Luceafarul de Mihai Eminescu COMENTARIU LITERAR

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, "Fata în gradina de

aur", cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o
prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante,
marele poet l-a filtrat, restructurându-l mereu si dându-i sensuri noi, pâna ce a devenit
Luceafarul".
În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitând doar finalul
brutal si punându-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: "Un chin s-aveti: de-a nu
muri deodata!"
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe
care i-o purta fetei de împarat,, dar aceasta se îndragosteste de un pamântean. Florin.
întorcându-se, Zmeul îi vede împreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stânca peste cei
doi îndragostiti. în varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta
capatând detasarea superioara specifica geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiti
fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiti, cât viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu
muri deodata".
Cea de a cincea varianta este cea definitiva 17417m1211r , cea mai frumoasa stilizare si
cea mai bogata în simboluri: "în cadrul de basm se înalta expresia cea mai desavârsita
a lirismului erotic si' filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" înainte de aparitia lui în
"Almanahul Societatii Academice Social-Literare "România Juna" din Viena, în 1883. în
acelasi an, poemul a fost reprodus în revista "Convorbiri literare" si în revista "Familia",
iar la sfârsitul anului a aparut în prima editie de "Poezii", îngrijita de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, în care tema romantica a conditiei omului de geniu
capata stralucire desavârsita. Eminescu însusi consemna pe marginea unui manuscris
sursa de inspiratie a "Luceafarului" si definirea geniului în lume: " Aceasta este povestea.
Iar inelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui
scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamânt nici e capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa
depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate înalta deasupra concretetii
vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva. în poem, se fac simtite si alte surse
filozofice, cât si mituri autohtone si universale: la originea lumii se afla cerul si pamântul
(Platon); la originea universului sta Noaptea, fiica Haosului, care este zeita tenebrelor si
mama tuturor zeilor (Hesiod); Hyperion este
Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii; relatia dintre Demiurg si Hyperion, care
îi cere sa-i dezlege taina mortii (filozofia indiana); mitul Zburatorului.
STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de catrene, fiind
dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru.
Alcatuind patru tablouri, gândite ca entitati distincte. Trebuie sa evidentiem, de
asemenea, pe parcursul întregului poem si ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie.
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar
(geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de
Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca
concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare
prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii
acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna.
Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi
diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se
indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi
sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o
formula magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca
paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului.
Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar
blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm,
Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu
parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata
fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde
toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri
cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera
mea venii cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma.
si soarele e tatal meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile
caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata îl refuza si de aceasta data, desi frumusetea
lui o impresioneaza puternic:
"- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata.
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata"
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu claritate în strofa
urmatoare:
"- Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi, tu oare. Cum ca eu sunt nemuritor. si tu
esti muritoare?"
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate întelege ("Desi vorbesti pe
înteles/ Eu nu te pot pricepe", asa ca îi cere sa devina el muritor, sa vina el în lumea ei:
"Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamânt, Fii muritor
ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este
ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a
rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile."
Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila
dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste
legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima,
familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina,
ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se
poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din
prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina
socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste
Catalinei o adevarata lectie de dragoste
: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii
mei râmâie (...), Când fata mea se pleaca-n jos,/ în sus ramâi cu fata (...) Când sarutându-
te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta".
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, într-un limbaj
popular, cai se poate de obisnuit: "si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...".
Superioritatea Luceafarului este constientizata de Catalina, prin exprimarea propriei
neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a astrului: "în veci îl voi iubi si-n veci/ Va
ramânea departe...".
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle Hyperion
(hyper eon- pe deasupra mergatorul), iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii
ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinanta, Emineseu
lasând scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitând
totodata si la geneza Universului:
"Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe.
si cai de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger ne-ntrerupt Ratacitor
prin ele
si din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau lumine;"
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata
motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu în raport
cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul
spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l soarbe")
face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute,în numele careia este gata de orice sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
si focul din privire.
si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-
si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, în antiteza cu omul de
geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar si neînteles de
societate:
"Ei doar au stele cu noroc
si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
si nu cunoastem moarte."
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte,
este unul din argumentele Demiurgului în a-1 convinge pe Hyperion sa renunte la ideea
de a deveni muritor:
"Caci toti se nasc spre a muri
si mor spre a se naste."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, " moartea nu se poate...",
exprimându-si profundul dispret pentru aceasta lume ' superficiala, meschina, care nu
merita sacrificiul omului de geniu: , "si pentru cine vrei sa mori?
întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamânt ratacitor
si vezi ce te asteapta."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala,
superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a
obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul
demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a
materiei universal

Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal
cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe cer si îsi revarsa din nou razele
asupra Pamîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza
cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub
siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care sedeau singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i
lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce
Luceafarul nu cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înalt
la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie
chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/Ci
eu în lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice
om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al
Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale între doua lumi
antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe în
cercul strâmt al norocului, al sansei de a se împlini sau a nesansei.
În structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si
dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta
unor specii apartinând genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.În ceea
ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem între aspectul tehnic al termenului si cel
al continutului; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene în care
modalitatea esentiala de exprimare este dialogul - din punctul de vedere al continutului,
vorbim de framântarile dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate si ceea
ce vor sa fie.De genul epic apartine schema epica, caracterul narativ al
poemului.Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularitati:
* limpezimea clasicii este data de absenta podoabelor stilistice, epitetele alese de poet
dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai
potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasa fata" a fost ales dupa un lung sir de încercari: "un
ghiocel de fata", "un vlastarel de fata", "o dalie de fata", "un gangure de fata, o pasere de
fata", un canaras de fata", "un giuvaer de fata" etc;
- folosirea putinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizata prin frecventa
acelorasi câteva: mândru, frumos, mure, blând,, dulce, viu sau prin formarea unora noi,
cu prefixul etc. ne: nemarginit, nemuritor, nespus, negrait, nemiscator etc.
'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea
formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea
clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la
superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie
de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata'
etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in majoritate de origine latina.
Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte
morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi
puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu
valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare,
acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e
curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Poezia "Luceafarul" este cea mai înalta expresie a poeziei românesti, deoarece ea
reuneste "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice si
toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel si testamentul lui poetic, acela
care lamureste posteritatii chipul în care si-a conceput propriul destin" (Tudor Vianu)
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm
romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte adica faptul ca omul asa cum este
el creat este in incapabilitatea de a-si depasi conditia de muritor .