Încercările mecanice se realizează cu scopul de a determina modul de comportare

a materialelor la acţiunea unor sarcini exterioare aplicate static (creşterea efortului

de solicitare se face lent şi continuu de la zero la valoarea maximă), sau dinamic
(creşterea efortului este instantanee). S-a acceptat ca valoare limită la delimitarea
solicitărilor statice de cele dinamice o viteză de creştere a efortului de 1N/mm2sec.
Principalele încercări mecanice sunt: încercarea de duritate; încercarea la
tracţiune; încercarea la încovoiere prin şoc; încercarea la încovoiere; încercarea la
oboseală etc.
Proprietăţile mecanice indică modul de comportare a materialelor sub
acţiunea diferitelor forţe exterioare la care sunt supuse.
1. Rezistenţa la rupere este proprietatea materialelor de a se opune acţiunii
forţelor care tind să le distrugă integritatea. În funcţie de tipul solicitărilor la care
sunt supuse materialele, rezistenţa la rupere poate fi: rezistenţa la întindere,
rezistenţa la compresiune, rezistenţa la încovoiere, rezistenţa la torsiune, rezistenţa
la forfecare.
2. Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea
forţelor exterioare şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea
acţiunii forţelor exterioare. Materialele sunt total elastice până la un anumit grad de
solicitare numit limită de elasticitate. O dată cu încetarea acţiunii forţei care a
produs deformarea are loc revenirea elastică şi eliberarea unei cantităţi de energie
mai mică decât cea care a produs deformarea fenomen cunoscut sub denumirea de
histerezis mecanic.
3. Plasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea
sarcinilor exterioare fără a-şi modifica volumul, fără a mai reveni la forma iniţială
după încetarea acţiunii forţelor care au produs deformarea şi totodată fără a-şi
distruge integritatea. Din punct de vedere a plasticităţii materialele sunt mai uşor
deformabile sau mai greu deformabile dar există şi şi materiale care nu se pot
deforma plastic (ex. fonta, sticla etc.) care îşi distrug integritatea se sparg la
solicitări exterioare. O dată cu creşterea temperaturii materialele îşi pot mări
proprietăţile de plasticitate.
4. Tenacitatea este proprietatea materialelor de a rezista la solicitările
exterioare şi de a se deforma mult înainte de rupere.
5. Fragilitatea este proprietatea materialelor de a se rupe brusc su acţiunea
solicitărilor exterioare, fără a suferi deformaţii plastice prealabile. Proprietatea
prezintă o importanţă deosebită la alegerea materialelor pentru execuţia unor piese
supuse la solicitări dinamice.
6. Fluajul este proprietatea materialelor de a se deforma lent şi continuu în
timp sub acţiunea unor sarcini constante. Proprietatea este dependentă de
temperatură. Cu cât temperatura este mai ridicată, mărimea sarcinilor suportate de
materiale până la apariţia deformaţiilor în timp este mai mică. Cu această
proprietate se caracterizează oţelurile refractare şi în general aliajele care lucrează
la temperaturi ridicate, sub sarcină.
7. Duritatea este proprietatea materialelor de a se opune pătrunderii în
suprafaţa lor a unor corpuri dure care tind să le deformeze local suprafaţa.
Proprietatea permite aprecierea rapidă a caracteristicilor de rezistenţă cât şi a altor
proprietăţi.
8. Rezilienţa este proprietatea materialelor de a rezista la solicitări dinamice.
Ea se măsoară prin energia consumată la ruperea prin şoc a unor epruvete de
secţiune dată. Prin această proprietate se poate aprecia raportul dintre caracterul
tenace şi fragil al ruperii. Proprietatea se determină petru materiale destinate unor
repere importante supuse la solicitări dinamice.
9. Rezistenţa la oboseală este proprietatea materialelor de a rezista la
solicitări variabile repetate ciclic. Proprietatea se măsoară prin efortul maxim
admis pentru ca epruveta să nu se rupă după un număr teoretic infinit de cicluri. În
practică se acceptă un număr determinat de cicluri respectiv: N=107 cicluri pentru
oţeluri, N=5.107 cicluri pentru aliaje neferoase.
10. Rezistenţa la uzură este proprietatea materialelor de a rezista la acţiunea
de distrugere a suprafeţelor lor prin frecare.
11. Ecruisarea este proprietatea materialelor de a-şi mări rezistenţa şi
duritatea şi de a-şi micşora plasticitatea în urma deformării plastice la rece.

Încercarea de duritate Vickers.

Încercarea Vickers este o metodă universală de determinare a durităţii
aplicabilă tuturor categoriilor de materiale de la foarte moi până la foarte dure, de
la groase până la foarte subţiri, inclusiv straturi pe suprafeţe, elemente de structură
faze şi constituenţi etc.
Încercarea constă în apăsarea unui penetrator piramidal drept cu baza pătrat
cu unghiul la vârf între feţe de 136o din diamant, cu o forţă determinată şi un timp
determinat şi măsurarea diagonalelor amprentei. Schema şi unele condiţii ale
încercării sunt prezentate în figura 1.8.
Duritatea Vickers HV se exprimă prin raportul dintre forţa de apăsare F şi
suprafaţa amprentei A care este un vârf de piramidă drept cu baza pătrat şi se
calculează cu relaţia:

F F F d1 + d 2
HV = = = 1,8544 2 [daN / mm 2 ] unde : d =
A d 2
d 2 .
o
2 sin 68

Forţa de apăsare se alege în funcţie de mărimea durităţii şi grosimea

materialelor, sarcini mai mici pentru materiale mai subţiri şi durităţi mai mici.
Aparatele pentru încercarea Vickers permit selectarea unor forţe de apăsare de 20,
30, 50, 100 Kgf respectiv 196,1 ; 294,2 ; 490,3 ; 980,7 N în cazul încercării cu
sarcini mari.

F
136o

min.1,5
min.2,5 min.2,5

d
d d

d
d2 1

Fig.1.8 Schema încercării Vickers

Există şi aparate Vickers cu sarcini mici 5, 10 Kgf respectiv 49,3 ; 98,6 N şi

aparate cu microsarcini între 0,001 şi 0,200Kgf respectiv 0,0098 şi 1,96N.
Aparatele cu microsarcini permit vizualizarea suprafeţei, alegerea zonei de
încercare, aplicarea amprentei şi măsurarea acesteia sub microscop cu o mărire de
100 ori.
Timpul de apăsare se alege în funcţie de material. La materialele mai moi
timpii de apăsare sunt mai mari deoarece acestea au o deformare mai mare şi deci
necesită un timp mai mare pentru o cedare completă.
- pentru materiale cu duritate mare, oţeluri şi fonte
cu sau fără tratamente termice aplicate 10-15 sec
- pentru materiale cu duritate medie cupru şi aliaje de cupru,
aluminiu şi aliajele sale 27-33 sec
- pentru metale şi aliaje moi 60-120 sec

Suprafaţa de încercat a probei trebuie lustruită ca la probele metalografice şi

chiar atacate pentru evidenţierea structurii atunci când este cazul. Aceasta asigură
alături de mărirea la microscop a imaginii o precizie ridicată a măsurării şi deci a
determinării durităţii.
Notarea durităţii se va face cu simbolul HVF/t urmată de doi indici care
reprezintă valorile forţei şi a timpului de apăsare.

Încercarea la tracţiune
Încercarea la tracţiune este una din cele mai importante încercări mecanice.
Aceasta permite aprecierea caracteristicilor de rezistenţă, plasticitate cât şi a
caracterului ruperii materialelor. Încercarea constă în ruperea sub acţiunea unei
forţe de tracţiune a unei epruvete de formă caracteristică şi înregistrarea curbei de
variaţie a forţei F cu deformaţia ∆l .Epruveta cilindrică cu capete de prindere este
forma cea mai utilizată pentru toate tipurile de materiale. În cazul tablelor şi
benzilor se recomandă şi utilizarea epruvetelor plate cu capete de prindere. Pentru
anumite tipuri de materiale ca: sârme, oţel beton , profile uşoare , benzi înguste etc.
se pot realiza epruvete şi fără capete de prindere. Forma şi dimensiunile
epruvetelor de tracţiune sunt prezentate în figura 1.10

r do
D
lo r
A
L

go
r

B bo
r
A lo
L

Fig.1.10 Tipuri caracteristice de epruvete de tracţiune

Aspectul curbei F-∆l este prezentat în figura 1.11. a) pentru materiale cu

plasticitate ridicată, curbă cu palier de curgere b) pentru materiale tenace, curbă
fără palier de curgere.
 F F

a) b)
∆l
∆l
Fig.1.11 Aspecte ale curbei de tracţiune F-∆l.

Rezistenţa, efortul este raportul dintre forţa de solicitare şi secţiune. Sub

acţiunea forţei de tracţiune epruveta se alungeşte şi îşi reduce secţiunea în timp.
Ca urmare se defineşte efortul real, raportul dintre forţă şi secţiunea instantanee
F
σ= . În practică este dificil de măsurat efortul real şi ca urmare a fost definit
S
F
efortul convenţional σ = S .În aceste condiţii curba de variaţie a efortului
o

∆l
σr=Rm
convenţional
=Fmax/So σ cu alungirea relativă are acelaşi aspect cu curba F-∆l, figura
lo

σc=R1.12.
So
p02
=Rc=Fc/

C
σ
E

D F
σe=Rp001 B
A
σp=Rp

Fig.1.12 Curba convenţională efort deformaţie relativă.

∆ l
∆l p lo ∆le lo lo
∆lT ∆l p + ∆le
=
lo lo
 Pe această curbă se definesc următoarele elemente:
- zona de proporţionalitate OA pe care se respectă legea lui Hooke σ=E.e în
care : E este modulul de elasticitate longitudinal sau modulul lui Young, iar e=∆l/lo
deformaţia relativă reală.
- A limita de proporţionalitate σp sau Rp este efortul până la care efortul
creşte proporţional cu deformaţia.
- B limita de elasticitate σe efortul maxim până la care deformaţia este total
elastică, după încetarea acţiunii forţei eruveta revenind la dimensiunile iniţiale sau
Rp001 limita de elasticitate tehnică , efortul corespunzător unei deformaţii plastice de
maxim 0,01%.
- CD zona de curgere sau de deformaţie sub sarcină constantă. Se defineşte
limita de curgere σc ca raport între forţa de curgere Fc şi secţiunea iniţială a
epruvetei sau Rp02 limita de curgere tehnică efortul corespunzător unei deformaţii
plastice de maxim 0,2%.determinată în cazul materialelor la care curba ridicată la
încercarea de tracţiune nu prezintă palier de curgere.
- E este punctul corespunzător forţei maxime. În acest punct în mod
convenţional se defineşte şi calculeată efortul convenţional de rupere σr sau Rm ca
raport între Fmax şi secţiunea iniţială So.
În realitate ruperea se produce în punctul F. Efortul convenţional
corespunzător punctului F este mai mic ca urmare a raportării forţei la secţiunea
iniţială So. În zona EF a curbei epruveta suferă o puternică deformare localizată, o
gâtuire care conduce la reducerea pronunţată a secţiunii. În aceste condiţii efortul
real are o valoare mult mai ridicată. Valoarea efortului real nu prezintă interes
practic in caracterizarea materialului iniţial deoarece acesta rezultă în urma unei
deformări plastice la rece puternice care este însoţită de fenomenul de ecruisare şi
care modifică esenţial caracteristicile.
În urma încercării la tracţiune se determină două mărimi de rezistenţă şi
două mărimi de plasticitate:
F
- Rezistenţa la curgere Rc = S [daN / mm ]
c 2

F
- Rezistenţa la rupere Rm = S [daN / mm 2 ]
max

l −l
- Alungirea la rupere A5 = l × 100% în care 5 =lo/do este raportul de similitudine
r o

în care trebuie să se afle dimensiunile zonei de calibrare a epruvetei pentru a

permite compararea rezultatelor obţinute cu epruvete de dimensiuni diferite.
 So − Sr d o2 − d r2
- Gâtuirea la rupere z = S × 100% sau z = × 100% pentru epruvetele
o d o2
cilindrice.
Analiza zonei de rupere a epruvetelor permite aprecierea caracterului ruperii,
astfel ruperea poate fi: a) con-cupă pentru materiale tenace, b) con-con pentru
materiale plastice şi c) fractură pentru materialele fragile.
Aspectele de rupere sunt prezentate în figura 1.13.

Fig. 1.13 Aspectele ruperii la tracţiune.

a
b) c)
)
Încercarea la încovoiere prin şoc.
Încercarea la încovoiere prin şoc permite aprecierea tenacităţii materialelor , a
caracterului ruperii cât şi a raportului dintre caracterul tenace şi fragil al
ruperii. Încercarea constă în ruperea la o solicitare de încovoiere prin şoc, prin
aplicarea unei singure lovituri cu ciocanul pendul Charpy, a unei epruvete
prismatice cu secţiune dreptunghiulară prevăzută cu un concentrator de
tensiuni, o crestătură şi măsurarea energiei consumate pentru rupere. Schema
încercării este prezentată în figura 1.14.

Epruvetă
 Fig. 1.14 Schema încercării la încovoiere prin şoc

Încercarea prezintă două variante: Încercarea de rezilienţă KCU şi încercarea

pentru determinarea energiei de rupere prin şoc KV.
Încercarea de rezilienţă sau încercarea pentru determinarea energiei specifice
de rupere prin şoc KCU se realizează pe epruvete cu crestătură în forma literei U
cu dimensiunile prezentate in figura 1.15.

A bo=10: 7,5: 5
55 bo
= = mm
r=1 ao
ao=10 mm
h
Secţiunea
A
AA o

Fig. 1.15 Epruveta pentru încercarea de rezilienţă KCU.

Rezilienţa KCU este definită prin raportul dintre energia consumată la ruperea
epruvetei W şi secţiunea epruvetei în zona crestăturii So.

W W
KCU = = [ J / cm 2 ]
S o bo (a o − ho )

Încercarea de rezilienţă se realizează la temperatura standard 20oC. Notarea

completă cuprinde simbolul KCU urmat de trei indici care reprezintă Wo energia
de lovire a ciocanului pendul Charpy , bo lăţimea epruvetei, ho adâncimea
crestăturii KCUWo bo ho . În cazul în care încercarea se realizează pe un ciocan
pendul cu energie din şirul valorilor standardizate (Wo=100 J, 150 J, 300 J) şi
lăţimea epruvetei este bo=10mm (valoare considerată nominală, celelalte valori se
utilizează în cazul materialelor subţiri) rezilienţa se notează cu KCUho indicele
reprezentând doar adâncimea crestăturii. Exemplu:KCU300/ 5/ 2 ; KCU3