TEHNICI DE INFORMARE

Şl COMUNICARE
Note de curs
EMIL-RAZVAN GATEJ
 UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE JURNALISM, PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE
EDUCAŢIEI

CONF. DR. EMIL-RĂZVAN GÂTEJ

TEHNICI DE INFORMARE ŞI
COMUNICARE

Suport de curs

Bucureşti, 2015
Editura STANDARDIZAREA

Str. Mendeleev nr. 21-25, sector 1, Bucureşti

Tel: 021 316 32 96, Fax: 021 316 08 70, e-mail: editura@asro.ro

www.sta nda rd izarea.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GÂTEJ, EMIL RĂZVAN
Tehnici de informare şi comunicare : note de curs / Gâtej Emil Răzvan. -
Bucureşti: Standardizarea, 2015
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8032-56-6

316.77
 CUPRINS

Pag.

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 5

1.1 Comunicarea: o cale spre cunoaştere 5

1. 2. Paradigmele comunicării 6

1.3. Componentele comunicării 7

1.4. Nivelurile comunicării umane 8

2. DEZVOLTAREA COMUNICĂRII UMANE 11

3. COMUNICAREA VERBALĂ 13

4. COMUNICAREA NONVERBALĂ 16

4.1. Semnalele limbajului nonverbal corporal 18

5. TEHNICI DE COMUNICARE 46
5.1. Comunicarea orala în context social ^
5.2. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale
49
5.3. Pregătirea prezentări

51

BIBLIOGRAFIE 81
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Comunicarea: o cale spre cunoaştere

Comunicarea apare uneori în viziunea oamenilor de ştiinţă asemeni unui

fascicul de lumină pe care cineva, de undeva de sus, îl plimbă potenţând ceea ce
suntem fiecare dintre noi şi care “livrează” tot ceea ce ştiinţele relevă
cunoaşterii umane. Dimensiunea comunicării se manifestă de la nivel personal
la cel universal. O altă parte importantă a comunicării este aceea a faptului că ea
este îmbogăţită cu fiecare experienţă a specialiştilor şi cercetătorilor diverselor
domenii de cercetare.
Există trei domenii principale ce par a se constitui ca piloni ai acestui vast
domeniu care este comunicarea: biologia, informatica şi teoria comunicării.
Altfel spus teoria cibernetica, antropologia şi teoria structuralista oferă un set de
modele de analiză considerate pertinente. (Graur, E., 2001)
Acest curs vizează o perspectivă ce subscrie comunicarea Psihologiei Sociale, o
ramură extrem de importantă a Psihologiei, ramură ce aduce Psihologia în
centrul Ştiinţelor sociale, considerată de unii autori chiar o ştiinţă în sine.
Aşadar definiţia propusă procesului de comunicare este aceea a unei “ştiinţe
care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că
aceasta informaţie este destinată publicului în general sau unui public
specializat” (Cuilenburg, V., Scholten,0., Noomen G.W., apud Graur, E., 2001)
Definiţia comunicării în forma să cea mai răspândită la nivel empiric cuprinde
acţiunea de a “a aduce la cunoştinţa”, “a da de ştire” sau “a informa” ce implică
patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul
scopul acesteia fiind transmiterea informaţiei de la emiţător către receptor.
Extinzând acest model este important să luăm în considerare fluxul invers de
informaţiei în forma feed-back-ului, intenţionalitatea acestui proces, importanţa
cu care informaţia este ’’impregnată” dar şi erorile procesului de comunicare.
Privita ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea
poate fi înţeleasa drept “ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se
efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea
atingerii unor anumite o b ie c tiv e (Graur, E., 2001)

1.2. Paradigmele comunicării

Abordările clasice ale comunicării se înscriu în general în două categorii:

teoriile care plasează comunicarea în relaţie cu tehnologiile folosite drept suport
(Shannon, Wiener) şi cele care o tratează din perspectivă psihosociologică
(Şcoala de la Palo Alto). Cele mai recente principii ale comunicării din
perspectiva ştiinţifică a psihologiei au fost formulate de Şcoala de la Palo Alto.
(Nuta, A., 2004) Aceasta perspectivă formulează o serie de axiome ale
comunicării după cum urmează:
> Comunicarea este inevitabilă.
> Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi cel al relaţiei
> Comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de
cauza-efect sau stimul-reacţie.
> Comunicarea are la baza vehicularea unei informaţii de tip digital şi
analogic.
> Comunicarea este un proces ireversibil.
> Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi.
> Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării
comportamentelor.

6
1.3. Componentele comunicării

Mai întâi a fost cuvântul...

Mesajul este considerat a fi unitatea de baza a comunicării, situat de fapt la

intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din
cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri,
culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care
îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. (Graur,
E., 2001) Ceea ce conferă încărcătură mesajului, ceea ce îi dă sens este
informaţia pe care el o poartă. O cantitate mică de informaţie generează
confuzie şi lasă ”loc de interpretare”, o cantitate de informaţie prea mare
raportată la contextul comunicării şi la capacitatea de a prelucra a receptorului
este generatoare de redundanţă.
O analiza considerată cât mai completă a informaţiei este necesar să facă
referiri şi la următoarelor aspecte:
> aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător;
> aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor
sociale;
> aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului. (Graur, E.,
2001 )

Comunicarea aduce un plus informaţional cu efecte atât în zona cognitivă,

afectivă cât şi în planul acţionar-comportamental. Cuvântul reprezintă vehiculul
informaţional cel mai adesea, totuşi studiile arată că 80-90% din comunicarea
umană este de natură nonverbal, adică lipsită de cuvinte, motiv pentru care am
acordat în acest suport o mare însemnătate acestui tip de comunicare. Indiferent
de tipul de comunicare, o importanţă deosebită şi decisivă, am putea afirma,

7
revine contextului în care acest proces se desfăşoară. Spaţiul, timpul, cultura,
dimensiunea psiho-socială sunt numai câteva repere la care procesul
comunicării se raportează în desfăşurarea sa. (Zaltman, 2007, apud. Panisoara,
I.O., 2008)
Compresensiunea sau inteligibilitatea unui mesaj reprezintă măsura în care
receptorul percepe şi integrează conştient mesajul.
Interacţiunea procesului de comunicare reprezintă capacitatea participanţilor la
acest proces de a schimba mesaje cu sens, în funcţie de numărul acestor
participant putem distinge doua tipuri de comunicare: comunicarea bipolara şi
comunicare multipolara (un emiţător şi mai mulţi receptori; un receptor şi mai
mulţi emiţători).
Scopul comunicării transcede momentul imediat al transmiterii de mesaje
ajungând un fundament al comuniunii şi comunităţii umane. Aşa cum afirma
Gustave Le Bon comunicarea în rândul maselor duce la formarea unui ”spirit
comun”, spirit ce se manifestă la un nivel moderat şi la nivelul coezivităţii
comunităţii.

1.4. Nivelurile comunicării umane

Comunicarea umană se desfăşoară pe cinci niveluri relativ distincte:

comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală şi comunicarea de grup
ce se derulează în colectivităţi umane restrânse, comunicarea publică ce îşi are
rădăcinile în retorica antica şi comunicarea de masă ce se refera la “producerea
şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un
sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros

Comunicarea publică are ca emblem discursul public ce nu vizează doar

transmiterea de informaţii, ci mai ales schimbarea opiniilor şi acţiunilor
publicului, influenţarea sentimentelor acestora. Eficienţa unei astfel de

8
comunicări se afla deopotrivă în mâinile oratorului şi ale publicului său. Marcus
Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorică la Roma şi,
totodată, dascălul fiilor şi nepoţilor împăratului Domitian. La retragerea să din
activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat lnstitutio oratoria
(“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar ideea că oratorul, pe
lângă calităţile unui om al legii, ale unui filosof şi ale unui poet, trebuia să mai
posede şi pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui
orator erau studiate nu numai invenţia, compoziţia şi stilul, dar şi emisia
discursului, prezentarea statică (postura) şi dinamica (gesticulaţia) vorbitorului.
In zilele noastre, “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de
către o persoană direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin
numeros, dar nu mai mic de trei persoane, este o form ă de discurs public sau
comunicare publica (ex. conferinţa, pledoaria, prelegerea, comunicarea
ştiinţifică, luarea de cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă,
expunerea în faţa unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.).”
(Graur, E., 2001)

Impactul social extrem de important revine comunicării de masă. Aceasta

reprezintă o activitate socială dirijată, prin care informaţiile şi interpretările
complementare acestora sunt distribuite selectiv în cadrul unei colectivităţi,
folosind o serie de mijloace specifice, vizuale şi auditive. Spre deosebire de
comunicarea interpersonală, comunicarea de masă are un caracter unilateral,
este dirijata spre un număr mare de receptori potenţiali, iar efectele mesajului
transmis pot fi constatate numai indirect, evaluând opinia publică şi modificările
atitudinale aferente. (Mitrofan, L., 2006)
Considerând modelul oferit de autorul mai sus menţionat comunicarea de masă
are o serie de efecte asupra mediului psiho-social:
A) Funcţia de informare, constând în transmiterea sistematică de informaţii
către indivizi, grupuri şi organizaţii;

9
B) Funcţia instructiv-educativa prin care se realizează difuzarea şi asimilarea
valorilor, normelor şi modelelor culturale;
C) Funcţia de mobilizare socială, constând în polarizarea acţiunilor sociale în
raport cu anumite obiective de interes general;
D) Funcţia de control social;
E) Funcţia de formare şi direcţionare a opiniei publice;
F) Funcţia de divertisment. (Mitrofan, L., 2006)

In spiritul paradigmei “efectelor puternice” ale mass-mediei se evidenţiază

câteva modele teoretice semnificative; la baza acestor teorii se află ideea potrivit
căreia mass - media are efecte puternice şi durabile ce pot viza cele mai
profunde zone ale psihismului uman şi ale organismului macro-social, acestea
se relevă după cum urmează:
Teoria medierii în comunicarea de masă - se pleacă de la constatarea ca mass-
media nu îşi exercită direct influenţa asupra “ţintelor”, ci prin intermediul unor
semnificativi factori de mediere (persoane devenite lideri de opinie, grupuri de
referinţă); fără să exercite un efect imediat, uniform şi puternic asupra
atitudinilor şi opiniilor publice, mass-media contribuie mai degrabă la
consolidarea şi structurarea unor opinii preexistente. (Mitrofan, L., 2006)
Teoria cultivării - se evidenţiază efectul formator al mass-media asupra stilului
de gândire, mentalităţilor şi fondului informaţional al diferitelor categorii de
public, însă acest efect se manifestă diferit de la un grup social la altul, în
funcţie de factori cum ar fi nivelul de educaţie sau profesia. (Mitrofan, L., 2006)
Teoria influenţei indirecte - dacă celelalte teorii oferă o perspectivă pe termen
scurt asupra dinamicii sociale, având ca element comun teza influenţei selective
şi directe asupra opiniilor, credinţelor şi atitudinilor membrilor unei
colectivităţi, teoria influenţei indirecte oferă o perspectivă pe termen lung, în
care cultura ca sistem stabilizat de valori devine ţinta principală a comunicării
de masă.” (Mitrofan, L., 2006)

io
 2. DEZVOLTAREA COMUNICĂRII UMANE

în lucrarea să ’’Tehnici de comunicare”, Evelina Graur evidenţiază o

istorie dezvoltării comunicării umane, în care se pot distinge 6 perioade
cruciale, bazate pe istoria cunoscută a umanităţii:
• Epoca semnelor şi semnalelor,
• Epoca vorbirii şi a limbajului,
• Epoca scrisului,
• Epoca tiparului,
• Epoca mijloacelor comunicării de masa şi
• Epoca mijloacelor de comunicare computerizată.
în acord cu această lucrare prezentăm în cele ce urmează o serie de date de
referinţă ale unor descoperiri şi invenţii care au revoluţionat în anumite
momente istorice dezvoltarea şi schimbarea procesului de comunicare:
o 1864, scoţianul James Clark Maxwell pune bazele teoriei generale a
undelor electromagnetice şi a celor luminoase;
o 1876, Graham Bell depune brevetul la Washington pentru telefon;
o 1887, germanul Heinrich Hertz descoperă şi produce undele care îi poarta
numele;
o 1890, francezul Edouard Branly pune la punct primul radioconductor, un
tub umplut cu pilitura de fier, legat în circuit cu un galvanometru şi o
pilă;
o 1894, italianul Guglielmo Marconi realizează la Bologna primele
experienţe de comunicare la distanţă, în alfabet morse, prin undele
hertziene, transmiţând la 400 şi 2000 de metri distanţă;
o 1899, Guglielmo Marconi realizează prima transmisie peste Canalul
Mânecii şi transmite următorul mesaj: “Domnul Marconi trimite
domnului Branly respectuoasele sale complimente prin telegrafia fără fir,

li
 peste Canalul Mînecii, acest frumos rezultat fiin d datorat în parte
remarcabilelor studii ale domnului BranlyC
o 1907, americanul Lee DeForest inventează lampa trioda, un amplificator
care permite reconstituirea, la “sosire”, a vocii umane;
o 1907-1911 inventarea tubului catodic ;
o 1908, DeForest realizează prima legătura pentru voce umană între Tumul
Eiffel (Paris) şi Villejuif;
o 1910, Lee DeForest transmite pe o raza de 20 de km recitalul lui Caruso
de la Metropolitan Opera din New York;
o 1912, naufragiul Titanicului va impulsiona dezvoltarea TFF-ului şi a
principiului radio;
o 1917, radiodifuziunea intră în istorie când emiţătorul de pe Aurora
transmite tmpelor din Petrograd instmcţiunile Comitetului revoluţionar;
o 1921, prima emisiune de radiodifuziune din Franţa a Companiei generale
de telegrafie fără fir (C.S.F);
o 1925, înfiinţarea Uniunii Internaţionale de Radiodifuziune pentru
Distribuirea Frecvenţelor;
o 1926, British Broadcasting Company devine British Broadcasting
Corporation, statul preluând acţiunile fondatorilor;
o 1927, în USA, Vladimir Zworykin (considerat părintele televiziunii) pune
la punct “iconoscopul”, un procedeu de analiză electronica a imaginii;
o 1929, în Franţa, Renée Barthélémy şi Henry de France pun la punct
câteva procedee de reproducere şi transmitere a imaginii, la scurt timp
apărând şi prototipurile televizoarelor;
o 1935, prima emisiune oficiala TV în Franţa;
o 1938 (31 oct), dramatizarea radiofonică pentm CBS a piesei lui Orson
Wells Războiul lumilor, care imaginează invazia marţienilor în USA,
creează panică în New York;
o 1940-1944 apariţia radiotelefonului;

12
 o 1948, inventarea tranzistorului în USA va permite dezvoltarea radioului
mobil şi individual. (Jeanneney, J.N., 1997 apud. Graur, E., 2001)

3. COMUNICAREA VERBALĂ

Comunicarea conţinuturilor sistemului psihic uman se face prin intermediul

limbii, ce reprezintă un sistem complex de comunicare alcătuit din sunete
articulate, care si-a disputat mereu întâietatea faţă de alte sisteme de
comunicare: în primul rând datorită dublei articulări, în al doilea rând deoarece
celelalte sisteme de comunicare au nevoie de concursul ei pentru a fi descrise,
iar în al treilea rând deoarece limbile naturale constituie atât prin semnificantul,
cât şi prin semnificatul lor, punctul de plecare în construirea altor sisteme de
semne, cum ar fi limbajele artificiale.
Unitatea de bază a limbii este semul lingvistic, semnul minimal - cuvântul sau
morfemul. Semnificatele se constituie odată cu limba, iar în momentul în care li
se atribuie un semnificant fonic, ele datorează coeziunea internă acestui
semnificant, iar odată despărţite de acesta se vor dizolva. Dependenţa de context
relevă o originalitate indispensabilă a realităţii înconjurătoare descrisă de
limbaj în raport cu realitatea obiectivă a lumii, transpusă prin rigoarea gândirii
ca proces cognitiv superior.
Semnul va genera limba şi vorbirea. Limba reprezintă un cumul de semne puse
în funcţiune de vorbire prin care codul devine mesaj. Acest cumul este unul
pasiv ce va fi dinamizat de abilităţile conferite de sistemul psihic uman, de
cunoştinţele noastre şi de emoţiile gestionate prin mecanismele lăuntrice ale
fiinţei umane. (Graur, E., 2001)
în paradigma prezentată limbajul devine aşa cum îl definea metaforic Samuel
Butler o ”haină a zândiriF. Această metaforă denotă complexitatea limbajului
ce devine un element vital dezvoltării gândirii umane dar şi o cale de vehiculare
a informaţiei atât la nivel intra-individual cât şi inter-individual.

Funcţiile limbajului relevate de K. Buhler sunt : (Buhler, K., apud. Graur, E.,
2001)
• Funcţia de reprezentare
• Funcţia de apel
• Funcţia de expresie

Din punct de vedere al codului utilizat şi al contactului între interlocutori, R.

Jacobson menţionează alte trei3 funcţii pe care limbajul le îndeplineşte: (R.
Jacobson, apud. Graur, E., 2001)
• funcţia metalingvistică (este centrata pe cod şi vizează oferirea de
explicaţii, precizări asupra codului şi utilizării lui)
• funcţia poetică (în structura lui materiala, enunţul are o valoare
intrinseca şi este considerat un scop în sine)
• funcţia faptică (nu exista comunicare în afara unui efort depus
pentru stabilirea şi menţinerea contactului cu interlocutorul.
Formule precum “alo”, “mă auziţi?” folosite în comunicarea
telefonica au rolul de atrage atenţia sau de a verifica dacă
interlocutorul ne ascultă.

Comunicarea orală presupune utilizarea vocii, care în acest proces căpătă

valenţe de o importanţă aparte pentru transmiterea mesajului. în cele ce urmează
vom enumera o serie de caracteristici ale vocii ce trebuie luate în considerare în
formarea abilităţilor de comunicare şi în studiul acestui proces amplu. (Nuta, A,
2004)

14
Tonul vocii reprezintă maniera în care cuvintele sunt rostite. Acest element de
limbaj paraverbal face trecerea dintre semnificaţia concretă a cuvintelor şi
înţelesurile pline de încărcătură emoţională ale comunicării ca proces.
Specialiştii afirmă că doar 7% din conţinutul unei conversaţii este dat de
semnificaţia concretă a cuvântului, iar 37% provine din conţinutul mesajului,
este transmis cu ajutorul tonului vocii. Fascinaţia pentru cei 55% ce cuprind
limbajul corpului este uneori umbrită de abilitatea pe care stăpânirea tonului
vocii o poate aduce în atingerea scopurilor propuse în viaţa de zi cu zi. Ceea ce
transmitem cu ajutorul tonului vocii este, înainte de toate, atitudinea, cei care
asculta un mesaj de cele mai multe ori răspund nu atât mesajului cât mai cu
seamă atitudinii celui care transmite. Tonul vocii a devenit un element vizat de
training atât în zona dezvoltării personale, unde adeseori denotă patem-uri şi
modalităţi de relaţionare neconştientizate, în zona de coaching sau în zona de
vânzări.
Accentul reprezintă un element paraverbal care aduce o serie de informaţii
esenţiale legate de zona geografică din care provine interlocutorul şi reprezintă
o sursă de informative preţioasă atunci când avem de face cu situaţie de
comunicare în premieră.
Volumul vocii reprezintă intensitatea sunetelor emise, el denotă de cele mai
multe ori adecvare, în context public un volum crescut denota siguranţa de sine
şi precizia ideilor pe când în contextual unei comunicări restrânse un volum
crescut denotă inadecvare. Volumul scăzut este asociat în context social cu
timiditatea însă şi aici adecvarea este crucială, volumul fiind unul scăzut atunci
când avem o discuţie cu un grad de intimidate crescut sau când lucrăm în
context terapeutic.
Dicţia reprezintă de multe ori un indicator al gradului de educare, dicţia face ca
mesajul să ajungă "curat” la receptor, nedenaturat de posibile neînţelegeri.

15
Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 200 de silabe/minut)
normală (în jur de 350 de silabe /minut) sau rapidă (în jur de 500 de
silabe/minut) a cuvintelor pronunţate. Un bun vorbitor trebuie să varieze viteza
pronunţării cuvintelor în funcţie de conţinutul şi importanţa generală a
mesajului. (Graur, E., 2001)

Pauzele dintre cuvinte şi fraze transmit indicii atât despre intenţiile şi atitudinile
discursive ale vorbitorului, cât şi despre stările lui afective. Pauzele scurte divid
ideile dintr-o fraza, iar cele lungi marchează sfârşitul frazelor. Pauzele prea
lungi pot obosi audienţa, cele scurte şi bine plasate dau ascultătorului
sentimentul de implicare activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte de cuvintele
sau ideile care merită subliniate, altele nu vizează deloc interlocutorul ci
necesitatea unui moment de meditaţie, de aducere aminte. Exista şi pauze
datorate stânjenelii, când tot ce putem spera este că interlocutorul nostru să ia
cuvântul. (Graur, E., 2001)

4. COMUNICAREA NONVERBALĂ

Ideea de limbaj nonverbal este fundamentată pe ideea conform căreia

totul e semn sau poate deveni semn (pansemie). Interpretarea acestor semne
trebuie să fie însă în acord cu faptul că semnele pot avea mai multe
semnificaţii (polisemie). Din această perspectivă, corpul apare ca fiind locul şi
instrumentul numeroaselor sisteme de semnificare: intonaţiile expresive şi
semnificante ale vocii, semne gestuale, mimică, atitudini corporale şi
comportamentale, semne cosmetice, vestimentare, ale condiţiei sociale, ale
regulilor instituţionale, de politeţe, ale etichetei şi atitudinilor, de exprimare a
sentimentelor, legate de roluri şi poziţii sociale, semne ale artelor. (Codoban,
A., 2014)
16
 Deşi nu este verbal, limbajul corporal însoţeşte limbajul verbal
potenţându-i calitatea. In numeroase cazuri, însă, gesturile, mimica sau
pantomima se pot substitui total cuvintelor: spre exemplu „da” şi „nu”, care pot
fi înlocuite de mişcări ale capului. Corpul produce chiar semne mai „naturale”,
generate de reacţiile fiziologice. La întrebările verbale ale anchetatorului corpul
va genera răspunsuri fiziologice pe care le va detecta poligraful. Psihiatrii ne
vorbesc despre diferitele tipuri de sudori, după caracteristici şi locuri, iniţiind
semiologia medicală. De aceea preferăm să vorbim în paralel cu limbajul verbal,
care este modul de exprimare prin excelenţă al conştiinţei, de un limbaj care
emană esenţialmente de la corp, de un limbaj nonverbal corporal. (Codoban, A.,
2014)
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin
cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta,
contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
Importanta comunicării nonverbale a fost demonstrata în 1967 de către Albert
Mehrabian. în urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din
mesaj este transmis prin comunicare verbala în timp ce 38% este transmis pe
cale vocala şi 55% prin limbajul corpului.
Comunicarea nonverbala opusa comunicării verbale este concepută de multă
vreme ca limbaj în sens strict. în această viziune toate celelalte forme de
comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale
comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţării,
psihologie, sociologie, antropologie, asigura astăzi locul cuvenit comunicării
nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării
umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând
din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. (Codoban, A., 2014)

17
4.1. Semnalele limbajului nonverbal corporal

Analiza structurii comunicării corporale impune raportarea la codurile, modelele

şi scopurile specifice implicate. în comunicarea nonverbală se folosesc seturi de
semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură. De fapt, aceste
semnale sunt Stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului: văz, auz,
simţ tactil, miros. Pe baza tipului semnelor şi a canalelor de transmitere a lor
s-au produs multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale
comunicării nonverbale. (Codoban, A., 2014)
O primă clasificare a semnelor ar fi, aşa cum afirmă Aurel Codoban, o tipologie
generală după cum urmează:
> Indici (semne neintenţionate, adesea non-conştiente): poziţia sprâncenelor
în mirare, încruntarea frunţii în nemulţumire. Faţa este zona privilegiată
de exprimare a indicilor emoţionali, chiar dacă participă şi corpul;
dilatarea sau îngustarea pupilelor, ochii şi privirea au un rol preponderent
ca indice al stării emoţionale.
> Simboluri (semne cu semnificaţie socio-culturală, adesea normate sau
chiar ritualizate): ochii la cer pentru a implora divinitatea; braţele
deschise pentru a primi pe cineva; îngenuncherea şi poziţia mâinilor în
rugăciune etc.
> Semne corporale (în general gesturi făcute cu intenţie comunicativă):
surâsul cu intenţie de salut; unele gesturile cu palmele şi degetele, bătutul
cu palma pe spate pentru a întrerupe îmbrăţişarea etc. (Codoban, A.,
2014)
Dovedindu-se ineficiente abordările generaliste au fost completate de ştiinţă cu
abordări specifice, astfel apare un sistem de trei categorii ale comunicării
nonverbal corporale:
a. limbajul semnelor corporale, nonverbale, incluzând gesturile;

18
 b. limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite
activităţi;
c. limbajul gesturilor sau acţiunilor în relaţie cu obiectele, care
încorporează dispunerea intenţionată sau neintenţionată a obiectelor în spaţiu în
vederea folosirii lor. (Ruesch, J., Kees, W., 1956 apud Codoban, A., 2014)
Paul Ekman şi Wallace V. Friesen în studiul lor „The repertoire o f nonverbal
behavior: Categories, origins, usage and coding”, propun un sistem mult mai
complex de clasificare a comportamentelor nonverbal:

a) Embleme: mişcări care substituie cuvintele şi pot constitui un limbaj de sine

stătător: degetul mare orientat în sus.
Ele sunt înţelese adecvat în contextele culturale de referinţă, dar pot produce
confuzie în contexte diferite;

b) Ilustratori: mişcări mai puţin arbitrare decât emblemele, care însoţesc

comunicarea, o susţin şi o împlinesc:
- Bastoanele: mişcări verticale ale mâinii, accentuează anumite cuvinte pentru a
atrage atenţia asupra elementelor esenţiale ale discursului;
- Pictografele: desenează în aer forma obiectelor despre care se vorbeşte;
- Kinetografele: descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul
consideră insuficient să o redea prin cuvinte;
- Ideografele: descriu o mişcare abstractă, a gândirii, raţionamentului;
- Deictice: indică obiecte, locuri, persoane (indicarea persoanelor poate irita! şi
sunt limitate de regulile de politeţe);
- Spaţiale: care reproduc cadenţa unei acţiuni;
- în fíne, Ilustratori emblematici: embleme utilizate în prezenţa cuvintelor.

c) Gesturi de reglaj: dirijează, controlează şi întreţin comunicarea: datul din

cap, contactul vizual, schimbarea poziţiei. Au funcţie expresivă şi fatică: relevă

19
atitudinea participanţilor faţă de interacţiune, dau receptorului asigurări privind
continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze enunţarea în
funcţie de reacţiile interlocutorului

d) Expresii faciale afective: exprimă stările sufleteşti prin care trece emiţătorul;
sunt preponderent indici, numai secundar semnale: mimici, mişcări ale
membrelor, posturi. Fiind puţin controlabile conştient, sunt cei mai buni
indicatori asupra stării emoţionale adevărate a interlocutorului.

e) Mişcări adaptatorii: mişcări ce răspund unor necesităţi umane, nu de

comunicare, şi apar indiferent de prezenţa sau absenţa observatorilor:
autoadaptorii sunt mişcările orientate spre propriul corp - frecarea sau atingerea
feţei; adaptorii obiectuali - manevrarea sau introducerea în gură a creionului,
ochelarilor, bijuteriilor; şi mişcarea în general, ori schimbările de postură;

f) Posturi: comunică statutul social relativ, atitudine, emoţii, grad de curtoazie,

căldură sufletească; includere-excludere din spaţiul comunicării; orientare
corporală: faţă în faţă - predispoziţia pentru comunicare; alături - neutralitate;
congruenţă-incongruenţă: participarea conduce la o postură similară cu a
interlocutorului; divergenţe sau diferendele fac persoana să nu privească spre
interlocutor, să nu interacţioneze, etc.
(Ekman, P., Friesen, W.V., apud. Codoban, A., 2014)

Considerată o abilitate ce precede limbajul verbal, comunicarea nonverbal este

însă puternic impregnate de semnificaţia şi contextual social în care procesul
comunicării se desfăşoară.
In prezent o parte din aceste semne gestual au ca rol susţinerea vorbiri şi
trebuie, în general, raportate la discursul verbal pe care îl susţin sau îl contrazic,
indicând în acest caz ceea ce autorul lor gândeşte, dar nu spune. Semnificaţia

20
gesturilor dar şi originea lor este îndelung discutată în literatura de specialitate
atât din perspectivă ontogenetică cât şi din perspectivă filogenetică, de la
gesturile de aprobare la cele agresive sau binevoitoare autorii se contrazic
adeseori sau aduc explicaţii ce privesc un punct de vedere unilateral.
Considerând cele notate precedent interpretarea limbajului nonverbal corporal
devine o adevărată provocare devenind subiect de fascinaţie pentru toţi
pasionaţii domeniilor comunicării.
în lucrarea să Aurel Codoban menţionează o clasificare a acestor interpretări:
1. Unele gesturi sunt destinate intenţionat comunicării: există un limbaj
corporal cu clare intenţii comunicative, în care gesturile sunt făcute să fie
semne, cum este, prin excelenţă: limbajul surdo-muţilor. în cazul gesturilor cu
mâinile şi în cazul semnelor cu capul, intenţionalitatea e, în general, evidentă.
Există astfel un limbaj corporal explicit: gesturi clare, expresive, care
intenţionat au calitatea de simboluri sau semne. Spre exemplu: simbolismul
gestual al salutului oriental, sau semnul gestual pe care îl face cineva care
roteşte palma pentru a grăbi vorbitorul. Cu cât partea corpului care realizează
gestul respectiv este mai voluntar şi diferenţiat mobilă, cu atât gesturile au un
mai net caracter de limbaj corporal. Aşa cum faţa este, prin mimică, în primul
rând expresivă - putem constitui emblematic diferite expresii numai din gură,
ochi şi sprâncene. Prin urmare, în intenţie comunicativă, conştientă cele mai
evidente şi importante sunt gesturile făcute cu palmele şi degetele.
2. Există apoi expresii ce semnifică direct reacţia subiectului într-o
situaţie dată - surpriza, bucuria, supărarea -, gesturi care, mai puţin clare, pot fi
interpretate ca limbaj corporal chiar în lipsa intenţiei comunicative conştiente,
în cazul expresiilor faciale, mesajele sunt evidente, chiar şi animalele exprimă
atitudini prin intermediul acestora. însă oamenii controlează uneori aceste
expresii, căci ei au descoperit că pot zâmbi celor pe care îi detestă: „mincinoşii
machiavelici” pot produce toate semnele de sinceritate în limbajul corporal şi
totuşi să mintă.

21
 3. în fine, interpretabile sunt comportamentele, chiar şi lipsa oric
activităţi corporale, "tăcerea" limbajului corporal, atitudinea de statuie. Spre
exemplu: Bill Clinton, disculpându-se, vorbeşte egal, cu faţa rece, crispată, cu
voce egală, fără intonaţii, cu mâinile strânse - experţii diagnostichează tocmai
această “tăcere” în limbajul corporal ca fiind „mincinoasă”. Tăcerea e asociată
mereu cu o postură, atitudine şi adesea cu anumite gesturi, de aceea poate fi
interpretată.

Regulile interpretării limbajului corporal

(Codoban, A., 2014)
Apelând la o serie de domenii conexe comunicării precum semiotica sau
hermeneutica interpretarea limbajului nonverbal devine mai coerentă şi mai
plină de sens. Principiul general al interpretării lor este acela că mişcările
corporale nu pot fi înţelese decât în funcţie de context şi de secvenţa
comunicaţională din care fac parte: nu există "chei (absolute) ale gesturilor".
Ceea ce putem introduce - şi vom introduce în capitolele care urmează - cu
adevărat specific în semiotica limbajului corporal sunt anumite principii
generale explicative care să ne ghideze interpretarea pornind de la principiile
genezei semnelor acestui limbaj. Altfel, în cazul gesturilor, mimicii, posturilor,
comportamentului funcţionează principiul relaţiei inverse între semioză şi
interpretare: cu cât semnificarea este mai slabă, cu atât interpretarea este mai
intensă, mai intense şi cu limite mai largi. (Codoban, A., 2014)

Gesturile trebuie interpretate grupat, urmând succesiunea lor în timp, nu izolate

unul câte unul, cu semnificaţia lor. Un gest unic - o strângere de mână,
mângâierea sau ştergerea buzelor cu degetele etc. - ar corespunde astfel unui
cuvânt. O serie de astfel de gesturi -fie intenţionate, fie inconştiente, fie în
amestec - legate împreună formează un grup de gesturi, o "propoziţie". Darwin

22
arată că exprimarea emoţiilor antrenează numeroase semne, astfel că inferenţa
de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent trebuie să ia în
considerare simptomul, combinaţia de semne, nu semnul izolat. Buna dispoziţie,
râsul, zâmbetul se exprimă prin obrajii şi buza superioară mult ridicate, prin
creţurile transversale fine de pe pielea punţii nasului, prin dezvelirea dinţilor
anteriori ai maxilarului superior, prin formarea unei cute nazo-labiale foarte
pronunţate, care uneşte aripa fiecărei nări cu colţul gurii, prin ochii vii şi
strălucitori şi prin retragerea colţurilor gurii şi a buzei superioare. în schimb,
mâhnirea se exprimă prin schimbarea poziţiei sprâncenelor în corelaţie cu alte
semne: faţa devine palidă, muşchii se relaxează, ochii coboară, capul atârnă pe
pieptul contractat, buzele, obrajii şi maxilarul inferior se lasă toate în jos prin
propria lor greutate. Toate trăsăturile feţei sunt alungite; se poate spune că unei
persoane care aude veşti proaste i se lungeşte faţa. (Codoban, A., 2014)

Gesturile trebuie interpretate în context. "Interacţiunea" (M. Argyle apud.

Codoman, A., 2014) sau situaţia comunicaţională - diferă perspectiva din care
considerăm limbajul corporal, ca acţiune sau ca şi comunicare; noi privilegiem
de îndată ce interpretăm, comunicarea - este alcătuită din:
a) „Context” - situaţia generală în care are loc o întâlnire, o comunicare: masa,
cinematograful, teatrul, concertul; dacă suntem cu un prieten, un coleg, o iubită,
cineva cu care ne aflăm la începutul relaţiilor sau suntem cunoştinţe vechi.
Gesturile trebuie raportate la statutul şi rolul social, la vârsta şi sexul celor care
le fac, chiar la diferenţele de stiluri comunicative - introvertit sau extravertit -,
ca la un context.
b) „Text” („discursul” limbajului corporal) - gesturile, atitudinile, posturile din
acel context - care pot fi, la nevoie, înregistrate - dar care, în sine, rămân
insuficiente pentru surprinderea aspectelor subtile ale sensului comunicării sau
interacţiunii.

23
c) „Subtextul” - sensul ascuns pe care „textul” (gesturile, atitudinile, posturile)
ni-1 poate propune prin mijloace semiotice (intonaţie, gesturi etc.). (Codoban,
A., 2014)

Gesturile trebuie interpretate, la fel ca şi mesajele verbale, din perspectiva

întrebării la care răspund sau a problemei pe care o rezolvă. Este esenţial să
ţinem seama de faptul că ele răspund adesea unor probleme/întrebări mai
degrabă fiziologice decât semnificante, pentru că au şi funcţii comportamental -
adaptative, nu numai de semnificare, ca ale cuvintelor. Poate că îi este frig şi
gestul de închidere/apărare semnifică numai o încercare de reducere a pierderii
de căldură a corpului; poate că este iritat de o muşcătură de insectă sau de
hainele pe care le poartă şi gesturile cu mâna la gât nu au altă semnificaţie etc.
(Codoban, A., 2014)
După Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (apud. Codoban, A., 2014) diferite părţi
ale corpului se subscriu unor semnificaţii demne de luat în seamă în
interpretarea comportamentului nonverbal:
a) Degetul arătător: judecată, hotărâre, echilibru, linişte, stăpânire de sine; cel
mijlociu: afirmarea personalităţii; cel mic: dorinţe ascunse, puteri oculte,
divinaţie (ezoteric); inelarul: sexualitate, plăcere; iar policele: seninul
masculinităţii.
b) Braţul - forţă, putere, ajutor acordat, distribuire, mână a dreptăţii. Braţele
ridicate în liturghia creştină: chemarea harului, deschiderea sufletului către
binefacerile dumnezeieşti. în situaţii de conflict: predare, supunere, chemare la
clemenţă. Mâna: activitate, dominare, putere.
c) Diferenţa dintre dreapta şi stânga e un simbolism impus corpului şi diferit în
funcţie de culturi. în occident, dreapta este favorabilă, reprezentând: forţă,
îndemânare, masculinitate, ordine, muncă, fidelitate, autoritate, ierarhie,
stabilitate, tradiţie, autosatisfacţie. Stânga este: nefastă (sinistră), feminină,
nocturnă, satanică, dezordine, incertitudine, nemulţumirea, mişcarea,

24
revendicarea, căutarea progresului, inovaţia, riscul. în China opoziţia nu este
absolută, stânga e partea onorabilă, masculină, reprezintă cerul (yang), dreapta
este pământul (yin) şi aparţine femeilor. în general, se oferă cu stânga şi se
primeşte cu dreapta. în Japonia: stânga este partea înţelepciunii, credinţei,
instinctului, în legătură cu soarele, elementul bărbătesc. Dreapta e în raport cu
luna, apa, elementul femeiesc.
d) Ochiul este aproape universal simbolul percepţiei intelectuale. Privirea este
simbolul revelaţiei.
e) Nasul, ca şi ochiul, este simbolul clarviziunii, perspicacităţii,
discernământului, dar mai degrabă intuitiv decât raţional.
f) Faţa exprimă gândurile şi sentimentele şi oglindeşte persoana; misticii
imploră de la Dumnezeu să le arate faţa: recompensa hărăzită vieţii veşnice.
g) Piciorul: simbol al legăturilor, contactelor, înlesneşte apropierea.
(Codoban, A., 2014)

în Psihologia Socială o serie de elemente ale limbajului nonverbal sunt asociate

puterii şi statutului social dintre acestea o importanţă aparte o au spaţiul sau
distanţa şi privirea.. (Lippa, R.A., 1990)

Simbolismul gestual este, după cum se vede, legat mult de un simbolism al

corpului. Avem de a face mai degrabă cu invocarea unor semne preexistente
simbolic şi statice. Dar limbajul corporal este mai degrabă dinamic, este o
activitate semnifîcantă. La fel ca şi pentru fizică o evoluţie apare în semiotica
limbajului corporal atunci când se introduc cuantificările spaţiale şi temporale.

Din punct de vedere ’’teritorial” distanţele se clasifică în cinci tipuri:

(Hedinger, H., 1950 apud. Codoban, A., 2014)
• „distanţa de fugă” - distanţa care îi permite unui animal să scape prin fugă
dacă simte apropierea altui animal;

25
 • „distanţa critică” sau „distanţa de atac” - de la care fuga pentru a scăpa de
atacatori nu mai este posibilă;
• „distanţa personală” sau „distanţa interpersonală” dintre două exemplare
din aceeaşi specie. Ea rezultă din confruntarea tendinţelor de „a fi
împreună” şi de „a fi singur”;
• „distanţa de apropiere” pe care animalele o păstrează într-un teritoriu;
• „distanţa socială” pe care un individ o menţine faţă de ceilalţi membri ai
grupului.

Bazându-se pe aceste studii Edward Hali (Hali, E., apud. Codoban, A., 2014)
relevă patru distanţe în comunicare ce corespund unor praguri de receptare a
vocii umane:
• „distanţa intimă” (40, 50 cm: sunt date două limite ale distanţelor pentru
că acestea nu sunt fixe, absolute, ci relative la cultura şi mediul
contextului comunicării!) în care poţi simţi prezenţa celuilalt, mirosul,
respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru individ, accesibil numai
persoanelor apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, propriilor copii.
Apropierea interlocutorilor, acceptarea acestora în zona distanţei intime
exprimă o apropiere psihologică. în cazul acestei distanţe se operează
olfacţia, contactul cutanat, sensibilitatea termică şi elementul vizual;
• „distanţa personală” (50, 75 cm) în care indivizii îşi pot atinge mâinile,
defineşte limita contactului fizic direct cu ceilalţi. La acest nivel nu putem
detecta căldura, respiraţia celuilalt şi, în general avem dificultăţi în a
menţine contactul la nivelul ochilor. Dacă acest spaţiu este încălcat, ne
simţim inconfortabil, lucru sesizabil prin mişcări excesive la nivelul
corpului, iar reacţia faţă de invadarea spaţiului personal este în funcţie de
tipul de relaţie pe care o avem cu interlocutorul.

26
 • „distanţa socială” (1,5, 3 m) este distanţa în care pierdem detaliile privind
interlocutorul. Este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe
interacţiuni individuale obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu caracter
formal. Dispunerea mobilierului ţine seama de respectarea acestei
distanţe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a
menţine un nivel optim al comunicării, vocea este mai ridicată, iar
inflexiunile vocii au rolul de a reduce distanţa socială.
• „distanţa publică” (3, 6 m) este distanţa la care individul este protejat şi
poate deveni defensiv dacă este atacat. La acest nivel suntem destul de
aproape pentru a urmări acţiunile interlocutorului, deşi pierdem detalii ale
comportamentului acestuia: expresiile feţei, direcţia privirii etc. In acest
caz, văzul şi auzul au cea mai mare importanţă, senzaţiile tactile fiind
practic eliminate. (Codoban, A., 2014)

Termenul de "spaţiu personal" este însă inventat de D. Katz în 1937,

popularizat de R. Sommer, în 1969, apoi preluat de Hali: e o prelungire
teritorială a corpului, ca un fel de bulă, de inel sau de cochilie. I se substituie (E.
Goffman, Roger Lecuyer) termenul de "distanţă interpersonală" - care este
variabilă în funcţie de situaţia interacţiunii; Hali şi apoi unul din discipoli, J.A.
Scott constată diferenţe în funcţie de culturi, iar Michael Argyle descrie diferite
culturi şi locuri în funcţie de utilizarea culturală a spaţiului. (Codoban, A., 2014)

Dinamica spaţiului personal în limbajul corporal a fost menţionată de Michael

Argyle şi Janet Dean în 1965 pentru unele tipuri de interacţiuni în comunicarea
nonverbală „teoria echilibru lui”: dacă o persoană ridică nivelul de apropiere,
manifestat prin micşorarea distanţei, prin sporirea frecvenţei contactului vizual,
prin zâmbet şi prin alte semnale verbale şi nonverbale şi nivelul de apropiere se
stabileşte de către ambii interlocutori, cealaltă persoană tinde cu aceeaşi forţă să
restabilească echilibrul, mărind distanţa şi evitând privirea celuilalt. în schimb

27
după „modelul stimulării” , dacă o persoană îţi schimbă nivelul de implicare,
cealaltă persoană este stimulată fie în sens pozitiv, adică reciproc, fie în sens
negativ, adică compensator. Dacă nu apare nici o schimbare a nivelului de
implicare, înseamnă că schimbarea realizată de prima persoană a fost
nesemnificativă în respectiva relaţie. (Codoban, A., 2014)
Spaţiile care ne înconjoară şi pe care le considerăm ca fiind ale noastre
reprezintă o extindere a spaţiului corporal. Există gesturi tipice de marcare a
spaţiului (teritoriului) sau proprietăţii: prin punerea mâinii sau a piciorului.
Autoturismele, avioanele, bărcile pe care le conducem ne extind totodată spaţiul
personal până la respectivele dimensiuni; sporeşte astfel şi imaginea de sine, iar
uneori ajungem să ne confundăm cu însemnătatea acestora.
Timpul în limbajul corporal este mai puţin studiat, pentru că necesită aparatură
de înregistrare şi măsurare, procedurile sunt mai laborioase şi interpretabil prin
simetrie cu spaţiul: a-i face pe oameni să aştepte, ca şi a-i ţine departe spaţial,
serveşte la menţinerea poziţiilor ierarhiei. în ritualul aşteptării dispreţul pentru
spaţiul cuiva devine dispreţ pentru timpul cuiva: „distribuţia timpului de
aşteptare coincide cu distribuţia puterii” (Henley, N.M., 1977 apud Codoban,
A.,2014). Experiment filmat: Când cineva bate la uşă într-o instituţie sau firmă,
timpul între bătaie în uşă şi intrare şi timpul între bătaie şi răspuns sunt corelate
cu poziţia de putere în ierarhia instituţiei. (Codoban, A., 2014)
Dar cea mai mare complicaţie în ceea ce priveşte limbajul corporal vine de la
faptul că este un mod de comunicare rapid: răspunsul la semnalele corporale
vine în 1/25 de secundă! E şi motivul pentru care scapă, în cea mai mare măsură
conştiinţei: comunicarea corporală este ca şi circulaţia pe autostradă: de mare
viteză - mult mai mare decât aceea a transmiterii mesajului verbal - şi continuă
în ambele sensuri - nu discontinuă, când dinspre emiţător spre receptor, când
invers, cum se întâmplă în schimbul politicos de mesaje verbale în care fiecare
partener îş ascultă pe celălalt şi vorbeşte abia după aceea! (Codoban, A., 2014)

28
Există o serie de tipologii interpretativ-explicative ale gesturilor pe care
profesorul Aurel Codoban le menţionează în cartea sa, şi anume:
1. Grila spatial-simbolică
Prima şi cea mai simplă interpretare a gesturilor este, aşa cum s-a văzut mai sus,
cea în funcţie de simbolismul diferitelor părţi ale corpului care le produc. Deşi
pare cea mai îndemână şi mai clară, insuficienţa acestei interpretări rezultă din
fixismul şi simplismul ei. Nu toate gesturile au aceiaşi geneză şi aceeaşi natură:
unele gesturi sunt universale, altele sunt specific culturale. Iar cele universale -
ca, spre exemplu, ridicatul umerilor ca necunoaştere, nedumerire, supunere -,
sunt mai degrabă fundamentate biologic şi nu au un înţeles simbolic în sine, iar
cele simbolice, fundamentate cultural, au un înţeles simbolic, dar el este adesea
strict local, cea ce face ca interpretarea de acest fel să fie foarte parţială. De
aceea am prezentat mai sus, alături de perspectiva cultural-simbolică şi pe cea a
spaţiului antropologic al comunicării interpersonale, fundamentat biologic, mai
riguroasă şi mai testabilă. Topologia spaţiului personal în limbajul corporal
trebuie înţeleasă ca fiind alcătuită nu atât din simple distanţe, cât din zone sau
intervale Totodată, trebuie să adăugăm încă un interval faţă de cele patru ale lui
E. Hali, care se dovedesc astfel a fl cinci:
• sub 15 cm (la interval de o palmă): zona contactului fizic; spaţiul tandreţei, al
atingerilor şi mângâierilor, în care se acceptă îndrăgostiţii, sau cel al relaţiilor
copii-părinţi;
• între 15 şi 45 cm (la interval de un cot, când stăm cu mâinile în şolduri):
spaţiul intim; spaţiul în care se acceptă rudele apropiate, prietenii;
• între 45 şi 120 cm (la interval de un pumn dat cu mâna întinsă): spaţiul
personal; distanţa pe care o păstrăm faţă de ceilalţi la întâlniri prieteneşti şi
ceremonii oficiale;
• între 120 şi 360 cm (dincolo de posibilitatea atingerii corporale fizice): spaţiul
social; distanţa pe care o păstrăm faţă de necunoscuţi;

29
• peste 360 cm: spaţiul public; distanţa de adresare faţă de un grup mare de
oameni.
(Codoban, A., 2014)
Cei mai mulţi cercetători acceptă o clasificare rezultată din combinarea
codurilor şi mediilor de transmitere a mesajelor. “KINEZICA” aşa - numitul
limbaj corporal include mişcările corpului, expresiile faciale şi privirea. Studiul
privirii poarta denumirea de “OCULEZICA”. Activităţile vocale alcătuiesc
“PARALIMBAJUL”. Studiul percepţiei şi al modului de utilizare a spaţiului
poarta denumirea de “PROXEMICA”, iar studiul percepţiei şi al modului de
utilizare a timpului este denumit “CRONEMICA”. Aspectul fizic artefactele şi
semnalele olfactive sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale
comunicării nonverbale şi sunt studiate ca atare, chiar dacă se recunoaşte că
oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt pentru care este
necesară abordarea integrată a comunicării nonverbale. (Codoban, A., 2014)

2. Grila reacţiilor instinctive este una din cele mai simple grile interpretative
pentru limbajul corporal ne-o furnizează reacţiile instincte. Aceste reacţii îşi au
originea în sistemul limbic, formaţiune a creierului mamiferelor, foarte veche,
ţinând arhi- şi paleo- cortex. Este o parte a creierului care reacţionează spontan
şi în timp real, în calitate de centru al emoţiilor şi comportamentelor de
supravieţuire. (Codoban, A., 2014)
Reacţiile de răspuns la ameninţare sau stres înscrise fundamental în sistemul
cerebral limbic sunt: încremenirea, fuga şi lupta. Abilitatea de a încremeni în
faţa pericolului are sens întrucât mişcarea ar putea atrage atenţia unor prădători
mult mai puternici şi mai iuţi. Mâinile se opresc din mişcare, dacă apare
semnalul unui pericol, respiraţia devine superficială, apare diminuarea expunerii
feţei sau a expunerii în general, ridicarea umerilor şi coborârea capului.
(Codoban, A., 2014)

30
A doua reacţie limbică este fuga. în lumea modernă civilizată reacţia de fugă
devine mai puţin radicală: întoarcerea corpului de la sursa stresantă, îndreptarea
picioarelor spre ieşire, plasarea mâinilor în dreptul feţei, frecarea sau închiderea
ochilor (fugă senzorială), distanţarea, interpunerea unor obiecte. Retragerea în
faţa sursei de stres. Pe scurt: plecăm, ne distanţăm, ne îndepărtăm de oamenii
neplăcuţi sau insuportabili. (Codoban, A., 2014)
Cel mai puţin frecventă este a treia variantă, lupta. în cazul luptei efective
emoţia se transformă în furie şi cortexul este scos din funcţiune. în lumea
modernă civilizată, agresivitatea este însă strict controlată, iar semnele ei au
devenit foarte mascate şi restrânse, ceea ce, de altfel, este valabil pentru toate
cele trei reacţii - luptă, fugi, prefa-te mort - dictate de pericol. Atunci când am
definit limbajul corporal am atras atenţia asupra calităţii lui de a fî format în
primă instanţă de gesturi, posturi şi atitudini care provin din sau reprezintă
acţiuni sau comportamente inhibate, doar iniţiate sau schiţate, niciodată duse
până la capăt. Aşa cum am arătat, un principiu de interpretare a gesturilor ca
semne provine tocmai din calitatea lor de a fi comportamente neduse până la
capăt, pentru că inhibiţia civilizatorie le secătuieşte de substanţa sau energia lor
comportamentală instinctuală sau primitivă. (Codoban, A., 2014)
Celălalt aspect important în ceea ce priveşte aceste reacţii instinctuale limbice
este calitatea lor de a fi spontane, imediate. Datorită faptului că aceste reacţii şi
gesturile pe care le produc nu sunt controlate de către neocortex, ele sunt mult
mai adevărate, mai sincere! Să mai reţinem doar că de sus în jos, de la mimica
feţei, prin gesturile mâinilor spre mişcările picioarelor controlul conştiinţei
scade tot mai mult, astfel că mişcările picioarelor sunt mai sincere decât
gesturile mâinilor sau expresiile feţei. (Codoban, A., 2014)
Gesturile care provin din reacţiile instinctive de fugă sau de apărare sunt cele
mai uşor de identificat. Se poate observa astfel că braţul este folosit sistematic
în gesturile de apărare. Omul îşi protejează cu mâinile părţile moi, vulnerabile
ale corpului. Gestul este similar cu încercarea de ascundere după ceva, pentru

31
apărare. încrucişarea obişnuită a braţelor exprimă o atitudine defensivă sau
negativă. Această postură capătă semnificaţii diferenţiate odată cu intervenţia
altor gesturi: încrucişarea braţelor cu palmele strânse pumn indică o atitudinea
defensivă ostilă, ce precede atacul verbal sau fizic. încrucişarea mâinilor cu
prinderea braţelor în aşteptarea la dentist, pe aeroport etc., reflectă o atitudine
negativă dominantă. încrucişarea mâinilor pe piept cu degetele groase ridicate în
sus este versiunea defensivă a superiorităţii. Dacă numai unul din braţe este
aşezat peste piept, ţinând celălalt braţ aşezat pe lângă corp atunci avem o bariera
parţială, vizibilă mai ales la întruniri, la persoane total necunoscute celorlalţi din
grup sau care n-au încredere în forţele proprii. (Codoban, A., 2014)
Pentru a-i desface această apărare gestuală trebuie să-i oferim ceva, care să-l
oblige să-şi desfacă braţele şi să renunţe la poziţia defensivă! (Codoban, A.,
2014)

3. Grila sinergologiei
Grila sinergologiei introdusă de Philippe Turchet are în vedere semnificaţia
gesturilor în care mâna atinge propriul corp, între care cele mai frecvente şi mai
specifice, semnificaţia atingerilor feţei de către degete. Cei doi termeni care
intervin mereu în aceste gesturi sunt pielea şi degetele mâinii; de fapt, în amble
cazuri e vorba despre diferite zone ale pielii.
în funcţie de structura anatomo-fiziologică, prin piele - ca analizator - receptăm
semnale referitoare la diferenţele de presiune, de temperatură şi stimulii algici
(durerea). Noile descoperiri ale neuroştiinţelor arată că pielea noastră este mai
„inteligentă” decât se credea, adică transmite creierului cu mult mai multă
informaţie decât ne aşteptam. Experienţele tactile sunt deja procesate de
neuronii din piele înainte de a ajunge la creier. într-adevăr, pielea are aceiaşi
origine embrionară ca şi organele de simţ şi sistemul nervos: toate provin din
ectoderm, cea de a treia foiţă embrionară. Dar este totodată cel mai întins şi, de
asemenea, cel mai bogat în receptori dintre organele noastre senzoriale: eul

32
poate fi considerat ca o proiecţie mentală a pielii suprafeţei corpului .
(Codoban, A., 2014)
Contactul cutanat dintre mamă şi copilul nou-născut se realizează încă din
primele momente de viaţă ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a
extremităţilor copilului, în primul rând a degetelor de la mâini şi apoi de la
picioare. Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvenţa cea mai
mare este la vârsta de unu-doi ani. Odată cu trecerea din stadiul de nou născut la
cel de copil mic, apoi de preşcolar, şcolar, adolescent şi tânăr se instituie tabuuri
în legătură cu atingerea corpului. Se constată că femeile agreează mai mult
decât bărbaţii contactul cutanat şi că zonele cutanate cel mai frecvent atinse sunt
cele ale mâinilor, braţelor, umerilor şi ale feţei. ! (Codoban, A., 2014)
Relaţiile interpersonale depind şi de informaţiile cutanate. Importanţa
contactului fizic dintre persoane este relevată şi de situaţiile de izolare în cazul
unor boli contagioase. în acelaşi timp, contactul cutanat are o semnificaţie
erotică, iar termenul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a desemna
relaţiile intime. S-a observat că iniţierea contactelor cutanate este asimetrică,
bărbaţii atingând mai frecvent femeile decât invers; iniţierea atingerilor cutanate
depinde, în afara apartenenţei la gen, de vârstă, de tipul relaţiilor dintre
persoane, de contextul situaţional şi nu în ultimul rând de statutul social.
Femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se angajează mai frecvent decât
bărbaţii în atingerea corporală a persoanelor de acelaşi sex. în spaţiul public, pot
fi urmărite astfel de exemple la televizor, în cazul vizitelor şefilor de state:
întâmpinarea prietenească a acestora se realizează, uneori, prin atingerea cu
palma pe spate de către preşedintele gazdă. Atingerile corporale, îndeosebi cele
publice, sunt strict reglementate social şi cultural. De exemplu, în cultura
islamică este interzisă atingerea corpului femeilor de către persoane străine,
după cum este interzisă şi privirea chipului acestora. ! (Codoban, A., 2014)
Degetele sunt încă mai diferenţiat şi puternic semnificative decât pielea în
general, atât în sensul intenţiilor de comunicare, cât şi al celor expresive, graţie

33
mobillităţii lor şi a simbolismului propriu. Şi aici, peste semnificaţiile oarecum
naturale ale părţilor corpului şi gesturilor în care sunt implicate, se suprapun
simbolismele culturale. Şi, după cum se va vedea, până să ajungem la
semnificaţiile oarecum naturale legate de regiunea pielii, semnificaţiile
simbolice domină, de departe! ! (Codoban, A., 2014)

Degetul mare (gros), policele, simbolizează forţa de dominare, energia, voinţa:

Etalarea degetului gros (police) reprezintă o manifestare a superiorităţii, a
priorităţii persoanei respective; adesea e un semn gestual de agresivitate şi
orgoliu (cei îmbrăcaţi elegant îl fac mai frecvent). în funcţie de gruparea
gesturilor în secvenţe, poate fi semn pozitiv al şefului în prezenţa subalternilor,
al bărbatului curtenitor în prezenţa unei posibile partenere. Dacă mâinile cu
policele etalat sunt ţinute în buzunarul din spate, se încearcă mascarea senzaţiei
de superioritate. într-un gest de ridicare vrea să spună că este sau va fi OK.,
uneori şi ca reacţie la o situaţie frustrantă. îndepărtat de restul degetelor palmei
însemnă relaxare. Ascuns denotă activitate momentan inhibată din motive
neexteriorizate; în cazul copiilor poate însemna slabă energie, iar la adulţi:
ratarea unei decizii dificile. ! (Codoban, A., 2014)

Degetul arătător - care implică gestul de a arăta, gestul "gestul deictic"10 -,

reprezintă voinţa, iniţiativa, şi simbolizează o „săgeată”. în ameninţări,
simbolizează arma, bastonul, cuţitul. Pendulat, se substituie negaţiei cu capul.
Ridicat, nemişcat, atrage atenţia; dacă îl mişcăm şi îl curbăm devine semnalul
unei direcţii: ordin, chemare fermă. Degetul arătător uşor îndoit: ţinta nu este de
cucerit, doar se năzuieşte la ea. Palmă în jos cu deget arătător - gest autoritar: fa
asta, altfel..., gest patriarhal, de dominare, folosit în ţările latine. Cu palma în
sus forţa gestului este atenuată politicos şi elegant. Buricele arătătorului şi
degetului gros se ating la explicaţii - autoritar (orientat spre scopuri), dar nu
agresiv ca degetul arătător îndreptat înainte cu palma în jos, sau ridicat

34
ameninţător ca o măciucă, de aceea seminariile de comunicare non-verbală ale
firmelor îl şi recomandă! Frecarea degetului arătător cu policele înseamnă că cel
care face gestul se referă la bani, ceea ce denotă implicaţiile simbolice ale celor
două degete.
Ornitologii au observat cum corbii îşi foloseau ciocurile pentru a indica locul
unui obiect, precum copii care arată cu mâna. în cazul oamenilor gesturile
deictice sunt folosite de copii înainte ca aceştia să înveţe să vorbească, în
general în intervalul de vârstă cuprins între 9 şi 12 luni. ! (Codoban, A., 2014)

Degetul mijlociu este cel mai lung: simbolizează mândria, sentimentul de sine.
Folosit pentru a apuca grijuliu obiecte fragile - ceea ce poate face şi arătătorul şi
policele; dar dacă apucăm cu degetul mijlociu şi policele obiectul prezintă o
importanţă sentimentală mai mare pentru noi. E degetul afecţiunii: dacă indicăm
cu el înseamnă că avem faţă de imaginea respectivă o afinitate deosebită; dacă
ne subliniem cu acest deget declaraţiile pentru a contrazice, putem stârni reacţii
sentimentale conflictuale. Răsfirarea degetelor arătător şi mijlociu, de o parte, în
raport cu inelarul şi cel mic, de altă parte indică o stare de conflict interior între
ceea ce ţine de viaţa noastră interioară şi relaţiile sociale. ! (Codoban, A., 2014)

Inelarul este degetul semnificaţiilor spirituale. El semnifică indiferenţa sau

pasivitatea, fiind situat între degetul mijlociu (afinitatea, afecţiunea) mai lung şi
degetul mic (relaţiile cu ceilalţi).
Degetul mic simbolizează relaţiile cu ceilalţi, relaţiile externe, pentru că este
uşor îndepărtat de restul palmei şi pentru că este oarecum exterior. Semnifică
calitatea relaţiei - retras în podul palmei: întreruperea relaţiei; îndepărtat uneori
până la a atinge partenerul: deschidere spre relaţie. Inele pe acest deget: dorinţa
de relaţie şi de acceptare în grupuri închise. ! (Codoban, A., 2014)
Pielea degetelor şi pielea de pe faţă sau corp interacţionează gestual într-un fel
foarte particular. Dacă sentimentul se arată în postura întregului corp iar

35
emoţiile în mişcările anumitor părţi ale corpului, pulsiunile se manifestă prin
anumite micromişcări, respectiv prin microgesturi. Activităţile de substituire
sunt mişcări mai mult sau mai puţin frenetice care înlocuiesc acţiunile sau
comportamente care nu-şi pot atinge scopul. Ele eliberează energiile care nu pot
să se consume conform scopului iniţial intenţionat şi scad astfel frustrarea şi
agresiunea. Prin ele creierul îşi rezolvă oarecum problema acţiunii pe care, tot
el, îşi interzice să o efectueze. El cere corpului să facă ceva, mult mai puţin
decât respectiva acţiune, numai pentru a stimula terminaţiile nervoase şi a
elibera endorflnele care îl liniştesc.
Micromişcările sunt gesturi în care interacţionează degetele şi corpul (adesea,
faţa). Cele care atrag în primul rând atenţia sunt gesturile cu mâna adusă la faţă.
Micromişcările pot fi:
1. Microfixări: atunci când mâna se fixează pe o anumită parte a corpului. Cel
mai pregnant exemplu este situaţia când mâna dusă la tâmplă caută idei,
argumente, contraargumente. Microfixările indică în general concentrare.
2. Microatingerile indică o stare de bine, întoarcere spre sine narcisistă, dar
care îl implică şi pe celălalt: cel mai pregnant exemplu este automângâierea, mai
ales pieptănarea părului, cu mâna. Gesturi ale mâinii cu părul - jocul cu o
şuviţă, aranjarea părului, trecerea mâinii prin păr - sunt gesturi de „împăunare”,
autoetalare erotică, mai ales dacă, în plus, privirea susţine gestul, căutând ceva
în jur şi oprindu-se scurt pe chipul persoanei de sex opus, uneori cu zâmbet!
(Codoban, A., 2014)
Microatingerile apar frecvent în situaţiile de autoetalare erotică sau de tentativă
de seducere...
3. Micromâncărimimile sunt un răspuns senzorial la o vasodilatare într-o zonă
pe care am fi vrut să o activăm. Ele sunt mai generale şi mai semnificative decât
primele două. Micromâncărimimile sunt cele mai clare micromişcări pentru că
ele permit oamenilor să fie activi când de fapt nu pot fi şi manifestă discordanţa
dintre ceea ce se spune şi ceea ce nu se spune. Natura ideii stabileşte zona de

36
producere a micromâncărimii. Micro-mâncărimile la nivelul feţei se referă la
ceea ce captează simţurile cu sensul de disimulare; de refuz de a vedea, auzi,
înţelege sau accepta. In ceea ce priveşte gesturile cu mâna dusă la faţă, imaginea
asiatică, probabil chinezească, a celor trei maimuţe - devenită imagine a unei
case de filme (dar şi simbol mafiot: eu nu văd, tu nu auzi, el nu vorbeşte!) -
ilustrează foarte bine sensul lor negativ: refuzul de a vedea, auzi sau spune
lucruri care ne displac sau sunt neadevărate. ! (Codoban, A., 2014)
Interpretarea lor trebuie să ţină seama de distincţia semnificativă, făcută în
contextul grilei spaţial-simbolice, între partea stângă şi partea dreaptă a
corpului. Astfel, cum partea stângă a feţei e contolată de emisfera dreaptă,
responsabilă de afectivitate, micromâncărimile în această zonă se referă
reţinerea faţă de decizii care pot răni afectiv. Pe când micromâncărimile pe
partea dreaptă a feţei, care e controlată de emisfera stângă, a raţionalului, indică
existenţa unor probleme logice la care nu se găsesc soluţii.
Pe lângă distincţia între partea stângă şi partea dreaptă, interpretarea mai trebuie
să ţină seama de poziţia centrală sau periferică şi de direcţia spre interior sau
spre exterior a mişcării. Astfel, cu cât micromâncărimile sunt mai centrale,
individul este mai implicat; invers, dacă sunt laterale, la periferia obrajilor sau
tâmplelor, denotă o slabă implicare. Tot astfel, mişcarea spre interiorul feţei
denotă enervare şi închidere; pe când spre exterior, stimulare şi deschidere.
Prin urmare, gesturile ducerii mâinii la faţă indică prezenţa unor gânduri
negative. Ele sunt mult mai clare la copii; la adulţi, gesturile se rafinează dar
sunt un pic mai complese decât micromâncărimile simple. Gesturile cu mâna la
faţă pot viza îndoiala, incertitudinea, teama sau exagerarea, minciuna, inducerea
în eroare. Precizarea semnificaţiei lor reclamă analiza contextuală. ! (Codoban,
A., 2014)

37
4. Grila mimicii şi a microexpresiilor
Procesele sufleteşti - şi mai ales emoţiile - sunt exprimate prin mimică. încă
Aristotel considera că omul are cea mai bogată mimică dintre toate fiinţele.
Charles Darwin în The Expression o f Emotion în Man and Animals, (prima
ediţie: 1872), a constatat similitudinea de mimică pentru emoţiile fundamentale
- bucurie, tristeţe, furie - între oameni şi maimuţe ca şi între indivizi din rase
diferite. Ipoteza lui este că exprimarea emoţiilor este înnăscută, altfel „expresiile
sau gesturile convenţionale, dobândite de individ în perioada timpurie a vieţii, s-
ar fi deosebit probabil la diferitele rase, întocmai ca şi limbile pe care le
vorbesc”. Din a cincia săptămână, copilul zâmbeşte ca răspuns la mimica
mamei. Irenăus Eibl-Eibesfeldt a stabilit prin observaţie că mimica este aceeaşi
şi la copiii nevăzători, dar fără fineţe, e ca o grimasă produsă de mişcările de
bază. (Codoban, A., 2014)
în 1938, psihologul american Otto Klineberg a contestat teza universalităţii
expresiei faciale a emoţiilor, avansând ipoteza determinării culturale a lor.
Zâmbetul ar exprima emoţii diferite la populaţiile din Orient, comparativ cu cele
din Occident. Pentru un european, zâmbetul înseamnă bună dispoziţie, plăcere
sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate să semnifice şi acordul cu pedeapsa
administrată şi asocierea la indignarea celui care administrează pedeapsa. Otto
Klineberg consideră ca expresiile emoţiilor au o specificitate culturală distinctă.
(Codoban, A., 2014)
în 1965, când Paul Ekman a început să studieze expresiile faciale, majoritatea
antropologilor erau convinşi de faptul că gesturile şi emoţiile au fundamente
culturale, că sunt învăţate în procesul socializării. Paul Ekman a pornit de la
ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală a emoţiilor.
Pentru că toţi oamenii aparţin aceleiaşi specii şi toţi au acelaşi număr de muşchi
faciali, este de aşteptat ca oriunde în lume, emoţiile să se exprime în acelaşi
mod, să fie recunoscute ca atare. (Codoban, A., 2014)

38
O cercetare recentă însă, realizată de Institutul de Neuroştiinţă şi Psihologie al
Universităţii din Glasgow, pare să contrazică opinia generală, potrivit căreia
omul are şase emoţii de bază - fericire, surpriză, teamă, dezgust, furie şi tristeţe.
Subiecţii care interpretau expresiile faciale generate pe calculator nu au putut
deosebi expresia de furie de cea de dezgust, nici pe cea de furie de cea de
surpriză. Prin urmare, emoţiile de bază sunt doar patru - fericire, tristeţe,
frică/surprindere, furie/dezgust. Doar acestea se pot citi corect pe chipurile
oamenilor şi au fost esenţiale pentru supravieţuirea speciei noastre. Celelalte
interpretări au apărut ulterior, delimitarea între aceste emoţii având deci un
caracter cultural, nu biologic. (Codoban, A., 2014)
Probabil că această interpretare e mai aproape de adevăr. La urma urmei, ca şi
gesturile, mimica e o acţiune nedusă la capăt şi modificată ulterior prin rafinare
culturală. Oamenii făceau ochii mari când se speriau pentru a obţine mai multă
informaţie vizuală, despre un pericol care se apropie. La fel, în cazul unui
dezgust, ei strâmbau din nas, acest gest fiind făcut iniţial pentru a limita
inspirarea a ceva care face rău. Poate că mimica provine şi ea, măcar parţial, de
la acelaşi fundament biologic ca şi reacţiile instinctuale - luptă, fugi, prefa-te
mort, respectiv de acceptare sau respingere -, situate la nivelul organelor de
simţ. Acum însă, aceste acţiuni cu o finalitate temperată şi, stilizate, au devenit
forme de exprimare în interacţiunile interpersonale. (Codoban, A., 2014)
Mimica, mişcările feţei sunt, de regulă, mai controlate decât gesturile sau
inflexiunile vocii. Umflarea nărilor, vechea reacţie la mirosuri plăcute, ajunge să
exprime trăiri excitante, sau enervare şi furie. „A strâmba din nas”: neplăcere,
aversiune, perplexitate. Gura deschisă: netensionat - mirarea, neînţelegerea a
ceea ce se petrece “gură cască”; tensionat: pregătită pentru luarea unei poziţii,
gata să vorbească; închisă, cu buzele strânse: ascetism, problemă dificilă, “gură
legată” sau “tăcere de gheaţă”. In general, o gură întredeschisă exprimă o anume
disponibilitate. Persoana de lângă noi este destinsă, gata să discute sau să se lase
sărutată. Poziţie senzuală: buzele relaxate, uşor întredeschise (eventual, mai

39
accentuat, degetele se apropie de gură). Dimpotrivă, o gură ferm închisă evocă
refuzul, obstinaţia, opoziţia, indisponibilitatea şi reprimarea dorinţelor; cu
buzele lipite nu se comunică. O gură asimetrică arată disconfort şi nervozitate.
Gura se deschide sub efectul surprizei, buzele se întind sub acţiunea bucuriei,
buza superioară se ridică în semn de dezgust, în timp ce buza inferioară atârnă
atunci când suntem nemulţumiţi sau ne bosumflăm. Atunci când un individ îşi
muşcă buzele, o poate face pentru a se împiedica să râdă, să plângă sau să
vorbească, dar şi dacă este furios sau dacă reflectează intens.
Cercetătorii de la Universitatea din Santa Barbara, California şi Universitatea
Grifflth din Australia susţin că furia a evoluat pentru a determina un
comportament eficient de negociere în timpul unor conflicte de interese. Ca
"emoţie de negociere", expresia de furie nu semnalează doar declanşarea unui
conflict ci este destinat să-i intimideze pe cei din jur, facându-1 pe individul
furios să pară mai puternic prin exagerarea unor trăsături asociate cu abilitatea
de luptă şi să primească un tratament preferenţial.
Dacă interlocutorul îşi strânge şi-şi ţuguiază buzele, vom şti că acesta este
ofuscat, iar dacă rămâne cu gura deschisă, înseamnă că i-am trezit admiraţia sau
i-am provocat stupoare. Atunci când buzele sunt împinse înainte simultan, poate
fi vorba de o invitaţie la sărut sau de o strâmbătura de refuz, de îndoială, de
suspiciune. Individul care îşi umezeşte constant buzele, trădează o atitudine
disimulatoare: ori minte ori, cel puţin, nu spune adevărul. Culoarea buzelor şi
tonicitatea acestora sunt şi ele relevatoare: buzele roz închis sau roşii dovedesc
în general o stare de bine şi o senzualitate pronunţată, în timp ce buzele palide,
aproape albe, adesea subţiate, sunt semnul unei proaste stări de sănătate fizică
sau psihică sau al frustrării. Limba e scoasă pentru a însoţi gesturi care cer mare
concentrare: atingerea dinţilor cu limba e semn de autoliniştire. Arătarea ei este,
în funcţie de context, semn de intimitate sau agresiune. (Codoban, A., 2014)
Ochii sunt punctul central al mimicii feţei. Privirea are o importantă funcţie
fatică şi reglează comunicarea (de aici dificultatea de a comunica cu cineva care

40
are ochelari negri). Tot ea marchează durata convorbirii; exprimă diferenţele de
status social; indică emoţiile pozitive sau negative; şi susţine credibilitatea prin
menţinerea contactului vizual. Erving Goffman a atras atenţia asupra faptului că
prin mişcarea ochilor semnalăm recunoaşterea prezenţei celuilalt, chiar fără a
urmări să intrăm în relaţie cu acesta. Privirea semnalizează dacă interlocutorii
îşi acordă reciproc atenţie, sau unilateral, sau nu-şi acordă deloc atenţie (privesc
în altă parte decât la cel cu care vorbesc sau se uită la el şi nu îl văd, trecând
peste el cu privirea). Privirea directă deschide canalul de comunicare sau îl
menţine deschis. Durata cât privirea noastră o întâlneşte pe a celuilalt este
semnificativă - dacă o privim 2/3, 60-70% din timp, este semnul fie al simpatiei,
fie al agresivităţii. După observaţiile lui Argyle, două persoane se privesc cam
30-60% din timpul petrecut împreună; depăşirea timpului indică sentimente
puternice. (Codoban, A., 2014)
în anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate şi
furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire în general, de interes
pentru persoana celuilalt. Simpatia înseamnă alocarea unui timp mai lung de
contact vizual. (Codoban, A., 2014)
în unele culturi, a privi ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect mai ales
faţă de persoane cu poziţii sociale superioare. Cercetările realizate în Nigeria,
Porto Rico, Thailanda sau Japonia au arătat că tinerii, copiii nu sunt încurajaţi să
realizeze contacte directe la nivelul ochilor cu profesorii lor sau în interacţiunile
cu alţi adulţi. în Japonia, a privi interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de
respect. Se recomandă a privi „mărul lui Adam”. în schimb arabii utilizează
numeroase contacte la nivelul ochilor în relaţiile interpersonale, cu o durată care
ar putea fi stânjenitoare pentru indivizii din alte culturi. Negrii privesc
interlocutorii când li se adresează, albii când ascultă ce spun aceştia, iar în ţările
arabe, femeilor le este interzis să privească în ochi pe bărbaţi. (Codoban, A.,
2014)

41
Şi direcţionarea privirii depinde de tipul de relaţie care se stabileşte între
partenerii de discuţie, fiind mai mare dacă partenerii sunt atraşi unul de celălalt
sau se află în relaţii de cooperare decât dacă sunt în conflict. Orientarea privirii
este strict legată de motivaţia nevoii de afiliere şi, alături de mişcările corporale,
determină un anumit echilibru la nivelul proximităţii între două persoane.
Astfel, cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de ceilalţi, cu atât contactul
vizual este mai redus, privirile au o durată mai mică. Efectul apropierii fizice
este şi mai puternic dacă persoanele sunt de sex opus. Pentru a exista un
echilibru al apropierii intime, cele două persoane aflate în contact procedează la
o situaţie de compromis. Dacă intimitatea creşte individul va genera reducerea
ei până la niveluri normale fie prin redirecţionarea privirii, fie prin mărirea
distanţei fizice faţă de interlocutor. (Codoban, A., 2014)
Fuga ochilor, evitarea privirii înseamnă punerea la distanţă, evitarea
comunicării. Ea este adesea cea a unei persoane care are ceva de ascuns sau a
cuiva care minte. Unele persoane au mari dificultăţi în a-şi privi interlocutorul
în ochi, iar privirile acestora sunt întotdeauna scurte, uneori cu coada ochiului
sau pe sub sprâncene. Timidul evită multă vreme contactul vizual, a din frica
unui refuz sau frica de a ne confrunta cu afirmaţiile celuilalt. Relatările
dureroase sunt făcute fără a-1 privi pe interlocutor: de aceea terapeuţii se aşează
uneori în afara câmpului vizual. Ochii înlăcrimaţi: spălare simbolică de ceva
rău. (Codoban, A., 2014)
Tipuri de priviri: privirea cu axele ochilor paralele, nefocalizată pe obiect: suflet
împăcat, adâncit în propriile gânduri; directă, cu ochii deschişi: disponibilitate
de comunicare directă şi deschisă; de sus în jos: aroganţă, trufie, orgoliu, dispreţ
(dacă e urmarea diferenţei de înălţime poate fi evitată prin mărirea distanţei
dintre parteneri); de jos în sus: ambivalenţă - supunere sau adversitate; spre cer,
tendinţa de a poza în “sfânt”, în om care se sacrifică, sau o nevoie de evadare a
visătorului, utopistului, indiferenţă faţă de tema discutată.

42
Mişcarea ochilor în sus însoţeşte eforul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor
poate exprima vinovăţie, ascunderea adevăratelor sentimente, o stare de
disconfort psihic. Când vorbitorul priveşte în sus, gândeşte cu voce tare, când
îşi priveşte apoi partenerul îl include în dialog, îi dă voie să vorbească. A privi
într-o parte înseamnă a-i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune;
privirea laterală (observare fără a fi observat), care mătură câmpul vizual: de la
curiozitate până la tristeţe. Privirea piezişă transmite neîncredere, suspiciune,
ostilitate. A-l privi în ochi exprimă sinceritate, dar şi o ameninţare; privirea fixă:
concentrare, tensiune nervoasă, apreciere critică a interlocutorului. (Codoban,
A., 2014)
Privirea fixă, dură, care se sudează parcă de a ta şi o susţine, privirea care te
străpunge, exprimă agresivitatea, ostilitatea. Privirea fixă poate fi şi a celui care
minte şi care încearcă în acest fel, să te facă să-i înghiţi minciuna cu aerul care
spune: „Vezi bine că spun adevărul, doar te privesc în ochi”. Privirea
somnolentă, fixă, atonă, îndreptată spre tine sau în altă parte, cu ochii deschişi şi
pleoapele imobile exprimă lehamite, oboseală; plictiseală; deprimare; antipatie.
Privirea mobilă, instabilă, cea care hoinăreşte la dreapta şi la stânga, care se
opreşte ici colo, revine la tine, pleacă iar, greu de interceptat, aparţine
individului inconstant, instabil pentru care există mereu ceva interesant de văzut
sau de auzit în altă parte. Este deseori observată la oamenii care doresc să pună
distanţă între ei şi interlocutorul sau interlocutorii lor. (Codoban, A., 2014)
Privirea coborâtă este un semn de tensiune, stânjeneală, crispare, ruşine; poate fi
şi o tentativă de a masca adevărul. Semnificaţia privirii cu coada ochiului
depinde de poziţia sprâncenelor şi de mişcările gurii: însoţită de o ridicare a
sprâncenelor şi de un surâs, înseamnă fie că aceea persoană încearcă să te
seducă, fie că i-ai trezit curiozitatea, fie că o amuzi; dacă însă deasupra acestei
priviri, sprâncenele coboară sau se încruntă, dacă gura se subţiază într-un rictus
rău, cu colţurile coborâte, semnifică răutate, nervozitate, animozitate. Privirea

43
laterală poate fi şi ea ambivalenţă: curtenitoare (zâmbet, sprâncene uşor
ridicate), sau ostilă.
Privirea scurtă (tipică pentru cei ce vin din direcţii contrare pe un culoar şi se
privesc doar pentru a evita ciocnirea): de regulă, tendinţă de acaparare sau
agresiune - contactul rapid al ochilor produce impresie, îl fixează sau ameninţă
pe adversar (“a pune ochii pe cineva”). Formele: de la privirea rigidă până la “a
te uita prin cineva”. Totuşi, privirea dominatoare este privirea lungă: când
privim astfel arătăm siguranţă, iar semnificaţia cuvintelor este amplificată.
Eckard Hess a observat că pupila se dilată şi la emoţie, nu numai la lumină.
Pupila dilatată exprimă disponibilitatea emoţională şi afectivă a individului faţă
de tot ce îl înconjoară. Plăcerea, dorinţa pot determina creşterea în dimensiune a
pupilei până la de patru ori dimensiunea să normală. Starea negativă produce o
contractare a pupilelor - ochi de şarpe cea pozitivă, excitată, conduce la
mărirea pupilelor - ochi „de dormitor”. Semnificaţia acestor indici de limbaj
corporal îşi are punctul de pornire în reacţii corporale bine cunoscute:
contractarea pupilelor este necesară unei vederi spaţiale bune, necesară
situaţiilor conflictuale, care pot conduce la agresiune şi violenţe. Invers,
relaxarea într-o situaţie confortabilă, conduce la dezinteres pentru o bună vedere
spaţială. (Codoban, A., 2014)
La fel de clar înemeiate în reacţii corpului sunt şi indicii şi semnificaţiile pe care
le furnizează gradul de deschidere al ochilor:
- holbaţi - “te înghite din priviri”;
- larg deschişi - productivitate spirituală, dar şi nevinovăţie (privire folosită
pentru a minţi);
- deschişi - interes normal, optimism;
- întredeschişi - participare redusă la ceea ce se întâmplă în jur, “nu merită nici
măcar o privire”; situaţia nu e percepută ca reală;
- acoperiţi parţial - şiretenie, egoism, ascunse;

44
- strâns închişi - autoprotecţie, refuz de a vedea. închiderea ochilor arată că
cineva vrea să ne scoată în afara câmpului vizual, din plictiseală, indiferenţă sau
superioritate;
- închiderea unui ochi - înţelegere secretă “te cunosc bine, nu mai trebuie să te
privesc cu ambii ochi”;
- închidere relaxată a ochilor - abandon, “trec cu vederea, fa ce vrei”;
- închiderea repetată şi scurtă a pleoapelor: dorinţa de a întrerupe un contact
vizual.
Graţie combinaţiei privirii cu mai multor semne faciale, recunoaştem cu toţii o
faţă fericită, care zâmbeşte. Zîmbetul este mimica cea mai des utilizată şi e
adesea un răspuns reflex la salut. Zâmbetul sincer este larg, rotund, simetric,
prinde contur încet şi se stinge încet. Zâmbetul artificial - studiat de Duchenne
(1806-1875) - se mărgineşte, de regulă, la gură nu ajunge până la ochi.
Zâmbetul nesincer este strâmb, asimetric, prea lung sau se curmă prea brusc; cel
nervos este prea scurt şi se întrerupe brusc.
Paul Ekman a catalogat mai multe tipuri de zâmbete pe care le putem recunoaşte
cu uşurinţă:
1. Zâmbetul voit, fabricat, chinuit cu colţurile gurii drepte, buze drepte şi lipite;
apare şi dispare repede: poate exprima jena.
2. Zâmbetul dulceag obţinut prin întinderea şi subţierea buzelor: însoţeşte
universalul „da”.
3. Zâmbetul „pe sub mustaţă” cu buzele tensionate şi lipite: exprimă voinţă şi
reţinere în acelaşi timp.
4. Zâmbetul depreciativ cu colţurile gurii sunt retrase în jos este afişat de
persoanele blazate, ironice: poate exprima dezacordul şi acordul în acelaşi timp.
5. Zâmbetul relaxat, lipsit de tensiune: exprimă bucuria, dragostea, preţuirea
celuilalt. (Codoban, A., 2014)
6. Zâmbetul strâmb cu un colţ al gurii tras în jos iar celălalt, în sus: exprimă o
amabilitate forţată, un conflict intern. (Este zâmbetul subalternului nevoit să

45
asculte o glumă nepotrivită a şefului.) Zâmbet strâmb - cele 2 jumătăţi ale
creierului au mesaje diferite. O gură asimetrică arată disconfort şi nervozitate;
partea stângă mai pronunţat decât în dreapta - la mincinoşi. Câmpul vizual
stâng - emoţia, câmpul vizual drept, informaţia.
7. Zâmbetul care exprimă frica - buzele sunt trase lateral, iar gura este puţin
întredeschisă; colţurile gurii sunt trase spre urechi.
8. Zâmbetul condescendent, resemnat - răsfrângerea înainte a buzei inferioare;
adesea este însoţit de înclinarea capului spre dreapta şi/sau ridicarea şi
tremuratul umerilor.

5. TEHNICI DE COMUNICARE

5.1. Comunicarea orala în context social

Sub umbrela derutantă a noţiunii de comunicare orală se află deopotrivă
elemente care ţin de expresia sonora a vocii umane şi elemente care ţin de
sensul cuvintelor. în acest sens se poate face o distincţie între două tipuri de
limbaj, profund diferite ca natura, dar intim conectate: (Graur, E., 2001)
• limbajul paraverbal sau ceea ce oamenii comunică prin voce (volum,
intonaţie, ritm, tonalitate, accent, pauze) şi prin manifestări vocale fără
conţinut verbal (râsul, dresul vocii, geamătul, oftatul, mormăieli,
plescăituri, urlete, ţipete, fluierături etc.) (Graur, E., 2001),
• limbajul verbal sau ceea ce oamenii comunică prin rostirea şi descifrarea
înţelesului cuvintelor. (Graur, E., 2001).
Comunicarea orală prezintă numeroase avantaje faţă de comunicarea scrisă:
• vorbitorul îşi poate observa interlocutorul şi interveni pe loc cu
modificări, atât la nivelul limbajului paraverbal cât şi verbal, pentru a
eficientiza comunicarea.

46
 • oralitatea permite “un jo c logic şi imediat al întrebărilor cu răspunsurile,
într-o derulare spontană şi flexibilă”
• oralitatea “asigură terenul cel mai fertil pentru manifestarea
comportamentelor persuasive şi manipulative>\ pune în valoare “carisma
şi capacitatea de a convinge şi influenţa oamenii” (Graur, E., 2001)

Puternica legătură existentă între mesajul paraverbal şi cel verbal se traduce prin
aceea că intervenţia celui dintâi provoacă intensificarea, slăbirea, distorsionarea
sau anularea semnificaţiilor cuvintelor rostite. De aceea, persoanele care doresc
să influenţeze sau să-i controleze pe cei din jurul lor, să-i încurajeze sau să-i
intimideze, să-şi afirme autoritatea şi să-şi menţină controlul, să obţină
aprobarea sau refuzul interlocutorilor, trebuie să înveţe să mânuiască mesajul
paraverbal. (Graur, E., 2001)
în timp ce vorbeşte, omul dezvăluie o cantitate imensă de informaţii despre sine,
dar nu atât de mult prin cuvinte cât prin voce. Prin alternarea tonurilor vocii
putem contracara monotonia şi direcţiona atenţia ascultătorului. Tonurile
crescânde exprimă o doză de siguranţă, în timp ce inflexiunile descrescânde
punctează nesiguranţa. Atunci când dorim să arătam încredere şi competenţă,
când vrem să atragem atenţia şi să fim convingători, psihologii ne recomandă
folosirea unui “ton parental”. Când nu suntem luaţi în serios, când vedem că nu
prea reuşim să convingem şi nu ne putem impune în fata celorlalţi, e timpul să
ne întrebăm şi dacă nu cumva tonul adoptat de noi este al unul de copil. (Graur,
E., 2001)
Varierea volumului vocii este o altă tehnică pe care trebuie să învăţam a o
stăpâni deoarece ne ajută să dominăm sau să fim dominaţi. Fiecare din noi
putem face acest lucru mai bine sau mai rău, în funcţie de volumul plămânilor,
de capacitatea toracică, de calitatea corzilor vocale, de modul în care ne
controlăm respiraţia, de poziţia corpului etc. Elementele care nu ţin neapărat de
noi în corecţia volumului vocii, dar care trebuie luate în seama dacă vrem să

47
fim auziţi şi ascultaţi, sunt mărimea încăperii, mărimea publicului şi zgomotele
de fond. (Graur, E., 2001)
Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind
buzele, maxilarul, dinţii şi limba. Dicţia depinde de articularea corecta şi
completă a consoanelor şi de enunţarea clară a vocalelor. Cei pe care natura nu
i-a prea ajutat şi vorbesc dintotdeauna îngăimat, neclar sau bâlbâit nu pot fi
bănuiţi de adoptarea vreunei strategii de comunicare, dar un vorbitor care de
regulă vorbeşte răspicat şi care dintr-o dată devine neclar în anumite zone ale
discursului său, lăsa să se înţeleagă că ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu-
i place ceea ce spune, ori pur şi simplu are ceva de ascuns. (Graur, E., 2001)
Uneori, deşi nu avem probleme cu articularea, e posibil să nu stăpânim bine
accentul. Acesta se refera la pronunţarea mai intensă şi pe un ton mai înalt a
unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. Accentul
deţine un rol important în schimbarea înţelesului cuvintelor şi inducerea de
mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte. (Graur, E., 2001)
Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 200 de silabe/minut)
normală (în jur de 350 de silabe /minut) sau rapidă (în jur de 500 de
silabe/minut) a cuvintelor pronunţate. Un bun vorbitor trebuie să varieze viteza
pronunţării cuvintelor în funcţie de conţinutul şi importanţa generală a
mesajului.
Pauzele dintre cuvinte şi fraze transmit indicii atât despre intenţiile şi atitudinile
discursive ale vorbitorului, cât şi despre stările lui afective. Pauzele scurte divid
ideile dintr-o frază, iar cele lungi marchează sfârşitul frazelor. Pauzele prea
lungi pot obosi audienţa, cele scurte şi bine plasate dau ascultătorului
sentimentul de implicare activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte de cuvintele
sau ideile care merită subliniate, altele nu vizează deloc interlocutorul ci
necesitatea unui moment de meditaţie, de aducere aminte. Există şi pauze
datorate stânjenelii, când tot ce putem spera este ca interlocutorul nostru să ia
cuvântul. (Graur, E., 2001)
48
Există şi nenumărate obstacole în calea gândirii şi rostirii de cuvinte:
• confuziile dintre denotaţiile şi conotaţiile cuvintelor, lipsa unei moderaţii
în folosirea sinonimiei, omonimiei sau polisemiei conduc la ambiguitate;
• lumea este plină de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme:
alb sau negru, bun sau rău. Aceasta modalitate de polarizare a gândirii
prin limbaj ne face uneori să “atacăm”, să nu avem răbdare, să căutam o
cale de mijloc, să nu ne putem înfrâna pornirile duşmănoase şi să rostim
“cine nu este cu mine este împotriva mea!
• convinşi că putem cunoaşte lucrurile în totalitatea lor, nu ne sfiim să
tragem concluzii mult prea generale, să folosim enunţuri globalizante,
deseori generatoare de conflicte: “întotdeauna mă critici!
• cei care vorbesc mult, inutil şi mai comit şi indiscreţii sunt evitaţi în
comunicare sau acceptaţi cu rezerve;
• păstrarea prea multor secrete şi refuzul sistematic de a pune în discuţie
aspecte ale propriei personalităţi înseamnă a întoarce spatele comunicării.
Egocentrismul este un păcat pe care comunicarea nu-1 tolerează;
• utilizarea abuzivă sau neadecvată momentului comunicării şi componentei
auditoriului a unui jargon sau argou blochează comunicarea;
• preţiozitatea cuvintelor şi abstractizările exagerate ne pot plictisi, adormi
sau alunga ascultătorii. (Graur, E., 2001)

5.2. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale

Susţinerea unei prezentări orale este una din cerinţele frecvente în facultate şi
colegii. Faptul că mulţi studenţi se tem să apară în public sau nu toţi reuşesc să
aibă succes ţine şi de o oarecare ignoranţă: a şti cum trebuie să faci o prezentare
orala este o abilitate care poate fi dezvoltata şi perfecţionată. (Graur, E., 2001)
Uneori suntem surprinşi de faptul că parcă ne place mai mult să-i ascultăm pe
oameni vorbind, povestind şi explicând, decât să ne cufundăm în lectură. E mai

49
rapid şi mai spectaculos. Ascultătorii nu vor neapărat numai informaţie; ei vor
să fie luaţi în consideraţie, stimulaţi, antrenaţi, bine dispuşi. Acesta este şi
motivul pentru care ne plictisim să-i ascultăm pe cei care nu-şi dezlipesc
privirile de pe foaia de hârtie. (Graur, E., 2001)

Factori interpersonali
Toţi cei care se sperie la gândul că trebuie să vorbească în public sunt sfătuiţi să
pornească la drum cu ideea ca auditoriul e de partea lor. Publicul îşi doreşte să
ia parte la o prezentare reuşită din toate punctele de vedere, dar va manifesta şi
o oarecare toleranţă faţă de greşeli sau ezitări. Oricum ar fi, publicul porneşte la
drum de partea vorbitorului şi va rămâne de partea lui până la sfârşitul
prezentării mai ales dacă vorbitorul va face tot posibilul să nu stârnească vreun
conflict sau se va feri să îi aducă ofense prea mari. (Graur, E., 2001)
Ni se poate întâmpla ca pe parcursul prezentării să mai uităm ce am vrut să
spunem sau cum trebuie să continuăm o idee, să nu găsim imediat datele pe care
trebuie să le interpretăm, să ne împiedicam când coborâm de pe podium şi totuşi
să fim aplaudaţi cu căldură la sfârşit şi să ni se spună că prezentarea a plăcut.
Dacă vom şti cum să comunicăm publicului faptul ca îl tratăm cu interes şi
seriozitate, că avem să îi spunem lucmri importante şi interesante, dacă avem
conştiinţă depunerii unui efort cât de mic pentru a ne pregăti trup şi suflet în
vederea marii confruntări, publicul va simtă şi va manifesta toleranţă. Cu cât
publicul se va apropia, sub conducerea noastră, de miezul dezbaterilor, cu atât
se va simţi mai antrenat. Acesta este şi motivul pentru care specialiştii sugerează
vorbitorului menţinerea unui contact vizual permanent cu auditoriul. Această
permanenţă nu trebuie însă înţeleasă greşit: privirea insistentă, aţintită asupra
unei singure persoane dintr-un grup, păstrarea contactului vizual cu o persoana
mai mult de 5-6 secunde trebuie evitate cu orice preţ. E bine să privim pe rând,
fiecare segment de grup şi apoi o persoana sau alta. Dacă în general întâmpinăm
greutăţi în stabilirea contactului vizual, va trebui să exersăm, atunci când stăm

50
de vorba cu cineva, tehnica îndreptării privirii spre un punct imaginar, situat
între ochii interlocutorului. Dacă dorim ca publicul să ne acorde atenţie, să ne
urmărească şi să ne simpatizeze, trebuie să avem în vedere şi următoarele
aspecte (Graur, E., 2001):
• verificarea acusticii sălii;
• plasarea optimă în spaţiu a materialelor vizual;
• evitarea grimaselor;
• crearea unei atmosfere destinse prin zâmbet;
• evitarea vulgarităţilor;
• evitarea glumelor nesărate însoţite de un râs zgomotos;
• expunerea pe un ton plictisit;
• încadrarea în limită de timp impusă prezentării.

5.3. Pregătirea prezentării

Factorul timp este decisiv în pregătirea unei prezentări. Oratorii spuneau ca
pentru a putea vorbi cinci minute aveau nevoie de două săptămâni de pregătire,
iar pentru a vorbi o ora, de o singură săptămână. Putem să ne bucurăm de
concentrarea maximă a publicului preţ de 10 minute, după care va trebui să
facem eforturi pentru a o menţine la cote ridicate. De aceea este indicat să ne
structuram prezentarea cât mai riguros, acordând între 10 şi 20% din timp
introducerii, 60-80% din timp să-l alocam problemelor de conţinut şi să păstram
10-20% din timp pentru concluzii. Exersarea prezentării acasă, cu ceasul în faţă,
este o excelentă modalitate de a verifica dacă selecţia materialelor se încadrează
în spaţiul de timp solicitat; înregistrarea prezentării şi apoi analiza ei poate
scoate la iveala atât deficienţele de natura paraverbală, cât şi cele de conţinut şi
logică. Pentru a nu permite memoriei să va joace feste, pregătiţi-va notiţe clare
şi uşor de urmărit, adoptând formatul fişelor scrise pe o singură parte şi
nicidecum pe coli A4 scrise pe ambele feţe. Ele vă vor ajuta să nu omiteţi ideile

51
importante, să construiţi argumentări solide şi să nu va abateţi de la succesiunea
normală sau corectă a faptelor şi aspectelor selectate pentru prezentare. (Graur,
E., 2001)

Folosirea mijloacelor vizuale

în pregătirea materialelor vizuale trebuie să porniţi de la premiza că ele au rolul
să orienteze publicul, să ajute la crearea de corelări şi conexiuni ideatice, să
completeze doar ceea ce aveţi de spus şi nicidecum să se constituie într-o
variantă scrisă a vorbelor dumneavoastră. Cuvintele nu vă vor ajuta prea mult
dacă nu vor fi asociate sau întărite vizual prin procedee grafice cum ar fi
sublinieri, încercuiri sau încadrări. încercaţi să anticipaţi unele din întrebările
publicului şi să aveţi pregătite diapozitivele care să ilustreze răspunsurile
dumneavoastră.
Numărul diapozitivelor pe care le veţi rula trebuie bine corelat cu volumul de
informaţie pe care l-aţi stabilit pentru prezentare şi timpul în care trebuie să vă
încadraţi. Astfel, este recomandabil ca pentru o prezentare de zece minute să
aveţi pregătite cam 10 diapozitive. Dacă este vorba despre o prezentare de o
ora, un diapozitiv la 2-3 minute impune un ritm rezonabil de prezentare. Chiar
dacă aveţi de pregătit un diapozitiv sau zece, atenţie la ortografiei, punctuaţie şi
o exprimare corectă. (Graur, E., 2001)
Când utilizaţi un program de grafică de prezentare, precum PowerPoint, care să
vă ajute să comunicaţi ideile este bine să evitaţi următoarele clişee vizuale:
• butoanele animate;
• topirea unei imagini în alta;
• formarea textului prin căderea literelor;
• sporirea spectaculozităţii trecerii de la o pagină la alta prin punctarea
sonoră cu sunete de fanfară.

52
Rostirea discursului
Nu începeţi să vorbiţi până nu va asiguraţi ca publicul este aşezat şi va acorda
toata atenţia, până când, preţ de circa 20 de secunde, nu aţi stabilit un contact
vizual cu auditoriul, nu aţi studiat dintr-o privire organizarea spaţiului
dumneavoastră de mişcare, nu aţi respirat adânc şi nu v-aţi găsit poziţia cea mai
comodă în faţa celor care aşteaptă să soarbă cuvintele dumneavoastră. încercaţi
sa nu folosiţi clişee sau expresii banale de tipul “Am marea plăcere de a ...”, să
nu prezentaţi nici mulţumiri şi nici scuze în primele fraze ale discursului
dumneavoastră. Păstraţi-le eventual pentru sfârşit. încercaţi să vă controlaţi
starea de nervozitate din primele minute ale prezentării. Doua din semnele cele
mai des întâlnite ale acestei stări sunt impunerea unui ritm prea alert de
expunere şi tendinţa de a nu ne orienta corpul şi privirea către public.
Moduri de a începe un discurs public:
• Denumirea temei, urmată eventual de câteva precizări referitoare la
alegerea titlului prezentării;
• Referirea la obiectivele şi aspectele pe care doriţi să le abordat în cadrul
temei propuse;
• Anticiparea unor întrebări sau aspecte problematice;
• Deschiderea discursului cu o anecdota sau cu o glumă;
• Mărturisire;
• Prezentarea unor fapte sau date statistice;
• Folosirea unui citat, nu foarte lung şi relevant pentru subiectul discursului;
• Afirmaţii cu conţinut şocant;
• Povestiri interesante.

Finalizarea discursului
Modalităţile pe care le aveţi la îndemână pentru încheierea prezentării sunt la fel
de numeroase:

53
 • prezentarea unor concluzii punctuale;
• lansarea unor interogaţii (retorice) prin care să recaptaţi interesul slăbit al
publicului;
• anectode scurte, care să ilustreze aplicabilitatea ideilor dumneavoastră;
• invitarea publicului de a trece la acţiune în spiritul celor afirmate în
prezentare;
• folosirea de citate prin care să subliniaţi credibilitatea performanţelor sau
rezultatelor expuse.
Este de preferat ca în ciuda tuturor schimbărilor de moment intervenite pe
parcursul prezentării să nu va abateţi de la ’’proiectul” de bază, iniţial al
discursului, aşa după cum e bine să nu va răzgândiţi odată ajunşi în faţa
publicului asupra frazelor de început. (Graur, E., 2001)
Conţinutul discursului nu se memorează, fraza de început şi cea de încheiere
este recomandat să fie stabilite ferm înainte, în proiectul discursului. Aceste
repere fac discursul să aibă coerenţă în ciuda unor posibile probleme apărute pe
parcurs. (Graur, E., 2001)
Un alt aspect demn de notat este cel al întrebărilor ulterioare discursului,
întrebările la care cel care a ţinut un discurs nu se simte pregătit să răspundă
este de preferat să fie tratate cu sinceritate şi nu cu găsirea unor răspunsuri
improvizate care ne pot duce în ridicol. Irelevanta unor întrebări adresate de
public se poate sancţiona elegant, lăsând publicului impresia unui om sincer,
bine pregătit, franc şi care nu vrea să câştige atenţia cu orice preţ ci doar
bazându-se pe ceea ce este cu adevărat. (Graur, E., 2001)

Tehnica interviului
1. Interviul de selecţie. Acest tip de interviu, cunoscut şi sub numele de
interviu de angajare, este utilizat pentru a completa datele deja cunoscute din
curriculum vitae şi din recomandările puse la dispoziţie de către candidat. Cu
cât poziţia ierarhica este mai înaltă, cu atât complexitatea şi exigenţele de
54
selecţie sunt mai ridicate. Pentru multe posturi şi funcţii de conducere se
organizează adesea doua sau mai multe interviuri. (Graur, E., 2001)

2. Interviul de informare. Scopul acestui tip de interviu este acela al culegerii

de date în vederea rezolvării unei probleme sau pentru documentare. Este folosit
de manageri pentru a investiga cauzele unor deficienţe sau de experţi ai
serviciilor de resurse umane în studiul anumitor atitudini ale angajaţilor. (Graur,
E., 2001)

3. Interviul de evaluare. La interviul de evaluare participa de regula un

manager şi un subordonat, după ce managerul şi (eventual) subordonatul au
completat o fişă de evaluare. Obiectivul interviului este acela de a constata
realizări, dar şi de a depista eventuale neconcordante între cerinţele şi rezultatele
reale. Acest tip de interviu poate sta la baza unei colaborări iniţiale în vederea
întocmirii unor planuri care să aibă ca rezultat îmbunătăţirea activităţii
subordonatului. (Graur, E., 2001)

4. Interviul de admonestare. Acest tip de interviu se organizează atunci când,

prin comportamentul sau, un angajat a încălcat politica firmei atât de grav, încât
este nevoie de o întâlnire oficială bine documentată. Spre deosebire de interviul
de evaluare, în cadrul căruia este absolut necesară exprimarea opiniei
angajatului, în cursul interviului de admonestare comunicarea are loc în cea mai
mare parte unidirecţional, de la manager la angajat. Angajatului i se spune ce ar
trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul şi ce consecinţe poate avea
nerespectarea recomandărilor făcute. (Graur, E., 2001)

5. Interviul de consiliere. Acest tip de interviu se practică pentru a veni în

sprijinul unui angajat, ale cărui probleme personale îi afectează activitatea.

55
Interviul de consiliere nu înseamnă doar a da nişte sfaturi. Dacă cel care
conduce interviul este o persoana cu experienţă, va şti că majoritatea oamenilor
deţin răspunsuri la problemele care îi frământă, dar le păstrează bine ascunse
într-un colt al conştiinţei lor. Ceea ce le lipseşte este tocmai şansa de a vorbi
cuiva deschis despre problemele lor. (Graur, E., 2001)

6. Interviul de părăsire a instituţiei. Aceasta este o categorie specială de

interviu de informare, care ar trebui să se regăsească în sistemul de resurse
umane al oricărei instituţii. Angajaţilor care îşi anunţă intenţia de a părăsi
instituţia li se cere să aibă o întrevedere cu un specialist din domeniul resurselor
umane, care, prin intermediul unui set de întrebări bine gândite, le solicită opinii
referitoare la condiţiile de lucru din cadrul respectivei instituţii.
Angajaţii care părăsesc o instituţie din proprie iniţiativă sunt în general sinceri
în comentariile pe care le fac şi dispuşi să dezvăluie informaţii care ar putea
îmbunătăţi situaţia colegilor lor. (Graur, E., 2001)

Tipuri de interviuri de selecţie în cazul angajării

Tipologia interviurilor de angajare este şi ea bine reprezentată. Criteriile care
stau la baza alcătuirii uneia sau alteia sunt extrem de variate: locul desfăşurării,
numărul intervievatorilor, durata întrevederii, scopuri specifice urmărite etc. La
ora actuală cele mai uzitate tipuri de interviuri ar fi următoarele: (Graur, E.,
2001)
1. Interviul structurat
• foloseşte întrebări cu o direcţie clară;
• întrebările pot fi stabilite anticipat;
• se aseamănă cu un chestionar oral;
• este utilizat ca forma de selecţie preliminară (screening) când există un
număr mare de solicitanţi;
• întrebările nu sunt rigide;
56
 • se pot pune întrebări suplimentare până se obţine informaţia dorită;
• permite obţinerea unor informaţii similare despre fiecare candidat;
• obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista
eventuale neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale. (Graur, E.,
2001)

2. Interviul nestructurat
• are o mare tenta subiectiva;
• este folosit pentru evidenţierea unor trăsături de personalitate;
• rolul întrebărilor este de a-1 determina pe solicitant să vorbească despre
sine;
• unele întrebări pot să nu fie strict legate de natura postului;
• ordinea adresării întrebărilor generale şi specifice nu este stabilită
dinainte. (Graur, E., 2001)
3. Interviul de sondare a comportamentului candidatului
• comportamentul trecut al candidaţilor indică modul în care vor reacţiona
la viitorul loc de munca;
• întrebările tipice sunt “Ce aţi face dacă aţi f i în situaţia x?”, "Spuneţi-mi
ce aţi făcut când a trebuit să...?”
• intervievatorul construieşte de regulă întrebările pe baza conţinutului CV-
ului;
• răspunsurile trebuie bine structurate (descrierea situaţiei, discutarea
acţiunilor întreprinse, precizarea rezultatelor şi specificarea
învăţămintelor). (Graur, E., 2001)
4. Interviul susţinut în faţa unei comisii lărgite (panel)
• prezenţa unui număr mai mare de trei intervievatori care, prin specificul
întrebărilor formulate, urmăresc lucruri diferite şi au priorităţi diferite;

57
 • ritmul conversaţiei este mai alert, iar concentrarea candidatului trebuie să
fie maximă astfel încât răspunsurile sale să dea satisfacţie fiecărui
membru;
• necesitatea stabilirii unui bun contact vizual cu fiecare membru din
comisie;
• răspunsurile trebuie să fie cât mai clare şi prompte. (Graur, E., 2001)
5. Interviul de testare a rezistentei la stres
• scopul major este testarea comportamentului candidatului în condiţii de
stres;
• este folosit în cazul posturilor care implică o varietate de sarcini pe lângă
acelea privind menţinerea relaţiei cu clienţii. (Graur, E., 2001)

Pregătirea pentru interviu

Prezentarea la un interviu presupune cunoaşterea unor tactici şi amănunte de
obicei desconsiderate sau omise. Unii îşi dau seama de importanţa lor chiar în
momentul dialogului cu angajatorul, când oricum e prea târziu. Pentru a va
plasa într-o situaţie mai fericită analizaţi sfaturile de mai jos:
• înainte de a solicita un post trebuie să adunaţi date despre activitatea
firmei sau departamentului (obiectul de activitate, cifra de afaceri,
organizarea personalului, influenţele suferite în urma ultimelor
evenimente economice sau politice, adresa sediului central sau al filialei
etc.), să cunoaşteţi fişa postului, numele şi funcţiile unor persoane cu
putere de decizie. (Graur, E., 2001)
• asiguraţi-vă că CV-ul este pregătit în concordanţă cu postul solicitat şi
informaţiile culese despre firmă;
• introduceţi în mapa pe care o veţi lua cu dumneavoastră încă o copie a
tuturor documentelor expediate firmei (CV, scrisoare de intenţie, lista de

58
 referenţi), hârtie şi un stilou pentru eventuale însemnări în timpul
interviului. (Graur, E., 2001)
• alegeţi o vestimentaţie sobră şi elegantă, eventual gândindu-va şi la
hainele care v-au atras cele mai multe complimente. Folosiţi un parfum
discret. Se recomanda ca bărbaţii să poarte costum şi cravata, să evite
hainele prea largi, bijuteriile sau alte accesorii vestimentare şi să fie raşi.
Femeile se vor îmbrăca cu un costum de bun gust, vor folosi un machiaj
discret, vor evita rujurile sau lacurile de unghii prea stridente, precum şi
abundenţa de bijuterii.
• creaţi-vă un moral bun. Compuneţi-va o imagine mentală optimistă -
trăiţi succesul pe care îl veţi avea. Auziţi-va vorbind cu convingere,
vizualizaţi aerul de încredere în sine pe care îl degaja personalitatea
dumneavoastră. (Graur, E., 2001)
• pregătiţi un set de întrebări pe care le veţi pune interlocutorului,
întrebările demonstrează ca sunteţi interesat cu adevărat de postul
respectiv, ca v-aţi documentat şi pregătit pentru interviu.
• prezentaţi-va cu 15 minute înaintea orei anunţate. Confirmaţi ora şi locul
cu 24 de ore înainte de a merge la interviu. Asiguraţi-va ca ştiţi să
ajungeţi la sediul anunţat.
Prima impresie
• când intraţi, salutaţi, zâmbiţi şi daţi mâna cu cel care vă va intervieva.
• vorbiţi clar, direct şi politicos.
• aşezaţi-va pe scaun după ce aţi fost invitat să o faceţi. Staţi cu spatele
drept, nu va întindeţi coatele pe birou, nu fumaţi şi nu mestecaţi guma.
• nu luaţi un aer prea relaxat şi plictisit. Manifestaţi prin mimica şi gestica
siguranţa de sine şi receptivitate. (Graur, E., 2001)
Tipuri de întrebări
Schimbul de informaţii se realizează prin întrebări şi răspunsuri. Iată câteva

59
tipuri de întrebări pe care le puteţi avea în vedere, însoţite de câteva formulări:
1. întrebări introductive pentru demararea discuţiei: “Cum a fost drumul?”,
“Cum va place la noi în întreprindere?”
2. întrebări de legătură spre miezul discuţiei: “Cum ne-aţi găsit?”, “De ce
candidaţi tocmai la noi?”, “De ce ne-aţi trimis pe lângă dosarul dumneavoastră
şi o bandă video?”
3. întrebări legate de biografia profesională: “Cum a decurs pregătirea
dumneavoastră profesională?”, “Care din calificările dumneavoastră sunt cele
care corespund descrierii postului pe care candidaţi?”, “Cât timp doriţi să
desfăşuraţi această activitate?”
4. întrebări legate de starea socială şi predispoziţii personale: “în ce mediu aţi
crescut?”, “Ce părere are şotia/şotul dumneavoastră despre planificata
schimbare a locului de muncă?”, “Când consideraţi că o persoană este dificilă?”,
“Cum reacţionaţi atunci când un client ridică pretenţii inacceptabile?”
5. întrebări despre capacitatea de a lucra în echipa: “Ce calităţi şi îndemânări vi
se par utile în cazul lucrului în echipa?”, “Care sunt avantajele şi dezavantajele
lucrului în echipa?”
6. întrebări referitoare la motivarea efortului: “Etapa dumneavoastră de
pregătire profesională a fost unidirecţionala sau aţi luat în consideraţie mai
multe alternative?”, “Presupunând ca brusc aţi deveni şomer, ce vă va lipsi cel
mai mult?”
7. întrebări referitoare la puterea de concentrare şi rezistenţa la efort: “Ce sarcini
aţi considerat a fi extrem de plictisitoare la fostul loc de muncă şi cum le-aţi
gestionat?”, “V-aţi enervat vreodată pe anumite obiceiuri ale colaboratorilor
dumneavoastră?”
8. întrebări care vizează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare: “în ce condiţii
aţi fi dispus să staţi peste program?”, “Aveţi probleme când trebuie să renunţaţi
la obişnuinţe mai vechi?”, “Preferaţi sarcinile care nu incumbă responsabilităţi
prea mari?”

60
9. întrebări privind capacitatea de a răzbate şi a fi convingător: “Descrieţi o
situaţie când aţi răzbătut cu succes în ciuda părerilor celor din jurul
dumneavoastră”, “După ce schemă de organizare lucraţi?”
10. întrebări referitoare la capacităţile dumneavoastră de conducător: “Cum
puteţi dumneavoastră, singur, să stimulaţi echipa?”
11. întrebări referitoare la contractul de munca: “Ce salariu speraţi să primiţi la
noi?”, “Ce speraţi prin schimbarea locului de munca?” (Graur, E., 2001)

întrebări pe care le puteţi adresa la interviu

Chiar dacă nu aveţi de gând să întrebaţi nimic la un interviu, mulţi angajatori vă
vor pune în situaţia s-o faceţi. Iată câteva sugestii:
• Care este mediul concurenţial în care operează firma?
• Ce obstacole se anticipează în atingerea scopurilor firmei?
• Ce responsabilităţi îmi vor reveni dacă ... ?
• Care este politica firmei în ceea ce priveşte înscrierea angajaţilor la cursuri de
perfecţionare sau postuniversitare?

Comunicarea scrisă - prezentarea unui curriculum vitae

Redactarea unui curriculum vitae
Un curriculum vitae (CV) este o schiţă biografica întocmită de un candidat care
solicita un post sau o poziţie. Oamenii sunt extrem de diferiţi unii de alţii şi
orice încercare de încorsetare a unui CV într-o anume reţetă de alcătuire nu
poate garanta obţinerea postului dorit. în general, informaţia conţinută de un CV
trebuie atent selectată, ordonată şi inclusă în secţiuni bine cântărite şi anunţate
de titluri şi subtitluri adecvate. Includerea unor secţiuni şi excluderea altora
depinde nu numai de natura şi gradul de experienţă posedat la un moment dat,
într-un anumit domeniu, dar şi de cât de mult ştim să fim noi înşine, să ne
punem în valoare calităţile şi să ne ascundem defectele. Credem că din această
perspectivă un CV trebuie să fie o oglindă a spiritului în competiţie.

61
Proiectarea unui CV
Principalul factor de care trebuie să ţineţi seama este obiectivul profesional şi
postul vizat. Contează în mare măsura şi modul general de prezentare a
documentului (încadrarea în pagina, forma grafica, hârtia etc.).
Pentru aceasta va trebui să:
• cunoaşteţi cât mai bine condiţiile cerute de respectivul post; condiţiile pot
merge de la vârsta, personalitate etc., până la pregătirea de specialitate,
experienţa în domeniu, diferite abilităţi;
• alcătuiţi o listă cu punctele dumneavoastră forte din care să nu lipsească
pregătirea şcolară sau universitară, calificările deţinute, calităţile şi
abilităţile care v-ar putea individualiza faţă de alţi candidaţi şi care vă
recomandă pentru postul dorit;
• optaţi pentru un tip de CV care să vă reprezinte şi care să fie adecvat
situaţiei dumneavoastră;
• nu exageraţi în prezentarea biografiei şi încercaţi să va limitaţi la două
pagini A4; nu uitaţi ca CV-ul trebuie oricum însoţit de o scrisoare de
intenţie unde veţi avea prilejul să creaţi legăturile de fond care să vă pună
şi mai bine în lumină pregătirea şi personalitatea;
• nu folosiţi foarte multe tipuri de caractere şi nu abuzaţi de cele îngroşate,
pe care ar fi bine să le folosiţi doar pentru anunţarea unei secţiuni
informative;
• utilizaţi hârtie normală şi evitaţi hârtia colorată şi de proastă calitate;
• redactaţi CV-ul la un calculator pentru a putea să-l structuraţi mai bine,
să-l modificaţi ori de câte ori consideraţi necesar şi pentru a fi mai uşor de
citit;
In conceperea unui CV trebuie să porniţi de la ideea că el nu este un simplu
document, ci un produs promoţional care trebuie să convingă. Trebuie să ţineţi
cont şi de faptul ca site-urile de locuri de munca şi bazele de date electronice de

62
oferte/cereri de muncă au transformat “procedurile” de recrutare, respectiv,
căutare de forţă de muncă, modificând continuu şi inevitabil (în direcţia
standardizării) forma şi conţinutul unui CV. Acesta trebuie să aibă o claritate
grafică şi structurală deosebită pentru a fi scanat şi parcurs cu rapiditate.
E bine să ştiţi dinainte dacă CV-ul dumneavoastră va fi scanat. Când un CV
este scanat şi salvat pe computer ca imagine, softul OCR creează un fişier
ASCII, bazat pe literele şi caracterele pe care le recunoaşte. Apoi el citeşte
cuvintele-cheie şi le plasează într-o baza de date în funcţie de cuvintele pe care
le depistează. Metoda este valabila şi pentru Internet, unde motoarele de căutare
utilizează “păianjeni” care indexează paginile, datele din CV fiind transferate în
formulare. Pentru un CV scanabil nu încercaţi să condensaţi textul: spre
deosebire de CV-urile standard, cele scanabile (care descriu de cele mai multe
ori experienţa unor profesionişti valoroşi) se pot desfăşura şi pe 3-4 pagini. De
asemenea, e bine să aveţi pregătită şi o versiune în limba engleză. Pentru a
redacta un CV uşor scanabil, trebuie să aveţi în vedere următoarele:
o crearea unui document pe hârtie albă pe o singură coloană, folosind un
singur font standard, fără linii, grafice sau marcaje de lista;
o explicitarea tuturor acronimelor folosite pentru a putea fi detectate la o
căutare electronică;
o folosiţi majuscule pentru evidenţierea numelui şi titlurilor secţiunilor CV-
ului;
o utilizaţi în cadrul documentului o singura dimensiune de font (între 10 şi
14). Ar fi preferabil să selectaţi fonturi din familia Sans Şerif, de exemplu
Arial sau Helvetica;
o începeţi întotdeauna documentul cu numele dumneavoastră, urmat de
adresa pe rândul următor;
o ataşaţi numerele de telefon şi fax pe linii separate;
o rezumatul realizat cu ajutorul cuvintelor-cheie este menit să uşureze
scanarea CV-ului. Acesta reprezintă o colecţie succintă de substantive şi

63
 sintagme care descriu calificările dumneavoastră, funcţiile îndeplinite,
responsabilităţile specifice şi termenii tehnici asociaţi diferitelor activităţi
pe care le-aţi desfăşurat;
o atunci când vă prezentaţi responsabilităţile şi realizările, folosiţi în
continuare substantivele utilizate în descrierea experienţei profesionale,
în acest fel veţi valorifica la maxim fondul de cuvinte-cheie declarat;
o nu uitaţi să menţionaţi numele şi adresa instituţiei de învăţământ pe care
aţi frecventat-o, precum şi date concrete despre absolvire; enumeraţi, de
asemenea, cursurile de specializare urmate şi nu omiteţi bursele de studii
sau stagiile de pregătire în instituţii prestigioase din ţară sau străinătate;
o înscrieţi-vă numele pe antetul fiecărei pagini, împreună cu numărul curent
al paginii respective.

Conţinutul unui CV
o datele personale: nume, adresă, număr de telefon, fax, e-mail (dacă îl
verificaţi frecvent); precizarea datei de naştere sau a stării civile nu este
obligatorie;
o obiectivul profesional: după precizarea datelor personale, candidaţii pot
opta pentru formularea unei scurte fraze care să se refere la aspiraţiile lor
pe linie profesională (domeniul care vă interesează, posturi pentru care va
consideraţi calificat). Această secţiune se recomandă cu precădere
candidaţilor care nu ştiu dinainte posturile pentru care doresc să
candideze şi celor care îşi depun CV-urile în bănci de date. Uneori
precizarea obiectivului este urmată de câteva cuvinte cheie;
o studiile: prezentarea în ordine cronologica inversă a instituţiilor de
învăţământ absolvite, precum şi orice alte cursuri sau specializări urmate.
Puteţi insista asupra unor proiecte de cercetare realizate pe durata
studiilor, mai ales dacă sunteţi proaspăt absolvent şi dacă acestea au
legătură cu poziţia solicitată;

64
o experienţa profesională: menţionaţi în ordine cronologică inversă
slujbele pe care le-aţi avut, stagiile de pregătire/documentare efectuate,
împreună cu numele instituţiei/firmei şi profilul de activitate al acesteia.
Puteţi insista asupra responsabilităţilor pe care le-aţi avut şi realizărilor
concrete;
o informaţii suplimentare: se pot trece hobbyurile, alte activităţi în care v-
aţi implicat şi care v-au fost de folos în dezvoltarea deprinderilor necesare
ocupării postului vizat, experienţa voluntară, nivelul de cunoaştere a
limbilor străine, cunoştinţele de operare/programare PC, permisul de
conducere. Nu inserata informaţii de natură religioasă, politică sau alte
tipuri de informaţii controversate;
o publicaţiile: în cazul în care sunteţi la început de drum şi nu aveţi decât
unul sau doua titluri, le puteţi trece în CV, altfel veţi redacta o lista de
publicaţii pe care o veţi anexa CV-ului;
o referinţe: numele celor care pot oferi referinţe despre dumneavoastră se
pot trece în CV, dar este mult mai indicat ca acestea, însoţite de titlurile şi
datele complete de contact (adresa instituţiei, adresa de e-mail, numere de
telefon sau fax), să fie trecute pe o pagină separată ce se va anexa CV-
ului; în lista trebuie să apară persoane care vă cunosc şi v-au îndrumat
activitatea (profesori, coordonatori de proiecte, şefi de departament) şi
cărora le-aţi cerut permisiunea de a fi incluşi în lista dumneavoastră.

65
Exemplu de CV în format Europass:

europass

Curriculum vitae
Europass

Informaţii personale
Nume / Prenume EMIL-RAZVAN GÂTEJ
Adresă(e) V Calea Calarasilor nr. 169
Telefon(oane) ** Mobil: 0728117892
Fax (uri)
E-mail(uri) ® emilreatej îl; 2mail.c0 m

Naţionalitate(-tăţi) Română

Data naşterii 15.02.1986

Sex M

Experienţa profesională

Perioada 2014-prezent
Funcţia sau postul ocupat Conferenţiar Universitar Doctor
Activităţi şi responsabilităţi Discipline: Intervenţii Psihologice în Situaţii de Criza,
principale Metode de Investigaţie în Psihologia Clinica, Metodologia
Cercetării
Numele şi adresa Universitatea Hyperion din Bucureşti, Facultatea de
angajatorului Jurnalism, Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Tipul activităţii sau sectorul Educaţie
de activitate

66
Perioada 2012 -2014

Funcţia sau postul ocupat Asistent Universitar Doctor

Activităţi şi responsabilităţi Disciplinele: Psihologie Socială, Dinamica Grupurilor,

principale Comunicare şi Dezvoltare Personală, Dezvoltare Personală
Numele şi adresa Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
angajatorului Educaţiei
Tipul activităţii sau sectorul Educaţie
de activitate

Educaţie şi formare

Perioada 2010-2013
Calificarea / diploma ’’Doctor” cu calificativul ’’Foarte bine”, titlu acordat prin
obţinută O.M. nr. 5581 din 3.12.2013
Numele şi tipul instituţiei de Şcoala Doctorală, Doctorat în Psihologie, Facultatea de
învăţământ / furnizorului de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti
formare

Perioada 01.10.2013-31.01.2014

Calificarea / diploma
obţinută
Numele şi tipul instituţiei de Stagiu doctoral la Departamentul de Psihologie Clinică,
învăţământ / furnizorului de Universitatea G.D. D’ Annunzzio, Chieti, Italia.
formare

'erioada 2008-2010

Calificarea / diploma obţinută Consilier psihologic autonom, Psihoterapeut în supervizare,

Psiholog Clinician în supervizare
Numele şi tipul instituţiei de Psihoterapie Experienţială de Grup, 300 de ore cu
învăţământ / furnizorului de supervizare
formare

Perioada 2008-2010
Calificarea / diploma Diplomă de Maşter obţinută cu nota 10
obţinută

67
Numele şi tipul instituţiei de Maşter Psihoterapie Organizaţională şi Resurse Umane,
învăţământ / furnizorului de Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea
formare din Bucureşti
Nivelul în clasificarea
naţională sau internaţională

Perioada 2005-2008
Calificarea / diploma Diplomă de Licenţă obţinută cu nota 9,06
obţinută
Numele şi tipul instituţiei Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, specializarea
de învăţământ / Psihologie, Universitatea din Bucureşti
furnizorului de formare

Aptitudini şi competenţe
personale

Limba(i) matemă(e) Română

Limba(i) străină(e)
cunoscută(e)
Autoevaluare
Nivel european (*)
înţelegere Vorbire Scriere
Asculta Citire Conversa Discurs
re ţie
Engleză C2 C2 C2 C2 C2
Franceză CI CI Bl Bl Bl
Italiană CI CI B2 B2 B2
(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă Pentru
Limbi Străine

Competenţe şi abilităţi
sociale

Competenţe şi aptitudini Coordonator organizare, organizator conferinţe, coordonare

organizatorice de proiecte interdisciplinare

Competenţe şi aptitudini Posesor al permisului de conducere categoria

tehnice 3,BE,C,CE,D,DE şi al atestatului profesional de transport
marfa şi instructor auto.

68
 Competenţe şi aptitudini de Microsoft Office™, Windows™, Internet™, IBM SPSS™
utilizare a calculatorului

Competenţe şi aptitudini
artistice

Alte competenţe şi aptitudini Consilier psihologic, psihoterapeut în supervizare, asistent-

formator S.P.E.R., aptitudini tehnice valorizate în domeniul
psihologiei

Permis(e) de conducere Categoria B,BE,C,CE,D,DE

Anexe Anexa 1 - Lista cu lucrările şi articolele publicate

Anexa 2 - Lucrări prezentate la conferinţe şi manifestări
ştiinţifice

Anexa 3 - Susţinere workshopuri, grupuri dezvoltare

personală
Anexa 4 - Lista cu participările la conferinţe şi manifestări
ştiinţifice
Anexa 5 - Membru în comitete de organizare, alte comitete
şi organizaţii ştiinţifice
Anexa 6 - Lista cu participarea în proiecte
Anexa 7- Lista cu apariţii mass-media

Anexa 1 —Lista cu lucrările şi articolele publicate

1.1. CĂRŢI autor unic

1. ’’Exerciţii de meditaţie creativă unificatoare pentru pregătirea şi

optimizarea comportamentului conducătorului auto”, Bucureşti: Editura
SPER, 2013, ISBN 978-606-8429-33-5 (audiobook)

2. ’’Meditaţia creativă unificatoare (MCU) în pregătirea conducătorului

auto”, Bucureşti: Editura SPER, 2013, 186 pg., ISBN 973-8383-71-5

1.2. CĂRŢI co-autor

1. ”Studii de psihologia dezvoltării” ( c o a u to r Golu, F., Gorbanescu, A.), Bucureşti:

Editura Universitară, 2013, 364 pg., ISBN 978-606-591-867-2

69
 2. ”Studii de psihologia dezvoltări?’, (coautor Golu, F.), Bucureşti: Editura
Universitară, 2012, 235 pg„ ISBN 978-606-591-477-3

1.3. VOLUME COORDONATE

1. Studii aplicative în domeniul psihologiei sociale (coord. Laurenţiu Mitrofan, Emil-

Răzvan Gâtej, Florina Coman), Editura SPER, 2013, 236 pg., ISBN 978-606-8429-
23-6.

1.3. ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE

1. ”Rolul influenţei sociale exercitată în cadrul grupurilor de adolescent asupra

formării comportamentului deviant manifestat în şcoală” (coautori: Dumbrăveanu,
C. C., Neagu, E. A.), în volumul ’’Simpozionului naţional cu participare international
KREATIKON ”, Iaşi, 2014

2 . „ The Effects o f the Unifying Creative-meditation Technique as a Treatment o f Self-

reported Anxiety în Romanian Amateur Drivers” (coautori: Chraif, M., Golu, F.,
Mitrofan, L.), Procedia - Social and Behavioral Sciences. Volume. 127. 22 April
2014, Pages 818-822, The International Conference PSYCHOLOGY AND THE
REALITIES OF THE CONTEMPORARY WORLD - 4th EDITION - PSIWORLD
2013.
http://www.sciencedlrect.eom/science/article/pil/S .1877042814024525

3. „The Unifying Creative-meditation Technique and Physiological Measurement of

Anxiety in Romanian Amateur Driver” (coautori: Chraif, M., Golu, F., Mitrofan, L.),
Procedia - Social and Behavioral Sciences. Volume 127. 22 April 2014, Pages 823-
827, The International Conference PSYCHOLOGY AND THE REALITIES OF THE
CONTEMPORARY WORLD - 4th EDITION - PSIWORLD 2013.
http://www.sciencedirect.com/science/asticle/pii/Sl 877042814024537

4. „ The influence o f progresive rock music on motivation from personal goals,

motivation from competition and and level o f aspiration on young students at
psychology” (coautori: Chraif, M., Golu, F., Mitrofan, L.)., Procedia - Social and
Behavioral Sciences. Volume, 127. 22 April 2014, Pages 847-851, The International
Conference PSYCHOLOGY AND THE REALITIES OF THE CONTEMPORARY
WORLD - 4th EDITION - PSIWORLD 2013.
http://www.sciencedirect.eom/science/aiticle/pii/S 1877042814024574

5. “The influence o f relaxation music on abstract visual short term memory retrieval
task at young students at psychology” (coautori: Chraif, M., Golu, F., Gatej, E. R.),

70
 Procedia - Social and Behavioral Sciences, Volume, 127, 22 April 2014, Pages 852-
857, The International Conference PSYCHOLOGY AND THE REALITIES OF THE
CONTEMPORARY WORLD - 4th EDITION - PSIWORLD 2013.
http://www.sciencedirect.eom/science/article/pii/S.1877042814024586

6. „The Effects o f Unifying-Experiential Personal Development Program on

Mindfulness” (coautor Mitrofan, L.), Journal Of Experiential Psychotherapy, Vol. 15,
no. 4, (60) December 2012, pg. 3-10, Bucharest, ISSN 1453-634X, SPER CONS
EDIT Publishing House. (CNCSIS B+ category, Indexed BDI: Index Copernicus
Journals Master List, EBSCO Publishing, SCIPIO).

7. Gatej, E. R. (2013). „Driving anxiety issues - a challenge in driver behavior”,

Romanian Journal of Experimental Applied Psychology, Volume 4, issue 1

8. ’’Experiential applications in the aggressiveness - Frustation dinamics in

teenagers”, (coautor Golu, F.) Journal o f Experiental Psychotherapy, 16 (4), 3-14.
Bucharest, 2013, ISSN 1453-634X, SPER CONS EDIT Publishing House. (CNCSIS
B+ category, Indexed BDI: Index Copernicus Journals Master List, EBSCO
Publishing, SCIPIO).

9. ’Disturbing Factors O f Dynamics That Interfere With Driving The Car”,

International Jourmal of Traffic and Transportation Psychology Volume 1, Issue 1,
2013.

10. ”Attention, Its Role in Regulating Driving Behavior” (coautor Golu F.) ,
International Jourmal of Traffic and Transportation Psychology Volume 1, Issue 2,
2013.

11. “Unifying creative meditation effects on driver attention” (coautor Golu F.)
Volume 78, 13 may 2013, Pages 200-204, The International Conference
PSYCHOLOGY AND THE REALITIES OF THE CONTEMPORARY WORLD -
4rd EDITION - PSIWORLD 2013.
http:/7w'ww.sciencedirect.com/science/article/pii/S 1877042813008483

12. „The effect o f unifying creative meditation tehnique and the dark ambient music
on the level o f agression, the kinesthetic, cognitive and psysiological functioning”
(coautor Dumitrache S.D.), Journal of Experiential Psychoterapy, vol. 14, nr. 4 (56)
2011 Bucharest, ISSN 1453-634X, SPER CONS EDIT Publishing House. (CNCSIS
B+ category, Indexed BDI: Index Copernicus Journals Master List, EBSCO
Publishing, SCIPIO).

13.. „Feminity from denial to asumption” (coautor Vladu A. N.), Journal of Experiential
Psychoterapy, vol. 15, nr. 5 (56) 2012. Bucharest, ISSN 1453-634X, SPER CONS
EDIT Publishing House. (CNCSIS B+ category, Indexed BDI: Index Copernicus
Journals Master List, EBSCO Publishing, SCIPIO).

71
 14. . „Experiential applications in the aggressiveness-frustration dynamic in
adolescents” (coautor Golu F.), Journal of Experiential Psychoterapy, Vol. 15 Issue
3, 2012 ISSN 1453-634X, SPER CONS EDIT Publishing House. (CNCSIS B+
category, Indexed BDI: Index Copernicus Journals Master List, EBSCO Publishing,
SCIPIO).

15. „Efectele tehnicii experienţial-unificatoare a meditaţiei creative asupra integrării

şi funcţionării psihosomatice”, Revista de Dezvoltare Personală Unificatoare
Educaţia Universitară Pentru Mileniul III, 2011 ISSN 2065-1635

16. „Studiu asupra efectului sunetelor mediului asupra creativităţii umane” (coautor
Mihai M.A.), International Journal of Psichology, voi. 43, issue % iunie/august 2008,
ISSN 0020-7594

17. „Studiu privind efectul mesajelor subliminale asupra comportamentului şi a

complexităţii structurilor muzicale asupra memoriei”, Jurnalul conferinţei de
psihologie de la Moscova, Universităţii Lomonosov, 2006, ISBN 5-7776-0079-4

18. „Studiu privind efectul mesajelor subliminale asupra comportamentului şi a

complexităţii structurilor muzicale asupra memoriei” (coautor Mihai M.A.),
Centenarul Psihologiei la Universitatea din Bucureşti, 2006

Anexa 2 - Lucrări prezentate la conferinţe şi manifestări ştiinţifice

1. ’’Rolul influenţei sociale exercitată în cadrul grupurilor de adolescent asupra formării

comportamentului deviant manifestat în şcoală” (coautor), Simpozionul Naţional cu
participare Internaţională KREATIKON. Creativitate-Formare-Performanţă, ediţia a
Xl-a, Iaşi 10-11 aprilie 2014, Universitatea ’’Petre Andrei” din Iaşi
2. „The influence of progresive rock music on motivation from personal goals,
motivation from competition and and level of aspiration on young students at
psychology” (coautor), The International Conference „Psychology and the realites of
the contemporary world”, 4th Edition, Bucureşti 18-20 October 2013, Romanian
Society of Applied Experimental Psychology, University of Bucharest, Faculty of
Psychology and Educational Sciences
3. “The influence of relaxation music on abstract visual short term memory retrieval task
at young students at psychology” (coautor), The International Conference
„Psychology and the realites of the contemporary world”, 4th Edition, Bucureşti 18-
20 October 2013, Romanian Society of Applied Experimental Psychology, University
of Bucharest, Faculty of Psychology and Educational Sciences
4. „The effects of the Unifying Creative-Meditation Technique as a treatment of Anxiety
în Romanian Amateur Drivers” (coautor), The International Conference „Psychology
and the realites of the contemporary world”, 4th Edition, Bucureşti 18-20 October
2013, Romanian Society of Applied Experimental Psychology, University of
Bucharest, Faculty of Psychology and Educational Sciences

72
5. “The effects of the Experiential-Unifying Techniques on Reducing Anger and
Aggression în Romanian Young Drivers” (coautor), The International Conference
„Psychology and the realites of the contemporary world”, 4th Edition, Bucureşti 18-
20 October 2013, Romanian Society of Applied Experimental Psychology, University
of Bucharest, Faculty of Psychology and Educational Sciences
6. ’’Psihologia socială a grupului de tip terorist”, The International Conference
„Psychology and the realites of the contemporary world”, 2nd Edition, Bucureşti 18-
21 October 2011, Romanian Society of Applied Experimental Psychology, University
of Bucharest, Faculty of Psychology and Educational Sciences
7. „ Cat de bine ştii să conduci? Simulare şi testare psihologică pentru traficul rutier”, 9
noiembrie 2013, Târgul Jobtransport - Universitatea Politehnica, Facultatea de
Transporturi, Bucureşti
8. ’’Meditaţia creativă unificatoare - O cale de întărire a ’’structurii de rezistenţă” a
interiorităţii umane”, 13 iunie 2014, Conferinţa ’’Healing Arhitecture” Facultatea de
Arhitectura Ion Mincu, Bucureşti

Anexa 3 - Susţinere workshopuri, grupuri dezvoltare personală

■ Workshop: ”A dramatherapeutic travel în time: The 50”s rock&roll”, în cadrul: ” The

international Conference of Experiential Psychotherapy and Unifying Personal
Development- The dynamics of personal, interpersonal, family and social change -
between reality and mystification”, Fifth edition, 29-30 march 2014, Bucharest,
Romanian Society of Experiential Psychotherapy (SPER Institute), University of
Bucharest, (co-trainer)
■ Workshop: ’’Meditaţia creativă - o cale către o viaţă mai bună”, în cadrul: Proiectul de
Educaţie Complementară şi Alternativă - Aplicaţii Experienţiale „Zilele dezvoltării
personale unificatoare” (workshopuri experienţiale şi aplicaţii practice) Bucureşti, 23-
25 mai 2014. (co-trainer)
• Workshop: ’’Personal development în children: a healthy way of growing up” în
cadrul: The International Conference of Experiential Psychotherapy and Unifying
Personal Development - Creative interconnections în psychotherapy, clinical
psychology, education and human optimization, The 4th Edition, March, 23-24,
2013, Bucharest, The Romanian Society of Experiential Psychotherapy (S.P.E.R.
Institute) în partnership with the University of Bucharest - Personal Development,
Experiential Counseling and Psychotherapy Centre and the Faculty of Psychology
and Education Sciences
■ Workshop: „The experience of parenting: children vs. parents”, în cadrul:
International Conference of Experiential Psychotherapy and Unifying Personal
Development: Therapeutic Partnership, Unification and Interdisciplinarity, Third
Edition, February 18-19, 2012, Bucharest, Romanian Society of Experiential
Psychotherapy (SPER Institute), University of Bucharest, (co-trainer)
■ Workshop: „Integrarea polarităţilor - axa feminitate-masculinitate” în cadrul: Zilele
Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de educaţie alternativă şi complementară -
aplicaţii experienţiale, Ediţia a IV-a, 25-26 mai, Bucureşti 2012, Universitatea din
Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală, Consiliere şi Psihoterapie Experienţială
Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Societatea de
Psihoterapie Experienţială Română (Institutul S.P.E.R.)

73
■ Workshop: “ Cuplul dilematic - probleme vechi, probleme noi”, în cadrul
Simpozionului ’’Zilele Petre Andrei”, iunie 2011. (co-trainer)
■ Workshop: „Conexiunea creativă - experienţă unificatoare” în cadrul Conferinţei
Naţionale de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare, „Altfel
despre lumile din noi” Ediţia a Il-a, 11-12 februarie 2011 Bucureşti, Societatea de
Psihoterapie Experienţială din România şi Universitatea din Bucureşti, (co-trainer)
■ Workshop: „Experienţa Cotidianului Şi Metafora Unificatoare”, Conferinţa Naţională
„De la Cunoaştere la Intervenţie în Psihologie”, Costineşti, 16-20 septembrie 2009.
(co-trainer)
■ Workshop: „Dezvoltare personală centrată pe analiza de film”, Proiectul de Educaţie
Complementară şi Alternativă - Aplicaţii Experienţiale „Zilele dezvoltării personale
unificatoare” (workshpuri experienţiale şi aplicaţii practice) Bucureşti, 22-26 iunie
2009. (co-trainer)
■ Workshop: „Dramaterapia Unificatoare - Antrenament Pentru O Viaţă De Succes”,
Congres de psihologie cu participare internaţională, Cercetarea psihologică modernă:
direcţii şi perspective; Sibiu, 22-24 Mai 2009. (co-trainer)
■ Grupuri dezvoltare personală centrată pe film - Societatea de Psihoterapie
Experienţială Română (Institutul SPER).

Anexa 4 - Lista cu participările la conferinţe şi manifestări ştiinţifice

■ Conferinţa ’’Healing Arhitecture”, 1st edition, 13 iunie 2014, Bucureşti, Universitatea

de Arhitectură Ion Mincu, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.) (menibat în. comitetul ştiinţific)
■ Conferinţa ’’Proiectul de Educaţie Complementară şi Alternativă - Aplicaţii
Experienţiale „Zilele dezvoltării personale unificatoare” (workshpuri experienţiale şi
aplicaţii practice) Bucureşti, 23-25 mai 2014. 29-30 March 2014, Bucharest,
Romanian Society of Experiential Psychotherapy (SPER Institute), University of
Bucharest
■ ’’The International Conference of Experiential Psychottherapy and Unifying Personal
Development - The dynamics of personal, interpersonal, family and social change -
between reality and mystification”, Fifth edition, 29-30 march 2014, Bucharest,
Romanian Society of Experiential Psychotherapy (SPER Institute), University of
Bucharest
■ The International Conference „Psychology and the realites of the contemporary
world”, 4th Edition, Bucureşti 18-20 October 2013, Romanian Society of Applied
Experimental Psychology, University of Bucharest, Faculty of Psychology and
Educational Sciences
■ Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de educaţie alternativă şi
complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a V-a, 29-30 iunie, Bucureşti 2013,
Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală, Consiliere şi
Psihoterapie Experienţială Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul S.P.E.R.)
(membru al comitetului de organizare).

74
■ The International Conference of Experiential Psychotherapy and Unifying Personal
Development - Creative interconnections în psychotherapy, clinical psychology,
education and human optimization, The 4th Edition, March, 23-24, 2013, Bucharest,
The Romanian Society of Experiential Psychotherapy (S.P.E.R. Institute) în
partnership with the University of Bucharest - Personal Development, Experiential
Counseling and Psychotherapy Centre and the Faculty of Psychology and Education
Sciences, (membru al comitetului de organizare).
■ Membru în comitetul de organizare (vicepreşedintele comitetului de organizare):
Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de educaţie alternativă şi
complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a IV-a, 25-26 mai, Bucureşti 2012,
Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală, Consiliere şi
Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul S.P.E.R.).
(membru al comitetului de organizare).
■ International Conference of Experiential Psychotherapy and Unifying Personal
Development: Therapeutic Partnership, Unification and Interdisciplinarity, Third
Edition, February 18-19, 2012, Bucharest, Romanian Society of Experiential
Psychotherapy (SPER Institute), University of Bucharest (membru al comitetului de
organizare). .
■ The International Conference „Psychology and the realites of the contemporary
world”, 2nd Edition, Bucharest 27-30 October 2011, Romanian Society of Applied
Experimental Psychology, University of Bucharest, Faculty of Psychology and
Educational Sciences.
■ The International Conference „Psychology and the realites of the contemporary
world”, 2nd Edition, Bucharest 27-30 October 2011, Romanian Society of Applied
Experimental Psychology, University of Bucharest, Faculty of Psychology and
Educational Sciences.
■ Congresul Naţional de Psihotraumatologie „Dincolo de traumă: resurse şi
oportunităţi”, Ediţia I, Bucureşti, 6-9 octombrie, Asociaţia Română de Terapii Scurte
şi Consultanţă Orientată pe Resurse şi Soluţii (ARTS&CORS), Asociaţia Română
pentru Sănătate Mintală (ARSM) şi INSTITUTUL pentru studiul şi tratamentul
TRAUMEI (ISTT).
■ Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de educaţie alternativă şi
complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a IlI-a, 29-30 iunie 2011 Bucureşti,
Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală, Consiliere şi
Psihoterapie Experienţială Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul S.P.E.R.)
(membrii al comitetului de organizare).
■ Conferinţa Internaţională „De La Cunoaştere La Intervenţie în Psihologie”, Ediţia a-
IlI-a, 25 - 29 Mai 2011 Venus, Asociaţia Pro-Psi.
■ Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de educaţie alternativă şi
complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a IlI-a, iunie 2010 Bucureşti,
Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală, Consiliere şi
Psihoterapie Experienţială Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul S.P.E.R.)
(membru al comitetului de organizare).

75
 ■ Conferinţa Naţională de Psihologie Experimentală Aplicată, 13-15 mai 2011
Bucureşti, Societatea Română de Psihologie Experimentală Aplicată şi Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti.
■ Conferinţa Naţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală
Unificatoare, „Altfel despre lumile din noi”, Ediţia a Il-a, 11-12 februarie 2011
Bucureşti, Societatea de Psihoterapie Experienţială din România şi Universitatea din
Bucureşti, ('membru al comitetului de organizare)
■ Conferinţa Internaţională „Psihologia şi realităţile lumii contemporane”, 18-21
noiembrie 2010 Bucureşti, Societatea Română de Psihologie Experimentală Aplicată
şi Catedra de Psihologie a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea
din Bucureşti.
■ Congresul Internaţional de Psihologie „Cercetarea modernă în psihologie: Cercetări
cantitative vs. Cercetări calitative???”, 2 1 -2 3 mai 2010 Sibiu.
■ Prima Conferinţă Naţională de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală
Unificatoare, Bucureşti, 12-14 februarie 2010 (membru al comitetului de organizare).
■ Conferinţa Naţională „De la Cunoaştere la Intervenţie în Psihologie”, Costineşti, 16-
20 septembrie 2009.
■ Proiectul de Educaţie Complementară şi Alternativă - Aplicaţii Experienţiale „Zilele
dezvoltării personale unificatoare” (workshopuri experienţiale şi aplicaţii practice),
Bucureşti, 22-26 iunie 2009) (membru al comitetului de organizare).
■ Congres de psihologie cu participare internaţională, Cercetarea psihologică modernă:
direcţii şi perspective; Sibiu, 22-24 Mai 2009.
■ „Congresul internaţional de psihologie, ediţia a XXIX”, Berlin, Germania, 20-25 iulie
2008
■ „Congresul internaţional de psihologie- Cercetarea psihologică modernă”, Sibiu, 8-10
iunie 2007
■ „Conferinţa internaţională ’’Centenarul Psihologiei la Universitatea din Bucureşti”, 28
Octombrie 2006

Anexa 5 - Membru în comitete de organizare, alte comitete şi organizaţii ştiinţifice

Membru în comitetul ştiinţific al unor conferinţe naţionale şi internaţionale

■ Membru în comitetul ştiinţific: Conferinţa ’’Healing Arhitecture”, 1st edition, 13 iunie

2014, Bucureşti, Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, Societatea de Psihoterapie
Experienţială Română (Institutul S.P.E.R.)
■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect
de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale 24-25 mai 2014,
Bucharest, Romanian Society of Experiential Psychotherapy (SPER Institute),
University of Bucharest
■ Membru în comitetul ştiinţific: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de
educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a V-a, 29-30
iunie, Bucureşti 2013, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţială Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul

76
 S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul ştiinţific: The International Conference of Experiential
Psychotherapy and Unifying Personal Development - Creative interconnections in
psychotherapy, clinical psychology, education and human optimization, The 4th
Edition, March, 23-24, 2013, Bucharest, The Romanian Society of Experiential
Psychotherapy (S.P.E.R. Institute) in partnership with the University of Bucharest-
Personal Development, Experiential Counseling and Psychotherapy Centre and
the Faculty of Psychology and Education Sciences.
■ Membru în comitetul ştiinţific: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de
educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a IV-a, 25-26
mai, Bucureşti 2012, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul ştiinţific: Conferinţa Internaţională de Psihoterapie
Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare, „Parteneriatul terapeutic,
Unificare şi Interdisciplinaritate”, Ediţia a IlI-a, 18-19 februarie 2012, Societatea de
Psihoterapie Experienţială din România (Institutul SPER), în parteneriat cu
Universitatea din Bucureşti
■ Membru în comitetul ştiinţific: The International Conference „Psychology and the
realites of the contemporary world”, 2nd Edition, Bucharest 27-30 October 2011,
Romanian Society of Applied Experimental Psychology, University of Bucharest,
Faculty of Psychology and Educational Sciences.
■ Membru în comitetul ştiinţific: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de
educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale -, Ediţia a IlI-a, 29-30
iunie, Bucureşti 2011, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul ştiinţific: Conferinţa Naţională de Psihoterapie Experienţială şi
Dezvoltare Personală Unificatoare, „Altfel despre lumile din noi”, Ediţia a Il-a, 11-12
februarie 2011, Societatea de Psihoterapie Experienţială din România şi Universitatea
din Bucureşti.
■ Membru în comitetul ştiinţific: Conferinţa Internaţională „Psihologia şi realităţile
lumii contemporane”, 18-21 noiembrie 2010 Bucureşti, Societatea Română de
Psihologie Experimentală Aplicată şi Catedra de Psihologie a Facultăţii de Psihologie
şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti.
■ Membru în comitetul ştiinţific: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de
educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia I. iunie.
Bucureşti 2010, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul ştiinţific: Conferinţa Naţională de Psihoterapie Experienţială şi
Dezvoltare Personală Unificatoare, „Experienţa Schimbării: Ferestre deschise şi uşi
descuiate”, Ediţia I, 12-14 februarie 2010, Societatea de Psihoterapie Experienţială
din România şi Universitatea din Bucureşti.
■ Membru în comitetul ştiinţific: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect de
educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a I-a, 22-26

77
 iunie, Bucureşti 2009, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).

Membru în comitetul de organizare al unor conferinţe naţionale şi internaţionale

■ Membru în comitetul de organizare: The international Conference of Experiential

Psychotherapy and Unifying Personal Development - The dynamics of personal,
interpersonal, family and social change - between reality and mystification”, Fifth
edition, 29-30 march 2014, Bucharest, Romanian Society of Experiential
Psychotherapy (SPER Institute), University of Bucharest.

■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect

de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a Vl-a, 24-25
mai, Bucureşti 2014, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).

■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect

de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a V-a, 29-30
iunie, Bucureşti 2013, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul de organizare: The International Conference of Experiential
Psychotherapy and Unifying Personal Development - Creative interconnections în
psychotherapy, clinical psychology, education and human optimization, The 4th
Edition, March, 23-24, 2013, Bucharest, The Romanian Society of Experiential
Psychotherapy (S.P.E.R. Institute) în partnership with the University of Bucharest-
Personal Development, Experiential Counseling and Psychotherapy Centre and
the Faculty of Psychology and Education Sciences.
■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect
de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a IV-a, 25-26
mai, Bucureşti 2012, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul de organizare: Conferinţa Internaţională de Psihoterapie
Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare, „Parteneriatul terapeutic,
Unificare şi Interdisciplinaritate”, Ediţia a IlI-a, 18-19 februarie 2012, Societatea de
Psihoterapie Experienţială din România (Institutul SPER), în parteneriat cu
Universitatea din Bucureşti.
■ Membru în comitetul de organizare: The International Conference „Psychology and
the realites of the contemporary world”, 2nd Edition, Bucharest 27-30 October 2011,

78
 Romanian Society of Applied Experimental Psychology, University of Bucharest,
Faculty of Psychology and Educational Sciences.
■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect
de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a IlI-a, 29-30
iunie, Bucureşti 2011, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul de organizare: Conferinţa Naţională de Psihoterapie
Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare, „Altfel despre lumile din noi”,
Ediţia a Il-a, 11-12 februarie 2011, Societatea de Psihoterapie Experienţială din
România şi Universitatea din Bucureşti.
■ Membru în comitetul de organizare: Conferinţa Internaţională „Psihologia şi
realităţile lumii contemporane”, 18-21 noiembrie 2010 Bucureşti, Societatea Română
de Psihologie experimentală Aplicată şi Catedra de Psihologie a Facultăţii de
Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti.
■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect
de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia I, iunie,
Bucureşti 2010, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).
■ Membru în comitetul ştiinţific: Conferinţa Naţională de Psihoterapie Experienţială şi
Dezvoltare Personală Unificatoare, „Experienţa Schimbării: Ferestre deschise şi uşi
descuiate”, Ediţia I, 12-14 februarie 2010, Societatea de Psihoterapie Experienţială
din România şi Universitatea din Bucureşti.
■ Membru în comitetul de organizare: Zilele Dezvoltării Personale Unificatoare. Proiect
de educaţie alternativă şi complementară - aplicaţii experienţiale, Ediţia a I-a, 22-26
iunie, Bucureşti 2009, Universitatea din Bucureşti - Centrul de Dezvoltare Personală,
Consiliere şi Psihoterapie Experienţiala Unificatoare, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Societatea de Psihoterapie Experienţială Română (Institutul
S.P.E.R.).

Membru în cadrul unor comitete de redacţie ale revistelor naţionale sau

internaţionale

■ Membru în comitetul editorial al Revistei de Psihologie Experimentala Aplicata

(RJEAP), ISSN 2069-1971 (www.ridsp.ro)
■ Membru în comitetul editorial al Revistei ’’International Journal of Traffic and
Transportation Psychology” (http://wvvvv.iittp.ro )
■ Membru în comitetul editorial al Journal of Developmental and Social Psychology
(http://www.ridsp.ro) (2013-prezent)

79
Membru fondator sau afiliat al asociaţiilor profesionale de profil

■ Membru al Colegiului Psihologilor din România (CPR).

■ Membru al Consiliului Internaţional al Psihologilor (ICP).
■ Membru al Societăţii Române de Psihoterapie Experienţială (SPER)
■ Membru al Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală (ARPT)

Anexa 6 - Lista cu participarea în proiecte

• Titlul proiectului: „Excelenţă şi interdisciplinaritate în studiile doctorale pentru o

societate informaţională” (POSDRU 107/1.5/S/80765), beneficiar
• Titlul proiectului: „întărirea învăţământului superior orientat spre competenţe”
(IISOC)- beneficiar
• Titlul proiectului : ’’Calitate inovare, comunicare în sistemul de formare
continuă a didacticienilor din învăţământul superior” (POSDRU87/1.3/S/63709),
beneficiar

• Anexa 7 - Lista cu apariţii mass-media

• Observator, rubrica de sanatate, ’’Despre sinestezie” ,2010

• Expert tv, ’’Profesia de psiholog”, 2011
• Tvr 1, ’’Harlem shake”, jurnal, 24.02.2013
• Tvrl, ’’Centrul vechi”, 19 mai 2013
• Tvr 1, ’’Comportamentul grupurilor sociale de Sfanta Parascheva”, 14 octombrie 2013
• Tvrl, ’’Ziua Internaţională a Fericirii” Aprilie 2014
• Digi Tv- Emisiunea la volan „ Meditaţia creativă unificatoare în pregătirea
conducătorului auto” Aprilie 2014
• Realiattea Tv- Ştiri, “Explicaţia Psihologica a Gestului Elenei Udrea”- 14 februarie
2015
• Pro Tv- Ştiri, “Explicaţia Psihologica a Gestului Elenei Udrea”- 12 februarie 2015
• Pro Tv- Ştiri, “Explicaţia Psihologica a incidentului din poligonul UTI”- 1 aprilie
2015
• Pro Tv-Stiri, “Cazul sirianului ucis”- aprilie 2

80
Bibliografie:
1. Graur, E. (2001), Tehnici de comunicare, Cluj-Napoca: Editura
Mediamira

2. Codoban, A. (2014), Gesturi, Vorbe şi Minciuni, Mic tratat de semiotică

gestuală extinsă şi aplicată, Cluj-Napoca, Editura Eikon

3. Nuta, A., (2004), Abilităţi de comunicare, Bucureşti, Editura SPER

4. Mitrofan, L. - Dezvoltarea personală-competenţa universitară

transversală, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2007

5. Gatej, E. R. - Exerciţii de meditaţie creativă unificatoare pentru

pregătirea şi optimizarea comportamentului conducătorului auto, Editura
SPER, Bucureşti 2013

6. Udrea, L. M , Jurnalul unui grup de dezvoltare personală unificatoare,

Editura SPER, 2010

7. Nuţă, A., Umbra: polul întunecat al sufletului, Editura SPER, Bucureşti

2009

8. Stan, R., Metafora, autotransformare şi dezvoltare personală în grup. O

abordare experenţial - unificatoare, Editura SPER, Bucureşti, 2012

81