1.

SISTEMUL FISCAL
1.1. DEFINIŢIE, COMPONENTE, FUNCŢII şi PRINCIPII ale SISTEMULUI FISCAL, TEORII FISCALE

SF, alături de alte sisteme (monetar, de credit, financiar), urmăreşte realizarea obiectivelor politico-economice şi
sociale ale statului. SF permite utilizarea structurii veniturilor şi cheltuielilor statului în scopul influenţării agregatelor
economice, respectând anumite principii ale finanţelor publice şi ţinând cont de conjuncturile economice.

Componentele SF Explicaţii
impozitele şi taxele ansamblul de impozite şi taxe pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în
baza unor reglementări legislative de natură fiscală
mecanismul fiscal totalitatea conceptelor, principiilor, metodelor şi tehnicilor privind activitatea de dimensionare,
aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor, pentru realizarea funcţiilor sistemului fiscal, în
condiţiile respectării principiilor fiscale
reglementările fiscale Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015
privind Codul fiscal
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României
aparatul fiscal asigură aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal şi buna funcţionare a mecanismului fiscal
relaţiile dintre relaţiile care apar între componentele de mai sus ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi
componente perceperii impozitelor

Funcţiile SF se definesc prin prisma obiectivelor la a căror atingere trebuie să contribuie şi a ansamblului instituţiilor
şi reglementărilor fiscale.

Funcţiile SF Explicaţii
funcţia de finanţare Impozitele reprezintă sursa principală de finanţare a cheltuielilor publice, celelalte surse
a chelt. publice (îndatorarea şi emisiunea monetară) fiind utilizate doar în completare, pentru finanţarea
deficitelor bugetare.
funcţia stimulativă Legile impozitelor şi taxelor pot prevedea facilităţi sub forma reducerilor sau scutirilor de plată, fie
pentru anumite activităţi, fie pentru desfăşurarea de activităţi în anumite zone defavorizate.
funcţia socială Prin sistemul fiscal se urmăreşte protecţia socială a persoanelor defavorizate, realizată prin
reduceri sau scutiri la plata impozitelor acordate acestor persoane sau agenţilor economici care
angajează forţă de muncă cu randament redus (handicapaţi, nevăzători).
funcţia de control Controlul asupra activităţii agenţilor economici este exercitat de stat, prin MFP şi prin unităţile
sale teritoriale şi prin alte organe de control financiar, care formează aparatul fiscal.

Realizarea funcţiilor fiscalităţii este condiţionată de respectarea următoarelor principii ale impunerii:

Principiul Explicaţii
1. Universalitatea toţi subiecţii care deţin sau realizează acelaşi obiect impozabil să intre în sfera de cuprindere
a impunerii.
2. Unitatea existenţa unor criterii unitare şi ştiinţifice de percepere a impozitelor şi taxelor.
3. Echitatea fiecare subiect să plătească impozite şi taxe în funcţie de puterea sa contributivă (cote de
impunere diferenţiate, stabilirea unui minim neimpozabil)
4. Randamentul rezultă din compararea sumelor încasate din impozite cu cele ocazionate de obţinerea lor
5. Simplitatea necesitatea unor impozitele uşor de administrat, uşor de înţeles de către contribuabili,
prelevate potrivit unor reguli simple, clare, care să nu dea naştere unor interpretări arbitrare.
6. Flexibilitatea Un impozit este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor bugetare.
7. Stabilitatea Modificările frecvente în materie fiscală generează o stare de neîncredere şi incertitudine în
rândul contribuabililor, descurajând investitorii şi conducând la ineficienţa sistemului fiscal.
8. Legalitatea presupune că orice impozit trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală.
9. Teritorialitatea vizează atât întinderea în spaţiu a suveranităţii fiscale a unui stat, cât şi modul de impozitare.
10. Neretroactivitatea este fundamental pentru securitatea juridică a subiecţilor de drept, însă în plan fiscal el este
legii fiscale uneori ignorat.

1
 1.2 PRELEVĂRILE FISCALE

Prelevările fiscale se realizează prin intermediul impozitelor, taxelor fiscale şi contribuţiilor.

a) Impozitul poate fi definit ca o sumă de bani percepută de stat de la particulari, cu titlu definitiv şi fără o contraprestaţie
imediată sau directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice şi pentru intervenţia statului în scop economic şi social.

Caracteristicile impozitelor Explicaţii

Caracterul pecuniar
Caracterul obligatoriu
Inexistenţa unei contraprestaţii
directe şi imediate
Caracterul definitiv
Caracterul financiar
plata impozitului se face în general sub formă bănească
pentru încasarea impozitului statul îşi poate folosi puterea de constrângere
nu există nici o proporţie şi nici o corelaţie directă între impozitul plătit de un contribuabil
şi serviciile oferite de stat acelui contribuabil
impozitul plătit nu este rambursabil, ca în cazul subscrierii la un împrumut public
impozitul este în general destinat acoperirii cheltuielilor publice

b) Noţiunea de taxă are mai multe sensuri:

Tipuri de taxe Explicaţii

Taxele fiscale
Taxele cu caracter fiscal
Taxele, în sens general
- nu se deosebesc de impozite (sunt stabilite prin legi, au caracter obligatoriu, nu au
contraprestaţie directă sau o destinaţie specială)
- pot fi impozite indirecte (TVA, TV) sau directe locale (taxe de publicitate, afişaj, reclamă)
- reprezintă plăţile către bugetul statului efectuate de persoanele fizice sau juridice în schimbul
unor servicii prestate de instituţiile publice (de exemplu, taxele de timbru)
- prezintă asemănări cu impozitele (caracterul definitiv, dreptul de urmărire în caz de neplată)
- prezintă deosebiri faţă de impozite (existenţa unei contraprestaţii şi egalitatea dintre costul
serviciului public şi cuantumul taxei plătite)
reprezintă sume de bani plătite unor instituţii în schimbul unor servicii prestate sau pentru
obţinerea anumitor drepturi

c) Contribuţiile au caracteristici intermediare între impozite şi taxele cu caracter fiscal.

Asemănare
Impozite - obligativitatea plăţii
- lipsa echivalenţei dintre costul
contraprestaţiei şi cuantumul
prelevării
Taxe cu caracter fiscal - existenţa contraprestaţiei
Deosebire
- existenţa unei contraprestaţii tangibile cu caracter specific
(economic, social, public). Statul impune atât prestaţia, cât şi
plata acesteia, considerând că persoanele obligate să
plătească contribuţia beneficiază de anumite avantaje.
- obligativitatea plăţii

CLASIFICAREA IMPOZITELOR

Criteriul de clasificare Tipuri de impozite

A. trăsăturile de fond şi de formă
B. obiectul impunerii
C. scopul urmărit la introducerea lor
D. frecvenţa cu care se încasează la buget
E. instituţia care le administrează
F. clasificarea F.M.I.
 impozite directe
 impozite indirecte
 impozite pe venit
 impozite pe avere
 impozite pe cheltuieli
 impozite cu caracter fiscal
 impozite cu caracter de ordine
 impozite permanente
 impozite incidentale
 impozite ale administraţiei centrale de stat
 impozite ale colectivităţilor locale
 impozite pe venit, beneficii şi câştiguri din capital
 impozite pe salarii şi mâna de lucru
 impozite asupra patrimoniului
 impozite interioare pe bunuri şi servicii
 impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale
 alte încasări fiscale
2
 Impozitele directe se caracterizează prin:
- Se stabilesc nominal, în funcţie de veniturile şi / sau averea deţinută, în curs de obţinere sau primită de persoane
fizice sau juridice şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege.
- Se încasează direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite.
Impozitele directe pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (de exemplu terenuri, clădiri, capitaluri
mobiliare, etc.) făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozabil. Din această cauză ele mai sunt
denumite şi impozite obiective sau pe produs.
Impozitele personale au în vedere capacitatea contributivă individuală, fiind denumite şi impozite subiective. În
această categorie intră impozitele pe venit (pe salarii, pe dividende, pe profit, etc.) şi impozitul pe venitul acumulat sau
dobândit.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi prestării unor servicii (transport, spectacole,
activităţi hoteliere etc.), având o incidenţă indirectă asupra capacităţii contributive individuale. De altfel chiar prin lege se
atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora. În categoria
impozitelor indirecte intră: taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, accizele, taxe de timbru şi de înregistrare.

1.3. ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

Impozitele au următoarele elemente comune: faptul generator, obiectul, baza de calcul, subiectul, suportatorul, plătitorul,
cota, modul de calcul, termenul de plată, facilităţile acordate, drepturile şi obligaţiile plătitorilor.

1. Faptul generator reprezintă evenimentul juridic sau material care dă naştere obligaţiei fiscale.
- evenimente juridice: întocmirea actelor de vânzare, schimb sau donaţie (taxele de timbru),
- evenimente materiale: realizarea de venituri (impozitul pe venit), realizarea de profituri (impozitul pe profit), transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor (TVA), trecerea bunurilor peste graniţele ţării (taxa vamală), etc.
2. Obiectul impozabil este elementul concret care stă la baza aşezării impozitelor. El diferă în funcţie de provenienţa
impozitului, natura plătitorului sau scopul urmărit. Astfel, obiect al impozitului poate fi:
 Veniturile, care pot fi profitul ag.economici (impozitul pe profit) şi veniturile persoanelor fizice (impozitul pe venit);
 Averea (sub formă de capital sau sub formă de bunuri mobile sau imobile), care este reprezentată de imobile
(impozitul pe clădiri), terenuri (impozitul pe clădiri), mijloace de transport (impozitul pe mijloace de transport) etc.;
 Cheltuielile (consumul), care se referă la: produsul livrat/serviciul prestat/lucrarea executată (TVA), produsul importat
(taxa vamală), bunul accizabil produs sau importat (acciza) etc.;
 Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru (eliberarea, legalizarea,
autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată).
3. Baza de calcul sau materia impozabilă constituie elementul pe care se fundamentează calcularea impozitului.
Atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul, baza de calcul şi obiectul impozabil coincid.
Când obiectul impozitului este un bun sau diverse acte sau fapte realizate de stat pentru care se datorează taxe de
timbru, obiectul şi baza de calcul diferă.
4. Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică care deţine sau realizează obiectul impozabil şi care potrivit
legii este obligată la plata acestuia.
5. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul (căruia i se adresează).
De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană.
În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize, taxe vamale), suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. De
exemplu, acciza are ca subiect producătorul sau importatorul de produse accizabile, însă suportator este consumatorul care
efectiv achită acest impozit în momentul procurării produsului respectiv (acciza fiind inclusă în preţ). Astfel, impozitele
indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane (fenomenul repercusiunii impozitelor).
6. Plătitorul impozitului este cel mai adesea şi subiect al impozitului, dar există şi excepţii (impozitul pe salarii, pe
dobânzi etc.)
7. Cotele de impunere pot fi de două categorii:
- cote specifice, exprimate în unităţi monetare, pe unitatea de bază de calcul, exprimată în unităţi fizice (tone, hl etc.);
- cote ad-valorem, exprimate în % şi aplicate asupra unei baze de calcul exprimate în unităţi monetare. În funcţie de
caracteristicile cotei faţă de evoluţia bazei impozabile, aceste cote pot fi: proporţionale, progresive, regresive şi degresive.
8. Asieta (modul de aşezare şi percepere) impozitului presupune efectuarea mai multor operaţii succesive constând în:
A. identificarea şi evaluarea obiectului impozabil
B. determinarea cuantumului impozitului
C. urmărirea şi perceperea impozitului.
A. Identificarea şi evaluarea obiectului impozabil presupune constatarea existenţei materiei impozabile, care se
efectuează de către serviciul fiscal, şi evaluarea acesteia, care se realizează cu ajutorul unor metode ce trebuie să fie
compatibile cu principiile ce stau la baza determinării materiei impozabile, cu tehnicile de impunere şi cu sistemul contabil:

3
 1. Evaluare directă (pe bază de declaraţii)
1.1. evaluare pe baza declaraţiilor fiscale ale contribuabililor -cea mai utilizată-
1.2. evaluare pe baza declaraţiilor terţilor
- agenţii economici pentru salariile plătite angajaţilor,
- chiriaşii pentru veniturile din chirii ale proprietarilor,
- debitorii pentru sumele plătite creditorilor,
- brokerii şi dealerii pentru veniturile din tranzacţiile mobiliare, etc.
2. Evaluare indirectă (prin prezumţie)
2.1. evaluare pe baza semnelor exterioare (valoarea impozabilă se stabileşte prin intermediul unor indici consideraţi ca
reprezentând semne exterioare ale acestei valori)
2.2. evaluare forfetară (se realizează în funcţie de anumite elemente economice prestabilite, specifice activităţii
desfăşurate de contribuabil şi care se află în relaţie directă cu materia impozabilă)
2.3. evaluare administrativă (corectivă) - lipsa / incorectitudinea declaraţiilor fiscale

B. Stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil: prin aplicarea cotei impozitului la valoarea
materiei impozabile, care rezultă din documentele impunerii:
 Declaraţia de impunere
 Procesul verbal de plată
 Înştiinţarea de plată
 Procesul verbal al organelor de control
 Declaraţia privind obligaţia de plată la bugetul statului.

C. Urmărirea şi perceperea impozitelor

Urmărirea impozitelor: depistarea contribuabililor plătitori, supravegherea şi îndrumarea permanentă a acestora în scopul
achitării integrale şi la termen a obligaţiilor ce le revin faţă de bugetul de stat, precum şi organizarea evidenţei debitelor, în
cazurile prevăzute de lege.
Perceperea impozitelor: încasarea sumelor datorate de contribuabili şi înregistrarea lor în conturile bugetare
deschise la trezoreria publică. Aceasta se realizează prin:
a) procedee curente
b) procedee execuţionale
c) proceduri speciale

a) În România se practică în mod curent următoarele procedee de percepere a impozitelor şi taxelor:

Procedee Explicaţii
1. procedeul  determinarea impozitelor şi taxelor şi vărsarea sumelor datorate la buget se realizează de către
direct de încasare contribuabili, care poartă întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
Procedeul se aplică pentru: TVA, accize, impozitul pe profit etc.
2. procedeul  obligaţia plătitorului de venit (care diferă de subiectul impozitului) de a calcula, reţine şi vărsa la
stopajului la sursă termen impozitul către buget. Suma datorată cu titlu de impozit se reţine la sursă de la beneficiarul
venitului şi este achitată de către persoana fizică sau juridică de la care se obţine acest venit.
Procedeul se aplică pentru: impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, impozitul pe venitul din dobânzi,
impozitul pe veniturile din jocuri de noroc şi alte venituri pentru care impozitul este final.
3. impunerea şi  organul fiscal înscrie în registrul de rol sau în evidenţa informatizată debitele respective şi asigură
debitarea perceperea acestora prin înştiinţări de plată sau prin încasarea directă de către agenţii fiscali.
Procedeul se aplică în cazul: impozitului pe clădiri, pe teren, pe mijloacele de transport, etc.
4. aplicarea şi  Constituie o procedură anticipată şi indirectă de încasare.
anularea de Procedeul se aplică în cazul taxelor de timbru, pentru acte / acţiuni: judecătoreşti (de exemplu, litigii),
timbre fiscale notariale (de exemplu, legalizări, succesiuni), administrative şi consulare.

b) În cazul în care contribuabilii nu îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale la termenele prevăzute de lege, organele administraţiei
fiscale pot recurge la executarea silită a acestora.
Pentru ca această procedură să poată fi aplicată trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- neplata la termen a obligaţiilor fiscale;
- existenţa unui titlu executoriu pentru creanţa fiscală (de exemplu: proces verbal de impunere, declaraţie vamală,
declaraţie fiscală, proces verbal de constatare a contravenţiei, aviz de plată)
- îndeplinirea formelor procedurale pentru pornirea şi desfăşurarea executării silite, respectiv întocmirea prealabilă a unui
aviz de încasare sau a unei somaţii şi trimiterea acesteia la sediul sau domiciliul contribuabilului.
Există mai multe procedee execuţionale prin care pot fi recuperate creanţele fiscale restante:
4
 Procedee Explicaţii
1. Decontarea  Constă în virarea sumei de bani reprezentând creanţe fiscale restante din contul bancar al
bancară contribuabilului în contul de venituri al bugetului.
executorie
 Pentru realizarea acestei operaţii, organele de specialitate ale MFP emit o dispoziţie de încasare în care
specifică: suma restantă, natura creanţei (impozit, majorare de întârziere, etc.) debitorul, contul bancar al
acestuia, contul de venituri bugetare în care se va plăti suma datorată, data şi locul emiterii, semnătura şi
sigiliul emitentului. În baza acestei dispoziţii băncile sunt obligate să blocheze fondurile contribuabilului
debitor şi să verse, fără acceptul acestuia, suma datorată în contul bugetului.
2. Sechestrul  Etapele aplicării acestei proceduri sunt: somaţia de plată, identificarea şi evaluarea bunurilor urmăribile,
asupra bunurilor aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor sechestrate, recuperarea creanţei fiscale restante.
imobiliare sau
 Nu pot face obiectul executării silite locuinţa debitorului şi a familiei sale, împreună cu terenul şi anexele
mobiliare
aferente, şi nici bunurile mobiliare indispensabile vieţii sau muncii debitorului.
3. Poprirea  Este procedeul prin care sunt indisponibilizate drepturi băneşti pe care debitorul la are de primit de la o
altă persoană, numită terţ poprit. Aceste drepturi băneşti pot fi: salarii, pensii, drepturi de autor, chirii,
venituri din vânzări de bunuri, etc.
 Sunt exceptate de la această procedură bursele de studii şi ajutoarele băneşti acordate prin sistemul
asigurărilor sociale, iar salariile şi pensiile pot fi urmărite doar în limitele prevăzute de lege.

c) Există şi proceduri speciale de stingere a obligaţiilor fiscale:

Procedee Explicaţii
1. Compensarea  Constituie stingerea unei obligaţii fiscale a unui contribuabil pe seama unor sume plătite în plus sau de
rambursat de la buget (de exemplu TVA).
 Condiţiile necesare realizării compensării sunt:
- obligaţia fiscală să privească acelaşi contribuabil şi acelaşi tip de impozit,
- suma care face obiectul compensării să nu fi intrat în prescripţie.
 Dreptul de a solicita compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus se prescrie în termen de 5 ani
de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept.
2. Scăderea Se aplică în următoarele două cazuri:
debitului  insolvabilitatea debitorului
Organele administraţiei fiscale sunt obligate să declare starea de insolvabilitate a unui debitor dacă:
- debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
- după încetarea executării silite rămân debite neachitate;
- debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu / sediu cunoscut şi nici nu sunt găsite bunuri / venituri
urmăribile în acest loc.
În urma declarării stării de insolvabilitate, creanţa fiscală restantă se trece într-o evidenţă separată până la
expirarea termenului de prescripţie de 5 ani. La împlinirea termenului de prescripţie, creanţa nerealizată
este scăzută definitiv.
 dispariţia debitorului
 Pentru debitorul - persoană fizică, dacă se constată imposibilitatea recuperării debitului, acesta
este trecut într-o evidenţă separată, urmând ca investigaţiile să fie reluate cel puţin o dată pe an.
La împlinirea termenului de prescripţie are loc scăderea definitivă a creanţei nerealizate. În caz de
deces, creanţele rămase nerealizate în urma valorificării bunurilor debitorului se scad definitiv.
 Dacă o persoană juridică îşi încetează existenţa, obligaţiile fiscale ale acesteia se transferă celor
care au preluat drepturile şi obligaţiile debitorului supus reorganizării. În acest caz organele
fiscale vor scădea obligaţiile fiscale ale debitorului şi vor înscrie sumele în sarcina noilor debitori.
3. Prescripţia  Este o procedură de stingere a obligaţiei fiscale ca urmare a constatării imposibilităţii încasării acesteia
într-o anumită perioadă de timp scursă de la constituirea titlului de creanţă fiscală.
 Termenele de prescripţie pot fi generale (5 ani) sau speciale (stabilite prin reglementări legale).
 În cazul persoanelor fizice orice act nou de executare silită determină întreruperea prescripţiei.
4. Anularea Amnistia fiscală generală este utilizată foarte rar, fiind motivată de anumite condiţii social-economice şi
politice. Această măsură poate viza anumite categorii de contribuabili sau anumite tipuri de impozite.
Amnistia fiscală individuală se acordă de MFP în principal pentru amenzi şi majorări de întârziere, dacă
valoarea acestora este mai mică decât cheltuielile pe care la presupune procedura de executare silită.
Guvernul poate aproba, la propunerea MFP, anularea unor categorii de obligaţii fiscale în cazul
producerii unor calamităţi naturale, declarării stării de necesitate sau în alte situaţii de acest gen.
5
 9. Termenul de plată indică data la care sau intervalul de timp în interiorul căruia subiectul impozitului trebuie să-şi achite
obligaţia faţă de bugetul statului.
10. Facilităţile acordate plătitorilor îmbracă forma scutirilor, reducerilor, amânărilor, eşalonărilor, bonificaţiilor, etc.
Scutirile se acordă fie din raţiuni economice (de exemplu, pentru stimularea exporturilor, produsele exportate sunt scutite de
TVA şi taxe vamale), fie din raţiuni sociale (de exemplu, pensiile mai mici de 2000 lei nu se impozitează).
Reducerile pot avea un rol stimulativ sau unul social (de exemplu, reduceri la impozitul pe profit pentru agenţii economici
care folosesc personal cu randament de muncă scăzut).
Amânările se acordă de către organele fiscale teritoriale ale MFP când un plătitor dovedeşte că nu şi-a achitat impozitul la
termen din motive independente de voinţa lui (de exemplu, calamităţi naturale).
Eşalonările constau în fragmentarea impozitelor în mai multe părţi, urmând ca fiecare tranşă să fie plătită la un anumit
termen. Ele se acordă în situaţii speciale şi pe baza unor documentaţii (de exemplu, o persoană care a obţinut o succesiune de
valoare foarte mare poate solicita eşalonarea impozitului pe mai multe termene).
Bonificaţiile nu sunt prevăzute în legile impozitelor, dar se pot acorda în scopul stimulării plăţii anticipate a impozitelor.
11. Drepturile şi obligaţiile plătitorilor sunt generale, prevăzute de Codul de procedură fiscală, şi specifice, prevăzute de
legile care reglementează fiecare impozit sau taxă.

1.4. OBLIGAŢIA ŞI CREANŢA FISCALĂ

Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind:
- administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal,
- administrarea drepturilor vamale,
- administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale BGC.
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt:
- statul, reprezentat de MFP prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate,
- unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale,
- contribuabilul, adică orice persoană fizică ori juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume BGC,
- alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
Prin fiscalitate se constată concomitent obligaţia fiscală pentru contribuabil şi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.
Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Din
aceste raporturi rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
a) dreptul la perceperea impozitelor, dreptul la rambursarea TVA, dreptul la restituirea impozitelor, denumite creanţe fiscale
principale;
b) dreptul la perceperea majorărilor de întârziere, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Obligaţiile fiscale, conform Codului de procedură fiscală, sunt:
- obligaţia de a se înregistra la organele fiscale ca plătitori de impozite şi taxe la începerea activităţii şi de a solicita
organului fiscal scoaterea din evidenţă în caz de încetare a activităţii;
- obligaţia de a declara corect bunurile şi veniturile impozabile sau impozitele şi taxele datorate;
- obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele şi taxele;
- obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele şi taxele datorate;
- obligaţia de a plăti majorări de întârziere aferente impozitelor şi taxelor;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată la termenele legale impozitele care
se realizează prin stopaj la sursă.
Există două tipuri de obligaţii fiscale: obligaţia fiscală materială şi obligaţia fiscală procedurală.
 Dpdv material, obligaţia fiscală este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul statului de a cere contribuabililor
să plătească impozite, taxe şi contribuţii reglementate prin lege, iar creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a
încasa prin organele fiscale impozite în contul bugetului public naţional de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
 Dpdv procedural, obligaţia fiscală reprezintă dreptul statului/unităţilor administrativ-teritoriale de a cere contribuabililor să
calculeze cuantumul impozitului, taxei, contribuţiei, să declare, să se înregistreze etc.
Actul juridic prin care se constată şi se individualizează obligaţia fiscală a unui plătitor de venituri bugetare se numeşte titlu
de creanţă fiscală.
Particularităţile TCF sunt:
- este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii. Prin emiterea sau confirmarea titlului de către organele competente se
constată dreptul statului de a încasa sumele de bani datorate BGC şi obligaţia în acest sens ce revine contribuabilului;
- are putere de titlu executoriu. Dacă contribuabilii nu îşi execută la termenele stabilite obligaţia de a plăti sumele cuvenite
bugetului de stat, organele fiscale au dreptul de a trece direct la executarea silită a acestor sume.
În funcţie de scopul pentru care se întocmesc, TCF se clasifică în următoarele două categorii:
a) titluri de creanţă explicite (întocmite exclusiv în acest scop). Exemple: procesele verbale de impunere şi de control;
deciziile de impunere anuală; declaraţiile de impunere depuse de contribuabili pentru TVA, impozit pe profit, accize etc.
b) titluri de creanţă implicite (au o altă destinaţie principală, dar constituie în acelaşi timp şi titluri de creanţă). Exemplu:
statele de salarii au ca scop principal calcularea drepturilor de personal, dar se folosesc şi la individualizarea obligaţiilor fiscale
privind: impozitul pe salarii, CAS, CASS, AŞ.
6
 1.5. APARATUL FISCAL

Următoarele instituţii au competenţe şi atribuţii în domeniul fiscal:

 Guvernul
 Ministerul Finanţelor Publice (MFP)
 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), aflată în subordinea MFP
În subordinea ANAF se organizează şi funcţionează:
- Direcţia Generală Antifraudă Fiscală
- 8 direcţii generale regionale ale finanţelor publice:
 Regiunea de Dezvoltare Nord-Est (judetele Bacau, Botosani, Iasi, Neamt, Suceava si Vaslui), cu sediul la Iasi.
 Regiunea de Dezvoltare Sud-Est (judetele Braila, Buzau, Constanta, Galati, Vrancea si Tulcea), cu sediul la Galati.
 Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia (judetele Arges, Calarasi, Dambovita, Giurgiu, Ialomita, Prahova si
Teleorman), cu sediul la Ploiesti.
 Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia (judetele Dolj, Gorj, Mehedinti, Olt si Valcea), cu sediul la Craiova.
 Regiunea de Dezvoltare Vest (judetele Arad, Caras-Severin, Hunedoara si Timis), cu sediul la Timisoara.
 Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest (judetele Bihor, Bistrita-Nasaud, Cluj, Salaj, Satu Mare si Maramures), cu sediul
la Cluj-Napoca.
 Regiunea de Dezvoltare Centru (judetele Alba, Brasov, Covasna, Harghita, Mures si Sibiu), cu sediul la Brasov.
 Regiunea de Dezvoltare Bucuresti-Ilfov (municipiul Bucuresti si judetul Ilfov), cu sediul la Bucuresti.

1.6. EVAZIUNEA FISCALĂ

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea totală sau parţială, prin orice mijloace, de la plata impozitelor, taxelor şi a
altor sume datorate bugetului public de către contribuabilii persoane fizice şi persoane juridice române şi străine.
Există evaziune fiscală, în sensul propriu al termenului, când cel care ar trebui să plătească impozitul nu îl plăteşte,
fără ca obligaţia acestuia să fie transmisă asupra unui terţ. Această definiţie delimitează evaziunea fiscală de fenomenul
de repercusiune a impozitelor.
Evaziunea fiscală legală se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege şi se distinge de evaziunea
fiscală frauduloasă care desemnează o încălcare a legii. Evaziunea fiscala legală permite sustragerea unei părţi din
materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune.
Evaziunea fiscală internaţională este o formă a evaziunii fiscale licite, iar paradisul fiscal o soluţie de realizare a
acesteia. Paradisurile fiscale reprezintă mici entităţi juridice cu statut special sau de tip statal care oferă avantaje fiscale
comparativ cu alte entităţi juridice societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa
pe teritoriul acestora. Pe teritoriul acestor state sunt înfiinţate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile
unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se astfel fiscul.
Evaziunea fiscală frauduloasă se bazează pe fraudă şi pe rea credinţă. Tipuri de fraudă fiscală:
a) Frauda tradiţională (prin disimulare) constă în neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare sau în
întocmirea incorectă a acestora. Exemple:
- întocmirea de declaraţii fiscale false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate;
- întocmirea unor declaraţii vamale false la importul de mărfuri;
- vânzările fără factură;
- înregistrarea de cheltuieli fictive;
- recompensarea unor activităţi în mod clandestin (de exemplu, munca la negru)
b) Frauda juridică constă în ascunderea naturii unui contract sau organism în scopul de a reduce obligaţiile fiscale.
Exemplu: o activitate economică poate fi desfăşurată sub forma unei asociaţii fără scop lucrativ pentru a nu fi supusă
impozitului pe profit care s-ar datora în cazul în care aceasta s-ar desfăşura în mod participativ într-o afacere de tip
societar.
c) Frauda contabilă constă în înregistrări eronate sau inexacte în documentele contabile care afectează bilanţul
contabil, având ca urmare şi o diminuare a obligaţiilor fiscale. Exemple:
- înregistrările cu scopul de a micşora rezultatele;
- trecerea de cifre nereale în registrele comerciale;
- mascări de părţi din profit prin omisiuni;
- contabilizări de cheltuieli şi facturi fictive etc.
d) Frauda prin evaluare constă în subevaluarea cuantumului materiei impozabile. Exemple:
- diminuarea valorii stocurilor şi supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor în scopul amânării profitului
- în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, părţile se înţeleg adeseori ca preţul vânzării înscris în actul
de vânzare – cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la
un preţ mai mic.
Legea nr. 241/15.07.2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede faptele care constituie
infracţiuni sau infracţiuni de evaziune fiscală, precum şi sancţiunile şi amenzile aplicate persoanelor fizice şi juridice care
săvârşesc aceste fapte.
7