STRUCTURA SI PROPRIETATILE TITANULUI SI ALIAJELOR

Titanul este unul din cele mai raspandite metale din scoarta terestra (locul 3 dupa
aluminiu si fier). Faptul ca utilizarea lui este relative restransa se datoreaza repartitiei
minereurilor si tehnologiei de prelucrare dificile atat de primara cat si de rafinare si prelucrare
metalurgica ulterioara.
Primele aplicatii industrial ale titanului au fost in domeniul aerospatial si militar si abia
dupa aceea a inceput sa fie testat in medicina. Aceasta succesiune in timp a facut ca aplicatiile
medicale sa fie incepute cu alijae deja fabricate pentru industrie. Asa se explica utilizarea in
aplicatii medicale si la ora actuala a aliajului Ti-6%Al-4V existand insa unele reserve din cauza
faptului ca aluminiul prezinta riscul de favorizare a maladiei Alzheimer iar vanadiul este toxic in
stare dizolvata.
Titanul este un metal greu fuzibil avand temperature de topire 1725 °C si prezinta o
transformare polimorfa la 882 °C, Tiα cu structura hexagonala compact si Tβ cu structura cubic
cu volum centrat.
Se incadreaza in cadegoria metalelor semiusoare, avand densitatea de 4510 kg/m3, fiind
cu aproximativ 45% mai usor decat otelurile si cu 60% mai greu decat aliajele durificabile ale
aluminiului. Conductivitatea electrica a titanului este foarte mica in comparatie cu alte metale
incadrandu-l pe acesta in categoria metalelor inalt rezistive, ρel=55µΩ x cm, la mare distanta de
cupru, spre exemplu, care au o rezistivitate de 1.7 µΩ x cm. In acelasi timp, conductivitatea
termica a titanului este foarte scazuta( λ= 17 J/msK). Acesta poate reprezenta un avantaj in cazul
sudarii intraorale a elementelor de protetica dentara. Scoaterea, repararea si repozitionarea
puntilor dentare fracturate poate conduce la complicatii deosebite in cazul in care dintii-stalp au
fost afectati de crosetele de fixare. In aceste cazuri este preferabila repararea intraorala a
protezei, fara a mai fi scoasa. Intrucat lipirea cu adeziv este exclusa, fie din cauza toxicitatii
adezivilor de mare rezistenta, fie datorita incapacitatii mecanice a celor biocompatibili, singurele
metode utilizabile sunt lipirea cu aliaj (de obicei ale argintului) sau sudarea electrica prin puncte.
Adaosul unui alt metal nu este de dorit, datorita riscului de aparitie a galvanismului bucal.
Sudarea intraorala, fara material de adaos, da cele mai bune rezultate in cazul titanului. Desi
temperatura punctului de sudura ajunge la 2000 °C, timpul de descarcare electrica este de durata
foarte scurta (de ordinul milisecundelor), iar datorita conductivitatii termice extrem de scazute,
caldura nu se transmite tesutului.
Din punct de vedere al proprietatilor mecanice, titanul si mai ales aliajele acestuia, se
caracterizeaza prin valori foarte ridicate are rezistentei specifice (raportul rezistenta de
rupere/densitate) care o depaseste pe cea a otelurilor sau aliajelor de aluminiu durificate prin
precipitare (rezistenta comparabila cu a otelurilor, pentru o densitate cu peste 45% mai mica,
respectiv de peste doua ori mai mare decat a aliajelor de aluminiu, peste o densitate cu numai
60% mai mare). Anumite aliaje de titan spre exemplu Beta C) depasesc, dupa tratamentul
termic, rezistenta de rupere la tractiune de 1400 MPa, in conditiile unei densitati care nu
depasesc 4.5 kg/m3. Totusi reistentele foarte ridicate se regasesc in cazul alierii cu o cantitate
mare de elemente de aliere, dintre care unele au potential citotoxic crescut.
Pentru titanul comercial pur (continut minim de titan de 99%), care e carcterizat prin cea
mai buna biconductibilitate intrinsesca, rezistenta de rupere nu depaseste 550 Mpa, chiar in cazul
in care contine oxigen si azot, dizolvate in solutie solida la limita superioara a domeniului
standardizat. In cazul unei puritati ridicate pe (peste 99.5% Ti), rezistenta nu depaseste 330 Mpa.
Duritatea nu este ridicata nici in cazul titanului nealiat, nici in cazul aliajelor acestuia.
Astfel, duritatea titanului comercial pur nu depaseste 265 HB (120HB pentru clasa 1 de puritate)
iar aliajele, chiar de mare rezistenta, nu depasesc 400 HB in stare recoapta. Acesta reprezinta un
neajuns al titanului, care nu are un comportament bun de uzare. De altfel, in cazul protezelor
articulare mari (de genunchi sau sold), particulele rezultate la uzare sunt responsabile pentru
multe din complicatiile post-operatorii care pot duce pana la pierderea implantului.
Ductibilitatea titanului comercial pur este de buna, mai ales in stare recoapta, cu toate ca
structura cristalina este α, in sistem hexagonal compact. Acest fenomen se datoreaza raportului
c/a care este apropiat de valoarea teoretica de 1.633, ceea ce asigura un numar mai mare de plane
de alunecare.
Ductibilitatea titanului depinde in mare masura de cantitatea dizolvata de hidrogen dar si
de cea de oxigen si azot. In cazul puritatii maxime standardizate pentru medicina (clasa 1,
minimum 99.5% Ti), alungirea la rupere atinge 30% iar gatuirea la rupere depaseste 35% la
temperatura ambianta. O aplicatie tipica beneficiind de aceasta ductibilitate o reprezinta agrafele
chirurgicale, utilizate fie pentru viscerosinteza sau capsele pentru tesut.
In tabelul 1 sunt prezentate proprietatile mecanice ale titanului comercial pur in cele 4
clase de puritate ASTM. Starile in care se gaseste titanul nealiat corespund laminarii, respectiv
recoacerii timp de doua ore de 700 °C, urmata de racire foarte lenta.
Din punct de vedere al proprietatilor chimice, titanul este un metal foarte reactiv (imediat
dupa aluminiu in seria activitatii metalelor). Reactioneaza intens in contact cu gazele, mai ales la
temperaturi ridicate. Ard la incalzirea in atmosfera la o temperatura peste 610-650 °C iar peste
800°C arde chiar in azot pur, fiind unul dintre singurele elemente cu un astfel de comportament.
Acesta face ca prelucrarea pieselor de precizie, care necesita o suprafata fara impuritati, cum este
cazul accesoriilor medicale de titan, sa se realizeze numai in vid mai avansate de 10-5 torr sau in
argon.
Proprietatatea care determina utilizarea medicala extensiva a titanului este excelenta sa
rezistenta la coroziune. Rezista in toate tipurile de apa, acizi sau solutii de saruri, avand un
comportament comparabil cu al platinei in cazul coroziunii chimice. Prezinta unele probleme in
contact cu ionul CIO3- si nu poate fi incalzit in contact cu halogenuri la temperaturi peste 550 °C
datorita asa numitei „ coroziuni a sarii ”.
Tabelul 1. - Proprietati mecanice ale titanului comercial pur in 4 clase de puritate ASTM (dupa MatWeb).
Clasa de Compozitie Stare Rm[Mpa] HB A[%] E[Gpa]
puritate chimica[%]
Clasa 1 C: max.0.1 Deformat 240 170 24 105
Fe: max.0.2
H: max.0.015
N: max.0.03 Recopt 330 240 30 100
O: max.0.18 (700 °C )
Ti: min.99.5
Clasa 2 C: max.0.1 Deformat 344 275 20 105
Fe: max.0.3
H: max.0.015
N: max.0.03 Recopt 430 340 28 102
O: max.0.25 (700 °C )
Ti: min.99.2
Clasa 3 C: max.0.1 Deformat 440 377 18 105
Fe: max.0.3
H: max.0.015
N: max.0.05 Recopt 520 450 25 104
O: max.0.35 (700 °C )
Ti: min.99.1
Clasa 4 C: max.0.1 Deformat 550 480 15 105
Fe: max.0.5
H: max.0.015
N: max.0.05 Recopt 660 590 20 105
O: max.0.4 (700 °C )
Ti: min.99

Cauza rezistentei la coroziune a titanului o reprezinta formarea, chiar la simpla expunere

la temperature ambianta cu oxigenul atmosferic , a unei particule oxidice care indeplineste cele
trei conditii ale pasivarii: este stabila, impermeabila si foarte aderenta. Pelicula oxidica are o
structura stratificata incepand cu TiO ( in contact direct cu metalul, asigurand aderenta) si
culminand la exterior cu TiO2, care asigura stabilitatea chimica deosebit. Dioxidul de Titan
poatea avea trei forme alotropice: rutil, anatas, si brookit:
Rutilul, cel mai stabil chimic dintre oxizii titanului, cristalizeaza in sistem teragonal si isi
poarta numele de latinescu „rutilus” (rosu). Cu toate acestea, la suprafata pieselor de titan, unde
se formeaza numai la temperaturi care depasesc 750 °C, are o culoare gri. Are duritate ridicata si
o densitate de 4100 kg/m3.
Anatasul isi poarta numele de la grescescul „anatasis” (intindere), datorita faptuui ca, desi
cristalizeaza tot in sistem teragonal, piramida acestuia are o inaltime mai mare decat in cazul
rutilului. Este mai putin dur decat acesta iar densitatea sa este de 3900 kg/m3. Acesta este unul
dintre motivele pentru care anatasul este considerat mai biocompatibil, ca strat exterior titanului,
decat rutilul. La incalzire avand ca efect transformarea anatas-rutil, cresterea densitatii (scaderea
volumului) poate duce la fisuri, afectand temporar rezistenta la coroziune. De asemena, se
considera ca pe suprafata anatasului creste, in conditiile contactuli cu fluidele fiziologice, un strat
de oxid hidratat, care usureaza incorporarea calciului si fosforului, intensificand osteointegrarea.
Brokitul este o forma metastabila de dioxid de titan, cu structura ortorombica, purtand
numele mineralogistului Henry James Brooke (1771-1857). Prezenta brikitului nu este de dorit
pe suprafata pieselor medicale din titan.
Pelicula de oxid (TiO2) formata spontan pe suprafata pieselor de titan are o grosime care
nu depaseste cateva zeci de nanometri. In cazul in care se evita zgarierea intra-operatorie sau
solicitarea la uzare intensa, aceasta pelicula se mentine in zona de pasivitate, asigurand o
biocompatibilitate intrinseca deosebita, caracterizata prin neproducerea niciunui tip de reactie
inflamatorie. Se explica, astfel, utilizarea extensiva, cu succes, de peste 30 de ani a titanului in
aplicatiile endoosoase.
Modificarea proprietatilor mecanice ale titanului se realizeaza prin aliere. Cele mai
utilizate elemente de aliere sunt: Al, Mo, V, Mn, Cr, Sn, Fe, Nb, Ta, Ni, Co, Zr etc.
Dupa influenta pe care elementele de aliere o manifesta asupra pozitiei punctului de
transformare polimorfica α ↔ β acestea se impart in elemente care ridica punctul de
transformare polimorfica, numite, elemente stabilizatoare de faza α sau α gene si elemente care
coboara punctul de transformare polimorfica, numite stabilizatoare de faza β sau β gene.
Elementele stabilizatoare de faza α sunt fie total solubile in titanul α fie partial solubile in aceasta
faza la concentratii mari formand compusi. Teoretic ele pot forma cu titanul doua tipuri de
diagrame de echilibru reprezentate schematic in figura 1.

Fig.1.- Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje Ti – element de aliere, care ridica punctul de transformare polimorifca:
a- elemente de aliere total solubile in faza α; b- elemente de aliere partial solubile in faza α (schema).
 Elemente care formeaza cu titanul diagrama de tipul 1, α nu se cunosc deoarece metalele
izomorfe cu titanul α (magneziul, zincul, cadmiul si beriliul) nu se dizolva in titan topit deci nu
se pot alia cu el. Din cea de a doua categorie se mentioneaza oxigenul, azotul, carbonul,
aluminiul, galiul, germaniul, borul, staniul, arseniul, indiul si plumbul. Diagramele de echilibru
Ti-N, Ti-Al si Ti-Si sunt prezentate in figura 2.

Fig.2.- Diagrama de echilibru ale titanului cu elemente stabilizatoare de faza α

Elementele stabilizatoare din faza β sunt fie total solubile in titanul β fie partial solubile,
la concentratii mai mari formand compusi. Sunt posibile si in acest caz doua tipui de diagrame de
echilibru reprezentate schematic in figura 3.
 Fig.3.- Diagrama de echilibru ale sistemului de aliaje Ti – element de aliere care coboara punctul de transformare polimorfica:

a – elemente total solubile in titanul β; b – elemente partial solubile in titanul β (schema).

Dintre elementele care formeaza cu titanul diagrame de echilibru de tipul 3, α se

mentioneaza V, Nb, Mo, Ta; diagramele Ti-V, Ti-Nb si Ti-Mo sut date in figura 4.

Fig.4.- Diagrama de echilibru ale titanului cu elemente stabilizatoare de faza β:

a.- Ti-V, b.- Ti-Nb, c.- Ti-Mo.

Dintre elementele care formeaza diagrame de tipul 3, b se mentioneaza Cr, Mn, Fe, Ni,
Cu, Si, Au si Pb; in figura 5 sunt aratate diagramele de echilibru Ti-Ni si Ti-Cu.