Iulia Câmpeanu

Anul I, Română-Engleză 1

Folclorul românesc de Ovidiu Bârlea:

Cântecele de şezătoare şi de clacă

Cartea lui Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, a fost publicată în două volume, la
Editura Minerva din Bucureşti în 1981, respectiv 1983.
Despre lucrarea sa, Ovidiu Bârlea afirma ca nu este un tratat de specialitate ci o
lucrare de sinteză în care se încearca punerea în lumină a “rolului funcţional al fiecărei
specii folclorice” precum şi a caracteristiclor acestora. De asemenea, este acordată o
atenţie deosebită cronologizării folclorului.
Primul volum este dedicat profesorului Petru Caraman şi este împărţit în trei părţi:
Proza epică (5 capitole), Folclorul obiceiurilor calendaristice (13 capitole) şi Folclorul
obiceiurilor ciclului familial (3 capitole). Sunt prezentate aici obiceiuri de Crăciun,
colindatul, obiceiuri de Anul Nou, cântecele de şezătoare şi de clacă, cântecele de seceriş.
De asemenea, nu sunt omise creaţiile folclorice precum: paparuda, coloianul, lăzărelul,
drăgaica. Acestea erau rostite in vremuri de secetă, când oamenii organizau serbări
speciale pentru chemarea ploii.
Cel de-al doilea volum cuprinde nouă capitole în care Ovidiu Bârlea face o
prezentare detaliată a descântecelor, baladelor, strigăturilor, proverbelor, ghicitorilor şi
cântecelor de leagăn româneşti. De asemenea, autorul se opreşte şi asupra folclorului
infantil.
Atenţia mi-a fost captivată de un capitol din partea a doua a primului volum,
capitol intitulat Cântecele de şezătoare şi de clacă datorită tonului vesel, jovial al
versurilor aparent simple dar profunde. Fiecare cântec abundă de sentimente variate
izvorâte din sufletele unor oameni a căror existenţă plină de greutăţi şi griji era
înfrumuseţată doar de aceste sublime creaţii.
Adesea, termenii şezătoare şi clacă sunt consideraţi a fi sinonime, însa
semnificaţiile lor sunt diferite. Conform DEX, şezătoarea reprezintă “o adunare la ţară,
mai ales în serile de iarnă în timpul căreia se lucrează, se povesteşte şi se glumeşte”, iar
cuvantul clacă desmnează “o muncă voluntară, care se face de obicei între vecini,
spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile
câmpului, pentru construcţii şi între femei, pentru treburile gospodăreşti, şi se termină de
obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.”
Aceste cântece sunt răspândite numai în Transilvania şi au rolul de a înveseli
atmosfera serilor lungi de toamnă şi iarnă, când femeile şi fetele se întâlneau pentru a
toarce lână sau cânepă.
Cântecele sunt alcătuite din 4-6 versuri hexasilabice sau octosilabice, adesea cu
refren. Fiecare cântec surprinde o singură scenă idilică, întrucât majoritatea sunt de fapt
tachinări ale unor fete şi flăcăi între care se înfiripă poveşti de dragoste sau, dimpotrivă,
s-au stins:
Cine spală lâna-n gârlă?
Iar Maria, fată mare;
 Trece Ion pe acolea
Şi Maria-l săruta.

În unele cazuri cântecul afişează fără ocoluri intenţia matrimonială:

La Sibiu cu bolta-nchisă,
Acolo-i Tăvica scrisă
Si-i scrisă pe lemn de furcă
Să g’ie George s-o ducă
Si-i scrisă pe lemn de tei
S-o ducă George la iei.
Când una dintre fete urma să se mărite, la ultima şezătoare i se cânta un cântec special, de
rămas bun. Tonul acestui cântec este mai degrabă unul invidios decât de părere de rău
pentru despărţire:
Toarceţ, fetelor
Si haideţ acasă,
Că din ceata noastră
Ni se duce-o fată.
Ce nume de fată?
Reli, mireasa.
Care-i mirele?
Vasile, junele.
Lingură de miere,
Vasile cu muiere,
Foaie de tăbac,
Reli cu bărbat.
(Kahane-Georgescu, Repertoriul se şezători)
În Tara Oltului, la sfârşitul sezonului de şezători, “zâuorile” (“de zori”), se cânta un
cântec mai special. Uneori, acest cântec era cântat la sfârşitul fiecărei şezători. El a fost
atestat pe o arie mai largă, în satele din bazinul Oltului, Târnavelor, la poalele răsăritene
ale Munţilor Apuseni:
Găzduţă, găzduţă!
Lucrul ce-am lucrat,
Nu fie-mputat,
Nice defăimat.
Tortul cari l-am stors
Fie-ţi de folos,
Poate că-i cam gros,
Că-i de noaptea tors.
Găzduţă, găzduţă!
Dumniata s-ajungi,
Dumniata să-ţi pui:
Două pânze lungi
Tăt de la Ighii
Până la Sibii!
 Găzduţă, găzduţă!
Dumniata s-ajungi,
Dumniata să-ţi faci:
Mânecuţe creţe,
Să le rupi la-ospeţe.
Cântecul specific judeţului Sălaj insistă adesea asupra maltratării materne, mai ales că în
cântec apare şi silueta unui flacău jucând, probabil motivul pentru care mama îşi mustră
fiica:
Când torceau clăcuţa,
Mă băté măicuţa
Cu nuié de soc,
De gândei că-i foc;
Cu nuie de scai
De gândei că sai!
Petre joacă-n tindă,
Pana-i bate-n grindă;
Petre joac-afară,
Pana-i bate-n scară.
(Ghergariu, Folclor…, Sălaj)

Concluzionând, pot afirma cu tărie că lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc,
reprezintă un moment deosebit de important în procesul de cunoaştere şi scoatere din
anonimat a frumoaselor creaţii populare româneşti. Răsfoind cele două volume, cititorul
pătrunde tainele obiceiurilor româneşti şi înţelege cât de profunde sunt creaţiile noastre
populare, născute din nevoia omului simplu, neştiutor de a-şi explica anumite fenomene
sau de a-şi colora existenţa. Tot aşa, şi cântecele de şezătoare şi de clacă sunt creaţii
populare de o simplitate rurală, dar deosebit de frumoase şi vesele, bucurând sufletul
cititorului care se simte parcă mai aproape de vremurile pierdute în negura timpurilor,
vremuri în care oamenii se adunau la gura sobei şi dădeau naştere unor adevărate opere
literare, nebănuind ca vor dainui peste veacuri şi vor bucura generaţii întregi.