Sunteți pe pagina 1din 14

Fenomenologia existențială a lui Heidegger

1. Introducere

Martin Heidegger, unul dintre cei mai importanți gânditori ai secolului XX, s-a
născut în Germania , la Messkirch , Baden la 26 septembrie 1889. A urmat studii
de teologie, filosofie, științe umaniste și științe ale naturii. Elev al lui Edmund
Husserl, Heidegger publică în 1914 teza sa ‖Doctrina despre judecată în
psihologism‖ . Din 1923 devine profesor la Marburg unde rămâne până în 1928.
Între timp (1927) publică celebra sa lucrare ‖Ființă și timp‖(Sein und Zeit), lucrare
care oferă noi perspective asupra fenomenologiei exercitând în același timp o
puternică influență asupra unor gânditori ca Hans-Georg Gadamer, Maurice
Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida şi Hannah
Arendt. În această lucrare, Heidegger vorbeşte încă de la început despre
"necesitatea reluării întrebării privitoare la fiinţă". Demersul său este, aşadar, unul
ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon şi Aristotel. Numai că în
centrul preocupării heideggeriane stă, de astă dată, "Dasein-ul uman. Întrebarea
privitoare la fiinţă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la fiinţa unei
fiinţări determinate.

Cititorul care ia pentru prima dată contact cu opera lui Heidegger se lovește de la
început de dificultățile ridicate de folosirea particulară, specifică a limbajului
filosofic. Heidegger nu este un filosof care se lasă ușor ‖descifrat‖ , iar acest aspect
1
se datorează în bună masură faptului că el elaborează cuvinte noi, întrebuințează
termeni vechi sau consacrați altfel decât în spiritul tradiției sau potrivit uzajului
curent. Întoarcerea la sensurile originare ale cuvintelor, analizele etimologice
surprinzătoare sunt caracteristici ale gândirii heideggeriene, caracteristici de care
trebuie să țină seama orice încercare de pătrundere în conținutul și spiritul operei
lui Heidegger. Astfel, ni se pare utilă o scurtă lămurire cu privire la unii termeni
care constituie centrul preocupărilor filosofice din opera lui Heidegger. Termenul
de ființare(Seiendes) desemnează acele entități care există într-un anumit fel :
omul, casa, copacul. Despre aceste ființări spunem că există: sunt, au fost, sau vor
fi și de asemenea le caracterizăm spunând despre ele că sunt intr-un fel sau altul.
Întrbarea pe care și-o pune Heidegger este : ‖Ce înțelegem noi prin acest ‖este‖,
prin faptul-de-a-fi( das Sein)? Care este sensul pe care îl avem în vedere atunci
când folosim verbul ‖a fi‖? Într-o încercare de a lămuri terminologia
heideggeriană Gabriel Liiceanu constată că ‖…ființa despre sensul căreia se
întreabă Heidegger nu e o entitate misterioasă, plutind deasupra celor ce sunt;
‖ființa‖ aici este un substantiv verbal, sein înseamnă faptul-de-a-fi.‖(Excurs despre
ființă, ființare și Dasein în Repere pe drumul gândirii, p.28) Și mai departe:
‖Heidegger nu își propune decât să ridice la nivelul conceptului, realitatea latent
înțeleasă și neexaminată ca atare a lui ‖a fi‖: acest ‖a fi‖, care fără să fie la rândul
lui o ființare, este implicat de toate ființările despre care spunem la tot pasul că
sunt.‖(Idem, p.28) Dintre toate ființările, omul este singura care se întreabă despre
sensul ființei implicată de însăși existența sa; el este ființarea întrebătoare ( das
fragende Seiende) și este numită de către Heidegger Dasein. Dasein-ului ne
adresăm pentru a pune întrebarea privitoare la sensul ființei și astfel, punerea
acestei întrebări aduce în prim plan problematica analiticii Dasein-ului care
constituie tocmai obiectul cercetării pe care Heidegger a întreprins-o în Ființă și
timp. Rezultatul analiticii Dasen-ului va fi acela de a arăta că omul poate să pună
2
întrebarea despre ființă și că el poate pentru că este , într-un sens special și
privilegiat relație cu ființa. Omul este ființarea care, prin natura ei revelă ființa.
Toate cunoștințele noastre empirice, toate activitățile și modurile de a fi relative la
ființare, într-un cuvânt tot comportamentul nostru, nu sunt posibile și nu sunt ceea
ce sunt decât din cauza și pe fondul propriei înțelegeri a ființei, înțelegere care este
definiția însăși a ființării care suntem. Această comprehensiune inițială a ființei nu
este însă în mod obligatoriu o știință a ființei, ci mai degrabă o înțelegere naturală,
instinctivă . Este sarcina metafizicii de a dezvolta tematic înțelegerea pre-
ontologică a ființei transformând-o într-o înțelegere explicită(ontologică) a ființei,
și de a indica faptul că problema omului și cea a ființei se suprapun. Așa cum
remarca Otto Pöggeler : ‖Drumul pe care Heidegger caută să-l străbată este un
drum către locul de învecinare cu ființa. Ființa este tema gândirii occidentale în
forma ei clasică, cea a metafizicii… Străbătând acest drum, Heidegger crede că
trebuie să facă experiența faptului că metafizica occidentală nu și-a dus niciodată
pâna la capăt întrebarea sa proprie, întrebarea privitoare la ființă și că, din acest
motiv, gândirea occidentală nu și-a regăsit niciodată propriul temei.‖( Otto
Pöggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, p.9)

2. Metafizică și ontologie

Metafizică este un termen forjat în sec. I. î.Ch. de Alexandru din Aphrodisia care,
sistematizând opera lui Aristotel a așezat după lucrările de fizică cele 14 cărți
cărora le-a dat numele de meta ta physika, adică carțile de după cărțile de fizică. În
secolele care au urmat sintagma a fost scrisă într-un singur cuvânt: metafizica , dar
termenul rămâne totuși un accident cărturăresc. În schimb termenul de ontologie –

3
inventat de Goclenius în 1636 și consacrat apoi de Christian Wolf și Alexander
Baumgarten- apare în reacție la terminologia scolasticii medievale și ca urmare a
deprecierii termenului de metafizică.

Ontologia poate fi definită ca teorie a existenței în ansamblu, așadar o teoretizare a


conceptului de existență. Conform ‖Dicționarului de filosofie Larousse‖, ontologia
este o căutare a absolutului, „a luminii care ne dezvăluie obiectele lumii‖. Cuvântul
ontologie provine din limba greacă și el se formează din alăturarea a două concepte
care au făcut carieră în istoria filosofiei occidentale: to on (fiindul) și logos
(rațiune, discurs, teorie). Expresia poate fi interpretată în mai multe sensuri. Spre
exemplu Aristotel vorbește în Metafizica despre to on he on (ființa ca ființă) și în
acest sens ontologia ne apare ca teorie a existenței( a tot ceea ce este, a faptului de
a exista). Pentru Aristotel ființa formează obiectul științei metafizicii.(Metafizica,
1031 a) Tot în Metafizica Aristotel face distincția dintre ființa ca ființă(to on he
on) și ființele particulare( ta onta).(Metafizica 1003a).Un alt sens al termenului de
ontologie insistă asupra semnificației verbului ‖a fi‖, iar aspectul lingvistic devine
predominant. Astfel, ontologia devine o teorie a verbului ‖a fi‖ , iar discursul
ontologic va încerca să răspundă la întrebarea ‖Ce înseamnă că un lucru este,
ființează?‖

Secolul al XX-lea marchează îndreptarea atenției spre limbă iar cauzele


acestei turnuri lingvistice sunt multiple: respingera de către științele pozitiviste a
concepțiilor metafizice, încercările de a integra datele furnizate de simțuri într-o
ordine logică precum și încercările ‖Cercului de la Viena‖ de a valida exclusiv
‖enunțurile care au sens‖. Această nouă atitudine ia în calcul și explicarea
semnificației verbului ‖a fi‖. Două tendințe fundamentale ale filosofiei
contemporane au ilustrat reorientarea problematicii ontologice și a ființei într-un
nou cadru logico-lingvistic. Este vorba despre linia analitică( Rudolf Carnap)

4
pentru care analiza limbajului cu mijloacele și instrumentele logicii este
fundamentală . Filosofia analitică își va propune diminuarea rolului iraționalului,
metaforicului și recuperarea logicului. În al doilea rând putem vorbi despre linia
hermeneutică, reprezentate printre alții de Martin Heidegger. Pentru Heidegger
întoarcerea la originile verbului ‖a fi‖, la funcționarea sa creatoare (poetică) devine
hotărâtoare. Sensul ființei se dezvăluie în limbă și nu întâmplător, filosoful german
afirma că ‖limba este casa ființei‖. Ființa se împlinește în limbaj, în discurs având
ea însăși o natură discursiv-expresivă. Există pentru Heidegger o legătură
indisolubilă între ființă și discurs , legătură care se evidențiază în mod special prin
efortul hermeneutic de înțelegere a sensurilor originare ale unor concepte și noțiuni
care tematizează ființa. Pentru hermeneutică ontologia se constituie prin renunțarea
la obiectualizarea ființei, obiectualizare inerentă oricărei analize logice. Ființa
tratată în mod logic devine un obiect(o ființare), crede Heidegger și ca atare este
importanta recuperarea metaforicului originar. Întreaga metafizică occidentală, de
la Anaximandru la Nietzsche și-a ratat sistematic obiectul este de părere
Heidegger. Crezând că vorbește despre despre ființă ea a rămas întotdeauna
prizoniera ființării, a fiindurilor care nu sunt decât modalități ale ființei. Metafizica
occidentală a ignorat diferența ontologică dintre Sein (ființă) și Seiendes (fiinduri,
ființări) și în loc să deschidă drumul către ființă a ajuns chiar să-l împiedice prin
deturnarea de la Sein la Seiendes. Heidegger va denunța ‖uitarea ființei‖ și va
reclama coborârea în solul în care stau înfipte ‖rădăcinile metafizice‖ ale
‖arborelui filosofic al vieții‖. Această depășire a metafizicii înseamnă recuperarea
gândirii evocatoare a ființei, iar ca și condiție în vederea acestui scop, se impune
tocmai conștientizarea uitării ființei. Într-o prelegere celebră intitulată ‖Ce este
metafizica‖, prelegere susținută de Heidegger la 24 iulie 1928 în Aula Universității
din Freiburg, filosoful german își propune să discute despre ‖conceptul existențial
al științei‖. Dar pentru înțelege ce este știința ca ‖posibilitate liberă a existenței
5
umane‖ de raportare cognitivă la alte ființări , trebuie mai întâi să știm ce se
înțelege prin existență. Numai omul există deoarece, crede Heidegger, ‖a exista
presupune două determinări: faptul-de-a-fi-în-lume și libertatea. Nici o altă
ființare în afara omului nu presupune aceste două determinații. Felul de a fi al unui
obiect neînsuflețit nu este existența, ci faptul-de-a-fi-în-chip-nemijlocit. O piatră
este lipsită de lume, ea nu se raportează la nimic fiind prezentă în chip inerțial. Un
lucru însuflețit, un copac sau un animal sunt în schimb sărace în lume, în timp ce
singura ființare conștientă de propria sa existență este omul(Dasein). Numai omul
există pentru că numai el ajunge să se confrunte cu posibilitățile sale de a fi și
astfel să se înțeleagă oarecum în ființa sa: ‖... din constituţia de fiinţă a Dasein-ului
face parte faptul că el are, în fiinţa sa, un raport de fiinţă cu această fiinţă. Iar acest
lucru înseamnă, la rîndul lui: Dasein-ul se înţelege pe sine — într-un fel sau altul şi
mai mult sau mai puţin explicit — în fiinţa sa. Acestei fiinţări îi e propriu faptul că
— prin fiinţa sa şi cu fiinţa sa — această fiinţă îi este ei înseşi deschisă.‖ (Ființă și
timp p.20) Astfel, în interiorul câmpului ființei e descoperită o ființare al cărei
specific este deschiderea către ființă, faptul că își pune întrebarea asupra ființei-
Daseinul-care întemeiază ontologia fundamentală.

Câtă vreme existența e considerată doar la simplul nivel al realizării ei, ca simplu
fapt de a exista, ca facticitate a Daseinului surprins în comportamentul său curent,
cotidian, în modalitățile latente și difuze de înțelegere a ființei- noi rămânem pe un
plan ontic și existențiel (existenziell). Când dimpotrivă, înțelegerea ajunge să
degaje structurile care alcătuiesc ‖constituția de ființă‖ a Daseinului, când
înțelegerea noastră accede la deslușirea teoretică a ființei ființării numite Dasein,
într-un cuvânt la o analiză sistematică a existenței- atunci ne situăm pe un plan
ontologic și existențial (existenzial).

Astfel, crede Heidegger,‖... ontologia fundamentală, singura din care pot lua

6
naştere toate celelalte ontologii, trebuie căutată în analitica existenţială a
D a s e i n-ului.‖ (Ființă și timp p.22)

3. Întrebarea despre sensul ființei

„ Dacă încercăm să surprindem acel miez al interogării lui Heidegger care animă
gândirea sa și-l îndeamnă la o căutare fără de odihnă, constatăm cu uimire că acest
miez este în sine dublu. Este interogarea privitoare la ființă și totodată interogarea
privitoare la aletheia (adevăr).‖( Walter Biemel, Heidegger, p.35) Acestea sunt
cuvintele lui Walter Biemel, unul dintre discipolii lui Heidegger, atunci când
încearcă să surprindă procuparea majoră a gândirii lui Heidegger. Este vorba de
fapt despre căutarea ființei ființării, reluată în întrebarea cu privire la sensul ființei.

Această întrebare, spune Heidegger în „Sein und Zeit‖, a căzut în uitare. Dacă în
trecut întrebarea cu privire la sensul ființei ghidează efortul filosofic, interogativ al
unor ganditori ca Platon sau Aristotel, astăzi ea este superfluă, de vreme ce ființa
nu este decât cea mai generală și cea mai goală dintre noțiuni. Mai mult, se
consideră că nici măcar nu ar avea nevoie de o definiție din moment ce fiecare
dintre noi folosește atât de des și corect (din punct de vedere gramatical)această
noțiune. „ Astfel, acel ceva care, ca lucru ascuns, a mînat filozofarea antică într-o
nelinişte ce nu a mai părăsit-o, a devenit un de la sine înţeles, limpede precum
lumina zilei; aşa încît, cel care se mai încumetă să întrebe în privinţa acestui lucru
este acuzat de un viciu de metodă.‖(Ființă și timp p.7)

7
Există, crede Martin Heidegger o serie de prejudecăți care se întâlnesc atunci când
punem întrebarea referitoare la sensul ființei, prejudecăți care își au originea în
ontologia antică. Ele sunt în număr de trei și vor fi reamintite de către Heidegger în
măsura în care odată depașite se va ivi din nou necesitatea reluării întrebării
despre ființă.

Prima prejudecată este cea referitoare la faptul că ființa este cea mai generală
noțiune. Această prejudecată este ilustrată într-un fragment din Summa theologica
de către Toma dʼAqiuno: „O înţelegere a fiinţei este de fiecare dată din capul
locului inclusă în tot ceea ce este sesizat cu privire la fiinţare.― Generalitatea
ființei nu este, crede Heidegger cea a genului deoarece „caracterul general― al
fiinţei „depăşeşte― orice caracter general de tipul genului.(Ființă și timp p.7)

A doua prejudecată vizează faptul că ființa este nedefinibilă. Constatarea pleacă de


la considerațiile lui Pascal din Cugetări : „ Nu putem întreprinde definirea ființei
fără a cădea în această absurditate: căci nu putem defini un cuvânt fără a începe
prin aceasta este (cʼest), fie că el este exprimat, fie că este doar subînțeles. Deci ,
pentru a defini ființa, ar trebui să spunem este (cʼest), și astfel utilizăm cuvântul
care trebuie definit în definiția sa.‖ Eroarea care se produce în acest caz este aceea
de a considera ființa ceva de ordinul ființării. Ființa, ne spune Heidegger, scapă
definiției tradiționale prin gen proxim si diferență specifică pentru că în acest caz
am confunda ființa cu ființarea, ceea ce de fapt a făcut întreaga metafizică
occidentală.

Ultima prejudecată este aceea care consideră ființa drept noțiune de-la-sine-
înțeleasă. Orice cunoștință, atitudine afirmație a noastră presupune ființa în această
manieră a de-la-sine-înțelegerii. Atunci când spun „Afară este frumos.‖ sau
‖Sunt fericit.‖, folosesc verbul a fi, iar enunțurile mele sunt inteligibile, atât pentru

8
mine cât și pentru ceilalți , însă doar atât; înțelegerea ființei ramâne încă ascunsă,
ocultată. Altfel spus, fiecare dintre noi trăiește un înțeles al ființei și totuși sensul
de ființă rămâne în obscuritate.

Concluzia lui Heidegger este acea că întrebarea despre sensul ființei trebuie reluată
și mai mult e nevoie ca această întrebare să fie bine pusă: „...enumerarea
prejudecăţilor a făcut totodată limpede că nu numai răspunsul lipseşte la întrebarea
privitoare la fiinţă, ci că pînă şi întrebarea însăşi rămîne obscură şi lipsită de
orientare. A relua întrebarea privitoare la fiinţă înseamnă, de aceea: a elabora, mai
întîi, în chip satisfăcător, punerea întrebării.‖

Orice întrebare este o căutare, crede Heidegger și cu atât mai mult întrebarea
privitoare la sensul ființei este fundamentală pentru filosofie. De aici derivă
necesitatea de a lămuri structura formală a oricărei întrebări pentru a putea, în final,
a se „pune în lumină întrebarea privitoare la fiinţă ca una privilegiată. (Ființă și
timp p.10) Așadar, Heidegger va indica pentru întrebarea privitoare la ființă (die
Seiensfrage)următoarea structură: avem mai întâi ceea-ce-este-vizat-prin-
întrebare(das Gefragte), adică ființa(sein). Apoi acel-ceva-căruia-i-se-
adresează-întrebarea (das Befragte), care poate fi identificat ca
ființare(Seiendes). În ultimul rând vom vorbi despre ceea-ce-se-obține-prin-
întrebare (das Erfragte); e vorba despre sensul ființei, despre ce anume se
înțelege prin faptul că ființarea este.

Pornind de la aceste considerații Heidegger va schița în Ființă și timp proiectul


unei analitici a Dasein-ului ca ființare întrebătoare despre sensul ființei. Această
analitică a Dasein-ului ni se înfățișează ca ontologie fundamentală( ontologie a
ființării umane) urmând a se elabora printr-o analiză a structurilor ființării umane.

9
Să recapitulăm: în Ființă și timp Heidegger va pleca de la necesitatea reluării
întrebării despre sensul ființei (das Sein), necesitate ce rezultă din faptul că după ce
i-a preocupat pe Platon și Aristotel, problema ființei cade in uitare. Punerea
întrebării aduce în discuție ființarea care își pune întrebarea, adică omul (Dasein).
Întrebându-se ce este ființa, omul se întreabă de fapt care este ‖modul de a ființa‖
a celui ce își pune o asemenea întrebare și astfel se pune în evidență o relație
privilegiată a omului cu ființa în sensul unei înțelegeri pre-ontologice a acesteia( a
ființei). De aici rezultă necesitatea depășirii comprehensiunii ‖naturale‖(pre-
ontologice ) a ființei prin tematizarea explicită a sensului ființei și a acelui
existent(ființare) care se întreabă despre sensul ființei , adică Dasein-ul. Metoda
abordată de Heidegger în costruirea analiticii Dasein-ului este metoda
fenomenologică, acea metodă prin intremediul căreia se dezvăluie ‖cum-ul‖ a ceea
ce este cercetat.

4. Fenomenologia ca hermeneutică a Dasein-ului

Obiectul tematic al cercetării din Ființă și timp îl constituie ființa ființării și


sensul ființei în general(al faptului de a fi), iar următoarea etapă o constituie
indicarea metodei ce va fi folosită: ‖O dată cu întrebarea călăuzitoare privitoare la
sensul fiinţei, cercetarea se aşază în orizontul întrebării fundamentale a filozofiei în
general. Modul în care vom trata această întrebare este cel fenomenologic. Prin
aceasta, lucrarea de faţă nu se pune nici în slujba vreunui „punct de vedere― şi nici
în slujba vreunei direcţii, deoarece fenomenologia, atîta vreme cît se înţelege pe ea
însăşi, nu este şi nici nu poate deveni vreodată vreuna din acestea două. Cuvîntul
„fenomenologie― semnifică în primul rînd un concept de metodă. El nu

10
caracterizează ce-ul concret al obiectelor cercetării filozofice, ci cum-ul lor.‖
(Ființă și timp, p.41) Termenul de fenomenologie semnifică ‖studiul fenomenelor,
adică a ceea ce apare conștiinței, a ceea ce este dat. Trebuie să explorăm acest
dat, lucrul însuși pe care îl percepem, la care ne gândim, despre care vorbim,
evitând să făurim ipoteze, atât despre raportul care leagă fenomenul de ființa al
cărei fenomen este, cât și despre raportul care-l leagă de Eu-l pentru care el este
fenomen.‖(Jean-François Lyotard, Fenomenologia, p.6). M etoda fenomenologică
vizează reîntoarcerea la obiectul însuși împotriva construcțiilor gratuite , a preluării
unor concepte doar aparent demonstrate și a interogațiilor aparente.

Fenomenologie este un cuvânt care trimite la termenii grecești phainomenon și


logos , iar Heidegger va insista asupra fixării sensului fiecăruia dintre cei doi
termeni care compun expresia fenomenologie , urmând ca apoi să se stabilească
sensul noțiunii compusă prin unirea acestor doi termeni. Pornind de la sensurile
originare ale termenului, așa cum apar ele în greaca veche, fenomenul este definit
drept ceea-ce-se-arată-în-sine-însuși, iar logos-ul este gândit ca cel care face
accesibil ceea ce este neascuns, cel care face evident, manifest, cel care dezvăluie.

‖Heidegger fundează fenomenologia în înțelegerea vieții factice, în hermeneutica


facticității. Fenomenologia devine astfel fenomenologie hermeneutică.‖ (Otto
Pöggeler, Drumul gândirii lui Martin Heidegger, p.59) Din perspectiva
conținutului ei fenomenologia este știința despre ființa ființării, legat de Dasein
fenomenologia devine hermeneutică în sensul explicitării aceea ce face parte din
Dasein: ‖ Fenomenologia Dasein-ului este hermeneutică în semnificaţia originară a
cuvîntului, potrivit căreia el desemnează activitatea interpretării.‖( Ființă și timp,
p.55) În acest punct încheie Heidegger demersul său introductiv cu privire la
sarcina pe care filosoful și-a propus-o în Ființă și timp. Proiectul heideggerian
rămâne unul incomplet în măsura în care filosoful german va publica doar

11
secțiunile unu și doi din partea întâi: ‖ Analiza fundamentală pregătitoare a Dasein-
ului‖ și ‖Dasein și temporalitate.‖ Vom încheia amintind cuvintele lui Heidegger
în legătură cu rolul filosofiei așa cum l-a văzut marele ganditor german:‖Filozofia
este o ontologie fenomenologică universală, avînd ca punct de plecare
hermeneutica Dasein-ului, care, ca analitică a existenţei, a fixat capătul firului
călăuzitor al oricărei interogări filozofice acolo de unde ea izvorăşte şi acolo unde
ea se repercutează.‖(Ființă și timp, p.56)

12
Bibliografie:

Martin Heidegger-‖Ființă și timp‖, Ed. Humanitas, București, 2003

Martin Heidegger-‖Repere pe drumul gândirii‖, Ed. Politică, București, 1988

Walter Biemel-‖Heidegger‖, Ed. Humanitas, București, 1996

Otto Pöggeler,-‖Drumul gândirii lui Martin Heidegger‖, Ed. Humanitas,

București, 1998

Jeanne Hersch-‖Mirarea filosofică‖, Ed. Humanitas, București, 1994

Jean- François Lyotard-‖Fenomenologia‖, Ed. Humanitas, București, 1997

Andrei Marga-‖Introducere în filosofia contemporană‖, Ed. Polirom, Iași 2002

13
14