Ciornă

Planul Marshall si O.E.C.E.

Pe parcursul anului 1947 relațiile dintre S.U.A. și U.R.S.S. au devenit din ce în ce mai
tensionate. Aprofundarea contradicților cu fostul aliat solicita stabilirea S.U.A. în fața lumii
libere. Președintele Truman era susținut și de către britanici deoarece aceștia considerau că
europenii nu erau în măsură să se opună sovieticilor.

La 12 martie 1947, Truman solicita în fața Congresului S.U.A. alocarea sumei de 400 de
milioane dolari pentru Grecia și Turcia. În urma unor analize profunde, guvernul american a
decis sa sprijine Grecia și Turcia iar prin Doctrina Truman, Statele Unite au avansat pentru prima
dată în istoria lor depășind frontierele.

La 5 iunie 1947, într-un discurs susținut la Universitatea Harvard, generalul Marshall propunea
statelor europene să continue ajutorul economic nord-american. Pentru această ofertă, S.U.A.
punea o condiție, și anume ca statele europene să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea
colectivă a ajutorului și cu redactarea unui program de reconstrucție europeană. Generalul
Marshall a susținut că trebuiau invitați și sovieticii să participe pentru a nu fi acuzați de separarea
Europei și pentru că se spera ca ei să nu accepte deoarece aceștia trebuiau să prezinte situațiile
lor economice. Așa s-a și întâmplat, deoarece Stalin a refuzat participarea la Planul Marshall,
fiind considerat o greșeală diplomatică. Însă, refuzul a fost conturat de frica de a nu vedea cum
S.U.A. își extindea sfera politică și economică în Europa.

Planul Marshall a scos la lumină reacții diferite. De exemplu, au existat voci care acuzau S.U.A.
de îndeplinirea propriilor interese în Europa. Planul Marshall a avut o relevanță deoarece aducea
celor 16 state aproximativ 13 miliarde dolari, fiind repartizați in funcție de priorități între Franța,
Marea Britanie, Germania de Vest și Italia.

Prin Conferința de Cooperare Economică Europeană, susținută la 12 iulie 1947 în Paris, s-a dorit
întocmirea bilanțului nevoilor economice comune. La 16 aprilie 1948 este semnată convenția
prin care se întemeia Organizația Europeană de Cooperare Economică. Astfel, șaisprezece state
deveneau părți ale convenției, acestea fiind: Austria, Danemarca,Belgia, Grecia,
Franța,Italia,Irlanda,Islanda,Norvegia, Luxemburg, Olanda,Portugalia, Suedia, Elveția, Regatul
Unit și Turcia, dar și zonele occidentale de ocupație în Germania.

O.E.C.E. a avut un rol important atât în repartiția ajutorului american cât și în dezvoltarea
schimburilor comerciale prin amenajarea mijloacelor și modalităților de plată. O.E.C.E s-a
dezvoltat în diverse domenii, pornind de la mobilizarea forței de muncă, formarea profesională,
dezvoltarea regiunilor prin Agenția Europeană de Productivitate în 1953 și aprovizionarea cu
energie prin Comitetul Energiei înființată în 1956.

Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE) a avut ca obiectiv unificarea

europeană. În anul 1960, în decembrie, lua naștere Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economică realizată printr-o nouă convenție și intrată în vigoare în septembrie 1961.

Blocada Berlinului și Securitatea Occidentalilor

După înfrângerea Germaniei hitleriste, în statele din Vest contiunuă să persiste teama față de
refacerea potențialului ei militar, deși aceasta a pierdut un sfert din teritoriile germane
recunoscute prin Tratatul de la Versailles din 1919. Teritoriul german care avea să revină la o
administrație centralizată a întâmpinat opoziția fermă a francezilor. Aceștia se temeau că o dată
reunificată, Germania își va reface puterea militară.

Georges Bidault, ministrul afacerilor externe francez, împreună cu omologul său englez, Ernest
Bevin la Dunkerque, la 4 martie 1947 , semna un tratat prin care avea ca scop să oprească
Germania să redevină o amenințare pentru pace. Germania spera să obțină un sistem de garanție
din partea S.U.A., Franța și Marea Britanie, invitând statele Beneluxului la discuții despre
încheierea unei alianțe.

„Lovitura de la Praga”, considerată în Europa Occidentală ca semn al amenințării directe a

U.R.S.S. împotriva securității lor , a grăbit semnarea unui tratat lărgit. Negocierile dintre Londra,
Paris și națiunile Beneluxului aflate în curs de desfășurare, au fost accelerate primind accente
noi.

Trtatul de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948

Etapele dezvoltarii pan europei

Primul pas spre Pan-Europa a constat în convocarea de către unul sau mai multe guverne a unei
conferințe paneuropene. Această inițiativă, poate fi demarată, de exemplu, de Italia, fiind singura
mare putere paneuropeană aflată în relații amicale cu toate statele continentului. De asemenea,
Mica Antantă putea fi în măsură să convoace această conferință. Aceasta s-a angajat ca
mediatoare în numeroase focare de criză europene, fiind puternic interesată în federalizarea
europeană.

Inițiativa unei conferințe paneuropene poate fi convocată și de Elveția, a cărei structură

federativă și multinațională este un exemplu pentru Pan Europa,