Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Drept

DREPT PENAL . PARTEA GENERALĂ I

Lect. univ. dr. MARIA-IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI

Asist. univ. dr. MIHAI DUNEA

SUPORT de CURS

1
2
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI
FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ I

Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI

Asist. univ. dr. MIHAI DUNEA

- SUPORT de CURS -

Anul de studiu: II
Forma de învăţământ: Învăţământ cu Frecvenţă Redusă (I.F.R.)
Materia corespunzătoare pentru semestrul I

An universitar 2014-2015

3
4
 Precizări preliminare

La elaborarea acestui suport de curs s-a avut în vedere reglementarea corespunzătoare

Codului penal în vigoare al României, reprezentat de Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of.
nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 31
decembrie 2014.
Suportul de curs reprezintă doar o sinteză a teoriei penale, conform reglementării
cuprinse în partea generală a Codului penal, adresându-se exclusiv studenţilor din anul al II-
lea, studii de licenţă, învăţământ cu frecvenţă redusă, de la Facultatea de Drept a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fiind un îndrumar practic, conceput ca un instrument util în
fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de unele instituţii cu apartenenţă la instituţia
fundamentală a infracţiunii. Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia care urmează a
constitui obiectul evaluării studenţilor de la I.F.R. în sesiunea de la finalul primului semestru
de studiu din anul universitar 2014-2015, cu excepţia comentariilor referitoare la
reglementarea corespunzătoare Titlului I din partea generală a Codului penal - „Legea penală
şi limitele ei de aplicare” (ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că această parte a materiei
nu prezintă importanţă pentru studiu, mai ales în privinţa aplicării legii penale în timp, date
fiind problemele actuale ridicate de tranziţia de la fostul la actualul Cod penal).
Ca atare, suportul de curs este focalizat pe expunerea materiei corespunzătoare
dispoziţiilor din Titlu al II-lea al părţii generale din Codul penal, capitolele 1 – 5 (materia
referitoare la capitolul 6, privind autorul şi participanţii, urmând a forma obiect al prezentării
şi evaluării în semestrul al II-lea).
Suportul de curs reprezintă un apendice care completează dezbaterile şi prezentarea
materiei de la întâlnirile de studiu desfăşurate, pe parcursul semestrului I, cu studenţii,
cuprinzând – ca anexe – şi unele fişe de lucru furnizate şi analizate cu ocazia acestor întâlniri,
inclusiv temele de reflecţie propuse în cadrul acestora, precum şi unele extrase de practică
penală relevantă – decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii
Constituţionale a României privind probleme de aplicare în timp a legii penale, în raport de
instituţii legate de infracţiune. Totodată, suportul de curs vizează fixarea aspectelor teoretice
principale ale materiei, dar – în mod necesar – după parcurgerea prealabilă a doctrinei
recomandate, sau a oricărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografică, din cele
disponibile potrivit ofertei generoase existente pe piaţă.

5
 I. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA

Structura Titlului II din partea generală a noului Cod penal include următoarele
capitole: I – „Dispoziţii generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de
neimputabilitate”; IV – „Tentativa”; V – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”; VI –
„Autorul şi participanţii”.
Este de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziţii generale
(înscrierea definiţiei legale a infracţiunii în Capitolul I); cauze care exclud infracţiunea
(adevărate condiţii negative de existenţă a infracţiunii, cu referire la două dintre trăsăturile
esenţiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca
prevederea lor să aibă loc imediat după indicarea condiţiilor pozitive de existenţă a
infracţiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a infracţiunii – tentativa (Capitolul IV);
de asemenea, aspectele legate de unitatea sau pluralitatea infracţională au o legătură organică
cu materia formelor de desfăşurare ale infracţiunii (Capitolul V); în final este abordată
problema pluralităţii de făptuitori (Capitolul VI).

I.1. Definiţia infracţiunii. Trăsături esenţiale

Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată

şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art.
15 C.P.).
Ceea ce este esenţial pentru faptă rezidă în:
- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea).
Pornind de la definiţia legală, o definiţie formală, putem afirma că infracţiunea este o
faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doctrina majoritară
apreciind ca trăsături fundamentale, esenţiale, ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea şi
imputabilitatea.

I.1.1. Înţelesul noţiunii de tipicitate

„Prevederea faptei în legea penală – ce decurge din principiul legalităţii incriminării –
presupune cerinţa ca faptă concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să
corespundă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această
corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare,

6
calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de
vinovăţie)” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]. În aceeaşi ordine de idei, la
nivelul proiectului noului C.P. infracţiunea era definită ca fiind o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o , cu reţinerea a trei trăsături
generale: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat şi caracterul imputabil. Precizăm
că vinovăţia nu apărea precizată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii, stând în intenţia
legiuitorului includerea acesteia în trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penală, în
accepţiunea de element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma
căruia se analizează concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în
norma de incriminare.
Norma de incriminare oferă un anumit model legal, cuprinde atât elementele obiective
cât şi elementele subiective ale unei fapte relevante penal. Corespondenţa între faptă concretă
şi faptă descrisă potrivit tiparului său legal este denumită în doctrina penală tipicitate,
subscriind opiniei potrivit căreia vinovăţia care figurează în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu
constituie, în fapt, o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din
cuprinsul normei de incriminare. Dacă această concordanţă a faptei concrete cu norma de
incriminare (tipicitate) se realizează deopotrivă în planul elementelor de factură obiectivă şi al
celor de ordin subiectiv (forma de vinovăţie), sau acoperă doar concordanţa elementelor
obiective ale faptei cu cele ale modelului legal, reprezintă o chestiune dezbătută în doctrină.
„În logica noului Cod penal vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al
infracţiunii, fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia, ca
trăsătură generală a infracţiunii, este denumită de N.C.P. imputabilitate, regăsindu-se astfel în
cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii”. [M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod
penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea
penală mai favorabilă].
Semnalăm şi opinia contrară, potrivit căreia definiţia menţionează vinovăţia, socotită
ca a doua trăsătură esenţială, sistematizată după cerinţa ca faptă să fie prevăzută de legea
penală, apreciindu-se că tipicitatea „se realizează, aşadar, numai ca rezultat al comparării
conţinutului obiectiv al faptei concrete cu acela al normei de incriminare, deoarece în privinţa
conţinutului subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia, ca trăsătură esenţială
distinctă a infracţiunii, de aceea a faptei prevăzute de legea penală”. [G. Antoniu, în:
Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I].
În concluzie – şi în acord cu alţi autori [A.M. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi
Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi] – afirmăm că prevederea faptei în
legea penală şi vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă
concretă şi faptă descrisă în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective

7
(prevederea faptei în legea penală, înţeleasă ca tipicitate obiectivă) şi forma de vinovăţie
cerută de legea penală (vinovăţia în sensul dispoziţiei din art. 16 C.P. – tipicitate subiectivă).

I.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)

Presupune că faptă prevăzută de legea penală nu este permisă de ordinea juridică, are
un caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru existenţa
infracţiunii, este modul sub care se înfăţişează antijuridicitatea, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii” [G. Antoniu, Explicaţii preliminare…, Vol. I].
Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 C.P.) – respectiv: legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul
persoanei vătămate – cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă înlătură
caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea
lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu
constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă
(licâtă)” [G. Antoniu, C. Bulai – Dicţionar de drept penal şi procedură penală].

I.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)

Imputabilitatea, ca o caracteristică a faptei, trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
posibilitatea de reproşare a săvârşirii faptei persoanei implicate în comiterea acesteia, nefiind
suficientă, pentru a fi în prezenţa faptei apreciată drept infracţiune, doar întrunirea tipicităţii şi
a antijuridicităţii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să reprezinte infracţiune si să atragă răspunderea penală,
nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare
şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi şi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată
fi reproşată săvârşirea ei [a se vedea expunerea de motive a proiectului noului C.P.], stând în
intenţia legiuitorului C.P. de a adopta teoria normativă în materie – vinovăţia privită ca „un
reproş, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a
avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei” [Expunerea
de motive a proiectului noului C.P.]; vinovăţia ca reproş, trăsătură esenţială denumită
imputabilitate, nu se confundă cu elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de
incriminare (tipicitatea subiectivă).
În privinţa conceptului de imputabilitate, doctrina penală înregistrează o diversitate de
opinii. (Şi) În aprecierea noastră, singura interpretare a noţiunii analizate, care să nu conducă
la aprecierea drept redundantă a noii definiţii a infracţiunii, este aceea în care imputabilitatea
este apreciată drept o premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de sub-element al

8
laturii subiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică de parte componentă a
conceptului mai larg de tipicitate (alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea
penală). Viziunea este susţinută de împrejurarea că stabilirea existenţei imputabilităţii se
realizează printr-un examen negativ – constatarea lipsei incidenţei vreunei cauze de
neimputabilitate [pentru detalii, a se vedea: M.I. Michinici, M. Dunea, în: T. Toader
(coordonator) ş.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].
Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în lipsa incidenţei
unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală dacă
a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 C.P.),
respectiv: constrângerea fizică; constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară şi completă); eroarea (în condiţiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele stări, situaţii, împrejurări, cazuri, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina persoanei făptuitorului.
Ele, reprezintă, de asemenea, cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă
înlătură caracterul imputabil al faptei.
*
Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale,
lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistenţa infracţiunii şi – deci – pe cale de consecinţă, la
excluderea răspunderii penale. Dacă faptă nu există, faptă nu este prevăzută de legea penală
ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate, nu există infracţiune.
Trăsăturile esenţiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni,
fapte penale, delimitându-se astfel de alte fapte antisociale, de natură extrapenală, spre ex.:
contravenţii, abateri disciplinare etc.

9
 I.2. Conţinutul infracţiunii

În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 15 alin. 1 C.P.), după cum s-a arătat,
ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde
un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii
între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de
alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii e definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni, care determină un anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei
infracţiuni, prin trăsăturile proprii pe care le prezintă, permite diferenţierea între ele a faptelor
ce constituie infracţiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale
acesteia, cu noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care
dezvoltă o vastă problematică cu privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce
se integrează în conţinutul infracţiunii, interesând în principal: latura obiectivă, latura
subiectivă, obiectul şi subiecţii infracţiunii.
Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui
infracţiuni. Toate aceste elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite
infracţiuni, formează conţinuturile acestor fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate,
abstracte, tipare legale în care se încadrează faptele concrete ce se comit în realitate, care
trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o infracţiune sau alta,
spre exemplu:
- potrivit dispoziţiei din art. 188 C.P., infracţiunea de omor se realizează atunci când o
persoană ucide cu intenţie o altă persoană;
- potrivit dispoziţiei din art. 228 C.P., infracţiunea de furt se realizează atunci când o
persoană sustrage un bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără
consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept;
- potrivit dispoziţiei din art. 295 C.P., infracţiunea de delapidare se realizează prin
însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru
altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Rezultă că prin norme speciale de incriminare sunt prevăzute infracţiuni determinate şi
– deci – conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale
a dreptului penal).

10
 După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice;
definiţia generală din art. 15 C.P. relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite
delimitarea ilicâtului penal de alte forme de ilicât juridic (contravenţii, abateri disciplinare
etc.); conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând-
o să se deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se examinează
noţiunea de conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun
tuturor conţinuturilor de infracţiuni.

I.2.1. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea

conţinuturilor de infracţiuni
Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:
a) Actul de conduită interzis – faptă manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care
cauzează urmări dăunătoare – şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, exprimată sub formă de
intenţie, culpă sau praeterintenţie, ceea ce configurează cele două laturi ale infracţiunii: latura
obiectivă şi latura subiectivă.
b) Obiectul şi subiecţii infracţiunii. În unele conţinuturi se prevăd şi condiţii ce privesc
obiectul faptei – spre exemplu: la infraţiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat
în posesia sau detenţia altuia – sau condiţii ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la
infracţiunea de delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionarul public, gestionar sau
administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate.
c) Unele condiţii de săvârşire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de comitere,
un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infracţiunile de conducere a unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 C.P.), ultraj contra bunelor moravuri (art.
375 C.P.), distrugere în formă agravată (art. 253 alin. 4 C.P.), ucidere ori vătămare a nou-
născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.), furtul (art. 228 / 230 C.P.), abuzul în
serviciu (art. 297 alin. 2 C.P.) ş.a.
În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut juridic al
infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii. Conţinutul juridic (legal) al infracţiunii
cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni; conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde (numai) condiţiile ce se referă la
actul de conduită interzis, intrând în compunerea sa elementele ce compun latura obiectivă şi
latura subiectivă a infracţiunii, desemnând un conţinut obligatoriu şi necesar pentru orice
infracţiune.
În literatura de specialitate se indică şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii
(recomandăm parcurgerea doctrinei). Ne reţine aici atenţia (şi) clasificarea operată după
importanţa pentru existenţa infracţiunii, distingându-se între condiţii esenţiale, constitutive,

11
necesare pentru realizarea unui anumit tip de bază de infracţiune, şi celelalte condiţii,
accidentale, circumstanţiale, care se adaugă condiţiilor esenţiale, formând variantele agravate
/ calificate ale infracţiunilor. În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie
între conţinut de bază, simplu sau tipic, care cuprinde condiţiile necesare pentru existenţa
infracţiunii în configuraţia tipică (spre exemplu: omor – art. 188 C.P. – sau furt – art. 228
C.P.) – pe de o parte – şi conţinut agravat, calificat, care corespunde variantelor agravate ale
anumitor infracţiuni, care conţine pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte
circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate sporită (spre exemplu:
omor calificat – art. 189 C.P. – sau furt calificat – art. 229 C.P. – ori viol agravat – art. 218
alin. 3-4 C.P. etc.). Totodată, se distinge şi un conţinut atenuat, care corespunde variantelor
atenuate ale anumitor infracţiuni, care – în principiu – conţine pe lângă condiţiile necesare
conţinutului de bază şi alte circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o
gravitate (mai) redusă (spre exemplu: uciderea la cererea victimei, ca formă atenuată a
infracţiunii de omor – art. 190 C.P. – ori furtul în scop de folosinţă, ca formă atenuată a
infracţiunii de furt / furt calificat – art. 230 C.P. – sau omisiunea sesizării comisă din culpă,
formă atenuată a omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie – art. 267 alin. 2 C.P. – ori înlesnirea
evadării comisă din culpă, formă atenuată a faptei intenţionate – art. 286 alin. 4 C.P. etc.).

I.2.2. Elementele analitice ale infracţiunii

Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie.
Faptă, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări dăunătoare, şi
vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul
său, constituind părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă. În conţinutul
infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o
caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii.
Pe lângă obiect, infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv
persoana care săvârşeşte faptă incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul
activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis, ca titulară a valorii
ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.
Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive ale infracţiunii,
care se integrează în conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără
de care infracţiunea nu este posibilă, a reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în
doctrina penală [a se vedea, pentru detalii: V. Păvăleanu, Drept penal. Parte generală; V.
Paşca, Drept penal. Parte generală – autorii sintetizând opiniile exprimate].
Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se
referă la conţinutul constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au

12
valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa
infracţiunii sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza conţinutului specific al fiecărei
infracţiuni se prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă, prin prisma
trăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de
pe poziţia elementelor analitice ale infracţiunii.
(Precizare:) Din punct de vedere didactic, unii autori tratează distinct obiectul şi subiecţii
infracţiunii (drept condiţii preexistente ale infracţiunii) de conţinutul constitutiv propriu-zis al
infracţiunii – latura obiectivă şi latura subiectivă [spre exemplu: V. Păvăleanu], spre deosebire
de alţi autori care, considerând toate cele patru categorii de elemente (obiect, subiect, latură
obiectivă şi subiectivă) drept elemente componente ale tipicităţii, le tratează cu ocazia
prezentării tipicităţii ca trăsătură definitorie a infracţiunii [spre exemplu: F. Streteanu, R.
Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal; V. Paşca].

I.2.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii

I.2.3.1. Obiectul infracţiunii
Valorile şi relaţiile sociale apărate de legea penală împotriva cărora sunt îndreptate
faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora constituie
obiectul juridic al infracţiunii. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme [sens în care
recomandăm parcurgerea doctrinei].
Ne reţin atenţia următoarele:
- Obiectul juridic generic – reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate
de o grupă de infracţiuni, care serveşte la sistematizarea părţii speciale a Codului penal (XII
titluri).
- Obiectul juridic special – reprezintă o anumită valoare socială ocrotită de legea penală,
căreia i se aduce atingere prin săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
- Obiectul material – unele infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, se caracterizează şi prin
existenţa unui obiect material, care constă în lucrul corporal sau fiinţa împotriva căruia /
căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea / inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care
este lezat sau periclitat prin comiterea activităţii infracţionale (spre exemplu: corpul persoanei
în viaţă, în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului etc.). Având în vedere faptul
că nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, într-o opinie exprimată în
doctrină [F. Streteanu, R. Moroşanu; V. Păvăleanu] se susţine că acesta (obiectul material) stă
la baza clasificării infracţiunilor în materiale şi formale. Infracţiunile materiale sunt faptele
caracterizate de existenţa unui obiect material împotriva căruia se îndreaptă acţiunea /
inacţiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre deosebire de infracţiunile formale, care nu presupun
existenţa unui obiect material, în cazul cărora valoarea socială ocrotită penal nu este strâns

13
legată de un anumit lucru corporal (spre ex.: trădare, divulgarea secretului profesional,
ameninţare, conducerea pe drumurile publice fără permis de conducere etc.).

I.2.3.2. Subiecţii infracţiunii

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei
infracţiuni, deosebind două categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infracţiunii se înţelege, în opinia majoritară, persoana fizică sau
juridică care săvârşeşte o infracţiune şi care urmează să răspundă penal. Subiectul activ al
infracţiunii, când este reprezentat de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească cumulativ
anumite condiţii generale, anume: limită de vârstă, responsabilitate, libertate de hotărâre şi
acţiune.
Condiţia limitei de vârstă interesează în raport de limitele răspunderii penale, ce fac
obiectul dispoziţiilor din art. 113 C.P. ce prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit faptă cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16
ani răspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, aşadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezumţia absolută
de incapacitate penală; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezumţie relativă de incapacitate
penală.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului (minor nerăspunzător
penal) este o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a
infracţiunii (acesta nu este infractor, ci doar făptuitor). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a comis faptă penală cu discernământ –
capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta în concret voinţa în raport cu faptă
concretă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.
3 C.P.), care înscrie pentru acesta o prezumţie de capacitate penală (operează o prezumţie în
sensul existenţei discernământului).
Starea de minoritate, cu referire la minorii răspunzători penal, cu vârsta cuprinsă între
14-18 ani la data comiterii faptei, reprezintă sub aspectul naturii juridice o cauză de
diferenţiere a răspunderii penale în raport de cea antrenată de infractorii majori, consecinţele
răspunderii lor penale fiind reprezentate doar de măsuri educative, ca sancţiuni operante în
cazul acestora (şi nu pedepse).
Condiţia responsabilităţii semnifică o stare normală a omului care a atins o anumită
limită de vârstă, legea penală considerând că o persoană devine responsabilă la împlinirea
vârstei de 16 ani, înţelegând prin aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-şi da seama
de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi urmările acestora, precum şi capacitatea de

14
a-şi stăpâni acţiunile / inacţiunile, de a le putea controla. Legea nu defineşte noţiunea de
responsabilitate a persoanei, ci starea opusă acesteia, noţiunea de iresponsabilitate, care, din
punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o cauză de neimputabilitate, din categoria
cauzelor generale de excludere a infracţiunii (art. 28 C.P.).
Condiţia referitoare la libertatea de hotărâre şi acţiune se referă la posibilitatea
persoanei de a delibera, hotărî, respectiv acţiona potrivit propriei sale voinţe, în mod liber, în
afara oricărei constrângeri manifestate asupra sa. Această condiţie nu este prevăzută expres de
legea penală, dar rezultă implicit din prevederile art. 24, 25 C.P., care consacră constrângerea
fizică, respectiv cea morală, care sub aspectul naturii juridice reprezintă cauze de
neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii.
(Precizare:) În mod tradiţional, doctrina penală prezintă toate aceste condiţii generale atunci
când se abordează problematica pe care o dezvoltă subiectul activ al infracţiunii, de pe poziţia
persoanei fizice, cu menţiunea că se cere întrunirea lor cumulativă, altfel persoana care comite
faptă prevăzută de legea penală rămâne doar făptuitor, faptă neconstituind infracţiune. Astfel,
curentul majoritar de opinie consideră că atribuirea calităţii de subiect activ al infracţiunii este
condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor referitoare la limită de vârstă,
responsabilitate, libertate de hotărâre şi acţiune [V. Paşca; V. Păvăleanu], deşi s-a opinat şi în
sensul că subiectul activ este considerat a face parte dintre elementele de factură obiectivă ale
incriminării-tip, spre deosebire de discernământ, libertate de hotărâre şi acţiune, care nu apar
drept elemente ale tipicităţii, acestea fiind legate de imputabilitate, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii – fiind vorba de o altă manieră de tratare a problematicii abordate; în optica
susţinătorului acestui punct de vedere [F. Streteanu, R. Moroşanu], atribuirea calităţii de
subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire la capacitatea persoanei şi la
posibilitatea sancţionării penale a acesteia, prin sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii
penale angajate (şi deci de calificarea faptei comise drept infracţiune sau simplă faptă
prevăzută de legea penală), lucru relevat de împrejurarea că şi o persoană lipsită de
discernământ poate comite o faptă tipică şi antijuridică, spre ex.: iresponsabilul care comite
un omor şi faţă de care se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale, ca sancţiune de
drept penal.
În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
activ general şi infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt
cele ce pot fi comise de orice persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care
îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus-menţionate. În cazul unor
infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care coautoratul este posibil) mai
trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială prevăzută în
norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ

15
special / calificat / circumstanţiat, infracţiuni proprii (opinie majoritară) – spre ex.: calitatea
de funcţionar public, pentru unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu (luarea de mită, art.
289 C.P.; delapidarea, art. 295 C.P.; neglijenţa în serviciu, art. 298 C.P. etc.), calitatea de
militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate (dezertarea, art.
414 C.P.; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 C.P. etc.) ş.a.m.d.
(Precizare:) Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al infracţiunii urmează a se realiza în
cadrul materiei repartizată studiului în semestrul al II-lea.

Prin subiect pasiv al infracţiunii se înţelege persoana fizică sau juridică (inclusiv
statul), împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională, ca persoană vătămată prin
săvârşirea faptei, titulară a valorii sociale ocrotită de legea penală. Uneori şi subiectul pasiv
trebuie să îndeplinească, pentru existenţa unei anumite infracţiuni, o calitate specială
prevăzută expres în norma de incriminare (ex.: ultrajul, art. 257 C.P.).
În raport de subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
pasiv general (infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei
persoane) şi infracţiuni cu subiect activ special / calificat / circumstanţiat (care nu sunt însă
cuprinse în denumirea de infracţiune proprie, rezervată doar faptelor incriminate cu subiect
activ special), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate specială.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi unic (ex.: o persoană vătămată în urma realizării
acţiunii de ucidere cu intenţie – omor, art. 188 C.P. – sau ucidere din culpă, art. 192 alin. 1
C.P.), sau plural (ex.: omor calificat – art. 189 alin. 1 lit. f C.P. – sau uciderea din culpă – art.
192 alin. 3 C.P. - etc.).
(Precizare:) Uneori, calitatea specială a subiecţilor infracţiunii – activ sau / şi pasiv – atrage
atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Spre ex.:
- subiect activ special – agravare: cazul infracţiunii de viol agravat (art. 218 alin. 3 lit. a),
comis de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul căreia se află
victima.
- subiect pasiv special – agravare: cazul infracţiunii de omor calificat (art. 189 alin. 1 lit.
g), comis asupra unei femei gravide.
- subiect activ şi pasiv special – atenuare: cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-
născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.).

I.2.4. Latura obiectivă

Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul
material (acţiune sau inacţiune), urmarea imediată (rezultatul) şi legătura de cauzalitate.
Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective, atrăgând, pe

16
cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii.

I.2.4.1. Elementul material

Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor (actus reus), prin
descrierea legală a faptei ca infracţiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza prin acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni
comisive (care se săvârşesc prin comiterea de acţiuni interzise de legea penală) – spre ex: furt,
viol, fals material în înscrisuri oficiale, delapidare etc. – şi infracţiuni omisive (care se
săvârşesc prin inacţiune, în raport de o obligaţie legală de a face ceva) – ex.: nedenunţare,
omisiunea sesizării, aflarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate etc. – enumerare
prin care evidenţiem aşa-numitele infracţiuni omisive proprii, infracţiuni în cazul cărora
inacţiunea este prevăzută explicit potrivit normei de incriminare a faptei. Referindu-ne la
infracţiunile omisive, amintim şi categoria infracţiunilor denumite în doctrină omisive
improprii, sau comisiv-omisive, caz în care inacţiunea este asimilată acţiunii, omisiunea
nefiind expres prevăzută în norma de incriminare. Potrivit art. 17 C.P., care reglementează
săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune
numai infracţiunile comisive care presupun producerea unui rezultat de ordin material
(potrivit unei părţi a doctrinei, un rezultat material explicit prevăzut), ca rezultat tipic, potrivit
normei de incriminare. Prin urmare, aceste infracţiuni au la bază o incriminare comisivă, dar
rezultatul poate fi uneori – în mod concret – produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie
prevăzută explicit în norma de incriminare.
Potrivit dispoziţiilor legale, săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune se poate
realiza în două tipuri de cazuri, anume:
- Când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona, caz ce se caracterizează prin
obligaţia juridică a subiectului de a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului,
obligaţie denumită în doctrină obligaţie de garanţie, care „subzistă doar atunci când între
persoana ţinută să acţioneze şi valoarea socială ocrotită – care nu îi aparţine – există o
legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privinţa evitării rezultatului
vătămător pentru valoarea socială protejată de norma de incriminare” [F. Streteanu, citat de I.
Pascu (coordonator) ş.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea generală]. Doctrina oferă
mai multe exemple, dintre care reţinem: obligaţia legală a părinţilor de a asigura cele necesare
supravieţuirii copilului – cazul mamei „care trebuie să hrănească sau să protejeze pe noul-
născut, astfel că dacă ea nu îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi în
prezenţa unei infracţiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culpă”
[I. Pascu (coordonator) ş.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea generală]; sau, obligaţia

17
contractuală a prestatorului întreţinerii unei persoane în vârstă, sau a bonei faţă de copilul
minor, de a acorda acestora asistenţă activă sau ajutor în condiţiile în care le-ar fi periclitată
viaţa etc.
- Când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol, care a înlesnit producerea rezultatului. Doctrina oferă mai
multe exemple, dintre care reţinem: „dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din faţa porţii
pentru a remedia o defecţiune la conducta de alimentare cu apă, prin acţiunea sa creează o
stare de pericol pentru integritatea fizică a celor care trec prin zonă. În consecinţă, dacă
ulterior lasă groapa nesemnalizată şi neacoperită, peste noapte, iar un trecător cade în groapă,
cel care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau pentru decesul victimei”; sau,
„deţinătorul unui câine, care nu utilizează lesă şi botniţă cu ocazia plimbării acestuia în locuri
publice răspunde pentru vătămarea corporală cauzată de câine unei alte persoane” [F.
Streteanu, R. Moroşanu].
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta într-o singură acţiune /
inacţiune (a se vedea în acest sens, unitatea naturală de infracţiune – cazul infracţiunii simple
sau continue), sau în două sau mai multe acţiuni / inacţiuni (a se vedea în acest sens unitatea
legală de infracţiune – cazul infracţiunii continuate sau complexe), ori atât într-o acţiune cât şi
într-o inacţiune (spre ex.: infracţiunea de neglijenţă în serviciu, art. 298 C.P.).

I.2.4.2. Urmarea imediată

Săvârşirea acţiunii sau inacţiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite
de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în
rezultatul sau urmarea produsă – element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea
element obligatoriu pe latură obiectivă mai este denumit în doctrină şi urmare imediată, în
vederea deosebirii acestuia de eventualele consecinţe subsecvente ale infracţiunii. Astfel, dacă
urmarea imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa acesteia,
consecinţele subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infracţiuni, la agravarea răspunderii
penale (spre ex., producerea unor consecinţe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183
C.P. – în cazul anumitor infracţiuni de serviciu, potrivit art. 309 C.P.).
În raport de urmarea imediată, infracţiunile se clasifică în: infracţiuni de rezultat şi
infracţiuni de pericol, după cum urmarea este sau nu prevăzută în norma de incriminare.
(Precizare:) Doctrina majoritară foloseşte ca noţiuni alternative: pentru infracţiune de
rezultat, expresia - infracţiune materială; pentru infracţiune de pericol, expresia – infracţiune
formală sau infracţiune de atitudine.
Infracţiunile de rezultat sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut, explicit
sau implicit, urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat). Spre ex.: prevedere explicită a

18
rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, neglijenţă în serviciu, înşelăciune ş.a.; prevedere implicită a
rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de omor, furt ş.a.
Infracţiunile de pericol sunt acelea în cazul cărora urmarea imediată nu este una
materială, constând (doar) într-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotită prin norma
de incriminare. În cazul acestor infracţiuni urmarea imediată nu se manifestă sub forma unei
modificări efective în realitatea (concretă, obiectivă) înconjurătoare, valoarea socială protejată
penal nu suferă în concret nicio ştirbire cuantificabilă din punct de vedere material, aceasta
fiind lezată doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitarea sa, aspect de natură să
provoace tulburare şi nelinişte în buna desfăşurare abstractă a relaţiilor sociale aferente.
Unii autori disting şi o subclasificare a infracţiunilor de pericol, în: infracţiuni de
pericol concret şi infracţiuni de pericol abstract, în funcţie de gradul de determinare, în
norma de incriminare, a valorii sociale periclitate. Spre ex.: „neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura
feroviară, ori ai operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune
în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea
ferată (art. 329 alin. 1 [C.P.]), este o infracţiune de pericol social concret, deoarece legiuitorul
cere ca starea de pericol să privească siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie
sau manevră pe calea ferată. Dimpotrivă, deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice
operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora, sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept (art. 342 [alin. 1
C.P.]), este o infracţiune de pericol abstract, acţiunile sau inacţiunile descrise în norma de
incriminare generând o stare de pericol pentru o varietate de valori sociale protejate de legea
penală” [V. Paşca].
Clasificarea infracţiunilor din punct de vedere al urmărilor produse prezintă interes nu
doar de ordin teoretic, ci şi practic, fiind infracţiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului
consumării. Astfel, consumarea unei infracţiuni de rezultat are loc la data realizării integrale a
activităţii infracţionale, care este urmată de apariţia urmării imediate (efectiv verificată pe caz
concret), iar consumarea unei infracţiuni de pericol are loc când în urma realizării integrale a
actului de conduită interzis este generată starea de pericol asupra valorii sociale. În aceeaşi
ordine de idei, diferenţe se înregistrează – sub acest aspect – şi în cazul formei atipice a
tentativei (a se vedea materia formelor infracţiunii intenţionate).

I.2.4.3. Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă se întregeşte prin existenţa unui alt element component obligatoriu,
denumit legătura de cauzalitate, prin care se înţelege liantul cauzal (nexum) dintre elementul

19
material (acţiunea/inacţiunea) şi urmarea imediată. Raportul de cauzalitate caracterizează
toate infracţiunile, deşi nu apare menţionat explicit în norma de incriminare.
Problema constatării acestuia şi a stabilirii sale cu exactitate se ridică îndeosebi în
cazul infracţiunilor de rezultat; în cazul infracţiunilor de pericol concret, starea de pericol –
urmare a faptei – se impune dovedită, trebuind să decurgă în mod necesar din
acţiune/inacţiune, probarea acestora determinând prezumarea existenţei legăturii de
cauzalitate; în cazul infracţiunilor de pericol abstract, odată stabilită existenţa elementului
material, se prezumă atât urmarea imediată, cât şi legătura de cauzalitate care le uneşte pe
acestea.
În unele cazuri, stabilirea legăturii de cauzalitate nu ridică dificultăţi – spre ex.:
uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri de topor în cap, ori prin împuşcare în cap, de la
mică distanţă, cu o armă de foc. În alte situaţii, se pot ridica unele probleme, dificultăţi, în
corecta determinare a raportului de cauzalitate, respectiv atunci când urmarea a fost precedată
de acţiuni plurale, concomitente sau succesive, desfăşurate de mai multe persoane, sau atunci
când anumite împrejurări – anterioare, concomitente sau posterioare în raport de momentul
manifestării acţiunii – au influenţat într-o anumită măsură producerea rezultatului. Nu de
puţine ori practica penală s-a confruntat cu astfel de situaţii, care impun un examen riguros al
cauzei supuse soluţionării (spre ex.: o persoană este victima unui accident de trafic rutier,
suferind vătămări grave ale integrităţii corporale, dar existând încă şanse de supravieţuire,
însă, pe drum spre spital ambulanţa este implicată într-un alt accident, în urma căruia
pacientul decedează, sau, ajuns la spital, încetează din viaţă fiind prins într-un incendiu
declanşat de un piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penală s-au formulat mai multe teorii,
subsumate celor două curente, respectiv: teza monistă şi teza pluralistă, după cum se
consideră că producerea rezultatului faptei se datorează unei singure cauze sau unui concurs
de cauze (recomandăm parcurgerea doctrinei care prezintă aceste teorii, inclusiv limitele şi
meritele acestora, alături de teoriile clasice vehiculate – spre ex.: teoria condiţiei sine qua
non, teoria cauzei adecvate etc. – fiind semnalată şi o teorie care se bucură de audienţă în
doctrina străină, anume teoria imputării obiective a rezultatului, prezentată şi de unii autori
români [V. Păvăleanu] ).

I.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective

În cazul unor infracţiuni legiuitorul înscrie cerinţe referitoare la loc, timp, mod,
mijloace de săvârşire a faptei, care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază (al
infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii ale laturii obiective. Menţionăm, cu titlu
de exemplu, infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 C.P.), sau trădarea

20
prin ajutarea inamicului (art. 396 C.P.) etc.
În alte cazuri, cerinţele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective,
ca împrejurări în care se săvârşesc unele infracţiuni, atrag o agravare sau o atenuare a
răspunderii penale în raport de anumite incriminări-tip. Menţionăm, spre exemplu, furtul
calificat (art. 229 alin. 1 lit. a, b ş.a. C.P.), ori omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. h C.P.) etc.,
respectiv uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.) ş.a.

I.2.5. Latura subiectivă

Latura subiectivă cuprinde totalitatea elementelor de factură subiectivă care preced şi
însoţesc acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura obiectivă, al cărei element
obligatoriu, esenţial, îl reprezintă întotdeauna vinovăţia, atitudine psihică a persoanei,
constând într-un act de conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de
faptă şi urmările acesteia, vinovăţia în forma cerută potrivit normei de incriminare. Această
atitudine psihică, manifestată sub formă de intenţie, culpă sau praeterintenţie, constituie
latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, care se află într-o strânsă legătură cu latura
obiectivă, formând împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil.
Alături de vinovăţie ca element esenţial, în cazul unor infracţiuni (intenţionate),
elementul subiectiv este complinit de lege prin înscrierea în norma incriminatoare a unor
cerinţe subiective referitoare la un anumit scop sau mobil.
Potrivit art. 16 alin. 1 C.P., cu denumirea marginală „Vinovăţia”, se prevede că faptă
constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea
penală. Conform acestor dispoziţii, „legiuitorul a dorit să evidenţieze faptul că formele
vinovăţiei ţin de structura internă a infracţiunii (vinovăţia ca element constitutiv), iar nu de
imputabilitate” [M.A. Hotca, R. Slăvoiu]. În reglementarea citată, corespunzător alineatului
imediat următor, se prevede că vinovăţia există când faptă este comisă cu intenţie, din culpă
sau cu intenţie depăşită (alin. 2) – care reprezintă formele legale ale vinovăţiei, fiecare în parte
fiind definită corespunzător, respectiv: intenţia şi modalităţile sale normative (alin. 3); culpa şi
modalităţile sale normative (alin. 4); intenţia depăşită (alin. 5).
Codul penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diferitelor infracţiuni mai multe
procedee:
- în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infracţiuni, indică forma de vinovăţie prin
însăşi denumirea atribuită faptei incriminate (ex.: ucidere din culpă, vătămare corporală din
culpă, distrugere din culpă), sau prin însuşi conţinutul reglementării (ex.: neglijenţa în
serviciu).
- în alte cazuri, codul fixează regula în partea generală, conform reglementării din acelaşi
art. 16, dar în alin. 6, care prevede că faptă constând într-o acţiune sau inacţiune constituie

21
infracţiune când este săvârşită cu intenţie (teza I), iar faptă comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres (teza a II-a), de unde desprindem
concluzia: regulă este că faptă constând fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, constituie
infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie şi doar prin excepţie, când legea prevede
expres, faptă săvârşită (prin acţiune sau inacţiune) din culpă, constituie infracţiune.
Existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege, ci trebuie dovedită de organele
judiciare penale, în urma examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a cauzei, pentru
corecta identificare a formei de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat
persoana implicată în săvârşirea faptei, şi o justă încadrare juridică a faptei (formele
vinovăţiei penale, modalităţile lor normative, ridicând probleme de delimitare).

I.2.5.1.Intenţia
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate
fiind infracţiuni intenţionate (ex.: infracţiunile de omor, furt, viol, luare de mită, delapidare,
trădare etc.).
Prevăzută în art. 16 alin. 3 C.P., faptă este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(intenţie directă);
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui
(intenţia indirectă).
„În structura intenţiei directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede
elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului prin comiterea faptei). Tot
astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv (făptuitorul prevede
elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea
lui)”. [M. Udroiu, V. Constantinescu]
După cum se observă, în ambele modalităţi normative ale intenţiei se prevede
rezultatul faptei, rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi care este astfel urmărit,
în cazul intenţiei directe, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil (posibil) a se produce,
dar acceptat, în cazul intenţiei indirecte, denumită şi intenţie eventuală. Diferenţele sub
aspectul factorului volitiv, poziţia psihică adoptată în raport de rezultatul faptei, permit
delimitarea acestor două modalităţi normative ale intenţiei, aspect important nu doar din punct
de vedere teoretic ci şi practic, deoarece, de regulă, prin incriminarea faptelor în baza
intenţiei, legiuitorul nu distinge între intenţia directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că
infracţiunea este susceptibilă de comitere în ambele modalităţi (ex.: cazul omorului). Pe cale

22
de consecinţă, cade în sarcina organelor judiciare probarea, după caz, a intenţiei directe sau
indirecte, ce se va reflecta (ar trebui să se reflecte) în procesul de individualizare judiciară a
sancţiunii concrete aplicate.
Spre ex., va exista intenţie directă de suprimare a vieţii în cazul în care o persoană
împuşcă victima într-o zonă de pe corp ce adăposteşte un organ vital (cap, torace, abdomen)
de la o distanţă corespunzătoare, sau aplică cu un instrument apt de a cauza decesul (ex.:
topor), mai multe lovituri (sau chiar şi una singură), cu intensitate, în aceleaşi zone anatomice.
În doctrină se apreciază că se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care
producerea rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului
urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite sau voite de acesta. De ex., autorul, voind
să ucidă o persoană aflată într-un lift, provoacă prăbuşirea acestuia deşi ştia că în cabină se
află încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea acesteia, fiind un rezultat inevitabil al
faptei sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu dorea (afectiv) şi
suprimarea vieţii acesteia. [I. Pascu]
În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede cel puţin două rezultate: unul pe care îl
doreşte (care poate fi sau nu prevăzut de legea penală) şi un rezultat prevăzut de legea penală,
pe care făptuitorul nu-l urmăreşte, dar a cărui producere apare ca fiind posibilă (probabilă) şi
este acceptată în urma comiterii ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplifică, din
cazuistica înregistrată, reţinerea infracţiunii de omor, cu intenţie indirectă: în cazul unui
inculpat care a aruncat cu o cărămidă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje situat
în apropierea unei pieţe agro-alimentare aglomerate, fără a se asigura cu privire la prezenţa
sau absenţa vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un piton a fost lovit în cap
şi a decedat; sau, cazul inculpatului care şi-a îngrădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a-
şi proteja viţa de vie din care i se sustrăgeau, noaptea, struguri, în condiţiile în care o persoană
a atins din greşeală cablul şi a decedat, fiind electrocutată; etc.
De la regula semnalată, respectiv cea a incriminării faptelor intenţionate fără a se
distinge între modalităţile normative ale intenţiei, sunt şi unele excepţii:
- Astfel, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie directă,
cerută conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latură
subiectivă. Ex.: furt, furt în scop de folosinţă, înşelăciune etc. (semnalăm şi o opinie contrară,
care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu intenţie indirectă).
- De asemenea, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie
directă, dată fiind însăşi natura faptei – ex.: viol, agresiune sexuală etc. (semnalăm şi existenţa
opiniei contrară, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu
intenţie indirectă).
(Precizare:) Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei dintre care menţionăm: intenţie

23
spontană (repentină) – intenţie premeditată; intenţie simplă – intenţie calificată; intenţie
iniţială – intenţie supravenită; intenţie unică – intenţie complexă etc. (recomandăm
parcurgerea doctrinei).

I.2.5.2. Culpa
Prevăzută în art. 16 alin. 4 C.P., faptă este săvârşită din culpă când făptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va
produce (culpa cu prevedere, culpa fără temei, uşurinţa);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără prevedere,
culpa simpla).
Atunci când legea prevede expres, faptă săvârşită din culpă constituie infracţiune (ex.:
ucidere din culpă, art. 192 C.P.; vătămare corporală din culpă, art. 196 C.P.; distrugere din
culpă, art. 255 C.P.; omisiunea sesizării, din culpă, art. 267 alin. 2 C.P.; neglijenţa în serviciu,
art. 298 C.P. etc.).
În cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l
acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în
mod uşuratic, deci socotind fără temei, că rezultatul nu se va produce, deci că îl va evita; dar
în final, din cauza aprecierii uşuratice, rezultatul nu a putut fi evitat, producându-se în
realitate. Într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă în faptul că
persoana se bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi / sau subiectivi, însă are loc o
supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că socoteşte
neîntemeiat neproducerea rezultatului, acesta survenind şi conducând la reţinerea faptei
comise în baza acestei forme a culpei, cea cu prevedere.
Ex.: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire,
prevede că în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea,
bazându-se pe experienţa şi calităţile sale, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o distanţă
relativ mică, cu autovehiculul care se afla într-o stare tehnică bună, etc., speră ca va evita
producerea unui accident, dacă în realitate accidentul se produce şi se soldează cu moartea sau
cu vătămarea unui / unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice
(neîntemeiate), conducătorul auto va răspunde penal pentru ucidere / vătămare din culpă a
persoanei / persoanelor accidentate.
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică probleme de delimitare în raport de
intenţia indirectă, asemănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este
urmărit. Diferenţele rezidă în poziţia adoptată faţă de acest rezultat, respectiv, neacceptarea
producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în cazul intenţiei
indirecte), ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către făptuitorul care nu

24
se bazează pe nimic, nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau se
bazează doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă şi o periculozitate socială sporită
a individului în sarcina căruia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă. În acest sens,
pentru a se putea distinge între intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în doctrină se
subliniază că esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi dacă autorul faptei a
avut în reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective, reale, sau şi subiective, pe care
şi-a format convingerea că rezultatul nu se va produce, însă, în acel caz se evaluează în mod
eronat; în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o
simplă speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, va exista intenţia indirectă. [I. Pascu]
În caz de dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu
prevedere), îndoiala va profita inculpatului, angajând răspunderea penală pentru faptă comisă
din culpă, în condiţiile incriminării acesteia.
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise,
în condiţiile în care făptuitorul avea atât obligaţia (trebuia), cât şi posibilitatea (putea)
prevederii rezultatului. După cum se observă, culpa fără prevedere se caracterizează prin lipsa
factorului intelectiv, dublată, condiţionată, însă, de obligativitatea prevederii, ce decurge din
existenţa unui cadru normativ ce reglementează exercitarea funcţiei, meseriei, profesiei, ori
desfăşurarea activităţii în realizarea căreia a fost comisă faptă, sau din regulile de convieţuire
socială, cât şi de posibilitatea prevederii, care se analizează deopotrivă în raport de toate
împrejurările în care s-a realizat faptă şi tot ce caracterizează persoana şi personalitatea celui
implicat în comiterea acesteia (particularităţile psiho-fizice, intelectuale, pregătirea
profesională, experienţa de viaţă etc.).
În doctrină, se menţionează că se află într-o astfel de situaţie, o persoană care lasă o
armă încărcată într-o cameră locuită, funcţionarul care lasă acte secrete pe birou, în absenţa
sa, medicul chirurg care, cu ocazia efectuării unei intervenţii chirurgicale, nu ia toate măsurile
de protecţie necesare, farmacistul care dozează greşit o reţetă, funcţionarul de la căile ferate
care nu verifică linia pe care dirijează un tren, etc. – toate aceste activităţi realizate în vederea
atingerii unei finalităţi licite conducând la apariţia unui rezultat periculos, caz în care persoana
răspunde penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, accidentul sau catastrofa
de cale ferată etc. [V. Paşca]
Literatura de specialitate distinge şi anumite gradaţii ale culpei: gravă (lata), uşoară
(levis), foarte uşoară (levissima), după cum şi alte clasificări, spre exemplu – după cum forma
de vinovăţie a culpei caracterizează fapte comise prin acţiune (in agendo), sau prin inacţiune
(in omittendo) ş.a. (pentru alte forme ale culpei şi recunoaşterea particularităţilor acestora,
recomnadăm parcurgerea doctrinei).

25
I.2.5.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia).
Prevăzută în art. 16 alin. 5 C.P., intenţia depăşită există atunci când faptă, constând
într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai grav, care se datorează
culpei făptuitorului. În doctrină se subliniază caracterul autonom al acestei forme de vinovăţie
penală, care apare în conţinutul subiectiv al anumitor norme de incriminare şi care
caracterizează faptele ce debutează prin intenţia făptuitorului care prevede şi urmăreşte sau
doar acceptă producerea rezultatului, însă, din cauza împrejurărilor în care se desfăşoară
elementul material, este atras un rezultat final mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar
nu l-a acceptat, sperând fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă (de unde rezultă că în structura sa, intenţia depăşită reuneşte, după caz,
intenţia directă sau indirectă – pe de o parte – şi culpa, cu sau fără prevedere – pe de altă
parte). [G. Antoniu; I. Pascu]
Pentru a evidenţia cerinţa intenţiei depăşite, ca formă de vinovăţie ce caracterizează
unele infracţiuni, precum şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea / inacţiunea intenţionată şi
rezultatul mai grav datorat culpei, legiuitorul penal apelează la construcţia „dacă faptă /
faptele ... a / au avut ca urmare ...”, spre exemplu: lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte (art. 195 C.P.), exemplu tipic de infracţiune praeterintenţionată, propriu-zisă, pe
conţinutul său de bază (faptă nu se poate încadra în acest text de lege, decât dacă forma de
vinovăţie reţinută este intenţia depăşită), cu un singur obiect juridic şi producându-se un
singur rezultat mai grav (unul mortal); viol / tâlhărie / agresiune sexuală / întreruperea
cursului sarcinii (etc.) care au dus la moartea victimei, sau care au produs ca rezultat
vătămarea corporală a victimei (fapte ce ilustrează infracţiuni praeterintenţionate pe
conţinutul lor agravat / calificat).
În acest sens, doctrină exemplifică – din cazuistica înregistrată – reţinerea infracţiunii
praeterintenţionate de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a
aplicat o puternică lovitură de pumn în faţa victimei, care se afla într-o stare avansată de
ebrietate, ceea ce a determinat căderea şi lovirea victimei de un plan dur, iar în final moartea;
sau, reţinerea violului care a avut ca urmare moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se
inculpatului, s-a lovit la cap de o piatră, iar după viol a încetat din viaţă, întrucât violenţa a
fost exercitată cu intenţie, însă rezultatul letal a survenit din culpă, moartea producându-se ca
urmare a violenţei exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la întreţinerea actului
sexual. [I. Pascu]
După cum se observă, graţie structurii sale, praeterintenţia determină probleme de
delimitare, atât faţă de intenţie cât şi de culpă: de ex., delimitarea lovirilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte de omor sau ucidere din culpă. În concluzie, după cum pe drept cuvânt
se subliniază în literatura de specialitate, pentru a reţine forma de vinovăţie a praeterintenţiei

26
în săvârşirea unei fapte concrete, trebuie verificat mai întâi dacă la baza rezultatului mai grav,
care se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o acţiune /
inacţiune intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţie este directă sau indirectă), prevăzută
de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecinţa acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului.
*
După cum s-a menţionat deja, de regulă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub
aspectul modalităţilor normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din
conţinutul infracţiunii, observaţie valabilă în cazul faptelor intenţionate incriminate, al celor
din culpă sau praeterintenţionate, urmând ca, în concret să se probeze, după caz, intenţia
directă sau indirectă, culpa cu prevedere ori cea simplă, ori reunirea căror modalităţi
normative sub care se înfăţişează intenţia şi culpa dau conţinut intenţiei depăşite.
(Precizare:) Există situaţii în care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, faptă intenţionată
incriminată, înscriind aspecte privind un anumit scop [v. opinia clasică şi cea „modernă”
privind limitarea modalităţii intenţiei, doar la cea directă, prin calificarea dată de indicarea
scopului anume], pe conţinut de bază sau cu efect de agravare a răspunderii penale. De
asemenea, uneori este înscris sub aspect subiectiv, în conţinutul anumitor incriminări, un
anumit mobil [v. aceeaşi problemă], pe conţinut de bază sau cu efect de agravare (sau
atenuare) a răspunderii penale.

II. CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRACŢIUNII

Pe baza concepţiei privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi

sistematizarea articolelor în lumina Titlului II al părţii generale din C.P. Astfel, Capitolul II
este consacrat cauzelor justificative, care înlătură dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
caracterul nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care
înlătură trăsătura generală distinctă a imputabilităţii.
Dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute limitativ de lege (legitima
apărare – art. 19 C.P.; starea de necesitate – art. 20 C.P.; exercitarea unui drept şi îndeplinirea
unei obligaţii – art. 21 C.P.; consimţământul persoanei vătămate – art. 22 C.P.), faptă
prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune, ele operând in rem, efectul
extinzându-se şi asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la
definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu

27
constituie infracţiune, dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice, în ansamblul ei, este
permisă (licită)” [G. Antoniu, C. Bulai].
Aceste cauze devin incidente în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală, care îşi găseşte astfel justificare, devenind licită, dacă sunt întrunite cumulativ
cerinţele impuse de conţinutul lor propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor
antrenate, acestea exclud infracţiunea, pe cale de consecinţă, şi răspunderea penală,
excluzând, totodată, incidenţa oricăror sancţiuni de drept penal, inclusiv din categoria
măsurilor de siguranţă (art. 107 alin. 2 C.P.), precum şi – uneori – a sancţiunilor extrapenale.
Dacă faptă prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate (constrângerea fizică – art. 24 C.P.; constrângerea morală – art. 25
C.P.; excesul neimputabil – art. 26 C.P.; minoritatea făptuitorului – art. 27 C.P.;
iresponsabilitatea – art. 28 C.P.; intoxicaţia voluntară completă – art. 29 C.P.; eroarea asupra
caracterului ilicit al faptei – art. 35 C.P.; cazul fortuit – art. 31 C.P.), faptă nu constituie
infracţiune. Cauzele de neimputabilitate operează, de regulă, in personam, producând efecte
ce nu se extind asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări,
situaţii, împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală determină imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei
făptuitorului. Cu alte cuvinte, faptă obiectiv săvârşită nu poate fi atribuită persoanei care a
executat-o sau participat la executare, ca fiind comisă de aceasta în mod vinovat şi nelegitim,
neputând fi, astfel, apreciată drept infracţiune [G. Antoniu, C. Bulai]. Cauzele de
neimputabilitate devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei incriminate, dacă sunt întrunite
cumulativ cerinţele impuse prin conţinutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise
neconstituind infracţiuni, deoarece este înlăturată trăsătura imputabilităţii. Faptă comisă
rămâne o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, deci care îşi păstrează caracterul ilicit,
dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că
lipsa imputabilităţii faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii
juridice şi – pe cale de consecinţă – înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori
măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând consecinţe ale răspunderii penale).
Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre
sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei fapte incriminate
neimputabile măsurile de siguranţă (art. 107 alin. 2 C.P.), precum şi sancţiuni extrapenale.
(Precizare:) Cauzele justificative (cele din Cap. II) şi cauzele de neimputabilitate (cele din
Cap. III) reprezintă (parte dintre) cauzele generale de excludere a infracţiunii – faptă săvârşită
nu constituie infracţiune nici atunci când nu este (sau nu mai este) prevăzută de legea penală

28
sau dacă nu s-a săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege – cauze care trebuie deosebite de
alte cauze operante în materie juridico-penală (de ex.: cauze care înlătură răspunderea penală,
cauze de nepedepsire etc.), în prezenţa cărora infracţiunea există cu toate trăsăturile prevăzute
de art. 15 C.P., însă este înlăturată doar instituţia fundamentală subsecventă (cum ar fi:
răspunderea penală, pedeapsa ş.a.). De asemenea, trebuie operate distincţii între aceste două
categorii de cauze generale de excludere a infracţiunii (temă de reflecţie), cât şi în raport de
cauze de excludere a infracţiunii de ordin special, instituie de legiuitor în cazul anumitor
infracţiuni (de exemplu: art. 201 alin. 6 C.P., art. 290 alin. 2 C.P.).
Într-o prezentare sintetică, ne vom ocupa de fiecare dintre stările, situaţiile,
împrejurările subsumate acestor două categorii de cauze generale de excludere a infracţiunii,
marcând ceea ce ţine de esenţa fiecăreia.

II.1. Cauzele justificative

II.1.1.Legitima apărare

Potrivit dispoziţiei din art. 19 alin. 2 C.P., „este în legitimă apărare persoana care
săvârşeşte faptă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului”, fiind consacrată legitima apărare perfectă (propriu-zisă
sau proprie) drept cauză generală justificativă, iar potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 19 alin. 3
C.P., „se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite faptă pentru
a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi
nelegale ori în timpul nopţii”.
Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile legitimei apărări privesc
deopotrivă cele două laturi pe care este aceasta structurată, anume: atacul şi apărarea.
Atacul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul legii, atacul
trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva persoanei,
a drepturilor sale sau împotriva unui interes general, creând un pericol direct asupra acestor
valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac
iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual, ce
se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului
se referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.
- Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva persoanei, a

29
drepturilor sale sau împotriva unui interes general şi să pună în pericol aceste valori. Atacul se
poate îndrepta împotriva persoanei, primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau sănătatea,
libertatea etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu, dreptul
de proprietate, ori se poate îndrepta împotriva securităţii naţionale, capacităţii de apărare a
ţării etc.
Apărarea trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Faptă (care se
poate comite cu intenţie sau din culpă) – care poate consta, spre exemplu, într-o vătămare
corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în
anumite limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale.
În această situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită, ce îşi găseşte justificare,
fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.
- Faptă prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.
„Faptă săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu
cea a atacului. (...) Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor
două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă
în urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi valorile sociale în conflict, mijloacele
utilizate în atac şi apărare, raportul de forţe între agresor şi victimă, precum şi toate
circumstanţele în care s-a desfăşurat atacul” [F. Streteanu, R. Moroşanu]. Faptă prin care se
realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de
o altă persoană venită în ajutorul celei atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.
Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie, potrivit art. 19 alin. 3
C.P. Pe bună dreptate, se apreciază în doctrină [F. Streteanu, R. Moroşanu] că instituirea
prezumţiei are drept consecinţă răsturnarea sarcinii probei, respectiv organul judiciar penal
urmând să probeze eventuala neîndeplinire a condiţiilor; într-o atare situaţie nu se înlătură
cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru atac.

II.1.2.Starea de necesitate

Potrivit art. 22 C.P., „este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte faptă pentru a
salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”, fiind consacrată starea de necesitate
perfectă (propriu-zisă sau proprie) drept cauză generală justificativă.
Ca şi legitima apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite

30
pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol.
Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi iminent,
îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva unui bun
important sau interes general şi să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări
trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va produce, sau
pericolul actual, ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul
salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de
starea de legitimă apărare – sfera acestora este restrânsă la viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin
natura sa sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul general. Totodată,
pericolul trebuie să fie inevitabil, înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă că, actul de salvare – realizat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală – trebuie la rândul său să verifice următoarele condiţii:
- să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar. Dacă
existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu
se mai justifică, faptă constituind infracţiune.
- să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat.
Potrivit doctrinei penale, întregirea condiţiilor pe care trebuie să le întrunească actul
de salvare se realizează cu întrunirea cerinţei ca acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

II.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Potrivit dispoziţiilor art. 21 C.P., „este justificată faptă prevăzută de legea penală
constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse
de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta” (alin. 1); „este de
asemenea justificată faptă prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod
vădit ilegală” (alin. 2).
În funcţie de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în art. 21 C.P.,
acestea pot fi departajate după cum urmează:
– într-o clasificare (indicată în denumirea marginală a articolului) realizată în considerarea

31
criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu aşezat la temelia comportamentul adoptat de
făptuitor, se distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite
care este doar permisă, nu însă şi impusă (alin. 1 teza I – exercitarea unui drept) – pe de o
parte – şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite obligatorii, fie în
considerarea directă a unei prevederi normative (alin. 1 teza a II-a – îndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege), fie în considerarea unui ordin al autorităţii (alin. 2 – îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă) – pe de altă parte;
– într-o altă clasificare (formal adoptată de către legiuitor pe conţinutul reglementării, în
sistematizarea prevederilor articolului), realizată în funcţie de criteriul sursei justificative, se
distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport
legitimativ cuprins direct în prevederile normative (alin. 1 – exercitarea unui drept şi
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege) – pe de o parte – şi situaţia în care justificarea
provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate
legitimă (alin. 2 – îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă).
Oricum s-ar alege să fie tratate dispoziţiile inserate în art. 21 C.P., reiese astfel în mod
cert că nu ne aflăm în prezenţa unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe
situaţii apropiate, producătoare de efect exonerator (obiectiv) de infracţiune.
„În ceea ce priveşte exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta îşi poate avea
izvorul atât într-o lege, în sens restrâns, cât şi în alte acte normative (hotărâri, acte
administrative individuale) sau în cutumă. Din această ultimă perspectivă, s-a pus problema
dreptului de corecţie al părinţilor asupra copiilor lor minori, considerat ca un drept de sorginte
cutumiară. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor e
susceptibil de a înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (ameninţare
etc.)”. Doctrina semnalează problema incidenţei cauzei justificative a exercitării unui drept şi
în alte situaţii, spre exemplu, în cazul utilizării necesare a forţei de către organele de
menţinere a ordinii publice, sau în cazul violenţelor fizice manifestate în cadrul unor
competiţii sportive specifice etc.
„În ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii, aceasta poate avea semnificaţia unei
cauze justificative, indiferent dacă este vorba despre o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă
juridică sau dintr-o dispoziţie a autorităţii (spre exemplu, faptă de a demola un imobil
aparţinând altei persoane, dacă demolarea se face pentru punerea în executarea a unei hotărâri
judecătoreşti emise în acest sens, nu va constitui infracţiunea de distrugere; deshumarea unor
cadavre, ca urmare a unei autorizaţii, sau conform cutumelor bisericeşti, nu constituie
infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte”. [C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C.
Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare]
Cu referire la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm

32
că ne aflăm, de principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul
îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de
subordonare ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce
urmează a-l executa, iar această autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat,
aspect constant subliniat în doctrină. [I. Molnar, în: G. Antoniu (coord.) ş.a., Explicaţii
preliminare..., vol. I; V. Paşca]
Potrivit art. 21 alin. 2 C.P. legiuitorul consacră teoria ilegalităţii vădite a ordinului,
potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit, ca atare, fără
posibilitatea de a-l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu
normele legale este atât de evidentă, încât se impune oricărei persoane (cel puţin dintre acelea
care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic, executantul este
îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea competenţei
emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în
forma legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile
sale generale)
(Precizare:) În literatura de specialitate s-a avertizat asupra importanţei separării ipotezelor în
care exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză
justificativă şi situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al
conţinutului constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz
concret, înlătură nu antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de genul celor din urmă pot fi
recunoscute observându-se verbum regens, în cuprinsul căruia, uneori, la anumite norme de
incriminare, legiuitorul stipulează expres că faptă descrisă constituie infracţiune numai dacă
se săvârşeşte fără drept ori cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare
asemănătoare care transmite acelaşi mesaj.

II.1.4. Consimţământul persoanei vătămate

Potrivit art. 22 C.P., „este justificată faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea
socială lezată sau pusă în pericol” (alin. 1); „consimţământul persoanei vătămate nu produce
efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia” (alin. 2).
Pentru a fi posibilă reţinerea consimţământului persoanei vătămate, cu titlu de cauză
justificativă, este necesară verificarea întrunirii cumulative a mai multor condiţii:
- săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, alta decât una contra vieţii ori una în a cărei
normă de incriminare se exclude incidenţa consimţământului persoanei vătămate (spre

33
exemplu: art. 210 alin. 3 C.P.; art. 211 alin. 2 C.P.);
- verificarea existenţei consimţământului actual şi determinat al persoanei care apare, formal,
pe poziţia subiectului pasiv al respectivei fapte;
- persoana în cauză să fie titulara valorii sociale lezate;
- valoarea socială lezată să facă parte din sfera valorilor individuale alienabile (titularul să
poată dispune în mod valabil de respectiva valoare);
- consimţământul dat să fie valabil;
- consimţământul sau lipsa acestuia să nu reprezinte per se un element constitutiv al
conţinutului normativ.
În doctrină s-au formulat deja o serie de aprecieri referitoare la această nouă cauză de
excludere a infracţiunii, conforme cu dezvoltările teoretice din statele în al căror sistem de
drept penal această împrejurare există de mai multă vreme cu valoare de cauză justificativă
[recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate]. Astfel, se arată că existenţa
consimţământului nu este neapărat solicitată în anumite condiţii de formă, cu excepţia
prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar.
În principiu, consimţământul trebuie emis direct de titularul valorii lezate sau
periclitate prin faptă comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns şi
indisolubil legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane) şi exprimarea sa printr-un
reprezentant, în condiţii legale. În mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină
sferei de ocrotire, prin norme penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor
interese de ordin public sau colectiv.
Consimţământul trebuie dat sau verificat (reafirmat) la momentul comiterii faptei (ca
regulă, anterior trecerii la executarea acesteia), fiind, totodată, revocabil pe întreaga perioadă
dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei (în corespondenţă cu specificul fiecărui
caz concret în parte). Acesta trebuie să fie determinat, neputându-se admite existenţa lui
validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul
„fă-mi orice vrei să-mi faci”. Pentru aprecierile legate de caracterul valabil al
consimţământului, este utilă trimiterea către normele şi dezvoltările doctrinare din materia
dreptului civil (valabilitatea consimţământului necesar pentru existenţa validă a unui act
juridic), deci cu excluderea violenţei, dolului şi erorii.
Prin alin. (2) al articolului se exclud expres din sfera de incidenţă a cauzei justificative
astfel relevate infracţiunile contra vieţii şi cele la care există prevederi speciale de înlăturare a
incidenţei acesteia.
(Precizare:) În materie juridico-penală, consimţământul persoanei vătămate poate îndeplini
mai multe funcţii. În condiţiile prevăzute de lege (art. 22 C.P.), consimţământul persoanei
vătămate are valoare de cauză justificativă, faptă prevăzută de legea penală, săvârşită,

34
neconstituind infracţiune, fiind înlăturată trăsătura esenţială a caracterului nejustificat (ilicât,
anti-juridic). Consimţământul persoanei vătămate poate constitui şi o cauză de înlăturare a
unui element constitutiv al infracţiunii, atunci când absenţa sa apare de pe poziţia unui astfel
de element (spre exemplu, prin norma de incriminare a furtului, actul deposedării – realizat în
condiţiile legii – trebuie comis fără consimţământul persoanei vătămate). Într-o atare situaţie,
consimţământul dat va înlătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui
infracţiune, sens în care se impune deosebirea în raport de consimţământul operant drept
cauză justificativă.

II.2. Cauzele de neimputabilitate

Pornind de la premisele imputabilităţii, în doctrină, pornind de la expunerea de motive

a proiectului noului Cod penal, se reţine clasificarea cauzelor de neimputabilitate,
distingându-se între: cauze care înlătură responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea
făptuitorului, intoxicaţia involuntară completă); cauze care înlătură exigibilitatea
comportamentului exteriorizat (excesul neimputabil de legitimă apărare ori stare de
necesitate, constrângerea fizică ori morală, cazul fortuit); cauze care înlătură antijuridicitatea
(eroarea asupra caracterului nejustificat al faptei). După cum se poate observa, unele dintre
cauzele generale de neimputabilitate semnifică, la o privire mai atentă, negarea condiţiilor
generale cerute subiectului activ al infracţiunii; avem în vedere: minoritatea făptuitorului (art.
27 C.P.); iresponsabilitatea (art. 28 C.P.); constrângerea fizică şi constrângerea morală (art.
24 şi 25 C.P.).

II.2.1. Minoritatea făptuitorului

Cauza de neimputabilitate vizează persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14
ani, sau a celui care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, fiind însă lipsit de discernământ, la
data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, corespunzător art. 27 C.P. Faptă prevăzută de
legea penală comisă de minorul nerăspunzător penal – faptă neimputabilă – nu constituie
infracţiune, fiind exclusă, pe cale de consecinţă, răspunderea penală. În acest caz, minorul
beneficiază de măsuri de protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, anume supravegherea specializată şi plasamentul. În
condiţiile legii (art. 107 alin. 2 C.P.), faţă de minorul nerăspunzător penal care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală nejustificată se poate lua o măsură de siguranţă.
Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează în raport de
momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. „În cazurile când legea penală prevede
că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această

35
expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii,
iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a faptei va fi
dată însă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile în care încadrarea este condiţionată
de producerea unui anumit rezultat” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia de îndrumare
nr. 1/1987, cu privire la data când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe
care le produc infracţiunile continue şi continuate în timpul cât durează săvârşirea lor - pct. 1]
„În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din
actele succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei
infracţiuni de obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii,
va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această
ultimă perioadă. În cazul în care a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă
prevăzută de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada în care a devenit
răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia
de îndrumare nr. 9/1972, cu privire la unele probleme referitoare la soluţionarea cauzelor cu
minori - pct. I.1]

II.2.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 C.P., se dispune că „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze”.
Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă
cauză (de natură organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale,
afecţiunile (precum epilepsia), dar poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori
despre evenimente situate la limita normalităţii, prin aceea că sunt manifestări punctuale sau
episodice care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu trec nici în categoria
anormalului, a patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele
expuse, sorgintea stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una
temporară (de mai lungă ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau
de altă natură.
Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipsă de
responsabilitate, deoarece acesta din urmă îi caracterizează – în actuala şi fosta configuraţie a
legislaţiei noastre penale – pe toţi minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani (dată de la
care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă de capacitate penală pentru oricare
persoană fizică, potrivit art. 113 alin. 3 C.P.). Or, aceasta din urmă este o stare bio-psiho-
fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică

36
insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea
intelectuală şi emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept
responsabilă. Uneori, această absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în
situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani), să fie compensată ca efect al
prezenţei discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată tradiţional în ştiinţa penală
românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate.
Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane
fizice de a fi stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor
acţiuni sau inacţiuni diferite, precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul
şi semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste
însuşiri doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifestări faptice
concrete, punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de manifestare care ar fi
posibil să emane de la aceeaşi fiinţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de
neimputabilitate predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera
in (sua) causa, ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei
stări de iresponsabilitate, pe care însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când
era pe deplin stăpân pe propria reprezentare şi avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate
cele necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi condiţii.
De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea
existenţei şi menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz
contrar, făptuitorului urmând a-i fi imputabilă faptă, în măsura săvârşirii sale în perioada de
responsabilitate.

II.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Conform art. 24 C.P., „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”, iar potrivit art. 25 C.P.,
„nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri
morale, exercâtată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia
şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”, consacrându-se astfel cauzele de neimputabilitate
determinate de anihilarea libertăţii de acţiune, respectiv a libertăţii de hotărâre a persoanei.
Pentru funcţionarea cu efect de înlăturare a infracţiunii a cauzei reprezentate de
constrângerea fizică este necesară verificarea întrunirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în sensul
inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia;
- dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forţe (aspect în verificarea căruia

37
trebuie să se ţină cont de situaţia subiectivă a făptuitorului de la momentul producerii faptei,
cu luarea în considerare a circumstanţelor în care au avut loc evenimentele);
- stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare şi acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului, care – astfel – a condus la producerea directă a urmării imediate sau la
neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla în prezenţa unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului
trebuie să fie cu totul suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar şi parţial, în
stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei (astfel încât să se efectueze acţiunea sau
inacţiunea ce a condus la apariţia urmării imediate incriminate), atunci problema trebuie
tranşată pe terenul (mai puţin permisiv) al constrângerii morale. Spre deosebire de aceasta din
urmă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate
intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care
acţionează din culpă ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane
(de sorginte animală sau vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor
procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi reprezentată
şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale propriului organism al
făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri, intervin dificultăţi de distingere între constrângerea
fizică şi cazul fortuit).
Dacă în ipoteza constrângerii fizice infracţiunea este exclusă ca efect principal al
suprimării factorului volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea
sau inacţiunea neaparţinând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza
constrângerii morale făptuitorul este acela care adoptă decizia de săvârşire a faptei şi îşi
stimulează, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând în
inacţiune), dar sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în
principal, libertate de hotărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul
prevederii faptei ce va fi comisă şi al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al
deciziei neconstrânse a persoanei în cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel
încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie
concretizarea pericolului grav care îl ameninţă.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o
sursă umană de provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia
la adoptarea comportamentului infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care
„ameninţă” grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte o faptă incriminată) este de
altă natură – spre exemplu, animală, naturală etc. –, infracţiunea va putea fi exclusă ca rezultat
al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana
ameninţată, care a comis nemijlocit faptă prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal

38
pentru aceasta (ca efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa,
ca reprezentând o infracţiune), însă va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat
ameninţarea, în calitate de instigator (în cadrul unei participaţii improprii).
Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită
verificarea îndeplinirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului,
provenind din partea unei terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;
- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării;
- stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral
(ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului;
- determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare
lipsite de caracter rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de
legea penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei
alternative terţe viabile faţă de suportarea răului din ameninţare ori de săvârşire a faptei
incriminate).
Doctrina evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al
pericolului din conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla
temere reverenţioasă, comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă,
justificată), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare în care ar urma să se
concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt – deopotrivă – motive care
exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.

*
În baza clasificării semnalate a cauzelor de neimputabilitate, mai observăm că două
dintre cauzele de neimputabilitate mai sus menţionate sunt cauze care înlătură
responsabilitatea persoanei – anume: minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea – cât timp,
cauzele care anihilează libertatea de hotărâre sau de acţiune înlătură exigibilitatea
comportamentului exteriorizat, altfel spus, posibilitatea de a pretinde persoanei implicate în
săvârşirea faptei să se conformeze conduitei impuse prin norma juridico-penală (avem în
vedere constrângerea fizică şi cea morală). În aceeaşi ordine de idei, menţionăm faptul că
dintre cauzele de neimputabilitate, semnifică de asemenea o cauză care înlătură
responsabilitatea persoanei şi intoxicaţia.

II.2.4. Intoxicaţia
Potrivit art. 29 C.P., „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de

39
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu
alte substanţe psihoactive”.
Alături de iresponsabilitate şi de minoritatea făptuitorului, intoxicaţia este inclusă într-
o subclasificare comună a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând stări care exclud
infracţiunea din raţiuni subiective, anume prin lipsa verificării acelei premise a vinovăţiei
reprezentate de responsabilitatea subiectului activ. Asemănarea cu reglementarea
iresponsabilităţii este de altfel evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt
descrise aceste două cauze de neimputabilitate, stările în sine fiind exprimate identic de
legiuitor, deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară
întrunirea cumulativă a unor condiţii:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
- persoana care săvârşeşte faptă să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie
produsă de alcool ori de alte substanţe;
- starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă. Din conţinutul normativ
rezultă în mod explicit caracterul involuntar al stării de intoxicaţie, care trebuie să fie dublat
de caracterul complet al acestei stări, ceea ce rezultă din prevederea legală, mai exact din
formularea „persoana (...) nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze ...”, căci o stare incompletă de intoxicaţie nu suprimă nici
reprezentarea, nici coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează parţial. Aprecierea ca
involuntară a stării în cauză nu trebuie efectuată în considerarea poziţiei subiective a
făptuitorului faţă de gradul de intoxicaţie la care va ajunge în urma consumului substanţei, ci
prin raportare la atitudinea acestuia faţă de însuşi actul consumului substanţei. Cu alte
cuvinte, dacă au existat conştiinţa caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea
de decizie cu privire la consumul acesteia, beţia nu va putea fi apreciată drept involuntară,
chiar dacă persoana în cauză nu a dorit şi nu a crezut (în mod sincer) că va ajunge să îşi piardă
reprezentarea sau auto-controlul.
În materie juridico-penală, starea de intoxicaţie a persoanei care a săvârşit o faptă
relevantă penal are mai multe valenţe. În condiţiile art. 29 C.P., starea de intoxicaţie
reprezintă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauză de neimputabilitate. Dimpotrivă,
dacă starea de intoxicaţie este una voluntară şi premeditată, ea constituie din punct de vedere
al naturii juridice o circumstanţă generală agravantă legală (art. 77 lit. f C.P.). Starea de
intoxicaţie voluntară şi ocazională, când nu a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii,
poate constitui fi valorificată drept circumstanţă atenuantă judiciară (potrivit dispoziţiei din
art. 75 alin. 2 lit. b C.P.). În ambele situaţii indicate în urmă nu este afectată existenţa faptei ca

40
infracţiune, efectele producându-se doar asupra răspunderii penale, fie în sensul agravării, fie
în sensul unei posibile atenuări a acesteia.

*
Revenind la clasificarea cauzelor generale de neimputabilitate – menţionată în debutul
prezentării cauzelor de neimputabilitate – în subclasificarea acestora, alături de constrângerea
fizică şi constrângerea morală, îşi găsesc aceeaşi apartenenţă (cauze care înlătură
exigibilitatea comportamentului impus conform normei) excesul neimputabil şi cazul fortuit.

II.2.5. Excesul neimputabil

Sub denumirea de „exces neimputabil”, noul Cod penal reglementează situaţia în care
o persoană, aflată în stare de legitimă apărare sau în stare de necesitate, verificând – totodată –
o stare psiho-fizică specială (tulburarea sau temerea, în cazul stării de legitimă apărare; lipsa
conştientizării – „nu şi-a dat seama” –, în ipoteza stării de necesitate), comite o faptă
prevăzută de legea penală, depăşind limitele de proporţionalitate dintre atac şi apărare
(„limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului”), respectiv dintre pericol şi actul
salvării („pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat”).
În concepţia legii, legitima apărare şi starea de necesitate în formele lor proprii
(reglementate în art. 19 alin. 2 şi art. 20 alin. 2 C.P.) – după cum s-a menţionat deja – sunt
cauze generale de excludere a infracţiunii, sub natura juridică specifică de cauze justificative,
spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustrează formele improprii în materie de stare de
legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate, conferindu-se tot statutul de instituţie care
exclude existenţa infracţiunii, dar sub natura juridică specifică de cauză de neimputabilitate.
Potrivit reglementării în vigoare, excesul neimputabil în caz de legitimă apărare (art. 26 alin.
1 C.P.) presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă prevăzută de legea
penală să fie săvârşită de o persoană aflată în stare de legitimă apărare (aşadar, cu ocazia unei
legitime apărări care să întrunească toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre
apărare şi atacul care a determinat-o); prin săvârşirea faptei să se depăşească limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea atacului; depăşirea limitelor proporţionalităţii dintre
apărare şi atac să fie cauzată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.
Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate (art. 26 alin. 2 C.P.) presupune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă prevăzută de legea penală să fie
săvârşită de o persoană aflată în stare de necesitate (aşadar, într-o ocazie care să întrunească
toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre pericol şi salvare); ca urmare a
comiterii faptei să se producă urmări vădit mai grave decât cele care ar fi intervenit în ipoteza

41
în care făptuitorul nu ar fi acţionat în vederea înlăturării pericolului; făptuitorul să nu îşi fi dat
seama, la data executării, de împrejurarea anterior indicată.
Legea penală face distincţie şi între excesul neimputabil în materie de stare de legitimă
apărare şi – respectiv – stare de necesitate (pe de o parte) şi excesul scuzabil, în aceeaşi
materie (pe de altă parte). Din punct de vedere al naturii juridice, doar în condiţiile excesului
neimputabil, faptă prevăzută de legea penală săvârşită în concret nu poate fi juridic apreciată
drept infracţiune – pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului –, spre
deosebire de ipoteza reţinerii unui exces scuzabil, cauză de atenuare a răspunderii penale, cu
titlu de circumstanţă generală, obligatorie, de atenuare (art. 75 alin. 1 lit. b şi c C.P.) – situaţie
în care se atrage răspunderea penală, însă în condiţii mai favorabile, potrivit art. 76 C.P.

II.2.6. Cazul fortuit

Potrivit art. 31 C.P. „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală al cărei
rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Excluderea infracţiunii în ipoteza incidenţei cazului fortuit atrage efecte in rem,
constituind excepţia de la consecinţa tipică a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie
de particularităţi în rândul acestora.
Fiind de esenţa cazului fortuit, pot fi indicate următoarele particularităţi:
- imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului
apariţiei acesteia), care, suprapusă peste activitatea licită sau ilicită a făptuitorului, conduce în
final la un rezultat relevant penal, dar neimputabil;
- producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii şi generalizării unei cauze cu origine
de ordin subiectiv, dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces
comparativ (luându-se ca etalon omul mediu, prudent şi diligent, aflat în situaţii identice cu
cel care a acţionat, iar aprecierea făcându-se – pe cât posibil – în considerarea unui moment ex
ante);
- reţinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defecţiuni tehnice,
comportamente imprudente, manifestări ale unor animale ş.a.).
Datorită particularităţilor evidenţiate (fără a epuiza vasta problematică pe care o
dezvoltă cazul fortuit, sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate),
semnalăm atenţia deosebită ce se impune în examinarea atentă a cauzelor penale atunci când
va trebui să se distingă între o imposibilitate subiectivă de prevedere (cu efecte in personam)
şi incidenţa cazului fortuit, ca imposibilitate generală de prevedere (cu efecte in rem).
„Imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana autorului,
care invocă existenţa cazului fortuit, ci la orice persoană, ceea ce constituie o altă deosebire
esenţială între cazul fortuit şi neputinţa subiectivă a unui anumit făptuitor de a prevedea

42
urmările (rezultatul) unei acţiuni sau inacţiuni” [V. Paşca, în: G. Antoniu (coord.) ş.a.,
Explicaţii preliminare..., vol. I].

*
Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de excludere a infracţiunii, drept cauză
de neimputabilitate desemnând o sub-categorie distinctă – prin înlăturarea imputabilităţii
datorită credinţei eronate a făptuitorului în lipsa antijuridicităţii faptei (făptuitorul crede, în
mod greşit, că faptă sa – pe care o ştie a fi tipică, prevăzută de legea penală – este justificată
în condiţiile în care este comisă) – legea înscrie eroarea asupra caracterului ilicit,
nejustificat, al faptei, reglementată potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 5 C.P.: „nu este
imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii
greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel
evitată”.

II.2.7. Eroarea
Art. 30 C.P. reglementează eroarea pe baza clasificării moderne care distinge între
eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (eroare asupra tipicităţii) şi eroarea
asupra caracterului interzis, ilicit, al actului (eroarea asupra antijuridicităţii, asupra
caracterului justificat / nejustificat al faptei). Astfel, dispoziţiile alineatelor 1, 2 şi 4 privesc
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca
element subiectiv, cât şi culpa, atunci când este o eroare invincibilă, respectiv o eroare care
lasă să subziste răspunderea penală pentru faptă comisă ca infracţiune din culpă, dacă eroarea
este culpabilă (desigur, în condiţiile incriminării respectivei fapte şi atunci când forma de
vinovăţie ar fi culpa) – în acest sens, a se vedea şi expunerea de motive a proiectului noului
Cod penal.
Se impune precizarea potrivit căreia eroarea, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 30
alin. 1, 2 şi 4, reprezintă o eroare asupra tipicităţii, care nu înlătură trăsătura esenţială a
imputabilităţii (deşi reglementarea este cuprinsă în capitolul referitor la cauzele de
neimputabilitate); această formă a erorii poartă asupra elementelor constitutive ale
infracţiunii, înlăturând vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii. Spre deosebire de
aceasta, eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, reglementată în art. 30 alin. 5 C.P., nu
afectează tipicitatea faptei, ci înlătură (într-adevăr) imputabilitatea faptei prevăzute de legea
penală, dar numai atunci când este invincibilă. După cum s-a precizat, în acest ultim caz
făptuitorul este conştient de împrejurarea că săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar
consideră în mod eronat că această faptă este permisă, autorizată, de ordinea juridică, în
condiţiile particulare în care este comisă. „Eroarea poate fi de fapt (legitimă apărare putativă),

43
de drept extrapenal (necunoaşterea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern nepublicate), sau de
drept penal (eroare asupra condiţiilor cauzelor justificative)” [M. Udroiu, V. Constantinescu].
În baza celor expuse se evidenţiază diferenţa notabilă dintre eroarea asupra tipicităţii şi
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.
În finalul expunerii noastre, atragem atenţia asupra clasificării erorii, aşa cum o
prezintă doctrina penală, după o varietate a criteriilor operante în materie [sens în care
recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate], venind cu următoarele precizări:
- eroarea esenţială, atunci când este principală (adică atunci când poartă asupra unor stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infracţiunea,
putând fi o eroare de fapt, dar – în opinia noastră – putând fi şi o eroare de drept penal, însă –
în acest ultim caz – numai atunci când este invincibilă;
- eroarea esenţială, atunci când este secundară, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune,
sens în care art. 30 alin. 3 C.P. prevede că „nu constituie circumstanţă agravantă sau element
circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii”;
- eroarea neesenţială, de asemenea, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune [a se vedea
materia unităţii infracţionale, forma error in persona a infracţiunii deviate].
Aşadar, în opinia noastră, art. 30 alin. 1 şi 2 C.P. consacră o eroare de fapt asupra
tipicităţii; art. 30 alin. 4 C.P. reglementează o eroare de drept extrapenal asupra tipicităţii; art.
30 alin. 5 C.P. se referă atât la o eroare asupra antijuridicităţii (eroare de fapt sau de drept
penal), dar şi la o eroare de drept penal, invincibilă, ca eroare asupra tipicităţii !

III. FORMELE INFRACŢIUNII (INTENŢIONATE)

În abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate, doctrina

penală este constantă în prezentarea celor două perioade în care se desfăşoară activitatea
infracţională, anume: perioada internă (subiectivă, internă) şi perioada externă (fizică).
În perioada internă, de formare a hotărârii infracţionale, se disting trei momente:
naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Perioada
internă precedă întotdeauna perioada externă, ulterior luării hotărârii infracţionale trecându-se
la realizarea acesteia.
În perioada externă (care cuprinde întreaga realizare exterioară, prin activităţi
efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea), procesul infracţional (poate)
parcurge mai multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a

44
hotărârii infracţionale, distingându-se următoarele:
- Faza actelor de pregătire: se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi menite să
pregătească executarea infracţiunii.
- Faza actelor de executare: se caracterizează prin trecerea la executarea hotărârii
infracţionale, prin îndeplinirea de activităţi prin care se realizează actul de conduită interzis de
legea penală. La nivelul acestei faze e posibil ca executarea să fie întreruptă, sau, deşi este
dusă până la capăt nu se produce rezultatul periculos (tentativa). Dacă a avut loc săvârşirea în
întregime a faptei şi s-a produs rezultatul acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor, a
rezultatului.
- Faza urmărilor: se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos, a
urmării imediate, care – în majoritatea cazurilor – se produce în momentul înfăptuirii integrale
a faptei, care marchează, de regulă, momentul final al infracţiunii. Se întâlnesc însă şi situaţii
în care faptă, sau doar urmările acesteia, se prelungesc în timp, fie prin amplificarea urmării
iniţiale, fie prin continuarea activităţii de executare a infracţiunii, până la epuizarea procesului
infracţional, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmări imediate – momentul
epuizării.
În raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe
se ridică problema determinării formelor infracţiunii intenţionate, înţelegând prin forme ale
infracţiunii, feluri sau variante ale aceleiaşi infracţiuni, care se deosebesc între ele după
stadiul în care se află (la care s-a oprit) activitatea infracţională [V. Păvăleanu], şi totodată
problema incriminării şi a sancţionării acestora. Doctrina noastră penală admite că pot exista
atâtea forme de infracţiune câte faze are activitatea infracţională şi anume: forma actelor de
pregătire; forma faptului tentat; forma faptului consumat; forma faptului epuizat.
(Precizare:) Orice fapt incriminat este o infracţiune. Legea penală incriminează, în general,
faptele ajunse în faza urmărilor, respectiv: faptă consumată şi epuizată. În unanimitate,
doctrina penală apreciază faptă consumată drept formă tipică (perfectă) a infracţiunii, în raport
cu fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, infracţiunea consumată atrăgând
întotdeauna răspunderea penală. Codul penal, deşi nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din
Titlul II, rezervat instituţiei infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei
reglementări în acest sens, prin normele speciale, ca norme de incriminare, consacră tipuri de
infracţiuni care reprezintă fapte în forma consumată (reprezintă majoritatea cazurilor).
Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă, de la o categorie infracţională la
alta, o principală distincţie operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de
pericol, doctrina indicând momentul consumării şi cu privire la alte categorii de infracţiuni
(ex.: omisive, complexe etc.), sens în care recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate.
După cum s-a menţionat, sunt cazuri când infracţiunea se prelungeşte în timp după

45
momentul consumării, fie datorită amplificării urmării iniţiale, fie datorită continuării
activităţii după ce infracţiunea se consideră consumată, distingându-se astfel un moment al
epuizării, deosebit şi ulterior de cel al consumării. Infracţiunile susceptibile de forma faptului
epuizat sunt cunoscute sub denumirea generică de infracţiuni de durată, fiind: infracţiunile
continue, cele continuate, de obicei, respectiv progresive. Sub acest aspect, unii autori
apreciază că infracţiunea - fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii, o formă mai mult
decât perfectă [V. Paşca; V. Păvăleanu], semnalându-se şi opinia contrară, potrivit căreia
epuizarea reprezintă doar momentul final al consumării, conform aprecierii „dacă o
infracţiune se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele cerute de norma de
incriminare, ea se epuizează în momentul în care şi-a dobândit fizionomia definitivă, prin
producerea ultimei urmări” [F. Streteanu, R. Moroşanu].
(Precizare:) Pentru definiţiile acestor categorii de infracţiuni (cele de durată), distincţiile între
momentul consumării şi cel al epuizării, cât şi consecinţele legate de aceste momente, a se
vedea materia formelor unităţii de infracţiune.
Codul penal nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din Titlul II, rezervat instituţiei
infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei reglementări în acest sens
(cu excepţia art. 154 alin. 2 şi 3, unde doctrina identifică referirea la încetarea
acţiunii/inacţiunii – în cazul infracţiunii continue – sau comiterea ultimei acţiuni/inacţiuni – în
cazul infracţiunii continuate – ori săvârşirea ultimului act de executare – în cazul infracţiunii
de obicei – ca vizând momentul epuizării), însă (şi) incriminarea unor forme ale acestor
infracţiuni se regăseşte, totuşi, în unele norme penale speciale (norme de incriminare); spre
ex.: infracţiunile continue sau cele de obicei.
Tentativa, privită în desfăşurarea activităţii infracţionale, constituie o fază a
desfăşurării activităţii materiale, iar în raport cu aprecierea legii penale, cu incriminarea,
constituie o formă a infracţiunii, o formă atipică, imperfectă. Întrucât răspunderea penală
începe, potrivit legislaţiei penale române, din faza de executare a faptei, legiuitorul a
consacrat o definiţie a acesteia în partea generală a Codului penal (Cap. IV din Titlul II – art.
32 alin. 1: „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”), şi a prevăzut dispoziţii
generale privind incriminarea şi sancţionarea acesteia.
Dacă în cazul infracţiunii consumate există o concordanţă deplină între latura
obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii, în cazul tentativei există o neconcordanţă între cele
două laturi, care rezidă în aceea că prin neproducerea rezultatului tipic, elementul subiectiv
rămâne parţial descoperit. În cazul în care este incriminată, tentativa constituie infracţiune,
formă atipică, sens în care dispune şi art. 174 C.P.: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau
comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le

46
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă...”.
Actele de pregătire. În cadrul perioadei externe a săvârşirii infracţiunii intenţionate
actele preparatorii reprezintă o fază distinctă, în care pot avea loc acte de pregătire morală sau
materială a săvârşirii infracţiunii (...) legătura lor cu infracţiunea rezidă în faptul că sunt
efectuate în vederea săvârşirii infracţiunii şi că exprimă şi ele intenţia autorului de a săvârşi
infracţiunea proiectată. Fără această legătură cu săvârşirea infracţiunii, actele preparatorii ar fi
lipsite de semnificaţie juridică. Dar chiar atunci când se dovedeşte că au fost săvârşite în
pregătirea unei infracţiuni, incriminarea actelor preparatorii este discutabilă. [C. Bulai, în: G.
Antoniu, Explicaţii preliminare..., vol. I]
Legea penală naţională nu incriminează actele preparatorii; avem în vedere dispoziţiile
înscrise în partea generală a Codului penal (titlul rezervat infracţiunii). Codul penal adoptă
principial (în principiu) teza neincriminării acestora, lipsa lor de relevanţă penală explicând,
astfel, inexistenţa unei definiţii generale a acestui tip de activităţi în partea generală a codului.
După cum s-a arătat, în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale, legea
intervine, în general, din faza executării (tentativa); însă, pe calea unor dispoziţii speciale,
legea apreciază drept infracţiuni, acordându-le relevanţă penală, fapte constând în producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii unor infracţiuni de gravitate sporită. Dacă, în aceste cazuri, actele (de pregătire)
astfel descrise prin lege, trebuie apreciate ca fiind incriminate pe cale de excepţie, ca fază
distinctă, propriu-zis a actelor preparatorii (acestea menţinându-şi natura juridică proprie şi
fiind doar asimilate tentativei exclusiv sub aspectul regimului sancţionator) – tocmai datorită
tehnicii legislative adoptate – sau trebuie considerate că îşi schimbă natura juridică, devenind
propriu-zis acte de executare (tentativă), constituie o problemă ce se dezbate în doctrină.
Având în vedere complexitatea acestor probleme, în continuare ne propunem să
prezentăm principalele aspecte de ordin teoretic şi practic legate de infracţiunea fapt - tentat,
fără a neglija delimitările ce se impun însă între această formă a infracţiunii şi infracţiunea
fapt - consumat, respectiv între faza tentativei şi aceea a actelor preparatorii.

III.1. Tentativa

Tentativa este prevăzută în Codul penal, partea generală, Titlul II, Capitol IV, art. 32-
34. În concepţia legii, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Formularea din
art. 32 C.P. – dispoziţie de debut în materia afectată tentativei – redă definiţia, deopotrivă şi
conţinutul tentativei (totalitatea condiţiilor obiective şi subiective ce o caracterizează drept
infracţiune – formă atipică), după cum rezultă şi formele sub care se prezintă (cele relevante

47
penal, pedepsibile).
Concepţia codului în vigoare privind incriminarea (limitată) a tentativei şi sistemul de
sancţionare (diversificarea de pedeapsă – regula), rezultă din dispoziţiile art. 33 C.P. În
articolul imediat următor se consacră cele două cauze generale de nepedepsire a tentativei:
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 34 C.P.).
În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a infracţiunii,
care constă în punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost însă
întreruptă sau, deşi actul de executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs efectul,
nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii. Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul
elementelor analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă) sunt de sesizat
următoarele particularităţi:
- Obiectul şi subiecţii – Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu
deosebirea că, în situaţia tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât
priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu situaţia infracţiunii fapt consumat.
- Latura obiectivă – cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente
obligatorii, însă cu diferenţe notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte
elementul material, cât şi urmarea imediată. Astfel, elementul material (actul de executare) se
realizează exclusiv prin acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în art. 32 alin. 1 C.P. –
după caz, se întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce urmarea (rezultatul)
faptei tipice; spre ex.: o persoană vizează să lovească cu un corp tăios – de pildă, cu un topor
– asupra capului victimei, însă este întreruptă acţiunea de ucidere prin intervenţia unui terţ,
sau, deşi chiar s-a aplicat lovitura respectivă înspre capul victimei, aceasta nu a fost însă
nimerită, astfel încât nu a mai decedat (sau, deşi lovită chiar, victima a reuşit totuşi să
supravieţuiască). În primul caz se ilustrează o tentativă – de omor – întreruptă (imperfectă),
iar în al doilea caz o tentativă – de omor – terminată (perfectă). Întreruperea executării sau
executarea integrală fără efectul faptei tipice se poate datora unor cauze variate, acestea
putând fi: survenite sau preexistente; neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane);
independente sau dependente de voinţa făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în
pericolul direct creat asupra obiectului juridic al infracţiunii; spre ex.: în cazul tentativei de
omor, se creează o stare de pericol asupra vieţii persoanei. Raportul de cauzalitate se
stabileşte între elementul material al tentativei şi pericolul creat pentru valoarea socială
ocrotită de norma de incriminare. Cerinţele suplimentare ce pot exista uneori pe latura
obiectivă (loc, timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă
elemente ale tipicâtăţii respectivei fapte incriminate.
- Latura subiectivă –forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna
intenţia, directă sau indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea solicită

48
verificarea unui anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii subiective a respectivei fapte
incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.
(Precizare:) În doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile mai sus
surprinse sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei. [C.
Bulai, în: G. Antoniu, Explicaţii preliminare …, vol. I; V. Păvăleanu]
Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă
în aprecierea potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
- Infracţiuni omisive proprii. În cazul infracţiunilor comisiv-omisive tentativa este, însă,
posibilă [V. Păvăleanu]; spre ex.: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de
vârstă foarte fragedă, prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este
descoperită şi copilul este salvat.
- Infracţiuni de obicei.
- Infracţiuni de executare promptă (ex.: ameninţarea comisă prin viu grai).
- Infracţiuni comise din culpă.
- Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).
- Infracţiuni de consumare anticipată (ex.: luarea de mită).
În cazul altor categorii de infracţiuni – spre ex.: infracţiuni continue, continuate,
complexe pe conţinut calificat praeterintenţionate etc. – în literatura juridică se manifestă
opinii contradictorii, în sensul dacă acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă [a se vedea
materia unităţii de infracţiune].

Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la

care nu este posibilă, impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea
activităţii infracţionale – atât faţă de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.

În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală

au fost formulate mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite
criterii de departajare (sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au
impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare
toate actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi
acele activităţi care, fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate
nemijlocit de aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră că există tentativă de omor
săvârşită în coautorat, de pildă, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă
aplică lovitura tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce
excede normei de incriminare a omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi

49
poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar, determinant în apariţia pe caz concret a
rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea efectuată, deşi la o distanţă
mai mare de producerea rezultatului în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter criminis) nu
poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă,
atunci când inculpatul i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi
un dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o
explozie puternică, aceasta fiind rănită.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de
delimitare care se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre ex.:
- delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi practica
penală s-a considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de pildă, dacă
victima a fost lovită cu intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o regiune
considerată a fi zonă vitală a corpului – de ex.: lovitură cu parul în cap, provocând o fractură
de boltă, punându-se viaţa în pericol.
- delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală s-au
emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al fortului, legiuitorul român
adoptând teoria apropriaţiunii, conform căreia infracţiunea de furt se consumă în momentul
în care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în stăpânirea, ilegitimă, de fapt, a
făptuitorului (imposedare) – spre ex.: făptuitorul este surprins, într-un mijloc de transport în
comun, cu mâna în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă niciun bun mobil
(căci, în măsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost descoperită imediat faptă,
furtul ar trebui considerat drept consumat).

III.1.1. Formele tentativei

Din reglementarea cuprinsă în art. 32 alin. 1 C.P. rezultă că tentativa se poate
manifesta sub următoarele forme:
- Tentativă imperfectă – tentativă perfectă (o primă clasificare având în vedere gradul de
realizare a executării, criteriu relevat de lege).
- Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrină).
- Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrină în
considerarea dispoziţiilor legale).
Tentativa imperfectă, întreruptă sau neterminată, prevăzută în art. 32 alin. 1 teza I
C.P., constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
însă întreruptă, astfel încât nu a mai avut loc consumarea.
Tentativa perfectă, terminată sau fără efect, prevăzută în art. 32 alin. 2 teza a II-a C.P.,

50
constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu şi-a
produs însă efectul, caracterizată prin executarea integrală a activităţii infracţionale, fără a se
produce însă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamnă lipsa consumării.
Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi la cele de
rezultat, spre deosebire de tentativa perfectă, care este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile
de rezultat (spre ex.: tentativă perfectă de omor; furt, viol, infracţiuni de rezultat care suportă
însă numai tentativa imperfectă). În cazul infracţiunilor de pericol tentativa perfectă nu este
posibilă, deoarece odată cu executarea în întregime a faptei (acţiune), faptă se consumă.
În literatura penală sunt prezentate şi alte forme ale tentativei, reţinându-se: tentativa
proprie – tentativa improprie. „Atunci când, din punct de vedere al mijloacelor folosite şi al
existenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea făptuitorului are toate şansele de a se
realiza consumarea infracţiunii, ne aflăm în prezenţa tentativei proprii, respectiv tentativa este
improprie atunci când fie datorită unor condiţii obiective care nu depind de făptuitor, ţinând
de insuficienţa sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lipsa obiectului material din locul
în care credea făptuitorul că este, sau dimpotrivă, datorită unor condiţii subiective, ţinând de
modul în care a fost concepută acţiunea, rezultatul nu s-a produs” [V. Paşca].
În raport de aceste forme se impun unele precizări:
- Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul
(spre ex.: intenţie de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate suficientă de
otravă, dar căreia viaţa îi este totuşi salvată), sau obiectul material se află la locul unde şi l-a
reprezentat făptuitorul (spre ex.: punere în executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra
căruia făptuitorul se îndreaptă, dar care este surprins înainte de a şi-l însuşi), există tentativă,
fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.). S-a
încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă proprie.
- Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt
apte, idonee a produce rezultatul, însă, au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat,
insuficiente sau defectuoase (spre ex.: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau a unei
arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci când obiectul există în materialitatea sa însă
făptuitorul este în eroare asupra locului în care se află în acel moment (spre ex.: se trage un
foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se afla o persoană care, în acel
moment, se afla în altă parte), există tentativa, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.), existând o imposibilitate relativă de consumare
a infracţiunii S-a încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.
„Faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut produce, nu înseamnă
că prin faptă astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială vizată
şi că nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a

51
săvârşi infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în
concret, la consumarea infracţiunii, adică la producerea rezultatului, cu excepţia cazului când
aceasta s-a datorat caracterului absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută
executarea” [C. Bulai, în: G. Antoniu (coord.) ş.a., Explicaţii preliminare…, vol. I].
Din cele ce preced şi în acord cu actuala reglementare, doctrina impune o nouă clasificare,
care distinge între tentativă idonee şi tentativă neidonee. „Tentativa idonee presupune acte ce
creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii
lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor”. Tentativa neidonee (art.
32 alin. 2 C.P.), există atunci când „datorită modului cum a fost concepută executarea, nu se
poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind evident
pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă să producă
rezultatul” [F. Streteanu, R. Moroşanu].
Potrivit art. 32 alin. 2 C.P., „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”. „Modul
iraţional în care este concepută executarea unor infracţiuni se referă la mijloacele care sunt
absolut inapte să producă rezultatul urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material
asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd în care este concepută
executarea. Nu poate exista tentativă atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin
farmece, vrăji sau blesteme, ori dându-i să bea un pahar cu apă ... Faptele astfel săvârşite nu
pot ameninţa sau vătăma valori sociale şi deci sunt irelevante din punct de vedere juridic” [C.
Bulai, în: G. Antoniu (coord.) ş.a., Explicaţii preliminare…, vol. I]. S-a încetăţenit în doctrină
denumirea de tentativă absolut improprie sau tentativă absurdă.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de
mai sus, considerându-se că, un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în
anumite situaţii concrete, date fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre ex.:
administrarea unei substanţe de regulă inofensive, precum zahărul, unei persoane suferind de
diabet, sau cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie, sau
uciderea patului prin împuşcare etc.

III.1.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt
consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării limitate (potrivit căruia tentativa trebuie
incriminată la toate infracţiunile indiferent de gravitatea acestora) şi cel al incriminării
limitate (sistem dominant, care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea
tentativei numai în cazuri grave). Acest din urmă sistem, al incriminării limitate, este
consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din prevederile art. 33 C.P., potrivit căruia:

52
„Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”.
Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea (şi
pedepsirea) în chiar textul care consacră faptă-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 C.P. ş.a.);
fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol din partea specială a C.P.,
care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele infracţiuni, anume şi
expres indicate, dintr-o anumită grupă de infracţiuni (spre ex.: art. 412, 393 C.P. sau art. 232,
237 C.P. ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale
se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care
presupune sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat -
pedeapsă de aceeaşi specie şi cu aceleaşi limite); cel al diversificării de pedeapsă (presupune
pentru tentativă o pedeapsă diferită de aceea incidentă pentru infracţiunea fapt-consumat –
pedeapsă de altă specie sau de aceeaşi specie, dar situată între limite reduse).
C.P. român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit art. 33 alin. 2, care
prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul
nostru penal, prin înjumătăţirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii,
plecându-se de la limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea consumată. În continuare,
potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 C.P., se dispune: „Când pentru infracţiunea consumată
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.
„În literatura şi în practica judiciară, s-a opinat cu îndreptăţire că atunci când legea
prevede pentru faptă comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi închisoare sau
închisoare şi amendă) [sic!], instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar
fi aplicat-o (în raport de criteriile de individualizare) dacă faptă era consumată, iar apoi va
face aplicarea dispoziţiilor privind tentativa, în raport de pedeapsa aleasă” [V. Dobrinoiu, în:
I. Pascu (coord.) ş.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generală].
(Precizări:) Atenuarea răspunderii penale conform dispoziţiilor art. 33 C.P. are în vedere în
mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principală aplicabilă.
În cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci inclusiv
tentativa (care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii
penale) – sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele
prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă (art. 128 C.P.).
Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca
regulă în materie, sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca
tentativă idonee, perfectă sau imperfectă. În cazul anumitor fapte penale – infracţiuni

53
complexe pe conţinut calificat sau forma agravată –prin excepţie de la dispoziţiile cuprinse în
art. 33 alin. 2 C.P., tentativa se pedepseşte potrivit sistemului parificării de pedeapsă, prin
sancţionare între limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe consumate, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare (corespunzător prevederilor din art. 36 alin. 3
C.P.).

III.1.3. Cauzele de nepedepsire a tentativei

În materia tentativei pedepsibile (relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze
legale, generale şi personale de nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător art. 34 alin. 1 C.P., precum
şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului, acte încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificată /
calificate – art. 34 alin. 2 C.P. [v. şi art. 51 C.P.]
Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care
înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar),
adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în
cursul executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea (desistarea), fie realizând în
întregime actul de executare, împiedică el însuşi sau încunoştinţând autorităţile, producerea
rezultatului faptei (împiedicarea producerii rezultatului). „Atunci când vorbim de cauzele de
nepedepsire a tentativei, nu avem în vedere ipotezele în care aceasta nu este incriminată, ci
situaţiile în care, deşi posibilă şi incriminată, ea nu atrage o sancţiune penală. În dreptul
nostru, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept, ele reprezintă cauze de nepedepsire,
ceea ce înseamnă că nu afectează existenţa tentativei”. [V. Păvăleanu]
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie
cunoscută de autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite
excepţii indicate în doctrină. Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de
existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri, chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii
autorului tentativei comise.

III.1.3.1. Desistarea
Desistarea implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare la
comiterea unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea să
o continue. De ex., persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage, sau pătrunde
într-un anumit loc cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua

54
obiectul în cauză. În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la
hotărârea infracţională (care este deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la
finalizarea actului de executare care a debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale, ceea
ce înseamnă că forma de tentativă care se realizează este cea imperfectă (întreruptă),
desistarea fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de pericol.

III.1.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă a persoanei care a
executat în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv producerea
urmării faptei tipice, deci, consumarea infracţiunii. „Împiedicarea producerii rezultatului nu
trebuie confundată cu acţiunea de înlăturare a consecinţelor infracţiunii, acţiune ulterioară
consumării infracţiunii şi care poate avea doar semnificaţia unei circumstanţe atenuante. Nu
constituie, astfel, împiedicare a producerii rezultatului, restituirea bunurilor furate” [V.Paşca].
Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două
posibilităţi:
- Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea
comisă până în acel moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica
apariţia consumării infracţiunii (ex.: duce şi-a lovit soţia pe care o învinuise de infidelitate, iar
aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a telefonat la 112, anunţând
faptă, astfel încât soţia a fost salvată de la moarte [V. Dobrinoiu, în: I. Pascu (coord.) ş.a.,
Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generală).
- Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea infracţiunii
(după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început să acuze dureri mari de
stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi urgent a dus-o la spital, unde,
personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului - [V. Dobrinoiu,
în: I. Pascu (coord.) ş.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea generală]).
În cazul în care autorităţile anunţate nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea
producerii rezultatului, s-au conturat, în doctrină, două soluţii:
- Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile [A. Vlăsceanu, A.
Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior; ş.a.].
- Autorul va fi pedepsit – putându-se trage la răspundere penală şi persoana vinovată, din
cadrul autorităţii, pentru infracţiunea de sine-stătătoare comisă de aceasta – legea
condiţionând nepedepsirea autorului de neproducerea rezultatului (însăşi denumirea instituţiei
indicând necesitatea verificării caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului), iar
nu doar de simpla punere în mişcare a procesului cauzal de împiedicare a producerii
rezultatului. [V. Paşca]

55
 Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate
interveni numai (de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.
Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, există acte de executare calificată(e), aplicându-se
pedeapsa pentru acea infracţiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 C.P. În astfel de
situaţii, ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz concret, nu va atrage pedeapsa
(tentativă imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare a producerii
rezultatului), urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre ex.: „În cazul împiedicării
producerii rezultatului la infracţiunea de omor, făptuitorul va fi exonerat de pedeapsă pentru
tentativa la această infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru infracţiunea
consumată de vătămare corporală. În cazul infracţiunii de furt calificat prin efracţie, dacă
făptuitorul se desistă, nu va fi pedepsit pentru tentativă de furt, dar va putea fi pedepsit pentru
distrugerea cauzată prin efracţie” [V. Paşca].

III.2. Actele de pregătire

Actele de pregătire, ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii, nu sunt definite prin

dispoziţiile părţii generale a C.P., doctrina penală apreciindu-le, în mod unanim, ca fiind acele
activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii, ori în crearea de condiţii favorabile comiterii acesteia. Faza actelor
preparatorii poate lipsi, atunci când făptuitorul trece direct la comiterea infracţiunii.
Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată, de acte ce se pot
efectua, constând – după caz – în acte de natură materială sau morală, prin care se facilitează
săvârşirea faptei, care creează condiţii necesare trecerii la executare, spre ex.: culegere de
informaţii privind victima, sau locul / timpul săvârşirii faptei, ori procurarea / confecţionarea
instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia etc.
Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie
să îndeplinească mai multe condiţii:
- să aibă o existenţă obiectivă, să îmbrace o formă concretă, capabilă să creeze condiţii
favorabile trecerii la executarea faptei;
- activităţile efectuate să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate, sau să
nu constituie un început de executare (tentativă);
- să aibă la bază intenţia (directă) în sensul urmăririi producerii rezultatului prevăzut.
Problema dacă actele de pregătire trebuie să fie incriminate ca o formă a infracţiunii,
sau nu, este controversată în literatura juridică şi este soluţionată diferit în legislaţiile penale,

56
conturându-se două teze, respectiv cea a neincriminării şi cea a incriminării limitate sau
nelimitate a acestora. Reamintim că orice fapt incriminat este o infracţiune, iar pentru orice
infracţiune legea prevede o pedeapsă.
În lumina legislaţiei noastre penale şi având în vedere aprecierile doctrinei, se poate
observa existenţa mai multor ipoteze distincte în cazul cărora se acordă relevanţă penală unor
acte de pregătire, anume:
- asimilarea actelor de pregătire tentativei;
- acte de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome;
- acte de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul.
Le vom examina pe rând.

III.2.1. Acte de pregătire relevante penal prin asimilare cu tentativa

Legea penală română acordă relevanţă penală în cazul unor infracţiuni de gravitate
aparte, asimilându-le tentativei. De ex., în C.P., art. 412 alin. 2, se dispune: „Se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunilor ...” (urmând enumerarea limitativă a unor infracţiuni
contra securităţii naţionale).
În legătură cu această primă ipoteză legală, în doctrina penală s-au conturat două
puncte de vedere:
- Incriminarea actelor de pregătire pe cale de excepţie (excepţie de la teza neincriminării,
adoptată de C.P.). Prevăzând că se pedepsesc, legea face o caracterizare a activităţii ce
constituie acte de pregătire, pentru a releva trăsăturile acestora şi a le deosebi de actele de
executare. Altfel spus, prin transpunerea lor în legea penală, legiuitorul acordă relevanţă
penală actelor de pregătire, ca şi tentativei, stabilind acelaşi tratament juridic pentru cele două
etape de desfăşurare a activităţii materiale, fără ca prin acest mod de sancţionare să se lase
impresia unei identificări a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere
sancţionator! Astfel, dacă o persoană efectuează acte de pregătire sancţionate de lege şi apoi
depăşeşte această fază, ajungând în faza superioară, a executării, respectiv în aceea a
consumării infracţiunii, actele de pregătire se absorb în faptul tentat sau în faptul consumat,
urmând a se angaja răspunderea penală pentru o singură infracţiune.
- Incriminarea limitată a actelor de pregătire, ca fiind acte de executare, prin voinţa legii
actele de pregătire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sancţionarea lor ca acte
preparatorii ar contraveni principiului legalităţii incriminării” [Paşca]. Altfel spus, actele de
pregătire nu sunt incriminate şi sancţionate ca atare, ci sunt transformate în acte de executare,
acte tentate (tentativă), cu regimul corespunzător tentativei, ceea ce ar implica o modificare în
natura juridică a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfel, infracţiune în formă

57
imperfectă – tentativă.
În opinia noastră, actele de pregătire îşi menţin natura juridică, asimilarea lor cu
tentativa operând exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal, sens în care se pronunţă
şi alţi autori [doctrină de Drept penal – partea specială].

III.2.2. Actele de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome

În alte cazuri, actele de pregătire sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de sine-
stătătoare; de ex.: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.P.). În
legătură cu această a doua ipoteză legală, există unanimitate de păreri în doctrină în aprecierea
că faptă descrisă în norma de incriminare se prezintă sub formă de infracţiune-tip, consumată.
Dacă scopul comiterii faptei este realizat (săvârşirea faptei pregătită prin comiterea actului
preparator incriminat în mod de sine-stătător), atunci răspunderea penală se angajează pentru
un concurs de infracţiuni!

III.2.3. Actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul infracţiunii

În raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 C.P. În literatura juridică s-a exprimat
opinia că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la săvârşirea
faptei, devin acte de participaţie sub forma complicităţii anterioare, atunci când autorul va
trece la săvârşirea acesteia, comiţând cel puţin o tentativă pedepsibilă, opinie respinsă de alţi
autori, care consideră că în această ipoteză nu este vorba despre acte de pregătire propriu-zise,
căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare a unei hotărâri
proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.

IV. UNITATEA INFRACŢIONALĂ

Unitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea activitate infracţională formată

dintr-o singură acţiune / inacţiune ori din mai multe acţiuni / inacţiuni, decurgând din însăşi
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi
hotărâri (rezoluţii) infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea
infracţională poate fi unitate naturală (care rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii) şi
unitate legală (care rezultă din voinţa legiuitorului, prin reunirea, de regulă, în conţinutul unei
singure infracţiuni, a mai multor acţiuni / inacţiuni, datorită unor legături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea naturală infracţiunile simple şi cele continue, prezentându-se în
doctrină, în acest context – în mod tradiţional – şi situaţia infracţiunii deviate, integrându-se în
unitatea legală infracţiunile continuate, complexe, de obicei şi progresive.

58
 IV.1. Unitatea infracţională naturală

Aspectele comune infracţiunilor cu apartenenţă la unitatea naturală infracţională

rezidă în unicitatea acţiunii / inacţiunii, ce produce un rezultat periculos, în temeiul unei
singure forme de vinovăţie dintre formele vinovăţiei penale.

IV.1.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, al materialităţii
faptei, printr-o singură acţiune / inacţiune, care nu durează în timp şi care produce un singur
rezultat periculos – infracţiunea momentană, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în
evidenţă o singură formă de vinovăţie penală.
În mod constant, în doctrina penală se menţionează faptul că uneori infracţiunea
simplă se poate realiza şi printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau
conţinut acţiunii unice, spre ex.: uciderea victimei se poate realiza printr-un singur act de
executare (de pildă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cuţit în regiunea
toracică), unicitatea acţiunii menţinându-se şi atunci când prin acte succesive, comise în
aceeaşi împrejurare, se aplică mai multe lovituri de cuţit în zone ce adăpostesc organe vitale.
Această ultimă ipoteză a primit în doctrină denumirea de unitate naturală colectivă [F.
Streteanu, R. Moroşanu], sau unitate naturală de infracţiune cu pluralitate de acte
contextuale [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I], sau
infracţiune omogenă [V. Păvăleanu]. Indiferent de denumirea atribuită acestei ipoteze, ceea ce
ţine de esenţa unicităţii faptei care ilustrează o singură infracţiune, ca unitate infracţională
naturală, constă în existenţa unei pluralităţi de acte materiale aflate într-o succesiune imediată,
neîntreruptă în timp, acte ce se comit cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare, subsumate
aceleiaşi încadrări juridice, care se caracterizează, deci, prin omogenitate juridică (fiecare act
trebuie să întrunească conţinutul aceleiaşi infracţiuni).
Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de
subiecţi pasivi îşi găseşte în teoria şi practica penală rezolvări distincte, în principal după
apartenenţa infracţiunilor la categoria infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra
patrimoniului. Astfel, în materia infracţiunilor contra persoanei, opinia majoritară promovează
soluţia pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când există mai
muţi subiecţi pasivi. Excepţiile: omor calificat, ucidere din culpă forma agravată, vătămare
corporală din culpă forma agravată. Dimpotrivă, doctrina majoritară susţine existenţa unei
singure infracţiuni, ca unitate naturală simplă, în materia infracţiunilor contra patrimoniului,
în aceeaşi ipoteză, de pluralitate de subiecţi pasivi.

59
 Menţionăm şi poziţia unor autori [F. Streteanu, R. Moroşanu], care apreciază că,
indiferent de categoria infracţională de referinţă, unitatea de infracţiune este exclusă în
condiţiile existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, unitatea subiectului pasiv impunându-se
ca o condiţie de existenţă a unităţii naturale de infracţiune (pentru detalii în legătura cu
problema pe care o dezvoltă această chestiune recomandăm parcurgerea doctrinei [C-tin.
Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I]).
A nu se confunda infracţiunea simplă cu infracţiunea în conţinut de bază, şi o
infracţiune în conţinut calificat / agravat putându-se prezenta ca o infracţiune simplă !

IV.1.2. Infracţiunea continuă

Fără o definiţie expresă în cuprinsul părţii generale a C.P., infracţiunea continuă este
definită în doctrină ca fiind acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune / inacţiune
ce se prelungeşte în timp prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare, dependentă
sau independentă de voinţa făptuitorului, care îi pune capăt. „Semnul distinctiv al infracţiunii
continue constă în aceea că acţiunea infracţională, prin natura ei, continuă, durează în timp, în
sensul că nu se cere o hotărâre pentru a prelungi această durată” [V. Paşca].
Printre infracţiunile continue se pot menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în
mod ilegal (art. 205 C.P.); furtul de curent electric (art. 228 alin. 3 C.P.); furtul în scop de
folosinţă (art. 230 C.P.); abandonul de familie (art. 378 alin. 1 lit. b, c C.P.); deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori (314 C.P.); uzurparea de calităţi oficiale în forma
portului pe nedrept de uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice (art. 258 alin.
3 C.P.) etc.
În literatura de specialitate se realizează o clasificare a infracţiunilor continue,
reţinând, spre ex.: comisive – omisive, în funcţie de verbum regens; continue permanente –
continue succesive, având în vedere modul în care se realizează activitatea materială; de
rezultat – de pericol, potrivit tipului de urmare imediată produsă; etc.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care
curge neîntrerupt în mod natural, nu cunoaşte sincope în execuţie (ex.: art. 205 C.P.), spre
deosebire de care infracţiunile continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze
fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie, fără ca acestea să afecteze
unitatea naturală a faptei (ex.: art. 258 alin. 3 C.P.). Împărţirea infracţiunilor continue în
permanente şi succesive este importantă întrucât orice întrerupere, în cazul celor permanente,
are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă
comiterea unei noi infracţiuni continue [V. Păvăleanu], cu posibilitatea reţinerii, după caz, a
unei infracţiuni continue săvârşite în mod continuat, în condiţiile art. 35 C.P., sau a pluralităţii
de infracţiuni (concurs de infracţiuni), în lipsa rezoluţiei infracţionale unice.

60
 Infracţiunea continuă, fiind o formă a unităţii naturale infracţionale, atrage un rezultat
unic caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intenţie sau praeterintenţie. În principiu,
nu excludem posibilitatea existenţei unei infracţiuni continue culpoase, deoarece nu sesizăm
existenţa niciunei incompatibilităţi de factură teoretică între instituţia infracţiunii continue şi
forma de vinovăţie a culpei.
Ca infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte două momente distincte,
respectiv momentul consumării faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de
incriminare a faptei), dincolo de care are loc prelungirea acţiunii / inacţiunii prin voinţa
făptuitorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când încetează definitiv acţiunea /
inacţiunea). Încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui organ
abilitat al statului (spre ex., prin descoperirea faptei), fie propriei voinţe a făptuitorului, care
curmă comiterea activităţii infracţionale (spre ex., în cazul unui furt de curent electric,
infractorul se debranşează de bună-voie de la circuitul reţelei electrice la care se cablase
ilegal). Din prevederile art. 154 alin. 2 C.P. reiese că infracţiunea continuă se consideră
săvârşită la data încetării acţiunii / inacţiunii, aşadar la data epuizării, moment ce interesează
în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în
timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă
etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce
de la data întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue, sens în care se
pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
În cazul infracţiunilor continue comisive intenţionate se discută în doctrină despre
posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă, apreciind alături de alţi autori [Paşca], că
tentativa este posibilă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor
infracţiuni de acest tip, este chiar incriminată (ex.: art. 205 alin. 5 C.P.).

IV.1.3. Infracţiunea deviată

În cadrul unităţii infracţionale naturale doctrina majoritară prezintă şi cazul aşa-
numitei infracţiuni deviate în două dintre modalităţile sub care se poate înfăţişa, reţinându-se
că ceea ce o particularizează este împrejurarea că infracţiunea este săvârşită fie prin devierea
acţiunii din cauza greşelii făptuitorului de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese
îndreptată la un alt obiect sau la o altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, din cauza erorii
făptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela decât pe care făptuitorul
vroia să-l vatăme sau să îl pună în pericol [V. Paşca; V. Păvăleanu; C-tin. Duvac, în: G.

61
Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I].
În general sunt prezentate două modalităţi, încetăţenite sub denumirile aberatio ictus,
respectiv error in persona / in re, ambele ridicând problema dacă ansamblul faptic
infracţional determină existenţa unei singure infracţiuni, sau dimpotrivă, a unei pluralităţi
infracţionale, sub forma concursului de infracţiuni. Cele două modalităţi asupra cărora se
opreşte constant doctrina majoritară sunt reprezentate de:
- devierea acţiunii spre un alt obiect / persoană, ceea ce înseamnă aberatio ictus, spre
exemplu: o persoană vrea să lovească, înarmată fiind cu un cuţit, o anumită persoană, însă,
din greşeală în executare, loveşte o altă persoană;
- săvârşirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, din cauza erorii asupra identităţii, ceea
ce înseamnă error in persona / in re, spre exemplu: o persoană vrea să ucidă o anume altă
persoană, însă, fiind noapte, o confundă cu o altă persoană, sau o persoană, intenţionând să
sustragă un anumit bun, aparţinând unei persoane, sustrage un bun asemănător, aparţinând
altei persoane.
Opinia dominantă în literatura de specialitate autohtonă, reflectată în numeroase
soluţii jurisprudenţiale, apreciază că în cazul infracţiunii deviate, în ambele modalităţi
indicate, există o singură infracţiune, „aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial,
deoarece rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de
exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să
o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără
importanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau
bunurile unei anumite persoane, ci ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a
fura etc., fiind realizată integral, tentativa de săvârşire a infracţiunii asupra persoanei vizate de
făptuitor se absoarbe, ca orice tentativă, în chip natural, în infracţiunea fapt consumat” [V.
Paşca; V. Păvăleanu].
Într-o altă opinie se susţine că, în cazul devierii acţiunii (aberatio ictus), ori de câte ori
se constată că pe lângă infracţiunea consumată sunt întrunite şi elementele constitutive ale
unei tentative pedepsibile, trebuie promovată soluţia concursului de infracţiuni, „întrucât au
fost puse în pericol două valori ocrotite de legea penală, iar fenomenul absorbirii tentativei
pedepsibile într-o infracţiune consumată în dauna altei persoane, nu numai că nu este prevăzut
de lege, dar apare şi ca artificial şi contrar legii penale, întrucât ar lăsa nepedepsită o tentativă
pedepsibilă” [V. Păvăleanu; V. Paşca]. Semnalăm şi aici opinii divergente, privind
infracţiunile reunite în structura concursului, respectiv: tentativă de omor şi omor consumat,
sau tentativă de omor şi ucidere din culpă.
În lipsa unei soluţii legislative exprese în legislaţia penală din România, problema
calificării ansamblului faptic infracţional drept unitate infracţională sau pluralitate de

62
infracţiuni (concurs), rămâne una controversată, apreciind că niciuna dintre opiniile exprimate
nu este la adăpost de unele critici, respectiv că fiecare prezintă (şi) argumente puternice în
susţinere.
După cum am menţionat deja, modalităţile de manifestare ale infracţiunii deviate nu se
reduc doar la cele prezentate, menţionând şi:
- aberatio delicti, existentă atunci când se realizează o infracţiune de altă natură decât aceea
aflată în reprezentarea infractorului, din cauza devierii, spre exemplu atunci când o persoană,
dorind să o lovească pe alta cu o piatră pentru a-i cauza o vătămare integrităţii corporale,
nimereşte, din greşeală, într-o vitrină a unui magazin, pe care o distruge;
- aberatio causae, existentă atunci când se realizează exact infracţiunea propusă de către
făptuitor, chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecută la nivelul
legăturii de cauzalitate (rezultatul se produce în urma acţiunii făptuitorului altfel decât şi-a
imaginat acesta); spre exemplu, o persoană doreşte să o ucidă pe alta prin înecare, aşa încât o
aruncă în apă de la înălţime, de pe un pod, dar victima decedează înainte de a ajunge în apă,
lovindu-se la cap de stâlpul de susţinere a podului.

IV.2. Unitatea infracţională legală

IV.2.1. Infracţiunea continuată

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni
care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 35 alin. 1 C.P.).
Din definiţia legală se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate,
unicâtatea conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură obiectivă; unitatea pe latură
subiectivă; unitatea subiecţilor infracţiunii – subiect activ şi subiect pasiv. Aceste condiţii
privesc:
1) Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latură obiectivă).
Această primă condiţie ţine de materialitatea activităţii infracţionale, implicând săvârşirea mai
multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două), în accepţiunea mai largă, de faptă relevantă
penal, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, atunci
când vatămă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală. Astfel, unitatea
infracţiunii există (nu este afectată), dacă unele dintre acţiunile / inacţiunile săvârşite au ajuns
în faza consumării, iar alte acţiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga activitatea fiind
calificată ca infracţiune consumată), sau unele acţiuni / inacţiuni corespund conţinutului de
bază, iar altele conţinutului calificat (agravat) sau atenuat (răspunderea penală pentru întreaga

63
infracţiune continuată fiind angajată la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel comise),
ori, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ, săvârşirea în mod continuat poate
consta în realizarea unor activităţi distincte (dar echivalente juridic) din cele prevăzute de
lege.
Fiecare acţiune / inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat,
astfel încât, pe ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „sumă” a rezultatelor
atrase în urma săvârşirii pluralităţii de acţiuni / inacţiuni. Raportul de cauzalitate se stabileşte
între pluralitatea de acţiuni / inacţiuni şi rezultatul global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă se întregeşte prin cerinţa săvârşirii acţiunilor /
inacţiunilor la diferite intervale de timp, legea neprecizând, însă, întinderea acestora. Sub
acest aspect, în mod constant se subliniază în doctrină faptul că acţiunile / inacţiunile trebuie
săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece
ne-am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale colective”), nici prea lungi (caz în care s-ar
face loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma concursului – real, omogen, succesiv – de
infracţiuni).
Astfel, dacă inculpatul, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei vătămate,
a ridicat în două rânduri bunurile sustrase, transportându-le la locuinţa sa, a săvârşit o
infracţiune unică de furt calificat şi nu o infracţiune continuată, faptele fiind săvârşite
neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie. De asemenea, nu constituie o infracţiune continuată furtul
săvârşit în locuri şi prin mijloace diferite, la perioade de timp relativ mari (lunile mai,
octombrie, decembrie, în acelaşi an), profitându-se de anumite condiţii prielnice, situaţie în
care vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni. [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu
(coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I]
2) Săvârşirea ansamblului faptic în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe latură
subiectivă).
Reunirea tuturor acţiunilor / inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate rezidă în
elementul subiectiv (anume intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latură
subiectivă se referă, deci, la săvârşirea acţiunilor / inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, rezoluţia care trebuie să cuprindă reprezentarea în linii generale a activităţii
infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni / inacţiuni, unicitatea
acesteia însemnând că trebuie să fie anterioară, să premeargă tuturor acţiunilor / inacţiunilor,
totodată să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate, ce privesc: existenţa aceluiaşi obiect juridic sau obiect material; existenţa aceluiaşi
mod de operare (modus operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau timp; unitatea
mobilului ori a scopului, etc. Dimpotrivă, nu există o rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. 1

64
C.P., atunci când făptuitorul a luat hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca un mijloc
de trai; de a înşela ori de câte ori împrejurările îi vor fi prielnice; de a trafica influenţa sa de
câte ori se va ivi prilejul. [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ,vol. I]
În considerarea condiţiilor privitoare la unitate pe latură obiectivă / subiectivă,
menţionăm că, în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod continuat infracţiunile contra
patrimoniului (ex.: furt, înşelăciune, distrugere ş.a), infracţiunile de fals, infracţiuni de
corupţie (ex.: luarea de mită), de serviciu (ex.: delapidarea, abuzul în serviciu), unele
infracţiuni contra persoanei (ex.: violul, lovirea, vătămarea corporală). În principiu, orice
infracţiune intenţionată poate fi comisă în mod continuat, majoritatea autorilor apreciind că
infracţiunea în formă continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă, a celor
praeterintenţionate, a celor care nu prezintă un obiect care nu este susceptibil de divizare, a
celor de obicei.
3) Unitatea de subiecţi.
A) Unitatea de subiect activ.
Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială pentru orice infracţiune, deci şi
pentru existenţa unei infracţiuni săvârşită în mod continuat, aceasta putând fi comisă de o
singură persoană fizică – infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate
corespunzătoare existenţei capacităţii penale, la momentul săvârşirii faptei) – în calitate de
autor, după cum infracţiunea în formă continuată este susceptibilă şi de comitere în
participaţie penală (coautor, instigator, complice); după caz, participaţia poate fi parţială (doar
la unele dintre acţiunile / inacţiunile componente), sau totală (când se cooperează la toate
acţiunile / inacţiunile), cu diferenţieri pe planul răspunderii penale [a se vedea materia
participaţiei penale].
B) Unitatea subiectului pasiv.
Condiţia este prevăzută expres în art. 35 alin. 1 C.P., întregindu-se prin prevederile art.
238 din L. 187/2012, în vederea unei interpretări unitare cu privire la condiţia unităţii
subiectului pasiv. Art. 238 din legea de punere în aplicare a C.P. dispune: „În aplicarea
dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră
îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în
coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi
secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.
Astfel, în doctrina penală se consideră că va fi existentă condiţia unităţii subiectului
pasiv în cazul săvârşirii mai multor acţiuni de furt, la intervale diferite de timp, a unor bunuri
comune, coproprietatea mai multor persoane vătămate (art. 238 lit. a din L. 187/2012), după
cum va fi îndeplinită condiţia subiectului pasiv unic şi în cazul inculpatului care, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte defectuos mai multe acte, la diferite intervale

65
de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care cauzează vătămarea drepturilor
mai multor persoane (art. 238 lit. b din L. 187/2012) [M. Udroiu, V. Constantinescu; A.
Vlăsceanu, A. Barbu].

IV.2.1.1. Sancţionarea infracţiunii continuate

Potrivit art. 36 alin. 1 C.P.,, infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3
ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Prin
instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o cauză (stare) generală,
reală, de agravare facultativă a pedepsei. Constituind formă a unităţii legale infracţionale,
infracţiunea continuată se va sancţiona cu o singură pedeapsă, care se va aplica într-un singur
timp, în sensul că, instanţa, în funcţie de împrejurările cauzei, va individualiza o pedeapsă în
limitele prevăzute de norma de incriminare, stabilind un cuantum între aceste limite, sau unul
care să echivaleze maximului special, care, dacă nu va fi apreciat ca satisfăcător, va putea fi
depăşit în limita maximă prevăzută de lege.
Prevederile legii, potrivit denumirii marginale a art. 36 C.P. – „Pedeapsa pentru
infracţiunea continuată” – stabilesc modul de sancţionare în cazul infracţiunii continuate,
având în vedere infractorul persoană fizică, ca infractor major. În cazul infractorului minor la
data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 128 C.P., forma continuată – ca formă de agravare a
răspunderii penale – va fi avută în vedere la alegerea măsurii educative, producând efecte
între limitele prevăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasă).
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama
de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate
fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 37 C.P.).
*
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, care cunoaşte momentul
consumării şi – ulterior acestuia, ca moment final al activităţii infracţionale – momentul
epuizării. Consumarea formei continuate de săvârşire a infracţiunii are loc odată cu trecerea la
comiterea celei de-a doua acţiuni / inacţiuni, în condiţiile legii (art. 35 alin. 1 C.P.), iar
epuizarea intervine la data comiterii ultimei acţiuni / inacţiuni.
Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei,
acesta rezultă implicit din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a,
ipoteza nr. 2) C.P, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv
data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Acest moment, al epuizării, interesează în raport
de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;

66
incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc.
Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce
de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina,
corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.

IV.2.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este reglementată în art. 35 alin. 2 C.P. ca fiind infracţiunea în
al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune
sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Construcţie a
legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de „infracţiune absorbantă”, în
timp ce faptă incriminată de sine-stătător inclusă în conţinutul acesteia poartă denumirea de
„infracţiune absorbită”.
Din textul legal se desprind cele două modalităţi normative sub care se poate înfăţişa o
infracţiune complexă:
- Infracţiunea complexă forma de bază, tip, a faptei incriminate, care există atunci când în
conţinutul infracţiunii complexe intră, ca element constitutiv, o acţiune / inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. 35 alin. 2 teza I C.P.)
Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează fie
prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate de sine-stătător, în considerarea unei
anumite legături expres indicate, etiologică sau consecvenţională (spre exemplu, tâlhăria – art.
233 NCP), fie prin absorbţie – când infracţiunea este creată cu ajutorul unei alte infracţiuni,
căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, elemente lipsite de valoare infracţională proprie
(precum o anumită calitate a unui subiect), desemnând astfel un conţinut complex (spre
exemplu, ultrajul – art. 257 NCP).
- Infracţiunea complexă formă calificată (agravată) a faptei incriminate, care există când în
conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune
sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2)
teza a II-a NCP]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă
se realizează prin absorbţie, infracţiunea absorbantă putând fi, după caz, o infracţiune care nu
este complexă pe conţinutul ei de bază, care, prin absorbţia unei alte fapte relevante penal prin
ea însăşi, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex [spre exemplu,
furtul calificat prin efracţie – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I NCP], sau o infracţiune deja
complexă pe conţinutul ei de bază, al cărei conţinut se agravează prin faptă relevantă penal

67
prin ea însăşi, care este absorbită pe conţinutul calificat (spre exemplu, tâlhăria urmată de
moartea victimei – art. 236 NCP). De asemenea, ilustrăm şi incriminări complexe în condiţiile
unei pluralităţi de subiecţi pasivi, în cazul unor fapte penale, cum ar fi, de exemplu: omorul
calificat (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.), uciderea din culpă agravată (art. 192 alin. 3 C.P.),
vătămarea corporală din culpă (art. 196 alin. 4 C.P.).
Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic
infracţional, infracţiunea complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere prin
identificare corectă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate şi în afara
oricăror confuzii atunci când activitatea infracţională care figurează ca element constitutiv sau
ca element circumstanţial agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a faptei absorbite,
fie sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra
sensului lor, iar gravitatea acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când
este incriminată separat, este inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru
infracţiunea absorbantă. În doctrina penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat
că infracţiunea complexă prezintă un număr de trăsături specifice care o particularizează în
peisajul unităţii infracţionale, insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei,
caracterului determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei
de periculozitate între infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă. [F. Streteanu, R.
Moroşanu; C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I]
Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a
infracţionalităţii, dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde
cerinţelor principiului legalităţii incriminării, fiind inadmisibilă complexitatea judiciară.
Numai legiuitorul poate construi o infracţiune complexă, după cum acest ansamblu unic
infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să
îşi recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea
soluţiei concursului de infracţiuni.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi ale sale permite unele observaţii
privitoare la obiect, subiecţi, latură obiectivă şi subiectivă, punctând următoarele aspecte:
- infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complexă, valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură, spre ex.:
infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă eterogenă, potrivit obiectului juridic
principal găsindu-şi apartenenţa în categoria infracţiunilor contra patrimoniului; infracţiunea
de omor calificat pe motivul pluralităţii victimelor (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.) este o
infracţiune complexă omogenă.
- subiectul activ poate fi orice persoană fizică (major sau minor răspunzător penal la data
săvârşirii faptei) – cu excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită calitate specială

68
subiectului activ; infracţiunea complexă se poate comite în participaţie penală sub toate
formele [a se vedea materia pluralităţii de făptuitori].
- subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de
persoane.
- la nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate presupune,
după caz, două activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (ex.: tâlhăria)
sau similare (ex.: omorul calificat comis asupra a două sau mai multor persoane, cu aceeaşi
ocazie şi în aceeaşi împrejurare), ori o singură acţiune sau inacţiune incriminată în mod de
sine-stătător, unică (ex.: lovirea superiorului sau a inferiorului, art. 420 C.P.), sau prevăzută
alternativ altei / altor acţiuni sau inacţiuni cu valoare infracţională proprie (ex.: ultrajul, art.
257 C.P.).
- din punct de vedere subiectiv, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu oricare
formă posibilă de vinovăţie, în funcţie de reglementare (ex.: cu intenţie – furtul calificat prin
violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. 2 lit. b C.P.; din culpă – vătămarea
corporală din culpă, forma agravată din alin. 4 al art. 196 C.P.; cu intenţie depăşită – violul
care a cauzat vătămarea corporală a victimei, art. 218 alin. 3 lit. e C.P., ori violul care a dus la
moartea victimei, art. 218 alin. 4 C.P.).
- infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se
urmarea imediată caracteristică faptei incriminate; infracţiunea complexă este susceptibilă de
rămânere la stadiul tentativei, în funcţie de tipul de infracţiune şi de particularităţile obiective
şi subiective ale acesteia (spre ex.: dacă acţiunea principală s-a întrerupt într-un moment
anterior consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea complexă, cum ar fi în cazul
tâlhărie, dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau psihică, dar nu s-a reuşit sustragerea
bunului mobil).

IV.2.2.1. Sancţionarea infracţiunii complexe

Potrivit prevederilor legale (art. 36 alin. 2 C.P.), infracţiunea complexă se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, dispoziţie care este în
acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (principiul legalităţii pedepselor),
normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi pedepsele corespunzătoare
gravităţii ansamblului unic infracţional.
Spre deosebire de infracţiunea continuată, în acest caz nu se ridică problema unei
cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea sporită fiind valorificată oricum de legiuitor
(în mod firesc) prin instituirea unor limite de pedeapsă superioare prin comparaţie cu cele
instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii complexe absorbante.
Însă, ca şi în cazul infracţiunii continuate, dacă se descoperă, după o condamnare definitivă,

69
alte acţiuni / inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se
recalculează (potrivit dispoziţiilor art. 37 C.P.).
Potrivit art. 36 alin. (3) C.P., „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,
dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”. „În privinţa pedepsei în cazul
infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că, «dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică numai pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce practica
judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de
incriminare a unor astfel de fapte”; spre exemplu, în cazul unei fapte praeterintenţionate de
tâlhărie sau de viol, când acţiunile violente ale infractorului au condus la vătămarea corporală
sau moartea victimei, dar nu s-a reuşit deposedarea sau întreţinerea raportului / actului sexual,
în condiţiile legii.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală [V. Paşca] se apreciază că rezolvarea propusă de
C.P. este una parţială şi inconsecventă, observându-se că legea menţine incriminarea
tentativei la astfel de infracţiuni praeterintenţionate numai în cazul în care violenţele
exercitate pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii au avut ca urmare doar vătămarea
corporală, spre exemplu: art. 234 alin. 3 C.P.; art. 218 alin. 3 lit. e C.P. (nefăcându-se referire
la tentativa acestor infracţiuni praeterintenţionate atunci când au cauzat moartea victimei, deşi
structura acestor infracţiuni este identică). Sub acest aspect, în doctrină se identifică mai
multe soluţii posibile, promovându-se – după caz – soluţia unităţii infracţionale (se disting
două situaţii, antrenând discuţii referitoare la încadrarea juridică a ansamblului faptic, fie ca
tentativă, fie ca fapt consumat, urmând însă – în oricare variantă – regimul de sancţionare prin
parificare de pedeapsă, în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată) sau aceea a pluralităţii de infracţiuni, sub forma unui concurs de infracţiuni (în
sensul ruperii unităţii legale de infracţiune şi al promovării soluţiei concursului de infracţiuni,
de exemplu, între o tentativă de viol sau tâlhărie - pe de o parte – şi o lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte, pe de altă parte) [pentru detalii a se vedea: M.I.Michinici, M.Dunea, în:
T.Toader (coord.) ş.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].

IV.2.3. Infracţiunea de obicei

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a C.P., infracţiunea de obicei este
definită în doctrina penală ca desemnând acea formă a unităţii legale care constă în repetarea
unei fapte de un număr de ori, până se relevă obişnuinţa, o îndeletnicire, o practică sancţionată
de legea penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni plurale gravitatea specifică unei
infracţiuni. Legea penală consacră, ca infracţiuni de obicei, spre exemplu: hărţuirea (art. 208

70
C.P.); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215 C.P.); hărţuirea sexuală (art. 223
C.P.). Din conţinutul normei de incriminare rezultă cerinţa săvârşirii în mod repetat a faptei
(care este, aşadar, un element al tipicităţii).
Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce
disting această formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum se
observă din definiţia acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care,
apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin pedepsibile deîndată ce
sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia că evidenţiază o deprindere, un obicei,
repetarea faptei reprezentând, deci, o trăsătură constitutivă a conţinutului juridic al unei
asemenea infracţiuni.
Deşi legea nu stabileşte numărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter
de îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori consideră necesară săvârşirea a minim trei acte,
avansându-se însă şi opinia (pe care o considerăm întemeiată) potrivit căreia nu se poate
adopta un criteriu numeric abstract, aprecierea urmând să fie făcută pe caz concret, în raport
de natura infracţiunii, conţinutul acesteia, natura activităţii pe care o presupune, important
fiind ca în urma analizei de speţă să poată fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire,
caracter care trebuie să se imprime şi asupra persoanei făptuitorului [a se vedea: C-tin. Duvac,
în: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare…, vol. I].
(Alte particularităţi:) Infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativă, ridicând unele
probleme în materia participaţiei penale [a se vedea materia pluralităţii de făptuitori].
Infracţiunea de obicei este o infracţiune de durată, cunoscând atât un moment al
consumării (momentul în care faptă s-a repetat de un număr suficient de ori pentru a se stabili
obişnuinţa), cât şi un moment al epuizării, data comiterii ultimului act de executare. Deşi
legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei, acesta
rezultă implicât din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a, ipoteza nr. 2)
C.P, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Acest moment, al
epuizării, interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta
persoanei care a comis faptă etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale
dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul
infractorului), precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate
ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive,
sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei
supreme.
Infracţiunea de obicei ridică probleme de delimitare în raport de alte infracţiuni,

71
precum infracţiunea continuată sau aşa-numita „infracţiune de simplă repetare”. Propunem ca
temă de reflecţie identificarea asemănărilor / deosebirilor între infracţiunea de obicei şi
infracţiunea continuată (tratată anterior), oprindu-ne asupra infracţiunii de simplă repetare, pe
care o pun în discuţie unii autori, apreciind-o ca fiind infracţiunea ce se caracterizează prin
comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat nu au caracter infracţional, numărul
actelor necesare pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de
regulă, două acte), nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale
[F. Streteanu, R. Moroşanu]. Se ilustrează ipoteza prin faptă incriminată în art. 108 alin. 1 lit.
b din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic.
Infracţiunea de obicei se sancţionează cu pedeapsa prevăzută conform normei de
incriminare, fiind posibilă şi în cazul acestei infracţiuni (chiar dacă nu există prevederi
exprese) recalcularea pedepsei.

IV.2.4. Infracţiunea progresivă

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a C.P., infracţiunea progresivă este
definită în doctrina penală majoritară ca fiind acea formă de manifestare a unităţii legale
infracţionale care, după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite
infracţiuni, fără intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după trecerea unui anumit interval de
timp, îşi amplifică progresiv rezultatul ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor
infracţiuni mai grave [V. Păvăleanu; V. Paşca; F. Streteanu, R. Moroşanu]. În acest caz are
loc o absorbţie legală a faptei iniţiale şi a urmării ei specifice, în infracţiunea mai gravă ce se
produce, încadrarea juridică făcându-se potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.
În doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv este
reliefat şi de amplificarea acţiunii / inacţiunii, însă, indiferent de opiniile exprimate, trebuie
reţinută particularitatea acestei infracţiuni de durată, care rezidă în lipsa intervenţiei
făptuitorului pe traseul activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia prin acţiunea sau
inacţiunea sa iniţială.
În genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv
infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art. 193 C.P.), al cărui rezultat iniţial se poate
amplifica de la simple suferinţe fizice (alin. 1), la leziuni traumatice a căror gravitate este
evaluată prin necesitatea unor zile de îngrijiri medicale pentru recuperare, cel mult 90 de zile
(alin. 2), cu posibilitatea amplificării ce conduce la încadrarea juridică în infracţiunea de
vătămare corporală (art. 194 C.P.), sau chiar în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte (art. 195 C.P. – „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut
ca urmare moartea victimei...”), „ceea ce exprimă aptitudinea fiecăreia dintre acţiunile /
inacţiunile specifice acestei infracţiuni de a produce un rezultat mai grav decât cel prevăzut de

72
normele legale care le incriminează” [F. Streteanu, R. Moroşanu].
Deşi, de regulă, infracţiunea progresivă se comite cu intenţie depăşită (ex.: cazul unei
infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiterii acesteia ca
infracţiune progresivă – activitatea infracţională debutează prin faptă iniţială intenţionată de
lovire, care atrage în timp amplificarea urmării materializate în rezultatul letal din culpă),
menţionăm că se poate săvârşi şi exclusiv în baza intenţiei sau a culpei. Ca infracţiuni
progresive se pot manifesta şi alte infracţiuni, precum violul sau tâlhăria care au cauzat
moartea victimei etc.
Fiind o infracţiune de durată şi în cazul infracţiunii progresive se pune problema datei
sale de săvârşire, întrucât şi în acest caz se evidenţiază cele două momente, cel al consumării,
respectiv al epuizării ansamblului faptic infracţional. Momentul consumării este cel al
comiterii acţiunii / inacţiunii iniţiale, ce atrage rezultatul propriu faptei de debut, producerea
rezultatului final, mai grav, marcând momentul epuizării. Potrivit art. 154 alin. 3 C.P. se
prevede că „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale
începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs”. În baza dispoziţiei legale, data săvârşirii
acţiunii / inacţiunii marchează momentul consumării, ca dată de săvârşire a infracţiunii
progresive, spre deosebire de celelalte infracţiuni de durată, în cazul cărora momentul
epuizării semnifică data de săvârşire a infracţiunii.
Rezultă, deci, că încadrarea juridică a faptei se realizează, în cele din urmă, potrivit
rezultatului final, configurat la momentul epuizării, dar, infracţiunea astfel reţinută se
apreciază juridic a se fi săvârşit încă de la momentul apariţiei rezultatului iniţial (momentul
consumării), deşi acesta corespundea unei alte încadrări juridice.
Sub aspectul particularităţilor ce o disting în peisajul unităţii infracţionale,
numărându-se în rândul infracţiunilor de durată, propunem ca temă de reflecţie identificarea
asemănărilor şi a deosebirilor dintre infracţiunea progresivă şi infracţiunile continue,
continuate şi de obicei.

73
 V. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Pluralitatea de infracţiuni (corespunzător reglementării din Titlul al II-lea, Capitolul V

al părţii generale a C.P.) semnifică situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau mai
multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau a săvârşit o
nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, a fost
transpusă pe plan juridico-penal prin formele acesteia şi sistemele de sancţionare
corespunzătoare fiecărei forme în parte, în funcţie de structura şi caracteristicile sale. În cadrul
legal al pluralităţii de infracţiuni (art. 38-45 NCP), se delimitează ca forme concursul de
infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară, care, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al
tratamentului aplicabil, vizează preponderent persoana fizică infractor major, alte dispoziţii de
interes în materie fiind trecute în cadrul reglementării privitoare la răspunderea penală a
persoanelor juridice, respectiv a minorităţii, fiind incluse în Titlul V şi Titlul VI din partea
generală a noului Cod penal.
„Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu
constituie nici concurs, nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un
infractor, după executarea pedepsei pentru o infracţiune comisă din culpă, săvârşeşte o altă
infracţiune din culpă, nu avem niciuna din cele trei pluralităţi menţionate mai sus, dar
ipotezele din această categorie nu prezintă importanţă practică, întrucât nu atrag un tratament
sancţionator distinct” [F. Streteanu, R. Moroşanu]. Menţionăm că această formă a pluralităţii
de infracţiuni s-a încetăţenit sub denumirea de „pluralitate nenumită de infracţiuni”,
deosebindu-se de pluralitatea intermediară sub aspectul momentului săvârşirii noii infracţiuni,
respectiv după executarea sau considerarea ca executată a unei pedepse, nefiind întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa recidivei (postexecutorii).

V.1. Concursul de infracţiuni

Articolul 38 C.P. reglementează concursul de infracţiuni, definindu-se formele sub

care se înfăţişează acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] şi concurs formal [alin. (2)], prin
individualizarea legală a acestora, definiţiile adoptate relevând trăsăturile care le
particularizează sub aspectul modului de constituire a pluralităţii reale de fapte penale. Deşi
cele două forme sunt reglementate distinct de lege, între ele nu sunt deosebiri de esenţă,
existenţa concursului de infracţiuni – şi delimitarea faţă de celelalte forme ale pluralităţii de

74
infracţiuni – fiind legată de anumite condiţii care trebuie întrunite cumulativ, anume:
săvârşirea de către aceeaşi persoană (fizică sau juridică) a două sau mai multor infracţiuni
(prin raportare la definiţia din art. 15 coroborat cu art. 174 C.P.), înainte de a interveni o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, cel puţin două fapte penale fiind susceptibile
de judecată şi condamnare, pentru a se aplica tratamentul sancţionator propriu acestei forme
de pluralitate de infracţiuni. Sub acest din urmă aspect – cel puţin două infracţiuni să fie
susceptibile de judecată şi să atragă condamnarea – doctrina apreciază constant că nu este
vorba despre o condiţie generală de existenţă a concursului, ci o condiţie privitoare la
aplicarea tratamentului penal prevăzut de lege, implicând lipsa de incidenţă a unor cauze
(precum: cauze de înlăturare a răspunderii penale, cauze de nepedepsire); în ipoteza incidenţei
acestor cauze, concursul de infracţiuni, deşi există mai departe, nu va putea atrage aplicarea
dispoziţiilor art. 39 C.P.
Articolul 38 alin. (1) C.P. reprezintă sediul legal al concursului real (sau material) de
infracţiuni, punând în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, constând în săvârşirea, prin
acţiuni sau inacţiuni distincte, a două sau mai multor infracţiuni, ce relevă modul său specific
de naştere, constituind criteriul de delimitare faţă de concursul formal. Dispoziţia înfăţişează
două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile – atribuite în doctrină – de concurs
simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura, conexiunea in rem care o
dublează pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând conexiune etiologică
(legătură mijloc-scop) sau consecvenţională (legătură cauză-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi:
ambele infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate;
hotărârea infracţională privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior
comiterii infracţiunii-mijloc. Putem afirma astfel că această modalitate a concursului real de
infracţiuni semnifică o excepţie de la regula potrivit căreia în structura unui concurs de
infracţiuni se pot reuni infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei penale
(spre exemplu: o infracţiune-mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de
înşelăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele
particularităţi: prima infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua,
săvârşită în vederea ascunderii precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar
hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere, după caz, înainte sau
după comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima infracţiune este comisă din
culpă (caz în care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv după
săvârşirea primei infracţiuni); de exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau
o infracţiune de fals săvârşită pentru a acoperi o delapidare.

75
 Concursul real caracterizat, graţie legăturii in rem dintre faptele penale reunite în
structura sa, ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională, sub forma
infracţiunii complexe, care, după cum s-a menţionat deja, în ipoteza legală a construcţiei prin
reunire, se caracterizează de asemenea printr-o legătură in rem, după caz legătură de la mijloc
la scop ori de la cauză la efect.
Articolul 38 alin. (2) C.P. reprezintă sediul legal al concursului formal (ideal) de
infracţiuni, punându-se în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, prin modul său deosebit
de constituire, „când o acţiune sau inacţiune (...), din cauza împrejurărilor în care a avut loc
sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni”. „În definiţia
concursului ideal de infracţiuni, noţiunea de acţiune sau inacţiune are semnificaţia unei
activităţi materiale, fizice, a unei activităţi naturale care unită cu două sau mai multe urmări
(rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalitate, conduce la întrunirea elementelor
constitutive a două sau mai multe infracţiuni” [V. Paşca]. Infracţiunile din structura unui
concurs formal se pot comite cu orice formă a vinovăţiei penale; spre exemplu, există un
concurs ideal ce reuneşte infracţiuni din culpă, atunci când, în urma unui accident rutier, sunt
atrase două rezultate relevante penal ce caracterizează o infracţiune de ucidere din culpă,
respectiv una de vătămare corporală din culpă (o persoană sau mai multe au fost ucise şi una
sau mai multe au fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului auto neatent).
Concursul formal de infracţiuni ridică, de asemenea, probleme de delimitare faţă de
unitatea infracţională, spre exemplu în cazurile în care legiuitorul creează infracţiuni
complexe (a se vedea exemplul anterior), sau în raport de infracţiunea progresivă, în cazul
căreia acţiunea sau inacţiunea este susceptibilă să conducă la rezultate din ce în ce mai grave,
corespunzătoare unor infracţiuni distincte, care absorb infracţiunile cu urmări mai puţin grave.
Formele concursului de infracţiuni nu se reduc la concursul formal şi cel real. Această
clasificare a formelor concursului (forme consacrate expres de legea penală) se realizează
după numărul de acţiuni sau inacţiuni (una singură sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,
săvârşite în condiţiile legii), din care reiese pluralitatea infracţională.
Doctrina operează şi cu alte criterii de clasificare, amintind în acest sens:
- după natura infracţiunilor, se face distincţie între concurs omogen şi concurs eterogen de
infracţiuni, atât concursul real cât şi cel formal putând îmbrăca, după caz, aceste forme, după
cum infracţiunile concurente prezintă aceeaşi natură (concurs omogen), sau sunt de natură
diferită (concurs eterogen).
- de asemenea, operând în baza criteriului dat de momentul de săvârşire a faptelor penale,
desigur, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre
infracţiuni, se distinge între concurs succesiv şi concurs simultan de infracţiuni. Dacă
simultaneitate caracterizează un concurs ideal de infracţiuni, comiterea infracţiunilor

76
concurente în mod succesiv este specifică unui concurs real, sens în care se impune
delimitarea în raport de o infracţiune săvârşită în mod continuat, atunci când infracţiunile
concurente sunt şi de aceeaşi natură (concurs real succesiv omogen). Nu este însă exclus nici
concursul real simultan de infracţiuni!

V.1.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni

Reglementarea (corespunzătoare art. 39 şi 40 C.P.) dispune în materia sancţionării
concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, de pe poziţia infractorului major,
stabilind tratamentul penal, din punct de vedere al pedepsei principale. Celor două forme ale
concursului de infracţiuni – real, formal – li se creează un regim juridic de sancţionare
uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de sancţionare
corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C.P., cât şi instituirea unei soluţii de
excepţie, fără precedent (art. 39 alin. 2 C.P.).
Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în caz de concurs parcurge,
de asemenea, cele două etape de individualizare a pedepsei, anume individualizarea pedepsei
pentru fiecare infracţiune în parte (potrivit criteriilor din art. 74 C.P.), urmată de aplicarea
pedepsei pentru ansamblul infracţional comis. Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute în art. 39
alin. (1) C.P. atrag incidenţa:
– sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai
multe pedepse cu închisoarea sau amenda (se aplică pedeapsa – absorbantă – a detenţiunii pe
viaţă, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a C.P.);
– sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din aceeaşi
specie – fie închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa cea mai grea şi la aceasta un
spor fix, în condiţiile legii, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse (sistem operant
pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b şi c C.P.);
– sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită –
închisoarea şi amenda –, aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime,
pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d C.P.);
– sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului
aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare şi amendă
– contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu închisoarea şi potrivit
sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele astfel
atinse, după sistemul de la lit. d) (art. 39 alin. 1 lit. e C.P.).
Dispoziţia art. 39 alin. 2 C.P., ca dispoziţie de excepţie, permite instanţei să poată
aplica, în condiţiile exprese ale legii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă nu se prevede
această pedeapsă pentru niciuna dintre infracţiunile concurente (deci se creează posibilitatea

77
aplicării sale, dar nu în calitate de pedeapsă absorbantă), în situaţiile în care instanţa nu
apreciază oportun să opteze, în sancţionarea ansamblului de fapte penale, pentru aplicarea
(sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 ani – potrivit art. 2 alin. 3 C.P.) unei pedepse
privative de libertate pe termen limitat – închisoarea (după sistemul cumulului juridic cu spor
obligatoriu şi fix).
Sub aspectul naturii juridice, concursul de infracţiuni tinde a fi apreciat drept o cauză
generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei (după cum reiese şi din
prevederile art. 79 C.P.).
Reglementarea instituţiei contopirii pedepselor pentru infracţiunile concurente (art. 40
C.P.) oferă rezolvare situaţiilor din practică atunci când infracţiunile concurente au fost
judecate separat în faţa unor instanţe diferite sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe, dar asupra
cărora s-au pronunţat hotărâri distincte de condamnare.
(Precizare:) Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale
pluralităţii de infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea
pedepsei principale (art. 39 C.P.). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni
interesează şi dispoziţiile din art. 45 C.P. – pedepse complementare, pedepse accesorii, măsuri
de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni – configurând materie corespunzătoare
semestrului al II-lea de studiu.

V.2. Recidivă

Recidivă în cazul persoanei fizice este prevăzută în noul Cod penal în art. 41-43 şi art.
45, cadrul legal rezervat acestei forme a pluralităţii de infracţiuni nefiind acoperit numai prin
reglementările menţionate. Ţinând cont de vasta problematică pe care o implică recidivă (din
modul cum este reglementată, din anumite condiţii impuse de lege şi potrivit regimului de
sancţionare stabilit), acest cadru legal se completează cu dispoziţii privitoare şi la alte
instituţii juridico-penale, cum sunt: unele mijloace de individualizare a pedepsei (suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată), unele dispoziţii din partea
specială a Cod penal (art. 285), cauze care înlătură executarea pedepsei (graţierea şi
prescripţia executării pedepsei); instituţiile astfel menţionate configurează materie
corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.
Pornind de la prevederile art. 41 alin. 1 C.P., care înscrie definiţia generală, legală, a
recidivei ca formă a pluralităţii de infracţiuni, aceasta reprezintă situaţia în care, după
condamnarea definitivă, executată sau nu, dar până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, cel condamnat îşi reiterează, în condiţiile legii, comportamentul infracţional
intenţionat. Ţinând seama de ansamblul reglementărilor în materie, se conturează cu claritate

78
formele consacrate pentru recidivă în cazul persoanei fizice, anume: recidivă
postcondamnatorie şi postexecutorie, relativă, generală (fără a fi împiedicată, în concret, o
recidivă specială), temporară (fără a fi împiedicată, în concret, recidivă perpetuă în cazul
infracţiunilor imprescriptibile, pentru situaţiile condamnaţilor care s-ar sustrage de la
executarea pedepsei aplicate pentru o asemenea infracţiune), teritorială, dar şi internaţională,
cu regim diferenţiat de sancţionare (după cum este o recidivă postcondamnatorie sau
postexecutorie), respectiv cu efect unic (recomandăm parcurgerea doctrinei, care prezintă pe
larg formele recidivei, după varietatea criteriilor de clasificare).
Pentru existenţa recidivei în cazul persoanei fizice se cere întrunirea cumulativă a unui
set de condiţii generale, condiţii de existenţă pozitive (art. 41) şi condiţii de existenţă negative
(art. 42), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.
Primul termen constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, care trebuie să
realizeze cerinţele legale; al doilea termen rezidă în reiterarea comportamentului infracţional,
prin săvârşirea unei noi infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă (condiţii pozitive) privesc:
- existenţa unei condamnări definitive pe latură penală (executată sau nu), care trebuie să se
refere la o infracţiune intenţionată sau praeterintenionată şi care să atragă o pedeapsă concretă
privativă de libertate de o anumită gravitate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe
viaţă), pedeapsă aplicată pentru o unitate infracţională sau ca rezultantă a unui concurs de
infracţiuni.
- săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (în accepţiunea din art.
174 C.P.), infracţiune de o anumită gravitate, pentru care pedeapsă abstractă (prevăzută de
lege) să fie închisoarea de un an sau mai mare de un an (se are în vedere maximul special de
pedeapsă), ori detenţiunea pe viaţă (indiferent dacă aceasta este sancţiune unică sau
alternativă: închisoare sau amendă, ori închisoare sau detenţiune pe viaţă).
- unitatea de subiect activ (condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească aceeaşi
persoană, cu precizarea că interesează persoana fizică ca infractor major, existând
incompatibilitate între starea de minoritate a infractorului şi această formă a pluralităţii de
infracţiuni).
Se adaugă acestor condiţii cazurile prevăzute de lege în art. 42 C.P. (condamnări care
nu atrag starea de recidivă), cazuri care semnifică, potrivit doctrinei, condiţii negative privind
termenii recidivei.
Revenind la dispoziţiile înscrise în art. 41 alin. 1 C.P., sfera condiţiilor de existenţă a
recidivei se întregeşte prin condiţia integrată în definiţia legală, privind fixarea momentului
limită de săvârşire a noii infracţiuni, anume: până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare.

79
(Precizare:) Săvârşirea, din nou, a unei infracţiuni, în raport de o condamnare definitivă
privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală, ori de o
condamnare referitoare la o infracţiune amnistiată, exclude orice formă a pluralităţii de
infracţiuni, pe când comiterea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă neexecutată
sau executată doar parţial pentru o infracţiune din culpă atrage pluralitatea de infracţiuni sub
forma pluralităţii intermediare, iar dacă – în acest ultim caz – noua infracţiune se comite după
executarea sau considerarea ca executată a primei condamnări, va exista pluralitate nenumită.
Particularităţile ce individualizează formele recidivei în cazul persoanei fizice în funcţie de
momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnarea definitivă, conduc la reţinerea
recidivei postcondamnatorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea
comportamentului infracţional în raport de condamnarea definitivă neexecutată ori executată
doar parţial) şi a recidivei postexecutorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea
comportamentului infracţional în raport de condamnarea definitivă executată ori considerată
ca executată).
Sub acest aspect, sunt de semnalat următoarele:
– recidivă postcondamnatorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspendării
executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 C.P.) ori pe durata termenului de
încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare
(art. 285 C.P.) sau când noua infracţiune se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare;
– recidivă postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: după executarea
propriu-zisă a pedepsei sau considerarea ei ca executată, prin clemenţă (doar) sub forma
graţierii (totală sau parţială), necondiţionată sau condiţionată (dar ulterior producerii efectelor
definitive), prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (la infracţiunile
prescriptibile) ori după împlinirea termenelor de supraveghere ale suspendării executării
pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, dar până la intervenirea reabilitării sau
împlinirea termenului de reabilitare.

V.2.1. Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa principală)

Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispoziţiile art. 43 C.P. se
reglementează sistemele de sancţionare, cu referire la pedeapsa principală, în caz de recidivă
postcondamnatorie şi postexecutorie.
Sancţionarea recidivei postcondamnatorii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 43
alin. 1-4 C.P., respectiv alin. 5 în cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea ulterioară a
stării de recidivă atrage recalcularea pedepsei, operaţiune posibilă numai dacă starea de

80
recidivă a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în alt mod
(art. 43 alin. 6 C.P.), dispoziţiile privind recalcularea pedepsei fiind aplicabile şi în cazul
înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa închisorii (art. 43 alin. 7
C.P.).
V.2.1.1. Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice se
întemeiază pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor. Cumulul aritmetic al pedepselor,
corespunzător art. 43 alin. 1 C.P., este operant şi atunci când pe parcursul termenului de
supraveghere al suspendării executării pedepsei/liberării condiţionate, în condiţiile prevăzute
de lege, ia naştere recidivă postcondamnatorie, pedeapsa pentru noua infracţiune stabilindu-se
şi executându-se potrivit dispoziţiilor legale, sau atunci când săvârşirea infracţiunii are loc în
termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (practica legislativă a graţierii condiţionate
instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant când se realizează
condiţiile recidivei postcondamnatorii şi are loc evadarea, pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea de evadare adăugându-se la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării
(art. 285 alin. 4 C.P.).
Potrivit art. 43 alin. 2 C.P. – aplicarea pedepsei în situaţia în care, după condamnarea
definitivă neexecutată sau executată parţial, se comite un concurs de infracţiuni, dintre care
cel puţin una se află în stare de recidivă –, se oferă o soluţie legislativă care preîntâmpină
orice discuţie din doctrină sau rezolvări jurisprudenţiale divergente, fixând clar şi ordinea de
valorificare a formelor pluralităţii de infracţiuni astfel întrunite, şi anume: aplicarea, mai întâi,
a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni şi, apoi, a celor privind recidivă
postcondamnatorie. Acest mecanism de sancţionare rămâne funcţional şi atunci când una
dintre infracţiunile concurente ulterioare unei condamnări definitive este infracţiunea de
evadare, iar în stare de evadare se comite, din nou, o infracţiune.
Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic configurează, astfel, regimul unic de
sancţionare în cazul recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul
general al pedepsei închisorii), funcţional sub cenzura înscrisă prin art. 2 alin. 3 C.P.
Prin dispoziţia de excepţie din art. 43 alin. 3 C.P., care permite instanţei să poată
înlocui pedeapsa închisorii cu detenţiunea pe viaţă (dacă prin cumul aritmetic s-ar depăşi cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii – situaţie constatată ca efect al unui
calcul strict matematic, realizat în mod abstract – iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
săvârşite pedeapsa legală ar fi închisoarea de 20 de ani sau mai mare).
Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare
de recidivă postcondamnatorie este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii
pe viaţă (art. 43 alin. 4 C.P.), fiind consacrat în această ipoteză sistemul sancţionator al
absorbţiei.

81
V.2.1.2. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează,
în lumina dispoziţiilor art. 43 alin. 5 C.P., prin majorarea legală a limitelor speciale de
pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau
amendă), cu jumătate, sub rezerva limitei inerente constând în maximul general al respectivei
categorii de pedeapsă (art. 2 alin. 3 C.P.). Şi în cazul recidivei postexecutorii, în structura
celui de-al doilea termen se poate verifica existenţa unui concurs de infracţiuni. Chiar şi în
lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a
textului art. 43 alin. 2 C.P. şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem distinct de
rezolvare], ca mod de soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi (spre
deosebire de ipoteza similară a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor
sancţionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, după
care (luând în considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica dispoziţiile
sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat
pentru întreaga pluralitate de infracţiuni.
Din punct de vedere al naturii juridice, în condiţiile reglementării actuale, recidivă
constituie o cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei.
Dacă această stare vine în concurs cu alte cauze de agravare a răspunderii penale, se va ţine
cont de prevederile art. 79 alin. 2 C.P. În situaţiile de dublă recidivă, practica a decis, în mod
obligatoriu pentru instanţe, că, dacă o infracţiune a fost comisă în condiţiile recidivei
postcondamnatorii şi – totodată – în stare de recidivă postexecutorie, se va face mai întâi
aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta din urmă, după care se va proceda în baza
reglementării privind recidivă postcondamnatorie.

V.3. Pluralitatea intermediară

În art. 44 C.P. se reglementează pluralitatea intermediară, ca formă a pluralităţii de

infracţiuni, distinctă atât de concurs (întrucât o nouă infracţiune se săvârşeşte după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare neexecutate sau executate parţial), cât şi de recidivă,
ca recidivă postcondamnatorie (nefiind realizate nici condiţiile prevăzute de lege pentru
aceasta). În egală măsură, pluralitatea intermediară se apropie de starea de recidivă
postcondamnatorie, prin existenţa unei condamnări definitive şi a intervalului de timp în care
se comite noua infracţiune (respectiv până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată), după cum împrumută regimul de sancţionare de la concursul de
infracţiuni.
Potrivit art. 44 alin. 1 C.P. este descris conţinutul normativ specific acestei forme de
pluralitate de infracţiuni, iar prin dispoziţiile din alin. 2 se stabileşte regimul de sancţionare.

82
Pluralitatea intermediară prezintă o structură proprie, din care rezultă existenţa unei
condamnări definitive neexecutate ori executate doar parţial, în raport de care aceeaşi
persoană (fizică sau juridică) comite o nouă infracţiune, în lipsa condiţiilor cerute de lege
pentru existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie).
În cazul persoanei fizice, este suficient să lipsească cel puţin una dintre condiţiile
prevăzute drept necesare pentru existenţa recidivei postcondamnatorii (după caz, oricare
dintre cele care privesc termenul întâi sau termenul secund al acesteia), oferind o gamă amplă
de situaţii în cadrul pluralităţii de infracţiuni, ca pluralitate intermediară, pe drept cuvânt
arătându-se în doctrină că „structura sa poate interveni în foarte multe variante – simple sau
combinate” [V. Paşca]. Ca şi starea de recidivă, pluralitatea intermediară este incompatibilă
cu starea de minoritate a infractorului.
Pluralitatea intermediară poate lua naştere prin comiterea noii infracţiuni înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspendării
executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 C.P.) ori pe durata termenului de
încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare
(art. 285 C.P.) sau când noua infracţiune se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare,
nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condiţiile necesare (lipsind cel puţin una, oricare ar
fi aceea) pentru existenţa recidivei postcondamnatorii.
În privinţa sancţionării pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, cu referire
la aplicarea pedepsei principale, legea prevede – în art. 44 alin. 2 C.P. – că „pedeapsa pentru
noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni”. Este de observat că şi în sancţionarea pluralităţii intermediare contopirea poate fi
exclusă, ca şi în cazul concursului, atunci când intervin situaţii dintre cele reglementate la art.
39 alin. 1 lit. a sau d C.P., în ciuda exprimării legiuitorului care pare, în mod nefericât, a
restrânge doar la cazul cumulului juridic ipotezele sancţionatorii ale pluralităţii intermediare.
Regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni se vor avea în vedere şi în raport
de cazurile de pluralitate intermediară emergente în termenele de suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere sau de liberare condiţionată. Va opera însă cumulul aritmetic
atunci când noua infracţiune se va comite în termenul de încercare al unei graţieri
condiţionate (în funcţie de prevederile legii speciale în cauză), precum şi atunci când aceasta
ar fi evadarea (art. 285 alin. 4 C.P.).
Atunci când după o condamnare definitivă la o pedeapsă neexecutată ori doar parţial
executată se comite un concurs de infracţiuni, iar nu toate infracţiunile din structura acestuia
întrunesc condiţiile recidivei – care sunt însă verificate de cel puţin una dintre ele – urmează a
se face, pentru întregul ansamblu faptic, aplicarea dispoziţiilor de la art. 43 alin. 2 C.P.,

83
rezolvându-se întâi concursul şi abia apoi recidivă postcondamnatorie, în al cărei termen
secund vor fi integrate toate infracţiunile concurente, inclusiv acelea care sunt, de fapt, prin
ele însele, în pluralitate intermediară faţă de termenul întâi.

84
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

- George ANTONIU (coordonator), Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga,

Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Paşca, Ovidiu
Predescu: Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I (art. 1-52), Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
- Ilie PASCU, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Traian Dima, Costică Păun, Mirela
Gorunescu, Ioan Chiş, Maxim Dobrinoiu: Noul Cod penal comentat. Vol. I – Partea
generală, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
- Viorel PAŞCA: Curs de drept penal. Partea generală, ediţia a III-a, actualizată cu
modificările la zi ale Codului penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
- Vasile PĂVĂLEANU, Drept penal general. Conform noului Cod penal, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012.
- Florin STRETEANU, Raluca MOROŞANU, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal.
Manual pentru uzul formatorilor SNG, (nepublicat, disponibil în format electronic),
Bucureşti, 2010.
- Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana Michinici, Ruxandra Răducanu, Anda
Crişu-Ciocîntă, Sebastian Răduleţu, Mihai Dunea, Noul Cod penal. Comentarii pe
articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
- Mihail UDROIU, Drept penal - partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2014.
- Mihail UDROIU, Victor CONSTANTINESCU, Noul Cod penal. Codul penal anterior
(prezentare comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă),
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.
- Adina VLĂŞCEANU, Alina BARBU, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul
penal anterior, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.
- Corina VOICU, Andreea Simona UZLĂU, Raluca MOROŞANU, Cristinel GHIGHECI,
Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni (prezentare comparativă NCP – CP
anterior; analiza instituţiilor noi; legea penală mai favorabilă; recursuri în interesul
legii), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014.

85
 ANEXA 1 – FIŞE DE LUCRU

Fişă de lucru privind CAUZELE JUSTIFICATIVE ŞI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

Apreciaţi - argumentat - asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1. Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate reprezintă
cauze generale de excludere a infracţiunii; aceste cauze pot intra în concurs, deci pot coexista,
fiind exclusă răspunderea penală.
2. Cauzele generale de excludere a infracţiunii nu se reduc la cauzele justificative şi la cele de
neimputabilitate.
3. Cauzele care exclud infracţiunea nu trebuie confundate cu o altă categorie de cauze
operante în materie juridico-penală, respectiv cauzele care înlătură răspunderea penală.
4. Nu există cauze justificative şi cauze de neimputabilitate de ordin special.
5. Cauzele justificative produc efecte in rem şi nu atrag incidenţa sancţiunilor de drept penal.
6. De regulă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor (caz în
care, faptă prevăzută de legea penală se va reţine ca fiind săvârşită în participaţie improprie),
spre deosebire de cauzele justificative al căror efect se extinde şi asupra participanţilor.
7. Atât legitima apărare cât şi starea de necesitate sunt structurate pe două laturi care reclamă
(şi) o anumită proporţie ce trebuie să existe între acestea.
8. În materia legitimei apărări, legiuitorul înscrie o prezumţie absolută care nu cere
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atac; prezumţia va exista şi atunci când
pătrunderea prin orice modalitate, fără drept, a avut loc în timpul nopţii.
9. Legitima apărare şi excesul neimputabil (art. 26 alin. 1 Cod penal) sunt cauze generale de
excludere a infracţiunii, existând diferenţe sub aspectul naturii lor juridice şi al efectului atras.
10. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei apărări /
stării de necesitate, nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului cât şi stării de
pericol sunt aceleaşi, ca şi în cazul excesului neimputabil.
11. Depăşirea limitelor legitimei apărări / depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 75 alin.
1 lit. b) si c) Cod penal) reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii
penale.
12. Art. 21 Cod penal reglementează două cauze generale de excludere a infracţiunii, cauze
justificative.
13. Când legea incriminează săvârşirea faptei fără drept / în mod ilegal (spre ex., faptă
descrisă în art. 205 Cod penal), iar faptă este săvârşită în exercitarea unui drept recunoscut de
lege, va fi înlăturată tipicitatea; aceeaşi împrejurare constituie cauză justificativă în cazul în
care legiuitorul nu a prevăzut acest element de tipicitate.

86
14. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor este susceptibil
de a înlătura caracterul ilicit al unor fapte relevante penal; în ceea ce priveşte îndeplinirea unei
obligaţii, spre exemplu, faptă de a demola un imobil aparţinând altei persoane, dacă
demolarea se face pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti emise în acest
sens, nu va constitui infracţiune.
15. Săvârşirea faptei descrise potrivit dispoziţiilor din art. 228 Cod penal, în condiţiile în care
persoana deposedată îşi dă consimţământul, exclude reţinerea faptei ca infracţiune, fiind
incidentă cauza din art. 22 Cod penal.
16. Dacă o persoană încearcă uciderea victimei în condiţiile art. 190 Cod penal, insă aceasta
nu decedează, se poate considera că este înlăturat caracterul nejustificat al faptei, întrucât
există consimţământul persoanei vătămate (art. 22 alin. 1 Cod penal).
17. Consimţământul persoanei, victimă a traficului de persoane / de minori, nu constituie
cauză justificativă, după cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi
publice în cazul torturii.
18. Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general şi produc, toate, efecte in
personam.
19. Minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi intoxicaţia (involuntară şi completă) exclud
responsabilitatea persoanei ca premisă (condiţie) a imputabilităţii.
20. Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 Cod penal), măsurile de siguranţă
se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz,
imputabilă sau neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.
21. Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, trei dintre acestea reprezintă negarea
condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică).
22. Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritatea a făptuitorului este o cauză generală de
neimputabilitate, spre deosebire de starea de minoritate a infractorului care reprezintă o cauză
de diferenţiere a răspunderii penale, în raport de răspunderea penală angajată de infractorul
major (la data săvârşirii ansamblului faptic infracţional).
23. Potrivit art. 113 alin. 2 Cod penal, legiuitorul înscrie o prezumţie relativă de capacitate
penală.
24. Faţă de minorul care, la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, avea vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia, în condiţiile legii, o măsură educativă.
25. Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data
comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, caz în care faptă nu
constituie infracţiune, putând atrage incidenţa unor măsuri de protecţie specială; în cazul în
care nu există o cauză justificativă, în condiţiile legii, poate fi luată o măsură de siguranţă.
26. Starea de intoxicaţie preordinată nu este o cauză de neimputabilitate, ci reprezintă o

87
circumstanţă generală legală de agravare a răspunderii penale.
27. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu
un minor (făptuitor sau infractor), nu constituie circumstanţă agravantă dacă starea de
minoritate a co-participantului nu a fost cunoscută de infractorul major.
28. Dispoziţiile art. 30 Cod penal - per ansamblu - instituie o cauză generală de
neimputabilitate.
29. Numai eroarea asupra antijuridicităţii (eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al
faptei) înlătură trăsătura esenţiala a imputabilităţii, spre deosebire de eroarea asupra tipicităţii
care înlătură intenţia ca element al laturii subiective şi culpa, dacă este invincibilă.
30. Eroarea asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial
agravant nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, angajând răspunderea penală a persoanei
în cauză.

Fişă de lucru privind UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1. Unitatea naturală colectivă (unitatea naturala de infracţiune cu pluralitate de acte
contextuale sau infracţiunea omogenă) reprezintă o modalitate sub care se înfăţişează
infracţiunea simplă.
2. Infracţiunea continuă este una dintre infracţiunile de durată, infracţiune a cărei epuizare are
loc la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
3. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor continue omisive; în cazul unor infracţiuni
continue comisive intenţionate, tentativa se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale.
4. Infracţiunile continue se clasifică (şi) în infracţiuni permanente sau succesive; orice
întrerupere intervenită în cazul infracţiunilor continue permanente are valoarea unei epuizări,
iar reluarea activităţii infracţionale poate conduce, după caz, la reţinerea unei unităţi legale
infracţionale sau a pluralităţii de infracţiuni (sub forma concursului de fapte penale).
5. Infracţiunea continuă şi infracţiunea de obicei aparţin categoriei infracţiunilor de durată;
chiar dacă nu sunt definite de legea penală, există dispoziţii de interes în materia acestora,
dispoziţii cuprinse în partea generală a Codului penal, faptele cu această natură juridică fiind
(uşor) de identificat potrivit “verbum regens”.
6. O infracţiune de furt se poate prezenta, după caz, ca infracţiune simplă, infracţiune continuă
sau infracţiune deviată; o infracţiune de omor se poate prezenta, după caz, ca infracţiune
simplă sau infracţiune deviată; în condiţiile legii, furtul calificat / omorul calificat reprezintă
incriminări complexe.
7. Dacă un minor răspunzător penal începe săvârşirea unei activităţi infracţionale de durată
(infracţiune continuă / continuată / de obicei), activitate pe care o va continua şi după ce

88
devine major, răspunderea sa penală pentru întregul ansamblu faptic infracţional, se va angaja
de pe poziţia infractorului major.
8. „Aberratio ictus” şi „error in persona” / “error in re” sunt (două dintre) modalităţile sub
care se prezintă infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova - uneori –şi
soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).
9. Din punct de vedere subiectiv, o infracţiune progresivă se poate caracteriza prin orice
formă de vinovăţie penală.
10. Fapta de lovire a unei persoane, faptă care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei,
moartea acesteia, în condiţiile în care rezultatul letal a intervenit după o perioadă mai
îndelungată de timp, se va considera săvârşită la data actului de executare, dar va fi încadrată
potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav produs. În cazul în care autorul faptei de
lovire este un minor nerăspunzător penal, iar fapta prevăzută de legea penală atrage urmări
progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător penal, persoana nu va fi trasă la
răspundere penală.

Altă fişă de lucru privind UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1. În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe, forme ale unităţii legale
infracţionale, nu există pluralitate (reală) de infracţiuni.
2. Infracţiunea continuată nu este susceptibilă de tentativă, însă cunoaşte un moment al
consumării, respectiv un moment al epuizării, reprezentând una dintre infracţiunile de durata.
3. Infracţiunea continuată este o creaţie a legiuitorului penal (unitate legală), desemnând un
mod de săvârşire a unor fapte penale intenţionate; aceasta se caracterizează prin tripla unitate:
pe latură obiectivă; pe latură subiectivă; de subiecţi (activ şi pasiv).
4. Printre condiţiile de existenţă, infracţiunea continuată impune şi condiţia unităţii de subiect
activ, respectiv cea a subiectului pasiv; condiţia unităţii de subiect pasiv se consideră
îndeplinită şi atunci când, spre exemplu, bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în
coproprietatea mai multor persoane.
5. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea continuată se poate comite cu orice formă de
vinovăţie penală.
6. Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, ca şi infracţiunea de obicei, ambele
fiind unităţi legale; în condiţiile legii, comiterea repetată de furturi, poate atrage reţinerea unei
infracţiuni continuate sau a unei infracţiuni de obicei.
7. Momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv cel al săvârşirii infracţiunii - în sensul
art. 154 alin. 2 Cod penal – este cel avut în vedere la încadrarea juridică a ansamblului faptic
şi la sancţionarea corespunzătoare din art. 36 alin. 1 Cod penal.

89
8. Infracţiunea continuată ridică probleme de delimitare în raport de unitatea naturală
infracţională (infracţiunea simplă– unitate naturală colectivă; infracţiunea continuă
succesivă), cât şi în raport de pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului de fapte penale
(concurs real şi omogen).
9. În cazul în care un minor a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte dintre
acţiunile succesive componente ale unei activităţi relevante penal ca infracţiune continuată,
acte pe care le-a repetat în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la
răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă,
după caz, infracţiune simplă sau infracţiune continuată.
10. Ca unitate legală, infracţiunea continuată este o cauză (stare, nu circumstanţă!) generală
de agravare facultativă a răspunderii penale.
11. Potrivit dispoziţiilor legale (art. 35 alin. 2 Cod penal) – infracţiunea complexă prezintă
două modalităţi normative, distingând între forma tip (infracţiune pe conţinut de bază) şi
forma agravată / calificată.
12. Sunt incriminări complexe (din partea specială a Codului penal), spre exemplu: art.189
alin. 1 lit. f); art. 196 alin. 4; art. 229 alin. 1lit. d teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. 1 etc.
13. Sub aspect subiectiv, infracţiunea complexă se poate caracteriza prin intenţie, culpă sau
praeterintenţie.
14. Infracţiunea de tâlhărie - în modalitatea normativă a furtului săvârşit prin întrebuinţarea
de violenţe fizice (spre ex., lovire) - este o infracţiune materială, de rezultat; rămasă la stadiul
de tentativă, infracţiunea va atrage o pedeapsă cuprinsă între 1 – 3 ani şi 6 luni şi interzicerea
exercitării unor drepturi, în ipoteza comiterii de către un infractor major.
15. În principiu, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare - rămânere la stadiul de tentativa – se sancţionează
conform parificării de pedeapsă, ca excepţie de la sistemul diversificării potrivit art. 33 alin. 2
Cod penal.
16. Infracţiunea complexă ridică probleme de delimitare în raport de concursul de infracţiuni;
o legătură de la mijloc la scop / de la cauză la efect, poate să caracterizeze atât infracţiunea
complexă cât şi concursul de infracţiuni.
17. În cazul unei infracţiuni complexe (unitate legală) nu poate exista o pluralitate de subiecţi
pasivi.
18. O infracţiune complexă se poate manifesta ca infracţiune progresivă, caz în care se
distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
19. În principiu, o infracţiune complexă intenţionată este susceptibilă de săvârşire în mod
continuat, caz în care se distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
20. Atât infracţiunea continuată cât şi infracţiunea complexă sunt definite în partea generală a

90
Codului penal şi constituie cauze (stări) generale de agravare facultativă a pedepsei.
* A se consulta – Practica fostei instanţei supreme, Tribunal Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 9 / 1972, pct. I (cu privire la stabilirea limitelor răspunderii penale); Decizia de îndrumare
nr. 1 / 1987.

TEME DE REFLECŢIE:
1. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea continuată;
2. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei;
3. Asemănări /deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă;
4. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă;
5. Asemănări / deosebiri între infracţiunea continuată şi concursul real omogen de infracţiuni;
6. Asemănări / deosebiri între infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni.

Fişă de lucru privind PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1. Dintre formele pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea
intermediară îşi găsesc reglementare expresă în lumina dispoziţiilor cuprinse în Titlul II al
părţii generale a Codului penal (dispoziţii care vizează, preponderent, cazul persoanei fizice -
infractor major la data săvârşirii).
2. Atât în cazul concursului de infracţiuni cât şi al recidivei, există unitate de subiect activ, cu
următoarea deosebire: subiect activ al concursului de infracţiuni poate fi şi minorul
răspunzător penal, însă starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu recidiva; de
asemenea, starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu pluralitatea intermediară.
3. Pluralitatea de infracţiuni nu se reduce la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea
intermediară.
4. În cazul concursului de infracţiuni, cele două (sau mai multe) fapte penale nu sunt separate
din punct de vedere al datei lor de comitere, de existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare; dimpotrivă, atât în cazul recidivei cât şi al pluralităţii intermediare de infracţiuni,
există o condamnare definitivă, în condiţiile legii.
5. Există concurs de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele; după caz, concursul real (material) de infracţiuni se poate manifesta ca
un concurs simplu sau caracterizat / calificat.
6. Concursul real calificat de infracţiuni (caracterizat prin conexitate etiologică sau
consecvenţională) nu este prevăzut expres de legea penală; această formă a concursului de
infracţiuni include în structura sa, în mod exclusiv, infracţiuni în conţinut calificat.

91
7. Diferenţa dintre concursul real şi cel formal de infracţiuni rezidă în modul de naştere /
apariţie a pluralităţii de infracţiuni, diferenţă ce se manifestă la nivelul elementului material.
8. De regulă, infracţiunile din structura unui concurs real se comit succesiv, iar din punct de
vedere subiectiv se pot caracteriza prin intenţie, culpă sau praeterintenţie.
9. Concursul real caracterizat (conexitate etiologică / consecvenţională) se particularizează
printr-o dublă legătură dintre infracţiuni, legătura „in personam” fiind dublată de legătura „in
rem”.
10. Pentru a atrage sancţionarea potrivit dispoziţiilor legale (art. 39 – aplicarea pedepsei
principale în cazul persoanei fizice – de pe poziţia infractorului major), cel puţin două dintre
infracţiunile săvârşite trebuie să fie susceptibile de judecată şi de atragerea soluţiei
condamnării.
11. Potrivit dispoziţiilor din art. 39 alin. 1 Cod penal, sunt consacrate mai multe sisteme de
sancţionare operante în materia concursului de infracţiuni, sisteme aplicabile indiferent de
forma sub care se manifestă concursul de fapte penale (real sau formal).
12. În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, nu sunt incidente
dispoziţiile cuprinse în art. 39 Cod penal.
13. Concursul de infracţiuni poate figura în structura recidivei, după caz, în primul termen sau
în cel secund.
14. În cazul recidivei – formă a pluralităţii de infracţiuni – se disting doi termeni, fiind
necesară îndeplinirea unor condiţii cumulative, deopotrivă pozitive şi negative.
15. Formele recidivei în cazul persoanei fizice rezultă din ansamblul dispoziţiilor în materie,
respectiv: recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie; generală; relativă; temporară;
teritorială şi internaţională; cu regim de sancţionare diferenţiat şi efect unic.
16. În cazul persoanei fizice, este exclusă starea de recidivă absolută, după cum nu se poate
reţine nici o recidivă specială.
17. În condiţiile legii, recidiva postcondamnatorie se naşte prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de o condamnare definitivă neexecutată sau executată doar parţial, spre
deosebire de recidiva postexecutorie care se naşte în raport de o condamnare definitivă
executată sau considerată ca executată.
18. Dacă în cazul primului termen al recidivei, interesează pedeapsa concretă (pronunţată de
instanţă), în cazul celui de al doilea termen, interesează pedeapsa abstractă (prevăzută de
norma de incriminare), pedepse ce trebuie să satisfacă cerinţele legii.
19. Din punct de vedere al naturii juridice, potrivit doctrinei majoritare, recidivă este apreciată
drept cauză (stare, nu circumstanţă!) legală, generală, personală de agravare obligatorie a
pedepsei; de pe aceeaşi poziţie majoritară, reprezintă stări de agravare a răspunderii penale,
deopotrivă concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară.

92
20. Recidiva postcondamnatorie se sancţionează potrivit sistemului absorbţiei, al cumulului
aritmetic, după cum, în condiţiile legii, instanţa poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
21. Dacă în raport de o condamnare definitivă, condamnare neexecutată sau executată doar
parţial, se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (chiar dacă numai una dintre infracţiunile
concurente este comisă in stare de recidivă postcondamnatorie, iar celelalte în stare de
pluralitate intermediară), potrivit dispoziţiilor legale, se aplică mai întâi regulile de la
concursul de infracţiuni si ulterior cele de la recidivă.
22. Din punct de vedere al tratamentului penal, concursul de infracţiuni se valorifica prioritar
fata de recidivă postcondamnatorie; potrivit art.43 alin.2 Cod penal, pedeapsa rezultanta in
urma cumulului aritmetic, va putea depăşi maximul general de 30 de ani al pedepsei
închisorii.
23. Recidiva postexecutorie se sancţionează diferit faţă de forma postcondamnatorie
(pedeapsa principală), în cazul acesteia din urmă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege putându-se majora cu jumătate.
24. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principală) este reglementat în art.
43 alin. 5 Cod penal; când în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intră
concursul de infracţiuni, dispoziţiile relative la recidivă se vor aplica înaintea celor de la
concursul de infracţiuni.
25. Ipoteza 1: O persoană a comis o infracţiune intenţionată / praeterintenţionată, infracţiune
pentru care instanţa a aplicat o pedeapsa (definitivă) de 5 ani închisoare; aflat în executarea
pedepsei, deţinutul a evadat. Precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va naşte şi cum
se va realiza sancţionarea. Dar dacă se va reţine că, după evadare, aceeaşi persoană a săvârşit
şi o infracţiune de furt?
26. Ipoteza 2: În cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicată
pentru o infracţiune din culpă, precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va reţine,
respectiv cum se va realiza sancţionarea.
27. Ipoteza 3: După condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani, pedeapsă atrasă
pentru o infracţiune intenţionată, în cursul executării acesteia, se comite, spre exemplu,
infracţiunea din art. 193 alin. 1 Cod penal. Precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va
reţine, respectiv cum se va realiza sancţionarea.
28. Ipoteza 4: După câteva zile de la executarea unei pedepse cu închisoare de 4 ani, pedeapsă
atrasă în urma săvârşirii unei infracţiuni din culpă, aceeaşi persoană săvârşeşte o nouă
infracţiune. Ce formă a pluralităţii de infracţiuni se realizează?
29. În raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă pe
durata termenului de supraveghere, în condiţiile legii, se săvârşeşte o nouă infracţiune, se va
reţine, după caz, starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară –

93
observaţie valabilă şi în cazul instituţiei liberării condiţionate. Dacă în raport de incidenţa
acestor instituţii, atunci când pedeapsa se consideră executată, este reiterat - în condiţiile legii
– comportamentul infracţional intenţionat (sau praeterintenţionat), recidivă va îmbrăca forma
postexecutorie.
30. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la
infracţiunile amnistiate; menţiunea nu este valabilă dacă actul de clemenţă se manifestă sub
forma graţierii.

TEME DE REFLECTIE:
1. Asemănări / deosebiri între concursul de infracţiuni şi starea de recidivă;
2. Asemănări / deosebiri între concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară;
3. Asemănări / deosebiri între concursul real şi concursul formal de infracţiuni;
4. Asemănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi pluralitatea intermediară;
5. Asemănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie;
6. Asemănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi pluralitatea intermediară.

94
 ANEXA 2 – EXTRASE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ OBLIGATORIE

Curtea Constituţională a României - DECIZIA Nr.265 din 6 mai 2014 (publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 20.05.2014) referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 din Codul penal.
Stabileşte: „dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit
combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai
favorabile.”
Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea constată că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă
generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în
vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o
caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în
art.1 alin.(5) că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”. În materie penală, art.23 alin.(12) din Legea fundamentală consacră regula
potrivit căreia „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii.”
De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie în
ultraactivitatea legii. Aceste excepţii se aplică în situaţiile de tranziţie determinate de
succesiunea legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale
anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii
legi penale. Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat
exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit
căreia în caz de tranziţie se va aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi teza
retroactivităţii legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica noua
lege penală.
Deoarece niciuna dintre cele două soluţii nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea
exigenţelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară şi legislaţia
modernă au impus o a treia soluţie juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex,
principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va
aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în
anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art.15 alin.(2) că „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii
fundamentale, tot prin art.15 alin.(2), principiul a fost extins şi la faptele contravenţionale, în
sensul că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale

95
mai favorabile”.
În doctrina de specialitate şi practica judiciară au fost exprimate două opinii privind
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile.
Potrivit primei opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin compararea
legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în
ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară şi jurisprudenţială este
cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.
Susţinând această soluţie, doctrina şi jurisprudenţa au relevat că o combinare a
dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale
judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece ar însemna ca
organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă
constituţională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea şi pe un argument de text,
respectiv art.13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege şi nicidecum de
dispoziţiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, şi actualul Cod penal a preluat în
art.5 aceeaşi soluţie potrivit căreia „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai
favorabilă”, astfel că raţionamentul îşi păstrează valabilitatea şi raportat la dispoziţiile legale
în vigoare.
În acelaşi sens, şi o parte a doctrinei recente a considerat că principiul „mitior lex”
este greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse
în legile penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei „lex tertia”. Aceasta întrucât, prin
selectarea şi îmbinarea dispoziţiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive,
judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Aşadar,
prin acest procedeu combinatoriu judecătorul îşi depăşeşte atribuţiile sale şi pătrunde
nepermis în domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun
argument care să justifice îmbinarea a două sau mai multe legi penale. În sfârşit, se arată că o
asemenea concepţie nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziţii din legea
de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid
normativ, întrucât legiuitorul nu îşi poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa
legiuitoare în domeniul autorităţii judecătoreşti, rezultatul unei asemenea combinări neputând
fi decât în contradicţie cu prevederile constituţionale.
Potrivit celei de-a doua opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin raportare
la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut
după una dintre legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din

96
cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai
favorabile. Se arată că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii
juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se
aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea
juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară.
Autorii acestei opinii susţin că, fără a contesta că în perioada analizată au existat
opinii favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de
natură să contrazică afirmaţia potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric, cât şi ca
prestigiu) a fost şi rămâne fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru
fiecare instituţie autonomă.
(…)
Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a decis în
practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice
penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare
a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la

răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr.723 din 25 octombrie 2007). Totodată,
determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind
indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 26 octombrie 2007).
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o
serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării,
fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând
condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul
pedepsei. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că „Determinarea caracterului «mai
favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor,
condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa
circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă
etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât
condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la
pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca
pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum
privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod
concret.” Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea
Constituţională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde,

97
neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex
tertia, care, în pofida dispoziţiilor art.61 din Constituţie, ar permite judecătorului să

legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).

Prin urmare, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti pot
dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art.5 din Codul penal, în intervalul
cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive. Aşa cum însăşi
Constituţia dispune în art.15 alin.(2), Curtea observă că obiectul reglementării, art.5 din Codul
penal, are în vedere „legea” penală sau contravenţională mai favorabilă şi nicidecum
dispoziţiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune
problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri
penale, respectiv Codul penal din 1969 şi actualul Cod penal. Codurile se supun aceloraşi
reguli generale ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre
deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de
relaţii sociale. Astfel, potrivit art.18 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, „În vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei,
reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate
unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai
de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile
care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele soluţii ale
reglementărilor preconizate.
Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de raţiuni a
căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene
pentru realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie, cât şi de noua filosofie
penală a statului român. Din această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune
diferită faţă de vechiul Cod penal: deşi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se
găseau şi în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate.
Însă, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor din noul Cod penal, se poate constata existenţa
caracterului mai favorabil a unor instituţii din vechea reglementare, instituţii pe care doctrina
le-a calificat ca fiind autonome. În această situaţie se găsesc, de exemplu, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracţiuni ori prescripţia specială. Astfel,
pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă
condiţia referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit

98
Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul
concursului de infracţiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai
pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de
o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se
aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situaţia
prescripţiei, actualul Cod penal consacră în art.155 alin.(4) împlinirea termenului de
prescripţie, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depăşit cu încă o dată termenele
generale prevăzute de art.154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate
prin Legea nr.63/2012, prescripţia se socotea împlinită dacă se depăşeau termenele generale
cu încă jumătate.
Fără a intra într-o analiză comparativă şi punctuală pe fiecare instituţie de drept penal
— analiză care aparţine prin excelenţă instanţelor de drept comun, întrucât prin actualul Cod
penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constată că raţiunea avută în vedere de legiuitor a
fost aceea de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la
prima confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură
faptă penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor care persistă într-
un comportament antisocial prin săvârşirea mai multor infracţiuni, situaţie în care legiuitorul a
urmărit să instituie un tratament sancţionator mai sever, al cărui rol preventiv constă în
descurajarea celor tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel,
intenţia legiuitorului rezultă şi din Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul
penal, potrivit căreia, „Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale
trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa
valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să
crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv
condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de
pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale,
care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru
pluralitatea de infracţiuni.”
Curtea consideră că intenţia legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată. O atare
concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident,
însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-
ar anula voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate
organic într-un nou cod şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de
tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt
justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este

99
cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod
penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu
ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare
cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile
sociale de către legea penală.
Împrejurarea că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a
sancţionat punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor
instituţii de drept penal material (…) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în
acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind
modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de
prescripşie specială (art.Ipct.3 din Legea nr.63/2012) a fost încorporată în legea de bază
(respectiv Codul penal din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia
de ansamblu a reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii
în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii
legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea
nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine

o a treia lege (lex tertia).

(…) Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională constată că

dispoziţiile art.5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată,
în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu
cele ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.(4) privind

separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art.61 alin. (1) privind rolul

Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

Potrivit art.1 alin.(4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor — legislativă, executivă şi judecătorească —

în cadrul democraţiei constituţionale”, iar potrivit art.61 alin.(1) „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”
Raportat la aceste prevederi constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că
prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor
faţă de lege, acceptă în mod unanim că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei
aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care
le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice
lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în
activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi

100
litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea
competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” (a
se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009).
Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional
de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui
Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale
ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecăţii,
interpretarea duală a dispoziţiilor art.5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele
expuse, una dintre interpretări contravine dispoziţiilor care stabilesc sfera de competenţă a
puterii legiuitoare, consacrate de art.61 alin.(1) din Constituţie, cu consecinţa înfrângerii
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art.1 alin.(4) din Legea
fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune
aplicarea instituţiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigenţele
constituţionale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept
penal aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi
sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.
Curtea observă că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul
dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind,
chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite
categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut
în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu
depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o
atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care
reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de
infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are
o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate
oferi noţiunii de „lege penală mai favorabilă” un înţeles constituţional.
Faptul că legiuitorul a definit în art.173 din Codul penal noţiunea de lege penală ca
fiind „orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau
alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu
împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin
legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind
prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi
fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală,

101
fiscală etc.). Art.1 alin.(1) din Codul penal stabileşte că „Legea penală prevede faptele care
constituie infracţiuni”, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o
lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art.173 are în vedere alte
acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura
materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu
privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea
caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de
reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora
faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod
fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de
interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind stabilite prin art.5 din Codul penal.
Având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională
nu poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de
lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar
impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au
comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să
aibă, în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi
anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind
permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii din ambele coduri.
Prin urmare, pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art.16 alin.(1) potrivit cărora
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”, este interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece,
în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu
consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a
legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art.1 alin.(4) şi
art.61 alin.(1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi
succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală
concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai
interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal în sensul că legea penală mai
favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de
neconstituţionalitate.
Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a
interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de
natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. În practica sa recentă, Curtea a statuat că,

102
„fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă
situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal
poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări
generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi
măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot
aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă
chiar în art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea

Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie” (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013).

Acest lucru este valabil și în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art.126 alin.(3), a pronunţat o decizie pentru
interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii.
Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu
dispoziţiile constituţionale ale art.126 alin.(3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa
asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica
judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu
poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea
Decizia nr.409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată
într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a
fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant
al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa
supremă (A se vedea Decizia nr.8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.186 din 17 martie 2011).” (A se vedea Decizia nr.854 din 23 iunie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 21 septembrie 2011.)
De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, „indiferent de interpretările ce se pot
aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare
este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului
în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se
conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare” (Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 7 iulie 2011). De asemenea,
„în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în
exclusivitate Curţii Constituţionale” (a se vedea în acest sens Decizia nr.854 din 23 iunie

103
2011, precitată).
Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări legale
prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art.475 şi următoarele din Codul de procedură
penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a
dispoziţiilor constituţionale ale art.126 alin.(3) potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Or, capitolul VI al titlului III din Codul de
procedură penală instituie „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare” care
se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul normei juridice, în interpretarea dată
prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate, asemenea
interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii, aşa cum s-a
stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţională arătată mai sus. În măsura în care prin
dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit înţeles,
instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consideră
prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea statuată prin
hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(4) din
Legea fundamentală, „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor”.În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa
obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se
ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel,
Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general
obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens,
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia

nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4

mai 2010).
Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De
altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii

104
penale mai favorabile, „aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde,
neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia,
care, în pofida dispoziţiilor art.61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze”

(Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica
judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.
(…)De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art.5 alin.(2) teza întâi, conform cărora
„Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale [...] dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii
penale mai favorabile”, nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în
acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc
consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci
se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art.5 din Codul
penal.
Curtea constată că dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în
care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii
penale mai favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Hotărâre prealabilă - Decizia nr. 1/2014 din 14/04/2014 (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014) privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui
concurs de infracţiuni.
Stabileşte: „În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni,
într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la
pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit
legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din
Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi
redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost
stabilită potrivit legii vechi.”
Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze priveşte mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor

105
definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infracţiuni. În contextul cauzei, Înalta Curte
reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv
judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să
pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din noul Cod penal, stabilind în
raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz
particular.
Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) din Codul penal, când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai
favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă,
dacă sancţiunea aplicată este mai mare decât acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
înlocuieşte cu maximul închisorii de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea
este singura pedeapsă prevăzută pentru aceasta, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care
nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este
singura pedeapsă prevăzută de legea nouă pentru aceasta.
Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezultă condiţiile în care operează aplicarea
obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, şi anume:
- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii
sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative;
- înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar
înainte de executarea lor integrală să intervină o lege penală nouă;
- legea penală nouă să prevadă o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât pedeapsa
ori măsura educativă prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă;
- pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să
depăşească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau să fie mai grea.
O primă observaţie pe care o facem este aceea că, privitor la pedepsele definitive, prin
aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de
stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din
sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea
care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior
rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii
în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste
criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în
raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul Cod penal.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aşa
cum rezultă din cele de mai sus, prezintă unele particularităţi faţă de aplicarea legii mai

106
favorabile faptelor în curs de judecată.
Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei, legea mai favorabilă nu poate fi decât legea nouă care retroactivează (cu excepţia
pedepselor complementare), pe când în cazul faptelor în curs de judecată, legea mai favorabilă
poate fi legea nouă, care retroactivează sau legea veche care ultraactivează.
Este, de asemenea, important, să observăm că legiuitorul a renunţat la instituţia
aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive care era
reglementată de art. 15 din vechiul Cod penal2.
2
Codul penal anterior.
"Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Art. 15. - Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar
sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se
seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după
pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din
pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate
fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea
maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
Dispoziţiile art. 14 alin. 5 se aplică şi în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol,
executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o
treime."
Aceste dispoziţii ale legii vechi erau singurele care permiteau reducerea unei pedepse
definitive în funcţie de modul în care ea a fost individualizată, chiar dacă pedeapsa nu depăşea
maximul prevăzut de legea nouă.
Instituţia nu a mai fost prevăzută de noul Cod penal din raţiuni ce ţin de respectarea
principiului autorităţii de lucru judecat. Sunt concludente obiectului cauzei argumentele din
expunerea de motive a noii legi: "În contextul consacrării explicite în Constituţie a
principiului separaţiei puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost
stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituţional enunţat impune
reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o
restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu
de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. În consecinţă, s-a
optat pentru obţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6)
şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din
urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii."(s.n.)

107
 Considerăm că aceste argumente, înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal,
legate de reducerea la minimum a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, sunt valabile
atât în cazul infracţiunii unice şi al pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare
pentru unica infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni şi al pedepsei rezultante
aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru pluralitatea de infracţiuni.
Conchidem că, pe de o parte, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei
pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator
aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din
noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi
până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.
Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi
după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în
legea nouă mai favorabilă.
Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a
cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în
temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei
prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul
prevăzut de legea nouă."3
3
F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare
a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013.
Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind
condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai
favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa
aplicată în baza legii vechi.
În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancţiuni
definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent
de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste
limite) şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este
superior celui de-al doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita
inferioară a acestui maxim.
Din cele de mai sus se poate stabili că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la
dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea
autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul şi cuantumul pedepsei, este acela
al "celei mai grele situaţii la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi".
Doctrina este în acelaşi sens: "Raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din noul Cod penal nu
este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea

108
de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului
legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă."
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să
înlăture surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să
înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile
nou-create prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.
Întrucât condamnarea are efecte şi după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a
legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecvenţă şi echitate juridică, ci şi
ca o consecinţă a principiului legalităţii pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are
corespondent în legea nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecinţe.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor
definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de
condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.
Acest mecanism implică eliminarea "plusului" de pedeapsă care avea temei legal în
Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de
temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de
condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi, şi fiind singura situaţie în care
autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.
Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre
definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă prin urmare, în
cazul în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii şi în cazul în care
legea nouă ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Aşadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul că
rezultanta aplicată potrivit legii vechi poate ajunge să rămână la cuantumul iniţial nu conduce
la concluzia potrivit căreia condamnatul ar fi privat de efectele aplicării dispoziţiilor art. 6 din
noul Cod penal, deoarece, dincolo de eventuala influenţă asupra pedepselor rezultante, de
reducere a pedepselor individuale la maximul prevăzut de legea nouă, se leagă şi alte
consecinţe cum ar fi calculul termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei graţieri
etc.
În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii
penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în
ipoteza concursului de infracţiuni, se realizează în două etape succesive, potrivit următorului
mecanism:
1. Într-o primă etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal,
referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se
compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun

109
pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce
fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se
constată că depăşeşte acest maxim special.
Această operaţiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta
pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte poate avea
semnificaţii de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte
legi mai favorabile, incidenţa unui act de graţiere etc.
2. În a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se
va proceda la analiza pedepsei rezultante.
Astfel, şi în privinţa acesteia, se va porni de la premisa potrivit căreia cuantumul ei,
intrat în autoritatea de lucru judecat şi care constituie sancţiunea pusă efectiv în executare,
urmează a fi modificat numai prin raportare la criteriul enunţat în consideraţiile generale,
respectiv acela privind tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede
pentru pluralitatea din cauză.
Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va fi supusă comparaţiei cu
pedeapsa rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul
primei operaţiuni (descrisă la pct. 1).
Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât
raţiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel
mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (această raţiune se regăseşte
numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv
judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea
nouă.
Faptul că instanţa nu poate recurge la o contopire efectuată potrivit mecanismului din
legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este ţinută să se raporteze la
maximul rezultantei aplicabile nu înseamnă că se renunţă la aplicarea legii penale mai
favorabile în raport cu fiecare instituţie autonomă şi că s-ar ajunge la o evaluare globală.
Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii
pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut
pentru pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal.
În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii
care s-a făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior pentru că ar
înfrânge autoritatea de lucru judecat.
De aceea, Înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor
stabilite pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi,
contopirea să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul

110
procesului penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter
definitiv.
Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor fi
ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul
obţinut va fi comparat cu pedeapsa rezultantă şi numai atunci când aceasta din urmă este mai
mare, ea va fi redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal.
De altfel, acest mecanism a fost explicat deja şi în doctrină care a identificat, de
asemenea, cele două etape distincte şi a formulat punctul de vedere potrivit căruia cea de-a
doua etapă constă în compararea pedepsei rezultante stabilite cu pedeapsa rezultantă la care s-
ar putea ajunge potrivit dispoziţiilor noului Cod penal.4
4
F. Streteanu - Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în
vigoare a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 37-38.
În mod concret, Curtea reţine că mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile
în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, poate avea
rezultate diferite, după cum urmează:
1. În ipoteza în care se ajunge la concluzia existenţei unei egalităţi între pedepsele aplicate
şi maximul prevăzut de legea nouă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Codul penal şi,
prin urmare, nu se impune modificarea hotărârii definitive, o eventuală contestaţie formulată
pe acest temei legal urmând a fi respinsă.
2. În ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea
nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mică decât
maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul urmează a constata lipsa de efect a
dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. Şi în această situaţie o eventuală contestaţie urmează a fi
respinsă.
3. În ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea
nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mare decât
maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidenţa dispoziţiilor art. 6
din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicată conform legii vechi urmând a fi redusă la acest
maxim special. În această situaţie, o eventuală contestaţie trebuie admisă.
Hotărârea definitivă va fi modificată prin reducerea pedepselor stabilite pentru
infracţiunile concurente până la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul,
după care pedeapsa rezultantă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
Ca şi consecinţă a acestei modificări se va impune anularea formelor de executare
emise în baza vechii hotărâri şi emiterea unor noi forme, inclusiv a unui nou mandat de
executare a pedepsei.
Aceasta va constitui pedeapsa dată spre executare, pedeapsă de care se leagă toate

111
consecinţele altor instituţii de drept (cu titlu de exemplu: liberarea condiţionată, graţierea,
reabilitarea).
Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că, în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile,
într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la
pedepsele individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit
legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din
Codul penal.
Dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depăşeşte pedeapsa
rezultantă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal înseamnă că pedeapsa
rezultantă aplicată definitiv este cea legală şi potrivit dispoziţiilor legii noi, astfel că legea
nouă nu îşi găseşte aplicabilitatea, nefiind favorabilă.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 5/2014 din 26/05/2014 (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din 26/06/2014) privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept vizând aplicarea legii penale
mai favorabile în cazul infracţiunii continuate.
Stabileşte: „În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a
legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi
succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.”
Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Pornind de la obiectul sesizării,
constând, pe de o parte, în stabilirea ca instituţie cu caracter autonom a infracţiunii în formă
continuată şi, pe de altă parte, în modul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul
acestei instituţii cu caracter autonom, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
După data sesizării completului competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, după data întocmirii raportului, a
fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, care a stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt
constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Din examinarea părţii expozitive a acestei decizii a Curţii Constituţionale a României,
general obligatorie potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, şi cu efectele prevăzute de art.
477 alin. 4 cu referire la art. 474/1 teza a II-a din Codul de procedură penală, rezultă că aceste
chestiuni de drept, cu valoare de principiu, au fost soluţionate (aşa cum relevă conţinutul

112
paragrafelor nr. 17-58, cu precădere a paragrafelor cu nr. 36, 46, 55).
Astfel, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal,
în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai
favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal,
contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor
în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare
a ţării. De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că, în raport cu prevederile legale care
guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege, acceptă în
mod unanim că "atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza
conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care Ie-a stabilit, astfel
încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului,
învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de
interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii,
între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără însă a avea competenţa de a
legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu". Instanţa de contencios
constituţional a menţionat că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul
dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind,
chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite
categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut
în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu
depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o
atare concluzie este inadmisibilă, în opinia Curţii Constituţionale, întrucât nu se poate reţine
că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept
penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi
aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege,
pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de "lege penală mai favorabilă" un înţeles
constituţional.
Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi
art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe
legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică
penală concepută de legiuitor.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea Constituţională a statuat că numai
interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se
aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate. Totodată,
Curtea Constituţională a menţionat că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a

113
decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal,
în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale.
În final, Curtea Constituţională a arătat că, odată cu publicarea prezentei decizii în
Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme
încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art.
4771 din Codul de procedură penală.
În consecinţă, faţă de cele menţionate, în aplicarea art. 5 din Codul penal în vigoare,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai
favorabile. Aşadar, Înalta Curte va constata că nu este permisă combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare a infracţiunii în formă continuată.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 6/2014 din 26/05/2014 (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând dacă în interpretarea
şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de tentativă, se reduce
pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul
prevăzut de lege pentru forma tentativei.
Stabileşte: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie
avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform
dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”
Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze priveşte interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv în
ipoteza în care este vorba de tentativă, dacă se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege
pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.
În contextul cauzei, Înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii
penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului
substanţial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării
cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea
acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.
Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai

114
favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă
pentru infracţiunea săvârşită.
Scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse
definitive în raport cu noua lege, care este mai favorabilă, pe timpul executării acestei pedepse
şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare şi,
totodată, de a asigura egalitatea de tratament juridic şi legalitatea în aplicarea pedepselor.
Principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa aplicată în baza legii vechi să aibă
susţinere şi în legea nouă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea
aplicabilă potrivit legii noi mai favorabile.
Prin garantarea principiului legalităţii se face o individualizare legală a pedepsei,
înlăturându-se partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă fără a
face o nouă individualizare.
Tentativa este o formă a infracţiunii imperfectă, autonomă, pedepsită când legea
prevede în mod expres, fiind o cauză legală generală de modificare a pedepsei, iar efectele
sale trebuie avute în vedere la stabilirea dispoziţiilor legii mai favorabile.
Art. 174 din Codul penal stabileşte că prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea
unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate
de coautor, instigator sau complice.
Referirea la "infracţiunea săvârşită" din formularea "maximul special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", utilizată în art. 6 alin. (1) din Codul penal, poate fi
interpretată numai prin raportare la dispoziţiile art. 174 din Codul penal, potrivit cărora, aşa
cum arătam mai sus, "prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca
tentativă...".
Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal se va avea în
vedere, în ipoteza unei tentative, maximul pedepsei pentru forma tentativei, adică maximul
special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată redus sau înlocuit conform
dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei.
În consecinţă, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce
trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special
al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform
dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

115
materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 7/2014 din 26/05/2014 (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept ce constă în modul de aplicare
a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", respectiv dacă prin sintagma
"maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul
infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta
săvârşită în formă continuată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit
sporului facultativ de pedeapsă.
Stabileşte: „În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul
infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără
luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea
continuată.”
Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Cu privire la chestiunea de drept a cărei
dezlegare se solicită, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege
pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru
sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune, Înalta Curte reţine următoarele:
În aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv
judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să
se pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal stabilind, în
raport cu acesta, modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz
particular.
Astfel, se reţine că art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul
autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin
necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un
suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării). Prin urmare, privitor la
pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să
repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de
la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă,
respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementând aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul condamnărilor definitive, arată că, atunci "când după rămânerea definitivă

116
a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest
maxim".
Sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află
persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.
Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită"
se va înţelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menţionată în norma de
incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, săvârşită sub imperiul legii penale vechi şi
cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.
Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din
Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în
forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a
pedepsei.
Or, forma continuată a infracţiunii (unitate legală de infracţiune) este, conform legii
noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, şi potrivit legii vechi (art. 42 din Codul
penal anterior), o cauză de majorare (agravare) facultativă a pedepsei.
Aşadar, "maximul special al pedepsei" rămâne a fi cel menţionat în textul din legea
nouă care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a sporului facultativ.
Textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 1411 din vechiul Cod penal,
în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei de "pedeapsă prevăzută de lege".
În condiţiile în care nu există nicio dispoziţie derogatorie de la înţelesul anterior, în
aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o
distincţie ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor
definitive, este nepermisă.
De asemenea, o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii
sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal,
potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârşit infracţiuni sunt cele prevăzute
de legea penală. Or, după cum s-a menţionat, legea penală, conform art. 6 alin. (1) din Codul
penal, prevede explicit că, în cazul condamnărilor definitive, pedeapsa aplicată se reduce în
mod obligatoriu la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în înţelesul pe care
sintagma respectivă o capătă potrivit art. 187 din Codul penal.
Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai
favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma
"maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul
special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a

117
pedepsei prevăzute pentru infracţiunea continuată.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Hotărâre prealabilă – Decizia nr. 15/2014 din 23/06/2014 (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 23/07/2014) privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile
art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în
situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o
condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au
fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b)
din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din
noul Cod penal.
Stabileşte: „în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei
infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu
maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în
considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”
Din argumentarea deciziei, spicuim următoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze priveşte interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru
ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare
se va compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau cu
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în
considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, "când după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o
lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse
definitive în raport cu noua lege, principiul legalităţii pedepselor impunând ca pedeapsa să
aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari
decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.
Totodată, argumentele înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal, legate de
reducerea la minimum a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, sunt valabile atât în
cazul infracţiunii unice şi al pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru

118
unica infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni şi al pedepsei rezultante aplicate
prin hotărârea definitivă de condamnare pentru pluralitatea de infracţiuni.
În conformitate cu dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, care reglementează
tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, ca formă a pluralităţii de infracţiuni,
"Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte
o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
noua infracţiune se majorează cu jumătate". Recidiva postexecutorie în vechea reglementare,
art. 39 alin. 4 din Codul penal, nu putea fi valorificată separat în procesul de individualizare a
pedepsei, prin aplicarea unui spor de pedeapsă concret la o pedeapsă de bază concretă.1
1
Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 363.
În concret, pe baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal
anterior, instanţa aplica o pedeapsă cuprinsă între limitele speciale ale pedepsei, presupunând
orientarea acesteia mai mult sau mai puţin către maximul special sau chiar egală cu el, iar
dacă acesta era neîndestulător putea aplica un spor.
În prezent, prin aplicarea legii penale mai favorabile pedepselor definitive, în
conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Codul penal, legiuitorul nu a înţeles să repună în
discuţie individualizarea sancţiunii realizată sub imperiul legii vechi.
Maximul special prevăzut de legea nouă, astfel cum prevede art. 6 din Codul penal, în
situaţia stării de recidivă postexecutorie, intrată în puterea lucrului judecat şi reflectată în
pedeapsa definitiv aplicată, se determină prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin.
(5) din Codul penal. O asemenea interpretare garantează respectarea principiului autorităţii de
lucru judecat, precum şi a principiului egalităţii şi nediscriminării prin aplicarea unui
tratament egal unor cazuri diferite (condamnaţilor recidivişti şi celor primari).
Interpretarea dată prin prezenta hotărâre este în acord cu prima hotărâre dată în
interpretarea art. 6 din Codul penal, respectiv Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unei alte forme de pluralitate de infracţiuni, şi anume concursul de
infracţiuni.
În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii
penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în
ipoteza recidivei postexecutorii, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va
compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea
în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”

119