
psihologiei persoanei, temperamentului, nivelului de cultura;
tulburarile de ariticulare (disartia) ce ne orienteaza asupra existentei unor tulburari neurologice, ale SNC.
Examenul mainilor pacientului poate fi relevant pentru decelarea: temperaturii, transpiratiei, edemelor,
pigmentarii, starii de nutritie, starii sistemului osteo-articular. Starea unghiilor poate oferi de asemenea semne
specifice ale unor afectiuni generale. Modificari diverse: onicoliza (micoze, panaritii), santurile transversale si
santurile longitudinale (eczeme, piodermite), onicofagia (panaritii).
Dezvoltarea cranio-faciala: se apreciaza prin observatie si masuratori biometrice. Evalurea generala se
coreleaza cu dezvoltarea cranio-facila a pacientului sub aspectul simetriei, formei, marimii, proportiile
raportate la valorile normei biologice.
Examinarea semnelor vitale:
- ne ofera informatii despre functiile fiziologice care carcterizeaza sistemul cardiovascular, sistemul respirator,
digestiv, SNC. Ele constau din inregistrarea pulsului, respiratiei, temperaturii, presinii sangvine. Evaluarea lor
este indicata mai ales la pacientii la care am semnalat din anamneza probleme generale de sanatate si la care
urmeaza sa se administreze anestezie generala, anestezie cu vasoconstrictoare, tratamente stomatologice ce
presupun unele riscuri (hemoragii, sincopa).
Pulsul
Se determina in zone accesibile unde arterele sunt superficiale: brahial si radial oferindu-se indicatii asupra
ritmului cardiac, debitului cardiac si circulatiei periferice.
In urgentele medicale si traumatisme se inregistreza pulsul carotidian.
Normal la adult variaza intre 60-90/min.: la barbati 70 batai/min., la femei 80 batai/min., iar la copii 100 de
batai/min.
Respiratia:
Se apreciaza numarul de respiratii prin miscarile toracelui timp de 20-30 secunde si se calculeaza pe minut.
Normal, la adult variaza intre 18-20 respiratii/min. Abaterile de la normal pot fi evaluate prin bradipnee
(respiratie mai lenta la varstinici) si tahipnee (respiratie accelerata).
Temperatura:
Poate fi evaluata de stomatolog fie cu termometrul cu mercur fie electronic.
Valoarea normala la pacientii spitalizati este de 37°C. Aceasta valoare creste la pacientii sanatosi, activi, in
zilele calduroase si la copii dupa joaca. Temperatura scade in timpul somnului, fenomen ce traduce apararea
umorala si celulara a corpului.
Cresterea temperaturii peste valoarea normala, hipertermia – este un semnal de alarma pentru o boala
infectioasa, supuratii ale oaselor maxilare si tesuturilor moi, infectii acute, viroze.
Pentru orientarea diagnosticului sunt importante semnele asociate febrei: tuse, dispnee, tulburari digestive,
modificari de culoare ca si semnele care intrica cu febra (frisonul, transpiratia). Frisonul apare in infectii grave
si indica debutul unor complicatii.
Tensiunea arteriala: este un indicator important al functiei cardiace si uneori al functiei renale.
Valorile normale la adult:
Presiunea sistolica 100-140 mmHg
Presiunea diastolica 60-90 mmHg.
Pacientii diagnosticati cu variatii ale tensiunii arteriale de la normal trebuie trimisi la cardiolog si numai cu
avizul si recomandarile acestuia se vor analiza tratamentele stomatologului.
23. Explorări paraclinice loco-regionale la pacienții cu patologie orală și maxilo –facială
. EXAMENE PARACLINICE
Se pot enumera următoarele posibilităţi de investigaţii paraclinice ale afecţiunilor oro-maxilo-faciale.
1. Examenul radiologic
2. Scintigrafia
3. Ecografia
4. Biopsia
5. Citodiagnosticul
6. Puncţia exploratoare
7. Stomatoscopia
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale
9. Transiluminarea
10. Examenul secreţiei salivare
11. Examenul bacteriologic
12. Craniometria
1. Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale, retrodentare pentru
leziuni ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici extrem de variate pentru explorarea
oaselor maxilare: semiaxială, axială, profil şi baza craniului.
Tehnici speciale
Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix, Panorax) care realizează
pe un singur film într-o singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare a mandibulei şi a
infrastructurii maxilarului.
Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la profunzimi
diferite.
Sialografia (Iacobovici- 1929) - constă în execuţia de radiografii după introducerea în glandele salivare
(parotide, submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe
calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în
malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este o tehnică
de explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri şi reconstituirea imaginii acesteia cu ajutorul
unui ordinator care apreciează cantitativ diferenţele de structuri. Ei situează o tumoră în contextul său
anatomic.
2. Scintigrafia salivară realizată cu Th 99, este indicată pentru explorarea morfologică a parenchimului
salivar, precizând sediul topografic al unei leziuni.
 3. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru diferenţierea
tumorilor solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor parotide.
4. Biopsia este în unele cazuri singura metodă care poate preciza diagnosticul. Ca metode se folosesc:
- biopsie prin excizie - indicaţie pentru leziuni mici, superficiale sau profunde bine delimitate;
- biopsie prin incizie - folosită pentru leziunile întinse şi voluminoase care pentru rezolvare necesită o
intervenţie mai laborioasă;
- biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde exteriorizate;
- biopsie prin aspiraţie (forajul bioptic) - se practică pentru leziuni profunde, dificil accesibile.
Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei leziuni
presupusă malignă, dacă nu dispunem de posibilitatea sau competenţa de a efectua tratamentul complet al
cazului, întrucât biopsia poate accelera boala (evoluţia tumorii); un rezultat bioptic negativ la un caz clinic
considerat malign necesită repetarea biopsiei.
5. Citodiagnosticul sau citologia exfoliativă, constă în examinarea directă a celulelor superficiale
recoltate prin amprentă direct pe lamă sau puncţie cu un ac subţire. Dă relaţii aproximative despre caracterul
benign sau malign al unei leziuni.
6. Puncţia exploratoare se face cu ace groase sau trocare adaptate la o seringă. Este indicată pentru
precizarea diagnosticului unor formaţiuni tumorale ale părţilor moi sau ale maxilarelor, evacuarea unui
hematom, în colecţii purulente. Permite examenul bacteriologic, histologic, etc. al produsului recoltat.
7. Stomatoscopia, investigaţie a mucoasei bucală executată cu un aparat optic, care măreşte imaginea de
10-20 ori. Permite observarea şanţurilor superficiale ale mucoasei bucale şi chiar a chorionului cu
vascularizaţia sa; poate surprinde precoce modificări suspecte de malignitate.
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale pentru depistarea leziunilor maligne. Se utilizează curent
testul Schiller cu lugol sau testul Richard cu albastru de toluidină; zonele patologice reţin mai intens
colorantul.
9 Transiluminarea sau diafanoscopia este folosită pentru descoperirea leziunilor dentare, ale sinusului
maxilar sau ale obrazului. Foloseşte o sursă de lumină puternică şi se execută într-o cameră obscură. Se
observă pe fondul luminat, transparenţa, opacifierile produse de un sinus bolnav, calculi, mici tumori sau dinţi
devitali.
10. Examenul secreţiei salivare - Saliva parotidiană sau submandibulară se recoltează prin cateterism
prin tuburi de polietilen şi se analizează cantitativ şi calitativ (pH., structură chimică, citologie).
11. Examenul bacteriologic al produselor patologice recoltate direct de pe suprafaţa leziunilor, de la
nivelul orificiilor fistuloase sau prin puncţie din colecţii închise, în vederea izolării şi identificării germenilor
şi antibiogramei.
12. Craniometria constă în măsurarea distanţelor dintre diferite puncte antropometrice cranio-faciale,
fiind indicată în vederea corecţiei unor deformaţii congenitale sau dobândite, ale masivului osos cranio-
maxilar.

24. Metodele imagistice utilizate în stomatologie

Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale, retrodentare pentru leziuni
ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici extrem de variate pentru explorarea oaselor
maxilare: semiaxială, axială, profil şi baza craniului.
Tehnici speciale
Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix, Panorax) care realizează
pe un singur film într-o singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare a mandibulei şi a
infrastructurii maxilarului.
Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la profunzimi
diferite.
Sialografia (Iacobovici- 1929) - constă în execuţia de radiografii după introducerea în glandele salivare
(parotide, submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe
calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în
malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este o tehnică
de explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri şi reconstituirea imaginii acesteia cu ajutorul
unui ordinator care apreciează cantitativ diferenţele de structuri. Ei situează o tumoră în contextul său
anatomic.
25. Explorări paraclinice generale la pacienți cu patologia OMF.
. Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale, retrodentare pentru leziuni
ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici extrem de variate pentru explorarea oaselor
maxilare: semiaxială, axială, profil şi baza craniului.
Tehnici speciale
Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix, Panorax) care realizează
pe un singur film într-o singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare a mandibulei şi a
infrastructurii maxilarului.
Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la profunzimi
diferite.
Sialografia (Iacobovici- 1929) - constă în execuţia de radiografii după introducerea în glandele salivare
(parotide, submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe
calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în
malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este o tehnică
de explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri şi reconstituirea imaginii acesteia cu ajutorul
unui ordinator care apreciează cantitativ diferenţele de structuri. Ei situează o tumoră în contextul său
anatomic.
2. Scintigrafia salivară realizată cu Th 99, este indicată pentru explorarea morfologică a parenchimului
salivar, precizând sediul topografic al unei leziuni.
3. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru diferenţierea
tumorilor solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor parotide.
26. Biopsia. Definiţia. Scopul și metodele.
. Biopsia este în unele cazuri singura metodă care poate preciza diagnosticul. Ca metode se folosesc:
- biopsie prin excizie - indicaţie pentru leziuni mici, superficiale sau profunde bine delimitate;
- biopsie prin incizie - folosită pentru leziunile întinse şi voluminoase care pentru rezolvare necesită o
intervenţie mai laborioasă;
- biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde exteriorizate;
- biopsie prin aspiraţie (forajul bioptic) - se practică pentru leziuni profunde, dificil accesibile.
Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei leziuni
presupusă malignă, dacă nu dispunem de posibilitatea sau competenţa de a efectua tratamentul complet al
cazului, întrucât biopsia poate accelera boala (evoluţia tumorii); un rezultat bioptic negativ la un caz clinic
considerat malign necesită repetarea biopsiei.
26. Asepsia. Definiția. Mijloace și metode.
Asepsia (a = fără, sepsis = putrefacţie) reprezintă un ansamblu de măsuri prin care este împiedicat contactul
germenilor cu plaga operatorie (contaminarea plăgii), fiind o metodă profilactică. Louis Pasteur (1822–1895)
este considerat părintele asepsiei moderne, alţi savanţi al căror nume se leagă de acest domeniu fiind rusul Elie
Metchnikoff (1845 - 1916) şi românul Victor Babeş (1854 - 1926).
Asepsia se adresează tuturor momentelor ce prezintă riscul contaminării plăgii chirurgicale; ea presupune
următoarele gesturi: spălarea mâinilor chirurgului şi protejarea lor cu mănuşi sterile, dezinfecţia tegumentelor
câmpului operator, sterilizarea tuturor instrumentelor, câmpurilor şi materialelor folosite într-o intervenţie
chirurgicală, acoperirea plăgii cu un pansament steril.
Asepsia foloseşte următoarele metode fizice şi chimice:
- mijloace mecanice: curăţirea mecanică şi spălarea (se adresează instrumentarului, materialului moale,
mâinilor chirurgului şi câmpului operator);
- căldura uscată (flambare, călcare, încălzire la roşu, sterilizare cu aer cald – Poupinel) şi căldura umedă
(fierbere, autoclavare);
- sterilizare la rece: mijloace radiante (raze ultraviolete, raze gamma, ultrasunete), sterilizare chimică (formol
sub formă de vapori la rece sau la cald, etilenoxid).
27. Antisepsia. Definiția. Mijloace și metode
Antisepsia (anti = împotriva, sepsis = putrefacţie) este alcătuită din totalitatea mijloacelor prin care se
urmăreşte distrugerea germenilor patogeni prezenţi într-o plagă, pe tegumente sau în mediu; este deci o
metodă curativă. Sir Joseph Lister este considerat promotorul antisepsiei în chirurgie.
Antisepsia foloseşte o serie de mijloace chimice denumite antiseptice sau dezinfectante. Se obişnuieşte să se
denumească antiseptic substanţa cu acţiune bactericidă sau bacteriostatică care se aplică pe ţesuturi vii, iar
dezinfectant substanţa folosită pentru distrugerea germenilor de pe diverse obiecte, produse septice sau din
mediul extern.

Pentru a putea fi folosită în condiţii bune, o substanţă antiseptică trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să aibă acţiune rapidă şi durabilă;

- să distrugă cât mai mulţi germeni în concentraţii cât mai mici;
- să nu acţioneze toxic pe ţesuturile pe care se aplică şi să nu tulbure mecanismele de apărare favorizând astfel
o infecţie bacteriană;
- să nu deterioreze suprafeţele, instrumentele sau materialele care urmează să fie dezinfectate;
- să fie uşor solubilă în apă iar odată solvită să dea un amestec stabil (să nu-şi modifice proprietăţile în timp);
- să-şi menţină proprietăţile antiseptice în orice mediu.

Substanţele chimice folosite ca antiseptice sunt reprezentate de:

1 – iod: tinctură de iod (soluţie alcoolică de iodură de sodiu), soluţie Lugol, iodofori (combinaţii ale iodului
cu polivinilpirolidonă, detergenţi, etc, rezultând preparate mai puţin iritante pentru piele: Betadine, Septozol
etc.); nu se pune în contact cu o plagă sau cu mucoase deoarece coagulează proteinele; aplicat pe seroase, fa-
vorizează constituirea de aderenţe; în contact cu plăgile secretante, degajă acid iodhidric, iritant pentru
tegumente;

2 – alcool 70%: nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără stratul cornos, deoarece produce
deshidratare şi denaturare celulară (coagulare a proteinelor); nu acţionează asupra formelor sporulate şi a
bacilului Koch; folosit în afecţiuni inflamator-infecţioase, în aplicaţii scurte (5-10 minute), pentru efectul
revulsiv (priessnitz alcoolizat);

3 – substanţe pe bază de clor: hipoclorit de sodiu, cloramine (acţiune pe bacteriile G+ / G- şi pe bacilul

Koch; soluţia folosită pentru dezinfecţia plăgilor şi mucoaselor se obţine prin dizolvarea comprimatelor de
cloramină B de 500 mg într-un litru de apă; soluţiile folosite pentru dezinfecţia obiectelor sanitare ce vin în
contact cu produse organice au concentraţii mai mari), clorhexidine (compus organic al clorului în soluţie de
alcool izopropilic, fără acţiune asupra germenilor sporulaţi şi a micobacteriilor);

4 – substanţe care degajă oxigen: apă oxigenată (soluţie apoasă ce conţine 3% peroxid de oxigen [H2O2]
folosită pentru antisepsia plăgilor şi a mucoaselor; pe lângă efectul antiseptic, în primul rând îndreptat
împotriva germenilor anaerobi, prezintă o triplă acţiune: mecanică – de îndepărtare a resturilor tisulare sau
corpilor străini din zonele profunde sau fundurile de sac ale plăgilor delabrante prin efectul de spumare efer-
vescent al reacţiei exoterme de eliberare a oxigenului, hemostatică – pe vasele mici şi citofilactică – favorizare
a proliferării şi migrării celulare cu apariţie a ţesutului de granulaţie; soluţia de apă oxigenată ce conţine H2O2
3% se prepară din soluţia de perhidrol ce conţine H2O2 30% obţinută prin dizolvarea tabletelor de perogen ce
conţin 1 g H2O2 în apă şi se păstrează în sticle de culoare închisă astupate cu dop rodat), permanganat de
potasiu (KMnO4 se prezintă sub formă de cristale de culoare violet şi se foloseşte sub formă de soluţie 0.1-
0.5% pentru dezinfecţia mucoaselor vaginală, vezicală sau bucală, ca şi a plăgilor infectate cu anaerobi; nu se
asociază cu alcool sau apă oxigenată);

5 – acizi şi baze: acid boric (în chirurgia generală este folosit ca pulbere formată din cristale albe pentru
antisepsia plăgilor, fiind activ şi pe piocianic; în plus, acţionează asupra sfacelurilor, ţesuturilor necrozate şi
crustelor, pe care le macerează, facilitând astfel eliminarea lor şi dezvoltarea ţesutului de granulaţie prin care
se realizează vindecarea plăgilor; în oftalmologie şi ORL se folosesc soluţii 2-3%), sodă caustică (soluţie 1-
10% folosită numai la dezinfecţia obiectelor de mobilier şi a spaţiilor contaminate);

6 – derivaţi ai metalelor grele (mercur, argint): fenosept (borat fenilmercuric în soluţie apoasă 2%o, rar
folosit pentru dezinfecţia mâinilor, a plăgilor şi a instrumentarului), nitrat de argint (cristale folosite la
cauterizarea de ţesuturi aberante, soluţie folosită pentru instilaţii vezicale în urologie) etc.;

7 – detergenţi: anionici (folosiţi la spălarea lenjeriei), cationici (acţiune bactericidă, fungicidă şi virocidă; cel
mai folosit în chirurgie este bromocetul [cetazolin] = soluţie hidroalcoolică de bromură de cetilpiridinium
utilizată pentru aseptizarea unor plăgi, arsuri şi a tegumentelor, ca şi pentru dezinfectarea instrumentarului,
lenjeriei, veselei, încăperilor), amfolitici (Tego = detergent amfoter cu acţiune bactericidă);

8 – alţii: formol (formalină = soluţie de formaldehidă 40%, întrebuinţată ca dezinfectant şi conservant al

ţesuturilor; este bactericid şi sporicid extrem de puternic, iritant însă pentru ochi şi căile respiratorii; utilizare
spitalicească pentru dezinfecţia periodică a încăperilor), fenol, acid fenic, violet de genţiană (metilrozanilină =
colorant derivat de trifenilmetan folosit ca antihelmintic în oxiuriază şi ca topic bactericid şi antifungic în
dermatologie), rivanol (lactat de etoxi-diaminoacridină, cu eficacitate antiseptică îndoielnică) etc..

28. Sterilizarea. Definiţia. Mijloace şi metode.

29. Sterilizarea, forma cea mai completă de dezinfecţie, capabilă să distrugă germenii chiar şi în forma lor
sporulată, cuprinde două componente: asepsia şi antisepsia.
Sterilizarea prin caldura uscata
Ø Flambare- procedeu vechi si imperfect, in conditii de urgenta, cu trecerea prin flacara a instrumentelor
metalice sau aprinzand alcoolul turnat peste instrumente - in prezent doar pentru flambarea gatului fiolelor sau
gurii eprubetelor
Ø Incalzirea la incandescenta- sterilizare rapida si sigura, dar strica instrumentele, fiind folosita doar la
sterilizarea ansei bacteriologice
Ø Fierul de calcat, realizeaza temp. de 200-300 grade, distrugerea germenilor de pe tesaturi, in sterilizarea
lenjeriei pt nou-nascuti, material moale pt. pansat
Ø Sterilizarea prin aer cald
- se realizeaza cu ajutorul cuptorului cu aer cald, pupinel, la temp. de 160-180 grade alcatuit din:
- carcasa - cutie paralipipedica, cu pereti dubli, intre care exista un spatiu prin care circula aerul cald;
peretele exterior este termoizolant,cel interior este perforat si permite comunicarea dintre
interiorul pupinelului si spatiul dintre pereti; interiorul carcasei este prevazut cu rafturi
- sistem de ventilatie - ventilator ce uniformizeaza temperatura aerului, favorizand circulatia continua
- sistem de masura temperatura- termometru cu rezervor plasat in pupinel si scala la exterior, cuplat la
un termocuplu ce regleaza temp. in pupinel
- sursa de caldura- rezistenta electrica
- sistem de reglare si control- buton de reglare temperatura si durata de sterilizare
- se pot steriliza instrumente metalice, obiecte din sticla, ceramica, unele pulberi
B. Sterilizarea prin caldura umeda- prezinta o penetrabilitate mai mare, si realizeaza sterilizarea la
temp. mai mici
Ø Fierberea - foloseste fierbatoare speciale electrice, cu temp de lucru de 100 grade, ce poate fi crescuta cu
2-3 grade prin adaos de formol sau carbonat de sodiu, timp de 30-40 min. - metoda abandonata astazi, in
trecut frecvent folosita pentru sterilizare seringi
Ø Sterilizarea cu vapori de apa sub presiune - cea mai utilizata pentru materialele si instrumentele
chirurgicale, prin autoclavare
- metoda are la baza cresterea temperaturii de fierbere a apei odata cu cresterea presiunii - 1 atm-120, 2
atm- 136, 3 atm- 144 ( la 120 sunt distrusi toti germenii inclusiv formele sporulate)
- se realizeaza prin intermediul autoclavului, , un cazan cu pereti dubli, ce comunica intre ei prin orificii
situate in partea superioara;spatiul dintre pereti comunica cu exteriorul prin intermediul unor robinete;
capacul este strabatut de orificii la care sunt adaptate un manometru, un robinet pentru reglarea presiunii si
o supapa de siguranta
 - sursa de caldura este reprezentata de aburul ce provine de la uzina spitalului sau de la un cazan
propriu al instalatiei, electric sau pe baza de gaze
- robinete de admisie abur in autoclav, evacuare condens, evacuare abur, uscare, etc; se lucreaza la
presiuni de 2-2,5 atm
- autoclavele moderne sunt computerizate, dotate cu pompa de vid
- se pot steriliza : materialul moale, seringi, tuburi de dren, instrumentar chirurgical
Ø Pasteurizarea - aseptizarea unor lichide la temp. sub 100 grade, urmata de racire brusca - lapte, bere,
medii de cultura - asigura o distructie de 90-95% din germenii patogeni
- inalta - fierbere 80s la 80-90 grade
- joasa - fierbere 30-60 min la 60 grade

3. Sterilizarea prin metode fizice

A. Raze ultraviolete - sursa de emisie lampile cu mercur sau cadmiu
- actioneaza direct asupra microorganismelor, determinand coagularea proteinelor citoplasmatice, cu
efect inclusiv pe virusi si germeni anaerobi
- raza de actiune 1,5-2 m, durata eficienta de 30-40 min
- sterilizeaza aerul din salile de pansamente, operatie, diverse suprafete
B. Radiatiile ionizante- cea mai utilizata este radiatia gama
- apare prin dezintegrarea subs. Radioactive, si realizeaza distrugerea microbilor prin excitarea si
ionizarea atomilor materiei cu care vine in contact
- o parte din germeni sunt distrusi, la altii apar mutatii ce determina degenerarea coloniilor viitoare, la
altele este inhibata cresterea si inmultirea pe o anumita perioada de timp
- avantaje: penetreaza foliile de plastic sau hartie, nu incalzesc obiectele de sterilizat, durata mare de
sterilizare - 2-3 ani
- solutiile perfuzabile si pulberile, materiale de sutura, instrumentar, manusi, halate, sonde, tuburi
C. Ultrasunetele - produse de generatori cu cristal, si actioneaza prin disruperea membranei si liza celulara
D. Liofilizare - desicatie in vid la temp. de -138grade, in sterilizarea serurilor, vaccinurilor
4. Sterilizarea prin mijloace chimice: oxidul de etilen, aldehidele
Oxidul de etilen
- gaz cu mare penetrabilitate, incolor,inflamabil, dar amestecat cu freon isi pierde aceasta
capacitate
- penetreaza plastic, cauciuc, lemn, hartie, textile
- actiune bactericida puternica pe toate microorganismele,vegetante sau sporulate
- etuve speciale, la 40 grade, 4 ore, 1-1,5 atm
- instrumente chirurgicale metalice sau din plastic, tuburi,catetere, ace, materiale de sutura
Aldehidele - glutaraldehida si formaldehida, sterilizarea prin imersie
- glutaraldehida - Cidex, Deconex cu actiune bactericida, fungicida, viricida, tuberculocida, chiar
si in prezenta sangelui, plasmei, urina ; utilizata la sterilizarea instrumentar endo,laparoscopic,alte
instrumente din plastic , in solutie de 1%, 30 min, cu valabilitate de 14 zile
- formaldehida 40% - formol- sub forma de vapori la rece ( pastile de 1 g paraformaldehida),
pentru cistoscoape, sonde cu minim 24 h contact si la cald pentru dezinfectia incaperi

30. Prelucrarea instrumentariului şi a materialelor în vederea sterilizării (presterilizarea).

Presterilizarea presupune imersia instrumentelor intr-o baie cu dezinfectant ce are proprietati de curatire
imediat dupa sterilizare. Inaintea acestei etape se realizeaza prespalarea si curatarea normala. Dupa
respectarea timpului optim de actionare a acestui dezinfectant, instrumentele sunt spalate minutios cu perii
adecvate, insistandu-se la incheieturi, la canelurile acelor si frezelor, pentru inlaturarea tuturor formelor de
materii organice. Clestii de extractie, precum si alte instrumente chirurgicale sunt supuse acelorasi etape de
presterilizare insa in recipiente separate, apoi se usuca si se curata din nou in caz de necesitate.
Dupa uscare si verificare, instrumentele se impacheteaza in folii inchise etans, ce au prevazute markeri de
sterilizare care vireaza (isi schimba culoarea), putandu-se astfel controla expunerea materialelor la
temperatura optima si permitand totodata verificarea sterilizarii. De asemenea pe cutiile metalice in care sunt
grupate alte instrumente se pun benzi cu astfel de marker de sterilizare, atat in interiorul cat si in exteriorul
cutiilor. Pe acesti markeri, respectiv pe foliile individuale, sunt notate data, ziua si ora, astfel incat putem
controla sterilizarea instrumentelor cu maxim 24 de ore inainte de folosire. Acest lucru poate fi verificat si
prin mentionarea zilnica intr-un caiet de sterilizare, a instrumentelor supuse acestui proces, felul sterilizarii,
parametrii aparatelor, iar in dreptul datei respective adaugarea markerului de sterilizare din interiorul
aparatului respectiv.
Aparatele sunt verificate periodic si monitorizate de catre institutii ale statului atestate in acest scop, prin teste
care verifica parametrii fiecarui aparat. Referindu-ne la aceste aparate, vorbim de metode de sterilizare.
Astfel, sterilizarea instrumentalului stomatologic se face prin metode fizice si chimice. Cele fizice presupun
caldura uscata (sterilizarea prin aer cald in etuva - pupinel – la 180 de grade, timp de 1 ora pe zi) si caldura
umeda (sterilizarea prin vapori sub presiune, autoclavarea, unde temperatura vaporilor de apa creste
proportional cu presiunea, respectiv 134 de grade, timp de 45 de minute). Metodele chimice de decontaminare
se realizeaza cu solutii dezinfectante si antiseptic pentru dezinfectia suprafetelor si pentru antiseptia mainilor.
Trebuie mentionata atitudinea fata de reziduuri; exista recipiente speciale in acest scop, inchise etans si
prevazute cu un mic orificiu, care in momentul umplerii sunt preluate de un serviciu special si incinerate.
Exista o serie de materiale de unica folosinta, cum ar fi aspiratoarele, materialul moale (rulouri, comprese,
campuri sterile) etc.
31. Pregatirea generală și locală a bolnavului către intervențiile în secția (cabinet) de chirurgie OMF.
Pregătirea psihică
Bolnavul este informat despre necesitatea intervenţiei chirurgicale, riscul, eventualele mutilari si i se cere
consimtamantul.
Se fixează data intervenţiei.
Bolnavul este înconjurat cu solicitudine si atenţie.
Se suprimă tot ceea ce ar putea produce bolnavului starea de neliniste.
Balnavului i se creează a stare de canfort psihic, oferindu-i-se un mediu ambiant plăcut.
I se asigura legatura cu apartinatorii.
Îngrijiri igienice
Dacă starea bolnavului o permite zilnic, bolnavul va fi indrumat, ajutat sa faca baie sau dus, urmat de igiena
cavitatii bucale, ingrijirea parului, taierea unghiilor.
Asanarea focarului de infecţie. Se efectuează controlul stomatalogic la invitaţia medicului si Dacă este cazul,
se efectuează control stomatalogic.
- Urmarirea funcţiilor vitale
- Măsurarea si notarea temperaturii;
- Măsurarea si notarea pulsului;
- Observarea si notarea respiraţiei (la indicaţia medicului);
- Măsurarea si notarea T.A.;
- Observarea diurezei;
- Observarea scaunului.
2.Pregătirea din preziua operaţiei
A. Pregătirea generală
- Asigurarea repaosului fizic, psihic si intelectual;
- La prescripţia medicului, seara, se administrează un calmant;
- Asigurarea alimenţaţiei necesare normale, alimente usor digerabile;
- Evacuarea intestinului, clisma (Dacă nu sunt contra-indicatii);
- Asigurarea igienei carporale. Se va efectua baie sau dus pe regiuni la pat.
B. Pregătirea locala
Se curata pielea pe regiuni. Pielea paroasa se rade cu grija, evităndu-se sa se produca mici taieturi (poarta de
intrare pentru infecţie, dureroasa la efectuarea dezinfecţiei);
-Se degresează pielea cu comprese sterile imbibate cu eter (cu grija sa nu se scurga eter pe regiunea perianală);
-Se dezinfectează pielea cu un antiseptic (alcool, tinctura de iod);
-Se acoperă cămpul operator la indicaţia medicului.
Pregătirea din dimineata intervenţiei:
-se intrerupe alimenţaţia. Bolnavul nu mananca cel putin 12 ore inaintea intervenţiei chirurgicale;
-imbracarea se face cu camasa de noapte (pentru femei) sau pijama (pentru barbati) si sosete in picioare.
-protezele denţare mobile vor fi scoase, invelite intr-o bucata de tifon si puse in noptiera bolnavului;
-bijuteriile vor fi predate familiei sau administraţiei spitalului;
-indepartarea lacului de pe unghii ca si a rujului de pe buze (prezenţa lor face dificila depistarea semnelor de
anaxie manifestate prin cianoză la nivelul extremitaţilor);
-golirea vezicei urinare. Bolnavul va avea o micţiune voluntara sau se efectuează sondaj vezical;
-se va administra hipnotic opiaceu (morfina, mialgin) sau un barbituric (fenobarbital). Se administrează un
vagolitic (atropina). Dozele si ora injectarii sunt indicate de medicul anestezist.
3. Pregătirea speciala a bolnavilor cu risc operator (târăţi)
Îngrijirile acordăte acestora, urmaresc sa corecteze deficientele organismului si sa restabileasca echilibrul
fiziologic pentru a suporta actul operator si pentru a evita complicatiile ce se pot produce, atat in timpul
intervenţiei căt şi după aceasta.
Îngrijirile postoperatorii sunt:
Încep imediat dupa intervenţia chirurgicala si durează pănă la vindecarea completa a bolnavului. Îngrijirile
postoperatorii se acordă pentru restabilirea funcţiilor organismului, asigurarea cicatrizarii normale a plagii si
prevenirea complicatiilor. Bolnavul operat sub anestezie generală, trebuie supravegheat cu toata atenţia pănă
la apariţia reflexelor (de deglutiţie, tuse, faringian si cornean), pănă la revenirea completa a starii de consţienţa
cat si in orele care urmează, de altfel transportul din sala de operaţie se execută dupa revenirea acestor reflexe.
33. Pregătirea medicului chirurg și al personalului auxilar pentru intervenție în regiunea OMF
VESTIMENTAȚIA
•Halat
•Bonetă
•Mască
•Mănuși
•Ciupici
•Atribute speciale

Halatele și mai nou Scrubs-urile sunt predestinate în scop aseptic.

•Scrubs :
–sunt tricouri şi pantaloni sau rochii purtate de chirurgi,asistente, şi alte categorii de personal in sala de
operaţie.
–ele sunt concepute pentru a fi simple, cu minim de locuri unde murdăria s-ar putea ascunde , să se spele uşor,
ieftine, in caz de deteriorare sau pătare iremediabilă sa fie ușor înlocuite.
–Îcorporate cu meticilină sunt rezistente la Staphilococus-aureus, asta a crescut utilizarea lor, dar totuși poate
da un fals sentiment de siguranţă că acestea sunt "curate", când de fapt sunt la fel de uşor contaminate ca orice
alt tip de îmbrăcăminte.
•Bonetele :
–Sunt concepute pentru a proteja pacientul de părul chirurgului(potențial vector al infecției)
Măștile buco-nazale sunt necesare în toate cazurile de intervenții chirurgicale aseptice și septice:
–În cazul bolnavilor cu boli infecțioase.
–Când se utilizează piesa turbina și răcirea cu spray.
–După folosință se aruncă.

Mănușile:
–În timpul lucrului trebuie evitat la minim contactul direct al degetelor.

Asepsia include:
•sterilizarea materialelor si controlul acestei sterilizari
•pregătirea mâinilor echipei operatorii
•pregatirea bolnavului și a câmpului operator
•pregatirea salii de operație

Instrumentele, materiale de utilizare unica

•Sterilizarea acestor instrumente se face industrial prin iradiere cu raze gamma sau etilenoxid in condiționari
individuale.
•Utilizarea instrumentelor de unica folosință conferă un plus de securitate bolnavului inestimabil, in pofida
unui preț relativ ridicat. (firma Molnlycke)
•Pregatirea mainilor echipei operatorii se face prin spalare cu scop de aseptizare. Se utilizeaza apă sterilă din
circuit separat, provenită de la autoclav.
•Pentru spălare se utilizeaza bureți conditionați individual, sterili, imbibați cu Betadina sau Clorhexidina.
Spălarea dureaza intre 1-3 min, in funcție de materialul sau detergentul-antiseptic.

Conditii prealabile spalarii:

•unghii scurte
•absenta infectiilor sau epidermofitiilor
Există multe modalităţi de manipulare şi dezinfectarea mâinilor.
•Metoda Fyurbringer în modificarea lui Alfeld. Mâinile sunt spălate în apă curentă caldă cu două perii timp 5
min fiecare. Apoi uscate cu un prosop steril şi tratate cu etanol 96%,timp 3-5 min. Din cauza duratei
tratamentului, forma sa pură este rar intalnita.

•Metoda Spasokukotsky - Kochergin. Mâinile sunt spălate în soluţie 0,5% de amoniac în două bazine, 3
minute fiecare, ştergându-se cu prosop steril şi trataţi cu alcool96%,5 minute. Mod eficient, dar din cauza
naturii greoaie şi durata tratarii este rar întălnită.
•Dezinfecţia mâiniilor într-o soluţie apoasă первомура(un amestec de peroxid de hidrogen şi acid formic)
pentru 1,5-2 min. Înainte de spalare in первомур, mâinile se spala in apă cu săpun şi perie timp de 3 minute.
•Folosit pe scara larga este spălarea cu йодопироном- un compus de iod cu polivinilpirolidon (prelucrate în
decurs de 3-4 min) şi bigluconat de clorhexidină alcoolica 0,5% (în termen de 3-5 minute).
•În mod exceptional, la persoanele alergice la iod sau clor, se pot utiliza pentru spalare sapun steril (lichid,
fiert) in trei cicluri timp de 5 min (clasic).
•În cazuri extreme, chirurgul folosește etanol 96% timp de 1-3 min.

•Ciclul intâi - spălare a antebrațului până la 5 cm sub plica cotului.

•Ciclul al II-lea – până la ½ a antebratului.
•Ciclul al III-lea - 5cm deasupra regiunii radiocarpiene.

Pregătirea locală pentru operație vizeaza măsuri prealabile și măsuri imediat preoperatorii.
•Măsurile prealabile vizeaza bolnavul. Ele includ un duș cu substanțe antiseptice efectuat in ziua operatiei.
•Măsuri imediat preoperatorii ,câmpul operator este badijonat de către asistenta de sală sau de către medicul
operator cu betadină dermică, după degresare prealabila cu eter sau benzina, pentru a creste penetrația soluției
antiseptice.
•Badijonarea se face in cercuri concentrice, pornind de la zona de incizie spre periferie, depașind cu 15-20 de
cm. Zona de incizie. În acest fel se vor prelungi sau branșa inciziile, in raport cu necesitățile actului operator.
•La persoanele alergice la iod campul operator se aseptizeaza cu clorhexidina sau chiar cu alcool sanitar.

Pregătirea psihologică a chirurgului.

•Cercetări extensive au arătat că utilizarea tehnicilor psihologice de pregătire pentru o operație sporesc
rezultatul final. Pregătirea psihologică este importanta in special pentru tineri specialiști.
•Sunt o serie de exerciții autoadministrative care sunt recomandate de specialiști.
•În funcție de intervenția chirurgicală, chirurgul va ocupa poziția cea mai comfortabilă atât pentru el cât și
pentru pacient astfel încât chirurgul are control maximal asupra forței livrate la dintelui pacientului prin
clește:
•Poziția corectă permite menținerea mâinilor aproape de corp, ceea ce conferă suport și stabilitate.
•Permite menținerea încheieturilor destul de drepte pentru a livra forța din braț si umăr dar nu din mână.
34. Importanța și locul anesteziologiei în chirurgia OMF. Istoric și orientări actuale.
Toate interventiile se desfasoara sub anestezie, care este un ansamblu de tehnici care permit realizarea actului
medico - chirurgical , prin atenuarea sau suprimarea durerii.
Consultul pre-anestezic:
 este obligatoriu pentru orice interventie programata;
 se face cu minim 48 h înainte de operatie sau examen;
 pentru a asigura securitatea pacientului pe durata internarii “de zi”.
La consultul preanestezic, pacientul poate aborda, cu calm, toate întrebarile ce le considera utile, pentru
informare.
Vizita pre-anestezica:
Se face în ziua interventiei si permite medicului anestezist sa evalueze starea de sanatate a pacientului si
eventuale elemente noi survenite, pentru a valida dosarul de anestezie.
Alegerea finala a tipului de anestezie ramâne decizia medicului anestezist, care efectueaza actul anestezic si
angajeaza responsabilitatea sa.
Anestezia
Sunt diverse tehnici de anestezie, grupate în doua mari categorii, anestezia generala si anestezia loco-
regionala.
 Anestezia generala :
o produce o stare comparabila cu somnul si se realizeaza prin injectare i.v. de
medicamente (anestezia generala clasica) si/sau respiratia de vapori
anestezici (anestezia inhalatorie);
o determina pierderea starii de constienta, dar trezirea este rapida si cu putine
senzatii neplacute.
 Anestezia loco-regionala :
o poate fi locala, de plex nervos, rahidiana, peridurala.
o Asigura lipsa durerii în regiunea în care se face operatia, interventia sau
examinarea.
La finele interventiei
Pacientul este transferat în sala de supraveghere post-interventionala (SSPI) sau în salonul de trezire, care se
afla în incinta blocului operator, unde ramane pâna la plecarea acasa în deplina siguranta.
Externarea
Se face dupa criterii medico-legale si este obligatoriu ca pacientul sa fie însotit de un adult responsabil, care sa
ramâna cu el pâna dimineata.
În documentele de externare se vor consemna: indicatiile de supraveghere sau îngrijiri la domiciliu,
tratamentul prescris si data primului consult programat.
Nu ezitati sa vorbiti cu medicul anestezist. Veti primi raspuns la orice intrebare despre anestezie. Veti obtine
informatii complete si puteti lua singuri o decizie corecta.
35. Definiția anesteziei generale. Clasificarea metodelor de anestezie generală utilizate în chirurgie
OMF.
Definiţia AG
- Depresie reversibilă a sistemului nervos central
- Indusă medicamentos
- Pierderea percepţiei la durere şi a răspunsului la stimulii externi
- Nu se cunosc în totalitate mecanismele moleculare ale anesteziei generale
- Pierderea conştienţei în timpul anesteziei generale nu este un fenomen “totul sau nimic” – anesthesia
awareness!
- Anestezia generală în prezent este considerată terapie intensivă perioperatorie
Patrulaterul anestezic
 Analgezie
 Hipnoză
 Relaxare musculară
 Suprimarea reflexelor vegetative
Anestezia generala in cadrul procedurilor stomatologice este foarte rar utilizata in tara noastra, desi in Europa
Occidentala, SUA sau Israel reprezinta o etapa uzuala a tratamentelor dentare. Starea indusa de anestezia
generala se caracterizeaza prin coma farmacologica sau pierderea constientei (narcoza), efect antianxios si
amnezic, disparitia durerii (analgezie) sirelaxare musculara (curarizare). Calea de administrare
este intravenoasa, pe cale rectalasau prin inhalare.
37. Indicațiile anesteziei generale în chirurgia orală și maxilo-facială. Particularități
• Indicatii - In stomatologie anestezia generala este utilizata atat la adulti cat si la copii, pentru operatii
complexe, in special cele care tin de chirurgia orala si maxilo-faciala, atunci cand anestezia locala nu este
eficienta sau nu se poate efectua, in cazurile de fobie dentara extrema, sau la pacientii cu nevoi speciale. Nu
este indicata pentru interventii simple si in cazul pacientilor cu boli sistemice grave sau anomalii de
constitutie.
Aceasta procedura necesita asistenta unui medic anestezist. Acesta trebuie sa monitorizeze permanent functiile
vitale ale pacientului. Datorita aparaturii si substantelor utilizate, anestezia generala implica un cost mai
ridicat decat anestezia locala.

• Particularitati - Anestezia generala in stomatologie poate fi de scurta durata, administrata pe cale

inhalatorie, intravenoasa sau mixta, precum si de lunga durata, pacientul fiind intubat, deoarece nu poate
respira eficient singur. Substantele morfinomimetice utilizate in anestezia generala au rolul de a circula prin
sange spre creier, unde intrerup semnalele dureroase. Somnul profund este indus de substante precum
barbiturice, ketamina, etomidat, diprivan, introduse intravenos, sau prin inhalare de protoxid de azot si oxigen.

Procedura utilizata in cadrul tratamentelor stomatologice presupune riscuri si elemente de dificultate

suplimentare, acestea fiind datorate pozitiei si situarii campului de lucru in cavitatea orala: anesteziologul are
dificultati in supravegherea reactiilor pacientului, caile aeriene pot fi obstructionate accidental cu secretii sau
materiale dentare, multiplele zone reflexogene din cavitatea bucala prezinta riscul declansarii unor reflexe
nocive, campul operator coincide cu campul anestezicului.

• Inainte de anestezia generala - Aceasta procedura necesita o examinare clinica a pacientului, pentru a
depista eventuale probleme de sanatate incompatibile cu anestezia generala. Pacientul nu trebuie sa consume
lichide si alimente cu 6 ore inainte de interventie; regula generala este fara alimente solide incepand cu miezul
noptii precedente. In caz contrar exista riscul penumoniei prin inspiratie.

• Dupa anestezia generala - Pentru a ajunge acasa, pacientul are nevoie de insotirea si supravegherea unui
adult. Posibile efecte secundare ale anesteziei generale sunt ameteala, greata, somnolenta si pierderea abilitatii
de coordonare. Realuarea activitatii poate avea loc odata cu disparitia simptomelor. Dupa interventie este
importanta hidratarea si medicatia analgezica indicata de stomatolog.
38. Contraindicațiile anesteziei generale în chirurgia OMF.
fectiuni respiratorii : pneumonia, bronsita, astmul bronsic, TBC pulmonar, coriza, bronsiectazia
•ØAfectiuni ale cailor respiratorii: obstructii nazale datorate deviatiei de sept, vegetatii adenoide, micrognatia,
angina Ludwig si infectii care predispun la edemul glotic
•ØAfectiuni cardio-vasculare care produc dispnee de repaos, edemul si turgescenta venelor cervicale
•ØProbleme de mecanica: imposibilitatea flexiei coloanei cervicale ( dificil pentru deschiderea gurii ), trismus,
constrictie, spasm muscular
•ØAnemia cu celule sub forma de secera
•ØContraindicatie relativa pentru pacienti ambulatori este sarcina in primele 3 luni si ultima luna pentru
scaderea riscului de avort si nastere prematura
39. Căi și tehnici de administrare ale anesteziei generale. Etapele clinice ale anesteziei generale,
caracteristica.

Inhalosedarea: Respiri printr-o mască un amestec de protoxid azot (gaz ilariant) şi oxigen. Combinaţia îţi dă
o stare de linişte totală şi elimină senzaţia de durere. Din câte ştiu eu, e recomandată copiilor şi celor cu fobie
uşoară. Practic, eşti treaz, dar nepăsător pe durata tratamentului. Am observat că mai multe clinici din
Bucureşti au început să folosească această metodă.

Sedare intravenoasă: Un drog uşor îţi este injectat în venă şi pur şi simplu adormi. Da, asta implică o mică
înţepătură şi o branulă, dar nu simţi absolut nimic (normal, dacă dormi ca un îngeraş în timp ce stomatologul
lucrează! E o modalitate de sedare extrem de eficientă şi, ce e extraordinar, nu îţi aminteşti nimic după
tratament. E indicată persoanelor cu dentofobie severă şi practicată de puţini stomatologi de la noi,
întotdeauna asistaţi de un anestezist.

Cuprinde 4 etape :
1. Hipnoza1. Hipnoza
(pierderea constientei)(pierderea constientei)
2. Analgezia2. Analgezia
(disparitia senzatiei(disparitia senzatieidureroase)dureroase)
3. Relaxarea musculara3. Relaxarea musculara
(pierderea(pierdereatonusului muscular)tonusului muscular)
4. Actiunea antisoc.4. Actiunea antisoc.

40. Substanțe anestezice utilizate pentru anestezia generală. Particularități şi caracteristica

Sub numele de anestezice generale se cuprind o serie de substante chimice care produc pierderea cunostiintei,
a sensibilitatii si a posibilitatilor de miscare. Anestezicele sunt deosebt de utile caci fara ele interventiile
chirurgicale nu ar fi posibile. Primul anestezic introdus in anul 1847 si apoi utilizat pe scara mare a fost
cloroformul (CHCl ). Cum insa acest compus se elimina greu din organism si produce anumite efecte toxice,
s-au utilizat mai tarziu substante mai volatile, in special protoxidul de azot (N O), numit si gaz ilariant si
ciclopropanul (C H ). Ambele substante fiind gazoase, se aplica in maestec cu oxigen (20%), in aparate care
permit totodata dozarea perfecta a amestecului si evacuarea gazelor expirate.

Cloretanul (kelenul), C H Cl, este mai putin toxic decat cloroformul, dar totdata un hipnotic mai slab. Se
utilizeaza mai ales ca anestezic de inhalatie, ca si cloroformul, sau ca anestezic local (incizii, dentistica).

41. Anestezie loco-regională .Definiția. Clasificarea metodelor de anestezii loco-regionale utilizate în

chirurgie OMF.
Anestezia locală este un procedeu util pentru efectuarea unor intervenţii chirurgicale şi a
unor manevre endoscopice, pentru calmarea durerii în anumite afecţiuni, pentru privarea
temporară a unor structuri periferice de controlul nervos.
Clasificare anesteziei loco-regionale
1. Anestezia topică (aplicativă)
2. Anestezia locală (prin infiltraţie)
3.Anestezia intravenoasă regională (blocul Bier)
4. Anestezia intraosoasă
5. Anestezia tronculară
6.Anestezia de plex
7. Anestezia peridurală
8. Anestezia sacrală
5.Rahianestezia
42. Indicațiile anesteziei locale în chirurgia OMF.
-extractii dentare,
-extirpatii,
-slefuiri,
-chirurgia orala(indepartarea chisturilor,tumorilor, chirurgie preprotetica)
-chirurgia paradontala,
-interventii chirurgicale mai laborioase.
43. Contraindicațiile anesteziei locale în chirurgia OMF.
-bolnavi alergici la anestezie,
-bolnavi cu deficiente organice,
-bolnavi la care se presupun operatii mari, laborioase si de durata,
-bolnavilor cu procese patologice in locul de intepare a acului.
44. Substanțe anestetice locale. Clasificarea, caracteristica farmaco-clinică. Cerințe către anestetice
locale contemporane.
Din punct de vedere chimic se clasificîn
*AL amidice
administrarea injectabil :
a) anilide Xilina
--Mepivacaina
-Prilocaina
-Bupivacaina
 -Etidocaina
--Articaina
-Hostacaina
chinoleine chinoleine :
--Centbucridina
-Cincocaina
*b) AL esterice
administrarea topic, localSunt:
-Cocaina
-Clorprocaina
-Butacaina
-Procaina
- Tetracaina
--Oxiprocaina
-Propoxicaina
-Izobucaina
-Benzocaina
XILINA
Compozitie
Solutia 1%
1 fiola de 5 ml contine 0,05 g (10 mg/ml) clorhidrat de lidocaina (pentru uz cardiologic), 1 fiola de 10 ml
contine 0,10 g (10 mg/ml) clorhidrat de lidocaina, 1 fiola de 20 ml contine 0,20 g (10 mg/ml) clorhidrat de
lidocaina.
Solutia 2%: 1 fiola de 2 ml contine 0,04 g (20 mg/ml) clorhidrat de lidocaina; solutia 4%: 1 fiola de 2 ml
contine 0,08 g (40 mg/ml) clorhidrat de lidocaina.
Actiune terapeutica
Anestezic local de tip amidic, larg folosit in injectii si aplicare locala pe mucoase. Instalarea efectului se face
rapid si anestezia se obtine in cateva minute, in functie de locul administrarii. Durata medie de actiune este de
60-120 minute. Instalarea efectului si durata de actiune sunt crescute de adaugarea unui vasoconstrictor, iar
absorbtia in circulatie la locul injectarii este incetinita. Antiaritmic incadrat in clasa Ib, utilizat in tratamentul
tahiaritmiilor ventriculare.
Indicatii
Utila pentru obtinerea tuturor tipurilor de anestezie locala, infiltratie epidurala, caudala, spinala, superficiala.
Folosita in tratamentul tahiaritmiilor ventriculare (aritmii ventriculare asociate infarctului miocardic si pentru
controlul fibrilatiei ventriculare - in resuscitarea cardiopulmonara - in general la pacientii care nu au raspuns la
cardioversie si adrenalina).
Doze si mod de administrare
Anestezie:
Anestezie percutanata de infiltratie: solutie 1% in doze de 5-300 mg.
Anestezie tronculara: nervii intercostali 30 mg solutie 1%; paracervical 100 mg solutie 1% de fiecare parte,
repetat la intervale de minimum 90 minute; paravertebral 30-50 mg solutie 1%; nervul rusinos 1 mg solutie
1% de fiecare parte; retrobulbar 120-200 mg solutie 4%.
Blocarea nervilor simpatici: pentru nervii cervicali 50 mg solutie 1%, pentru nervii lombari 50-100 mg solutie
1%.
Anestezie epidurala: lombar 250-300 mg solutie 1% pentru analgezie, 200-300 mg solutie 2% pentru
anestezie; toracic 200-300 mg solutie 1%; anestezie caudala in obstetrica 200-300 mg solutie 1% pentru
anestezie epidurala continua, doza maxima nu trebuie repetata la intervale mai mici de 90 minute.
Rahianestezie: solutie 4%, 50-100 mg.
Antiaritmic: in resuscitarea cardiopulmonara, pentru controlul fibrilatiei ventriculare, in general la pacientii
care nu raspund la cardioversie si adrenalina, doza unica de 100 mg i.v.; daca nu apare raspuns terapeutic se
folosesc alte metode cum sunt modificarea tehnicii de defibrilare sau alte antiaritmice. in alte cazuri xilina se
administreaza ca doza de atac, urmata de perfuzie. Dozele uzuale sunt de 1 - 1,5 mg/kg corp in injectie i.v., 25
- 50 mg/minut; daca efectul nu apare in 5 minute, se poate repeta pana la doza maxima de 200-300 mg intr-o
ora. Perfuzia i.v. continua incepe, de obicei, in cursul incarcarii cu 20-50 g/kg corp cu o rata de 1-4 mg/minut
pana la maximum 200-300 mg intr-o ora.
Rareori este necesar sa continue perfuzia mai mult de 24 de ore.
Contraindicatii
Alergie la xilina sau alte anestezice amidice, insuficienta hepatica si renala, miastenie, asociere cu
anticoagulante, soc hipovolemic, insuficienta cardiaca, hipotensiune arteriala, hipovolemie, bloc cardiac,
bradicardie.
Masuri de precautie
Se administreaza cu prudenta si in doze mici in insuficienta hepatica grava, infarct acut de miocard,
insuficienta respiratorie si la cei cu antecedente convulsive.
Reactii adverse
Uneori somnolenta, ameteli, rareori reactii alergice, foarte rar hipertermie maligna.
PROCAINA
Compozitie
Fiole continand clorhidrat de procaina 1%: 0,20 g, apa distilata pana la 20 ml; fiole continand clorhidrat
de procaina4%: 0,08 g, apa distilata pana la 2 ml.
Actiune terapeutica
anestezic local cu actiune lenta si de scurta durata - efectul se instaleaza in 15-20 minute si se mentine 45-50
minute pentru anestezia prin infiltratii, 20-45 minute pentru anestezia tronculara, 30-60 minute
pentru rahianestezie.
Are si actiuni sistemice: analgezica, vasodilatatoare, antispastica (relativ slabe) si trofica generala.
Indicatii
Pentru anestezie locala in vederea interventiilor chirurgicale sau in diferite actiuni dureroase (nevralgii,
mialgii, artralgii), pentru suprimarea temporara a controlului nervos al unor organe (infiltratii de splanhnic,
ganglion stelat etc.); pentru actiunile sistemice in dureri postoperatorii, cefalee, migrena, boli vasculospastice
(claudicatieintermitenta, endarterita obliteranta, boala raynaud), embolii, spasme viscerale diverse (in injectii
intravenoase).
Mod de administrare
Anestezie locala cu solutie 0,5%, 20-40 ml pentru infiltratii, solutie 1%, 10-20 ml pentru blocarea nervilor,
solutie 8%, 1-2 ml pentru rahianestezie; pentru actiunile sistemice se injecteaza intravenos lent cu prudenta, 5
ml din solutia 1%. Dozele maxime prevazute de Farmacopeea Romana in injectarea subcutanata sunt de 200
mg o data si 600 mg in 24 ore.
Contraindicatii
Alergie la procaina, sau la alte anestezice cu structura esterica si acid p-aminobenzoic; nu se administreaza la
copii sub 3 ani. Folosirea ca anestezic local impune prudenta si doze mici la hipotensivi, insuficienta
cardiaca, tulburari de conducere miocardica, la hepatici, epileptici, bolnavi cu alergii medicamentoase, la cei
cu boli acute, debilitati,batrani; grija in cazul instilarii in uretra traumatizata, ne trebuind injectata in tesuturile
infectate (este putin eficace si favorizeaza infectia).
Injectarea intravenoasa este contraindicata in insuficienta cardiaca, tulburarile de conducere
grave, hipotensiune,boli hepatice, afectiuni tiroidiene sau alte boli endocrine, ateroscleroza, miastenia grava,
sau dupa analgezicemorfinice.
Reactii adverse
Uneori reactii alergice: bronhospasm (mai ales la asmatici), eruptii cutanate, edem angioneurotic, rareori edem
laringian acut, sau chiar soc anafilactic (investigarea pentru decelarea hipersensibilitatii este obligatorie);
ocazional ameteli, varsaturi.
45. Caracteristica substanțelor vazoconstrictoare utilizate în anestezia locală. Indicații,
contraindicații.
Compozitie
1 ml solutie apoasa contine 1 mg adrenalina (epinefrina).
Actiune terapeutica
-simpatomimetic (a si b adrenergic);
-actiune antialergica: inhiba degranularea mastocitelor prin reactia antigen-anticorp;
-actiune asupra vaselor:vasoconstrictia arteriolelor mici din tegumente si mucoase; -actiune asupra cordului:
stimuleaza automatismul, conductibilitatea, excitabilitatea si contractilitatea miocardului, imbunatateste
conducerea atrio-ventriculara, mareste energia sistolelor si presiunea maximala, amplifica debitul
si travaliul cardiac, ale carui nevoi in substante metabolizabile si oxigen cresc in mod paralel;
-actiune asupra bronhiilor: suprima spasmul fibrelor musculare netede ale arborelui bronsic, ea este
considerata drept una dintre cele mai active substante bronhodilatatoare
Indicatii
Urgente alergice: soc anafilactic, alte reactii anafilactice acute sistemice, angioedem laringean;
afectiuni cardiovasculare: stop cardiac (prin asistolie ventriculara), hemoragii capilare de suprafata (in
aplicatie locala), se asociaza anestezicelor locale vasodilatatoare (procaina, lidocaina) pentru a le prelungi
actiunea si a le diminua toxicitatea generala; Afectiuni bronhopulmonare: criza de astm bronsic (ca tratament
curativ).
Mod de administrare
-astm bronsic, subcutanat 0,3 mg (0,3 ml din fiola), eventual repetat la 20 de minute (cel mult 2-3 doze);
-soc anafilactic, intravenos lent, cumulta prudenta, 0,1-0,5 mg (0,1-0,5 ml din fiola), diluate in 10 mlsolutie
salina izotona, sau subcutanat 0,3-0,5 mg la fiecare 10-20 minute, sau per lingual 1 mg (o fiola);
-sincopa cardiaca, intravenos lent 0,5-1 mg (1/2-1 fiola), eventual repetat dupa 5-15 minute;
-hemostatic, in aplicatii locale, solutie 1/100 000- 1/2 000, asociata anestezicelor locale, in solutie 1/200 000-
1/20 000.
Contraindicatii
Hipertensiunea arteriala, bolile miocardice, cardiopatia ischemica, tahicardia si aritmiile ectopice, infarct
miocardic, ateroscleroza avansata, cord pulmonar, hemoragii interne, hipertiroidismul, feocromocitomul,
glaucomul cu unghi ingust, adenomul de prostata cu retentie de urina, insuficienta renala severa,
parkinsonism.
Contraindicatiile sunt relative in situatii de urgenta, care pun viata in pericol.
Precautii
Prudenta la diabetici, basedowieni, tineri, batrani, femei la menopauza, in stari de hipercalcemie si
hipokaliemie. Epinefrina are un indice terapeutic mic, de aceea trebuie folosita numai la indicatia medicului si
sub control medical strict.
Sarcina si alaptare
Se va administra cu prudenta in sarcina.
Reactii adverse
Palpitatii, tahicardie, aritmii ectopice, dureri anginoase, anxietate, neliniste, slabiciune, ameteli, cefalee,
parestezie in extremitati, cresterea glicemiei; injectiile intravenoase sunt indeosebi periculoase (multa
prudenta).
46. Anestezia de contact. Indicații, contraindicații. Tehnica. Substanțe utilizate.
Se optine prin aplicarea substantei anestezice pe mucoasa de anesteziat care o strabate prin fuziune si se
fixeaza pe terminatiile nervoase producind o anestezie superfeciala.
INDICATII: anestezia gingiei in vederea detartrajului,
Mucoasa bucala, nazala, valului palatin,
Extractia dintilor temporari foarte mobili,
Incizia unui absces foarte superfecial.
Nervii lingual, nazo-palatin.
TEHNICA: mucoasa se usuca oentru a usura absorbtia anestezicului. Administrarea se face prin clatirea gurii,
instalatie, badijonare, masaj timp de 1 min. Cu pasta analgezica si in mod curent cu aplicarea unui tampon
imbibat cu anestezic si lasat citeva minute, sau prin pulvelizare sau presiune. Timpul necesar de instalare a
anesteziei e de 2-3 min, iar durata medie de 10-15 min.
Substante anestezice: - sub forma de:
Lichide:
- cocaina 10%;
- xilina 5-10%;
- piperocaina 10%;
- gingicain
- percaina 2%;
- pribenzamina 4%;
- benzocaina 20%;
Paste:
- contralgin pasta;
- pomada de xilina (xilocaina 5%);
Pulberi:
- ortoform 5-10%;
- benzocaina.
Aerosoli:
- lidocaina.
Gel:
- lidocaina 5%;
- benzocaina 20%;
- gingicain.
Unguente:
- lidocaina 5 %;
- xylocaina 5%;
- butacaina sulfat;
Spray:
- gingicain;
- peryl;
- lidocaina 10%;
- xylocaia 10%.

47. Anestezia prin infiltraţie. Indicații, contraindicații, tehnica.

Aceasta anestezie intereseaza o zona strict localizata. Se foloseste procaina 0,5-1 % , xilina 0,25%-0,5.
Se face mai intii un buton intradermic sau intramucos si apoi se introduce solutia anestezica treptat pe traectul
liniei de incizie, plan cu plan, in piele sau mucoasa,etc. Acul este impins aspirind si injectind incet substanta
in tesuturi, apoi e retras partial si introdus in alta directie sau retras complet si reintrodus in alt loc anesteziat
anterior. Se instaleaza in 3-5 min.
Sunt trei tipuri:
-intradermica,
-intramucoasa,
-plan cu plan.
Se mai cunoaste anestezie de infiltratie prin baraj.: nu deformeaza cimpul operator si nu deminue vizibilitatea.
INDICATII: - interventii pe obraz
-rreg. Submandibulara, etc
48. Anestezia intraligamentară, intrapapilară, intraosoasă Indicații, contraindicații.Tehnica.
pentru anestezia intrapapilara se introduce unn ac scurt sii subtire , perpendicular pe fata vestibulara in
centrul papililor interdentare situate mezial si distal de dintele respectiv si se injecteaza 0,25 ml. Sub
anestezica in papila si legamentul circular.
Intralegamentara:e necesara intradocerea acului inspatiul alveolo dentar, mezial si distal aproximativ 5 mm
dea lungul radacinii, injectarea direct sub presiune in periodont a unei cantitati reduse de solutie 0,5 ml.
Injectarea este dureroasa dar se obtine anestezia dintelui, pereodontiului si osului din jur.
INDICATII ca exceptie la extractia dintilor la pacienti hemofilici sau alte tulburari de coagulare.
49. Anestezia tronculară periferică a nervului infraorbital pe cale endo și exo bucală. Repere, tehnica,
zona de anestezie. Complicații şi accidente.
Nervii anesteziati:
-nervii dentari antero-sup.-partial nervii dent. supero-mijlocii-ramurile nervoase sinusale-ramurile terminale
ale nervului suborbitar
Zone anesteziate:
-dintii incisivi si caninul-partial premolarii (in 50% din cazuri)-osul, periodontiul-mucoasa vestibulara coresp.
zonei (nu se anesteziaza fibromucoasa palatina)-pleoapa inf.-fata latero-nazala-jumatatea buzei sup.-peretele
osos antero-sinusal si mucoasa sinusala in teritoriul corespunzator.
Indicatii:
-in scop de tratament stomatologic si chirurgical-cand anestezia plexala e ineficienta din cauza corticalei
osoase dense-cand anestezia plexala nu se poate da din motive patologice.
Avantaje:
-reduce volumul solutiei anestezice injectate-reduce nr. intepaturilor-tehnica simpla endobucala si exobucala.
Dezavantaje:
-posibilitatea de a intepa globul ocular-in tehnica exobucala – teama pacientilor-dificultate in definirea
reperelor gaurii suborbitare
Alternative:
-anestezia plexala-anestezia tronculara bazala a nervului maxilar.
Repere:
- repere osoase pt. gaura suborbitara:
-la 6-10 mm sub marginea inf. a orbitei-pe linia verticala ce trece prin mijlocul marginii inf. a orbitei-pe linia
verticala care uneste gaura supraorbitara, gaura suborbitara si gaura mentoniera-pe linia verticala care trece
prin sutura maxilo-malara
- repere dentare pt. gaura suborbitara: -
pe verticala care trece prin axul premolarului 2 superior sau intre primul si al 2-lea premolar,la 2-2,25 cm
deasupra apexului premolarului 2 superior
- repere parti moi pt. gaura suborbitara:
-la 0,5 cm inauntrul liniei verticale medio-pupilare cand pacientul priveste inainte-pe verticala care trece prin
marginea interna a corneei cand pacientul priveste inainte-pe verticala care trece prin comisura bucala
Tehnica (calea endobucala):

- E cea mai frecvent folosita in practica.- Se utilizeaza ace de dimensiuni mici.- Cu gura intredeschisa se ridica
bine buza sup. pt. a mentine fornixul vestibular intins- Se aplica evtl. un anestezic local (topic).- Se
dezinfecteaza mucoasa cu alcool.- Se repereaza marginea inf. a orbitei cu indexul si gaura suborbitara cu
policele, conform reperelor.- Locul de intepatura este: la nivelul mucoasei mobile, in fornixul superior, in fosa
canina, deasupra siputin inapoia apexului caninului, deci deasupra apexului primului premolar superior (intr-
un unghi de40° in raport cu planul frontal).- Directia acului e in sus, inapoi si in afara.- Adancimea patrunderii
acului e de max. 5-6 mm in canalul suborbitar. (
Pana in canal sunt aprox. 2,5 cm
).- Patrunderea in gaura suborbitara e obligatorie. (Caderea in gol si fixitatea acului sunt semnelepatrunderii in
canal).- Inainte se aspira iar apoi se depune lent anestezicul (0,5-1 ml).- Anestezia se instaleaza in 5-6 min. si
dureaza 2-3 ore. (Daca solutia de AL este cu vasoconstrictor,durata anesteziei se prelungeste).- Accidente
posibile: patrunderea in orbita, dipoplia, lipsa temporara a vederii, hematoame, rupereaacului, nevrite.
Tehnica (calea exobucala):

- E indicata in caz de leziuni endobucale care impiedica accesul pt. anestezia endobucala.- Locul de intepatura
se afla pe o linie orizontala in dreptul aripii nazale; la 0,5 cm in afara santuluinazo-genian.- Profunzimea de la
tegument pana la gaura suborbitara este de aprox. 2 cm.
50. Anestezia tronculară periferică a nervului nazopalatin pe cale endo și exo bucală. Repere,
tehnica, zona de aneztezie. Complicații şi accidente.
one anesteziate: -fibromucoasa palatina in 1/3 ant. a boltii palatine-peretele alveolar palatin ant.
corespunzator-are anastomoze cu filetele plexului nervos dentar antero-superiorIndicatii: -
interventii chirurgicale in 1/3 ant. a fibromucoasei palatine-in extractia incisivilor si caninului in combinatie
cu anestezia tronculara sau plexala vestibularaDezavantaje: -e cea mai traumatizanta si dureroasa anestezie
endobucala deoarece la marginea papielei, unde e locul deintepatura, tesutul moale e dens, f. aderent si
sensibil, si pt. ca trebuie patruns (5-6 mm) cu acul in gauraincisiva (de partea opusa partii care dorim sa o
anesteziem), aici sub presiunea anestezicului durerea e f.accentuata.Alternative: -anestezia plexala-anestezia
topica nazala-anestezia tronculara bazala a nervului maxilar
Repere:
- repere osoase pt. gaura incisiva: -pe linia mediana palatina in port. sa ant.-la 1 cm inapoia si deasupra
marginii crestei alveolare frontale- repere parti moi pt. gaura incisiva: -la 1 cm inapoia si
deasupra festonului gingival-papila incisiva acopera gaura incisiva- repere dentare pt. gaura incisiva: -
la 1 cm de coletul incisivilor centrali, intre incisivii centrali, pe linia medianapalatina-
 reperele traseului canalului nazo-palatin: -
canalul e paralel cu fata vestib. a crestei alveolare frontale din regiuneaincisivilor centrali-canalul e paralel cu
axul incisivilor centrali- reperele orificiilor nazale ale n. nazo-palatini: -la baza septului nazal, bilateral-pe
planseul foselor nazale, bilateral-la 1,5 cm inapoia pragului narinar, bilateral
Tehnica (calea endobucala):
- Calea endobucala e cea mai frecvent folosita.- Pacientul are gura larg deschisa, se dezinfecteaza
fibromucoasa cu alcool.- Locul de intepatura: varful acului se plaseaza in marginea papilei retroincisive de
parteaopusa partii pe care intervenim chirurgical, se introduce incet, se injecteaza lent catevapicaturi, apoi se
orienteaza acul paralel cu axul incisivilor centrali, si se patrunde 5-6 mm incanalul nazo-incisiv, fara a ajunge
insa in fosa nazala. Se injecteaza 0,2 ml AL.Deoarece papila incisiva are o bogata inervatie si vascularizatie,
punctia directa a acesteiapoate ocaziona hemoragie si dureri, chiar si postanestezic, de aceea se evita
intepatura sa.- Directia acului: in sus, inapoi si usor in afara spre partea pe care se intervine chirurgical.-
Precautii: nu se inteapa papila incisiva, ci marginea ei, anestezicul se va depune lent si incantitate mica, se va
patrunde obligator in gaura incisiva si in canalul nazo-palatin.
Tehnica (calea exobucala):
- Locul de intepatura e la 1,5 cm inapoia pragului narinar, la baza septului nazal, in planseulnazal. Se patrunde
cu acul 2-3 mm in profunzime si se lasa anestezicul la nivelul orificiilornazale.- Directia acului e inapoi,
orizontal si usor in jos la baza septului nazal.
51. Anestezia nervului palatin mare. Repere, tehnica, zona de anestezie. Complicații şi accidente.
Zona anesteziata: fibromucoasa celor 2/3 post. a palatului, pana la linia mediana si ant. pana dupa primul
premolar inclusiv.Indicatii: interventii chirurgicale in cele 2/3 post. ale fibromucoasei palatine.Avantaje: -
disconfort minim al pacientului- nu e necesara patrunderea in gaura palatina posterioara- existenta unui tesut
celular lax bogat la locul injectarii, evita durereaAlternative: -anestezia prin infiltratie palatina (plexala) in
dreptul dintelui-anestezia tronculara bazala a n. maxilar
Repere:
- repere osoase pt. gaura palatina post.: -la 0,5 cm inaintea marginii post. a palatului dur-la 1 cm inaintea
carligului aripei interne a apofizei pterigoide-in unghiul diedru format de procesul alveolar cu lama orizontala
a osului palatin-la 1 cm inauntru si deasupra marginii inf. a crestei alveolare

- repere dentare pt. gaura palatina post.: -la 1 cm spre medial, deasupra si in dreptul ultimului molar superior (
sau in dreptulmolarului 2 temporar la copii
)-sau la 1 cm spre medial , deasupra si imediat dupa molarul 2 superior

- repere parti moi pt. gaura palatina post.: -la 1 cm de festonul gingival al molarului 3 superior (
sau molarului 2 temporar la copii
)-in locul unde mucoasa se infunda in palnie
Tehnica:
- Pacientul are gura larg deschisa, se dezinfecteaza mucoasa cu alcool.- Locul de intepatura: in santul palatinal
la 1 cm de marginea crestei alveolare, in dreptul molarului 2, in locul undemucoasa se infunda in palnie. (
Locul de intepatura mai poate fi pe linia parafrontala, care trece intre primul si cel de-al 2-lea molar sup., intre
sutura mediana palatina si marginea gingivala.
)- Directia acului: inapoi, in sus si usor in afara (
seringa ajungand sa fie sprijinita pe fata ocluzala a premolarilor inferiorisi spre comisura bucala din partea
opusa
).- Nu e obligatorie patrunderea in gaura palatina posterioara sau in canalul ptreigopalatin, depunerea
anesteziculuifacandu-se submucos, in dreptul gaurii palatine, unde exista suficient tesut celular lax.- Se lasa
anestezicul lent, treptat, pana la maxim 0,2ml.- Accidente si complicatii: foarte rar apare ischemie si
evtl. necroza fibromucoasei, atunci cand se folosescconcentratii mari de subst. anestezice cu vasoconstrictor.
Se poate intepa artera palatina, urmata de hemoragie.(
Tratament: pansament compresiv
52. Anesteziа tronculară periferică a nervilor alveolari superior şi posteriori pe cale endo şi exo
bucală. Repere,tehnica, zona de anestezie. Complicații şi accidente.
Zone anesteziate: -molarii 1, 2, 3 superiori (
cu exceptia radacinii meziovestibulare a m. 1, care e inervata de n. dentari supero-mojlocii
).-osul alveolar si periostul ce acopera molarii-mucoasa vestibulara-peretele lat. si post. si mucoasa sinusului
maxilar corespunzatorIndicatii: -in terapia dentara si oasoasa corespunzator inervatiei-cand anestezia plexala
nu e eficienta-cand e contraindicata anestezia plexala-(
la hemofilici se recomanda anestezia plexala sau intraligamentara.
)Avantaje: -este atraumatica (
rar simtita de pacient, dat. ariei mari de tesut moale in care se depune AL., si dat. faptului ca osul nu seatinge
cu acul
).-reducerea unui nr. mare de intepaturi pt. anestezia plexala-reducerea cantitatii de solutie anestezica-eficienta
este maxima.Dezavantaje: -are cel mai mare risc dintre toate tipurile de anestezie , de a se produce un
hematom (
dat. plexului venospterigoidian
). Prezinta aspiratie pozitiva frecventa.-necesitatea celei de a 2-a intepaturi pt. tratamentul primului molar
superior, pt. radacina mezio-vestibulara.Alternativa: -anestezia plexala-anestezia tronculara bazala a n.
maxilar
Reperele orificiilor la tuberozitate:
-pe peretele posteroextern al tuberozitatii-la 20-30 mm deasupra marginii alveolare-la tineri se afla pe
tuberozitate ceva mai jos-pe verticala inapoia ultimului molar
Tehnica (calea endobucala):
- Este folosita curent in practica.- Se utilizeaza ace de dimensiuni mici.- Pacientul e cu gura intredeschisa (dat.
procesului coronoidian).- Se aplica anestezic local topic, se dezinfecteaza mucoasa cu alcool- Se repereaza
creasta zigomato-alveolara cu degetul- Locul de intepatura: la nivelul mucoasei mobile in fornixul vestibular
superior, spre post., indreptul radacinii meziale a molarului 2 superior, la 1 cm. de creasta alveolara, inapoia
cresteizigomato-alveolare.- Directia acului este in sus, inapoi si inauntru, realinzand un unghi de 45° cu planul
deocluzie. (
Acul trebuie sa pastreze contactul cu osul, altfel existand riscul lezarii plexului venospterigoidian.
)- Se intra in profunzime 16 mm., (
la copii se intra 10-14 mm.
), se aspira si se injecteaza 2-3 ml.Anestezia se instaleaza in 5-6 min. si dureaza 60-90 min.- Spre deosebire de
anestezia n. suborbitar, la tuberozitate, pacientul nu poate preciza teritoriulanesteziat, (
doar daca acesta a avut dureri inaintea anesteziei si au disparut dupa efectuarea ei
).
Tehnica (calea exobucala):
- E folosita rar si numai atunci cand accesul endobucal este dificil (supuratii, tumori).- Se utilizeaza ace de
dimensiuni mai lungi.- Pacientul are gura inchisa, se dezinfecteaza pielea cu tra de iod si apoi cu alcool.- Se
repereaza marginea inferioara a osului malar, marginea ant. a m. maseter si destul de greuevidentiata prin
palpare, cresta zigomato-alveolara.- Locul de intepatura: acul se introduce in obraz, sub unghiul inferior al
osului malar, tangent-inaintea marginii ant. a m. maseter si imediat inapoia crestei zigomato-alveolare.-
Directia acului: in sus, inauntru si usor inapoi.- Acul trebuie sa fie in contact permanent cu osul la nivelul
tuberozitatii si se introduce 3,5-4,5cm in profunzime
53. Anestezia tronculară periferică nervului mandibular la Spina Spix. Repere, tehnica, zona de
anestezie. Complicaţii şi accidente.

Nervii anesteziati: -n. dentar inf -n. lingualZone anesteziate: -dintii mandibulari pe o hemiarcada-corpul
mandibulei si port. inf. a ramurii ascendente-mucoperiostul vestibular de la molarul 1 spre linia mediana (n.
mentonier)-cele 2/3 ant. ale limbii si planseul bucal (n. lingual)-tesuturile moi linguale si periostul de pe
versantul lingual al fetei interne a ramurii orizontale amandibulei (n. lingual)Dezavantaje: -anestezia buzei si
limbii (disconfortul pacientului)-posibil hemtom (e obligatorie aspiratia inainte de depozitarea
A.L.)Alternative: -anestezia n. mentonier, pt. tesuturile moi vestibulare anterior de molarul 1, a buzei inf. si a
barbiei-anestezia n. incisiv, pt. dinti si os, anterior de gaura mentoniera-anestezia plexala vestibulara a
incisivilor si caninului-anestezia intraligamentara a oricarui dinte mandibular-anestezia nervului mandibular
(tehnica GOW-GATES si AKINOS)-anestezia tronculara bazala a n. mandibular la gaura ovala
Repere osoase:
-gaura mandib. se afla in centrul fetei interne a ramurii ascendente a mandibulei-la mijlocul distantei dintre
marginea ant. si marginea post. a ram. ascen. a mandib. (
sau la unirea 1/3 post.cu cele 2/3 ant. a fetei int. a ramurii ascendente
)-la mijlocul distantei dintre incizura sigmoida si marginea inf. a mandib.-e marginita ant. de spina lui spix
dentare:
-pe aceeasi linie orizontala cu planul de ocluzie al molarilor inf. (sau la 1 cm deasupra)
parti moi:
-la mijlocul liniei drepte care uneste tragusul cu punctul cel mai inf. al marginii ant. a m. maseter
Repere pt. anestezia endobucala la spix, parti moi:
-ligamentul pterigomandibular (
da insertie m. buccinator si constrictoruluisuperior al faringelui
), intins intre carligul aripei interne a apofizeipterigoide si marginea mediala a trigonului retromolar; apare
endobucalca si o plica situata medial de ramura ascendenta a mandibulei.
osoase:
-creasta temporala se desprinde din varful procesului coronoidian,merge pe fata mediala a ramurii ascendente
si pe masura ce coboara, sedistantiaza de marginea ant. a ramurii ascendente, continuandu-se culinia oblica
interna (
=linia milohioidiana
), (
care se afla pe fata interna aramurii orizontale a mandibulei si pe care se insera m. milohioidian
)-marginea ant. a ramurii ascendente a mandibulei are forma unei cresteosoase care coboara de la apofiza
coronoida si se continua cu liniaoblica externa-trigonul retromolar, e un spatiu triunghiular, acoperit cu
mucoasa fixa,situat intre marginea ant. a ramurii ascendente, creasta temporala si in jos de o linie orizontala
inapoia ultimului molar inferior-tuberculul mandibular, e o proeminenta osoasa situata deasupra si
usorinaintea gaurii mandibulei
dentare:
-planul de ocluzie al molarilor inferiori (
anestezia se face la 1 cm deasupraliniei orizontale care continua planul de ocluzie
)

Anest. tronc. periferica a n. dentar inf.

sau anestezia la spina lui Spix
Tehnica anesteziei directe la spix:
Tehnica poate fi sistematizata in 6 timpi:1.Determinarea planului de inaltime al locului de intepatura (la 1
cm...)2.Det. locului (
vf. acului se plaseaza la intersectia planului ce trece la 1 cm deasupra planului ocluzal inf. si afundului zonei
pterigomandibulare in afara plicii pterigomandibulare si inauntrul crestei temporale
).3.Plasarea corpului seringii pe premolarii inf. de partea opusa4.Punctia: 2,5-3,5 cm profunzime (
orizontal, inapoi si in afara
)5.Retragerea acului ca. 2-3mm si se aspira6.Injectarea a 1-1,5 ml solutie anestezica f lent (1ml/min)-
Lingimea acului introdus in tesut depinde de latimea ant.-post. a ram. ascendente si de inclinareaplanului fetei
interne a ram. ascendente. (
Cand acul patrunde mai mult de 2,5-3,5 cm fara sa intalneasca uncontact osos e preferabil sa nu se depuna
solutia anestezica. Se insista din nou, retragand acul si reorientandseringa
). Gaura mandib. la adulti se afla la 1 cm deasupra planului de ocluzie, la copii de 7-8 ani laacelasi nivel cu
planul de ocluzie, la edentati mai sus decat la adulti.- Cand osul este contactat prea rapid prin tehnica
indirecta, inseamna ca ne aflam cu acul in trigonulretromolar. Cand acul e introdus prea mult si s-a pierdut
contactul cu osul, ne aflam cu varful aculuidistal de marginea post. a ram. ascendente (
in glanda parotida: daca s-a depozitat anestezic apare parezafaciala trnzitorie
).
Calea exobucala:
- Calea submandibulara:E cea mai frecvent foflosita in practica. Se foloseste ac lung de 8 cm. Locul de
intepatura: la 1,5 cm demarginea post. a ramurii ascendente, la 1,5 cm de unghiul mandibulei, la 1,5 cm sub
margineainferioara a mandibulei. Directia acului: acul pastreaza permanent contactul cu fata interna a
ramuriiascendente. Acul trebuie sa ajunga mai sus de nivelul gaurii mandibulare (4-4,5 cm). La 5,5 cm se
vaanestezia N. lingual si la 6,5 cm N. bucal.- Calea retromandibulara SicherSe foloseste f rar. Locu de
intepatura e sub lobul urechii, la jumatatea distantei dintre arcada temporo-zigomatica si gonion, inapoia si
inauntrul marginii post a ramurii ascendente. Directia acului:orizontala si inainte, pastrand contactul cu osul.
Se patrunde 2,5-3,5 cm in profunzime. Accidente:pareza tranzitorie a N facial, inteparea arterei parotide
externe si venei jugulare externe.- Calea superioaraSe foloseste f rar, in caz de trismus. Locul de intepatura:
sub arcada temporo-zigomatica, in incizurasigmoida.N. dentar inf., lingual si bucal se gasesc f. aproape unul
de altul la nivelul tuberculului mandibular.
weisberg
Tehnica anesteziei:
- Bolnavul cu gura larg deschisa.- Locul intepaturii: la dentati: in afara plicii pterigomandibulre, la 0,5 cm. sub
planul ocluzal molar sup.la edentati: in afara plicii pterigomandib., la 1,5 cm sub planul crestei alv. maxilare.-
Directia acului: perpendiculara pe mucoasa la locul intepaturii, corpul seringii fiind spre comisura departea
opusa in dreptul premolarilor sau molarilor- Profunzimea: 1,5-2 cm. (
Pana cand acul intalneste osul la nivelul tuberculului mandibular, se lasa anestezic pt. n. dentarinf. si n. bucal.
Se retrage acul 5 mm si se depoziteaza anestezic pt. n. lingual.
Ginisten
Tehnica anesteziei:
- Bolnavul cu gura intredeschisa.- Locul intepaturii: la 1 cm deasupra planului de ocluzie molar inf., in dreptul
liniei oblice externe, incontinuarea marginii ant. a ramurii ascendente a mandibulei.- Directia acului: inapoi,
usor in afara si paralel cu planul de ocluzie inf.- Profunzime: 3-4 mm pana la marginea ant. a ramurii
ascendente, unde se depoziteaza AL pt. n. bucal.- Directia acului apoi: orizontal, inapoi si in afara.-
Profunzime: 15 mm, unde se depoziteaza AL pt. n. maseterin.- Directia acului dupa aceea: se retrage acul
pana la marginea ant. (sau se scoate) si se repozitioneaza pt.anestezia tronculara a n. dentar inf., la 1,5-2 cm
profunzime, se retrage acul ca. 1 cm si se anesteziazan. lingual.- Accidente si complicatii: ruperea acului,
trismus, leziunea partilor moi prin miscari de directionare aacului.
55. Anestezia torusală (tehnica Veissbrem). Repere, tehnica, indicații, zona de anestezie.Complicații.

Tehnica anesteziei:
- Bolnavul cu gura larg deschisa.- Locul intepaturii: la dentati: in afara plicii pterigomandibulre, la 0,5 cm. sub
planul ocluzal molar sup.la edentati: in afara plicii pterigomandib., la 1,5 cm sub planul crestei alv. maxilare.-
Directia acului: perpendiculara pe mucoasa la locul intepaturii, corpul seringii fiind spre comisura departea
opusa in dreptul premolarilor sau molarilor- Profunzimea: 1,5-2 cm. (
Pana cand acul intalneste osul la nivelul tuberculului mandibular, se lasa anestezic pt. n. dentarinf. si n. bucal.
Se retrage acul 5 mm si se depoziteaza anestezic pt. n. lingual.
56. Anestezia nervului mentonier pe cale endo şi exo bucală. Repere, tehnica, indicații, zona de
anestezie. Complicații.

Nervii anesteziati: -n. mentonier-n. incisivZone anesteziate: -tesuturile moi vestibulare ant. de gaura
mentoniera-tesuturile moi ale buzei inf.-pielea buzei inf si a mentonului, pana la linia medianaIndicatii: -
interventii chirurgicale mezial de gaura mentoniera, in zona ant a mandib si a structurilor moi pana la linia
medAvantaje: -tehnica usoara, atraumaticaAlternative: -infiltratie locala-anestezie intraligamentara-anestezie
intraseptala-anestezia n. dentar inf.-anestezia n. mandibular
Repere osoase:
-gaura mentoniera e situata pe fata antero-externa a ramurii orizontale a mandibulei-deasupra portiunii
incipiente a liniei oblice externe-la mijlocul distantei dintre marginea inferioara a mandibulei si marginea
superioara a crestei alveolare-pe verticala ce uneste gaura supraorbitara, gaura suborbitara si gaura mentoniera
dentare:
-sub si intre radacinile celor 2 premolari inf.(
in 50%din cazuri
); (
uneori se afla la nivelul radacinii celui de al 2-lea premolar (25%), primului premolar (20%), distal
de radacina premolarului 2 (5%), sau ant. de radacinapremolarului 1
)
parti moi:
-pe linia verticala care trece prin comisura bucala, prin marginea interna a corneei, la 5 mm inauntrulliniei
verticale mediopupilare cand pacientul priveste inainte-la edentati: repere osoase: dat. atrofiei crestei
alveolare, gaura ment. e mai aproape de marginea sup.osoasa mandibulara, uneori chiar pe creasta alveolara,
sub mucoasa gingivala. Reper mixt (
osoase si partimoi
) la jumatatea distantei dintre linia mediana si marginea ant. a muschiului maseter.
Tehnica (calea endobucala):
- E frecvent folosita.- Gura pacientului e usor intredeschisa. Vestibulul inf. se dezinfecteaza cu alcool.- Locul
de intepatura: in mucoasa mobila, in fundul de sac vestibular inf., inapoia gauriimentoniere, in dreptul
radacinii meziale a primului molar inf.- Directia acului: in jos, inainte si inauntru- Patrunderea: pt. anestezia n.
mentonier
nu
e necesara patrunderea cu acul in gauramentoniera. Pt. anestezia n. incisiv e necesara patrunderea in gaura
mentoniera si in canalulmentonier circa 5 mm. In acest caz si n. mentonier se anesteziaza.- Semne si
simptome: furnicaturi sau anestezia buzei inf.Anestezia bilaterala a n. dentar inf. se utilizeaza f rar dat.
disconfortului.- Pt. anestezia n. incisiv nu e totdeauna obligatoriu patrunderea in gaura mentoniera,
prinpresiune anestezicul se poate dirija in gaura mentoniera. Dezavantaje care pot aparea cand sepatrunde in
gaura mentoniera: tehnica e mai grea, exista riscul traumatizarii nervuluimentonier si/sau incisiv.
Tehnica (calea exobucala):
- Se dezinfecteaza pielea cu tra de iod si alcool.- Locul de intepatura: in obraz, pe o linie orizontala ce trece
prin comisura bucala, aprox. la1,5-2 cm inapoia comisurii bucale.- Se patrunde cu acul ca. 2-2,5 cm.-
Complicatii: hematom, care se rezolva prin compresiune locala cutanata.
57. Anestezia nervului lingual. Repere, tehnica, indicații, zona de anestezie.Complicații.

N. lingual = ram. terminala din trunchiul post. al nervului mandibular, are un traiect ant si medial la ca. 1 cm
fata de n. dentarinferior, la nivelul spinei lui Spix. Paraseste spatiul pterigomandibular, dupa ce patrunde in
planseul bucal, seafla in afara n. hipoglos, deasupra glandei submaxilare si muschiului milohioidianZone
anesteziate: -mucoasa planseului bucal-mucoasa gingivala a versantului intern al crestei alveolare mandibulare
pana la linia mediana-mucoasa fetei ventrale si a marginii limbii pana la linia mediana-mucoasa fetei dorsale a
limbii inaintea V-ului lingual, pana la linia medianaIndicatii: -
in stomatologie si chirurgie orala pt. tratament si interventii chirurgicale pe os, limba si planseul bucal
Tehnica:
- Se poate face:- Pacientul are gura larg deschisa.Mucoasa santului paralingual se dezinfecteaza cu alcool.-
Locul de intepatura: in santul mandibulo-lingual la jumatatea distantei dintre festonul gingival si baza limbii,
indreptul molarului 3 inf., inaintea si inauntrul unghiului intern al mandibulei.- Directia acului: in jos, inapoi
si in afara- Profunzimea: depozitarea AL se face progresiv , pana la cel mult 5-6 mm submucos (
n. se afla destul de superficial
).-
Tehnica Dan Theodorescu
se aplica (pt completare) atunci cand au loc extractii sau interventii chirurgicale inregiunea frontala
mandibulara anterior de premolari. Locul de intepatura: in planseul bucal, in unghiul diedruformat de
versantul intern osos si planseul bucal; in dreptul caninului pt regiunea situata anterior de canin; indreptul
premolarului 2 pt regiunea anterioara acestui dinte. Directia acului: in jos, inapoi si usor in afara.Profunzime:
maxim 0,5 cm (0,2-0,3 ml).- Limba e inervata de n. lingual, laringeu superior si glosofaringian- Se realizeaza
printr-o singura injectie, cu acul introdus submentonier, pe linia mediana, inainteaosului hioid.- Directia
acului: in sus inapoi si oblic pana la baza limbii.
58. Anestezia nervului bucal. Repere, tehnica, indicații, zona de anestezie.Complicații.

N. bucal e o ramura terminala a n. temporo-bucal. Trece prin spatiul pterigomandibular, are traiect descendent
si spre ant.,paralel cu marginea ant. a ramurii ascendente a mandibulei, pe care o incruciseaza la nivelul bazei
apofizei coronoide (punctimportant pt anestezia tronculara) si se indreapta spre obraz, aici in dreptul bulei
grasoase a lui Bichat se bifurca:- intr-o ramura interna
─
pt mucoasa jugala, gingia si periostul vestibular in dreptul molarilor inf. (
mai rar si in dreptulpremolarilor, si uneori si zona vestibulara superioara corespunzatoare molarului 1
)- si o ramura externa
─
care inerveaza pielea obrazului si a regiunii labio-comisuraleIn stomatologie si chirurgia orala se abordeaza
ramura sa interna prin: - infiltratie locala in fornixul vestibular corespunzator- sau prin anestezia tronculara la
baza apofizeicoronoideIndicatii: -detartraj subgingival-rezolvarea cariilor de colet vestibulare si subgingivale-
prepararea bonturilor subgingival-plasarea unei matrici...Avantaje: -
tehnica usoara pt. anestezia prin infiltratieAlternative: -anestezia tronculara bazala a n. mandibular
Tehnica anesteziei tronculare pe cale endobucala:
- Pacientul are gura larg deschisa. (
Pt. anestezia prin infiltratie plexala pacientul are gura intredeschisa
). Mucoasa sedezinfecteaza cu alcool.- Locul de intepatura: la intersectia planului de ocluzie molar superior cu
marginea anterioara a ramuriiascendente a mandibulei, la baza apofizei coronoide, distal si bucal de ultimul
molar superior.- Directia acului: acul cu bizoul in jos, spre os, paralel cu planul de ocluzie molar superior;
corpul seringii eindreptata spre comisura bucala de partea opusa; directia acului e inapoi, in afara si relativ
orizontal.- Profunzimea: se avanseaza cu acul pana la mucoperiostul marginii ant. a ramurii ascendente la baza
apofizeicoronoide, fara a intepa periostul, (
2-4mm adancime
), 0,3 ml/10 sec.
Tehnica anesteziei prin infiltratie vestibulara:
- Locul de intepatura: vestibulo-distal de molarul 3 inf., acul fiind paralel cu dintii si avand o directie oblica,
in jos si inapoi.in fornixul vestibular inf. pt molari si premolari sau in fornixul vestib. sup. pt molarul 1 sup., in
mucoasa libera.
Tehnica anesteziei tronculare pe cale exobucala:
- Locul de intepatura: punctul de intersectie a planului de ocluzie superior cu baza apofizei coronoide,
lamarginea ant. a ramurii ascendente a mandibulei.- Directia acului: orizontal, inapoi si inauntru (
perpendiculara pe planul medio-sagital
)- Profunzimea:
59. Accidente și complicații generale ale anesteziei loco-regionale: lipotimia, accidente toxice şi
complicaţii determinate de substanţe vazoconstrictoare. Tabloul clinic, tratament de urgenţă şi
profilaxia.
Lipotemia (lesinul)- este o stare de pierdere a cunostintei pe o durata scurta de timp - de la citeva secunde
pina la citeva (4-5) minute. Pierderea cunostintei pe o perioada mai mare este deja un semn de dereglari
serioase in organizm si necesita urgent asistenta medicala specializata. Pierderea cunostintei, fara ca pacientul
sa-si revina, este numita stare de coma si prezinta pericol serios pentru viata.
Lipotemiile au loc adeseori in mod reflector - din cauza insuficientei de oxigen in aerul inspirat (aglomeratie
de oameni intr-o incapere inchisa, neaerisita), din cauza unui stres puternic (psihic sau fizic), din cauza unei
traume, lovituri dureroase, din cauza insolatiei, supraoboselii, din cauza incalcarii regimului de alimentare.
Specific este faptul, ca pacientul ar putea sa-si revina si singur peste o anumita durata de timp. Dar totuna
asistenta persoanelor din jur este binevenita.
Pacientul trebuie scos intr-un spatiu racoros, bine aerisit, trebuie culcat cu fata in sus si capul pe o parte. Sub
mini si picioare se recomanda de a pune obiecte mari - daca e posibil trebuie de asigurat o pozitie in care
minile si picioarele se afla mai sus decit corpul, iar capul - mai jos decit corpul. Daca este disponibil - se da de
mirosit un tampon cu amoniac, se stropeste fata cu apa rece. Se descheie nasturii, se slabeste cravata, cureaua.
Daca pacientul nu-si revine - se solicita urgent ajutor medical !
60. Accidente și complicații generale ale anesteziei loco-regionale:sincopa, colaps, convulsii. Tabloul
clinic, tratament de urgenţă şi profilaxia.
Sincopa este termenul medical ce descrie clasicul “lesin”, adica pierderea temporara a cunostintei si
imposibilitatea de a mentine rectitudinea. Pacientii isi pierd tonusul musucular si cad. Spre deosebire de
pacientii cu convulsii, cei cu sincope isi recapata starea de alerta imediat dupa ce devin constienti. Termenul
de sincopa exclude prin definitie notiunile de convulsie, coma, soc sau orice alta stare ce evolueaza cu
alterarea constientei.
Sincopa este mai frecventa decat se crede. Specialistii estimeaza ca peste jumatate din populatia va dezvolta
un episod sincopal la un moment dat in viata. In Statele Unite, de exemplu, 6% din internarile de la camera de
garda se datoreaza sincopelor. Desi exista numeroase cauze de aparitie a sincopelor, cel mai util pentru
intelegerea lor este clasificarea acestora in cardiace si noncardiace. Sincopele cardiace asociaza cea mai mare
mortalitate. In general, sincopele sunt benigne, insa exista si un procent de pacienti in cazul carora sincopa
este un simptom al unei boli mult mai grave, putand avea chiar impact letal.
Sincopele apar de obicei cand fluxul sangvin catre creier este intrerupt si cand se instaleaza
hipoperfuzia cerebrala. Parechimul cerebral are nevoie permanenta de aport sangvin deoarece astfel se
aprovizioneaza cu oxigensi glucoza, principalul sau substrat metabolic. Creierul nu este capabil sa depoziteze
energie, ca urmare, o deprivare de oxigen si glucoza mai mare de 3 - 5 secunde determina aparitia clinica a
sincopei.
Sincopa poate sa apara in general la orice varsta, insa este mai rar intalnita in cazul pacientilor pediatrici
(unele studii au raportat o incidenta de 0.1% a sincopelor la copii). Specialistii recunosc insa ca daca sincopa
apare la varste inaintate, prognosticul pacientilor este mai rezervat deoarece in aceste cazuri exista si o
patologie cronica intricata ce poate complica foarte mult evolutia.
Aproximativ 3% dintre adultii cu varsta intre 30 si 62 de ani ajung sa aiba un episod de sincopa, in timp ce
procentul pacientilor peste 75 de ani este mai ridicat (6%). Sincopa este responsabila pentru 1-3% din totalul
prezentarilor la camerele de garda ale spitalelor de urgenta, si este foarte periculoasa mai ales in cazul
pacientilor cu afectunicardiace cronice si boala coronariana ischemica.
Convulsiile sunt disfunctii manifestate brusc care determina pierderea cunostintei, contractii, tremuraturi sau
alte tulburari cerebrale temporare. De regula, convulsiile sunt cauzate de descarcari electrice anormale sau de
scaderea fluxului sanguin la nivelul creierului, influentand functionarea optima a organismului.
Convulsiile pot fi cauzate si de unele probleme medicale, cum ar fi: hipoglicemia (zaharscazut in
sange), infectie, traumatism cranian, intoxicatii accidentale sau supradoza de droguri, tumori cerebrale sau alte
probleme de sanatate care afecteaza creierul. Alte cauze pot fi: privarea creierul de oxigen sau diminuarea
fluxul de oxigen catre creier; acestea pot avea drept rezultat un atac de apoplexie.
Simptomele variaza in functie de zona afectata de convulsii; cele mai frecvente simptome sunt: spasme
musculare incontrolabile si pierderea cunostintei.
In functie de zona afectata, exista o varietate de simptome specifice convulsiilor. Simptomele caracteristice
sunt pierderea cunostintei si tremuraturi ale corpului. Cu toate acestea, unele crize sunt greu de observat,
deoarece persoana nu are alte manifesari decat pierderea pentru scurt timp a contactului cu realitatea, vazuta
din exterior ca fixarea unui punct cu privirea. Desi pacientul este treaz, nu reactioneaza si nu raspunde in mod
normal. Dupa terminarea crizei, pacientul nu isi aminteste nimic legat de respectivul episod.
Ocazional, convulsiile pot provoca modificari senzoriale sau vizuale temporare.

Simptomele convulsiilor brusc instalate, care au o durata de la doar cateva secunde pana la un minut,
pot include:
- pierderi ale constiintei: pacientul nu isi aminteste nimic din perioada in care s-au manifestat convulsiile;
- emotii puternice: teama inexplicabila, panica sau bucurie;
- modificari la nivelul perceptiei vizuale: halucinatii;
- pierderea controlului muscular manifestata brusc;
- spasme musculare, tremuraturi;
- tensiune musculara si rigidizarea muschilor;
- gust amar sau metalic.

Simptomele se pot manifesta timp de 15 minute; rareori depasindu-se aceasta durata. Tremuraturile si agitatia
intregului organism ar trebuie sa dureze maxim 5 minute.
Primul ajutor
- Nu introduceti victimei niciun obiect intre dinti.
- Impiedicati bolnavul sa se raneasca fara a-i obstructiona miscarile.
- Asezati persoana intr-o parte pentru a impiedica inecarea cu propria voma. Aceasta pozitie ar trebui
mentinuta si in somnul de dupa criza.
- Daca victima isi schimba culoarea fetei sau i se opreste respiratia, incercati sa ii tineti capul intr-o pozitie
care sa previna inghitirea limbii si care sa faciliteze deblocarea cailor respiratorii. La nevoie, recurgeti la
executarea tehnicii de repiratia gura la gura.
In cazul in care o persoana are convulsii repetate sau prelungite fara sa-si recapete cunostinta sau sa revina la
un comportament normal exista riscul ca organismul sa fie sever privat de oxigen. Aceasta este o situatie de
urgenta si trebuie sa solicitati de urgenta serviciile cadrelor medicale.
61. Accidente generale alergice ale anesteziei loco-regionale: edemul Quincke. Tabloul clinic,
tratament de urgenţă şi profilaxia.
Este o reactie alergica ce este caracterizata printr-o eruptie edematoasa subcutanata. Acest edem se poate
declansa prin absorbtia de alimente, de o intepatura de insecta sau de luarea unor medicamente. Edemul
afecteaza mucoasele bucale si ale cailor respiratorii superioare, precum si tesuturile subcutanate laxe ale fetei.
Se manifesta printr-o umflatura bine delimitata, tare, de culoare roz pal, nepruriginoasa, dar care produce o
senzatie de arsura. Poate cauza din asfixia din cauza localizarii lui. Se impune un tratament de urgenta, mai
ales daca exista o jenarespiratorie, cu corticosteroizi injectabili cu actiune rapida, asociati cu clorhidrat
de adrenalina. In caz ca tratamentulnu da roade si edemul continua sa evolueze, este imperativ transportul
bolnavului la reanimare.
Sinonim: angioedem, edem angioneurotic.
Urticaria
este o afectiune alergica cutaneo-mucoasa ce se caracterizeaza printr-o eruptietrecatoare de papule (basicute
rosii), aparute brusc, intens pruriginoase (care provoacamancarime intensa), similare celor care apar la
atingerea pielii cu o urzica (latina = urtica).Edemul angionevrotic Quinqke este un edem acut si rapid
tranzitor, bine demarcat, implicândstraturile mai profunde ale pielii, inclusiv tesutul celuloadipos subcutanant.
In cele mai multecazuri se dezvolta concomitent cu urticaria generalizata. în 15-20% din cazuri EQ se
instaleazafara manifestari de urticarie.
Angioedemul Quinckeeste o forma particulara mai severa de urticarie.Se manifesta prin tumefierea
edematoasa a capului si gatului, fara apartitia semnelor inflamatorii. Apare edem glotic, laringean, ce
determina obstructia mecanica partiala sau totala acailor respiratorii superioare cu aparitia dispneei, senzatiei
de sufocare, cianozei, tirajului sicornajului, si edemului masiv al buzelor, obrajilor, limbii, aceste simptome
aparand brusc, dupainjectarea unui medicament, putand duce la soc anafilactic
Formele clinice
: depind de localizarea edemului angionevrotic.
Sistemul afectat
: tegumentele si mucoasele sunt cel mai frecvent afectate.Ereditatea, în Edemul Quincke ereditar deficitul
inhibitorului componentului C, al complementuluise mosteneste pe cale autozomal dominanta.
Incidenta
. Edemul Quincke este mai frecvent decât se descrie obisnuit, din cauza naturiiautolimitate si tranzitorii a
modificarilor cutanate.Se întâlneste la toate etapele de vârsta, dar incidenta creste dupa adolescenta si ajunge
ceamai mare în decada a treia.
Semne si simptomeEdem raspândit, indurativ, palid, nepruriginos al pielii si tesutului adipos subcutanat, la
presiunenu ramâne amprenta (uneori si/sau al mucoasei), eritem, senzatie de amortire care poate asociasau nu
urticarie.
Localizare: mai frecvent pe fata (buze si pleoape), extremitati, organe genitale.Cea mai periculoasa localizare
este laringele, se întâlneste în 25% din cazuri si poate provocaasfixia cu:- debut acut brutal;- mai întâi apare
„vocea ragusita" si tusea „latratoare";- apoi apare respiratie dificila cu dispnee inspiratorie, respiratia devine
zgomotoasa, stridoroasa;- culoarea fetei capata un aspect cianotic, apoi brusc devine palida, bolnavii sunt
agitati, nu-sigasesc locul;- daca edemul se raspândeste la mucoasele traheii si bronhiilor se asociaza sindromul
de astmbronsic cu raluri difuze sibilante;- are solutionare spontana.
Uneori în localizarea pe fata a edemului Quincke se pot antrena în proces inflamator tunicilemeningeale cu:
cefalee intensa; voma; semne meningeale; convulsii; uneori se poate dezvoltasindromul Meniere
(vestibulopatia alergica).Alteori, când edemul Quincke are localizare predominanta în mucoasa tractului
gastrointestinal,se dezvolta sindromul abdominal, care:- debuteaza cu greata, voma cu resturi de alimente apoi
cu bila;- apare durere acuta abdominala, mai întâi locala, apoi difuza, uneori cu semne de iritareperitoneala
(semnul Sciotchin pozitiv);- meteorism, peristaltism intestinal pronuntat;- criza finalizeaza cu diaree profuza;-
analiza coprologica depisteaza eozinofilie si cristale Charcot-Lieden;- edemul abdominal se asociaza în 30%
cu manifestari cutanate, ceea ce faciliteaza multdiagnosticul.Uneori edemul Quincke se manifesta în sistemul
urogenital:- semne de cistita acuta, apoi retentie de urina;- edem al organelor genitale.
Cauze
:EQ este o maladie multicauzala, care poate fi indusa de factori imuni si extraimuni. Astfel sedistinge:- EQ
alergic: în rezultatul reactiei alergice de tip I la preparate medicale (mai frecvent uneleantibiotice ), produse
alimentare, muscatura de insecte;- EQ pseudoalergic: ca urmare a unei actiuni directe nonimune (eliberatoare
de histamina) aunor preparate medicale (salicilate si alte preparate antiinflamatorii nesteroidene, dextrane,
etc.)sau produse alimentare (alergie alimentara);- EQ complement-dependent: congenital sau dobândit (de ex.
în tumori malignelimfoproliferative);- EQ idiopatic - etiologie necunoscuta.
Factori de risc - predispunere ereditara si familiala, boli cronice ale sistemului digestiv,neglijarea restrictiilor
dietetetice si exacerbarea bolilor digestive.
Diagnosticul clinic - se stabileste în baza acuzelor, anamnezei aler-gologicc, care trebuieprecizata minutios
(vezi urti-caria: factori legati de vârsta - pediatrici), si a semnelor clinice.
Diagnostic diferential
- dermatita de contact, edemul limfatic, tromboflebita, limfostaza (în EQereditar), erizipelul, cheilita
granulomatoasa, celulita, edemul fetei din hipotireoza (mai ales înEQ ereditar), glomerulonefrita cronica (în
EQ ereditar).
Schimbari morfologice- se caracterizeaza prin edem masiv dermic. Fasciculele de colagendin benzile afectate
sunt larg separate cu venulele uneori dilatate. Infiltratul perivenular constadin limfocite, eozinofile si
neutrofile, care sunt prezente în tot dermul.
Teste speciale
: cutanate (sunt periculoase pentru soc anafilactic) se efectueaza de catrespecialist.
Investigatii instrumentale
- laringoscopia - edem si hiperemie a mucoasei laringelui.
Regim
- strict de pat pâna la stabilizarea indicilor hemodinamici.
Dieta
- exclude alergenii alimentari: albusul de ou, laptele si pastele fainoas, pestele, nucile,ciocolata, bananele,
citricele.
Complicatii posibile
- asfixie produsa de edemul laringelui, evolutie spre soc anafilactic.
Prognosticul si evolutia
- edemul Quincke dureaza maximal 10 - 14 zile. Prognosticul EQalergic în cele mai multe cazuri este
favorabil. Pericol pentru viata comporta numai EQ culocalizare în laringe.Prognosticul edemului Quincke
ereditar adeseori este nefavorabil. Sunt descrise familii, în caremai multe generatii sufereau de aceasta boala si
care decedau la vârsta de pâna la 40 ani deasfixie cauzata de angioedem laringian.La sugari si copiii mici se
dezvolta EQ ereditar. Membrii familiei din generatie în generatiefac edem al laringelui, uneori cu exitus
letal.La copii factorii precipitanti si favorizanti ai edemului Quincke pot fi:- microtraumatismul;- plagile
mici;- interventiile chirurgicale;- stresul emotional.La copii edemul progreseaza în câteva ore, se localizeaza
mai frecvent pe mucoasa cailor respiratorii si a tractului digestiv. Edemul are un aspect palid, este foarte dur,
se extinde pe ariimari. De obicei tratamentul cu corticosteroizi si remedii antihistaminice nu este
eficient.Pronosticul adeseori este nefavorabil. Tot la copii tratamentul cu Suprastina poate incitaexcitatie.
Geriatrici:
La vârstnici EQ si urticaria se întâlneste mai rar, evolueaza cu semne clinice mai slabpronuntate, dar poate
agrava insuficienta cardiaca. Tavegilul la vârstnici provoaca ameteli,hipertensiune arteriala, sedare.
Sarcina
- EQ asociat cu urticarie în timpul sarcinii poate agrava patologia renala(glomerulonefritele) si gestozele.
Tratamentul consta in:
- oprirea imediata a administrarii medicamentului incriminat- administrare de corticisteroizi in cantitate mare:
hemisuccinat de hidrocortizon 300 - 400 mg.i.v.- Fortecortin, 40 mg. i.v.- Adrenalina, 1%, 1/2 f. de 1 ml. i.v.-
Suprarenalina, 1 mg.- Tavegyl, 1 - 2 f. de 2 mg. i.v.- Tagamet, 200 mg. i.v. (1 -2 f.)
- oxigenoterapie sub presiune- punctie cricotiroidiana- internare in spital.
62. Șocul anafilactic. Clasificarea, etiopatogenia, tabloul clinic
Factori declansatori
Printre factorii care pot declansa anafliaxia sunt:
- alimentele - in special oua, fructe de mare, nuci, cereale, lapte, alune;
- medicamente - mai ales antibiotice din grupul cefalosporinelor sau penicilinelor;
- intepaturi de insecte;
- anestezice injectabile - procaina, lidocaina;
- substante de contrast - utilizate in investigatiile cu rol de diagnostic ce folosesc raze X;
- produse industriale chimice - latexul si produsele din cauciuc folosite de catre lucratorii din domeniul
sanatatii;
- preparate injectabile cu rol in dezvoltarea imunitatii.
Semne si simptome
Anafilaxia este o reactie severa care afecteaza mai multe zone ale corpului. Severitatea reactiei variaza de la o
persoana la alta. Reactiile ulterioare declansarii acesteia sunt, de obicei, de acelasi tip. Simptomele debuteaza
rapid, iar reactiile sunt destul de severe. Prezenta unui istoric de boli alergice nu amplifica riscul dezvoltarii
anafilaxiei mediate de IgE, dar nici nu predispune la o reactie non-IgE mediata. Astmul poate determina o
reactie mai severa si poate fi mult mai dificil de tratat. Riscul de a dezvolta anafilaxie se poate diminua in
timp, in cazul in care nu exista expuneri repetate sau reactii. Cu toate acestea, o persoana la care sunt prezenti
factori de risc, trebuie sa se astepte intotdeauna la ce este mai rau si sa fie pregatita

Manifestarile unei reactii anafilactice pot sa apara in cateva secunde de la expunere, la 15-30 de minute sau
chiar o ora sau mai mult dupa expunere (reactia tipica la aspirina si la alte medicamente similare).
Primele simptome apar adesea la nivelul pielii si pot sa includa:
- inrosirea fetei;
- prurit (in zona abdomenului sau axile);
- urticarie.

Manifestarile sunt adesea insotite de:

- sentiment iminent de sfarsit al lumii;
- anxietate;
- puls neregulat si rapid;

Dupa aceste manifestari se declanseaza umflarea gatului, limbii, raguseala, dificultati de inghitire si de
respiratie. Pot sa apara simptome de rinita (febra fanului) sau astm bronsic, provocand rinoree, stranut,
respiratie suieratoare dar si dificultati de respiratie, crampe stomacale si varsaturi.
Aproximativ in 25% din cazuri, mediatorii care iriga vasele de sange declanseaza o deschidere generalizata a
capilarelor avand loc:
- scaderea tensiunii arteriale;
- ameteala;
- pierderea constientei.
Aceste sunt caracteristicile tipice ale socului anafilactic.
63. Șocul anafilactic.Tratamentul de urgență. Profilaxia.
Masuri de urgenta
Daca banuiti ca o persoana sufera o reactie anafilactica, este important sa se ia urmatoarele masuri de ajutor.
In general, incercati sa le aplicati in ordinea in care sunt prezentate.

- Sunati imediat la serviciul de urgenta.

- Daca pacientul dispune de un EpiPen, injectati imediat epinefrina. Aceasta poate fi injectata in exteriorul
coapsei si poate fi administrata printr-o tesatura usoara. Frecati locul pentru a imbunatati absorbtia
medicamentelor.
- Incercati sa intindeti persoana si sa-i ridicati picioarele daca este posibil.
- Stati cu bolnavul pana cand soseste ajutorul.
- Daca sunteti instruiti, initiati masurile de prim ajutor specifice (tehnicile de resuscitare) in cazul in care
persoana nu mai respira sau nu are puls.

Injectia cu epinefrina poate fi administrata print-o imbracaminte subtire, cum ar fi pantaloni, fusta, ciorapi.
Articolele groase de imbracaminte vor fi eliminate inainte de injectare. Se va injecta epinefrina doar daca
pacientul are un istoric de reactii anafilactice sau sub indrumarea unui furnizor de asistenta medicala. Dupa
10-15 minute, in cazul in care simptomele sunt semnificative, puteti administra o alta doza de epinefrina.
Chiar daca reactia dispare, bolnavul trebuie sa mearga de urgenta la o camera de garda.

Alte tratamente care ar putea fi instituite sunt: administrarea de oxigen, de fluide, medicamente pentru
usurarea respiratiei si chiar epinefrina. Steroizii antihistaminici pot fi recomandati dar acestia sunt utili in
prima faza a anafilaxieisi nu vor putea inlocui epinefrina. Cu toate acestea, acestia pot fi mult mai utili in
prevenirea unei reactii recurente intarziate. Nu fiti suprinsi daca adrenalina va ofera o stare de nesiguranta si
accelereaza pulsul. Aceste efecte secundare sunt normale si nu sunt periculoase cu exceptia persoanelor care
au probleme cardiace grave.
64. Accidente și complicații locale ale anesteziei loco-regionale.
ACCIDENTE LOCALE
I. Durerea
Poate fi produsa în momentul introducerii acului sau al injectarii solutiei anestezice si poate fi prevenita prin
respectarea stricta a protocoalelor fundamentale ale injectarii atraumatice. Etiologie
- Folosirea unor ace cu bizoul tesit.
- Injectarea rapida a solutiei anestezice.
- Ace cu asperitati, dupa ce acestea au luat contact cu osul si, apoi, când sunt retrase, dilacereaza tesutul.
- Folosirea unor solutii prea calde sau prea reci în raport cu temperatura camerei.
- Injectarea unor solutii cu pH mult prea acid sau cu prag de alcalinitate ridicat.
- Injectarea unor solutii anestezice cu urme de alcool sau de substante antiseptice.
- Injectarea din eroare a unor substante toxice sau a unor solutii anestezice expirate.
1. înteparea trunchiului nervos sau a tecii nervoase
Accidentul apare mai frecvent în cazul anesteziilor tronculare, mai ales atunci când trunchiul nervos se gaseste
într-un canal osos (anestezia nervului mentonier, anestezia nervului incisiv, anestezia nervului palatin,
anestezia nervului infraorbitar).
Desi, de obicei este tranzitorie, senzatia dureroasa la injectarea anestezicului local indica aparitia iritatiei
tisulare. Daca aceasta se datoreaza pH-ului solutiei, va dispare rapid, pe masura ce se instaleaza anestezia. De
obicei nu se constata sensibilitate reziduala dupa disparitia anesteziei.
Când durerea apare ca urmare a folosirii solutiilor anestezice contaminate, exista o mare probabilitate de
aparitie a leziunilor tisulare, consecinta ulterioara fiind trismusul, edemul postanestezic sau posibila parestezie
tranzitorie.
5. Anestezia în tesuturile inflamate
în tesuturile inflamate exista edem inflamator iar anestezia în aceste tesuturi este dureroasa, deoarece se
mareste si mai mult gradul de distensie al tesuturilor. Anestezicele locale injectabile sunt sub forma de sare,
prin adaugare de HC1, care îmbunatateste solubilitatea în apa si stabilitatea.
Când anestezicul local este injectat în tesut, el este neutralizat de sistemele tampon din fluidul tisular si o parte
din forma cationica este transformata în baza neionizata. Aceasta baza este cea care difuzeaza în nerv.
Inflamatia este cea care duce la o aciditate în regiunea afectata. Deoarece produsii inflamatiei reduc pH-ul,
cresterea aciditatii are urmatoarele efecte:
a. Limiteaza formarea bazelor neionizate
Baza neionizata patrunsa în fibra nervoasa întâlneste un pH normal si se reechilibreaza în baza neionizata si
forma cationica. Forma cationica va bloca canalele de sodiu. în cazul inflamatiei, vor exista putini cationi în
interiorul tecii nervoase, astfel ca este posibil sa se obtina o anestezie incompleta. In mare, efectele generale
sunt întârzierea instalarii anesteziei si o posibila afectare a profunzimii anesteziei.
b. Modifica produsii de inflamatie
Acestia vor inhiba anestezia locala prin afectarea directa a fibrei nervoase. Brown a aratat ca exudatul
inflamator creste conductibilitatea nervoasa, prin scaderea pragului de raspuns nervos, efect care poate duce la
neinstalarea anesteziei locale.
c. Absorbtia mai rapida a anestezicului datorita faptului ca: I Vasele sanguine din
regiunea inflamata sunt dilatate si, prin urmare, este posibil ca
anestezicul introdus local sa prezinte nivele sanguine mai înalte decât în conditii normale.
Exista doua metode principale de obtinere a anesteziei în prezenta inflamatiei
tisulare:
. Prima metoda consta în administrarea anestezicului local la distanta de zona
de inflamatie.
Nu se recomanda sa se injecteze 6olutii anestezice în zonele de inflamatie sau infectie, deoarece este posibil sa
extinda infectia în zonele neinteresate. Administrarea anestezicului local la distanta de zona inflamata are
sanse mai mari sa asigure o anestezie corespunzatoare, deoarece conditiile tisulare sunt mai apropiate de
normal, în aceste situatii indicatia majora pentru controlul durerii este aceea de anestezie tronculara periferica.
. A doua metoda consta în injectarea unor cantitati mai mari de anestezic în regiune, printr-o anestezie în
baraj, aceasta asigurând un numar mai mare de baze nemodificate (neionizate), pentru ar difuza prin teaca
nervoasa, crescând astfel probabilitatea obtinerii unei anestezii locale adecvate.
6. Erori de substanta
Folosirea carpulelor micsoreaza riscul injectarii accidentale a altor substante. Sunt citate injectari de substante
toxice din eroare, incident ce poate fi evitat prin controlul atent al marcajului de pe fiola si nefolosirea acelora
cu marcaj sters.
II. Leziuni vasculare
2. înteparea vaselor
Perforarea accidentala a unui vas de sânge în cursul injectarii unui anestezic local este urmata de o extravazare
sanguina în spatiul extracelular.
Perforarea unei vene nu duce întotdeauna la aparitia unui hematom, iar înteparea vaselor superficiale cutanate
sau mucoase nu prezinta o gravitate deosebita.
Sângerarea la locul punctiei poate fi oprita prin compresie timp de 1-2 minute.
înteparea unor vase profunde de calibru mai mare, îndeosebi în cursul anesteziilor troculare, trebuie depistata
la timp pentru a nu injecta solutia anestezica direct în cinculatia generala. De aceea este obligatorie aspirarea
înainte de a se injecta solutia anestezica. Daca în seringa se aspira sânge, se va retrage putin acul, reaspirându-
se. Când prin aspiratie a patruns mult sânge în seringa, amestecându-se cu solutia anestezica, este bine sa se
schimbe atât seringa cât si solutia, deoarece hemoglobina inactiveaza anestezicul. Injectarea accidentala
intravasculara va determina concentratii sanguine înalte de anestezic local, atinse într-o perioada scurta* care
vor conduce la reactii acute de supradozare, cu riscul unor accidente generale, ca si absenta anesteziei în
teritoriul pe care se intervine, datorita vehicularii rapide a substantelor anestezice.
2. Hematomul
Factorul determinant în aparitia hematomului ar putea fi densitatea tesuturilor ce înconjoara vasul lezat.
în acest sens, hematomul apare rareori dupa o anestezie în bolta palatina, datorita densitatii tesuturilor la acest
nivel. Un hematom voluminos apare mai | frecvent prin lezarea arterei sau venelor în cursul anesteziei
tronculare periferice la tuberozitate sau spina Spix.
Extravazarea sanguina se produce pâna când presiunea extravsculara o depaseste pe cea intravasculara sau
pâna la fomarea cheagului.
Unele tehnici prezinta un risc mai mare în aparitia hematomului
Mai frecvent, hematomul se produce dupa anestezia la tuberozitate si n, L incidenta mai scazuta dupa
anestezia la spina Spix si anestezia nervului mentonipr când acul frecvent patrunde în
Cf/
canal.
Hematomul obrazului în timpul anesteziei la tuberozitate se poate produce lezarea prin întepare a plexului
venos pterigoidian, arterei alveolare postero-superioare sau arterei maxilare interne situate posterior, medial si
superior de tuberozitatea maxilara Fosa infratemporala în care se formeaza hematomul permite acumularea
unor cantitati mari de sânge.
Hematomul se manifesta clinic prin aparitia unei tumefactii geniene, de obicei imediat dupa terminarea
anesteziei, tumefactie ce se poate extinde anterior si inferior.
Tratament
Nu se poate exercita presiune pe zona lezata datorita localizarii.
Se va face imediat compresia regiunii geniene cu palma, timp de câteva minute. Se introduce apoi endobucal,
în santul vestibular superior, un rulou de comprese, cât mai distal posibil (de-a lungul tuberozitatii). Exobucal
se aplica un prisnitz rece,' mentinut printr-un pansament compresiv, pentru a exercita presiune locala si pentru
a favoriza vasoconstrictia.
Acest pansament se mentine 24-48 h. Zona nu va fi expusa la caldura, pentru cel putin sase ore postincident,
deoarece caldura produce vasodilatatie si în consecinta favorizeaza sângerarea, marind în volum hematomul.
Caldura locala poate fi însa utilizata dupa 48 de ore, ea având rol analgezic iar proprietatile ei vasodilatatoare
pot accelera rata resorbtiei. Dupa cele 48 de ore, se poate aplica un prisnitz cald pentru 20 de minute, la
fiecare ora.
Cu sau fara tratament medical, hematomul se resoarbe înr general dupa 7-10 zile.
Multi autori recomanda administrarea antibioticelor pentru a preveni aparitia unor complicatii inflamatorii
prin suprainfectarea hematomului.
Se va evita practicarea unor noi tratamente stomatologice pâna la remisia completa a hematomului.
Hematomul dupa anestezia la Spina Spix
Manifestarile clinice sunt endobucale si constau în: tumefactie pe fata interna a ramului mandibular si posibil
modificare de culoare a mucoasei.
Ca tratament se vor exercita presiuni pe fata interna a ramului mandibular, tratament antiflogistic local si
antibioterapie în cazul hematoamelor voluminoase sau a bolnavilor cu tare organice.
III. Pareza faciala tranzitorie
Se produce în timpul anesteziei la spina Spix, când injectarea se face prea profund; acul fiind directionat spre
posterior, astfel încât substanta anestezica patrunde în glanda parotida si infiltreaza ramurile terminale ale
nervului facial, anesteziindu-le. Semnele clinice caracteristice ale acestui accident sunt: exoftalmia, cbborârea
comisurii bucale si disparitia miscarilor musculaturii mimicii de partea afectata, cu asimetrie faciala. Pareza va
dura câteva ore fiind dependenta de anestezicul utilizat, volumul de substanta injectata si de vecinatatea
nervului facial.
Pareza regreseaza treptat, disparând spontan si complet.
Tulburarile motorii au o durata mai mare când vasoconstrictorul din solutia anestezica produce o ischemie
tranzitorie la nivelul nervului facial.
Incidentul poate fi prevenit prin respectarea tehnicilor de anestezie la spina Spix, mentinând permanent acul în
contact cu planul osos, înainte de injectarea anestezicului local.
IV. Pareza tranzitorie a altor trunchiuri nervoase
Nervul auriculo-temporal poate fi infiltrat accidental în cursul anesteziei la spina Spix, când se introduce acul
mult mai asus. în acest caz are lor o anestezie a regiunii temporale si a pavilionului
urechii.
V. Tulburari oculare
Anestezia nervului infraorbitar poate duce uneori la producerea unor accidente prin difuzarea anestezicului în
orbita sau chiar infiltratia anestezica a nervului optic. Pacientul va prezenta un edem palpebral cu
oftalmoplegie, exoftalmie, diplopie si chiar pierderea temporara a vederiii. Tulburarile descrise sunt de scurta
durata, remisia având loc în 1-1,5 ore, fara tratament.
în anestezia nervului infraorbitar, atunci când acul patrunde accidental în orbita pot fi întepate tesuturile
perioculare sau globul ocular, iar tulburarile asociate simt mai severe si constau în hemoragii sau hematoame
intraorbitare sau intraoculare, echimoze palpebrale si conjunctivo-bulbare, tulburari persistente de vedere.
Pentru evitarea acestor accidente se va respecta tehnica corecta de anestezie la orificul infraorbitar, protejând
globul ocular cu degetele mâinii stângi în timpul patrunderii acului si de asemenea patrunzând în canal
maximum 0,5-0,8 mm.
VI. Ruperea acului
De la introducerea acelor de unica utilizare, ruperea acului a devenit extrem de rara. Totusi, apar în continuare
comunicari privind ruperea acului>în ciuda faptului ca toate aceste accidente pot fi evitate.
Ruperea acului poate apare în cazul penetrarii profunde a tesuturilor moi asa cum se întâmpla în cazul
anesteziilor tronculare periferice la spina Spix si tuberozitate sau în cazul anesteziilor tronculare bazale.
Principala cauza a ruperii acului este o miscare brusca, imprevizibila a pacientului în timp ce acul strabate
muschiul sau în contact cu periostul.

65. Istoricul extracției dentare și al instrumentariului pentru extracția dentară. Extracția dentară ca
intervenție chirurgicală, definiția.
Extractia dentara chirurgicala este o procedura realizata de catre medicul specialist in chirurgie oro-maxilo-
faciala si reprezinta indepartarea dintilor neerupti sau erupti partial, a dintilor erupti care sunt fragili sau au
anatomie anormala, precum si a bucatilor dentare ramase blocate sub linia gingivala. Extractia dentara
chirurgicala include incizia gingiei si crearea unui lambou, posibil si sectionarea si indepartarea unei bucati de
os, pentru a avea acces la dinte. Cateodata este necesar ca dintele sa fie sectionat in mai multe fragmente,
pentru a putea fi indepartat.

Extractia chirurgicala nu este neaparat o procedura utilizata in ultima instanta - poate fi si oabordare
prudenta si mai conservatoare a indepartarii unui dinte. Extractia simpla, cu clestele, necesita forte de
tractiune ce pot antrena si tesut osos adiacent dintelui. Riscul pierderii de tesut osos este eliminat prin
interventia chirurgicala si cu atat mai mult daca dintele este sectionat inainte de a fi indepartat.
66. Instrumentariul pentru extracția dentară, clasificarea, construcția

Instrumentarul special utilizat in Chirurgia Oro-Maxilo-FacialaInstrumentele de extractie sunt numeroase

si variate,adaptate formei,pozitiei,cat si leziunilor pecare le prezinta dintii.Exista 3 categorii principale de
instrumente construite adecvat pentruextractie
•
Clesti
•
Elevatoare
•
Sindesmotoame
Clestii
Sunt folositi in cazurile in care exista o suprafata de priza buna si o rezistenta suficienta a coroanei sauin
extragerea unor resturi radiculare care depasesc marginea alveolei.Clestii dentari au o parte activa –
reprezentata de cele doua falci – un maner si o articulatie.Pentru extractia de pe arcada superioara au falcile in
prelungirea manerului.La clestii pentru dintiiarcadei inferioare ,falcilefac un unghi de aproape 90˚ cu
manerul.Falcile sunt modelate dupa forma anatomica a dintelui respectiv,in vederea unei bune
adaptaricirculare si axiale in jurul coletului dentar.Pentru a nu derapa,fata interna a falcilor este acoperita
cu pulberi diamantate,realizandu-se astfel o priza excelenta.
Elevatoarele
Elevatoarele sunt constituite dintr-o portiune activa,mai mult sau mai putin plata sau in“jgheab”,denumita
lama,dintr-o tija cilindrica intermediara si un maner gros ,rotunjit.Un elevator bun trebuie sa aiba extremitatea
lamei ascutita,pentru a se putea insinua intre radacini sialveola,lungimea si forma lamei active fiind
variabile.Elevatoarele care se folosesc la extractia dintilor arcadei superioare sunt drepte,iar cele folosite la
extractia dintilor arcadei inferioare sunt cudate “in unghiobtuz”.Folosirea elevatoarelor este indicata pentru
extractia resturilor radiculare.In extractiile care necesita otehnica complicata,elevatorul reprezinta un
instrument de neinlocuit; este indispensabil in extractiileradacinilor situate intraalveolar profound,precum sin
in cazurile in care este distrusa regiunea coletuluidentar pana la marginea alveolei,nemaiputand deci asigura
priza necesara pentru extractia cu clestele.Elevatoarele sunt de asemenea folosite current ca instrumente
ajutatoare in extractia dintilor cucoroane integer,pentru sectionarea ligamentuluicircular alveolo-dentar
la colet (sindesmotomie),usurandastfel adaptarea falcilor clestilor.
Sindesmotoamele
Sunt instrumente asemanatoareelevatoarelor,fiind formate dintr-o lama subtire,o tija si un maner.Pentru dintii
arcadei superioare exista sindesmotoame cu lama dreapta sau usor indoita – pentrumolarul de minte;pentru
dintii arcadei inferioare se folosesc sindesmotoame cu lama indoita”in unghidrept”.Lama taioasa a
sindesmotomului se introduce la inceput intre gingie si dinte,sectionand ligamentulsuperficial circular,apoi
intre dinte si alveola,sectonind ligamente profunde

67. Indicațiile extracției dentare.

A.Permanenti.
a. Indicaţii legate de patologia dento-parodontală:
 dinţi cu distrucţii corono-radiculare întinse, care nu mai pot fi restauraţi cu ajutorul
unor obturaţii sau prin mijloace protetice;
 dinţi cu gangrene complicate cu parodontită apicală cronică (granuloame periapicale,
chisturi), la care tratamentul conservator (endodontic /chirurgical al leziunilor
periapicale) nu prezintă indicaţie sau au eşuat.
 dinţi care au determinat complicaţii supurative, la care nu sunt indicate metodele de
tratament conservator;
 dinţi care au determinat sau/şi întreţin procese supurative sinuzale;
  dinţi cu parodontopatie marginală cronică profundă şi mobilitate de gradul II/III, la care
tratamentul conservator parodontal nu este indicat
[Grad A]

b. Indicaţii legate de patologia pseudotumorală sau tumorală de cauză dentară:

 dinţi care, în urma iritaţiei locale cronice, au dus la apariţia unor leziuni hiperplazice
reactive şi inflamatorii;
 dinţi care suferit transformări chistice / tumorale benigne, precum şi dinţii vecini care
sunt cuprinşi în respectiva leziune
[Grad A]

c. Indicaţii legate de patologia traumatică oro-maxilo-facială:

 dinţi cu fracturi corono-radiculare, extinse sub pragul gingival, care nu permit
restaurarea prin mijloace odontale sau protetice;
 dinţi cu fracturi radiculare oblice sau longitudinale, sau dinţi cu fracturi transversale în
treimea cervicală sau medie;
 dinţi fracturaţi sau luxaţi complet în urma traumatismelor oro-maxilo-faciale;
 dinţi aflaţi în focarul de fractură al oaselor maxilare, care pot genera sau întreţine
supuraţii în focar sau care împiedică reducerea fracturii
[Grad B]

d. Indicaţii legate de anomalii dento-maxilare (se recomandă stabilirea indicaţiei de extracţie în colaborare
cu medicul ortodont):
 dinţi incluşi ce nu mai pot erupe;
 dinţi incluşi sau erupţi ce provoacă dizarmonii dento-alveolare, împiedică erupţia sau
redresarea ortodontică a dinţilor vecini;
 dinţi în malpoziţie care produc leziuni traumatice ale părţilor moi
 dinţi care nu pot fi redresaţi ortodontic;
 alte indicaţii de extracţie în scop orthodontic
[Grad B]

e. Indicaţii de extracţie în cadrul tratamentului preprotetic:

 dinţi extruzaţi, egresaţi sau înclinaţi, care defavorizează sau împiedică tratamentul
protetic;
 edentaţia subtotală maxilară, atunci când împiedică adaptarea marginală corectă a unei
proteze maxilare
[Grad B]

f. Situaţii speciale în care se indică extracţia dentară:

 pacienţii cu afecţiuni generale unde se impune asanarea focarelor infecţioase din
cavitatea orală înaintea unei intervenţii chirurgicale majore sau înainte de tratamentul
radiant sau cu bis-fosfonaţi
 lipsa posibilităţilor practice de realizare a unui tratament conservator, chiar dacă acesta
ar fi indicat (pacienţi foarte vârstnici, taraţi, handicapaţi psiho-motor etc)
[Grad D]

B. INDICAŢIILE EXTRACŢIEI DINŢILOR TEMPORARI

Principial, indicaţiile de extracţie a dinţilor temporari sunt:
 dinţi temporari care împiedică erupţia celor permanenţi sau determină o erupţie a lor în
malpoziţie;
 dinţi temporari cu procese carioase complicate, fără indicaţie de tratament conservator,
şi care întreţin procese septice locale sau generale (adenite, abcese, osteite,
osteomielite, boală de focar);
  dinţi temporari fracturaţi sau prezenţi în focare de fractură, care împiedică reducerea
fracturii sau întreţin procese supurative
 dinţi temporari cu indicaţie de extracţie stabilită de medicul ortodont.
[Grad B]

68. Contraindicațiile extracției dentare.

A. CONTRAINDICAŢIILE ABSOLUTE
 leucemia acută
 infarctul miocardic recent sau AVC (mai recent de 6 luni)
[Grad A]

B. CONTRAINDICAŢIILE RELATIVE
Sunt legate de unele afecţiuni locale sau generale care necesită temporizarea extracţiei dentare şi
aplicarea unui tratament specific pentru afecţiunea locală, respectiv compensarea afecţiunii sistemice.

CONTRAINDICAŢIILE RELATIVE LOCALE:

 leziuni locale ale mucoasei orale (infecţioase, afte etc.);
 sinuzita maxilară rinogenă;
 procese supurative acute;
 pacienţi care urmează sau au urmat recent un tratament radioterapeutic la nivelul
extremităţii cefalice;
 pacienţii care urmează sau au urmat un tratament cu bis-fosfonaţi
 tumori maligne în teritoriul oro-maxilo-facial – nu se vor practica extracţii dentare ale
unor dinţi situaţi într-o masă tumorală (prezumptiv) malignă!
[Grad B]

CONTRAINDICAŢIILE RELATIVE GENERALE:

Este necesară temporizarea extracţiei dentare până la compensarea afecţiunii de bază,
respectiv adoptarea unor precauţii specifice respectivei patologii.
[Grad C]

69. Pregătirea pacientului către extracția dentară

Pregatirea pentru extractia dentara decurge astfel:
Medicul specialist va dispune efectuarea unei radiografii cu raze X si va consulta istoricul medical al
pacientului pentru a afla care sunt produsele medicamentoase pe care le-a primit pana la momentul actual. Tot
acum este necesar sa anuntati medicul specialist cu privire la medicamentele fara prescriere medicala,
suplimentele alimentare si vitaminele pe care le luati.
Daca dintele extras este maseaua de minte se recomanda efectuarea unei radiografii dentare panoramice.
Aceasta arata urmatoarele lucruri:
 relatia dintre dintele de minte si ceilalti dinti;
 relatia dintre dintii superiori si pozitionarea sinusurilor;
 relatia dintilor inferiori cu nervii de la nivelul maxilarului, cu precadere nervul alveolar
inferior;
 infecii, tumori sau afectiuni osoase.
Medicul stomatolog va prescrie antibiotice in cazul in care la nivleul dintilor este prezenta o infectie, sistemul
imunitar este deprimat, interventia chirurgicala va fi lunga, va confruntati cu anumite boli si afectiuni.
Pacientul va primi o anestezie intravenuoasa, care fie va amorti locul unde se va lucra, fie va adormi pacientul.
Daca prezentati simptome ca tuse sau rinoree cu cel putin o saptamana inainte de extractia dentara anuntati
imediat medicul stomatolog.
Daca prezentati simptome ca senzatie de greata si varsaturi cu o noapte inainte de extractia dentara, anuntati
imediat medicul stomatolog.
70. Caracteristica etapelelor de bază şi auxiliare ale extracției dentare.
1.Primul examen si diagnosticul

-examinarea vizuala determina daca extractia se justifica

-o radiografie RX a dintelui ajuta in evaluarea structurii interne a dintelui,radacina si osul din zona radacinii

-istoricul medical al pacientului este inregistrat.Asigurati-va ca spune-ti dentistului care va trateaza despre
orice problema cu vreo extractie anterioara,orice problema legata de singerare,alte probleme medicale pe care
le aveti,alergii sau tratamente pe care le urmati.

2.Anestezia zonei dintelui care trebuie extras

3.Extractia dintelui
Insasi extractia are etapele:
Tehnica extracţiei cu cleşti implică 4 timpi foarte bine definiţi: sindesmotomia; aplicarea cleştelui; luxaţia
dintelui; şi extracţia propriu-zisă.

I. Sindesmotomia – constă în secţionarea ligamentului circular al dintelui, respectiv decolarea gingiei de pe

dinte, pentru a permite insinuarea fălcilor cleştelui subgingival, la nivelul coletului; de asemenea va împiedica
posibile rupturi sau franjurări ale gingiei în momentul extracţiei dintelui. Se poate realiza cu: sindesmotoame
(asemănătoare elevatoarelor, dar au partea activă mai fină, mai efilată, mai ascuţită), decolatoare, sonda
dentară.

II. Aplicarea cleştelui – subgingival, la coletul dintelui, astfel încât cleştele să se adapteze atât în axul
orizontal, cât şi în cel vertical al dintelui, cleştele făcând corp comun cu dintele. Cleştii sunt aleşi în funcţie de
arcadă, respectiv de grupul dentar: la arcada superioară: cleşti drepţi pentru incisivi şi canini; cleşti îndoiţi pe
lat pentru PM; cleşti tot îndoiţi pe lat, prevăzuţi cu pinteni, perechi, pentru molari; cleşte în „baionetă” pentru
M3 superior; la arcada inferioară: cleştii sunt îndoiţi pe muchie, cu fălcile mai subţiri pentru frontali, se lăţesc
pentru PM, şi mai accentuat pentru molari, unde sunt prevăzuţi şi cu pinteni pe cele 2 fălci; cleşte îndoit pe lat
pentru M3 inferior.

III. Luxaţia dintelui – urmăreşte lărgirea pereţilor alveolei şi ruperea ligamentului dento-alveolar (care
menţine dintele în alveolă) - se realizează prin mişcări de basculare vestibulo-orale, de intensitate crescândă
progresiv, insistându-se în direcţia în care tabla osoasă este mai subţire (de obicei vestibular); la dinţii cu
rădăcini drepte, evidenţiate radiografic, se pot asocia şi mişcări de rotaţie în ax, dar de intensitate foarte mică
pentru a evita posibile fracturi ale rădăcinilor, cu rămânerea acestora intraalveolar, complicând extracţia.

IV. Extracţia propriu-zisă – când alveola a fost lărgită suficient, iar dintele capătă un joc în alveolă, la
mişcările de basculare V-Or, se asociază şi tracţiunea în ax a dintelui, pentru a-l îndepărta din alveolă;
tracţiunea va fi bine controlată pentru a evita lovirea antagoniştilor prin ieşirea bruscă a dintelui din alveolă.

Extracţia se efectuează de către medic, ţinând de regulă instrumentarul de extracţie în mâna dreaptă (pentru
dreptaci), bine fixat pentru a evita posibilele derapări ale acestuia, şi implicit eventualele accidente, în timp ce
cu mâna stângă operatorul fixează segmentul dento-alveolar, respectiv îndepărtează buza, obrazul, limba,
pentru a crea acces şi vizibilitate optimă în câmpul operator. Suplimentar, uneori se face necesar şi
îndepărtarea de către asistentă / ajutor a părţilor moi labio-geniene, respectiv a limbii, cu ajutorul oglinzii,
depărtătoarelor Farabeuf, sau a apăsătoarelor de limbă.
71. Particularitățile extracției dinţilor arcadei superioare.Tehnica, instrumentariul şi metode de
anestezie.
1. ANESTEZIA LA ARCADA SUPERIOARĂ
a. ANESTEZIA NERVILOR ALVEOLARI SUPERO-POSTERIOR1
Este descrisa în practica stomatologica ca anestezia la tuberozitate
Indicatii:
- anestezia mucoasei vestibulare si a periostului distal de creasta, zigomoto-alveolara;;
- anestezia peretelui posterior al sinusului maxilar (tuberozitar) si a mucoasei sinusale care îl tapeteaza;
- anestezia M1 M2, M3 - (pentru slefuiri, extirpari, extractii etc);
- anestezia osului alveolar în zona molarilor 1-2-3.
Contraindicatii:
- procese inflamatorii vestibulare în zona respectiva sau retro-tuberozitare;
- coagulopatii din cauza riscului de Hemoragie prin inteparea cu acul a plexului venos pterigoidian;
- tumori gingivo-alveolare în vestibulul superior (treimea distala);
- în caz de trismus nu se poate efectua tehnica pe cale orala.
Metode alternative : anestezia tronculara bazala a nervului maxilar sau anestezia plexala.
Tehnica
Calea cutanata
Folosita mai rar, este totusi indicata în caz de supuratii vestibulare, tumori gingivo-alveolare, trismus
accentuat. Bolnavul este pozitionat cu capul în usoara extensie pe tetiera, cu arcadele dentare în contact.
Repere:
-Se repereaza palpatoriu marginea anterioara a muschiului maseter, marginea inferioara a osului zigomatic si
creasta zigomato-alveolara. Punctia se face în obraz, înaintea muschiului maseter, sub marginea inferioara a
osului zigomatic si distal de creasta zigomoto-alveolara.
Unul dintre degetele mâinii stângi va fi introdus în vestibulul bucal pentru a preveni perforarea mucoasei
obrazului si patrunderea acului în cavitatea bucala.
Directia acului - se va orienta acul în sus si înauntru (medial la 2,5 cm), se ia contactul cu tuberozitatea apoi,
pastrând tot timpul contactul cu osul, se da acului o directie în sus, înauntru si posterior patrunzând 3,5-4 cm
cu acul. Se injecteaza anestezicul, aspirându-se continuu pentru a nu injecta în plexul venos pterigoidian.
Calea orala
Este mult mai frecvent folosita în stomatologie.
Bolnavul este pozitionat cu capul în extensie si gura întredeschisa (o deschidere ampla a cavitatii bucale se
însoteste de o proiectie anterioara a marginii anterioare a mandibulei si a apofizei coronoide care, proeminând
în vestibul, împiedica accesul spre tuberozitate).
Se îndeparteaza partile mai labio-geniene cu indexul mâinii stângi, când se practica anestezia la tuberozitatea
dreapta a pacientului si cu policelecând se lucreaza la partea stânga, pulpa degetului fixând reperul osos.
Repere :
- Creasta zigomaticoalveolara
- Radacina meziala a M2
- Mucoasa mobila
Punctia acului se face în mucoasa mobila, deasupra radacinii meziale a M2, înapoia crestei zigomato-
alveolare.
Directia acului este oblica în sus, înapoi si înauntru (medial) facând un unghi de 45° cu planul de ocluzie a
molarilor superiori.
Dupa ce se ia contac cu osul, se patrunde de-a lungul tuberozitatii, pâna la o profunzime de 2,5-3,5 cm,
injectându-se progresiv, continuu, anestezicul, pentru a reusi sa anesteziem toate filetele nervilor alveolari
postero-superiori care patrund în os la nivele diferite.
Pe masura ce acul avanseaza, se va aspira pentru a controla daca acesta nu este într-un vas al plexului venos
pterigoidian.
Cantitatea de anestezic este de 2-3 ml. Anestezia se instaleaza în 5-10 minute si dureaza între 1 si 2 ore.
Teritoriul anesteziei: molarii superiori, osul alveolar, parodontiul, mucoasa vestibulara în dreptul molarilor,
peretele posterior al sinusului maxilar si mucoasa sinusala adiacenta, inconstant, zona premolarilor superiori.
Accidente:
Daca nu se mentine contactul cu osul pe peretele tuberozitatii, se poate întepa plexul venos pterigoidian. Se va
produce o hemoragie cu formarea unui hematom, care creste progresiv, deformând obrazul.
Se va face imediat compresiunea obrazului asociata cu o compresiune orala printr-un tampon asezat în
fornixul superior. Se va evita ruperea acelor prin folosirea acelor noi si nu prea subtiri.
Daca acul s-a rupt si capatul sau este vizibil la mucoasa, se va extrage cu o pensa. Daca a ramas în fosa
retromaxilara se va practica îndepatarea chirurgicala.
b. ANESTEZIA NERVULUI INFRAORBITAR
Aria anesteziata
- Incisivul central, lateral, canin
- Osul alveolar anterior de premolar
- Mucoasa vestibulara si periostul in zona respectiva
- Peretele anterior al sinusului maxilar si mucoasa care il tapeaza
- Jumatatea respectiva a buzei superioare
- Aripa nasului
- Pleoapa inferioara
Indicatii:
- anestezia dintilor frontali si parodontiul acestora;
- anestezia mucoasei vestibulare si a osului alveolar în zona frontala;
- anestezia peretelui anterior al sinusului maxilar;
- anestezia obrazului, a pleoapei inferioare, a aripei nasului, a buzei inferioare;
- prezenta unei inflamatii sau infectii ce nu permit anestezia plexala;
- când anestezia plexala a fost ineficace din cauza unei grosimi mari a corticalei
osoase.
Contraindicatii
- Anestezia unui singur dinte sau mai a maxim 2 dinti frontali superiori, cand anestezia plexala poate fi
eficace, este mai putin traumatizanta si lipsita de riscuri majore
- Necesitatea iducerii unei vasoconstrictii in teritoriul dependent de nervul infraorbitar, situatie in care
infiltratia anestezicului asociat cu vasoconstrictor trebuie sa fie supraperiostala
Metode alternative
- Anestezia plexala
- Anestezia tronculara bazala a nervului maxilar
Repere :
orificiul infraorbitar
- La 8 - 10 mm sub reborebordul orbitar inferior
- La unirea a doua treimi externe cu treimea interna a crestei infraorbitare, sub sutura zigomato - maxilara
- La 5mm inauntrul liniei verticale medio - pupilare
- Pe linia verticala care trece prin axul PM2 superior si la 2,5 cm deasupra apexului acestuia
- Orificiul infraorbitar se gaseste pe aceiasi linie verticala cu orificiile mentonier si supraorbitar.
Directia canalului infraorbitar este oblica în jos, medial si anterior, astfel înc5 axele prelungite ale celor doua
canale se întâlnesc pe linia mediana între incisivii centrali superiori.
Tehnica
Anestezia se poate practica pe cale cutanata si pe cale orala.
Calea endobucala
Se foloseste în mod curent în practica stomatologica.
Bolnavul va fi asezat cu capul în extensie usoara si cu arcadele dentare în contact sau usor întredeschise
(pentru a nu pune partile moi în tensiune).
Buza si obrazul se îndeparteaza cu policele mâinii stângi; indexul este aplicat cutanat în dreptul gaurii
suborbitare.
Punctia anestezica se practica în fosa canina, în mucoasa mobila, imediat deasupra si lateral de vârful radacinii
caninului.
Directia acului este în sus, înapoi si în afara. Se traverseaza partile moi, pâna la contactul tu osul si apoi se
merge de-a lungul fosei canine, la o profunzime de 2,5 cm, patrunzându-se în orificiul intraorbitar.
Uneori este necesar sa se faca mai multe tatonari cu acul pe suprafata osului pentru a se gasi orificiul
infraorbitar. Cu indexul fixat suborbitar se poate percepe acul în momentul în care a ajuns la nivelul
orificiului.
Pentru a se obtine anestezia dintilor frontali, este necesar ca acul sa patrunda în canal 0,5-1 cm.
Depozitul anestezic, fiind lasat într-un conduct osos, cantitatea de solutie nu va fi mare; injectarea se va face
cu oarecare presiune si se va lasa în canal 0,5-1 ml solutie anestezica.
Dificultati, esecuri
Exista situatii în care deschiderea canalului infraorbitar se face prin mai multe orifîcii sau este foarte îngusta si
mascata de o proeminenta osoasa. în aceste cazuri nu se poate patrunde în canal, anestezia fiind incompleta,
limitata doar la partile moi.
Accidentele sunt legate de patrunderea acului în orbita si se datoresc înteparii sau infiltratiei anestezice a
elementelor infraorbitare. Se pot produce hemoragii, hematoame, echimoze, diplopie sau alte tulburari de
vedere, uneori persistente.
2. ANESTEZIA BOLŢII PALATINE
Este o anestezie mai dureroasa din cauza aderentei mucoasei si tesutului lax mai slab reprezentat.
Prevenirea sau diminuarea durerii se poate face cu o serie de precautii:
- Anestezia topica la locul de intepatura
- Controlul riguros al mobilitatii acului
- Injectarea lenta
ANESTEZIA NERVULUI PALATIN MARE (nervul palatin anterior)
Se practica la nivelul gaurii palatine mari (gaura palatina posterioara). Succesul dupa diferiti autori este de
95%.
Indicatii:
Anestezia partilor moi (mucoasei si periostului) palatine în zona molarilor si premolarilor (fig. 14.18).
Contraindicatii:
- Anestezia pentru zona unui singur dinte
- Prezenta inflamatiei in zona
Metode alternative:
- anestezia plexala;
- anestezia tronculara bazala a nervului maxilar.
Pentru anestezia la gaura palatina se folosesc urmatoarele repere:
- Ultimul molar la un centimetru deasupra coletului acestuia
- La 0.5 cm inaintea marginii posterioare a palatului dur si in unghiul diedru pe care il formeaza creasta
alveolara cu lama orizontala a osului palatin
- La 1cm inaintea carligului aripii interne a apofizei pterigoide.
Gaura palatina mare este orientata în jos si înainte, continuând directia canalului pterigo-palatin; în dreptul
sau, mucoasa palatina la o mare parte a pacientilor se înfunda în pâlnie.
Tehnica
Bolnavul este pozitionat pe fotoliu cu capul în usoara extensie si arcadele dentare larg deschise.
Functia anestezica se practica în santul palatin în dreptul M2, deci putin înaintea gaurii.
Archer foloseste ca loc de punctie spatiul dintre Ma si M2 si la jumatatea distantei dintre rafeul median al boltii
palatine si marginea gingivala.
Acul va fi directionat în sus, înapoi/si usor în afara, seringa ajungând în dreptul comisurii de partea opusa.
Nu este necesara patrunderea încanal, depozitul anestezic lasându-se la 1 mm sub mucoasa, în dreptul gaurii
palatine. Substanta difuzeaza cu usurinta la acest nivel, existând un tesut lax ceva mai abundent. Anestezia se
instaleaza în câteva minute, durata ei fiind de 30-40 de minute.
Teritoriul anesteziat : mucoasa palatina in dreptul premolarilor si molarilor de la marginea gingivala pana la
linia mediana.
Accidente: prin înteparea vaselor se poate produce o hemoragie abundenta sau un hematom submucos; se va
face compresie digitala câteva minute.
- injectarea brusca si brutala sub presiune a anestezicului în cantitate mare poate decola mucoasa si produce
decolarea periosteo-mucoasei cu riscul de necroza. Daca acul se împinge prea înapoi, se va infiltra valul moale
cu producerea unui edem tranzitoriu.
B. ANESTEZIA NERVULUI NAZOPALATIN
Indicatii:
- anestezia fibromucoasei în 1 /3 anterioara a boltii palatine (de la linia mediana la canin) si a periostului.
Anestezia se indica si în asociere cu anestezia plexala sau tronculara a nervilor infraorbitari pentru interventii
în regiunea grupului dintilor frontali superiori, deoarece nervii nazopalatini au anastomoze cu filetele nervoase
alveolare anterioare si superioare.
Metode alternative:
- anestezia plexala;
- anestezia tronculara bazala a nervului maxilar.
Nervul ajunge în bolta palatina la nivelul gaurii incisive (palatina anterioara). Cele doua canale care se deschid
la nivelul gaurii incisive, sunt de obicei despartite de o lama osoasa subtire si au o directie oblica de sus în jos,
dinapoi înainte si dinafara înauntru, formând pe sectiunea frontala un V sau un Y.
La nivelul podelei nazale, cele doua canale se deschid de o parte si de alta a septului la 1,5 cm înapoia
pragului narinar.
Anestezia se practica pe cale orala si pe cale nazala.
Tehnica
Calea orala :
Este cea mai des folosita în practica stomatologica, punctia anestezica practicandu-se la nivelul gaurii incisive,
care se afla:
- Pe linia mediana intre incisivi centrali superiori in regiunea anterioara retro - alveolara a boltii palatine:
- La 0.5 cm inapoia si deasupra coletului dintilor, fiind acoperita de papila incisiva, care constituie
reperul important pentru aceasta anestezie.
Bolnavul e pozitionat cu capul in extensie si arcadele dentare larg deschise.
Punctia anestezica: Se practica pe marginea papilei incisive, la 0,5 cm înapoia si deasupra marginii gingivale.
Directia canalelor palatine fiind oblica, introducerea acului se va face de pe marginea opusa a papilei, astfel
încât, pentru a patrunde în canalul stâng, punctul de întepatura va fi pe marginea dreapta a papilei, iar pentru
canalul drept pe marginea stânga. înteparea directa în papila incisiva este extrem de dureitoasa si va trebui
evitata: de asemenea, înteparea papilei produce o hemoragie mai abundenta. Dupa ce s-a patruns în mucoasa
se injecteaza câteva picaturi de solutie anestezica pentru a anestezia papila incisivului central. Este necesara
patrunderea în canal, aceasta fiind favorizata de un ac subtire, cu bizoul scurt.
La patrunderea în canal nu i se mai pot imprima acului miscari laterale, care pare fixat, dar poate fi împins
usor de-a lungul canalului. Adâncimea la care se lasa anestezicul este de 0,5 cm de la patrunderea în canal.
Este necesara o cantitate mica de anestezie (0,5 ml), canalul fiind destul de îngust.
Teritoriul anesteziat: mucoasa palatina de la linia mediana la canin. Când se practica bilateral se produce
anestezia 1/3 anterioare a boltii palatine. De asemenea, pentru interventiile asupra incisivilor centrali
(pulpectomie, rezectie apicala, extractie) anestezia trebuie practicata bilateral, dupa aceeasi tehnica prin doua
întepaturi de o parte si de alta a papilei incisive.
C. ANESTEZIA PRIN INFILTRAŢIE LOCALĂ ÎN BOLTA PALATINĂ
Anestezia se practica pentru fibromucoasa palatina atunci când se intervine pe o zona mai redusa ca întindere -
1,2 dinti - de asemenea, atunci când este nevoie de vasoconstrictia unui teritoriu palatin pentru a diminua
sângerarea în timpul unei interventii chirurgicale (odentectomia caninului inclus pe cale palatina, extirpari de
tumori, plastii diverse, cum ar fi cele în cazul despicaturilor palatine la copii).
Contraindicatii
Procese inflamatorii sau tumorale în zona unde urmeaza sa se faca punctia.
Metode alternative:
- anestezia nervului palatin anterior la gaura palatina;
- anestezia nervului nazo-palatin;
- anestezia tronculara bazala a nervului maxilar.
Locul de punctie este la 1 cm de marginea gingivala, acul fiind tinut perpendicular pe os.
Aderenta si grosimea mucoasei palatine necesita o presiune mai mare la injectare, ceea ce provoaca bolnavului
o durere mai intensa. Cantitatea de anestezic este mica (0,3-0,5).
O cantitate mai mare va produce o distensie mai ampla a fibromucoasei palatine, decolând-o de pe planul osos
si producând necroze.
EXTRACTIA INCISIVILOR SUPERIORI
Au o radacina unica , conica, rotinjita, de obicei dreapta, fara corburi sau deformatii, orientata disto-palatinal,
astfel incit, impreuna cu axul coroanei, fac un unghi obtuz. Osul alveolar este spongios , cu compacta redusa;
tabla vestibulara osoasa este mai subtire decit cea palaatinala. Incisivii laterali superiori au o radacina
aproximativ egala cu cea a incisivilor centrali, dar este mai subtire, avind o farma ovala, mai turtita in sens
mezio-distal, orientata disto-palatinal, inclinarea palatinala fiind mai accentuata decit a cea a incisivilor
centrali.
Se lucreaza cu vizibilitatea directa. Tetiera fotoliului va fi data pe spate, astfel imprimindu-i-se capului o
usoara extensie.
TEHNICA: creasta alveolara bine fixata intre index si police; dupa sindesmotomie, se aplica clestele in axul
de implantare a radacinei. Luxatia se face prin miscari lenteda basculare vestibulo-orale,insistind mai mult pe
vestibular, la incisivul central si mai mult la palatinal la incisivul lateral.se mai pot asocia miscari de rotatie in
ax.
EXTRACTIA CANINULUI SUPERIOR
Are cea mai lunga radacina , avind forma conica si o directie aproape verticala, prezentind frecvent la apex o
corbura distala sau vestibulara, fapt care favorizeaza fracturarea sa in timpul extractiei. Uneori caninul poate
prezenta doua radacini orientate vestibular si palatinal. Osul alveolar este spongios. Portiunea vestibulara a
osului ce acopera radacina e mai proeminenta fara a fi insa groasa si constitue un relief important pentru
fizionomie intru cit pe ea se sprijina partile moi ale obrazului.
Deoarece radacina e mai mare si e mai voluminoasa sunt necesare miscari de basculare mai puternice,
insistind mai mult oe vestibular. Sunt prezente si miscari de rotatie.
EXTRACTIA PREMOLARILOR SUPERIORI
Primul premolar superior este are de obiceidoua radacini subtiri orientate vestibular si palatinal, intre care
exista un sept osos destul de gros; radacina vestibulara este implantata intr-o zona cu corticala mai compacta,
iar radacina palatinala este mai lunga. In cazurile in care exista o singura radacina, aceasta este turtita in sens
mezio-distal si catre apex. Osul alveolar este de obicei spongios; tabla osoasa vestibulara e mai subtire.
Al doilea premolar superior are de obicei o singura radacina, cu apexul cel mai adesea unic, dar poate prezenta
bifurcatii orientate vestibular si palatinal. Radacinile premolarilor sunt despartite de sinuul maxilar print-un
perete osos, a carui grosime variaza de la individ la individ.
TEHNICA: dupa decolarea gingiei se aplica clestile; se va urmari ca axul de aplicare sa corespunda axului
dintelui. Miscarile de basculare atit vestibular cit si oral, dar apoi e mai accentuata unde mobilitatea e mai
mare. Miscarile de rotatie sunt contraindicate la premolarul unul.
EXTRACTIA MOLARILOR SUPERIORI
Primul molar e voluminos cu 3 radacini- una palatinala si 2 vestibulare. Radacinile vestibulare sunt turtite in
sens mezio-distal, fiimd uneori incurbate convergent sau divergent in treimea apicala. Radcina mezio-
vestibulara poate fi un corp comun cu cea palatinala.
Al doilea molar e mai putin voluminos cu 3 radcini care pot sa se uneasca intr-un corp comun.
Tabla osoasa la primul molar reprezinta o ingrosare la creasta zigomatica. Sinusul maxilar e despartit de
apexurile celor doi molari de perete osos foarte subtire.
TEHNICA: capul pacientului usor in extensie, cu gura deschisa moderat, pentru a nu pune in tensiune
tesuturile moi ale obrazului. In cazul extractiei din partea dreapta, capul va fi rotat putin spre stinga; pentru
partea stinga in partea opusa. Creasta alveolara se fixeaza intre index si police, indepartindu-se si partile moi.
Se fac miscari de basculare vestibulo- palatinale cu o amplitudine in crestere. O data cu cresterea mobilitatii se
fac miscari mai mari spre vestibular. Apoi se face tractiunea in axul dintelui.
EXTRACTIA MOLARULUI DE MINTE SUPERIOR
Dintele reprezinta o varietate de forma si de numar de radacini. Osul spongios e destul de fragil si se poate
fractura cu usurinta; uneori sinusul maxilar poate trimete prelungire posterioara pina la nivelul radacinilor
molarului de minte.
TEHNICA: gura pacientului va fi intredeschisa. Ci indexul si policile de la mina stinga a operatorui se fixeaza
alveola si concomitent indepartindu-se tesuturile moi. Cu elevatorul in baioneta se face sindesmotomia.
Luxatia se face prin miscari de basculare vestibulo-paltine, amplitudinea fiind mai mare vestibular.
72. Particularitățile extracției dinţilor arcadei inferioare.Tehnica, instrumentariul şi metode de
anestezie.
ANESTEZIA LA ARCADA INFERIOARĂ
ANESTEZIA PLEXALĂ
Structura mandibulei nu permite difuzarea anestezicului din cauza corticalei mai groase. Singura zona unde
tesutul osos spongios este mai abundent si corticala osoasa mai subtire este zona incisivilor, îndeosebi la copii
si tineri (fig. 14.27).
Indicatii
- anestezia a 1-2 dinti frontali;
- anestezia mucoasei si periostului regiunii vestibulare frontale;
- vasoconstrictia unui teritoriu;
Contraindicatii
- afectiuni de tip inflamator în regiunea frontala;
- procese tumorale.
Metode alternative;
- anestezia tronculara periferica a nervului alveolar la Spix;
- anestezia la gaura mentoniera.
Tehnica
Punctia anestezica se practica în vestibulul bucal la limita dintre mucoasa fixa si cea mobila, acul având bizoul
paralel cu osul . Pentru incisivii centrali inferiori anestezia plexala se face mai usor, traversând frenul cu acul
din partea opusa. Se vor injecta 1-2 ml solutie anestezica, în concentratie de 1-2%.
Pe versantul lingual , pentru anestezia fibromucoasei, punctia anestezica se face la limita mucoasei fixe, unde
mucoasa mobila se rasfrânge spre planseul bucal. Directia acului va fi usor oblica.
ANESTEZIA NERVULUI ALVEOLAR INFERIOR
(Anestezia la Spix)
1. Anestezia nervului alveolar inferior pe cale orala
Este una dintre anesteziile cele mai folosite în practica stomatologica. Sunt descrise atât tehnici orale, cât si
tehnici cutanate, utilizate fiecare în functie de situatia clinica .
Indicatii:
Interventii asupra osului si dintilor pe o hemiarcada si a mucoasei vestibulare de la gaura mentoniera la linia
mediana.
Contraindicatii:
Procese inflainatorii sau tumori la locul de punctie.
Tehnici alternative:
- anestezia la gaura mentoniera;
- tehnica Gow-Gates. I Pozitia bolnavului este cu capul în
continuarea trunchiului sau în usoara
extensie, cu arcadele dentare larg deschise, expunându-se bina regiunea retromolara.
Reperele sunt date de:
- Nivelul palatului de ocluzie a molarilor inferiori
- Creasta temporala, medial si periost de marginea anterioara a ramului mandibular
- Plica pterigomandibulara situata de-a lungul marginii anterioare a muschiului pterigoidian intern.
Prin palpare cu indexul mâinii stângi, când anestezia se practica pe partea dreapta a bolnavului sau cu policele,
când anestezia se efectueaza pe stânga se fixeaza punctul pentru punctia anestezica.
Locul de punctie este între creasta temporala~st plica pterigomandibulara, la 1 cm deasupra planului de
ocluzie a molarilor inferiori .
Directia acului este la început sagitala antero-posterior, pâna când se ia contact cu osul în zona crestei
temporale, corpul seringii ramânând paralel cu arcada inferioara. Acul va progresa apoi în contact cu osul,
înaintând în profunzime pe fata interna a ramurei mandibulei si, pe masura ce patrunde, datorita oblititatii
acesteia, necesitatea mentinerii contactului cu osul va deplasa progresiv corpul seringii catre linia mediana a
mandibulei, ajungând chiar în dreptul caninului sau premolarilor arcadei opuse, în functie de gradul de
înclinare a ramului mandibular.
Injectarea anestezicului se începe în momentul în care acul atinge osul si continua pâna la 1,5-2 cm în
profunzime; la 1 cm adâncime se anesteziaza nervul lingual, apoi la 1,5-2 cm nervul alveolar inferior situat
mai posterior. Anestezia se instaleaza în 5-10 minute.
Tehnica Dielaufe.
Punctia anestezica se practica la 1 cm deasupra planului de ocluzie, imediat înaintea ligamentului pterigo-
mandibular pus în tensiune prin deschiderea larga a arcadelor dentare; seringa fiind în contact cu comisura
bucala de partea opusa, acul va avea o directie oblica înapoi si în afara, patrunzând direct pe fata interna a
ramului mandibular, fara sa i se schimbe directia .
Tehnica Maccary.
Punctia anestezica se face mai sus, la 15 mm de suprafata ocluzala a molarilor si la 2-3 mm înauntrul crestei
temporale.
Acul patrunde oblic, seringa venind în dreptul incisivului lateral superior de partea opusa. Introducându-se
acul în profunzime 15 mm, el va ajunge în mijlocul fetei interne a ramurii ascendente, deasupra spinei Spix,
unde se lasa depozitul anestezic.
Tehnica Sargenti.
Prin aceasta tehnica, se injecteaza direct solutia anestezica la nivelul gaurii mandibulare, evifându-se
introducerea prea profunda a acului, care dupa Sargenti da prea multe esecuri.
Intepatura se face înauntrul crestei temporale, la 8-10 mm deasupra planului de ocluzie al molarilor, dând
acului o directie transversala prin deplasarea seringii, care vine în contact cu arcada dentara superioara, în
zona canin-premolari de partea opusa.
Dificultati
Exista variatii individuale în configuratia anatomica a structurilor locale, ce
pot determina dificultati în efectuarea corecta a tehnicii, care se traduc prin
neinstalarea anesteziei, cum ar fi:
- variatii de forma si dimensiune ale spinei Spix;
- înclinare variabila a ramurii mandibulare fata de planul sagital (prea oblica sau paralela cu planul sagital).
- variatii in latime a ramurii mandibulare;
- variabilitatea pozitiei gaurii mandibulare în plan vertical (la copii este mai jos decât la adulti, la batranii
edentati este mai greu de localizat din cauza lipsei unui reper important - planul de ocluzie al molarilor;
- prezenta de ramuri nervoase accesorii de inervatie a pulpei dentare (în general la premolari si molari). Este
posibil ca ramurile sa provina din fibre senzitive satelite ale nervului mUohioidian, sau din fibre sensitive
somatice, satelite ale simpaticului cervical.
Accidente
în timpul patrunderii acului pot fi întepate vasele alveolare care se afla în spatiul pterigo-mandibular,
împreuna cu formatiunile nervoase (n. lingual, n. alveolar inferior, n. bucal).
Patrunderea anestezicului în vas va duce la antrenarea anestezicului în circulatie, producând: paloare, palpitatii
si lipotimii. Acest neajuns se evita prin aspirarea de control înainte de a injecta substanta. De asemenea,
înteparea vaselor va duce la formarea de hematoame în spatiul pterigo-mandibular, care se pot infecta.
Daca se introduce acul medial de plica pterigomandibulara se va infiltra peretele faringian. în aceasta situatie,
nu se va instala anestezia în teritoriul pe care urmeaza sa se intervina, în schimb se va produce o tumefactie
voluminoasa în zona pilierilor, bolnavii acuzând jena în deglutitie.
Patrunderea prea posterior în spatiu pterigo-mandibular va conduce acul în loja parotidei, urmata de anestezia
nervului facial tradusa prin paralizia tranzitorie a muschilor fetei de partea respectiva. Tot ca accidente se mai
citeaza înteparea venei faciale posterioare sau chiar a arterei carotide externe.
Daca punctia se practica prea lateral, acul ia contact cu ramul mandibular si nu se va obtine anestezia. In
aceste cazuri fie se retrage acul si se va reorienta prin tatonare usoara, fie se va repeta punctia (dupa ce s-
aîischimbat acul) mai medial.
Când punctia se practica prea sus (mai cranial), solutia anestezica poate difuza prin incizura sigmoida, ducând
la pareza muschiului maseter, cu edem regional.
Uneori se poate infiltra nervul auriculotemporal, cu senzatia de anesteziere a urechii externe. Ruperea acului
se poate produce atunci când se utilizeaza ace folosite de mai multe ori, în schimbarile bruste de directie a
acului, când pacientul schimba brusc pozitia capului în timpul anesteziei si în deschiderile exagerate ale
cavitatii bucale în timpul anesteziei, când intra brusc în tensiune ligamentul pterigo-mandibular care poate
rupe acul.
ANESTEZIA NERVULUI LINGUAL (concomitent cu anestezia n. alveolar inferior)
Nervul lingual se anesteziaza, de obicei, o data cu nervul alveolar inferior prin procedeele descrise (vezi
anestezia nervului alveolar inferior) astfel, în timpul anesteziei efectuata la spina Spix pe cale endobucala, la 1
cm profunzime de locul de punctie se lasa 0,5-1 ml substanta anestezica pentru nervul lingual, acesta aflându-
se mai anterior cu 1-1,5 fata de nervul alveolar inferior.
Exista autori care lasa depozitul anestezic dupa ce au efectuat anestezia la Spix, retragând acul 1-1,5 cm.
Acest procedeu este cel mai des folosit în practica stomatologica.
Prin tehnica de anestezie pe cale submandibulara, acul ajunge la 4 cm la spina Spix si, introducându-1 mai
profund, la 5 cm, ajungem în vecinatatea nervului lingual si putem lasa substanta anestezica pentru acesta.
Prin tehnica de anestezie pe cale retromandibulara, acul va ftîmpins anterior la 4 sau chiar 5 cm în raport cu
grosimea partilor moi, pentru a se ajunge la 1 cm înaintea gaurii mandibulare unde se afla depozitul anestezic
pentru nervul lingual.
Anestezia separata a trunchiului nervului lingual.
Indicata în interventiile chirurgicale asupra planseului bucal (extirpari de calculi din canalul Warthon, ranula,
chist dermoid, alte tumori ale planseului), precum si interventiile pe limba.
Anestezia tronculara a nervului lingual se practica pe cale endobucala, în santul mandibulo-lingual.
Contraindicatii
Procese inflamatorii sau tumorale ale planseului bucal în treimea sa posterioara.
Tehnici alternative: anestezia tronculara efectuata la trigonul mandibular sau în dreptul spinei Spix.
Tehnica
Pentru a expune bine planseul bucal, bolnavul se va pozitiona -cu gura larg deschisa si limba împinsa medial
cu un departator, oglinda dentara sau cu ajutorul indexului mâinii stângi, care va repera si locul de punctie.
Reperele principale:
- Unghiul intern al mandibulei
- Ultimul molar inferior
- Santul mandibulo - lingual
Locul de punctie: în dreptul ultimului molar, înainte si înlauntrul unghiului intern al mandibulei, în santul
mandibulo-lingual, la jumatatea distantei dintre marginea libera a gingiei si baza limbii.
Directia acului: înapoi si usor în afara spre os. Dupa traversarea mucoasei, se injecteaza progresiv, mergându-
se aproximativ 1 cm.
Cantitatea de anestezie necesara: 1,5-2 ml solutie.
Tehnica D. Theodorescu Indicatii
Anestezia mucoasei portiunii anterioare a planseului bucal si a mucoasei gingivale de pe versantul lingual în
regiunea dintilor frontali.Repere:
- caninul sau primul premolar;
- unghiul dintre mucoasa versantului lingual al mandibulei si planseului bucal. Tehnica: punctia anestezica se
efectueaza cu un ac subtire în dreptul caninului
sau primului premolar în unghiul de rasfrângere a mucoasei procesului alveolar spre planseu.
Directia acului: în jos si usor în afara spre os.
Se traverseaza mucoasa, patrunzându-se în profunzime 0,5 cm si se injecteaza 1,5-2 ml solutie anestezica.
Anestezia se efectueaza bilateral.
Anestezia limbii
Sensibilitatea limbii este asigurata de nervii linguali, laringeu superior si glosofaringian. Anestezia se poate
obtine printr-o singura injectie. Acul este introdus transcutan în regiunea submentoniera, pe linia mediana,
înaintea osului hioid, traverseaza planseul bucal si patrunde în parenchimul lingual, la baza limbii.
Se infiltreaza progresiv solutia anestezica, în timp ce cu indexul mâinii stângi aplicat pe fata dorsala a limbii
se controleaza ca acul sa nu perforeze mucoasa.
ANESTEZIA NERVULUI MENTONIER SI INCISIV
Anestezia acestor nervi este indicata pentru interventiile dentoalveolare si asupra partilor moi labiomentoniere
si în cazurile în care accesul la spina Spix este împiedicat de un proces patologic (inflamator sau tumoral),
precum si în vederea completarii unei anestezii la gaura mandibulara de partea opusa.
Metoda se utilizeaza si în tratamentul nevralgiei trigeminale cu zona rrigger în acest teritoriu, când se practica
infiltratiile la gaura mentoniera.
Repere: Gaura mentoniera este situata pe fata externa a corpului mandibulei, la jumatatea înaltimii osului,
între radacinile celor doi premolari.
La edentati, sediul gaurii mentoniere este apreciat la mijlocul distantei dintre simfiza mentoniera (linia
mediana a mandibulei) si marginea anterioara a muschiului maseter. De asemenea, din cauza atrofiei
procesului alveolar la edentati, gaura mentoniera poate ajunge foarte aproape de creasta alveolara, uneori chiar
sub mucoasa gingivala, pe creasta.
Canalul mentonier are o directie de jos în sus, dinainte înapoi si dinauntru în afara.
Anestezia se practica pe cale orala sau pe cale externa.
Calea orala
Este mai des folosita în practica. Bolnavul se pozitioneaza cu arcadele întredeschise. Se îndeparteaza buza
inferioara si partile moi ale obrazului cu policele mâinii stângi, celelalte degete sprijinind marginea bazilara a
mandibulei pentru fixarea acesteia.
Punctia anestezica se practica în vestibulul inferior, în mucoasa mobila, în dreptul radacinii meziale a primului
molar.
Directia acului: oblica în jos, înauntru si înainte, facând un unghi de 15-20° cu axul premolarului doi si
capatând astfel înclinarea corespunzatoare orientarii canalului mentonier, care priveste în sus înapoi si în
afara.
Dupa traversarea mucoasei, se atinge planul osos si prin tatonare se cade în gaura mentoniera. In momentul în
care se angajeaza în canal, acul devine fix, bolnavul acuzând o f ulgeratie în dintii incisivi.
Cantitatea de solutie anestezica injectata este de 0,5-1 ml. Pentru a anestezia si nervul incisiv se împinge acul
în canal înca 4-5 mm si se mai injecteaza 0,5 ml anestezic.
ANESTEZIA NERVULUI BUCAL
Este indicata pentru interventiile asupra partilor moi ale obrazului, iar în practica stomatologica ca o anestezie
de completare pentru mucoasa gingivoalveolara vestibulara în cazul extractiilor molarilor inferiori, asociata cu
anestezia tronculara a nervului alveolar inferior la spina Spix.
Se efectueaza pe cale orala sau cutanata.
Calea orala
Bolnavul este pozitionat cu gura larg deschisa. Se repereaza cu policele stâng marginea anterioara a ramurei
mandibulare, la baza apofizei coronoide, care se percepe ca o creasta osoasa prin grosimea mucoasei.
Locul de punctie este la intersectia acestei creste osoase cu planul de ocluzie a molarilor superiori.
Un alt reper: la 1 cm înapoia si dedesubtul orificiului canalului Stenon.
Directia acului: orizontala dinainte-înapoi si dinauntru-mafara, corpul seringii ajungând în dreptul comisurii
bucale.
Se perforeaza cu acul mucoasa si muchiul buccinator si se ajunge pe marginea anterioara osoasa a ramului
mandibular la baza apofizei coronoide, unde se lasa anestezicul.
ANESTEZIA NERVULUI MASETER
Se foloseste în caz de trismus pentru a face posibila deschiderea arcadelor dentare în vederea practicarii unei
anestezii sau chiar a unei interventii chirurgicale.
I Tehnica
I Anestezia se efectueaza la nivelul incizurii sigmoide (procedeul Bereher). Se repereaza prin palpare, înaintea
tragusului, marginea inferioara a arcadei zigomatice, sub care se percepe depresiunea precondiliana.
I Punctia se face în contact cu osul, imediat înaintea tuberculului anterior zigomatic, acul fiind pozitionat
perpendicular pe planul cutanat si având o directie transversala dinafara înauntru.
Injectarea substantei se începe imediat ce s-a ajuns la muschiul maseter, la o profunzime de 0,5-1 cm, în raport
cu grosimea tegumentului si stratului subcutan, si se continua în straturi pâna la o adâncime de 2,5 cm. Se
introduc 2-3 ml de solutie anestezica.
Pentru a se infiltra si nervii temporali, în caz de contractura a muschiului temporal si pterigoidienilor,
substanta anestezica se va injecta mai profund, la 3-3,5 cm, traversând prin incizura sigmoida.
ANESTEZIA SIMULTANA
(Anestezia mai multor nervi prin aceeasi injectie)
Procedeul Veisbren
Reprezinta anestezia simultana a nervilor alveolar inferior, lingual si bucal.
Cele trei trunchiuri nervoase se gasesc învecinate în dreptul tuberozitatii mandibulare, proeminenta osoasa
situata pe fata interna a ramurii mandibulare la jumatatea distantei dintre incizura sigmoida si spina Spix si
rezulta din unirea celor doua creste care coboara una pe fata interna a coronoidei si cealalta de la colul
condilului.
Tehnica
Bolnavul este pozitionat cu gura larg deschisa. Se repereaza plica pterigoman-dibulara si marginea anterioara
a mandibulei, întepatura practicându-se lateral de plica si medial de baza apofizei coronoide, la 0,5 cm sub
planul de ocluzie al molarilor superiori.
La edentati, punctia se efectueaza la 1,5 cm sub creasta alveolara superioara.
Directia acului: este perpendiculara pe planul mucos, astfel încât corpul seringii se afla în dreptul
molarului I de partea opusa, împingând înapoi comisura bucala.
Se introduce acul pe aceasta directie si, la aproximativ 1,5 cm, se atinge tuberozitatea mandibulei. Aici se lasa
o prima cantitate de anestezic (pentru nervul lingual si alveolar inferior), apoi se retrage acul 3-4 mm,
injectându-se restul solutiei pentru nervul bucal.
Procedeul Ginestet
Anestezia simultana a nervilor alveolar inferior, lingual, maseterin si bucal.
Tehnica
Bolnavul este pozitionat cu gura larg deschisa. Locul de punctie este la 1 cm deasupra suprafetei ocluzale a
ultimului molar inferior în dreptul liniei oblice externe reperata prin palpare cu degetul. Se patrunde pe creasta
osoasa a marginii anterioare a ramului si se injecteaza 1 ml anestezic pentru nervul bucal. Se introduce apoi
acul pe fata externa a ramului si la 1-1,5 cm adâncime se injecteaza 1 ml anestezic pentru nervul
r
maseterin.
Se retrage apoi acul si se insinueaza pe fata interna, depasindu-se creasta temporala si, la 1 cm de creasta în
profunzime, se lasa 1 ml anestezic pentru nervul lingual si apoi mai în profunzime la înca 0,5-1 cm, se lasa
depozitul anestezic pentru nervul alveolar inferior.
Procedeul GAW-GATES
Tehnica a fost imaginata de George Gaw-Gates în 1973 si urmareste anestezia simultana a nervilor alveolar
inferior, lingual, bucal si auriculo-temporal.
Se foloseste de predilectie când anestezia nervului alveolar inferior este ineficace.
Contraindicatii:
- incapacitatea bolnavului de a deschide larg arcadele dentare;
- inflamatii;
- copii si handicapati.
Tehnica: se foloseste un ac lung (6-8 cm).
Locul de punctie este în mucoasa obrazului la întâlnirea liniei ce uneste tragusul cu comisura bucala, cu o linie
ce trece la jumatatea distantei dintre plica pterigo-mandibulara sittendonul de insertie a temporalului. Directia
acului, înapoi si extern, corpul seringii ajungând în dreptul caninului sau premolarului de partea opusa. Se
introduce acul 3-3,5 cm, depozitul anestezic lasându-se sub insertia muschiului pterigoidian extern pe fata
interna a condilului.
Daca se patrunde mai mult, se poate întepa artera maxilara interna. De aceea, se impune aspiratia înainte de a
injecta.
Procedeul C. STIEBER-R.WILDERMANN Are avantajul ca se poate utiliza si în caz de trismus si se
bazeaza pe faptul ca, în 1 /3 superioara, ramul mandibular este situat aproape în plan sagital.
Locul de punctie: la baza apofizei coronoide, dându-i-se acului o directie dinainte-înapoi, pâna când se ia
contact cu tuberozitatea mandibulei, unde se iasa anestezicul.
EXTRACTIA INCISIVILOR SI CANINILOR:
Incisivi centrali inferiori sunt cei mai mici dinti. Implatarea e in sens oro-vestibular. Apexurile sunt drepte dar
pot uneori reprezinta o corbura distala. Osul are o structura spongioasa; atit incit si cortical linguala cit si
vestibulara sunt subtiri si spre treimea inferioara mai groase. Mezial se gaseste semfiza mentoniera ce ofera
odsului o rezistenta mai mare.
TEHNICA: capul bolnavului la nivelul cotului operatorului. Spatarul fotoliului este drept, capul in continuarea
coloanei vertebrale. Dupa sindesmotomie si adaptare luxatia se face prin miscari de basculare vestibulo-
linguala, intensiindu-se spre vestibular. Miscarile de rotatie nu se infaotuesc.
EXTRACTIA PREMOLARILOR INFERIORI
Au radacina puternica unica, avind o directie de implantare aproape verticala. Tabla osoasa are grosime egala
atit vestibular cit si lingual. Intre apexul celor doi premolari se afla gaura mentoniera.
TEHNICA: capul drept, gura larg deschisa, operatorul poate fi plast in fata si in dreapta bolnavului pentru
extractia premolarilor din stinga si din dreapta si inapoia bolnavului pentru cei din dreapta. Mina stinga
indreparteaza partile moi labiogene. Luxai se face prin miscari de basculare vestibulo-linguale.
EXTRACTIA MOLARILOR INFERIORI:
Sund dinti cu coaroane voluminoase si cu doua radcini situate mezial si distal. Osul alveolar este compact , cu
table osoase, vestibulare si orala, ingrosate de liniile oblice interne si externe. Pe sub alveolele molarilor trece
canalul mandibular.
TEHNICA: se fixeaza bine mandibula, se face decolarea gingiei apoi aplicarea clestelui. Luxatia se face prin
miscari lente vestibulo-linguale , la o mobilitatte sufiecienta se face tractiunea in ax.
EXTRACTIA MOLARULUI DE MINTE INFERIOR;
Osul e gros atit vestibular cit si distal, in lingual e subtire. E situat in vecinatatea pilierului amigdalian
anterior. In invecinatate e canalul mandibular.
TEHNICA: cu clestile dac radacinile sunt verticale sau divergente. Cu elevatorul Lecluse in cele lalte cazuri.
La extractie cu elevatorul capul pacientului e indreptat spre dreapta , iar operatorul va sta in dreapta si in fata;
pentru extractia molarului din dreapta, capul pacientului spre stinga , iar operatorul in ddreapta si in spate, il
va inconjura cu antebratul.
La extractia cu clestele: dupa sindesmotomie si fixarii clestilor se fac miscari de basculare vestibulo-linguale
prin miscari de supinatie si pronatie. Apoi tractiune inax.
La extractie cu elevatorul: dupa decolarea gingiei virful elevatorului se insinueaza vestibular intre fata
meziala a molarului3 si distala a molarului 2. prin miscari de pronatie si supinatie , virful elevatorului se
insinuiaza intre punctul de contact si marginea libera a lveolei. Elevatorului i se imprima o usoara rotatie in ax
de jos in sus , inainte-inapoi.
72. Tehnica extracției dentare cu ajutorul elevatorului. Particularităţi. Indicaţii.